NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE CHIMIE ANORGANICĂ

CHIMIA – ştiinţă care studiază compoziţia, structura, proprietăţile şi diferitele transformări ale substanţelor
 ştiinţa care se ocupă de studiul materiei şi al transformărilor fizico-chimice ale acesteia.
MATERIA – categoria care desemnează realitatea obiectivă existentă independent de conştiinţă şi reflectată
de aceasta; este substanţa unică, veşnică şi universală a lumii infinite, a naturii  din punctul de vedere al
compoziţiei sale materia este un element sau un corp. Formele de manifestare ale materiei sunt mişcarea,
spaţiul şi timpul.
ENERGIA
– mărime care caracterizează capacitatea unui corp de a acţiona şi a produce efecte mecanice (energie
mecanică), calorice (energie termică), electrice (energie electrică), magnetice (energie magnetică),
luminoase (energie luminoasă), chimice (energie chimică), nucleare (energie nucleară), etc.  diferitele
forme de energie se transformă unele în altele în mod echivalent (principiul conservării energiei)
– se exprimă prin posibilitatea unui corp de a efectua un lucru mecanic
– se măsoară în jouli (J) sau în unităţi tolerate: kilowatt – oră (kWh); kilogram forţă – metru (kgf·m); erg
(erg); electronvolt (eV).
CORP – porţiunea din materie cu formă proprie şi volum bine determinat; obiect de studiu al fizicii (corp
solid, lichid, gazos).
SUBSTANŢĂ – ansamblu de particule (atomi, ioni, molecule) care stabilesc interacţiuni între ele; are
proprietăţi tipice, care nu pot fi atribuite unităţilor structurale submicroscopice din care este alcătuită şi care
nu sunt aditive faţă de proprietăţile particulelor.
CHIMIA BIOANORGANICĂ
– din anul 1950, ca urmare a interesului cercetătorilor pentru implicaţiile ionilor metalici în sistemele
biologice şi pentru chimia lor coordinativă, se conturează şi cunoaşte o dezvoltare rapidă şi continuă o
nouă ramură a chimiei, chimia bioanorganică. Menirea ei este identificarea compuşilor anorganici
implicaţi în diferite procese biologice, fiziologice şi patologice, studiul acestora, modelarea chimică sau
matematică a sistemelor care îi conţin şi, în final, găsirea unor posibilităţi de control şi optimizare a
acestor sisteme.
– Pentru a-şi atinge dezideratele, chimia bioanorganică utilizează larg achiziţiile actuale ale chimiei
coordinative, biochimiei, medicinii şi fizicii:

LEGILE FUNDAMENTALE ALE CHIMIEI

1. LEGEA CONSERVĂRII MASEI SUBSTANŢELOR (LOMONOSOV - 1744, LAVOISIER - 1785)
 În cursul reacţiilor chimice, masa totală a produşilor de reacţie este egală cu masa reactanţilor  într-o
reacţie chimică nu se creează şi nu dispar atomi, ei se „rearanjează” în alte molecule sau unităţi
structurale:
Exemplul 1 – Reacţia zincului cu acidul clorhidric:
Zn + 2HCl  ZnCl2 + H2
65 g 2·36,5 = 73 g 136 g 2g
 138 g   138 g 
Exemplul 2 – Reacţia azotatului de bariu cu acidul sulfuric:
Ba(NO3)2 + H2SO4 → BaSO4 + 2HNO3
261 g 98 g 233 g 2·63 g = 126 g

 359 g   359 g 
2. LEGEA PROPORŢIILOR DEFINITE (PROUST - 1799)
 Fiecare substanţă are o compoziţie constantă şi bine definită, indiferent de calea prin care a fost obţinută
 toate moleculele unui compus sunt identice şi toţi atomii unei specii constitutive au aceeaşi masă 
în orice compus chimic, elementele au un anumit raport de mase constant:

1
Exemplul 1 – Reacţia magneziului cu oxigenul:
Masa substanţelor înainte de Masa substanţelor Raport de combinare
reacţie după reacţie Magneziu / Oxigen
Magneziu Oxigen Magneziu Oxigen Produs (g / g)
50 g 25 g 12,5 g - 62,5 g 37,5 / 25 = 1,5
70 g 25 g 32,5 g - 62,5 g 37,5 / 25 = 1,5
50 g 50 g - 16,66 g 83,33 g 50 / 33,33 = 1,5
50 g 33,33 g - - 83,33 g 50 / 33,33 = 1,5
70 g 46,66 - - 116,66 g 70 / 46,66 = 1,5
24 g 16 g - - 40 g 24 / 16 = 1,5
Raportul de masă (g / g)  Mg consumat / O2 consumat = 1,5
Reacţia: Mg + 1/2O2  MgO
Exemplul 2 - Combinarea hidrogenului cu oxigenul  apa:
În apă, H2O, raportul dintre masa hidrogenului şi masa oxigenului este 1:8, deci:
 Combinarea elementelor în reacţia de obţinere a apei: 2H2 + O2 → 2H2O
 pentru a se forma 9 g H2O, se combină 1 g hidrogen şi 8 g oxigen
 în 100 g H2O se găsesc 11,11 g hidrogen combinat cu 88,89 g oxigen (raportul de combinare 1/8)
 dacă reacţionează 2 g hidrogen cu 8 g oxigen, rezultă 9 g H2O, 1 g hidrogen rămânând nereacţionat
(exces)
 dacă reacţionează 11,11 g hidrogen cu 90 g oxigen, rezultă 100 g H2O, rămânând nereacţionate 1,11 g
oxigen (exces)

3. LEGEA PROPORŢIILOR MULTIPLE (DALTON - 1808)

 Raportul dintre diferitele cantităţi ale unui element, care se combină cu aceeaşi cantitate dintr-un alt
element, în cazul formării mai multor compuşi chimici, este dat de numere întregi şi mici  un atom
dintr-un element se poate combina cu unul, doi sau mai mulţi atomi dintr-un alt element, în fiecare caz
formându-se substanţe cu proprietăţi diferite dacă două sau mai multe elemente formează împreună
compuşi diferiţi, atunci masele unuia dintre elemente raportate la o masă constantă a celuilalt element, se
află într-un raport de numere întregi şi mici:
Exemplul 1 – Reacţia carbonului cu oxigenul  monoxid de carbon şi dioxid de carbon:

C + 1/2O2  CO şi C + O2  CO2

Masa înainte de reacţie Masa după reacţie Raport de combinare

Reactanţi Carbon / Oxigen
Carbon Oxigen Produs de reacţie (g / g)
50 g 66,7 g 116,7 g 50/66,7 = 0,75
50 g 133,33 g 183,33 g 50/133,33 = 0,375

Raportul cantităţilor de oxigen care se combină cu aceeaşi cantitate de carbon este un număr întreg şi mic (2)
133,33
2
66,7
Raportul rapoartelor de combinare carbon consumat / oxigen consumat în formarea celor doi oxizi de
carbon este 2:
0,75
2
0,375
Exemplul 2 – Combinarea hidrogenului cu oxigenul  apa şi apa oxigenată:

Raport de combinare Raport de combinare %H %O

H2 : O2 (g/g) H2 : O2 (mol : mol)
Apa, H2O 2 : 16 sau 1 : 8 2:1 11,11 88,89
Apa oxigenată, H2O2 2 : 32 sau 1:16 1:1 5,9 94,1

2
Raportul cantităţilor de oxigen (32 g, respectiv 16 g) care se combină cu aceeaşi cantitate de hidrogen (2 g)
este un număr întreg şi mic = 2
32
2
16
4. LEGEA PROPORŢIILOR ECHIVALENTE (WENZEL – RICHTER, 1791)
 Masele elementelor care se combină (mA şi mB) sau se substituie sunt proporţionale cu echivalenţii lor
chimici (EgA şi EgB):
m A E gA

m B E gB
Echivalentul gram al unui element – cantitatea dintr-un element exprimată în grame, care, după caz,
cedează, acceptă sau pune în comun numărul lui Avogadro de electroni, adică realizează numărul lui
Avogadro de valenţe
EgA = M A
valenta
EgNa = 23 = 23 EgCa = 40 = 20 EgAl = 27 = 9
1 2 3
Echivalentul gram al unui element (substanţă) – cantitatea dintr-un element (substanţă) exprimată în
grame, care, după caz, reacţionează sau înlocuieşte 1 g de hidrogen sau 8 g de oxigen
 1 g H (sau 8 g O) reacţionează cu 23 g Na, respectiv cu 20 g Ca, respectiv cu 9 g Al
 Toate reacţiile se desfăşoară echivalent la echivalent!
DETALII ÎN LUCRĂRILE PRACTICE «SOLUȚII»
Echivalentul gram se calculeazǎ în mod diferit în funcţie de tipul de substanţǎ. Astfel, echivalentul gram al
unei substanţe se obţine din raportul dintre masa molară a substanţei şi numărul particulelor active (cu
sarcină electrică, deci protoni, adică ioni H+, sau electroni, e–) ale substanţei sau pe care substanţa le
foloseşte în reacţia chimică:
M
Eg =
nr. particule active
A = masa atomică relativă a elementului; N.O. = numărul de oxidare al elementului.
o Echivalentul gram Eg pentru un element reprezintă cantitatea dintr-un element exprimată în grame
care, fie cedează, fie acceptă, fie pune în comun numărul lui Avogadro de electroni, adică realizează
numărul lui Avogadro de valenţe:
A 23 40 27
Eg =  EgNa = = 23 g; EgCa = = 20 g; EgAl = = 9 g.
N.O. 1 2 3
o Echivalentul gram Eg pentru acizi și baze se calculează ca fiind raportul dintre masa molarǎ și numǎrul
de protoni cedaţi de acid sau acceptaţi de bază:
o Eg al unui acid = cantitatea dintr-un acid exprimată în grame care cedează numărul lui Avogadro
de protoni:
M
Eg = , unde M = masa molară relativă a acidului 
nr. protoni cedati
36,5 98 98
EgHCl = = 36,5 g; EgH2SO4 = = 49 g; EgH3PO4 = = 32,66 g.
1 2 3
o Eg al unei baze = cantitatea dintr-o bază exprimată în grame care acceptă numărul lui Avogadro
de protoni:
M
Eg = , unde M = masa molară relativă a bazei 
nr. protoni acceptati
40 74 78
EgNaOH = = 40 g; EgCa(OH)2 = = 37 g; EgAl(OH)3 = = 26 g.
1 2 3
o Echivalentul gram pentru oxidanți și reducători se calculează ca fiind raportul dintre masa molarǎ și
numǎrul de electroni cedaţi de reducător sau acceptaţi de bază:

3
 Eg al unui oxidant = cantitatea dintr-un oxidant exprimată în grame care acceptă numărul lui Avogadro
M
de electroni: Eg = , unde M = masa molară relativă a oxidantului
nr.electroni acceptati

Eg al unui reducător = cantitatea dintr-un reducător exprimată în grame care cedează numărul lui
Avogadro de electroni:
M
Eg = , unde M = masa molară relativă a reducătorului
nr.electroni cedati

o Pentru sǎruri, oxizi etc echivalentul gram se calculeazǎ ca fiind raportul dintre masa molarǎ și produsul
numǎrul de ioni metalici inmulțit cu valenţa acestora:
Eg al unui oxid = cantitatea dintr-un oxid rezultată din reacţia unui Eg de element cu un Eg de oxigen:
M
Eg = , unde M = masa molară relativă a oxidului 
nr.atomi element  N.O.
62 56 102
EgNa2O = = 31 g; EgCaO = = 20 g; EgAl2O3 = = 17 g.
2 1 1 2 23

Eg al unei sări = cantitatea dintr-o sare exprimată în grame care se obţine prin substituirea cu atomi de
metal a numărului lui Avogadro de protoni dintr-un acid:
M
Eg = , unde M = masa molară relativă a sării 
nr.atomi metal  N.O.metal
58,5 164 342
EgNaCl = = 58,5 g; EgCa(NO3)2 = = 82 g; EgAl2(SO4)3 = = 57 g.
11 1 2 23

5. LEGEA ACŢIUNII MASELOR (GULDBERG – WAAGE, 1867)

 Pentru o reacţie de echilibru, raportul dintre produsul concentraţiilor produşilor de reacţie şi produsul
concentraţiilor reactanţilor este o constantă (la o temperatură dată, K = constanta de echilibru):
aA +bB  cC + dD
K = C  D
c d

