Vasile Cojocaru

Coridă cu melci

— ...87, 88, 89... 90!

Ca să-și facă de lucru, Olimpia numără pașii de-a
lungul parapetului încastrat în bordura asfaltului ce
desparte uscatul de mare. Se opri brusc, săgetată de un
gând:
„Nu se poate, își zise ea, parcă îmi spune mie cineva!
N-am să ajung până la sută și apare. Nu se poate! De-o
mie de ori, nu se poate. N-are cum. N-are cum să fie
altfel... Și totuși!”
O undă de tristețe i se instala pe fața-i bronzată de
soarele torid din cumpăna verii.
Ici-colo, cu treburi sau la promenadă, solitari, ori în
grup, oameni, tăcuți, mai puțin tăcuți, se duc sau vin,
însăilând ușoare urme pe asfaltul încins peste măsură.
Olimpia îi cercetă pe rând, îi asemui pentru câteva
clipe cu cel așteptat, deși își dădu bine seama că nu-i
decât o închipuire. O închipuire voită, salvatoare
pentru firicelul de speranță care apare și dispare
aidoma valurilor ce se sparg ritmic de țărm. O batistă
brodată cu migală de înseși mâinile ei, o batistă de zile
mari, îi adună broboanele de sudoare...
„Poate m-am grăbit, își zise ea, mustrându-se, poate
am mers prea repede! Așa-i când aștepți pe cineva de
care depinde totul... Da, da, m-am grăbit”, accentuă,
începând să numere din nou, dar de data aceasta
pășind mult mai rar...
Din larg se auziră sirene de vase, zgomote produse
de macarale ce purtau mărfurile prin văzduh, țipete de
pescăruși... Forfota se înteți. Portul abia acum își
merita pe deplin numele.
— 96, 96, 96... repetă Olimpia numărătoarea pașilor,
temându-se ca nu cumva să încheie o nouă sută. A
câta? Deodată însă, ca din seninul cerului așternut
peste apele acum încremenite de un Poseidon sâcâit de
permanenta lor vânzoleală, deodată, în față-i apăru
Marinarul șchiop...
— Puteam să pariez pe toți banii din lume că o să vă
găsesc aici! zise Marinarul șchiop, ducând două degete
la chipiu, în semn de salut.
— A!... Dumneavoastră! spuse deîndată Olimpia,
lăsând să se înțeleagă surpriza plăcută pe care i-o
produsese.
— M-ați recunoscut imediat, așa-i? zâmbi la rându-i
marinarul și continuă malițios: Era și greu! Dacă avem
în vedere infirmitatea...
Se apropie apoi mult de Olimpia și-i spuse rar, ca pe
un cifru secret:
— „Kosticos” a început să descarce la dana doi!
— Ce bine! izbucni Olimpia, nelipsindu-i mult să
țopăie ca o școlăriță aflată în culmea fericirii.
Deodată însă, brusc reținută, îl țintui cu privirea.
Marinarul șchiop se trase un pas înapoi, neînțelegând
cărui fapt anume ar fi putut să i se datoreze această
schimbare.
— Ce s-a-ntâmplat? mormăi el, ridicând din
sprâncenele-i stufoase, împreunate.
— Dar cum de ați știut unde sunt? începu ea să-l
cerceteze fără ocolișuri.
O cascadă de râs atrase atenția tuturor celor aflați
prin preajmă. Marinarul șchiop își umflă pieptul, de
parcă ar fi primit parada tuturor vapoarelor de pe
lume.
— Sunt lup bătrân, domnișoară! zise el.
Și preluând jocul de mai înainte al Olimpiei, făcu la
rându-i o întoarcere de trei sute șaizeci de grade. Cu o
amabilitate desăvârșită i se adresă acesteia mai mult
șoptit:
— Știți, o să mai zăbovească! Cel puțin o jumătate de
oră... îmi permiteți să mă retrag? Datoria!
Marinarul șchiop duse două degete la chipiu, așa
cum îi plăcea să salute în intimitate, și se mistui de-a
lungul cheiului, trăgându-și în ritm cadențat piciorul
schilodit. Olimpia îl privi o vreme. Făcu câțiva pași de
parcă ar fi vrut să-i mai pună câteva întrebări, cu toate
că știa răspunsurile dinainte. Renunță la fel de
automat. Rămasă singură, își scoase oglinda din poșeta
ce-i spânzura în două barete pe umăr și începu cochetă
să-și aranjeze zulufii de pe frunte.
„De ce n-am eu părul Otiliei!” își zise cu părere de
rău.
Își cercetă ceasul și se retrase lângă balustradă,
privind marea. Gândurile îi fură însă repede curmate.
— Olimpia! Olimpia! strigă cel care se apropie.
— Ah, cum m-ai speriat!
Olimpia îl recunoscu deîndată pe Codrin, fostul ei
coleg de liceu, acum inginer piscicol. Un tânăr arătos,
față de care avea toată stima și – de ce să mai
ascundem – pentru care nutrea nu puține sentimente
de simpatie.
— Dar știi că m-ai speriat?! reluă ea cu vocea
scăzută.
— Regret foarte mult, Olimpia! se scuză el. Te rog să
mă ierți, n-am vrut, îți dai seama...
O pauză lungă se instală între cei doi și discuția de-
abia începută păru că se și terminase. După un timp
Codrin însă continuă:
— Ieșisem și eu așa... Să mă plimb... Să iau puțin
aer... Să iau aer, să văd pescărușii, vapoarele... Ce zi
splendidă! Și marea... Și marea încremenită ca o
oglindă!
— Da, e frumos. E foarte frumos! încuviință ea, fără
să se arate entuziasmată. Și de ce nu te plimbi? întrebă
după o altă pauză stânjenitoare... Voiai să te plimbi,
nu?!
— Da, sigur, încuviință el insinuant.
— Și?
— Și... Da, voiam, repetă el, mizând pe rezolvarea
dorită.
Olimpia îl privi cu gândurile duse în altă parte, apoi
se întoarse către mare, de parcă ar fi vrut să
deslușească acolo, undeva, în larg, chipul celui care o
preocupa atât de mult.
— Atunci... Atunci se vede treaba că tu mai rămâi,
îngăimă el.
— Da, așa se vede treaba! i-o reteză Olimpia fără
drept de apel.
— Ai ceva... deosebit de făcut? mai insistă el.
— Bineînțeles că am! confirmă Olimpia categoric.
— Păcat!
— N-am înțeles, ce-i păcat?
— Credeam... Dar dacă...
— Ascultă Codrin, se hotărî ea să pună lucrurile la
punct, nu vreau să te mai amăgești. Știu cărui fapt se
datorează prezența ta aici. Ești un om plin de calități...
— Ei nu, nici pe departe, o opri el modest.
— Ba da, așa-i, nu exagerez deloc. Ne cunoaștem de
pe băncile liceului. Și nu mă mai întrerupe, zise ea
energic, dacă vrei să-ți spun tot ceea ce cred în legătură
cu lucrul care te interesează atât de mult! În alte
condiții, continuă Olimpia de parcă vru să se scuze
totuși, în alte condiții, o femeie n-ar avea niciun motiv
să-și dorească mai mult. Ești inginer, deci un om cu
situația făcută, agreabil, sigur că da...
— Și-atunci?! izbucni el pe bună dreptate. Ce te-ar
mai putea reține? De ce aceste tergiversări?
Olimpia, descumpănită de întrebarea categorică, de
tonul mult prea hotărât pe care nu-l mai întâlnise la
Codrin, avu o ezitare. Schiță un zâmbet și, trecându-i,
cu oarecare drăgălășenie, mâna prin păr, îi răspunse
extaziată:
— Eu plec, dragul meu! Eu trebuie să plec, undeva,
departe-departe...
— Trebuie?!... De ce trebuie?... Ce-ți lipsește?... Aici,
ce-ți lipsește? De ce trebuie, Olimpia?... De ce?
— De ce?! ridică ea ușor din umeri.
— Da, de ce? se îndârji el, prinzând-o de mână, de
parcă ar fi dorit să n-o lase nici în ruptul capului să
plece.
— Pentru că aici... Aici, vezi tu... Pentru că aici lumea
e mică, pentru că pe mine nu mă mai încape, pentru
că...
— E mică?! Nu te încape?! se miră Codrin. Să știi că
ai dreptate, spuse apoi, eliberându-i mâna cu un gest
ferm. Da, așa este!... Mică. Sau nu, tu ești prea...
— Fiecare e stăpân pe soarta sa, pe viața sa. Fiecare e
dator să și-o facă așa cum dorește, așa cum socotește că
e mai bine. Și cu asta...
— Și cu asta, la revedere! zise Codrin abia
stăpânindu-se.
— Văd c-ai priceput, accentuă Olimpia, pregătindu-
se să-l părăsească.
— Și totuși ești convinsă că e bine? mai insistă el.
— Altminteri... Ce naiba, te știu un om deștept!
— Deci e bine! oftă el în lipsă de alte argumente.
— Da!
— Și experiențele?
— Experiențele?! pufni ea în râs. Care experiențe?
— Cercetările la care lucrezi! preciză el.
— Haide, zău, să fim serioși. Te pomenești că mă și
vedeai o mare savantă, membră a cine mai știe câte
academii! Deținătoare a zeci și sute de premii
internaționale!
— Și de ce nu?!
— Măi omule, nu fi naiv! zâmbi ea compătimitoare.
Eu ce însemn în afacerea asta? O simplă cercetătoare,
pusă să frece toată ziua la buruieni, până se va alege cu
scurtă la mână!
— Dar pentru cercetare te-ai pregătit! Și nu puține au
fost eforturile pe care le-ai depus! Atât în facultate, cât
și pe urmă...
— Nu-i nimic deosebit în asta! Ce eforturi?! Dacă am
început o facultate, trebuia s-o și termin, nu? Ce-i așa
extraordinar?
— Olimpia! o mustră el.
— Ei, da.
Codrin se trase lângă parapet și, ducându-și mâinile
la spate, se sprijini de el. Căută s-o oblige pe Olimpia
ca în felul acesta să nu mai iscodească marea, singurul
lucru care părea s-o intereseze.
— Uite, mi-am amintit de jocul nostru de altădată,
când ne plimbam pe-aici. Era perioada când te
perfecționai în limba engleză... „Întreabă-mă, Codrin,
cum se spune la asta în engleză? Dar la asta, dar la asta
și mă cotropeai cu insistențele... Pentru fiecare cuvânt
pe care nu-l cunoșteai îmi dădeai voie să te sărut... Și
eu nu mai știam ce să inventez, ce cuvânt să caut, ca să
fie cât mai greu... Dar ce folos, mai mult de patru ori
nu te-am putut săruta! Și asta la început, că pe urmă...
— Copilării! zise ea.
— Poate, dar aveai pe-atunci vise temerare. „Să știu
la perfecție!, îmi spuneai aproape cu încăpățânare, să
mă pot documenta cât mai mult. Fiind cercetătoare...”
Ți-am amintit pentru că vorbeam despre eforturi...
— Și nu din alte motive, nu? schiță ea un zâmbet
ușor.
 — Ca și din alte motive, de ce să fiu fariseu? Și din
altele, evident! Dar în primul rând... De ce nu te
gândești cu seriozitate? Dacă experiența o să
reușească? După câte-mi spuneai...
— Doresc foarte mult acest lucru. Mai ales că
tovarășa Săndulescu și-a făcut din asta însăși rațiunea
existenței sale!
— Dar e păcat și pentru tine! insistă Codrin,
apropiindu-se de ea. E mare păcat să renunți,
indiferent motivul, la ceva în care ai crezut și pentru
care ai muncit atât... E păcat, îți repet...
— Da, o fi, dar ce vină am eu că tu ești inginer
piscicol și nu inginer chimist?!
— Nu te-nțeleg, Olimpia! De ce?
— De ce?, e simplu: ți-aș fi cedat locul!... Ia te uită, ce
ciudat, schimbă ea vorba, marea a devenit agitată! Și
pescărușii... Serios, nu exagerez, privește...
Codrin afișă un zâmbet compătimitor și apoi, ca
