Măriuca Ivan

Măriuca Ivan, fondatoarea Crucii Alb Galbene, este o minune de om. Energia

ei, sinceritatea, felul în care zâmbește și vorbește sunt remarcabile.

Sunt oameni pe lumea asta care știu de ce se trezesc dimineața și care pun capul
fericiți pe pernă seara. Știu că fericirea vine din ajutorul dat celorlalți, mie mi-e
clar.

De curând, Măriuca Ivan, prin Crucea Alb Galbenă, a implementat un program

de asistență și îngrijire la domiciliu cu fonduri elvețiene, „butonul roșu”, pe
care și-l dorește dezvoltat la nivel național. Și încearcă să convingă autoritățile
să facă asta. Nu reușește, dar speră. Și luptă, și vrea, și… este molipsitoare.

De când faceți îngrijire paleativă?

De 23 de ani. În 1996 am început.

Cum adică în 96, că atunci nimeni nu se gândea la asta?

Am început pur și simplu prin grupuri de lucru care încercau să explice nevoia
îngrijirii la domiciliu. Eram la vremea aceea la Ministerul Sănătății unde era
foarte greu să spui că pacientul se poate trata și în afara spitalului sau a
ambulatoriului de specialitate. După 96 eu am încercat să explic că din acest tort
mare care este sănătatea, o bucățică trebuie să fie despre îngrijirea la domiciliu,
pentru că pacientul nu poate rămâne doar într-un spital și că un bolnav cronic își
duce boala pe perna lui. Și e de 10 ori mai ieftin să îl îngrijești acasă, decât în
spital. În plus, e și mult mai confortabil pentru pacient.

Dar de ce statul nu oferă aceste servicii? E o întrebare tâmpită, nu?

Nu e tâmpită… Cum să fie? Eu mi-o pun de 23 de ani! (râde) Au găsit să

finanțeze serviciile de îngrijire la domiciliu prin casele de asigurări de sănătate,
dar procedura este extrem de complicată și nu au acces toți pacienții.

Înțeleg că ați lucrat cu Ambasada Elveției. În ce a constat exact

colaborarea?

A fost un proiect pe fonduri de la ei, care a fost o continuare a altui proiect

realizat în București unde am dezvoltat centrul pilot de coordonare a serviciilor
de îngrijire la domiciliu prin sistemul de teleasistență,împreună cu Primăria
Generală. Proiectul a durat 2 ani și… nu a mai continuat. Atunci l-am depus
pentru fonduri elvețiene și am câștigat.

Acum suntem în perioada de sustenabilizare a proiectului. Când a venit noul

ambasador, ne-a și făcut o vizită, pentru că, dintre toate proiectele depuse la ei,
al nostru a fost singurul ales și m-am bucurat când ne-am cunoscut.

În ce constă exact programul cu teleasistența?

Pacientul, mai ales cel în vârstă și, mai ales cel cu probleme psihice, primește o
brățară pe care e un buton roșu. Prin el ajunge să comunice cu niște profesioniști
care au capacitatea să discearnă care este problema lui reală, când el este singur
acasă. Familia este mai liniștită că pacientul are cu cine să comunice și că cineva
îl asistă. Acest sistem de urmărire, de monitorizare a pacientului la domiciliu
aduce multe beneficii. În clipa în care el apasă, telefonul, care vine o dată cu
brățara, oriunde s-ar afla în casă, devine difuzor și noi auzim ce se întâmplă.
Chiar dacă el nu poate vorbi, noi auzim tot. Dacă a făcut vreun accident vascular
pe partea dreaptă și este afazic și nu poate vorbi, noi simțim că este ceva zgomot
în casă și primul lucru pe care îl facem, sunăm vecinul sau persoana pe care în
prealabil ne-a spus s-o sunăm: vecinul, fiica, fiul, etc, persoana care se află cel
mai aproape de el. Noi anunțăm persoanele repective, între 8-22 în timpul zilei,
pentru că noaptea anunțăm direct ambulanța, dacă ajungem la concluzia că este
o urgență. Noi cunoaștem foarte bine pacientul, el poate avea doar un atac de
panică și acesta să se mai fi repetat în comunicarea cu noi. După ce am stat de
vorbă cu el, în realitate am constatat că nu era nimic. Acest sistem de „triere”
este foarte bun pentru toată lumea… Problema e că este extrem de greu să
conving autoritățile că acest sistem este foarte bun și că trebuie dezvoltat la
nivel național. Noi stăm pe la ușile Ministerului Sănătății, am fost pe la Casele
de Sănătate, dar este extrem de greu să-i convingi. Pentru că sunt foarte
suspicioși la adresa oricui, nu mai contează…

Dar ce stă în spatele acestei brățări?

O echipă întreagă, un sistem pe care noi l-am creat în ani de zile!