Aa  Bb
6. LEGEA VOLUMELOR CONSTANTE sau LEGEA COMBINĂRII GAZELOR (GAY-LUSSAC,
1808)
 Volumul substanţelor simple, gazoase, care se combină, se află între ele şi faţă de volumul substanţei
compuse gazoase rezultate din reacţie, într-un raport de numere întregi şi mici, dacă sunt măsurate în
aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune  la presiune constantă, volumul ocupat de o masă
determinată de gaz variază direct proporţional cu temperatura absolută  într-o transformare izobară
(presiune constantă) a unei cantităţi bine determinate de gaz, volumul şi temperatura gazului variază
direct proporţional  „legea proporţiilor definite în volume”
V1 V2 V1 T1 V
   cons tan t
T1 T2 V2 T2 T
Exemplul 1 – Reacţia de obţinere a clorurii de hidrogen din elemente:
H2(g) + Cl2(g) → 2HCl(g)
1 mol H2 se combină cu 1 mol Cl2 (un volum) şi rezultă 2 moli HCl (două volume)
 VH 2 : VCl 2 = 1 : 1 sau VH 2 : V HCl = 1 : 2 sau VCl 2 : V HCl = 1 : 2
7. LEGEA LUI AVOGADRO
 Volume egale de gaze diferite în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune conţin un număr egal de
molecule
 Un mol din orice gaz sau de sau de orice substanţă care poate fi transformată în stare gazoasă fără
descompunere în condiţii normale (temperatura de 0ºC sau 273K, şi presiunea de 1 atm sau 760 mm
coloană de Hg) ocupă acelaşi volum, adică 22,4 L şi conţine Numărul lui Avogadro de particule
 NA = 6,022·1023 particule (atomi, molecule)

4
 Volum molar este volumul unui mol de gaz măsurat în condiţii normale (c.n.)  Vm = 22,4 L/mol.
8. LEGEA MENDELEEV - CLAPEYRON
Această lege permite calcularea masei moleculare M pentru substanţele gazoase din ecuaţia de stare a
gazelor ideale:
m m RT
pV = νRT = RT M= 
M V p
m
Deoarece densitatea este masa unităţii de volum ρ = , rezultă că masa molară a gazului poate fi calculată
V
RT
după relaţia: M = ρ
p
Pentru două gaze cu masele molare M1 şi M2, respectiv densităţile ρ1 şi ρ2, aflate în aceleaşi condiţii de
temperatură şi presiune se poate scrie relaţia:
M 1 1 RT / p 1
 
M 2  2 RT / p  2
ATOM
– cea mai mică particulă de materie (10-10 m) care nu mai poate fi descompusă în urma reacţiilor chimice;
este format din nucleu atomic şi înveliş electronic; este neutru din punct de vedere electric.
NUCLEU ATOMIC
– parte a atomului care se află în centrul atomului, este de dimensiuni reduse (10-14 - 10-15 m), încărcată
pozitiv din punct de vedere electric (+Ze) şi deţine aproape întreaga masă a atomului; este format de
nucleoni, în principal protoni şi neutroni.
ÎNVELIŞ ELECTRONIC
– spaţiul din jurul nucleului atomic în care se găsesc electronii unui atom şi care are sarcina negativă (–Ze)
asigurând neutralitatea atomului.
PROTON
– particulă din nucleul atomic cu masa şi sarcina relativă +1 +1 1p
NEUTRON
– particulă din nucleul atomic masa relativă 1 şi neutră din punct de vedere electric  01n
ELECTRON
– particulă cu masa relativă zero şi sarcina relativă -1  -10e sau e-

Particula Simbolul Sarcina [C] Masa [Kg]

1 -19
Proton +1 p +1,60219·10 1,67265·10-27
1
Neutron 0 n - 1,67495·10-27
0
Electron -1 n -1,60219·10-19 9,10943·10-31
Sarcina elementară se notează cu „e” şi este sarcina unui proton, deci +1,60219·10-19C
NUMĂR ATOMIC, Z
– numărul protonilor din nucleul unui atom sau sarcina nucleară; este egal cu numărul electronilor din
învelişul electronic al atomului; este numit şi număr de ordine, indicând poziţia elementului în sistemul
periodic
NUMĂR DE MASĂ, A
– suma dintre numărul protonilor din nucleul unui atom (Z) şi numărul neutronilor din nucleu (N), deci
numărul de nucleoni: A = Z + N
IZOTOPI
– specii de atomi ai aceluiaşi element chimic, care au acelaşi număr de protoni (acelaşi Z) şi număr diferit
de neutroni (A diferit). Izotopii unui element sunt izoelectronici (au acelaşi număr de electroni):
 izotopii hidrogenului : 11H (protiu), 12H (deuteriu), 13H (tritiu) au toţi în nucleu un proton, în
învelişul electronic un electron, în consecinţă diferă prin numărul de neutroni din nucleu: protiul nu are
niciun neutron, deuteriul are un neutron, iar tritiu are doi neutroni.
 izotopii carbonului : 612C (98,89%) ; 613C (1,11%) ; 614C (urme).
NUCLID
– specia atomică a unui element chimic cu un anumit număr de protoni şi de neutroni; se reprezintă prin
simbolul elementului şi prin numărul de masă, A, eventual şi numărul de ordine, Z:
o zAE : 612C ; 1735Cl ; 919F , etc.
5
 o nuclidul de oxigen: 817O are 8 protoni şi 9 neutroni.
ELEMENT CHIMIC
– modul de abordare submicroscopic: specie de atomi cu aceeaşi sarcină nucleară, deci acelaşi număr
atomic Z
– modul de abordare macroscopic: substanţa a cărei atomi componenţi au acelaşi număr de sarcini
nucleare (substanţa elementară)
 Toţi atomii elementului carbon au un număr de 6 sarcini nucleare.
UNITATE ATOMICĂ DE MASĂ = u.a.m.
– unitate de masă din fizica atomică
– reprezintă a 12-a parte din masa unui atom de carbon al nuclidului 126C
–– u.a.m. = 1  m126 C 
12
–– u.a.m. = 1  19,923  1027 Kg = 1,66·10-27 kg
12
–– u.a.m. = 1,66·10-24g sau 1 u = 1,66·10-24 g
MASĂ ATOMICĂ sau MASA ATOMICĂ ABSOLUTĂ = mA sau A
–– masa unui atom dintr-un element
–– se exprimă în g/atom sau Kg/atom  are valori mici, cuprinse între: 10-24 – 10-22 g/atom, respectiv
10-27 – 10-25 kg/atom
–– masa atomică a atomului de:
 hidrogen este mA (11H) = 1,6732·10-27 kg
 carbon este mA (612C) = 1,9923·10-26 kg
MASĂ ATOMICĂ RELATIVĂ = Ar
– mărime adimensională reprezentând numărul care arată de câte ori masa unui atom este mai mare decât a
12-a parte din masa atomică a izotopului 612C
– raportul dintre masa unui atom dintr-un element (masa atomică absolută) şi a 12-a parte din masa
atomică a izotopului 612C
– este egală cu masa atomică exprimată în u.a.m.
– Ar = A
u.a.m.
–– masa atomică relativă a unui atom de:
 oxigen, 816O, este Ar(816O) = 2,6564  10 23 g
 15,99
1
 1,9923  10  23 g
12
26
 magneziu 12 Mg, este Ar(12 Mg) = 3,9847  1027 kg  24,004
24 24
1,66  10 kg
MASĂ ATOMICĂ RELATIVĂ A UNUI ELEMENT
– Se calculează ca media ponderată a maselor atomice relative ale izotopilor constituenţi
–– Elementul clor este format din 2 izotopi: 1735Cl în proporţie de 75,4% şi 1737Cl în proporţie de
24,6%. Masa atomică relativă a elementului clor este:
Ar Cl = 75,4  A 1735Cl + 24,6  A 17
37
Cl = 75,4  35 + 24,6  37 = 35,492
100 100 100 100
MASA MOLECULARĂ RELATIVĂ = Mr
– este mărimea care arată de câte ori masa moleculei unei substanţe este mai mare decât u.a.m.
– raportul dintre masa unei molecule şi a 12-a parte din masa unui atom al nuclidului 612C
– este suma maselor relative ale atomilor moleculelor:
Mr HCl = Ar H + Ar Cl = 1 + 35,5 = 36,5
MASA RELATIVĂ A UNITĂŢII STRUCTURALE = Fr
– raportul dintre masa unităţii structurale a unui compus şi a 12-a parte din masa unui atom al nuclidului
12
6 C

6
– este suma maselor relative ale „atomilor” constituenţi ai unităţii structurale (totalitatea ionilor sau
atomilor indicaţi de o formula chimică în cazul substanţelor ionice şi macromoleculare; cea mai mică
unitate structurală serveşte ca unitate ipotetică):
Fr MgCl2 = Ar Mg + 2·Ar Cl = 24 + 2·35,5 = 95
MOL
– cantitatea de substanţă a cărei masă, exprimată în grame, este numeric egală cu masa relativă a particulei
(atom, ion, moleculă)
– molul de atomi sau molecule = cantitatea dintr-o substanţă, exprimată în grame, numeric egală cu masa
atomică sau moleculară şi care cuprinde 6,022·1023 atomi sau molecule
– numărul de moli n (sau ν) dintr-o cantitate de substanţă m se calculează după relaţia:
n= m g  sau ν = mg 
M g / mol   g / mol 
– este echivalentul atomului-gram sau moleculei-gram:
o 1 atom-gram de hidrogen = 1,00797 g sau 1 atom-gram de oxigen = 15,99 g
o 1 moleculă-gram de clor = 71 g sau 1 moleculă –gram de HCl 0 36,5 g
NUMĂRUL LUI AVOGADRO = NA
– este o constantă universală, cu valoarea 6,022·1023, care reprezintă numărul de particule (atomi,
molecule, ioni) care se găsesc într-un mol de substanţă sau numărul de atomi din 12 g de izotop de
carbon 12C:
–– un mol de clor atomic (Cl)  cântăreşte 35,5 g Cl şi conţine 6,022·1023 atomi Cl
–– un mol de clor molecular (Cl2)  cântăreşte 71 g Cl2 şi conţine 6,022·1023 molecule Cl2; cum
molecula de clor este diatomică, 1 mol de clor molecular conţine 2 moli de atomi de clor,
respectiv 2x6,022·1023 atomi de clor
–– un mol de ioni de clor, ioni clorură (Cl–)  cântăreşte 35,5 g Cl– şi conţine 6,022·1023 ioni Cl–
–– un mol de acid clorhidric (HCl)  cântăreşte 36,5 g HCl şi conţine 6,022·1023 molecule de
HCl
–– un mol de clorură de sodiu (NaCl)  cântăreşte 58,5 g NaCl şi conţine 6,022·1023 ioni Na+ şi
6,022·1023 ioni Cl–.
MASA MOLARĂ = M (sau μ)
– raportul dintre masa şi numărul de moli ai unei probe de substanţă
– unitatea de măsură este Kg/mol sau g/mol
– valoarea sa numerică, exprimată în g/mol, este egală cu valoarea numerică a:
–– masei atomice relative a unui element, Ar
–– masei moleculare relative a unui compus covalent format din molecule, Mr
–– masei relative a unităţii structurale a unui compus, Fr (pentru compuşi ionici sau macromoleculari).
VOLUMUL MOLAR = Vm
– Volumul ocupat de un mol al oricărui gaz în condiţii normale (t = 0°C, p = 1 atm): Vm = 22,4 L/mol
V
– Raportul dintre volumul V şi numărul de moli n ai unei probe de substanţă: Vm =
n
– Unitatea de măsură: m3/mol sau L/mol
SIMBOL CHIMIC
– reprezentarea prescurtată a unui element chimic
 semnificaţia simbolului chimic, de exemplu Cu:
 Elementul chimic cupru
 Un atom de cupru
 Substanţa cupru
 în jurul simbolului se pot nota diferite indicaţii:
 Numărul de nucleoni şi numărul de protoni:
număr nucleoni A 35
număr protoni SIMBOL CHIMIC, z E: 17 Cl
 Sarcina ionică → reprezentare chimică a ionului de clor (clorură): Cl–
 Indicele, în reprezentarea formulei chimice a substanţei → formula chimică pentru molecula de
clor: Cl2
COMPUS CHIMIC
- modul de abordare submicroscopic – grupe de mai mulţi atomi care sunt uniţi prin legături chimice
7
- modul de abordare macroscopic – substanţa în care se leagă unul de altul atomii unuia sau mai multor
elemente; între masele atomilor constitutivi există un raport stoechiometric (raport exact, precis, bine
determinat).
o Compus monoelementar – format din atomi identici, aparţinând aceleaşi specii chimice, de
exemplu: hidrogenul H2, fosforul P4, sulful S8, etc.
o Compus polielementar – format din atomi diferiţi, de la specii chimice diferite, de exemplu:
sulfura de dihidrogen H2S, dioxidul de carbon CO2, monohidrogenofosfatul de disodiu Na2HPO4,
etanolul C2H5OH, etc.
o Compus de ordin simplu – format din atomi proveniţi de la unul sau mai multe elemente pentru
care sunt valabile valenţele din starea fundamentală, adică numerele de oxidare comune, de
exemplu: clor Cl2, metan CH4, clorură de sodiu NaCl, hidrogenocarbonat de amoniu NH4HCO3,
etc.
o Compus de ordin superior – compuşi formaţi prin combinarea compuşilor de ordin simplu, ca
de exemplu:
 combinaţii complexe: tetrahidroxoaluminat (III) de sodiu Na[Al(OH)4], sulfat de
tetraammincupru (II) [Cu(NH3)4]SO4, etc.
 hidraţi: carbonatul de sodiu decahidratat Na2CO3·10H2O, sulfat de cupru pentahidratat
CuSO4·5H2O, etc.
 săruri duble: sulfat dublu de potasiu şi aluminiu KAl(SO4)2·12H2O, etc.
ORBITAL ATOMIC (O.A.)
–– regiunea de spaţiu din jurul nucleului atomic în care probabilitate de a găsi un electron este cea mai mare
(aproximativ 90%)
–– într-un orbital pot exista maxim 2 electroni, obligatoriu de spin opus (principiul lui Pauli)
–– orbitalul unui atom este descris corespunzător subnivelului (substratului) căruia îi aparţine  orbital de
tip s, p, d sau f :
 substratul „s” este format dintr-un singur orbital atomic „s” de formă sferică  1OA s  max. 2
e– / substrat „s”
 substratul „p” este format din 3 OA „p”, toţi echivalenţi energetic (degeneraţi), de formă bilobară
(2 lobi)  3 OA  total max. 6 e– / substrat „p”
 substratul „d” este format din 5 OA „d” de aceeaşi energie  5 OA  max. 10e–/substrat „d”
 substratul „f” este format din 7 OA „f” degeneraţi  7 O.A.  max. 14e–/substrat „f”
z
z z
y y
z y +
+
y - + x x x
- -
+ x

px py pz
orbitalul atomic „s” cei 3 orbitalii atomici „p”: px, py şi pz
 substratul „s”  substratul „p”
Orbitalii „d” şi „f” au forma şi geometria mai complicată decât a orbitalilor „p”.

