Coloniile Germane

Germania a devenit din nou Imperiu în 1871, după ce Prusia şi aliaţii săi au învins Franţa
împăratului Napoleon al III-lea. Din acest moment până în 1918, Imperiul German a devenit
principala putere economică şi militară a continentului. Armata de uscat a Germaniei era
considerată cea mai bună de pe continent şi aproape invincibilă. Odată Imperiul creat,
Berlinul a ţintit spre fructul până atunci oprit – imperiul colonial. Încercări germane mai
fuseseră făcute în trecut, de a crea colonii, sau măcar factorii comerciale în zone exotice.
Prusia încercase în secolul XVII şi la începutul secolului XVIII de a crea capete de pod în
vederea colonizării, după modelul ţărilor europene – Anglia, Spania, Portugalia, Franţa –, în
Africa şi America de Nord, dar tentativele dăduseră greş;abia la finalul secolul XIX, Germania
îşi va crea imperiul dorit, în Africa, Pacific şi Asia. A fost probabil imperiul colonial cu cea mai
scurtă existenţă, căzând sub loviturile aliaţilor în primele luni ale Primului Război Mondial. O
parte din trupele coloniale au luptat însă cu îndârjire, chiar şi pe parcursul următorilor ani,
refuzând să se predea, ultimele astfel de trupe capitulând abia după ce armistiţiul fusese
semnat în Europa.
La 23 iunie 1884, cancelarul german Otto von Bismarck anunţa crearea politicii de anexiune
colonială, prin interpuşi. Urmând vechile modele coloniale ale celorlalte puteri europene,
companii comerciale germane primeau dreptul de a negocia protectorate cu şefi locali şi de
a exercita stăpânirea şi exploatarea unor teritorii din Africa, Asia şi Pacific. Fiecare
protectorat urma a fi condus de către un Comisar Imperial/Reichs-Kommissar. Metodele
acaparării de teritorii non-europene erau cele vechi de când lumea:mită, divizare,
expansiune, cumpărare de terenuri, exploatare, stăpânire.Încă de la începutul secolului XIX,
europenizarea pătrunsese în interiorul Africii, prin două căi:creştinarea şi adoptarea de
haine europene. Comerţul cu sclavi şi diverse alte bunuri, vânătoarea de animale africane şi
expediţiile ştiinţifice îi puseseră în legătură pe băştinaşi, inclusiv pe cei din interiorul
continentului, cu europenii. Mulţi lideri locali erau dispuşi la colaborare, pentru avantaje
materiale – oglinzi, mărgele de sticlă, puşti şi pistoale ieşite din uzul european de zeci de ani,
vechi haine militare colorate, cu epoleţi metalici strălucitori şi fireturi aurite – sau pentru
avantaje militare – eliminarea unor rivali locali cu ajutor european. Odată cu înlăturarea
prudentului Bismarck şi adoptarea agresivei „politici mondiale”/Weltpolitikde către
Împăratul Wilhelm al II-lea şi anturajul său, Germania se va afirma, în perioada 1890-1918
(de facto, doar până în 1914), ca o putere colonială, pătrunzând tot mai adânc pe pieţele
non-europene. Fostele protectorate vor deveni colonii, conduse fiind de către un
guvernator, numit de Oficiul Colonial de la Berlin. Astfel, Germania a ajuns să deţină colonii
în Africa – Togo, Camerun (aproximativ Camerunul de azi), Africa Germană de Sud-Vest
(Namibia de azi) şi Africa de Est Germană (azi, Tanzania, Ruanda, Burundi);în Asia – teritoriul
din jurul gofului Kiaotschou, unde germanii au construit oraşul Tsingtao;în Pacific – Noua
Guinee (Kaiser-Wilhemsland), Arhipelagul Bismarck, insulele Marshall, Caroline şi Palau,
parte din insulele Solomon, Nauru şi Insulele Mariane (fără Guam, care aparţinea Statelor
Unite ale Americii). O încercare de a stabili o colonie în Caraibe a eşuat.
Reprezentanţii companiilor comerciale au recrutat iniţial trupe dintre localnici, iar
guvernatorii se ocupau de poliţia locală, formată tot din băştinaşi. O veche practică africană,
aceea a sclavilor-soldaţi, era încă folosită în secolul XIX:sclavi cumpăraţi de către autorităţile
germane de la conducători şi şefi de trib africani serveau în forţele coloniale cinci ani,
câştigându-şi astfel libertatea. După ce protectoratele au devenit colonii, acestea au fost
apărate, mai ales în luptele cu localnicii care nu acceptau stăpânirea străină, de nou-creata
Schutztruppe („Trupa Protectoare”), forţă aflată sub comanda Oficiului Colonial şi recrutată
local, sub comanda în teren a unui corp ofiţeresc format din voluntari germani, ofiţeri din
armata şi marina germană. Avantajele serviciului în colonii erau plata atractivă şi o anumită
lejeritate a vieţii şi activităţii cazone. Localnicii înrolaţi, purtând numele de askari(termen
provenit din arabă, unde înseamnă „soldat”), serveau timp de cinci ani, cu posibilitatea de
prelungire a contractului, trebuind să dea dovadă de loialitate, disciplină şi pricepere. Pe
lângă armele individuale, de obicei vechi arme de infanterie ale armatei germane, trupele
coloniale aveau mitraliere şi artilerie uşoară. Uniformele erau date de către guvernul
german, şi erau în general albe, feldgrau sau kaki pentru corpul ofiţeresc şi kaki pentru
trupă. În mod straniu, în unele companii africane s-au păstrat două posturi active de ofiţeri
effendi, rămăşiţă a vechilor armate cu corp ofiţeresc musulman, în principal sudanez, din
armata anglo-egipteană, care altădată serveau pe continent. În caz de nevoie,
Schutztruppeputea fi asistată în timp relativ util de trupele de pe navele germane, infanteria
marină sau chiar trupe de voluntari formate în Germania, în caz de conflict de anvergură.
Trupele beneficiau de forturi mici, dotate cu un turn de observaţie şi pază, un arsenal şi
barăci.