E foarte periculos, greu și trist să îmbătrânești în România, nu-i așa? În

câțiva ani, nu foarte mulți, cea mai numeroasă generație a României,
ceaușeii, ies la pensie…

Da, și tinerii care ar trebui să le asigure acestora sistemul de securitate socială nu

sunt în România, sunt plecați… Și deci nu mai sunt lângă ei. Că nu mai sunt
lângă ei să le plătească pensia e una, dar nu mai sunt lângă ei nici să comunice
cu ei. Nu mai sunt și nu vor mai fi aici să bată la uși, să se lupte pentru ei, să
ajute efectiv. Nici noi nu mai găsim asistenți care să lucreze, că nu mai vrea
nimeni. Mulți au plecat.

„Casa Națională de Sănătate acordă îngrijiri medicale la domiciliu pentru o

perioadă de 90 de zile tuturor pacienților din țara asta”.

La școală noi am învățat că „cine nu are un bătrân să-l cumpere”… Ce s-a

întâmplat? A fost o chestie de fațadă?

Nu, draga mea, fibra românului nu a fost așa. Noi acum ne-am devalorizat pe
toate planurile. A fost o perioadă post decembristă în care chiar s-a cultivat
această depreciere a fibrei românului. Noi am fost dintodeauna iubitori de neam
și țară. Acum s-a creat o dihonie atât de mare între generații… Cei care pleacă
afară sunt cuminți acolo și oameni de ispravă, dar când se întorc acasă, mulți își
bat joc de semenii lor.

Cum adică?

M-am întors zilele trecute de la Lisabona și am fost șocată de ce am văzut pe

avion. Mănâncă semințe. Își iau mâncare de acasă, în timpul decolării și
aterizării se ridică și își caută în bagaje, vorbesc foarte tare, schimbă pampersul
copilului în avion, strigă, la toaletă blochează ușa, beau, fac aprecieri despre
persoanele de lângă ei… Am avut senzația că sunt într-o „rată” plecată din
autogară…

Cum veniți dimineața la birou? Ce vă motivează? Structura dvs pare așa

una… foarte rezistentă:)

Nu știu nici eu de unde mai am atâta forță…

Vă considerați un om ales?

Mi s-a mai spus asta, dar eu nu socot că e așa. Sunt om modest-sincer și ar fi o

mândrie să spun că sunt aleasă… Dar simt că pot transmite niște mesaje
extraordinare, dacă aș fi lăsată și ajutată. Am adunat lângă mine oameni frumoși
de-a lungul anilor și simt că putem face ceva în țara asta. Am cerut mereu ajutor,
nu pentru Crucea Alb Galbenă, ci pentru sistemul de îngrijire medicală la
domiciliu din România și ca fondatoare a CAG și ca Vicepreședinte al
Asociației de Nursing din România -până nu au distrus-o sindicatele- și ca
Vicepreședinte al Alianței pentru Sănătate din România- până nu am cedat și
asta- pentru că toată lumea n-a vrut decât să câștige altceva, ba notorietate, ba o
poziție favorabilă, dar parcă n-a vrut și nu vrea nimeni să-și pună toată
cunoașterea, toată energia, tot efortul pentru binele acestei națiuni.

Simt deci că pot transmite un mesaj, dar mai simt și că energia mea e pe
terminate, că vârsta nu-mi mai permite să fiu așa de implicată și eficientă. Aș
vrea ca Ministerul Muncii, Casa de Asigurări, Ministerul Sănătății să se adune
toți la un loc și să ajungă la concluzia că românii au nevoie de îngrijire la
domiciliu statuată! Că nu e de ajuns ca Măriuca Ivan care are o fundație la
București să fie specializată în îngrijiri. Că mai e și Slobozia, Călărăși, Vaslui…
Și pe acolo nu e nimeni, absolut nimeni care să se ocupe de așa ceva… Ați văzut
câte anunțuri sunt pe tv? Ei bine, nu l-ați văzut și pe acesta: „Casa Națională de
Sănătate acordă îngrijiri medicale la domiciliu pentru o perioadă de 90 de zile
tuturor pacienților din țara asta”. Nu au niciun interes să scrie asta la tv, ca să
nu afle toată lumea, pentru că, dacă află toată lumea, omu își cere dreptul. Și,
dacă își cere dreptul, nu există acest sistem pus la punct de Ministerul Sănătății
în toată țara. Numai inițiativele private fac îngrijiri la domiciliu. Acum un an s-a
întâmplat ca anumite organizații să distrugă încrederea oamenilor, pentru că au
furat niște fonduri și acuma s-a deteriorat ideea de îngrijire la domiciliu…

Mă gândesc că n-om fi chiar așa blestemați, că ne-o vedea și pe noi bunul

Dumnezeu, pentru că e atâta aroganță la nivel politic și se luptă între ei așa de
mult, că noi aici, jos, mai avem puțin și ne prăpădim.

Păi dacă eu simt că mă sufoc de indignare de 18 minute de când vorbim,

cum vă simțiți dvs după 23 de ani?

Ei… simt că voi găsi eu soluția, că nu se va putea altfel, trebuie să se poată să

găsim și noi pe cineva acolo la Casa de Sănătate, la Minister, să zică doamnă, nu
ești nebună și noi chiar vrem să facem asta. Dar niciunul, niciunul dintre
guvernele de până acum nu a vrut să facă nimic. Niciunul! Să zică, vino
Măriucă uite, ți-l dăm pe dr Farcaș de la minister, stați aici o săptămână și hai
să vedem ce iese…

Și încă mai sperați?