STRAT ELECTRONIC = NIVEL ENERGETIC

– stare energetică a electronilor în atom
– constituit din electroni care au aproximativ aceeaşi energie
– fiecare strat energetic este constituit din substraturi (subniveluri energetice), pe baza diferenţierii fine a
energiei electronilor:
Stratul electronic K L M N O P Q
Numărul stratului 1 2 3 4 5 6 7
Tipul de orbitali s s, p s, p, d s, p, d, f s, p, d, f s, p, d, f s, p, d, f
conţinuţi
Numărul maxim de 2 · 12 2 · 22 2 · 32 2 · 42 2 · 52 2 · 62 2 · 72
electroni dintr-un
strat 2 8 18 32 50 72 94
Variaţia energie         
8
 CONFIGURAŢIA ELECTRONICĂ
–– distribuţia electronilor unui atom pe straturi, substraturi şi orbitali, respectând principiul energetic
(minimul de energie), principiul lui Pauli, regula lui Hund:
1. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni, principiul construcţiei sau principiul
stabilităţii:
Orbitalii atomilor multielectronici se populează succesiv cu electroni, în ordinea creşterii energiei
orbitalilor; se ocupă mai întâi cu electroni orbitalii atomici de energia mai mică, urmând apoi orbitali cu
energie din ce în ce mai mare, în ordinea:
1s 2s 2p 3s 3p 4s 3d 4p 5s 4d 5p 6s 4f 5d 6p 7s 5f 6d 7p ...
2. Principiul excluziunii (Pauli):
Un orbital nu poate fi ocupat decât de maximum 2 electroni care trebuie să aibă spin opus:

 orbital atomic vacant

 orbital atomic monoelectronic, electron e– necuplat, neîmperecheat, 

celibatar

 orbital atomic cu electroni cu spin opus, e– cuplaţi, e– împerecheaţi 

 orbital atomic cu electroni cu acelaşi spin – imposibil să există 2 e– cu spini paraleli (cu
acelaşi spin) în acelaşi orbital  nerespectare principiului lui Pauli

3. Regula lui Hund sau regula multiplicităţii maxime:
Orbitalii de energie egală (orbitalii degeneraţi ai unui subnivel), se ocupă pe rând, întâi cu un
electron, apoi cu al doilea, astfel ca numărul electronilor necuplaţi în acel substrat să fie maxim:
Configuraţiile electronice care respectă regula multiplicităţii maxime a lui Hund:

   și     
p3 d6
sunt mai stabile decât configuraţiile electronice cu număr minim de e– necuplaţi, care nu sunt
adoptate de atomi în stare fundamentală:

    
şi
p3 d6

Moodduull ddee pprreezzeennttaarree aa ccoonnffiigguurraaţţiieeii eelleeccttrroonniiccee aa uunnuuii aattoom

M m
1) Ordonând toate straturile şi substraturile electronice, precum şi orbitalii atomici conform regulilor
prezentate:
a. notând straturile cu cifre arabe, orbitalii cu litere, iar numărul de electroni dintr-un substrat cu
cifre, ca exponent la literele care indică tipul de orbital:
Configuraţia electronică fundamentală a atomului de fosfor este:
0 2 2 6 2 3
15P : 1s 2s 2p 3s 3p
b. prin diagrame orbitale, reprezentând electronii cu spin opus în orbitali, care sunt grupaţi în
substraturi:
0
15P : ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑ ↑ ↑
1s2 2s2 2p6 3s2 3p3

2) Indicând configuraţia electronică a gazului rar precedent şi electronii stratului de valenţă:

2 3
15P: 10[Ne]3s 3p
2 2 6 2 6 2 2
20Ca: 1s 2s 2p 3s 3p 4s = 18[Ar] 4s
2 2 6 2 6 2 10 6 2 2 2 2
40Zr: 1s 2s 2p 3s 3p 4s 3d 4p 5s 4d = 36[Kr] 5s 4d
9
 80Hg: 1s2 2s2 2p6 3s2 3p64s23d104p65s24d105p66s24f145d10 = 54[Xe] 6s24f145d10
ELECTRON DISTINCTIV
– electronul prin care se diferenţiază configuraţia electronică fundamentală a atomului unui element de
configuraţia electronică fundamentală a atomului elementului care-l precede în sistemul periodic
– tinde să ocupe în configuraţia electronică fundamentală a atomului locul vacant de energie minimă.
ELECTRONII DE VALENŢĂ
– electronii cu care atomii participă la formarea legăturilor chimice  determină proprietăţile chimice ale
substanţelor elementare
– ai elementelor reprezentative, elementele din blocul „s” şi „p” aparţin ultimului strat din învelişul
electronic al atomului
– ai elementelor din grupele secundare, blocul „d”, aparţin ultimelor două straturi electronice ale
atomului, practic ultimelor 2 substraturi: electronii substratului s al ultimului strat ns1-2 şi electroni
substratului d al penultimului strat (n-1)d1-10.
STAREA FUNDAMENTALĂ A UNUI ATOM
– starea de energie minimă pentru atom, realizată prin distribuţia electronilor cu respectarea riguroasă a
principiul energetic, principiul lui Pauli şi regulii lui Hund.

LEGEA PERIODICITĂŢII:
– lege fundamentală a naturii, stă la baza clasificării elementelor enunţată de D. I. Mendeleev în 1869:
„Proprietăţile fizice şi chimice ale elementelor se repetă periodic în funcţie de masele lor atomice”
– i-a permis lui Mendeleev ordonarea celor 63 de elemente cunoscute la aceea vreme, în ordinea
crescătoare a maselor lor atomice, într-un tabel numit sistemul periodic al elementelor. Aşezate în linii
şi coloane, elementele cu proprietăţi asemănătoare se găseau unele sub altele (în aceeaşi coloană, adică
grupă)
– la începutul secolului al XX-lea, odată cu marile descoperiri din fizica atomului, legea a fost reformulată
de Moseley (1913): „Proprietăţile elementelor sunt funcţii periodice ale numărului atomic Z”

GRUPELE SISTEMULUI PERIODIC AL ELEMENTELOR:

– sunt coloanele verticale, numite şi grupe sau familii, care conţin elemente cu proprietăţi fizice şi
chimice asemănătoare, ale căror atomi au aceeaşi configuraţie electronică în stratul de valenţă.
– sunt notate cu cifre arabe de la 1 la 18, conform recomandărilor IUPAC din 1986; până atunci grupele
principale erau notate IA, IIA, IIIA ... VIIIA, iar grupele secundare erau notate IIIB, IVB ...VIIIB, IB,
IIB. Grupa VIIIB (actualmente grupele 8,9 şi 10) conţine triada fierului (Fe, Co, Ni) şi metalele platinice
(Ru, Rh, Pd, Os, Ir, Pt).

10
– sunt numite grupe principale cele care au fost notate cu cifre romane I –VIII şi litera A, deci grupele
1, 2, 13 – 18, şi conţin elementele reprezentative. Grupele secundare sunt notate cu cifre romane
I –VIII şi litera B, deci grupele 3 – 12, şi conţin metalele tranziţionale şi pe cele de tranziţie internă
– Elementele din grupele principale au electronul distinctiv într-un orbital „s” (grupele 1 şi 2) sau într-un
orbital „p” (grupele 13 – 18)  în total sunt 56 de elemente în grupele principale din blocul « s » şi
blocul « p »
Numărul Configuraţia electronică Elemente Numele grupei
grupei a stratului de valenţă
1 = IA ns1 Li, Na, K, Rb, Cs,Fr metalele alcaline
2 = IIA ns2 Be, Mg, Ca, Sr, Ba, Ra metale alcalino- pământoase
13 = IIIA ns2np1 B, Al, Ga, In, Tl, 13Nh metale pământoase
14 = IVA ns2np2 C, Si, Ge, Sn, Pb, 14Fl grupa carbonului
15 = V A ns2np3 N, P, As, Sb, Bi, 15Mc grupa azotului
16 = VIA ns2np4 O, S, Se, Te, Po, 16Lv grupa oxigenului - calcogeni
17 = VIIA ns2np5 F, Cl, Br, I, At, 17Ts grupa halogenilor
18 = VIII A ns2np6 Ne, Ar, Kr, Xe, Rn, 13Nh gaze rare (nobile sau inerte)

–– Elementele din grupele secundare au electronul distinctiv într-un orbital „d” (metalele tranziţionale
din grupele 3 – 12) sau într-un orbital „f” (metalele de tranziţie internă: lantanidele şi actinidele)
 Total 40 metale tranziţionale – blocul « d » în grupele 3 (IIIB), 4 (IVB), 5 (VB), 6 (VIB), 7 (VIIB),
8 (VIIIB), 9 (VIIIB), 10 (VIIIB), 11 (IB), 12 (IIB)
 prima serie de metale tranziţionale – perioada a patra – seria 3d conţine 10 elemente : 21Sc - 30Zn 
configuraţia electronică a stratului de valenţă pentru aceşti atomi este: 4s23d1 - 10
 a doua serie de metale tranziţionale – perioada a cincea – seria 4d conţine 10 elemente : 39In – 48Cd
 configuraţia electronică a stratului de valenţă pentru aceşti atomi este: 5s24d1 – 10
 a treia serie de metale tranziţionale – perioada a şasea – seria 5d conţine 10 elemente : 72Hf – 80Hg 
configuraţia electronică a stratului de valenţă pentru aceşti atomi este: 6s25d1 – 10
 a patra serie de metale tranziţionale – perioada a şaptea – seria 6d conţine 10 elemente : 104Rf – 112Cn
 configuraţia electronică a stratului de valenţă pentru aceşti atomi este: 7s26d1 – 10
 Total 28 metale de tranziţie internă – blocul « f »
 14 lantanide : 57La – 71Lu  configuraţia electronică a stratului de valenţă pentru aceşti atomi
este: 6s2 (5d1) 4f1 – 14
 14 actinide : 89Ac – 103Lr  configuraţia electronică a stratului de valenţă pentru aceşti atomi
este: 7s2 (6d1) 5f1 – 14
CLASIFICAREA ELEMENTELOR DUPĂ CONFIGURAŢIA ELECTRONICĂ

1 2 13 14 15 16 17 18
IA IIA IIIA IVA VA VIA VIIA 0
n=1
2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
3 IIIB IVB VB VIB VIIB VIIIB IB IIB
4 ns (n-1) d np
5
6
7
Bloc s Bloc d Bloc p
(n-2) f

Bloc f
11
PERIOADELE SISTEMULUI PERIODIC AL ELEMENTELOR:
o Şirurile orizontale ale sistemului periodic, cuprinzând elementele dintre două gaze rare succesive, se
numesc perioade.
o Sistemul periodic conţine 7 perioade corespunzătoare celor 7 nivele energetice (K, L, M, N, O, P, Q)
notate cu cifre arabe de la 1 la 7. Fiecare perioadă (mai puţin prima perioadă care nu conţine decât 2
elemente: 1H şi 2He) începe cu un metal alcalin şi se termină cu un gaz nobil
o Numărul perioadei în care se află un element este egal cu numărul de nivele energetice (straturi) ocupate
cu electroni în configuraţia electronică fundamentală a atomilor săi, deci cu numărul stratului electronic
cel mai extern în curs de completare, sau complet ocupat cu electroni.
o Primele 3 perioade sunt scurte, iar următoarele 4 sunt lungi: perioada 1 are 2 elemente, perioadele 2 şi 3
au câte 8 elemente, perioadele 4 şi 5 au 18 elemente, perioadele 6 şi 7 au câte 32 elemente.

