Omul este o fiinţă socială.

Pentru a se dezvolta, el are nevoie de

ceilalţi. În cadrul societăţii se reglează raportul între interesele

personale, drepturi, privilegii, dar şi obligaţiile ce stau la baza

bunului-simţ. Oamenii au nevoie de oameni pentru a se susţine

reciproc, pentru a evolua, pentru a rezista pericolelor.

Având în vedere această extrem de schematică prezentare a

esenţei umane sau, mai bine zis, a modului în care este ea

percepută de psihologia socială, e mult mai lesne de înţeles modul

în care acţionează cei care doresc să aibă controlul total asupra

semenilor lor.

Principalul scop al liderilor unui sistem totalitar nu este de a

stăpâni prin forţă sau de a-şi distruge adversarii, ci de a-şi

determina supuşii să gândească sincer aşa cum vor ei, conducătorii.

Noul sistem social creat de dictatori are ca unitate reprezentativă

omul nou, cu o gândire total diferită de a predecesorilor. Forţa este

folosită ca un auxiliar, în cadrul unui întreg sistem de recreare a

conştiinţelor, sistem în care manipularea, mai precis minciuna, are

rolul determinant.

Minciuna este instrumentul folosit în restructurarea concepţiilor,

în modificarea experienţelor, în deformarea relaţiilor interpersonale,

în distorsionarea proceselor imaginative, în recrearea sistemelor de

norme morale şi etice, în rescrierea istoriei, în dezvoltarea unor noi

criterii de evaluare, în remodelarea sentimentelor. Minciuna este

instrumentul de bază prin care se creează omul nou.

Propovăduitorii regimurilor totalitare, spuneam, aveau şi au un

total dispreţ faţă de fiinţa umană, văzând oamenii ca pe o masă

amorfă, depersonalizată, gata de a fi remodelată pentru a da

naştere şirurilor de supuşi perfecţi. Credinţa propovăduitorilor în

posibilitatea de a controla minţile oamenilor, de a le stăpâni, era

totală. Iată ce spuneau trei dintre ei, referitor la acest subiect:

Daţi-ne un copil de opt ani şi vă garantez că va fi bolşevic toată

viaţa. (Lenin, cuvântare în faţa comisarilor educaţiei, 1923)

Individul trebuie să accepte lipsa de importanţă a propriei sale

persoane, să se integreze unei puteri superioare şi să fie mândru că

este parte din forţa şi gloria acestei puteri superioare. (Hitler, Mein

Kampf 1933)

Fără nici o exagerare trebuie spus că însuşi viitorul comunist al

patriei noastre depinde de dezvoltarea cu succes a muncii

ideologico-educative (...) Trebuie să facem din fiecare unitate

şcolară un puternic centru de educaţie în spirit socialist şi comunist

a copiilor şi tinerilor. (Ceauşescu, Programul PCR pentru

îmbunătăţirea activităţii ideologice, 1971)

În cartea sa, Reforma gândirii şi psihologia totalitarismului, R.J.

Lifton identifică opt căi de acţiune pentru remodelarea gândirii, în

scopul obţinerii controlului asupra minţii maselor de oameni.

Acestea sunt: Controlul comunicaţiilor umane, Manipularea

"mistică", Cerinţa de puritate, Cultul confesiunii, Ştiinţa sacră,

Remodelarea limbajului, Doctrina mai presus de oameni şi

Delimitarea socială. În toate aceste direcţii, minciuna joacă un rol

primordial. Chiar dacă, în realitate, ideologiile totalitare nu au utilizat

o combinaţie perfectă între cele opt "căi", chiar dacă unele metode

de remodelare a gândirii au fost experimentate într-o proporţie mai

mare decât altele şi chiar exacerbate, clasificarea lui Lifton rămâne

valabilă, pertinentă şi utilă în încercările de radiografiere a oricărui

sistem totalitar, indiferent că este de sorginte comunistă, nazistă,

fundamentalist-religioasă ş.a.m.d.

Controlul comunicaţiilor umane este mijlocul fundamental de

acţiune în remodelarea gândirii umane. În cartea sa, 1984. cea strict

interzisă de regimurile comuniste, George Orwell imagina un sistem

totalitar ce tindea spre perfecţiune. Teza de bază a liderilor acelui

regim era: Cine controlează prezentul, controlează trecutul. Cine

controlează trecutul, controlează viitorul. O uriaşă armată de

oameni lucra pentru modificarea trecutului. Permanent, în funcţie de

cei care se succedau în posturile de conducere sau cădeau în

dizgraţie, în funcţie de necesităţile momentului, istoria era rescrisă.