după o afacere încheiată, plecă fără să mai scoată un
cuvânt. Olimpia, la rându-i se uită nervoasă la ceas și
se îndepărtă spre plajă.
— Codrin! Codrin! îl strigă Ioana, mama Olimpiei,
care urmărise scena fără să fie observată.
Olimpia se întoarse brusc. Codrin, neauzind-o, se
pierdu după colțul restaurantului aflat pe faleză.
— Ar trebui, ar trebui, spuse neîmpăcată mama
Olimpiei. Uf! știu eu ce-ar trebui!
— Tu aici? o întâmpină Olimpia.
— Ce crudă și nedreaptă poți să fii, îi zise mama
mustrătoare.
— Ei bine, răbufni Olimpia, la una ca asta chiar că nu
m-am așteptat! Ți-o jur! Asemenea aranjamente...
— Ce-ai spus? o întrebă mama nedumerită.
— Ce-ai auzit! preciză Olimpia. Dar ce, mai sunt un
copil? completă ea nervoasă. Am douăzeci și patru de
ani, trăiesc pe picioarele mele și-mi place să cred că
sunt un om întreg. Dar, la urma-urmelor, ce-i necinstit
în faptul că mă căsătoresc cu un alt om decât cu cel pe
care – acum am înțeles! – mi-l hărăziseși tu?
În loc de răspuns, mama o cuprinse în brațe, o
strânse la piept ca pe un lucru drag, de mare preț, și
rămase așa pentru câteva clipe.
— Olimpia, mamă, Olimpia, i se adresă ea într-un
târziu, nu-i bine ce vrei să faci, mamă, nu-i bine!
— De ce? întrebă Olimpia, smulgându-se din brațele
mamei sale. Poți să-mi spui și mie de ce nu-i bine?
— Pentru că nu-i bine, mamă! repetă mama
întristată.
— Eh! Ăsta nu-i un răspuns! Mie să-mi spui și de ce!
Explică-mi! Dacă ai argumente. Dacă nu...
Ioana o măsură mâhnită, vru cu un gest plin de
căldură maternă să-i aranjeze un zuluf de pe frunte,
dar pentru că Olimpia îi refuză intenția se mulțumi
doar s-o privească, mișcând încet și trist din cap.
— Vezi?! Vezi?! o mustra Olimpia. Vezi că-ți lipsesc
argumentele?!
— Dacă ar fi trăit taică-tău, dacă... și pe Ioana o
podidi plânsul. Ehei, mamă, mamă!... oftă ea din
adâncul sufletului. El ar fi știut ce să-ți spună, dar eu,
cu inima mea păcătoasă... Unde să te duci, unde? Ești
singurul meu copil. Ah! dacă blestemata asta de mare
nu mi l-ar fi înghițit pe taică-tău...
— Nu te mai necăji, o mângâie Olimpia. Și lasă-l și
pe tata să se odihnească liniștit...
— Ce știi tu Olimpia, mamă? M-am chinuit singură,
te-am crescut! Ce-am crescut?... De ce să pleci prin
străini când aici ai tot ce-ți trebuie? Cum să lași casa,
totul și să te duci? o întrebă Ioana aproape răstit.
Olimpia lasă capul în jos. Nu pentru că se pătrunsese
de cele spuse de mama ei. Dar o știa suferindă și vru să
o menajeze.
— Uite, continuă Ioana, convinsă fiind că aruncă
sămânța pe un teren fertil, tu nu știi, erai mică...
Dincolo, unde am stat noi, sădise taică-tău un salcâm
la colțul casei... Ne-am mutat. Salcâmul se făcuse mare.
Cât a fost verde, în fiecare primăvară, mă duceam și-l
priveam. O zi dacă nu mă duceam nu puteam să-mi
găsesc astâmpărul, nu puteam să dorm. Și ce era, un
copac! De tine cum o să mă despart? Cum o să te mai
văd? Pot să vin eu după tine?
— De ce să vii?
— Adică... Începu Ioana mirată, dar se opri, din
teama de a nu pronunța cuvintele care-i sfâșiau inima.
— A, nu, interveni prompt Olimpia. Nu! ziceam că
n-o să fie cazul, continuă ea pe un ton convingător. N-
o să fie pentru că n-o să ne despărțim. Simplu.
— Păi cum n-o să fie dacă tu pleci?! se arătă mama
nedumerită.
— Vii și tu!
— Eu?
— Tu! De ce să nu vii? Ce rost ar mai avea să rămâi
singură aici?
— Ce rost ar mai avea? întrebă ea intrigată. Ce rost
ar mai avea? repetă, doar-doar va primi un răspuns.
Păi atunci, fata mamii, dacă-i pe-așa, că n-are rost, să-l
luăm și pe taică-tău! Să-l luăm pe bunică-tău, și pe
străbunicu-tău! Poți să-i iei? Pe ei toți poți să-i iei? Ei,
dacă poți, draga mamii, atunci ia-mă și pe mine, că
merg cu inima împăcată. Când mi-o veni rândul știu că
o să mă așez lângă ei.
În loc de răspuns, Olimpia ridică din umeri, cu aerul
de parcă ar fi spus: „asta-i situația”. Altceva nici n-o
mai interesa de altminteri, iar pentru ea discuția era ca
și încheiată. Ioana o privi lung, lung de tot, de parcă
privirile ei rătăceau undeva, departe, în viața unicului
său copil. Nu mai avea să-i spună niciun cuvânt. Se
lămurise, din păcate, că nu putea schimba nimic.
— Mamă, mamă!... șopti Ioana, plină de amărăciune
și compătimire în același timp.
— Mă rog, dacă tu nu vrei să vii la mine...
— Olimpia, ai douăzeci și patru de ani. Nu mai ești
un copil!
— Tocmai pentru că am douăzeci și patru de ani!
Tocmai pentru că nu mai sunt un copil! explodă ea.
— Dar bagă-ți mințile în cap, gândește-te!
— Ascultă mamă, i-o reteză Olimpia. Eu te-am
invitat să vii! Nu vrei, nu vrei, treaba ta! Nimeni nu te
silește. E și dreptul tău, mă rog. Așa cum eu vreau să
plec, tu vrei să rămâi, perfect. Dar, dacă tu nu vrei,
continuă ea, apăsând pe fiecare cuvânt, înseamnă că
trebuie să mă sacrific eu?
— Să te sacrifici? izbucni mama aproape țipat.
— Da, să mă sacrific! repetă ea pe același ton. De ce
ești egoistă?
— Egoistă! Eu, mama ta, egoistă!? Egoistă cu
singurul meu copil?!
— Păi ce altceva de vreme ce te pui stavilă fericirii și
viitorului meu?
— Egoistă!... E-go-is-tă!... O fi existând cineva pe
lumea asta care să-i măsoare gândurile omului –
gândurile, nu faptele! – și să-i plătească așa cum
merită? O fi existând?
— Hm! zâmbi Olimpia cu un aer protector, de vădită
superioritate și cu o ușoară ironie.
— Olimpia, mamă, continuă Ioana mustrătoare, te-
am legănat cu mâinile astea, te-am hrănit cu ele, te-am
mângâiat noaptea în somn!... Aripi mi-am făcut din ele
și te-am ajutat să zbori! Dacă știam că ai să zbori așa de
departe mi le retezam... Din rădăcini mi le retezam...
Așa să știi!
— Bine, sigur... Îți mulțumesc pentru toate câte ai
făcut pentru mine, zise Olimpia, părând încurcată.
— Nu trebuie să-mi mulțumești, oftă ea.
— Păi, dacă nu trebuie, atunci chiar nu te mai
înțeleg! Sigur, nu la bani m-am referit, că nicio sumă,
oricât de mare...
— Încetează, o rugă mama. Dacă nici copilul tău nu
te-nțelege... reflectă apoi mâhnită. Dacă nu te-nțelege,
la ce bun să mai trăiești? Pentru ce și pentru cine?
— Dar vrei să stau toată viața lângă tine, numai
pentru că m-ai născut și m-ai crescut?
— Nu mamă, nu vreau... Nu mai vreau nimic. Fă
după capul tău, nu te lua după nimeni. N-asculta de
nimeni... Toți te sfătuiesc de rău, toți...
— Mai e și invidie pe lumea asta, să nu uităm!
— Invidie zici?
 — ...
— Invidie?! repetă mama. Adică cine și de ce să te
invidieze?
— Așa...
— Invidie! reluă mama supărată. Mai e și prostie, pe
lume! Poate asta ai vrut să zici. Și e berechet! Invidie!
Și mama ta, care te sfătuiește să nu pleci, este
invidioasă, așa-i? Un părinte care nu-i vrea binele
unicului său copil, crescut și dat la școală, numai ea
știe cu câte sacrificii, fără tată...! Invidie!...
— Nu spun, se scuză ea, dar un părinte poate să și
greșească! Poate?
Mama n-o mai văzu, n-o mai auzi. Se clătină ușor,
duse mâna spontan în dreptul inimii, își apăsă pieptul
de parcă ar fi dorit să astâmpere o durere mută,
răscolită atunci... Dar clipa neplăcută trecu repede, pe
cum venise.
— Vezi dacă te superi, vezi? o certă Olimpia căutând
să-i mângâie obrazul.
Mama se trase înapoi, merse câțiva pași așa, cu
spatele, se întoarse și porni clătinându-se ușor-ușor...
Olimpia, instinctiv, dădu să pornească după ea, dar,
constatând că bătrâna își revine, renunță să plece din
locul în care stătuse mai bine de o oră. Se reculese
repede. Își reluă așteptarea, dar nu pentru multă
vreme, întrucât, în sfârșit, Hristu se profila în imediata
sa apropiere, salutând-o cu mâna. Olimpia zbură în
întâmpinarea lui, aruncându-i-se în brațe.
— Ei, gata, Hristu, gata! căută Olimpia să se retragă
din încleștarea ce-i oprise respirația.
— Cum asta, gata? zise el, eliberând-o. Nu fost dor
de mine? o iscodi el într-o românească stricată,
învățată de relativ puțină vreme.
— Ba fost, fost! se amuză Olimpia, dar mă sugrumi.
Hristu pufni în râs: îi plăcea rezonanța cuvântului
„sugrumi”, pe pare-l auzea pentru prima dală.
Olimpia, molipsindu-se și ea, îl urmă cu și mai multă
poftă.
— Sugrumi!... Dar ce-i asta „sugrumi”, Olimpia?
întrebă el când se potoli din râs de-a binelea.
— Cum să-ți explic eu?! căută ea cuvintele... Este
așa... Când vrei... Uite cum este...
Și Olimpia îi prinse gâtul cu ambele mâini și-l
strânse la început ușor – ca într-un dezmierdat –, apoi
din ce în ce mai tare.
— E bine? întrebă ea misterioasă.
— Da, da, bine este, încuviință Hristu. Sugrumă la
mine, Oli, sugrumă...
— Mare șmecher mai ești tu, grecule, mare șmecher!
L-ai întrecut pe Zorba, îl amenință ea mustrătoare cu
degetul arătător.
— Ce este? zâmbi el.
 — Șmecher mare, accentuă Olimpia.
— A!... Șmecher! repetă el cu atenție să nu
schilodească vreun sunet... Dar este așa... Este tot...
sugrumi? asocie el expresia cu primul cuvânt.
— Într-un fel da, încuviință Olimpia, trecându-i
repede mâna peste obraz. Știi Hristu, continuă ea, să
fiu sinceră mi-a fost tare dor de tine. Săptămâna
trecută, deși nu trebuia să sosești, în fiecare zi eram aici
și... curios, te așteptam! Tu bineînțeles că nu veneai și
eu mă supăram pe tine și-ți spuneam fel de fel de
vorbe de ocară.
— Olimpia, ce este „ocară”? se arătă el teribil de
interesat. Este ceva rău?
— Este, dar nu așa cum ai vrea tu!
— Hm!... Păcat, se alintă el. Au! Au! Au! Așa pare
rău la mine! se vaită el în continuare. Da, spune
Olimpia, trecu el la un ton serios, ce făcut tu când eu n-
am fost aicea? Fost tu așa cum promis?
— Dar tu? îl iscodi ea tot printr-o întrebare.
— Eu fost! afirmă el, ridicând două degete în chip de
jurământ. Și-apoi, continuă Hristu zâmbind, eu
marinar, tot timpul îmbarcat, eu nu avut încotro. Eu...
Știi, sirene nu există! Asta există numai poveste și
aicea, altfel...
Olimpia îl privi admirativ, mai-mai să-i sară de gât,
să-l sărute. Se stăpâni totuși și luând o poză de mare
actriță din antichitate începu să declame pe un text
improvizat la moment:

„Că sirena este:

Jumătate fată.
Jumătate pește!...”

— Măi da tu și poet. Oli dragă. Nu știut asemenea

talent.
— Plouă? A început să plouă! spuse ea privind cerul
și ștergându-și cu un gest plin de cochetărie picăturile
de apă ce-i căzuseră pe frunte.
— Plouă! constată și el.
— Să ne adăpostim undeva! zise repede Olimpia.
Ca-ntr-o joacă de copii ce se fugăresc, cei doi se
îndreptară spre restaurantul aflat în apropiere. De cum
intrară, se instalară la una dintre mesele libere, mai
retrasă. Olimpia se adresă ospătarului, aflat în
apropiere:
— Coniac! Două!... Țigări n-am mai cerut, îi zise ea
apoi lui Hristu, pentru că bănuiesc...
Hristu, mai mult absent la ceea ce se petrecea, nu-i
răspunse. Sesizând, Olimpia reluă fraza cu ostentație:
— Ziceam de țigări că n-am mai cerut, pentru că...
— A, da, țigări... Sigur-sigur, își reveni el, scoțând
imediat un pachet Kent nedesfăcut. Te rog servește, îi
oferi el amabil întregul pachet.
Olimpia își luă o țigară, o aprinse, trase cu nesaț
câteva fumuri, apoi, lăsându-se ușor pe spătarul
scaunului, i se adresă rămânând nemișcată:
— Cum mă găsești?
— Cum găsești?! întrebă nedumerit Hristu.
— Da, întări Olimpia.
— Păi, eu găsești acolo pe faleză. Trimite coleg
marinar, spune la tine eu venit și...
— Nu, prostuțule! se amuză ea. Eu întrebat... Na!
izbucni ea într-un râs sănătos, m-ai molipsit și pe mine
cu româneasca asta a ta grozavă. Eu am întrebat, reluă
ea rărind cuvintele spre a fi înțeleasă cât mai ușor, am
întrebat cum mă găsești așa... Cum arăt!?
— Cum arăt?! făcu el nedumerit.
— Da. M-am mai îngrășat, am mai slăbit, am mai
îmbătrânit... îi dădu ea câteva puncte de referință.
— A!... înțelese Hristu. A!... Nu!... Tu, Afrodita, tu cel
mai frumos!
Olimpia nu reacționa în niciun fel, poate și pentru
faptul că tocmai în acel moment sosi ospătarul cu
băutura comandată. Prinse un păhărel, ciocni și-l ridică
semnificativ:
— Noroc! În sănătatea noastră! Pentru viitorul
nostru! Pentru...
— A!... Uitat, tresări Hristu. Adus ceva pentru tine și
uitat. Adus și facem și mai frumos!
Hristu puse pe masă un pachețel și-l desfăcu
tacticos, cu mult ceremonial. Lăsă să iasă la iveală un
colier.
— Uite, Olimpia, asta pentru tine. Adus de la
Thsaloniki1.
— Mulțumesc, zise Olimpia într-un târziu, mai puțin
încântată. Cum altfel aveam posibilitatea să aflu că
scoicile din Salonic sunt ca ale noastre, de la Constanța,
completă ea zâmbind pentru a-și masca decepția.
— Este la voi așa? întrebă Hristu sincer.
— Este, încuviință ea nu lipsită de mândrie, dar și
astea sunt foarte drăguțe. Da, da, foarte drăguțe. Vreau
să-ți mulțumesc...
Olimpia se ridică ștrengărește, se duse lângă el, îl
sărută, apoi, trăgându-și scaunul aproape de-al lui,
scoase o hârtie dintr-un plic aflat în poșetă.
— Și eu am o surpriză pentru tine. Trebuie însă să
recunoști că este mult mai importantă. Nu bănuiești?
Nu știi ce poate să fie? Haide că nu-i greu. Ce așteptăm
noi?!
— Nu cumva vrei să spui că-i aprobarea!? tresări el,
văzându-și visul împlinit.
1
Salonic, denumit și Selânik, Salonika sau Salonica, este al doilea oraș ca
mărime din Grecia și principalul oraș din regiunea greacă Macedonia Salonic
are o populație de aproximativ 800.764 locuitori incluzând suburbiile, fiind
astfel cel de-al doilea oraș ca mărime din Grecia și cel mai mare din nordul țării.
 — Și dată este? se alintă ea.
— Dacă este...
Hristu se ridică de pe scaun. Olimpia îl secondă. Cei
doi se priviră îndelung.
— Este?
— Este! întări ea, luându-l de gât.
— Asta înseamnă că putem să plecăm?
— Bineînțeles. Sunt pregătită. Din acest moment... În
sfârșit, pot să zbor. Vreau să zbor, Hristu, să cunosc
lumea largă... Ah! Doamne!... Și cât de mult ne
potrivim... Spune, tu nu ești la fel? De ce străbați
mările și oceanele, de ce ți-ai ales marinăria? De ce?
Puteai să te faci fermier, ori negustor, ori mai știu eu
ce! Sunt o mie de meserii...
Hristu o privi ca pe o pradă. Se așeză dezinvolt pe
scaun și fără voia lui schiță un rânjet. Olimpia,
deconcertată, nu știu ce se petrece și instinctiv se trase
lângă scaunul aflat de cealaltă parte a mesei.
— Ce este cu tine? șopti ea mai mult silabisit.
Niciodată nu te-am văzut astfel... De ce mă privești
așa? Hristu, ce e? Ți-e rău? Hristu, mi-e frică!...
Doamne!...
— O!... Oli, dragă, cum frică? Eu iubește la tine mult.
Mult-mult, repetă el, prinzându-i mâna și mângâindu-
i-o.
— Nu înțeleg atunci de ce adineauri m-ai privit într-
un mod care, cum să-ți spun...
Olimpia nu găsi cuvântul potrivit, dar „prudentă” își
trase mâna. Hristu sesiză și se duse lângă ea.
— Și dacă tu plângeam acolo? Ai? Dacă plângeam?!
o întrebă el, părăsind total starea de mai înainte.
— Să plâng? De ce să plâng? se arătă ea nedumerită.
— Eu nu știe! Dragoste de mamă puternic este. Eu
nu vinovat, Oli. Și mama ăsta al tău...
— Uf, cum m-ai speriat! respiră ea ușurată. Asta era?
— Păi?! miză el totul pe o carte.
— O să se schimbe, ai să vezi, îl asigură Olimpia.
Când o să afle că ne-nțelegem atât de bine, când o să
audă că avem o situație strălucită... Și mai ales când se
va naște și un nepoțel... Știi cum o să vină la noi? Să nu
vrem s-o primim și tot n-o să izbutim!
— Oli, cum ziceam la vorba aia? îi curmă el elanul.
— Care iubitule? se arătă ea amabilă.
— Aia, știi tu... Când luam și strângeam de gât, când
sărutam?
— A... Șmecher! îi reaminti ea.
— Da, șmecher! Mare șmecher este la tine.
— Și-ți pare rău? îl iscodi Olimpia, sorbindu-l din
privire.
Sosit în local deîndată ce se despărțise de Olimpia pe
faleză, Codrin își stinsese focul cu câteva sticle de vin.
Toropit de băutură, din spatele mesei pe care își
sprijinea coatele pentru a-și găsi un punct de echilibru,
inginerul îi urmărise pe cei doi încă de când își
făcuseră apariția. Cuvintele drăgăstoase pe care aceștia
le schimbau între ei însemnau pentru el nenumărate
prilejuri de a izbucni, de a se duce să-i ceară socoteală
uzurpatorului. Dar de fiecare dată își înfrână pornirile,
căutând alinare în băutură. De cum isprăvi vinul însă
se ridică anevoie, răsturnând una dintre sticlele golite.
Olimpia, care abia în acel moment îi descoperi
prezența, simți nevoia să născocească ceva pentru a
preîntâmpina un lucru neplăcut, capabil s-o pună într-
o lumină proastă. Găsi. Luându-l pe Hristu de mână, i
se adresă fără să-și trădeze neliniștea:
— A!... Uite că a stat ploaia! Să ne pregătim de
plecare. Să mergem acasă și să mâncăm. Mi-e o foame
de lup!
Și fără să mai aștepte vreo reacție din partea lui
Hristu, Olimpia făcu semn ospătarului să vină, lăsă o
bancnotă pentru plata consumației și, luându-și
partenerul de braț, se îndreptă spre ieșire. Codrin,
sesizând, se ridică brusc și din câțiva pași se află în fața
celor doi, ajunși aproape de ușă. Olimpia avu o ezitare,
iar Hristu rămase nedumerit.
— Aveți un foc, domnule? îl acostă Codrin pe
Hristu, ducând o țigară la gură.
— Scuzați! Nu fumează la mine, căută el să se
debaraseze de intrus.
Codrin se plasă însă între canaturile ușii,
împiedicându-i pe cei doi să iasă. Olimpia,
strecurându-se în fața însoțitorului său pentru a-l
proteja, interveni prompt:
— Am eu, un moment! Domnul nici nu fumează și
nici românește nu știe. Îmi permiteți? zise ea, oferindu-
i să-și aprindă țigara, timp în care îi șopti: N-ai niciun
drept, te rog!
Codrin o privi țintă pe Olimpia, trase puternic din
țigară, o aruncă repede și-o stâlci cu vârful pantofului.
O fixă din nou pe cea pe care, o dată mai mult, își dădu
seama că o pierduse pentru totdeauna! îi strecură
câteva cuvinte neinteligibile, apoi se trase deoparte,
„invitându-i” pe cei doi să iasă, cu un gest larg,
exagerat.
— Asta ce este, Oli? căută Hristu să se lămurească.
— Domnule, se adresă Olimpia lui Codrin, dacă ai
băut în plus... Apoi către Hristu: Să mergem, dragă, să
mergem!
— Dacă am băut în plus?! zise Codrin către Olimpia
compătimitor. Dacă am băut în plus... repetă el ca o
placă de patefon stricată.
Olimpia și Hristu ieșiră repede. Codrin, în urma lor,
făcu un semn cu mâna, a lehamite, apoi clătinându-se
ușor se duse, luă paharul din care a băut Olimpia și-i
sorbi ultima picătură de coniac.
— Acum am băut în plus, acum...