REPREZENTAREA SCHEMATICĂ A SISTEMULUI PERIODIC AL ELEMENTELOR pe blocuri

de elemente, numărul elementelor dintr-o perioadă şi numărul atomic al gazului rar care termină fiecare
perioadă:

1s 1s 2 ZHe = 2
2s 2p 8 ZNe = 10
3s 3p 8 ZAr = 18
4s 3d 4p 18 ZKr = 36
5s 4d 5p 18 ZXe = 54
6s 5d 6p 32 ZRn = 86
7s 6d 7p 32 ZOg = 118
Bloc s Bloc d Bloc p

4f
5f
Bloc f

PROPORIETĂŢILE PERIODICE ale elementelor

 sunt cele determinate de învelişul electronic al atomilor, atât proprietăţi fizice (rază atomică, rază ionică,
energie de ionizare, afinitate pentru electroni), cât şi proprietăţi chimice (caracter electropozitiv sau
caracter metalic, caracter electronegativ sau caracter nemetalic, valenţă, respectiv număr de oxidare NO).
IONI
– particule de materie provenite din atomi prin cedare sau acceptare de electroni;
o CATION – ion pozitiv – Na+, Ag+, Mg2+, Pb2+, Fe2+, Al3+, Cr3+, etc. – format din atom prin
cedare de electroni din stratul de valenţă în ordinea descrescătoare a energiei orbitalilor,
eliminând mai întâi electronii din stratul cel mai îndepărtat de nucleu:
1e 
0 2 2 6 1
11Na : 1s 2s 2p 3s  Na1+: 1s22s22p6 sau 11Na+: 10[Ne]
2e 
0 2 2 6 2 6 2
26Fe : 1s 2s 2p 3s 3p 4s 3d
6
  26Fe2+: 1s22s22p63s23p63d6 sau 26Fe2+: 18[Ar]3d6

0 2 14
82Pb : 54[Xe]6s 4f 5d 6p
10 2

 82Pb2+: 54[Xe]4f146s25d10
2e

Cationi poliatomici: hidroniu (oxoniu) – H3O+, amoniu – NH4+, etc.

o ANION – ion negativ - Cl–, S2–, P3–, C4–, etc.
o format din atom prin acceptare de electroni în stratul de valenţă, pe orbitalii cei mai
îndepărtaţi de nucleu:
4e 
0 2 2
6C : 1s 2s 2p
2
 C4-: 1s22s22p6 sau 6C4-: 10[Ne] .... anion carbură
1e 
17Cl : 1s 2s 2p 3s 3p 
0 2 2 6 2 5
 17Cl–: 1s22s22p63s23p6 sau Cl–: 18[Ar] ... anion clorură
Anioni poliatomici: fosfat – PO43–, sulfat – SO42–, azotat – NO3–, hidrogenocarbonat – HCO3–,
etc.
 sarcina ionică – indică printr-o cifră arabă scrisă ca exponent la simbolul chimic, cu semnul
plus sau minus, numărul de sarcini pozitive sau negative ale unui ion:
 ionul amoniu, NH4+, are sarcina 1+
12
  ionul fosfat, PO43–, are sarcina 3–.

CARACTER ELECTROPOZITIV ~ CARACTER METALIC

– proprietatea atomilor de a ceda electroni şi de a forma ioni pozitivi  metale: Na0, Mg0, Al0, Fe0 
Na+, Mg2+, Al3+, Fe2+, Fe3+.
– În grupele sistemului periodic caracterul electropozitiv al elementelor creşte cu creşterea numărului
atomic, iar în perioade scade cu creşterea numărului atomic.
– Caracterul electropozitiv cel mai accentuat îl are franciul, dar pentru că este radioactiv, cel mai
electropozitiv element din sistemul periodic este considerat cesiul – Cs.
CARACTER ELECTRONEGATIV ~ CARACTER NEMETALIC
 proprietatea atomilor de a accepta electroni şi de a forma ioni negativi  nemetale: Cl0, S0, P0, C0 
Cl–, S2-, P3-, C4-
 nemetalele ocupă partea dreaptă a sistemului periodic, deasupra liniei în zig-zag care le delimitează de
metale
 în grupele sistemului periodic caracterul electronegativ scade cu creşterea numărului atomic, iar în
perioade creşte cu creşterea numărului atomic.
 Caracterul electronegativ cel mai pronunţat îl are fluorul, F.
ELECTRONEGATIVITATEA ELEMENTELOR
 Caracterul metalic sau nemetalic poate fi stabilit utilizând conceptul de electronegativitate. Aceasta este
o mărime relativă care exprimă capacitatea unui atom dintr-un compus de a atrage spre sine
electronii de legătură. Cu cât electronegativitatea unui element este mai mare, cu atât tendinţa lui
de a atrage electronii este mai mare. Linus Pauling a imaginat o scală a electronegativităţii în care
celui mai electronegativ element din sistemul periodic, fluorul F, îi atribuie electronegativitatea 4, iar
celui mai electropozitiv, cesiul Cs, valoarea 0,7.
 variaţia electronegativităţii în sistemul periodic al elementelor:
o electronegativitatea elementelor dintr-o perioadă creşte o dată cu creşterea numărului electronilor
de valenţă ai atomilor acestor elemente, deci de la stânga la dreapta, o dată cu creşterea
numărului atomic Z
o electronegativitatea elementelor dintr-o grupă creşte cu scăderea volumului atomic, deci de jos în
sus o dată cu scăderea numărului atomic Z

 Electronegativitatea atomilor elementelor implicate în formarea de compuşi chimici determină tipul de

interacţiuni dintre aceştia. Se consideră că legătura dintre doi atomi va fi predominant ionică dacă
diferenţa de electronegativitate a atomilor este mai mare decât 1,7:

13
 o dacă electronegativităţile atomilor care formează o legătură au valori mari şi sunt identice, deci
diferenţa de electronegativitate a atomilor este 1,7, se stabilesc legături covalente nepolare:
H – H, F – F, O = O, etc.
o dacă electronegativităţile atomilor care formează o legătură au valori mari şi apropiate ca valoare,
deci diferenţa de electronegativitate a atomilor este mai mică decât 1,7, se stabilesc legături
covalente polare: H – O, S – O, P – Cl, etc.
o dacă electronegativităţile atomilor care formează o legătură sunt foarte diferite ca valoare, deci
diferenţa de electronegativitate a atomilor este mai mare decât 1,7, se stabilesc legături
ionice: CsF, BaO, NaCl, etc.
CLORURĂ NaCl AlCl3 PCl3 Cl2
Diferenţa de 3 – 0,9 = 2,1 3 – 1,5 = 1,5 3 – 2,1 = 0,9 3–3=0
electronegativitate
Tip de legătură legătură ionică legătură legătură legătură covalent
covalent polară covalent polară nepolară
compus tipic Grad mare de moleculă moleculă covalent
ionic ionicitate covalent polară nepolară

FORMULA CHIMICĂ
 este reprezentarea simbolică a compoziţiei unei substanţe chimice; cuprinde informaţii din domeniul
microscopic şi macroscopic
o Formula brută – indică specia elementelor chimice, raportul atomilor sau grupelor de atomi dintr-
un compus chimic, fără a reda numărul atomilor dintr-o moleculă: CH este formula brută a
benzenului (C6H6), NaCl este formula brută a clorurii de sodiu, P2O5 este formula brută a oxidului
de fosfor (V) P4O10.
o Formula moleculară – redă compoziţia unui compus chimic, cu numărul atomilor care participă la
formarea unei molecule sau a unui ion, dar nu oferă informaţii privitoare la structura particulelor şi
a tipului de legături dintre ele: C6H6 este formula moleculară a benzenului, P4O10 este formula
moleculară a oxidului de fosfor (V), adică a decaoxidului de tetrafosfor, CnH2n+2 este formula
moleculară generală a alcanilor, C2O42– este formula «moleculară» a ionului oxalat, SO42– este
formula «moleculară» a ionului sulfat, etc.
o Formula structurală (formula de constituţie detailată) – pentru compuşii cu legături atomice
(covalente) oferă informaţii despre compoziţia în elemente şi despre legăturile chimice dintre
atomii unei molecule; nu redă aranjamentul spaţial al atomilor, legăturile covalente dintre aceştia
fiind reprezentate prin liniuţe (o liniuţă semnifică legătura covalentă de 2 electroni dintre 2 atomi).
Exemple, formulele structurale ale moleculelor:

N≡N
N2 H2 O NH3 CO2 H2SO4
azot apă amoniac dioxid de carbon acid sulfuric
o Formula de valenţă, formula electronică sau formula Lewis – formula structurală a unui
compus în care sunt reprezentaţi şi electronii neparticipanţi la legăturile chimice. Exemple:

:N≡N:
N2 H2 O NH3 CO2 H2SO4
azot apă amoniac dioxid de carbon acid sulfuric
o Formula sterică sau formula de configuraţie – este formula structurală a unui compus care
indică şi aranjamentul spaţial al atomilor şi al grupelor de atomi din mioleculă. Formula spaţială –
indică, prin simboluri specifice legăturilor, dispoziţia spaţială a atomilor şi grupelor de atomi.
Exemple, formulele de configuraţie ale moleculelor:

14
 N2 H2 O NH3 CO2 H2SO4
azot apă amoniac dioxid de carbon acid sulfuric

Scrierea corectă a formulei unui compus ionic trebuie să reflecte condiţia de neutralitate exprimată
astfel: (Cn+)m(B m–)2.
SCRIEREA FORMULELOR CHIMICE pentru COMPUŞI BINARI şi pentru COMPUŞI IONICI
 Etape în stabilirea formulelor chimice pentru compuşi binari în care elementele se află în raportul
stoechiometric dictat de numerele lor de oxidare:
Etapa Stabilirea formulei oxidului de aluminiu
1. Scrierea simbolurilor elementelor chimice Al O
din care e format compusul
2. Stabilirea numerelor de oxidare NO ale AlIII OII
elementelor
3. Calcularea celui mai mic multiplu comun al 6
NO ale elementelor
4. Stabilirea numărului în care sunt cuprinse de 2 ori de 3 ori
NO ale elementelor în cel mai mic multiplu
comun

Indicarea raporturilor numerice în care 2 : 3

particulele sunt conţinute în compusul
chimic respectiv (stabilirea indicilor) Al2 O3
5. Scrierea formulei Al2O3

 Etape în stabilirea formulelor chimice pentru compuşi care ionizează în soluţie apoasă:
Etapa Stabilirea formulei sulfatului de aluminiu
1. Scrierea simbolurilor / formulelor chimice Al3+ SO42–
ale ionilor în care disociază compusul
2. Stabilirea numărului de sarcini ale ionilor +III -II
Al3+ (SO4)2–
3. Calcularea celui mai mic multiplu comun al 6
sarcinilor ionice
4. Stabilirea numărului în care sunt cuprinse de 2 ori de 3 ori
sarcinile ionice în cel mai mic multiplu
comun

Indicarea raporturilor numerice în care se 2 : 3

află ionii în compusul chimic respectiv
(stabilirea indicilor) (Al 3+)2 [(SO4)2 –]3
5. Scrierea formulei Al2(SO4)3

LEGĂTURA CHIMICĂ
Legăturile stabilite între particulele unei substanţe (atomi, ioni molecule) prin forţe de atracţie, dar şi de
respingere se clasifică astfel:
o legătură ionică
o legătură covalentă (atomică)
o legătura metalică
o forţe intermoleculare  legături de hidrogen şi forţe van der Waals

15
REGULA OCTETULUI
 atomii gazelor nobile, cu reactivitate chimică foarte redusă, inerţie chimică şi stabilitate mare, au în
stratul de valenţă configuraţie stabilă de 8 electroni ns2np6 (cu excepţia He care are configuraţie de 2
electroni 1s2). Spre această stare energetică scăzută, stabilă, tind atomii elementelor când se combină
pentru a forma compuşi chimici.
 Un atom al unui element acceptă, cedează sau pune în comun electroni de valenţă astfel încât să-şi
realizeze pe ultimul strat configuraţia stabilă a unui gaz rar
 Regula octetului este respectată strict numai de elementele din perioada a doua a sistemului periodic.
LEGĂTURA IONICĂ
 se realizează prin transfer de electroni de la atomii elementului cu caracter puternic electropozitiv
care pierzând electroni formează cationi, la atomii elementului cu caracter puternic electronegativ,
care acceptând electroni formează anioni; între ionii astfel formaţi, cationi şi anioni, se stabilesc forţe de
atracţie electrostatică
Exemplu 1 – formarea clorurii de sodiu NaCl din atomii de sodiu şi clor:
–
11Na : 1s 2s 2p 3s - 1 e  11Na : 1s 2s 2p = configuraţia electronică fundamentală a 10Ne
0 2 2 6 1 + 2 2 6
– –
17Cl : 1s 2s 2p 3s 3p + 1 e  17Cl : 1s 2s 2p 3s 3p = config. electronică fundamentală a 18Ar:
0 2 2 6 2 5 2 2 6 2 6

Exemplu 2 – formarea clorurii magneziu MgCl2 din atomii de magneziu şi clor:

–
12Mg : 1s 2s 2p 3s - 2 e  11Mg : 1s 2s 2p = configuraţia electronică fundamentală a 10Ne
0 2 2 6 2 2+ 2 2 6
– –
17Cl : 1s 2s 2p 3s 3p + 1 e  17Cl : 1s 2s 2p 3s 3p = config. electronică fundamentală a 18Ar:
0 2 2 6 2 5 2 2 6 2 6

 ionii pot fi monoatomici: Na+, Ca2+, Bi3+, I–, Se 2–, P3–, etc. sau poliatomici: H3O+, NH4+, OH–,
MnO4–, CO32–, PO43–, etc.
 metalele blocului „s” formează în majoritatea cazurilor compuşi ionici, fac excepţie unii compuşi ai Li,
Be şi Mg; sunt compuşi ionici: MgO, LiF, Na2S, CaC2, CsOH, RbH, Mg3N2, KO2, Na2O2, Li2O,
NaNH2, Ca(HCO3)2, KH2PO4, Na2S2O3, etc.
 sărurile provenite de la oxoacizi sunt compuşi ionici – prin neutralizarea totală sau parţială a oxoacizilor
cu diferite baze, indiferent de natura acestora se formează compuşi ionici: Co(NO3)2, AgNO2, BiPO4,
Fe2(SO4)3, NaMnO4, K2Cr2O7, CuCO3, PbSO3, Ca(ClO)2, etc.
 sărurile de amoniu sunt compuşi ionici: NH4Cl, (NH4)2S, NH4NO2, NH4ClO4, etc.
 compuşii ionici sunt substanţe solide cristaline, care nu conduc curentul electric în stare solidă, numai în
soluţie sau topitură, se dizolvă numai în solvenţi polari, au puncte de topire şi fierbere mari, sunt casante.
Cationi monovalenţi Li+, Na+, K+, Rb+, Cs+, Ag+, Cu+, NH4+, H3O+,
+1
Cationi divalenţi Be2+, Mg2+, Ca2+, Sr2+, Ba2+, Pb2+, Mn2+, Fe2+, Co2+, Ni2+, Cu2+, Zn2+,
+2 Cd2+, Hg2+,
Cationi trivalenţi Al3+, Cr3+, Fe3+, Co3+
+3
Anioni monovalenţi OH–, F–, Cl–, Br–, I–, CN–, SCN–, NO2–, NO3–, ClO–, ClO3–, ClO4–,
-1 HCO3–, HS– HSO3–, HSO4–, H2PO4–, H2PO3–, CH3COO–, CN–, NH2–,
MnO4–, [Al(OH)4]–,
16
 Anioni divalenţi O2–, S2–, SO42–, SO32–, CO3–, HPO42–, HPO32–, CrO42–, Cr2O72–,
-2 [Zn(OH)4]2–,
Anioni trivalenţi, -3 PO43–, N3–, P3–
Formulele compuşilor ionici indică natura ionilor şi raportul în care ionii de semn contrar se găsesc în
reţeaua cristalină, deci formulele combinaţiilor ionice reprezintă raportul de combinare al ionilor.
Nu se poate vorbi în cazul combinaţiilor ionice de molecule ci de reţele ionice.
Combinaţiile ionice nu sunt formate din molecule  reţele ionice conţin ionii pozitivi şi negativi în
nodurile reţelei  formează asociaţii deschise.
Atomii nemetalelor din ionii poliatomici sunt legaţi între ei prin legături covalente!!!
LEGĂTURA COVALENTĂ
 se realizează prin punerea în comun de electroni, adică prin întrepătrunderea, suprapunerea a doi orbitali
atomici proveniţi de la 2 atomi A şi B, cu formarea unui orbital molecular; se realizează între atomi de
electronegativitate apropiată:
A + B  A–B
  

 când doi atomi pun în comun 2 sau 3 electroni se realizează o legătură dublă, respectiv triplă,
legături denumite generic multiple:
A –– B A=B A  B
Legătură simplă Legătură dublă Legătură triplă
Legătura σ Legătura σ + π Legătura σ + 2π
LEGĂTURA COVALENTĂ NEPOLARĂ
 se realizează între doi atomi identici de nemetale, deci cu caracter electronegativ, electronii puşi
în comun aparţinând în egală măsură ambilor atomi  molecule homonucleare diatomice: N2,
O2, F2, Cl2 – în general de tipul A2  molecule nepolare:
Formarea moleculei de clor Cl2: 17Cl0 : 10Ne 3s2 3p5

Formarea moleculelor de azot, oxigen şi brom:

0 2 2 3 0 2 2 4 0 2 10 5
7N : 1s 2s 2p ; 8O : 1s 2s 2p ; 35Br : 18Ar 4s 3d 4p

LEGĂTURA COVALENTĂ POLARĂ

 se realizează între doi atomi cu electronegativitate diferită, electronii puşi în comun fiind
deplasaţi spre atomul mai electronegativ  deplasarea densităţii electronice a orbitalului
molecular în funcţie de electronegativitatea atomilor participanţi la formarea unei legături
covalente se numeşte polaritate. Deplasarea sarcinilor electrice într-o legătură covalentă polară
este parţială, polii au sarcini electrice subunitare δ+ şi δ–, polul negativ fiind reprezentat de
atomul mai electronegativ.
Formarea moleculei de clorură de hidrogen (acid clorhidric):

Formarea moleculei de apă:

Formarea moleculei de amoniac:

17
Formarea moleculei de dioxid de carbon 6C0: 1s22s22p2

Formarea moleculei de acid cianhidric

Formarea moleculei de acid sulfuric

LEGĂTURA COVALENTĂ COORDINATIVĂ

 se realizează prin punerea în comun de electroni proveniţi de la un singur atom, de fapt
întrepătrunderea unui orbital dielectronic al atomului donor de electroni B, cu un orbital vacant
(vid, gol) al atomului acceptor de electroni A:

A + B A B sau A B sau A B

Formarea ionului de hidroniu H3O+  H+ + H2O:  H3O +

Acceptor Donor
•• ••
O—H ••
H O—H
H
+
H
H
+
ACID BASE
acid bază

Formarea ionului de amoniu :NH3 + H+  NH4+

D A

donor acceptor

Formarea ionului complex de diamminargint (I), [Ag(NH3)2]+ :

Ag+ + 2 :NH3  [H3N  Ag+  NH3]+

POLARITATEA MOLECULELOR
 MOLECULE POLARE
o Sunt moleculele asimetrice, nesimetrice, formate din atomi diferiţi, cu
electronegativităţi diferite; centrul sarcinilor pozitive nu coincide cu centrul sarcinilor
negative repartiţia sarcinilor este asimetrică. Aceste molecule au momentul de dipol
(momentul dipolar) permanent diferit de zero: μ  0D, deci există un moment
dipolar permanent „µ” (este o mărime vectorială a cărei unitatea de măsură este debye,
D).
o cele mai simple molecule polare sunt moleculele heteronucleare diatomice de tip AB:
HF, HCl, FCl, etc.

18
 o Exemple de molecule polare:
 Apa: H2O
 Amoniacul: NH3,
 Oxizi covalenţi / acizi: SO2, NO2, N2O5, P2O5, Cl2O7,
 Hidracizi: HX, H2S
 Oxoacizi: HNO3, HNO2, H2CO3, H2SO3, H2SO4, H3PO4, HClO, HClO3, HClO4,
 Acizi carboxilici: CH3COOH, C6H5COOH
 Alţi acizi: HCN
 MOLECULE NEPOLARE
o moleculele în care centrul sarcinilor electrice pozitive coincide cu centrul sarcinilor
electrice negative. Aceste molecule au momentul de dipol (momentul dipolar)
permanent zero: μ = 0D.
o molecule formate din atomi identici, uniţi între ei prin legături covalente nepolare: H2,
N2, O2, Cl2, etc.
o molecule formate din atomi cu electronegativitate diferită, uniţi între ei prin legături
covalente polare, dispuşi simetric în moleculă  moleculele simetrice constituite din
atomi diferiţi, uniţi prin legături covalent polare: CO2, CS2, CH4, CCl4, C6H6, etc.

Dioxidul Disulfura Metanul Tetraclorura Benzenul

de carbon de carbon de carbon

LEGĂTURA METALICĂ
 se formează între atomii de metal într-un cristal metalic prin contopirea orbitalilor stratului
exterior, rezultând astfel orbitali extinşi pe toţi atomii din cristalul metalic, care sunt de fapt
„cationi” metalici; nivelele superioare de energie ale tuturor atomilor din cristal se contopesc
formând benzi de energie  electronii din aceste benzi sunt comuni atomilor întregului cristal
 se explică astfel proprietăţile caracteristice metalelor: conductibilitatea electrică şi termică,
luciul metalic, opacitatea, rezistenţa mecanică şi unele proprietăţi mecanice (maleabilitate – pot
fi trase în foi, ductilitate – pot fi trase în fire)..

INTERACŢIUNI INTERMOLECULARE = forţe slabe de atracţie între molecule:

 Forţe de dispersie, London – se exercită între toate tipurile de molecule (polare sau
nepolare):

o Între moleculele nepolare se exercită numai forţe London. Când aceste molecule se
apropie una de alta, electronii atomilor lor se pot deplasa faţă de nucleele atomice
creându-se o polaritate temporară în moleculă. Sarcinile parţiale formate instantaneu în

19
 aceste molecule au cu existenţă limitată în timp şi determină atracţia dintre aceste
molecule iniţial nepolare, dar polarizate instantaneu pentru un foarte scurt timp.
o Intensitate forţelor London manifestate între molecule creşte cu masa lor moleculară
(deci cu volumul moleculelor) şi depinde şi de forma/geometria moleculelor.
o Forţele London manifestate între molecule nepolare explică lichefierea gazelor rare,
existenţa iodului în stare solidă, solidificarea CO2 (formarea zăpezii carbonice), etc.
 Interacţiuni dipol-dipol – atracţia electrostatică stabilită între polii de semn contrar ai
moleculelor polare învecinate, deci între sarcinile parţiale (+δ şi –δ) permanente. La aceste
interacţii între moleculele polare se adaugă şi forţele de dispersie.
o Intensitatea interacţiilor dipol – dipol depinde de polaritatea şi de forma/geometria
moleculelor.
o Legăturile dipol – dipol se formează atât între molecule polare de acelaşi tip (H2O, HF,
NH3, HCl, H2S, etc.), cât şi între moleculele polare provenite de la specii chimice
diferite (vezi procesele de dizolvare ale moleculelor polare în apă)

 Legături de hidrogen – se formează între molecule polare care conţin atomii de hidrogen legaţi
de atomi ai elementelor din perioada a doua, atomi cu caracter puternic electronegativ (legătură
hidrogen-element puternic polară), cu volum mic şi cu perechi de electroni neparticipanţi –
atomi de F, O şi N. Sunt cele mai puternice forţe intermoleculare.
o Practic, legăturile de hidrogen se formează între un atom de hidrogen al unei molecule
(atom parţial pozitivat ca urmare a implicării sale într-o legătură covalentă polară) şi o
pereche de electroni neparticipanţi ai unui atom puternic electronegativ şi cu volum mic
de la o moleculă vecină
o Legăturile de hidrogen se reprezintă prin linie punctată pentru a le diferenţia de
legăturile covalente
o Formarea legăturilor de hidrogen explică asocierea moleculelor (HF)n, H2O)n, (NH3)n,
proprietăţi fizice ale unor molecule capabile să formeze legături de hidrogen: puncte de
fierbere şi topire mult mai ridicate pentru H2O comparativ cu H2S (deşi structural cele
două molecule se aseamănă foarte mult), densitatea mai mică a apei solide faţă de apa
lichidă, solubilitatea mai mare în apă a moleculelor care pot să forma legături de
hidrogen cu moleculele de apă comparativ cu alte molecule polare, etc.
o Legăturile de hidrogen au rol important în structura moleculelor cu rol biologic:
proteine, acizi nucleici.
Formarea legăturilor de hidrogen între moleculele de fluorură de hidrogen:

Formarea legăturilor de hidrogen între moleculele de apă:

Formarea legăturilor de hidrogen între moleculele de amoniac:

20
VALENŢĂ
 numărul care indică câţi atomi de hidrogen poate lega atomul unui element sau pot fi
înlocuiţi în molecula unui compus; arată capacitatea de combinare a unui atom, determinată
de numărul de electroni cedaţi, acceptaţi sau puşi în comun de atomul respectiv când se
combină cu alţi atomi (electrovalenţă sau covalenţă):
o în acidul clorhidric, HCl, Cl este monovalent (ClI sau Cl1-); în clorura de sodiu, NaCl,
Na este monovalent (NaI sau Na1+)
o în apă, H2O, O este divalent (OII sau O2-); în oxidul de calciu, CaO, Ca este divalent
(CaII sau Ca2+)
o în amoniac, NH3, N este trivalent (NIII sau N3-); în tribromura de azot, NBr3, Br este
monovalent (BrI sau Br–) iar N este trivalent (NIII sau N3+)
o în metan, CH4, C este tetravalent (CIV sau C4-); în dioxidul de carbon, CO2, O este
divalent (OII sau O2-)
NUMĂR DE OXIDARE, NO
 este o alternativă la noţiunea de valenţă, mai generalizată, reprezentând numărul de electroni
implicaţi de un atom în formarea legăturilor chimice, ionice sau covalente
 este sarcina formală atribuită unui element într-o combinaţie, în raport cu caracterul său
electrochimic:
o semnul „+” este utilizat în cazul electronilor cedaţi sau puşi în comun şi deplasaţi de la
atomul considerat spre un atom mai electronegativ
o semnul „-” este utilizat în cazul electronilor acceptaţi sau puşi în comun şi deplasaţi spre
atomul considerat
 reguli pentru determinarea NO în compuşi simpli:
o se atribuie atomilor în stare elementară NO zero
o NO al metalelor alcaline în compuşi este întotdeauna +1
o NO al metalelor alcalino – pământoase în compuşi este întotdeauna +2
o NO al fluorului în compuşi este întotdeauna -1
o NO al hidrogenului este de obicei +1, cu excepţia hidrurilor metalelor puternic
electropozitive MHx când NOH = -1
o NO al oxigenului este de obicei -2, cu excepţia apei oxigenate H2O2 (peroxidul de hidrogen)
şi peroxizilor metalelor alcaline M2O2 şi alcalino – pământoase MO2, deci în gruparea
peroxidică O22 – când NOO = -1. Cum numai fluorul este elementul mai electronegativ decât
oxigenul, în compusul său cu fluorul oxigenul are NO pozitiv  în OF2 NOO = +2!
o NO al metalelor în compuşi este întotdeauna pozitiv, deci NO minim al metalelor este zero
o NO maxim (pozitiv) pentru un element în compuşi nu depăşeşte de obicei numărul grupei
(deci numărul electronilor de valenţă ai atomului elementului)
o NO minim (negativ) pentru un metal sau un semimetal (metaloid) în compuşi este egal cu:
(8 – numărul grupei)
o Suma algebrică a NO de oxidare ale tuturor elementelor dintr-o specie chimică este egală cu
sarcina speciei chimice respective (zero în cazul moleculelor sau sarcina ionului în cazul
unui cation sau anion).
Atomi dintr-un compus NO = 0 Na0, O20, P04, Ne0
monoelementar
Atomi din compuşi di–
sau polielementari:
–– atomi de hidrogen NO = +1 HCl H2 S
în majoritatea cazurilor (H1+)Cl, (H1+)2S
(faţă de elemente mai
electronegative decât H)
NO = –1 în hidruri metalice NaH CaH2
MHx Na(H1–), Ca(H1–)2
(faţă de elemente mai electropozitive

21
 decât H)

NO = –2 H2 O Al2O3 H2SO4
–– atomi de oxigen H2O , Al2(O )3, H2S(O2–)4
în majoritatea cazurilor 2– 2–

NO = –1 H2O2
H2(O ) 2 H–(O1–)–(O1–)–H
1–

(electronii din legăturile realizate

între atomi identici aparţin în egală
măsură celor 2 atomi legaţi)
peroxizi ai metalelor din blocul „s”:
(Na+)2(O22 –) şi (Ca2+)(O22 –) sau
(Na+)2(O1 –)2 şi (Ca2+)(O1 –)2
–– atomi de fluor NO = –1 HF SF6 OF2
H(F1–), S(F1–)6, O(F1–)2,
Ioni simpli NO = sarcina electrică a NaF Cr2S3 MnO2
ionului Na+F– (Cr3+)2(S2–)3 Mn4+(O2–)2
Ioni poliatomici NO = sarcina electrică a H3O+  [(H+)3(O2–)]+
ionului NO3–  [(N5+)(O2–)3]–
Molecule Suma tuturor NOE = 0 NH3  [(N3–)(H1+)3]0
H3AsO4  [(H+1)3(As5+)(O2–)4]0
Grupări de atomi neutre Suma tuturor NOE = 0 H3C0– 0CH3 [(C3–)(H1+)3]0
d.p.d.v. electric din etan
moleculele compuşilor H3C0–0CH2 –0CH3 propan
organici [(C3–)(H1+)3]0
[(C2–)(H1+)2]0

Element NO Compus
0 1
10Na : 10Ne3s +1 Na2O
0 2 2
6C : 2He2s 2p –4 .... +4
–4 0 CH4 Cgrafit sau Cdiamant
+2 +4 CO H2CO3
0
7N : 2He2s22p3 –3 .... +5
–3 –2 NH3 H2N–NH2
–1 0 H2N – OH N2
+1 +2 N2O NO
+3 +4 HNO2 N2O4
+5 KNO3
0 1 10
29Cu : 18Ar4s 3d +1 +2 Cu2O CuSO4
0 2 5
25Mn : 18Ar4s 3d +2 +3 MnCl2 Mn2O3
+4 +6 MnO2 K2MnO4
+7 HMnO4
0 2 5
17Cl : 10Ne3s 3p –1 .... +7
–1 +1 HCl HClO
+3 +5 HClO2 HClO3
+7 HClO4
0 2 4
16S : 10Ne3s 3p –2 .... +6
–2 0 H2 S S8
+4 +6 H2SO3 H2SO4

22
 CLASIFICAREA SUBSTANŢELOR
- Se realizează după diferite criterii, ca de exemplu: puritate, structură, proprietăţi
1. PURITATEA SUBSTANŢELOR
Substanţa pură
 este un compus chimic monoelementar sau polielementar formată din acelaşi tip de particule
(unităţi structurale), cu compoziţie, structură şi proprietăţi bine definite; proprietăţile lor
fizice au, în condiţii date, valori constante  constante fizice
 exemple: oxigenul – alcătuit numai din molecule de O2; dioxidul de azot – alcătuit din
molecule de NO2; clorura de sodiu – alcătuită din unităţi structurale compuse fiecare din
câte un ion de Na+ şi un ion de Cl– .
AAmmeesstteecc ddee ssuubbssttaannţţee
 sistem format din două sau mai multe substanţe care nu reacţionează între ele
 exemple: soluţia apoasă de glucoză – molecule de glucoză şi molecule de apă; aerul –
molecule de azot, molecule de oxigen, molecule ale altor gaze şi alte particule.
2. STRUCTURA SUBSTANŢELOR
SUBSTANŢĂ PARTICULE LEGĂTURA DINTRE INTERACŢII REŢEA
CHIMICE PARTICULE CRISTALIN
Ă
SUBSTANŢE Cationi şi anioni Legătură ionică Forţe de atracţie Reţea ionică
SALINE, IONICE Na+ şi Cl– electrostatică
Clorură de sodiu
SUBSTANŢE „Cationi” şi Legătură metalică Forţe de atracţie Reţea
METALICE electroni electrostatice metalică
Cuprul
SUBSTANŢE Molecule Legătură covalentă Forţe Reţea
MOLECULARE I – I  I2 între atomi  molecule intermoleculare moleculară
Iodul
SUBSTANŢE Atomi Legătură covalentă Legături Reţea
COVALENTE C covalente atomică
ATOMICE
Diamantul
SUBSTANŢE POLIMERE
Un polimer este o substanță constituită din molecule caracterizate printr-o succesiune de unul sau
mai multe tipuri de unități monomer. Aceste molecule trebuie să aibă greutățile moleculare
distribuite într- un domeniu. Diferențele de greutate moleculară se datorează, în primul rând,
diferențelor de număr al unităților monomer

3. PROPRIETĂŢILE SUBSTANŢELOR
Tipuri de substanţe simple şi combinaţii anorganice :
 SUBSTANŢE SIMPLE: metale, nemetale şi semimetale
 COMBINAŢII CHIMICE: oxizi, acizi, baze, săruri
METALELE au electronii de valenţă situaţi
 într-un orbital s - metalele din blocul s: grupele 1 (IA) şi 2 (IIA)
 într-un orbital p - metalele din blocul p: grupele 13 (IIIA) – 18 (VIIIA)
 într-un orbital d - metalele tranziţionale din blocul d: grupele 3 (IIIB) – VIIIB (8,9 10) – 11 (IB)
şi 12 (IIB)
 într-un orbital f - metalele de tranziţie internă, din blocul f: lantanidele din perioada a şasea şi
actinidele din perioada a şaptea.
NEMETALELE au electronii de valenţă în număr de 4-8 şi electronul distinctiv într-un orbital p.
Se găsesc în sistemul periodic al elementelor în:
 blocul p, în grupele 13– 18 deasupra liniei în zig – zag (îngroşată)

23
 blocul s – primele două elemente ale sistemului periodic, hidrogenul H (1s1) şi heliul, He (1s2)
au electronul distinctiv într-un orbital s. Cel mai adesea hidrogenul figurează în grupa 1, iar heliul în
grupa 18, fiind un gaz nobil.
SEMIMETALELE: B, Si, Ge, As, Sb, Se, Te au proprietăţi mixte metalice şi nemetalice.
Proprietăţi generale ale principalelor tipuri de substanţe simple
METALE SEMIMETALE NEMETALE
caracter electropozitiv   caracter electronegativ
formează oxizi bazici – din formează oxizi amfoteri sau slab formează oxizi acizi – din
reacţia lor cu apa rezultă acizi – din reacţia lor cu apa rezultă reacţia lor cu apa rezultă
baze specii amfotere cărora le predomină acizi
Na2O + H2O  2NaOH de obicei caracterul acid CO2 + 2H2O  H2CO3
SiO2 + 2H2O  H4SiO4
au conductibilitate electrică au conductibilitate electrică şi sunt izolatori
şi termică ridicată termică moderată (sunt
semiconductori)
rezistenţa lor electrică creşte rezistenţa lor electrică scade cu rezistenţa lor electrică nu
cu creşterea temperaturii creşterea temperaturii depinde de temperatură
sunt maleabile şi ductile sunt casante nu sunt nici maleabile, nici
ductile
compuşii lor: halogenuri, oxizi, compuşii lor: halogenuri, oxizi, compuşii lor: halogenuri,
hidruri, nu sunt volatili, au hidruri, sunt volatili, au puncte de oxizi, hidruri au puncte de
puncte de topire mari topire scăzute topire joase
Proprietăţile chimice ale elementelor sunt determinate de: structura electronică şi
electronegativitatea atomilor, de structura substanţelor simple şi de condiţiile de reacţie:
1. Structura electronică şi electronegativitatea atomilor determină reactivitatea chimică: cu cât
este mai mare electronegativitatea unui element, cu atât este mai accentuat caracterul său
oxidant, respectiv cu atât este mai redus caracterul său reducător: În general metalele sunt
reducători, iar nemetalele oxidanţi; unele nemetale (H2, C, Si) cu electronegativitate redusă sunt
utilizate frecvent ca reducători.
2. Structura substanţelor simple – natura şi tăria legăturilor dintre atomii substanţelor simple
determină reactivitatea chimică a acestor specii şi condiţiile de reacţie.
3. Condiţiile de reacţie – pot declanşa sau favoriza o anume reacţie între substanţe care, în
absenţa acelor condiţii reacţionale nu ar avea loc. De asemenea, pot determina şi conduce
acelaşi sistem de reactanţi, în condiţii diferite de reacţie, la căi diferite de reacţie, deci la
formarea unor produşi de reacţie diferiţi.

TIPURI DE COMBINAŢII CHIMICE

1. COMBINAŢII BINARE
 HIDRURI – combinaţii cu structură covalentă sau ionică ale unor elemente semimetalice şi
metalice cu hidrogenul. Elementele semimetalice mai electropozitive ca hidrogenul (deci mai
puţin electronegative decât hidrogenul) formează hidruri covalente, în timp ce metalele puternic
electropozitive formează hidruri ionice. Trebuie menţionat faptul că elementele nemetalice, cele
care au electronegativitatea mai mare decât hidrogenul (deci mai mare decât 2,1) formează cu
acesta compuşi hidrogenaţi, nu hidruri!
o compuşii hidrogenaţi sunt molecule polare sau nepolare (în funcţie de simetria
moleculei)
o unii dintre compuşii hidrogenaţi cu molecule polare de tipul HnE îşi manifestă caracterul
acid în soluţie apoasă (cedează protoni) – se numesc hidracizi pentru că nu conţin atomi
de oxigen în moleculele lor

24
 HALOGENURI – combinaţii ale elementelor cu halogenii, covalente (cele ale nemetalelor şi
cele ale unor metalele tranziţionale) sau ionice (cele ale metalelor puternic electropozitive);
unele gaze rare nu formează halogenuri: He, Ne, Ar.
 OXIZI – compuşi ai elementelor cu oxigenul în care acesta are starea de oxidare -2 (O2–) cu
elemente (E) metale sau nemetale: E2Om. Sub aspect structural oxizii sunt de tip covalent, ionic
sau intermediar, adică ionic-covalent sau covalent ionic. Există o corelaţie între tipul structural
și caracterul acido-bazic, adică: oxizii covalenţi au caracter acid, oxizii ionici au caracter
bazic, iar oxizii intermediari au caracter amfoter.
1. Oxizi bazici – compuşi ionici ai metalelor cu caracter electropozitiv puternic, cu
electronegativităţi în scala lui Pauling mai mici de valoarea 2. Aceşti oxizi formează baze
(hidroxizi) în urma reacţiei cu apa:
Na2O + 2H2O  2NaOH sau CaO + H2O  Ca(OH)2
2. Oxizi acizi – compuşi covalenţi ai nemetalelor sau metalelor tranziţionale la numere mari de
oxidare (cu electronegativităţi în scala lui Pauling mai mici de valoarea 2). Aceşti oxizi
formează acizi în urma reacţiei cu apa:
SO3 + H2O  H2SO4 sau CO2 + H2O  H2CO3
Mn2O7 + H2O  2HMnO4
3. Oxizi amfoteri – oxizi ai elementelor cu electronegativităţi apropiate de valoarea 2 sunt oxizi
intermediari, adică structural au caracterul ionic în procent apropiat de caracterul covalent, deci
sunt amfoliţi acido-bazici, reacţionând ca o bază în reacţie cu un acid, şi ca un acid în reacţie
cu o bază. Este cazul unor oxizii ai elementelor din grupele 13, 14 sau ai unor metale
tranziţionale (Al2O3, GeO2, SnO2, ZnO, etc.):
Al2O3 + 6HCl  2AlCl3 + 3H2O şi Al2O3 + 2NaOH + 3H2O  2Na[Al(OH)4]
ZnO + 2HCl  ZnCl2 + H2O şi ZnO + 2NaOH + H2O  Na2[Zn(OH)4]
 SULFURI – compuşi ai elementelor cu sulful în care acesta are starea de oxidare -2. Sub aspect
structural sulfurile sunt de tip covalent, ionic sau intermediar.
 Alţi compuşi: arseniuri, siliciuri, carburi, nitruri, etc. – Mg3N2 = nitrura de magneziu.