Mă gândesc că n-om fi chiar așa blestemați, că ne-o vedea și pe noi bunul

Dumnezeu, pentru că e atâta aroganță la nivel politic și se luptă între ei așa de
mult, că noi aici, jos, mai avem puțin și ne prăpădim. Eu nu pot să fiu cu unu sau
cu altu, pentru că pacientul nostru este apolitic, adică singura lui politică este
sănătatea! Și dacă eu aș fi ori cu unu, ori cu altu, ar fi foarte greu. De aia am
rezista atâția ani, pentru că am făcut o singură politică, politica pacientului.

În 23 de ani, nu am avut nicio reclamație!

 

Câți pacienți aveți acum în grijă?

Anu trecut au fost 800 îngrjiți pe lună prin rulaj, acum în jur de 300…

Care sunt afecțiunile bătrâneții?

Accidentul vascular, Altzheimerul care vine rău de tot, din ce în ce mai mult, co-
morbiditățile la diabetici, cardiacii, fibrilații, infarct, post infarct, patologii
neurologice altele decât accidentul vascular- Parkinson, de exemplu, mai sunt
postchirurgicale, sunt escarele postspitalicești, sunt pacienți cu patologii
oncologice în faza terminală, sondajele vezicale la femei și bărbați, multe,
multe, recoltările de analize care trebuie făcute…

Ne prefacem că nu există durere…

Da…

Și banii?

Banii sunt puțini. Noi nu luăm bani de la pacienți, pentru că avem contract cu
Casa de Sănătate. Care dă 12.50 lei pentru un kinetoterapeut, de exemplu, care
stă 40 de minute la un pacient. Păi, ce firmă e aia care vine cu 12.50 lei? Așa că
plătim noi.

Noroc cu ambasadele…

Da, că așa mai avem proiecte! Amabasada Elveției, Ambasada Belgiei…

Noi suntem creștini. Preoții vă ajută?

Niciodată nu am cerut ajutorul. Eu cred că biserica este concentrată atât de mult

pe nevoile ei personale, încât nu mai stă să se uite la amărâți. Sunt câteva
inițiative ale unor preoți, dar astea sunt rare și răzlețe. Nu există o colaborare
între instituții în cadru profesional. Patriarhia Română, dacă nu ar fi concentrată
să adune bani pentru ridicarea atâtor biserici, ar fi poate interesată să facă un
parteneriat cu Crucea Alb Galbenă ca să îngrijească pacienții din parohiile ei.
Dar noi nu am avut această șansă, deși am încercat de mai multe ori și, la urma
urmei, ar trebui ca ei să vină spre noi și să zică ia să vedem care e cel mai bun
pe piață, că avem o grămadă de enoriași care sunt ai nimănui.

Sunteți un om fericit?

Marea mea bucurie sunt cele două fiice ale mele superbe, marea mea bucurie
sunt scrisorile de mulțumire și telefoanele de la pacienți sau familiile lor. Am
îngrijit, în ultimii 23 de ani, 22000 de persoane. Și, în 23 de ani, nu am avut
nicio reclamație! Mă face fericită această echipă care a rămas lângă mine atâția
ani, cu toate greutățile pe care le-am avut. Și eu chiar cred în Dumnezeu și știu
că El a stat lângă mine tot timpul. Știu asta. Și să știi că sunt o mare iubitoare și
căutătoare de oameni, de oameni frumoși, cu energii bune.

Ați văzut cum se îmbătrânește în alte părți. Condițiile sunt foarte bune…

Da, am văzut. În primul rând, nu trebuie să îmbătrânești singur. Uite, eu am o

casă la țară, este casa soțului meu, de fapt, care din păcate, nu mia este printre
noi… S-a dus acum 15 ani. Era unul dintre cei mai mari pediatri din România.
Avea un suflet enorm. Un suflet care murea cu fiecare copil care îi murea. A
lucrat la Oncologie Pediatrică la Fundeni. Și-a neglijat viața, stătea la spital tot
timpul, foarte rar mai trecea și pe acasă. Și, când trecea pe acasă, cădea într-un
fotoliu numai al lui și noi îl protejam, îl înveleam cu o pătură și se mai trezea pe
la 11 noaptea, scria ceva și apoi pleca dimineața din nou. A murit de inimă la
Fundeni. Acolo, lângă cei mai mari cardiologi și anesteziști. Așa, pur și
simplu…

Eu am fost la casa asta de la țară, unde am distrus în curte toate cotețele și

magaziile și am rămas cu 2000 de metri liberi unde m-am gândit să fac niște
căsuțe cu spatele la vecini, cu scurgere în față, cu o bucătărie mare. Acolo am
lumină, am gaze… Și aduc acolo toți oamenii din sat care sunt ai nimănui. Pun
primăria să plătească pentru ei și, cu pensia lor, reușesc eu să organizez viața
acolo. Îi învăț să se ajute unii pe alții și copiii, când trec de la școală, să se
oprească la ei și să le citească povești. Ce crezi, ce zici Cristina?