„Kosticos” ridicase ancora de câteva minute. Pe

puntea vasului marinarii treceau dintr-o parte în alta.
Olimpia, îmbarcată, rămăsese lângă balustradă... Cu
un buchet mare de flori în mână, privea lung la cei de
pe țărm care o conduseseră. Era ușor întristată.
Singură! Nimeni de pe covertă nu-i acordă nicio
atenție... Sirena vasului salută portul cu un semnal
prelung. Olimpia răspunse prietenilor agitând
buchetul deasupra capului. O clipă de neatenție și
florile-i scăpară în apă...
— Ah!... Ce păcat! exclamă ea, dându-și seama că nu
mai putea face nimic pentru a le salva.
— Să știți că se pot pescui! se auzi în spatele ei vocea
atât de lesne de recunoscut a Marinarului șchiop.
— A... Dumneavoastră! constată ea.
— Ziceam că se pot pescui, dar costă prea mult,
repetă el binevoitor.
— Nici nu v-am observat! mărturisi Olimpia.
— Așa apar cu totdeauna? întări Marinarul șchiop
râzând. Și când trebuie și când nu trebuie! Păcat de
flori, reluă el după o pauză, erau foarte frumoase...
Știți, schimbă vorba, sunteți singura femeie la bord.
Căpitanul s-a lăsat greu... Greu de tot! Până să
aprobe...
— Nu văd de ce! replică ea, socotind că era firesc, să-
și urmeze viitorul soț. Oricum, am să mă străduiesc să
incomodez cât mai puțin.
— Vedeți, poate că tocmai asta nu trebuie! își dădu
Marinarul șchiop cu părerea. El, căpitanul, insinuă
marinarul, se teme de un naufragiu. Pirați nu mai sunt,
dar atâția bărbați cu o singură femeie...
Olimpia îl privi mustrătoare, supărată chiar pentru
jignirea adusă. Și, pentru că Marinarul șchiop insistă să
o privească într-un anume fel, provocator, căută să
lămurească situația.
— Nu v-am înțeles! Ce vreți să spuneți?
— A!... Nimic, tărăgăna acesta cuvintele,
minimalizându-le importanța. Să lăsăm...
— Știți, ne-am întâlnit în câteva rânduri și de fapt nu
ne cunoaștem. Nici nu vă știu numele...
— Și credeți că asta ar avea vreo importanță?! Dar
dacă țineți atât de mult, eu...
— În sfârșit... Nu țin... făcu Olimpia cu oarecare
indiferență.
— N-am să vă necăjesc, spuse Marinarul șchiop
amabil, și nu vreau ca dorința dumneavoastră...
— Vai, dar nu-i vorba de-o dorință, se justifică
Olimpia. Cum să vă spun...
— Mă rog, interveni el prompt, ducând cele două
degete la chipiu... Sunt și eu un marinar acolo... Nici
mai prost și nici mai deștept decât toți ceilalți care-și
scot pâinea din... apă. Nici mai bun și nici mai rău!
repetă el, făcând o grimasă. Totuși ziceți-mi: Marinarul
șchiop. Poate infirmitatea asta, datorată unui rechin
din Pacific, să mă deosebească de confrați.
— Constat că vorbiți perfect românește, recunoscu
Olimpia.
— Vorbesc cinci limbi, domnișoară.
— Atât de bine?! se minună ea.
— O!... Ce-nseamnă, „atât de bine”? Bine și-atât, mi-
e suficient!
— Sunteți modest. Uite, și soțul meu vorbește
românește, dar...
— Soțul dumneavoastră este de invidiat,
domnișoară!...
Olimpia zâmbi.
— Credeți că n-am dreptate? De ce râdeți? întrebă el
curtenitor.
— Nu știu, asta nu știu! se răsfăță ea... Oricum, nu
pentru cele spuse am zâmbit. Ci pentru felul în care v-
ați exprimat: „soțul dumneavoastră, domnișoară”.
Împerecherea acestor cuvinte...
— Exact! încuviință el. Deci iată că nu știu românește
nici măcar bine. Și-acum, schimbă el vorba, simt că a
sosit momentul să mă retrag. Îmi permiteți...
 — Desigur, cum aș putea să vă rețin...
Marinarul șchiop salută ca de obicei și se retrase.
Olimpia, rămasă lângă balustradă, își aprinse o țigară
și privind linia orizontului încercă să deslușească
țărmul cu portul din care plecase. De câte ori nu
jinduise să se afle în larg, plecată! O cuprinse o undă
de tristețe, de neliniște. Ce va fi făcând mama ei? Cum
o fi suportat despărțirea, cu sănătatea ei șubrezită?! Și
Codrin? Acest Codrin, pe care la urma-urmelor îl
respinsese cu brutalitate, după ce, într-o vreme, îl
făcuse să înțeleagă că nu i-ar fi indiferentă prietenia
lui! O prietenie, care în mod firesc ar fi putut continua
dacă nu intervenea EL!... Și colegii, și prietenii, și mai
ales doctorița Săndulescu, acea femeie minunată...
Gânduri! Gânduri, din care o trezi Hristu, sosit lângă
ea.
— Olimpia, dragă, aici erai? o întrebă el cu un
oarecare reproș.
— Aici iubitule, ce este? zise ea trezită din visare.
— A!... Nu-i bine. Stăm pe covertă, vede marinari și
supăram pe căpitan. Mergem cabină. Odihneam,
culcam, citeam... „Kostikos” vapor marfă generală, nu
vapor pasageri. Haide, Olimpia!
— Da, da, sigur, se supuse ea, lăsându-se condusă
spre cabină. Ai cumva neplăceri din cauza mea? Eu
puteam veni și altfel, continuă Olimpia. Dacă știai că
nu-i voie...
— Nu-i voie stăm pe covertă, întări el. Nimeni nu
stăm pe covertă. Regulament.
— Abia aștept iubitule să ajungem acasă la noi, zise
ea, sărutându-l și înghesuindu-se pentru a putea
coborî în același timp scara îngustă ce ducea spre
interiorul vasului.
— Poftim Oli, poftim! o invită Hristu, deschizând
ușa de la cabină.
— Mersi, dragul meu, mersi! Ah! Doamne, peste câte
a trebuit să trec ca să ajung aici! zise ea, aruncându-se
pe pat.
Olimpia puse mâinile sub cap, pe față îi apăru un
surâs de mulțumire, privirea i se opri în tavan, iar
gândurile îi zburară undeva, înapoi. Reconstitui toată
perioada de timp ce trecuse de când l-a cunoscut pe
Hristu... Își rememoră prima întâlnire...

„Olimpia te caută cineva”, îi spusese o colegă

tehniciană.
„Cine?”
„Nu știu, cineva... Un străin...”
„Un străin? Unde-i?”
„În stradă, pe banca din fața laboratorului.”
„Ești sigură că pe mine mă caută?”
„Absolut sigură!”
 ...„În ziua aceea l-am văzut pentru prima dată... M-a
întrebat dacă n-am cumva o mătușă în străinătate, de
la care avea să-mi transmită salutări. Fusese o
confuzie. Nu aveam pe nimeni în străinătate. Apoi m-a
rugat, dacă n-am nimic împotrivă, să-i arăt orașul... M-
a amuzat teribil limba românească stâlcită în care mi s-
a adresat... Am și râs atunci, un gest de impolitețe
dealtminteri, dar el nu s-a supărat. Dimpotrivă... Am
stabilit ora și locul unde să ne întâlnim după serviciu.
Am fost punctuală. Pe el l-am găsit la locul stabilit.
Asta mi-a plăcut. Am colindat străzile, am vizitat câte
ceva. Seara am fost la cel mai bun restaurant din oraș.
M-a invitat și la bar, dar eu n-am acceptat. El a fost de
acord, chiar și-a cerut scuze. Mi-a plăcut foarte mult
atitudinea lui. În drum spre casă, drum pe care l-am
făcut cu nenumărate opriri, el mi-a vorbit tot timpul,
deși se exprima cu mare greutate, despre călătoriile lui,
despre metropolele lumii, despre marile magazine,
despre modă... L-am găsit charmant. M-a întrebat dacă
știu limba franceză. M-am scuzat. Nu știam decât
foarte puține cuvinte. Ce mi-a mai rămas din școală.
Am fi putut vorbi englezește, dar el mi-a propus să
discutăm numai în limba română, deoarece dorea să se
perfecționeze și să-mi fie cât mai pe plac. Apoi a plecat
și a revenit după un timp... A revenit, a revenit... Ne-
am împrietenit... Ne-am jurat credință unul altuia și
ne-am hotărât să facem marele pas... Extraordinar!”
— Dragostea!... trase ea concluzia cu voce tare.
— Ce? Care dragoste, Oli, care? o iscodi Hristu
rămas tot timpul în picioare, lângă patul pe care stătea
Olimpia.
— Sacrificii, iubitule, sacrificii, răspunse ea,
prinzându-l de mână. Și cât de mari!
Hristu se așeză lângă ea, o cuprinse în brațe și
rămaseră așa minute în șir.
După o vreme se auzi șuierul prelung al sirenei
vasului.
— Hristu, de ce a sunat?
— Hm! făcu el, fără să acorde importanță. Salutam
vapor ceva. Te-ai speriat?
— Nu. De ce?
— Așa... zise el, ridicându-se. Ori poate credeam că
ieșit ape România și nu mai puteam renunța plecare?
adăugă el, cercetând-o minuțios.
— Ce-ai spus?! se miră Olimpia.
— A!... Glumit, Olimpia, glumit.
— Glumit?! se ridică ea repede, venind în fața lui.
Nici în glumă să nu spui așa ceva! Prostuțule, nu
renunț eu la tine, la fericirea noastră, la visul meu... Ia
spune, continuă ea, stând atârnată de gâtul lui Hristu.
Ai să te ții de cuvânt?
— Oli!
 — O să călătorim mult?
— Mult!
— Ai să fii în stare să mă faci fericită, așa cum mi-ai
promis?
— Ai să fii!
— Și n-o să ne certăm niciodată?
— Nu!
— Ai să mă iubești mult-mult?
— Oli!... Tu știi, eu iubește mult la tine.
— Acum, dar mai târziu?
— Iubești!
— Să știi că dacă n-o să mă mai iubești...
Olimpia se opri. Nu termină fraza de teama de a nu
spune grozăviile ce-i trecură prin cap, nesocotindu-se
în stare să se confrunte cu deziluziile. Calea întoarsă
rămase pentru ea nu prima, ci ultima dintre soluții.
Hristu îi ciufuli în joacă bretonul ce-i atârna