2. COMBINAŢII TERNARE
 HIDROXIZI,– substanţe compuse din ioni metalici şi ioni hidroxid. Formula generală este
Mn+(OH)n, indicând numărul ionilor de hidroxid egal cu NO al metalului:
o NaOH – hidroxid de sodiu, Ca(OH)2 – hidroxid de calciu, Al(OH)3 – hidroxid de
aluminiu, etc.
 OXOACIZI, HnEOm – substanţe compuse din atomul unui nemetal sau metal tranziţional la
stare de oxidare superioară, atomi de oxigen şi unul sau mai mulţi atomi de hidrogen ionizabili:
o HNO3 – acid azotic, H2SO4 – acid sulfuric, H3PO4 – acid fosforic, HMnO4 – acid
permanganic, etc.
 SĂRURI (Mn+)m(Am–)n – substanţe solide cu structură cristalină ionică alcătuită din cationi
(ioni metalici sau ioni de amoniu) şi anioni (ioni radicali acid):
o în soluţie apoasă sau în topitură disociază în ioni
o se formează în urma reacţiilor de neutralizare acid + bază:
o NaCl – clorură de sodiu, KNO3 – azotat de potasiu, CaSO4 – sulfat de calciu, AlPO4
– fosfat de aluminiu, Fe(HCO3)2 – hidrogenocarbonat de fier, (NH4)2SO3 – sulfit de
amoniu, etc.
ACID
 specia chimică (moleculă sau ioni), care în interacţiunea cu o bază (adesea o moleculă de apă)
cedează ioni de hidrogen (protoni) – donor de protoni - H2O, HCl, H2SO4, H3PO4,
CH3COOH, H3O+, NH4+, HSO4–, HPO42– etc.
 Hidracizi – HnE – conţin în moleculă numai atomi de hidrogen ionizabili şi atomi de nemetal
(E): H2S, HF, HCl, HBr, HI, etc.
 Oxoacizi – HnEOm – conţin în moleculă un atom central de nemetal sau metal tranziţional (E),
atomi de oxigen şi atomi de hidrogen ionizabili: HNO3, H2SO4, H3PO4, H2CO3, etc.

25
 BAZĂ
 specia chimică (moleculă sau ioni), care în interacţiunea cu un acid (adesea o moleculă de apă)
acceptă ioni de hidrogen (protoni) – acceptor de protoni – H2O, NH3, OH–, SO42–, H2PO4–,
CH3COO–, [Fe(OH)(H2O)5]2+, etc.
 Majoritatea bazelor anorganice sunt compuşi ionici, hidroxizi M(OH)n  M n+ + n(OH)–, ca de
exemplu: NaOH, Ca(OH)2, Al(OH)3, Cu(OH)2, etc.
SUBSTANŢE AMFOTERE
 specii chimice care, în funcţie de partenerul de reacţie, reacţionează ca acizi sau ca baze. Astfel,
aceste substanţe, amfoliţii, se comportă ca acizi faţă de baze tari, respectivi ca baze faţă de
acizi tari: H2O, HSO4-, H2PO42-, HPO4 -, Be(OH)2, Al(OH)3, Zn(OH)2, Cr(OH)3, etc.
Al(OH)3 + 3HCl  AlCl3 + 3H2O şi Al(OH)3 + NaOH  Na[Al(OH)4]
Zn(OH)2 + 2HCl  ZnCl2 + 2H2O şi Zn(OH)2 + 2NaOH  Na2[Zn(OH)4]
COMBINAŢII COMPLEXE
 Sunt combinaţii de ordin superior alcătuite dintr-un generator de complex care este atomul
(ionul) central (de obicei metal = M) şi un număr (n, de obicei egal cu numărul de coordinaţie =
NC) de specii chimice donoare de electroni (atomi, ioni sau molecule), adică liganzi (L) 
[MLNC]. Formula unei entităţi metal – ligand, numită frecvent „complex” (denumire neacceptată
de IUPAC) se scrie între paranteze drepte, indiferent dacă are sau nu sarcină electrică [MLn]n±
 Pentru „complecşii” cu sarcini electrice, complecşi cationici sau complecşi anionici, se scrie
întotdeauna mai întâi cationul şi apoi anionul, indiferent dacă ionul „complex” este cation sau
anion
 În „complex” se scrie primul generatorul de complex (atomul sau ionul central), urmat de
liganzii anionici în ordine alfabetică şi apoi de liganzii neutri tot în ordine alfabetică după
primul simbol din formulele acestora
 [Cu(NH3)4]SO4 – sulfat de tetraammincupru (II)
 [Ag(NH3)2]OH – hidroxid de diamminargint (I)
 Na2[Zn(OH)4] – tetrahidroxozincat (II) de sodiu
 Na[Al(OH)4(H2O)2] – diaquatetrahidroxoaluminat (III) de sodiu
 K3[Cr(OH)6] – hexahidroxocromat (III) de potasiu
 K3[Fe(CN)6] – hexacianoferat (III) de potasiu

NOMENCLATURA COMPUŞILOR ANORGANICI

Reguli IUPAC (International Union of Pure and Applied Chemistry),
Selecţionate din „RED BOOK” 2005

SCRIEREA FORMULELOR CHIMICE

COMPUŞI IONICI SIMPLI
 Cationul, provenit din elementul cu caracter electropozitiv cel mai accentuat, se scrie
întotdeauna primul, apoi se scrie anionul
 Pentru compuşii cu mai mulţi cationi şi /sau anioni, aceştia se scriu în ordine alfabetică, evident
mai întâi cationii urmaţi de anioni
Excepţie – ionul de H+, protonul, el fiind scris ultimul în grupul de cationi (ionul de H + este
denumit hidron)
Exemple:
NaCl clorură de sodiu
AlF3 trifluorură de aluminiu
KMgClF2 clorurădifluorură de magneziu şi potasiu
RbHF2 fluorură de hidrogenrbubidiu

26
SUCCESIUNEA ATOMILOR ÎN IONI ŞI MOLECULE POLIATOMICE
 În general, în ionii poliatomici şi moleculele neutre se scrie primul atomul central, urmat de
ceilalţi atomi sau grupuri de atomi în ordine alfabetică
Excepţii:
 acizii, în formulele lor atomii de hidrogen sunt scrişi primii
 speciile liniare, simbolurile chimice fiind scrise în ordinea care redă structura speciei (ordinea în
care se leagă atomii)
Exemple:
OH– ion hidroxid
SO42– ion sulfat
CO2 dioxid de carbon
PCl3O triclorură oxid de fosfor (V)
HNO3 nitrat de hidrogen
-SCN sulfocianură = tiocianat
-NCS izotiocianat
HOCN acid cianic
HONC acid fulminic

DENUMIRI CHIMICE

SPECII HOMOPOLIATOMICE
 Pentru moleculele neutre se indică numărul atomilor prin prefixe prin numeralul grecesc
corespunzător; se foloseşte prefixul „catena” pentru lanţuri, iar prefixul „ciclo” pentru cicluri
 Pentru cationi se menţionează termenul „ion” sau „cation” urmat de numele speciei neutre şi
specificarea între paranteze rotunde sarcinii (în cifre arabe) sau a numărului de oxidare (în cifre
romane)
 Pentru anioni se menţionează termenul „ion” sau „anion” urmat de rădăcina numelui speciei
neutre cu terminaţia „ură” sau „id” (în cazul anionilor derivaţi de la oxigen)
Exemple:
Formula Denumirea sistematică Denumirea tradiţională
O2 Dioxigen Oxigen
O3 Catena-trioxigen Ozon
S8 Ciclo-octasulf Sulf
P4 Tetrafosfor Fosfor alb
2+
Hg2 Dimercur(2+) Ion mercuros
–
O2 Dioxid (1-) Ion hiperoxid sau superoxid
O22 – Dioxid (2-) Ion peroxid
+
O2 Dioxigen (1+) Ion dioxigenil
C22– Dicarbură (2-) Ion acetilură
–
N3 Trinitrură (-1) Ion azidă
I3 – Triiodură (-1) Ion triiodură

SPECII HETEROATOMICE
 Cationi obţinuţi prin adiţia unui ion H+ la hidruri binare:
 Polinucleare – se adaugă terminaţia „iu” la rădăcina numelui moleculei de hidrură; dacă
este cazul, se specifică numărul sarcinilor pozitive prin prefixe indicând numeralul grecesc
corespunzător
Hidrazina H2N – NH2 formează cationii:
[H2N – NH3]+ = (N2H5)+ Ion hidraziniu (1+) sau diazaniu
[H3N – NH3]2+ = (N2H6) 2+ Ion hidraziniu (2+) sau diazanediium

27
 Mononucleare – alternativa mai cunoscută la situaţia de mai sus este de a adăuga terminaţia
„oniu” la un radical provenind de la numele elementului
NH4+ Ion ammoniu sau azaniu
PH4+ Ion fosfoniu
+
H3 O Ion oxoniu sau oxidaniu, acceptat şi hidroniu
H3 S + Ion sulfoniu

 Cationi complecşi – vezi CHIMIA COORDINATIVĂ, semestrul II

 Cazuri speciale când sunt acceptate denumirile triviale, non-sistematice sau semi-sistematice:
NO+ Cation nitrozil
+
NO2 Cation nitril
OH+ Cation hidroxiliu

 Anioni a căror denumire trivială este încă acceptată:

OH– Hidroxid (NU hidroxil)
–
HS Hidrogenosulfură (1-)
NH2– Imidură sau azadiură
–
NH2 Amidură sau azanură
–
SCN Tiocianat
NCS– Izotiocianat
–
NCO Izocianat
OCN– Cianat
 Oxoacizi şi oxoanionii – sunt recomandate folosirea denumirilor tradiţionale pentru acizii mai
cunoscuţi, şi denumirilor sistematice pentru restul compuşilor din tabel:

NUMELE OXOACIZILOR « OBIŞNUIŢI » ŞI AI ANIONILOR LOR a

Numele Numele tradiţional Denumirea ca specie cu Denumirea ca acid

tradiţional al al anionului hidrogen
acidului
H3BO3 = acid BO33– = borat Trioxoborat de Acid trioxoboric
boric trihidrogen
–
(HBO2)n = BO2 = metaborat Poli[dioxoborat(1-) de Acid polidioxoboric
acid hidrogen]
metaboric c
H4SiO4 = acid SiO44– = ortosilicat Tetraoxosilicat de Acid tetraoxosilicic
b
orto silicic tetrahidrogen
(H2SiO3)n = SiO32– = metasilicat Poli[trioxosilicat de Acid poltrioxosilicic
acid tetrahidrogen]
metasilicic c
H2CO3 = CO32–= carbonat Trioxocarbonat de Acid trioxocarbonic
acid carbonic HCO3– = dihidrogen
hidrogenocarbonat
(bicarbonat)
HOCN = OCN– = cianat Nitrurooxocarbonat de Acid
acid cianic d dihidrogen nitrurooxocarbonic
–
HONC = ONC = fulminat Carburooxonitrat de Acid
acid fulminic hidrogen carburooxonitric
–
HNO3 = NO3 = nitrat Trioxonitrat (1-) de Acid trioxonitric
acid nitric hidrogen