Cărţile, articolele din ziare, documentele erau reformulate şi noile

variante le înlocuiau în arhive pe cele vechi, care erau distruse,

pentru a nu rămâne nici o urmă despre ceea ce se întâmplase cu

adevărat cândva sau măcar despre care fusese ultima versiune

agreată de conducători. De fapt nimeni nu mai ştia exact ce se

întâmplase în realitate. Trecutul era adaptat pentru a motiva

acţiunile din realitatea imediată, dar şi pentru a justifica acţiunile din

viitor. În acelaşi timp, o altă armată de oameni lucra la recrearea

prezentului. Pentru a justifica o acţiune sau alta, permanent erau

inventaţi inamici, conflicte, dezastre. Nimeni nu mai ştia exact ce se

petrecea cu adevărat. Realitatea însăşi fusese anihilată şi înlocuită

cu o aparenţă de realitate.

În cartea sa, Structura minciunii, Piotr Wierzbicki se ocupă de

analiza amănunţită a minciunilor din sfera informaţiilor. Principiul

esenţial de informare într-un sistem totalitar, spune Wierzbicki, are

forma următoarelor directive: Ce trebuie să ştie poporul şi Ce

trebuie să nu ştie poporul.

Pentru îndeplinirea primei directive se pune în mişcare un întreg

sistem de propagandă care să inducă în conştiinţa publică ideea şi

mai apoi convingerea că ar fi "cea mai bună dintre lumi". Acţiunea

însă are şanse foarte limitate de reuşită, atât timp cât oamenii au

acces şi la alte surse de informaţie. De aceea, partea cea mai grea

este imaginarea mijloacelor prin care la urechile poporului să nu

ajungă informaţiile ce ar putea afecta reuşita activităţii de

propagandă.

Metodele prezentate în Structura minciunii au fost experimentate

şi în România aproape o jumătate de secol. Referitor la ceea ce se

petrecea în ţară, presa, televiziunea, radioul erau obligate să

prezinte doar "măreţele realizări", mai mult, modul de prezentare

cuprindea, uneori, exagerări şi minciuni ce frizau absurdul.

Suprafaţa raportată ca recoltată depăşea suprafaţa arabilă a ţării,

inaugurarea unor noi obiective industriale se făcea cu multe luni

înainte de finalizare doar pentru a fi bifate în planul de investiţii,

bunurile nu se scumpeau, ci numai "preţurile se reaşezau", în

România nu existau bolnavi de SIDA, handicapaţi, case de copii

orfani ş.a.m.d. În acelaşi timp, toate informaţiile ce veneau din

exterior erau cenzurate şi deformate pentru a arăta "degradarea

societăţii capitaliste aflate în putrefacţie", pentru a împiedica

"răspândirea concepţiilor retrograde, reacţionare".

Iată câteva fragmente din cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu din

1971, cu privire la programul PCR pentru îmbunătăţirea activităţii

ideologice. Nici un segment din sfera informaţiei sau a culturii în

general (care are un efect decisiv în crearea mentalităţii individuale,

dar şi colective) nu era neglijat.

...radioteleviziunea trebuie să pună în centrul emisiunilor

problemele educaţiei socialiste (...), pe această cale să fie biciuite

fără cruţare moravurile retrograde, să fie promovate normele

socialiste de convieţuire. (...) Filmul să devină un puternic mijloc de

educaţie socialistă a maselor! (...) Pe scena teatrelor noastre, a

operei, trebuie să-şi facă loc (...) lucrări contemporane, cu caracter

revoluţionar, militant. (...) Casele de cultură, cluburile şi căminele

culturale trebuie să desfăşoare o activitate cultural-artistică

multilaterală, să cuprindă milioane de oameni, îndeosebi tineretul,

contribuind în mod activ la educaţia socialistă a maselor. (...) Ziarele

şi revistele trebuie să deschidă larg paginile lor problemelor

educaţiei socialiste. (...) Ele trebuie să promoveze cu curaj

experienţa înaintată, să critice obiceiurile şi moravurile înapoiate.

(...) Criticii de artă trebuie să acţioneze întotdeauna în spiritul

principiilor marxist-leniniste. (...) Este necesar ca organele şi

organizaţiile de partid să acţioneze pentru unirea tuturor forţelor de

care dispune societatea noastră în direcţia realizării hotărârilor

partidului privind îmbunătăţirea activităţii politico-educative,

formarea conştiinţei socialiste, care să devină o uriaşă forţă în

înfăptuirea programului general de făurire a societăţii socialiste

multilateral dezvoltate în România."

Îndeplinirea tuturor acestor "indicaţii preţioase" se realiza printr-

un imens mecanism al minciunii instituţionalizate, radiografiat

minuţios în cartea lui Piotr Wierzbicki.

Ca şi în romanul lui Orwell, remodelarea trecutului constituia o

metodă de bază pentru crearea unui întreg eşafodaj de criterii,

standarde şi obişnuinţe menite să motiveze acţiunile din realitatea

imediată a conducătorilor regimurilor totalitare. Deja, în analiza

trecutului, propovăduitorii totalitarismului încep să opereze distincţii.