dezordonat pe frunte, îi mângâie obrajii cu palmele lui
mari; apoi își privi ceasul și i se adresă, chipurile,
amenințător:
— Oli, rămâneam singură, eu servici. Știi, rămâneam
cuminte aici, eu veneam repede.
Hristu o sărută și ieși, închizând ușa.
Olimpia făcu câțiva pași prin cabină, descoperi o
oglindă plasată pe unul dintre pereți, își aranjă părul
cu o mișcare mecanică, își aprinse o țigară și se instală
la măsuța existentă în încăpere. Găsind cele necesare
scrisului și pentru a-și umple timpul, începu să scrie
fără a mai sta pe gânduri:
„Dragă mamă,
Am ajuns cu bine la capătul unei călătorii splendide.
Tot timpul m-am gândit la tine și am regretat nespus
că nu suntem împreună. Hristu este adorabil. Să-l fi
văzut cât de curtenitor a fost cu mine tot timpul, cum
m-a răsfățat, ca pe un copil. Și-a neglijat serviciul
numai-numai să fie în preajma mea. De câteva ore am
ajuns la casa noastră. Este exact așa cum mi-a descris-
o. Are o curte mare, plină cu flori, camere luminoase,
vesele și nu știu dacă ar putea să lipsească ceva din ele.
Nu regret că am făcut pasul ăsta și dacă te-aș avea
lângă mine aș fi cea mai fericită ființă de pe întreg
pământul. Ți-a mai trecut din supărare? Așa-i că ți-a
mai trecut? Deși m-ai asigurat că n-o să mă mai vezi
niciodată, că n-o să mai apuci...”
Olimpia se opri din scris, reciti ultimele fraze și cu
un gest energic, mototoli scrisoarea.
— Nu pot să mint!
— Ceea ce nu-i rău! se auzi vocea Marinarului
șchiop, care, intrat în cabină, o așteptă în taină să-și
încheie rândurile.
— Dumneata? tresări Olimpia.
— A avut dreptate căpitanul să se teamă de un
naufragiu, rânji el. Mulți s-ar fi războit pentru o
asemenea mândrețe. Și, de ce n-aș recunoaște, mi-e
teamă că nici eu n-aș fi lipsit din primele rânduri.
— Domnule, ripostă Olimpia, neștiind ce are de
făcut.
— A fost un compliment, domnișoară! se înclină el.
Luați-l ca atare, sunteți un om de spirit.
— Nu cred să fi fost chiar atât de absentă încât să nu
fi auzit ciocănitura din ușa cabinei, zise Olimpia
energică, dar fără violență. Ș-apoi, ieșind, sațul meu a
avut grijă ca ușa să rămână închisă.
— Dar nu încuiată! preciză el, zâmbind mieros.
— Mă rog! Oricum, asta nu-mi explică și ce anume
vreți de la mine.
— Să răspund dorinței dumneavoastră, făcu el
excesiv de amabil.
— Vă înțeleg din ce în ce mai puțin.
— Să ne reamintim. Cândva ați dorit să mă
cunoașteți... În momentul acela nu eram suficient de
pregătit. De fapt, să fiu sincer, nici acum nu sunt așa
cum meritați. Dacă-mi permiteți, vă pot oferi cartea
mea de vizită.
Marinarul șchiop îi întinse un cartonaș pregătit
dinainte, dar Olimpia nu schiță gestul că ar fi
interesată să-l primească.
— S-ar fi putut să vă folosească! spuse el cu „părere
de râu”, băgându-l în buzunar.
În ușa cabinei se auziră câteva bătăi ușoare. Olimpia,
deși tresări, se pregăti sa deschidă.
— Nu este cine credeți, o întâmpină Marinarul
șchiop, deschizând.
Prin ușa dată de perete intră bucătarul vasului cu o
cafea. Se înclină politicos, fără să scoată vreo vorbă,
puse cafeaua pe măsuță, se înclină din nou și ieși
închizând ușa cu mare băgare de seamă, să nu facă
zgomot.
— Poftim! O să vă placă! o îmbie marinarul să
servească. Iar în legătură cu... spuse el tărăgănat,
referindu-se la discuția anterioară, dacă socotiți că v-aș
mai putea fi util cu ceva... Indiferent cu ce! ținu el să
precizeze în chip expres.
Olimpia îl privi o clipă, făcu apoi câțiva pași prin
cabină, se duse la ceașca cu cafea în intenția de a i-o da,
furioasă, Marinarului șchiop, dar renunță la acțiune...
Se sprijini cu spatele de măsuță, duse mâna la bărbie și
într-un târziu se hotărî să atace.
— Domnule... o porni ea categorică, dar se opri la fel
de hotărâtă, necunoscându-i numele.
Marinarul șchiop sesiză întreaga situație și izbucni
într-un hohot de râs, care fu de natură de-a dreptul s-o
deconcerteze. Olimpia se lăsă încet pe scaunul de
lângă masă și-l privi docilă.
 — Vedeți? o avertiză el mustrător. Și-acum v-ar fi
fost util numele meu. Semn că altă dată nu-i chiar atât
de bine să fiu refuzat. Mă rog...
Marinarul șchiop duse mâinile la spate și mai mult
schiță câțiva pași prin încăperea liliputană.
— Vedeți dumneavoastră, continuă el filosofând,
fiecare marinar are busola lui. Dacă cele ale colegilor
mei arată nordul, a mea... Ori poate că tot nordul,
întări el, numai că pentru mine Steaua Polară
înseamnă altceva. Da, da, altceva. Ce altceva? Simplu:
altceva.
Jocul de cuvinte îl amuză într-atât, încât privindu-se
în oglinda din perete, căută să-și vadă fața când mai
pronunță, fără să fie auzit, cuvântul „altceva”. Olimpia
rămase mută, inexpresivă, ca la un spectacol ce te
cucerește pe de-a-ntregul, ce te fascinează. Marinarul
șchiop se roti pe piciorul sănătos, ca într-o figură de
balet, și, arătându-i ceșcuța cu cafea, o îmbie să guste.
— Se bea fierbinte, adăugă el. E făcută după o rețetă
proprie, orientală sută la sută. Și-acum, schimbă el
vorba, îmi permiteți să mă retrag? La revedere și mii
de scuze pentru deranj...
Marinarul șchiop salută ca de obicei, se înclină
reverențios și ieși tacticos, în ciuda piciorului infirm.
— Doamne, ce lume! articulă într-un târziu Olimpia,
căutând să se dezmeticească, de parcă ar fi fost după
un vis lung și ciudat.
— Îmi permiteți? se auzi din nou vocea Marinarului
șchiop în spatele ușii. Ați remarcat desigur faptul că v-
am cerut permisiunea, accentuă el intrând.
— Ce mai este domnule, ce mai este? întrebă ea la
capătul puterilor.
— Ce mai este?! Ați întrebat ce mai este? Esențialul
domnișoară: mă detestați! Vă compătimesc!
— Și, mă rog, se poate afla și de ce? Dar la urma-
urmelor poate că nici măcar nu mă interesează, reveni
ea. Un singur lucru ar fi important. Veți avea curajul să
spuneți aceleași cuvinte și în fața soțului meu?
— Nu domnișoară, nu! Din păcate nu sunt un om
curajos. Am fost o singură dată în viața mea și de-
atunci, în loc să merg, mă târăsc.
— Sunteți totuși un om sincer.
— Ori n-ajută, ori e prea târziu. Și-ntr-un fel și-ntr-
altul, nu sunteți avantajată cu nimic. Spre deosebire de
alții, care...
— Cum adică? se interesă ea.
— Echilibru natural, domnișoară. Ce se pierde într-o
parte se câștigă în alta, spuse el, în timp ce intră Hristu.
Ca de exemplu: când vine unul, trebuie să plece
celălalt. N-am reușit să aflu dacă bucătarul nostru face
cafeaua bună, se adresă el lui Hristu. Mă scuzați!... se
înclină apoi ieșind repede.
 — De ce nu spune Olimpia? o întrebă Hristu.
— Ce să spun, iubitule?
— Cafeaua bună?
Olimpia îl privi, neștiind ce trebuie să facă. Se duse
la măsuță, prinse ceșcuța cu cafea, îi goli conținutul
dintr-o singură sorbitură, se repezi la ușă și strigă
după cel plecat:
— Vă rog să-i transmiteți bucătarului că a fost
formidabilă. Îi mulțumesc!
— Ce este Olimpia? întrebă el nedumerit.
— O să văd mai târziu! Întâi trebuie să se scurgă!
răspunse ea, întorcând ceșcuța pentru ghicit...
Hristu, nedumerit, rămase pironit în mijlocul
cabinei. O cercetă pe Olimpia; ar. Fi vrut s-o întrebe
despre ce anume a vorbit cu Marinarul șchiop în lipsa
lui, dar nu se încumetă să provoace o asemenea
discuție. Deși îl interesa, nu o socotea încă oportună. Se
așeză pe marginea patului, o privi îndelung, își sprijini
coatele pe genunchi, lăsă ușor capul între palme și-și
frecă ochii, ca și când ar fi căutat să alunge niște
imagini care nu-i conveneau. Se ridică brusc și privind-
o din nou, cu mai multă insistență, o măsură din
creștet până-n picioare. Schiță gestul să se apropie de
ea, dar nu putu înainta nici măcar un pas. Oftă. Făcu
stânga-mprejur, ca la comandă, apoi se îndreptă spre
ușă și deîndată ce atinse mânerul clanței rămase
nemișcat. Deloc indiferentă, Olimpia veni lângă el.
— Ce se întâmplă cu tine? îl întrebă cu voce scăzută.
— Nothing! răspunse Hristu în engleză, la același
diapazon.
— Cum. Nimic? insistă ea.
— Nothing! repetă el.
— Și de ce nu-mi spui în românești? Mi-ai promis
că...
Hristu n-o slăbi din privire, se duse la măsuță, luă
ceșcuța de cafea pusă mai înainte de Olimpia să se
scurgă, i-o oferi și i se adresă, de data aceasta în limba
română:
— Ghicește!
Olimpia luă ceșcuța, o cercetă plină de importanță,
după care, la capătul jocului, izbucni într-un hohot de
râs:
— Ești gelos!... Uite, așa se și arată în cafea!... Și eu
care nu știam ce să cred. Asta înseamnă că mă iubești,
că mă iubești, că...
Olimpia, prinzându-l de după gât, îi copleși cu
sărutări, pe amândoi obrajii.