28
 HNO2 = NO2– = nitrit Dioxonitrat (1-) de Acid dioxonitric
acid nitros hidrogen
HPH2O2 = PH2O2– = fosfinat Dihidrurodioxo –fosfat Acid dihidrurodi –
acid fosfinic (1-) de hidrogen oxofosforic
!!! H3PO2 !!! H2PO2– =
Acid PH2O2–
hipofosforos hipofosfit
H3PO3 = PO33– = fosfit Trioxofosfat (3-) de Acid trihidrurotri –
acid fosforos e trihidrogen oxofosforic (3-)
H2PHO3 = PHO3-2 = Hidrurotrioxofosfate (2-) Acid hidrurotrioxofos –
acid fosfonic e fosfonat de dihidrogen foric
3–
H3PO4 = acid PO4 = fosfat Tetraoxofosfat Acid tetraoxofosforic
fosforic HPO42– = (3-) de trihidrogen
monohidrogenofosfat
H2PO4– =
dihidrogenofosfat
H4P2O7 = acid P2O74– = difosfat μ – oxo – hexaoxodi – Acid μ – oxo –
difosforic fosfat de tetrahidrogen hexaoxodifosforic
(HPO3)n = PO3– = metafosfat Poly[trioxofosfat Acid polytrioxo-
Acid (1-) de hidrogen] fosforic
metafosforic c
H3AsO4 = AsO43– = arsenat Tetraoxoarsenat de Acid tetraoxoarsenic
acid arsenic trihydrogène
H3AsO3 = AsO3 3– = arsenit Trioxoarsenat (3-) de Acid trioxoarsenic
acid arsenios trihidrogen
H2SO4 = acid SO42– = sulfat Tetraoxosulfat de Acid tetraoxosulfuric
sulfuric dihidrogen

HSO4– = Hidrogenotetraoxosulfat
hidrogenosulfat (VI)
(bisulfat)
H2S2O7 = acid S2O72– = disulfat μ – oxo – hexaoxodi – Acid μ – oxo –
disulfuric sulfat de dihidrogen hexaoxodisulfuric
H2S2O3 = acid S2O32– = tiosulfat Trioxotiosulfat de Acid trioxotiosulfuric
tiosulfuric dihidrogen
H2S2O6 = acid S2O62– = ditionat Hexaoxodisulfat Acid hexaoxodisulfuric
ditionic (S-S) de dihidrogen
H2S2O4 = acid S2O42– = ditionit Tetraoxodisulfat Acid tetraoxodisulfuric
ditionos (S-S) de dihidrogen
H2SO3 = acid SO32– = sulfit Trioxosulfat de Acid trioxosulfuric
sulfuros dihidrogen
HClO4 = acid ClO4– = perclorat Tetraoxoclorat de Acid tetraoxocloric
percloric hidrogen
HClO3 = acid ClO3– = clorat Trioxoclorat de hidrogen Acid trioxocloric
cloric
HClO2 = acid ClO2– = clorit Dioxoclorat de hidrogen Acid dioxocloric
cloros
HClO = acid ClO– = hipoclorit Monooxoclorat de Acid monooxocloric
hipocloros hidrogen
HIO4 = acid IO4– = periodat Tetraoxoiodat de Acid tetraoxoiodic
periodic hidrogen

29
 H5IO6 = acid H4IO6– = Hexaoxoiodat (5-) de Acid hexaoxoiodic (5-)
ortoperiodicb ortoperiodat pentahidrogen
H2CrO4 = acid CrO42– = cromat Tetraoxocromat de Acid tetraoxocromic
cromic dihidrogen
H2Cr2O7 = Cr2O72– = dicromat μ – oxo – hexaoxodi – Acid μ – oxo –
acid dicromic cromat de dihidrogen hexaoxodicromic
HMnO4 = acid MnO4– = Tetraoxomanganat de Acide
permanganic permanganat hidrogen tetraoxomanganic

Alți acizi și anionii lor

–
CH3COOH = CH3COO = acetat
acid acetic C2H3O2–
C2H4O2
HCN = CN – = cianură
acid cianhidric
a
Numele tradiţional al anionului corespunzător este totdeauna obţinut prin transformarea
terminaţiei –ic în –at şi a terminaţiei –os în –it
b
Prefixul « orto » indică acidul cel mai hidratat posibil  H3PO4 comparativ HPO3, sau
H5IO6 comparativ cu HIO4
c
Prefixul « meta » indică un produs de deshidratare al unui acid : nH3PO4 (« orto ») →
(HPO3)n (« meta ») + nH2O
d
Acidul izocianic este HNCO ; acesta nu este un oxoacid, pentru că atomul de hidrogen nu
este legat de atomul de oxigen
e
Ceea ce numim în general « acid fosforos » este, potrivit acestui sistem, un amestec de « acid
fosforos » şi de “acid fosfonic”
Săruri – se scriu mai întâi cationii apoi anionii, iar pentru sărurile cu mai mulţi cationi şi/sau anioni,
ordinea scrierii respectă atât la cationi, cât şi la anioni ordinea alfabetică; ionii identici se indică prin
prefixele corespunzătoare numeralelor greceşti:

Formula Denumirea
KMgF3 Fluorură de magneziu-potasiu
NaTl(NO3)2 Nitrat de sodiu-taliu(I) sau Dinitrat de sodiu-taliu
MgNH4PO4·6H2O Fosfat de amoniu-magneziu hexahidratat
NaHCO3 Hidrogenocarbonat de sodiu
LiH2PO4 Dihidrogenofosfat de litiu
CsHSO4 Hidrogenosulfat de cesiu
Hidrogentetraoxosulfat (VI) de cesiu
Hidrogentetraoxosulfat (1-) de cesiu
NaCl·NaF·2Na2SO4 Clorură-fluorură-sulfat de hexasodiu
Na6ClF(SO4)2
Ca5F(PO4)3 Fluorură-tris(fosfat) de pentacalciu

30
 REACŢII CHIMICE
 procese în care substanţele se transformă în alte substanţe: reactanţi  produşi de reacţie
 sunt reprezentate prin ecuaţii chimice care indică reactanţii (substanţele care intră în reacţie),
produşii de reacţie (substanţele rezultate din reacţie), numărul de moli de reactanţi,
respectiv de produşi de reacţie;
 ecuaţiile reacţiilor chimice pot oferi informaţii suplimentare cu privire la:
–– stările de agregare ale reactanţilor şi produşilor de reacţie
2Fe(s) + 3Cl2(g)  2FeCl3(s)
AgNO3(aq) + HCl(aq)  AgCl(s) + HNO3(aq)
Ca(OH)2(aq) + CO2(g)  CaCO3(s)
–– condiţiile de reacţie (temperatură, presiune etc)
t C
CaCO3(s)   CaO(s) + CO2(g)
racire
CaCO3(s) + H2O(l) + CO2(g) Ca(HCO3)2(aq)
incazire
500C 300atm Fe O  Al O
N2(g) + 3H2(g)       23 2 3
 2NH3(g)
–– efectul termic asociat reacţiei:
C(s) + O2(g)  CO2(g) + 393,2 kJ ............ reacţie exotermă
t C
H2O(g) + C(s) + 131,25 kJ 
 CO(g) + H2(g) ......... reacţie endotermă
CLASIFICAREA REACŢIILOR CHIMICE

1. După modul în care reacţionează substanţele:

 Reacţii de combinare: Hg + S  HgS
t C
 Reacţii de descompunere: KNO3   KNO2 + 1/2O2
 Reacţii de înlocuire (substituţie): Fe + H2SO4  H2 + FeSO4
 Reacţii de dublu schimb: CuSO4 + 2NaOH  Cu(OH)2 + Na2SO4
Hg + S  HgS

Cu(OH)2

CuSO4 + 2NaOH 
KNO3 KNO2 + 1/2O2 Fe + H2SO4  H2 + FeSO4 Cu(OH)2 + Na2SO4

2. După natura particulelor schimbate de substanţe în reacţie:

–– Reacţii cu schimb de electroni (reacţii de oxidare-reducere) – reducătorul cedează electroni
oxidantului în procesul de oxidare, iar oxidantul acceptă electronii donaţi de reducător în
procesul de reducere
Mg0 + CuSO4  MgSO4 + Cu0
Cu2+ + 2e– = Cu0 | x1  Reducere  KMnO4 = CO, AO, SO
Mg0 - 2e– = Mg2+ | x1  Oxidare  FeSO4 = CR, AR, SR
Cu2+ + Mg0 = Cu0 + Mg2+
CO = caracter oxidant ; AO = agent oxidant ; SO = sistem oxidant
CR = caracter reducător ; AR = agent reducător ; SO = sistem reducător

31
 2KMnO4 + 10FeSO4 + 8H2SO4   2MnSO4 + 5Fe2(SO4)3 + K2SO4 + 8H2O
Mn7+ + 5e– = Mn2+ | x1 | x2  Reducere  KMnO4 = CO, AO, SO
Fe2+ - 1e– = Fe3+ | x5 | x10  Oxidare  FeSO4 = CR, AR, SR
2Mn7+ + 10Fe2+ = 2Mn2+ + 10Fe3+
MnSO4
KMnO4
+ Fe2(SO4)3
+ FeSO4 
+ K2SO4 + H2O
+ H2SO4

H2SO4 este mediul de reacţie

–– Reacţii cu schimb de protoni, H+, (reacţii acido-bazice):

HCl + NaOH  NaCl + H2O

–– Reacţii cu schimb de ioni:
NaCl + AgNO3  AgCl + NaNO3

NaCl
AgCl

Este o reacţie de precipitare, o reacţie totală pentru că AgCl est un compus greu solubil în apă
–– Reacţii cu „schimb” de molecule:
CuSO4+ 4NH3  [Cu(NH3)4]SO4

CuSO4
[Cu(NH3)4]SO4

3. după starea de echilibru chimic:

–– Reacţii reversibile (se desfăşoară în ambele sensuri)
N2 +3H2  2NH3

32
–– Reacţii ireversibile (se desfăşoară într-un singur sens până la consumarea totală a unuia din
reactanţi)
Zn(s) + 2HCl(aq)  ZnCl2 (aq) + H2(g)
Pb(NO3)2(aq) + H2S(aq)  PbS(s) + 2HNO3
4. după efectul termic:
–– Reacţii exoterme (reacţii cu degajare de căldură):
C + O2  CO2 + Q
–– Reacţii endoterme (cu absorbţie de căldură)
CaCO3 + Q  CaO + CO2
5. după viteza de reacţie:
–– Reacţii rapide: BaCl2 + Na2SO4 → BaSO4 + 2NaCl
–– Reacţii lente: ruginirea fierului, fermentaţia laptelui, oţetirea vinului, etc.
6. după numărul de faze:
–– Reacţii care decurg în sisteme omogene (o singură fază):
2NO(g) + O2(g) )  2NO2(g)
–– Reacţii care decurg în sisteme eterogene (cel puţin 2 faze):
3Fe(s) + 4H2O(g)  Fe3O4(s) + 4H2(g)

CLASIFICAREA REACŢIILOR CHIMICE

redox endoterme

reacţii ce exoterme
decurg fără după nr. după
schimbarea de efectul
numărului oxidare termic
de oxidare

REACŢII CHIMICE

după
numărul şi
după compoziţia de schimb
sensul reactanţilor
reacţiei şi produşilor de combinare
reversibile
de substituţie
ireversibile
după de descompunere
viteza de
reacţie

rapide lente

33
 Unităţi de măsură şi prefixe SI

Unitatea de măsură este o mărime particulară a unei mărimi fizice, definită şi adoptată prin
convenţie, cu care sunt comparate alte mărimi de aceeaşi natură, pentru exprimarea valorilor lor în
raport cu acea mărime. Ansamblul unităţilor de măsură definite pentru un sistem dat de mărimi
fizice formează un sistem de unităţi de măsură.
În prezent, unităţile de măsură cuprinse în Sistemul Internaţional de Unităţi (SI) sunt divizate în trei
clase: unităţi fundamentale, unităţi derivate, unităţi suplimentare. Acestea formează împreună un
sistem coerent de unităţi de măsură, SI, care mai include şi prefixe pentru a forma multiplii şi
submultiplii decimali ai unităţilor SI.

Mărime Unităţi SI fundamentale

Denumire Simbol
Lungimea metrul m
Masa kilogram kg
Timp secunda s
Intensitatea curentului electric amper A
Temperatura termodinamică kelvin K
Cantitate de substanţă mol mol
Intensitatea luminoasă candela cd

Mărime Unităţi SI derivate

Denumire Simbol
Arie metrul pătrat m2
Volum metrul cub m3
Viteza metrul pe secundă m/s
Acceleraţie metrul pe secundă la pătrat m / s2
Număr de undă unu pe metru m-1
Masa volumică (densitate) kilogram pe metru cub kg / m3
Volum specific metru cub pe kilogram m3 / kg
Densitate de curent amper pe metru pătrat A / m2
Intensitatea câmpului magnetic amper pe metru A/m
Concentraţie mol pe metru cub mol / m3
Luminanţă candela pe metru pătrat cd / m2

Factor Prefix Simbol Factor Prefix Simbol

10 = (103)8
24
yotta Y 10-1 deci d
1021 = (103)7 zetta Z 10-2 centi c
1018 = (103)6 exa E 10-3 = (103) -1 mili m
1015 = (103)5 peta P 10-6 = (103) -2 micro μ
1012 = (103)4 tera T 10-9 = (103) -3 nano n
109= (103)3 giga G 10-12 = (103) -4 pico p
106 = (103)2 mega M 10-15 = (103) -5 femto f
103 = (103)1 kilo k 10-18 = (103) -6 atto a
102 hecto h 10-21 = (103) -7 zepto z
101 deca da 10-24 = (103) -8 yocto y

34