Nu mai există un singur trecut, cel consemnat de istorie, ci mai

multe. Dintre acestea doar unul trebuie păstrat, amplificat,

glorificat. Nicolae Ceauşescu accentua clar această distincţie în

"indicaţiile" adresate responsabililor din învăţământul politico-

ideologic:

Dar în afară de aceste trecuturi ― ca să spun aşa ― de tristă

amintire, mai există şi un alt trecut: este vorba (...) de trecutul

glorios al mişcării revoluţionare şi comuniste, de trecutul anilor

construcţiilor socialiste, care a ridicat patria noastră la un înalt grad

de dezvoltare în toate domeniile activităţii economico-sociale. Acest

trecut glorios stă la baza dezvoltării viitoare a poporului nostru, în

centrul politicii educative!

În scopul remodelării trecutului au fost puse în mişcare colective

întregi de "cercetători", "istorici", "scriitori". Astfel întreaga istorie a

fost rescrisă. Venirea comuniştilor la putere, prin forţă, impuşi de

sovietici, a fost prezentată ca un rezultat al voinţei întregului popor

român, toate evenimentele trecutului au fost reinterpretate pentru a

folosi doctrinei comuniste, până şi numele localităţilor sau ale

domnitorilor au fost modificate, personalităţile istoriei naţionale s-au

trezit brusc, în fruntea lor, ca o apoteoză, cu figura liderului Nicolae

Ceauşescu. Biografiile lui Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost

rescrise, rolul lor minor în cadrul mişcării comuniste fiind exacerbat

la dimensiuni mesianice. Pe baza acestei reconstruiri a trecutului s-a

ridicat, treptat-treptat, absurdul cult al personalităţii.

Din păcate, mecanismul minciunii instituţionalizate nu a dispărut

o dată cu revoluţia din decembrie '89. Protestatarii calificaţi de

Ceauşescu drept "huligani" aflaţi în solda "agenturilor străine" au

devenit, după revoluţie, "golani" şi "animale", rapoartele optimiste

ale Comisiei Naţionale de Statistică sunt în permanentă contradicţie

cu nivelul de trai tot mai scăzut al majorităţii populaţiei. O altă

contradicţie flagrantă a fost sesizată între concluziile roz ale

raportului celor trei ani de guvernare ai cabinetului Văcăroiu şi

concluziile îngrijorătoare ale secţiunii economice din raportul SRI,

prezentat de directorul respectivei instituţii în Parlament.

Exemplele pot continua la nesfârşit. Cea mai importantă

concluzie însă trebuie să rezide nu în cât de extins poate ajunge

sistemul manipulării conştiinţelor, ci în metodele de contracarare

eficientă a acestuia. Condiţia fundamentală a oricărei democraţii

este asigurarea de alegeri libere şi corecte. Dar corectitudinea

alegerilor nu înseamnă doar împiedicarea fraudelor electorale, ci, în

primul rând, crearea condiţiilor ca fiecare cetăţean să voteze în

deplină cunoştinţă de cauză. Iar acest deziderat se realizează numai

prin înlăturarea controlului asupra informaţiilor. Fiecare cetăţean

trebuie să aibă acces liber la surse de informaţie alternative, pentru

a putea fi contracarate influenţele subiective ale unuia sau altuia

dintre mijloacele de informare în masă. Procurându-şi informaţiile

din cât mai multe surse, cetăţeanul poate avea o imagine cât mai

apropiată de realitate şi poate vota în consecinţă. Evident, în

completare, trebuie ca şi mass-media să se bucure de o totală

libertate.

Controlul comunicaţiilor umane se referă nu numai la cenzura

informaţiilor pe care le primeşte individul din exterior, ci şi la

comunicarea cu el însuşi. Permanenta discordanţă percepută între

presiunea falsităţilor exterioare şi simţămintele interioare provoacă

individului o stare de nesiguranţă, perceperea unei profunde

ameninţări la adresa autonomiei sale. Pentru a ieşi din această

stare, inconştient, individul încearcă să se detaşeze, să privească

realitatea ca pe ceva ce nu are o legătură apropiată cu el. Acest

lucru însă nu îl scuteşte de a fi profund afectat în capacitatea lui de

a mai înţelege ce este bun, adevărat şi relevant în lumea exterioară,

dar şi în interiorul său. Permanent, mai mult sau mai puţin, el se va

simţi victimizat de cei aflaţi la controlul societăţii. Acest lucru este

foarte bine ştiut de liderii societăţilor totalitare. Ei caută să înceapă

procesul de reeducare în primul rând cu tânăra generaţie. În

Uniunea Sovietică, în China, în Cambodgea, copiii au ajuns să-şi

trădeze părinţii şi chiar să ceară condamnarea lor la moarte pentru

"crima de a gândi"...