În ziua următoare, noaptea, târziu, „Kosticos”

ajunse, în condiții normale, la destinație. Deși
debarcarea fusese stabilită pentru zori, Hristu obținu
permisiunea să părăsească nava. Cel puțin așa o
informă pe Olimpia, deîndată ce intră în cabină, însoțit
de Marinarul șchiop.
— Oli, tu merge și așteaptă la uscat, eu vine repede-
repede. Colegii ajută.
— În sfârșit, iată-ne acasă la noi! zise Olimpia,
strângându-și cele câteva lucruri care mai rămăseseră
neîmpachetate.
— La dispoziția dumneavoastră! se arătă de acord
Marinarul șchiop.
Olimpia și Marinarul șchiop coborâră de pe navă și
rămaseră să-l aștepte. După o vreme apăru și Hristu,
dar, spre indignarea și mai ales nedumerirea Olimpiei,
veni clătinându-se, toropit de băutură. Marinarul
șchiop se retrase cu un gest dezaprobator la adresa
celui așteptat, iar cei doi, urcându-se într-un taxi, o
porniră de-a lungul bulevardului ce ducea spre oraș.
Deși Olimpia avea o strângere de inimă, se stăpâni, nu-
i ceru niciun fel de explicație, lăsând totul baltă până
acasă.
— Tu, Oli, supărat? o întrebă el într-un târziu.
— Cât mai avem până ajungem? fu răspunsul ei.
Hristu ridică din umeri. Mașina își continuă drumul,
până când Hristu îi făcu semn șoferului să oprească.
— Am ajuns? În sfârșit, am ajuns? insistă ea, pentru
a primi totuși un răspuns.
Hristu nu se simți în stare să lege două cuvinte, dar
încuviință din cap, aplecându-se apoi pe umărul ei.
— Cum de ai ajuns în halul acesta? continuă ea,
căutând să-l ridice.
Șoferul dădu jos bagajele, îl ajută pe Hristu să
coboare și așteptă să i se achite cursa.
— Trebuie să și plătim, nu? i se adresă ea lui Hristu
pentru a încheia un spectacol neplăcut.
Hristu scoase niște bani, îi dădu șoferului, iar acesta
dispăru în noapte.
— Ei, haide dragă, acum ce facem, stăm în stradă?
luă ea inițiativa.
Hristu, ajutat de Olimpia, se duse la casa în fața
căreia se oprise și sună prelung. Înăuntru se aprinse
lumina și, prin perdea, Olimpia desluși silueta unei
femei care veni să le deschidă.
— Spuneai că stai singur?! îl întrebă ea mirată.
— Cine stai singur pe pământul ăsta? reuși el să
articuleze după îndelungate eforturi.
— Cum Hristu?!
Descuie o femeie tânără, planturoasă, îmbrăcată într-
un halat, pus la repezeală.
— Menajera! Menajera! îi spuse el Olimpiei. Ea nu
poate vorbește!
— Haide, Elena, haide, prinse el femeia de braț cu un
gest stângaci, arătându-i să aducă bagajele în casă. Ea
rămas așa, nu înțelege! explică el Olimpiei faptul că
gazda continuă să rămână nemișcată.
— Nici eu nu prea înțeleg! se pronunță Olimpia.
— Tu nu știe grecește, se justifică el.
— Nu pentru asta, preciză Olimpia.
— Atunci ce nu înțelegi Oli, ce nu înțelegi?
— Ceea ce se petrece aici, ceea ce se petrece cu tine,
ceea ce se petrece cu mine... Totul! Absolut totul,
răspunse ea demnă.
— A!... Nu trebe, Oli, nu trebe... Poftim! Poftim, Oli!
o invită el să intre în casă, apoi, în limba greacă i se
adresă categoric femeii: „Haide, Elena, ia bagajul,
gata...”
Cei trei intrară în casă. Hristu căzu sfârșit pe primul
fotoliu. Elena și Olimpia se priviră când iscoditoare,
când nedumerite... După un timp, cu un gest nesigur,
Elena îi oferi Olimpiei un scaun. Aceasta se așeză doar
pe marginea lui. Cele două se priviră în continuare,
suspectându-se, încercând fiecare să se edifice asupra
identității și rolului celeilalte. Neaflând un limbaj
comun, își „vorbeau” prin semne.
— Cine ești dumneata? păru a întreba Elena.
— Dar dumneata? răspunsese Olimpia tot printr-o
întrebare.
— Ce legături ai dumneata cu el? continuă Elena.
— Dar dumneata? insistă Olimpia.
Neprimind niciun răspuns, Olimpia se duse la
Hristu, hotărâtă să pună capăt situației. Simțea că tot
sângele îi năvălise în cap, iar oboseala voiajului pe care
o acuzase de fapt încă de la debarcare îi pierise ca prin
farmec. Hristu continua să doarmă, total absent la cele
ce se petreceau, de parcă aceste lucruri nici nu l-ar fi
interesat. Olimpia, rămasă un timp în fața lui, se hotărî
să-l trezească.
— Hristu! Hristu, n-auzi?! îl strigă ea zgâlțâindu-l.
— Mm!... mormăi el, așezându-se mai bine pentru a-
și face somnul.
— Hristu, te rog! continuă ca să-l miște. Trebuie să
avem o explicație. Ce se petrece aici, ce se petrece?
Hristu răspunse ceva în limba lui maternă. Olimpia
nu putu înțelege nimic. Atitudinea lui o îndârji mai
rău.
— N-am să te las până...
— Oli, acum culcam. Mâine... vedem... îngăima el cu
un oarecare efort.
— Domnule! Nu sunt bătaia de joc a nimănui. Dacă
nu binevoiești să avem o explicație chiar în acest
moment, mă voi duce să mă plâng celor în drept. Dar e
nemaipomenit...
Hristu se ridică buimac, cu mare greutate, căută să
spună ceva, dar nu reuși să pronunțe niciun cuvânt.
Făcu un semn cu mâna de „lasă-mă să te las”, apoi se
prăbuși pe fotoliu inconștient. Olimpia, furioasă la
culme, i se adresă Elenei, când în limba engleză, când
în limba română, cerându-i să-i explice cărui fapt i se
datora prezența acolo. Elena ridică din umeri, semn că
nu înțelege ce anume dorește să afle de la ea. Mai mult,
se arătă nedumerită de prezența nocturnă în casa sa a
unei femei atât de ciudate.
— Bine, dar eu și cu el... Noi... spuse Olimpia rar,
însoțind cuvintele cu gesturi. Noi suntem...
În sfârșit găsi ideea salvatoare. Îi întinse Elenei
verigheta de pe deget și căută să-i arate perechea de pe
mâna lui Hristu. Stupoare! Pe mâna lui nu se afla
nimic. Îi cercetă și cealaltă mână și constată același
lucru.
— Nu se poate! Nu se poate! strigă ea din răsputeri.
Nu se poate!... Dumnezeule, simt că se învârtește totul
cu mine! spuse ea mai mult șoptit, căutând să se
sprijine de spătarul unui scaun aflat prin apropiere.
Elena, înțelegând pe deplin situația, dădu
dezaprobator din cap. O luă de braț pe Olimpia și o
duse în fața unei fotografii în care se găseau ea și
Hristu. Arătându-i verigheta, Olimpia îi ceru să
confirme dacă Hristu este soțul ei. Elena confirmă. Mai
mult, o duse pe Olimpia la un alt tablou, în care se
găsea fotografiat un copil de patru-cinci ani. O făcu să
înțeleagă că-i aparține. Olimpia rămase stupefiată.
Scoase febril din poșetă niște hârtii, cu intenția să-i
explice legăturile ei cu Hristu, dar dându-și seama că
n-o să înțeleagă, renunță. Din camera apropiată
străbătu un plânset de copil. Elena se duse în
întâmpinarea copilului și îl luă în brațe, pentru a-l
liniști. Olimpia din doi pași ajunse la Hristu și începu
să-l zgâlțâie cât o țineau puterile.
— Spune, spune ceva. Spune ce vrei, numai spune!
Nu mai suport, înțelegi?
Neprimind niciun răspuns, Olimpia începu să
măsoare camera în lung și în lat, frecându-și mâinile,
parcă pentru a găsi o soluție. Se opri. Porni din nou. Iar
se opri. Își scoase batista și-și adună broboanele de
sudoare de pe frunte, de pe gât.
— Este groaznic tot ceea ce se întâmplă aici!
Groaznic... Bine, dar eu... El, acest om, acest...
Nu apucă să-și încheie fraza, că o podidi plânsul.
Într-un târziu Hristu se trezi, se frecă la ochi, se
ridică în picioare și-i făcu semn Elenei să treacă în
camera cealaltă. După ce Elena ieși, se duse spre
Olimpia și – așa cum era, prăbușită pe un scaun –
căută s-o mângâie pe păr.
— Să nu mă atingi! îl săgetă ea, ferindu-se.
— Oli...
— Ce fel de om ești! Ce fel?!
— Oli, explicam la tine, explicam...
— Ce?! strigă ea îndurerată. Cum de am putut să mă
încred într-un om de aiurea? se tângui apoi, abia
stăpânindu-și lacrimile. Cum de n-am ascultat de
nimeni?!...
— Oli!... Asta... Liniștește-te! îi recomandă el,
invitând-o să se așeze.
— Ești formidabil! Ești nemaipomenit! „Liniștește-te
explodă ea. Începând să se agite prin cameră. Apoi,
oprindu-se în fața lui: De ce toate astea, de ce?
— Toate astea? întrebă Hristu nedumerit.
— Da! Toate astea, toate! Dacă erai căsătorit, dacă...
— Căsătorit?! Eu nu căsătorit! preciză el pe tonul cel
mai firesc din lume.
— Atunci ei cine sunt? îl întrebă ea, arătând spre
camera vecină. Cine sunt și ce caută aici?
— Stam Oli, stam! zise el, așezându-se în fotoliu și
invitând-o și pe ea să-i urmeze exemplul.
Olimpia îl privi oarecum descumpănită. Se așeză
totuși, duse mâinile pe genunchi, pregătită parcă să
afle sentința capitală.
— Te ascult, îndrăzni ea, curmând pauza grea ce
plana ca o ghilotină.
— Oli, începu el smerit, eu nu fericit cu Elena.
— Atunci de ce v-ați căsătorit? întrebă ea sărind de
pe scaun.
Hristu îi tăcu semn să se așeze, în timp ce el însă se
ridică.
 — Și, mă rog, treaba ta, dac-ai făcut-o. Ce-aveam eu
cu asta?
— Dar eu nu căsătorit, înțelege! apăsă Hristu pe
fiecare cu vânt. Pentru a deveni cât mai convingător.
— Și noi despre ce vorbim? Despre ce?!
— Explicăm, căută el s-o potolească. Oli, eu când
luat Elena eu vrut căsătorit. Da Elena bolnav... Elena,
cinci ani nu vorbește... Aici, cap, bolnav... Născut copil,
bolnăvit! Eu nu căsătorit, ea vrut. Eu nu vrut, ea nu
căsătorit! Eu iubește mult la tine. Eu la tine vrut
căsătorit. Acum Elena, gata. Elena mutăm de-aici.
Chiar mâine mutăm. Ea, gata, altă parte.
— Ascultă-mă! zise Olimpia, pornind-o spre el. De
ce nu mi-ai spus toate astea în țară? Cum de ți-ai
imaginat că eu aș putea accepta o asemenea murdărie?
De ce? La ce ți-a trebuit întreaga prefăcătorie, tot
teatrul ăsta de cea mai proastă calitate, când știai bine
că eu nu mă pot complace într-o asemenea mocirlă?
Poate nu știi ce-nseamnă cuvântul „mocirlă”! reluă ea,
văzându-l nedumerit. Ei bine, înseamnă cea mai
degradantă și mai nefericită situație din câte există pe
pământul ăsta!
Cu capul proptit în mâini, reașezat în fotoliu, Hristu
o privi cu un aer în care se puteau desluși și regret, și
compătimire. Dar ce anume regreta, pe cine
compătimea i-ar fi fost imposibil să precizeze,
deoarece, în toate aceste ipostaze, era el și totuși altul.
Care el? Care altul? Și cui i-ar mai fi slujit această
delimitare?! Grâu și neghină în părți egale. Ce să alegi?
Olimpia se duse la fereastră și privi în noapte.
— Ah! Biata mama! strecură ea printre dinți,
mușcându-și buzele. Mi-a spus ea, mi-a spus... Am
trecut peste toate! Am trecut peste totul. Cum de m-am
lăsat orbită?! se întoarse apoi spre Hristu. Cum de am
putut? De ce n-am tăria să-mi pun capăt zilelor? Să se
sfârșească! auzi? Să se sfârșească totul!
— Oli, tu nu înțeles, tu...
Spunând acestea, Hristu îi făcu Olimpiei un semn cu
mâna, în sensul de „ai puțină răbdare și ai să vezi ce
anume sunt în stare să fac pentru tine!”. Se duse val-
vârtej în camera alăturată, de unde începu să răzbească
zgomote infernale, mobile trântite și zvârlite, sudalme
– pe care ea nu le înțelese, dar pe care le intui – și
țipetele copilului. Nu-i veni greu Olimpiei să-și dea
seama ce anume se petrecea. Chibzuind o clipă, se
hotărî să pătrundă în încăperea cu pricina pentru a
interveni. Fu împiedicată însă de trupul Elenei, care se
rostogoli la picioarele ei. Olimpia rămase împietrită.
— Eu imediat... Imediat... spuse Hristu intrând
triumfător. Dacă nu vrut să plece...
Elena, chircită, se strânse și mai mult la podea, parcă
pentru a preîntâmpina o nouă serie de lovituri. Hristu,
cu mâinile-n șold, o acoperi cu privirea, gata-gata să se
năpustească asupra ei, ca o fiară când îi miroase a
sânge. Fața i se schimonosi și toate trăsăturile sale,
altădată regulate, îl făceau acum de nerecunoscut.
„Care este Hristu cel adevărat?” păru a se întreba
Olimpia, uluită. Cel atât de delicat, de frumos
sufletește, cu care se hotărâse să-și petreacă întreaga
viață, sau bruta dezlănțuită pe care o avea acum în
preajmă? Care? Este imposibil ca același om să se
poată manifesta atât de diferit. Și totuși...
Plânsetele copilului nu mai conteneau. Hristu dădu
buzna în camera de alături, pentru a-l reduce la tăcere.
— Cum de poți fi în halul ăsta? îl opri Olimpia cu ce
ți-a greșit el? căută apoi să-l tempereze. Ce vrei să faci,
unde vrei să ajungi? Te comporți ca o bestie?
— Bestie? repetă el, căutând să se stăpânească.
Bestie!? Oli, eu iubește la tine și tu spus: bestie?!
Elena se ridică, mai mult ținându-se de mobile, și se
duse la copil. Acesta tăcu îndată.
— Ea nu vrut să plece, înțelege! căută el să-și justifice
atitudinea față de Elena.
— Și? Și dacă ar fi plecat? îl înfruntă ea fierbând de
mânie. Ce-ai fi reușit? Îți imaginezi cumva că eu aș fi
putut rămâne în aceasta casă? Pentru ce? Unde sunt
cuvintele mieroase, politețea ta excesivă, drăgălășeniile
cu care ai reușit să mă câștigi? Unde sunt? Eu cred că
nici n-au existat, că toate au fost doar în închipuirea
mea. Că le doream prea mult și le-am inventat. Eh!
sfârși ea, am visat cu ochii deschiși...
Hristu rămase rezemat lângă ușă; nu reacționa în
niciun fel. Când Olimpia termină, se duse și se așeză în
fotoliu, lăsându-și capul în mâini. După un timp se
ridică însă și se îndreptă spre ea.
— Nu te apropia de mine! îl săgetă ea. Nu te apropia
și nu-mi spune nimic! Sau, spune-mi!, dacă mai ai ce!
Spune-mi că totul a fost fantasmagorie... Spune-mi că
acum e ziuă și te cred...
Hristu, schițând un zâmbet, continuă să vină spre ea.
— Să nu mă atingi! spuse Olimpia, trăgându-se ușor
înapoi.
— De ce, Oli?
— Mă mir că nu ți-e rușine! spuse ea, prinzând
valizele, mult prea voluminoase și prea grele pentru
puterile sale.
— Olimpia, pleacă?
Olimpia se îndreptă spre ieșire, dar se opri după
primii pași. Lăsă valizele.
— Ascultă, domnule Hristu, cât crezi că ar putea să
valoreze acest medalion? întrebă ea, smulgându-și de
la gât lănțișorul de care atârna un trifoi cu patru foi de
aur?
Hristu, în derută, nu răspunse.
 — Cred că măcar atât cât să plătesc un taxi până la
consulatul nostru! îi spuse ea, continuând să țină mâna
întinsă. E singurul serviciu pe care ți-l cer. Sper că nu-i
prea mare!
— Oli, tu supărat, trebuie discutăm, încercă să-i
obțină bunăvoința.
— Ce trebuie?!
— Discutăm, îngână el, apropiindu-se.
Olimpia îl privi cu mânie, își puse medalionul în
poșetă, luă geamantanele și ieși, trântind ușa după ea.
— Oli?... o strigă el.
Aproape simultan cu plecarea ei, din încăperea
alăturată apăru Marinarul șchiop.
— De ce ai lăsat-o să plece? Unde s-a dus? întrebă
Marinarul șchiop imediat ce intră.
— Vezi și tu! îi arătă Hristu ușa.
— Idiot! Idiot!... Manechin de dugheană! îi aruncă el
în nas, ieșind repede pe ușa pe care venise.

Ajunsă în stradă, în puterea nopții, Olimpia privi în

stânga și în dreapta, pentru a se hotărî încotro s-o
apuce, apoi plecă la întâmplare. Făcu vreo câțiva pași,
dar, din cauza valizelor fu nevoită să se oprească o
vreme. Curând o „prinseră” farurile unei mașini.
Orbită, duse mâna la ochi. Mașina stopă însă și din ea
coborî... Marinarul șchiop.
 — Am intuit exact? Doamna are nevoie de un taxi?
zise el serios.
— Domnule... Domnule... făcu ea, recunoscându-i
imediat. Deși nu știu cum vă numiți...
— N-am nicio vină pentru asta, doamnă! o dojeni el.
— Pentru asta poate că nu, încuviință ea, dar pentru
cârdășie, da. Nu-i o treabă onorabilă! Cred că atâta
lucru...
— Stimată doamnă, reluă grav Marinarul șchiop, vă
dați seama că în aceste condiții, când vă găsesc
întâmplător, rețineți: întâmplător!, cu bagajele în
stradă, la o oră atât de târzie, nimic nu m-ar reține să
fiu foarte dur cu dumneavoastră și totuși...
— Și de ce mă rog n-ați fi? Ce vă oprește?
— Eu, doamnă?! zise el. Mirându-se. Dar cum se
poate? Îmi dau seama, s-a petrecut ceva grav, poate
prea grav, dar în ceea ce mă privește, vă rog...
— Ei da! V-am jignit! Vă datorez scuze!
— Nu știu de ce trebuie să-mi spuneți mie toate
astea. De ce trebuie să suport eu nereușita aventurii
dumneavoastră?!
— Domnule, în definitiv ce vrei dumneata de la
mine? îl întrebă Olimpia fără ocolișuri.
— Ce vreau?!
— Ați auzit bine. Este exact: ce vreți?!
Marinarul șchiop stătu câteva secunde cu aerul de a-
și fi reproșat întregul amestec în această afacere,
inclusiv faptul că a oprit mașina în care se afla, și brusc
căută să se retragă. Olimpia tresări, prevăzând o
situație dintre cele mai grave. Marinarul șchiop nu lăsă
să-i treacă neobservată această stare. Miză pe ea.
— Eu n-am vrut și nici nu vreau nimic. Regret mult
situația în care vă aflați și mai ales faptul că n-am
preîntâmpinat-o. Da, da! Chiar și atunci când m-ați
respins, fără să-mi fi oferit măcar posibilitatea de a mă
explica!
— Hm! Cum aș putea să cred așa ceva?
— Sunteți o victimă! zise Marinarul șchiop mai mult
pentru sine.
— Da, și?! replică Olimpia, de parcă i se adresase
direct.
— Îmi dau seama că va trebui să vă ajut, doamnă.
Fără sprijin...
— Dumneata?! întrebă Olimpia mirată.
— Da, doamnă, eu.
— Dumneata! exclamă ea cu o doză de ironie.
— Ați mizat totul pe o gloabă care s-a poticnit mai
înainte de a ajunge la potou! constată Marinarul șchiop
pe un ton ușor mustrător. Mda, se întâmplă! continuă
el. Dureros, dar se-ntâmplă!
— Nici măcar nu-mi dau seama unde vreți să
ajungeți! încheie Olimpia, luându-și geamantanele și
pregătindu-se de drum.
— Dar eu, uitându-mă la dumneavoastră cum vă
chinuiți cu geamantanele, credeți că știu unde
ajungeți?! zâmbi el.
Olimpia lăsă jos geamantanele, se așeză pe unul
dintre ele și privi în gol; se afla la capătul puterilor.
— Doamnă, măcar de-aici înainte fiți realistă. Sunteți
într-un oraș necunoscut, în plină noapte și, să
recunoaștem, fără un carnet de cecuri. Vă rog să
rețineți, m-am oferit să vă ajut fără niciun fel de
pretenție! accentua el pe ultimul cuvânt.
— Și asta din mărinimie? întrebă ea, ridicându-se de
pe geamantan.
— Ca să fiu sincer, dacă o să mă credeți, am început
să am remușcări!
— Remușcări?! Dumneata să ai remușcări?
— Eu, doamnă.
— Nemaipomenit!
— O fi, dar pe undeva și eu am fost amestecat în
treaba asta. Ar fi trebuit să vă previn! zise Marinarul,
șchiop, venind foarte aproape de ea. Deși, la drept
vorbind, ce să vă fi spus? El de fapt nu este căsătorit.
Conviețuiește așa... Ar fi alungat-o de mult, dar...
— S-o alunge? Cum s-o alunge? rămase ea uimită.
Cu un copil?! Și în situația ei? Dar în ce fel de lume
trăiți?!
 — Și copilul, și imprudența lui au nenorocit-o. Dar
cu siguranță că n-a vrut, completă el. Lovitura a fost
însă atât de puternică, încât...
— Îmi dau seama. L-am văzut cu ochii mei de ce este
în stare. O brută!
— Din păcate, unii sunt violenți, căută Marinarul
șchiop să-l scuze într-un fel.
— Un act demențial. Mi-e groază numai când aud...
— Ei!... Un păianjen care știe să-și croiască plasa din
mărgăritare otrăvite. Pe cât de ademenitoare, pe atât
de otrăvite. Eu, doamnă, nu știu ce poate să vă spună
lucrul acesta, eu port mobilele fără huse, la vedere.
— Bine, dar când și-a dat seama că lucrurile, că
relațiile dintre noi au ajuns atât de departe încât s-a
pus problema căsătoriei, de ce n-a știut, să se oprească?
Cu siguranță că tot aș fi avut de suferit, dar era altceva!
oftă ea prelung. În primul rând că eram în țara mea, nu
m-aș fi compromis în halul ăsta! N-aș fi nenorocit o
mamă, n-aș fi zdruncinat încrederea atâtor oameni...
Inclusiv a celor care mi-au dat aprobarea de plecare!
— Desigur, ar fi fost mult mai ușor, încuviință
Marinarul șchiop.
— Și s-ar fi găsit cineva cu care să pot întemeia un
cămin...!, oftă ea din nou cu gândul la Codrin.
— De asta sunt foarte sigur, o flată el. De aceea mă
simt din ce în ce mai vinovat!
 — Într-un fel! Dumneata ai fost tocmit pentru unele
servicii de intermediere și, din câte știu, vi s-au plătit
toate comisioanele.
— Mi s-au plătii toate comisioanele, ziceți?! făcu el
mirat.
— Exact!
— Hm! Iertați-mă, dar nici că se putea o mai bună
dovadă de naivitate! spuse Marinarul șchiop cu un aer
de superioritate. Dar cine are atâția bani, continuă el,
ca să-mi plătească un eventual serviciu? Nu-i o aluzie,
preciză, spuneam doar pentru cazul în care aș
pretinde. În sfârșit, să lăsăm asta, toate sunt de
domeniul trecutului. Acum prezentul contează! Ce
doriți să faceți, că n-o să puteți rămâne pe stradă la
nesfârșit! Dacă aveți vreo preferință, vă rog, nu vă
jenați...
— V-ați oferit deci să mă ajutați! spuse ea, simțind că
trebuie să ia o hotărâre. Dacă nu vă cer prea mult...
— Cumva niște bani? o întrerupse el. Cu cea mai
mare plăcere!
— Nu, mulțumesc, îl refuză Olimpia. Dacă vreți să
mă duceți la consulatul nostru.
— Desigur, cu multă plăcere. Îmi cereți atât de
puțin...
Marinarul șchiop îi luă valizele, se îndreptă spre
mașină, dar se opri. Privi din nou. Puse valizele în
portbagajul autoturismului, îl închise, veni s-o invite
pe Olimpia, care se urcă în față, lângă șofer. Marinarul
șchiop se instală la volan.
— Totuși n-ar fi mai bine mâine dimineață? își dădu
el cu părerea. Pe cine o să găsiți la consulat la ora asta?
Cu cine o să puteți discuta?
— Am să aștept acolo până la ziuă, se arătă ea
decisă.
— Cum doriți, încuviință Marinarul șchiop,
aprinzându-și o țigară. Pardon! Îmi permiteți? îi oferi
el pachetul.
— Da, vă mulțumesc. Simțeam nevoia unei țigări!...
Dar parcă dumneavoastră nu fumați?! remarcă ea pe
un alt ton.
— Ce memorie, ce memorie?! spuse Marinarul
șchiop. Ca să vedeți, virtuțile se rețin mai greu, pe
când viciile... Mă tot gândesc în ce situație veți fi pusă!
schimbă apoi vorba. Nici n-ați ajuns bine și... Poate că
v-ați pripit plecând de la colegul meu.
— Cum adică m-am pripit? făcu ea nedumerită.
— Lucrurile se mai pot aranja. El nu este totuși
căsătorit, iar sentimentele pe care le are față de
dumneavoastră... mă rog, pe care le avea, se corectă
repede. Și-apoi, credeți că el nu regretă? Că e fericit?
De ce nu încercați...
— Odată cu capul! preciză ea.
 — L-ați iubit!
— Nu-i un motiv să-l accept oricum, zise ea hotărâtă,
stingând energic țigara în scrumiera de la bordul
mașinii. Mi-a zdruncinat încrederea! M-a făcut să-mi
părăsesc mama, spuse pufnind în plâns. Și eu, și eu să
trec peste toate astea?!
— O, doamnă dragă, liniștiți-vă!... Totul se aranjează.
Sunteți încă foarte tânără, căută el s-o consoleze.
— La cei douăzeci și patru de ani ai mei ar fi trebuit
să-mi dau seama! Am visat și am crezut că visul e
realitate. Cum aș fi vrut să fie realitate! oftă ea. N-a
fost. Acum... Și parcă lor, celor de la ambasadă, ce-o să
le spun? se întrebă ea cu voce tare.
— Formidabil! sări Marinarul șchiop. Exact la asta
mă gândeam și eu acum. Formidabil! Să zici că nu
există telepatie! Cum să nu existe?! Există!
— Ce-o să le spun? reluă ea întrebarea, așteptând o
sugestie.
— Dacă mă întrebați pe mine, făcu Marinarul șchiop,
eu cred că ar trebui să spuneți adevărul. Totul așa cum
a fost. Totul! Absolut totul. Cum v-ați cunoscut, cum...
— Și credeți că ar putea să-i intereseze amănuntele?
îl întrerupse ea.
— Nu știu dacă-i interesează, dar, la urma-urmelor.
Dumneavoastră n-aveți nimic de ascuns. Și de ce-ați
ascunde ceva? o întrebă el pe un ton firesc, degajat, dar
nu lipsit de interes.
— Și acasă, mamei, ce-o să-i spun? Mamei?! accentuă
ea speriată.
— O, Doamne!, dar câte nu se pot întâmpla? De la
un naufragiu până la un stop cardiac! A murit omul!
Dacă a murit?! Poate să mai controleze cineva? Și, chiar
dacă poate, mai are interes? Totul ține de poziția și,
repet, interesul pe care îl ai față de o situație dată. Uite,
se aprinse el, căutând să devină cât mai convingător,
am să vin cu un exemplu desprins din viață. Când
cineva, un oarecare, persoanele de față se exclud,
mănâncă o linguriță de miere, la ce se poate gândi?
Hm?! La ce? Să vedeți șaradă... Unul poate să-și spună:
Cât m-a costat obținerea mierei nu? Altul poate să
gândească: Nefericitele albine! Cât au trebuit să
muncească pentru mierea asta, pe care eu am
îngurgitat-o ca pe nimic?! Un al treilea o înghite pur și
simplu, fără să-i pese, fără să-și facă probleme! Așadar,
vedeți dumneavoastră, stimată doamnă, pe lume
lucrurile sunt complicate numai când ai nevoie de
încurcături!
— Deci am înțeles: să mint! Și celorlalți?
— Păi și celorlalți, tuturor, nu?
— Și mie?
— Nu-nțeleg, cum adică?!
— Și mie? Mie ce-o să-mi spun în fiecare zi? Ce-o să-
mi spun ca să mai pot exista, ca să mai pot privi
oamenii în ochi fără rușine?!
— O să vedeți dumneavoastră! Dracu nu-i chiar așa
de negru cum îl zugrăvesc unii, căută el s-o
îmbărbăteze. Să mergem la ambasadă?
Marinarul șchiop porni motorul, dar nu acceleră.
Dimpotrivă, îl făcu să se oprească.
— Ce este? se interesă Olimpia.
— O chestiune importantă, care ne-a scăpat la
amândoi. Știți care este nenorocirea?
— Nu vă înțeleg! Ce-ar mai putea fi? Mai mult decât
mi s-a întâmplat...
— Extraordinar! făcu Marinarul șchiop, de parcă
până în acel moment căutase o soluție.
— Dar spuneți o dată! îi ceru ea hotărâtă.
— Hristu...
— Iar numele ăsta? izbucni Olimpia.
— Ce pot să fac?! se scuză el.
— Ei?
— Hristu e apatrid. Mă înțelegeți ce spun? întrebă
apoi ca s-o poată lămuri cât mai exact. Ca și mine,
dealtminteri! Încă n-am obținut cetățenia greacă.
Adică, mai precis, el a pierdut-o, iar mie urmează să
mi se acorde.
— Dar cum se poate așa ceva.? se arătă ea uluită.
— Ei, uite că se poate. Pe cine o să mai reclamați în
situația asta? Dar să mergem totuși, se arătă el amabil.
O să vă descurcați dumneavoastră la fața locului.
Marinarul șchiop dădu să sucească cheia în contact,
dar Olimpia îl împiedică, prinzându-l de mână.
Marinarul șchiop renunță la intenția sa. Olimpia
deschise portiera mașinii, să-i vină aer proaspăt – în
mașină se fumase! – și se lăsă sfârșită pe spătarul
canapelei. „Nu mai pot să lupt!” își spuse ea în gând,
rămânând nemișcată. Marinarul șchiop o învălui cu
privirea, deși din cauza întunericului nu-i distingea
trăsăturile.
— Ce e, nu vă simțiți bine? o întrebă el grijuliu.
— Ba nu, domnule, mă simt foarte bine. Acum mă
simt foarte, foarte bine. Excepțional de bine! îi
răspunse ea, ridicându-se de pe spătarul pernei. Puteți
să-mi mai oferiți o țigară?
— Cu plăcere!
Marinarul șchiop îi dădu țigarea, i-o aprinse și
Olimpia trase avidă câteva fumuri la rând...
— Vedeți? Nu tușesc! spuse ea. Normal ar fi fost să
tușesc. Dar acum nimic nu mai e normal. Nu vi se
pare?
— Regret atât de mult...
— De ce să regretați? Și mai ales ce să regretați?
întrebă ea.
— Știu eu? Situația...
 — Care situație? Care? A cui? A mea?! Să fim serioși!
— Oricum, îngână el.
— Nici eu n-o mai regret, domnule! Atunci cum ai
putea dumneata? Și chiar el? El, care până la urmă n-a
reușit decât să-mi demonstreze cât anume prețuiește o
femeie și ce înseamnă ea în mâna lui. Un lucru cu care
orice individ are prilejul să-și etaleze și mai ales să-și
justifice... bărbăția! Ei bine, conchise Olimpia, e
degradant pentru o ființă rațională. De fapt, continuă
după o pauză scurtă, fără să vreau, cred că am
descoperit un mare adevăr pentru o ființă rațională!
Dar cine-mi garantează că el face parte din această
categorie? Cine?
— Îl judecați prea aspru! stabili sentențios Marinarul
șchiop.
— Prea aspru? se aprinse Olimpia. Prea aspru ați
spus?!
— Eu nu zic că n-aveți dreptate, dar... Contextul!
Trebuie să aveți în vedere și o situație de fapt,
anterioară...
— Despre care nu mi-a pomenit niciodată nimic!
rosti Olimpia cu hotărâre. Pentru că, dacă aș fi
cunoscut-o, nu numai că nu ajungeam până aici, că nu
plecam, dar, vă dați seama, cum să vă spun... E jenant,
mai ales pentru o femeie. Mă-nțelegeți...
— Vă înțeleg perfect, dar am să vă contrazic totuși!
zise Marinarul șchiop, lăsându-se ușor pe volanul
mașinii. Parțial! adăugă el, sesizând reacția Olimpiei. E
vorba de aspectul formal al situației. Ascultați-mă
până la capăt!, continuă repede, pentru a preîntâmpina
dezacordul interlocutoarei, și-o să vedeți că acest
element contează foarte mult. Să-mi fie iertat exemplul,
dar altceva nu găsesc la îndemână. Vreau să fac o altă
comparație. Vă întreb și vă rog să-mi confirmați, din
flori nu se pot face, deopotrivă, și buchete omagiale,
dar și jerbe mortuare? Ei bine, ce merit ori ce vină au
nevinovatele flori pentru asta?
— Sunteți sinistru! decretă ea fără alte comentarii.
— Mă rog, dar e o realitate? își susținu el punctul de
vedere. Este? Dacă nu, aștept argumentele
dumneavoastră.
— Oricum, nu văd legătura! Și-apoi nu mai prezintă
niciun fel de importanță pentru momentul de față.
— Și asta este o realitate! Din păcate! se grăbi el să
adauge.
— Și-acum? spuse Olimpia pe gânduri.
— Exact, ceea ce doream să întreb și eu! marșă
partenerul. Și-acum ce vă propuneți să faceți?
Remarcați, schiță el un zâmbet, am zis „să faceți”!
Aveți deci libertatea totală să stabiliți.
— Mda! înghiți Olimpia în sec. Păi, știu eu ce se face
în asemenea împrejurări? Probabil că pentru început se
merge la un restaurant, vreau să spun la un local de
noapte, ținând seama de ora la care ne găsim. Altă
soluție...
— Și totuși propunerea este bine venită, deși
dumneavoastră insinuați...
— De ce? făcu ea naiv. N-am insinuat nimic!
— Mă rog, o să vă convingeți.
Marinarul șchiop porni mașina. Odiseea, de fapt,
începuse demult.

Marinarul șchiop se afla cu Olimpia de mai bine de o

oră într-un local de noapte. O vreme nu schimbară
decât cuvintele necesare pentru a-și arăta preferințele
asupra băuturii. La un moment dat însă Olimpia
tresări.
— Ia stai, domnule! Stai! se adresă ea Marinarului
șchiop, pronunțând cuvintele cu oarecare dificultate,
din cauza băuturii care începuse s-o amețească. Cum
de ne-am întâlnit? De unde știai dumneata ce-o să se
petreacă? De unde?
— Eu întotdeauna apar la momentul oportun, o
asigură Marinarul șchiop zâmbind.
— Dar de unde știai? insistă ea.
— Firesc! Existau toate premisele ca lucrurile să se
petreacă așa cum s-au petrecut...
— De unde? De unde? repetă ea.
 — Vreți să vă liniștiți puțin? o apostrofă el, căutând
s-o potolească, pentru a se putea explica. La modul
ăsta nu ne putem înțelege!
Învinsă, Olimpia se resemnă, găsindu-și alinarea în
paharul de whisky, pe care îl sorbi până la fund.
— Aproape că nu mai are niciun fel de importanță!
zise ea, punându-și ostentativ paharul golit în fața
Marinarului șchiop.
— La drept vorbind, sigur, așa este, nu mai are nicio
importanță, dar aș vrea să aveți imaginea exactă a
lucrurilor. Îmi permiteți? zise el, făcându-i semn
chelnerului să mai aducă un rând. Deci de unde am
știut eu că ați plecat de la Hristu, da?
Olimpia încuviință din cap, luându-și o țigară, pe
care Marinarul șchiop i-o aprinse numaidecât.
— Bun! Păi existau două posibilități: ca
dumneavoastră să acceptați situația și-atunci eu mă
alegeam c-o plimbare, ceea ce nu strică din când în
când, ori să nu acceptați situația, așa cum s-a și
întâmplat, și-atunci îmi place să cred că tot n-a stricat,
dar, s-o recunoaștem, pentru dumneavoastră. Este sau
nu cât se poate de logic? Spuneți-mi, aveți toată
libertatea să...
— Logic! aprobă ea, bând din paharul proaspăt
adus.
— În sănătatea dumneavoastră și pentru succesul pe
care vi-l doresc din toată inima! toastă Marinarul
șchiop.
Olimpia mulțumi cu un gest. O muzică îndrăcită
învălui barul, iar în ringul de dans apăru un grup de
fetișcane, mai mult dezbrăcate, care începură să
prezinte un număr adecvat de cabaret. Râsetele
spontane, cascadele de aplauze, fluierăturile celor
prezenți le încurajară într-atât pe artiste, încât
terminară brusc dansul, rămânând într-o poziție
indecentă, care o făcu pe Olimpia să-și întrebe
însoțitorul:
— Ele de fapt ce meserie au?
— Bineînțeles dansatoare! răspunse acesta firesc.
— Deci artiste! întări ea.
— Desigur. Dar de ce?...
— Mh!... Am întrebat și eu. Nu sunt obișnuită...
— Vai, dar au fost superbe! mărturisi Marinarul
șchiop.
— Se poate, nu vă contrazic, dar pe mine una m-au
indispus.
— Înseamnă că sunteți obosită! trase el concluzia.
— Ceea ce mi se pare mai mult decât firesc!
— Uite, până s-o aranja într-un fel, bănuiesc că veți fi
de acord să stați la un hotel.
— Da, sigur, răspunse ea, în timp ce își strângea
țigările și chibriturile, pregătindu-se de plecare.
 Marinarul șchiop făcu un semn chelnerului, scoase o
bancnotă și o lăsă pe masă.
— Deci mergem, nu? avansă ea.
— La dispoziția dumneavoastră, spuse el, arătându-i
drumul spre ieșire. În ceea ce privește hotelul să
sperăm că vom găsi unul bun.
— Credeți că-i absolut necesar? întrebă ea, schițând
un zâmbet amar. Eu, cum să vă spun, nu știu dacă o să
mă credeți, e pentru prima oară când mă duc la un
hotel...
— Ei, cum asta, nu se poate! Adică până la vârsta
dumneavoastră n-ați mai dormit niciodată într-un
hotel?
— A, nu!... De dormit am mai dormit! preciză
Olimpia, continuându-și drumul spre ieșire.
— Mda! înghiți el în sec. De fapt aveam în vedere
altceva... Până vă aranjați într-un fel am să mă îngrijesc
eu ca nota de plată să fie onorată. Dacă nu aveți nimic
împotrivă!
Olimpia se opri, dar răspunsul ei se rezumă la
același zâmbet stereotip pe care și-l inventase ca unică
metodă de a se salva din situații neplăcute. Situații pe
care în alte ocazii le-ar fi amendat pe măsura lor...
„Dacă n-o să aveți nimic împotrivă”... Adică ar fi putut
să aibă ceva împotrivă?!...
Ajunși în stradă, se urcară în mașină, iar Marinarul
șchiop porni, îndreptându-se spre centrul orașului și
apoi către port...
— Existau drumuri și mai scurte, spuse el, dar este
păcat să pierdem un spectacol feeric, plin de poezie...
Când intră ziua în oraș și când zidurile albe ale
clădirilor se scutură de mantia neagră a nopții...
Spuneți, nu este o adevărată încântare? De ce zâmbiți?
o întrebă.
— Ca să fiu sinceră, acest romantism îmi era cel mai
puțin necesar. Dar dacă el era prevăzut și dacă eu
trebuia să reacționez într-un anume fel...
— Ce-nseamnă „prevăzut”?
— Știu eu?! îngână Olimpia, dându-și seama că era
mai potrivit să spună orice altceva. Vă rog să mă
scuzați...
— Dar nu-i vorba de scuze, că, în definitiv, n-ați
greșit cu nimic. Cum să vă spun, la mine, fiind
marinar, zorile... În fine, să lăsăm... Dealtminteri, am și
ajuns, iar dumneavoastră sunteți atât de obosită, încât,
pe bună dreptate, nici măcar erupția Vezuviului nu v-
ar mai putea spune nimic!
Marinarul șchiop trase direct la parcarea din fața
hotelului. Coborî deîndată, ocoli mașina, pentru a-i
deschide portiera, luă valizele din portbagaj și o invită
să între. De cum pătrunseră în holul luxos, un vlăjgan
se repezi de preluă bagajele, iar insul de la recepție îi
întâmpină, înclinându-se. Marinarul șchiop o invită pe
Olimpia să ia loc într-un fotoliu pentru câteva clipe,
până când va obține camera. Totul s-a perfectat atât de
repede, de parcă ar fi fost așteptați. Olimpia chiar îl
întrebă mirată:
— S-a și rezolvat?!
— Nu chiar, îi răspunse el după o mică ezitare.
Formalitățile au fost amânate pentru mai târziu. I-am
explicat că sunteți extrem de obosită și... Băiete! se
adresă apoi celui cu bagajele. Condu-o pe doamna!
Vlăjganul prinse valizele ca pe nimic și așteptă lângă
liftul aflat cu ușile deschise.
— Deci, continuă Marinarul șchiop, putem spune că
totul este O.K. Băiatul are să vă conducă în
apartamentul dumneavoastră.
— Băiatul? întrebă mirată Olimpia, deoarece se
așteptase să fie însoțită de cel care-i vorbise.
— Mă rog, nu-i chiar un apartament, se făcu el că n-a
observat deruta Olimpiei. Deci el o să vă conducă, iar
mie nu-mi rămâne decât să mă retrag. Vă doresc
„noapte bună!”, zise zâmbind, arătându-i zorii. În rest,
fiți fără grijă. Masa o s-o puteți servi chiar în
restaurantul de-aici. De înțeles o să vă puteți înțelege
ușor, întregul personal cunoaște limba engleză.
— Bine, bine, dar... făcu ea nedumerită.
— Dar ce? întrebă el simplu.
 — Toate astea costă, nu?
— Evident! încuviință el.
— Și...
— Și ce? zâmbi el.
— Și eu...
— N-am înțeles, se apropie Marinarul șchiop, parcă
pentru a o auzi mai bine.
— Și eu, eu ce trebuie să fac pentru asta?
— A!... Ce să faceți?! Păi credeam că v-ați dat seama:
nimic!
— Cum adică „nimic”?
— Nimic, nimic. Cel puțin deocamdată.
— Și mai târziu? căută ea să afle.
— Mai târziu.
Marinarul șchiop se opri. Îi făcu semn să ia loc
pentru a putea discuta pe-ndelete. Olimpia se așeză,
scoase o țigară, o aprinse, pregătindu-se astfel,
curioasă, să afle care era de fapt situația. Marinarul
șchiop se duse spre băiatul cu bagaje, îi adresă câteva
vorbe, iar acesta o porni imediat cu liftul.
— L-am trimis să ducă bagajele în cameră. N-are rost
să vă aștepte, zise el, așezându-se pe fotoliul de alături.
— Spuneți! îl invită ea la discuție.
— Eu? întrebă el.
— Da!
— Păi eu ce să spun?! făcu Marinarul șchiop mirat.
 — Zău dacă vă înțeleg! exclamă Olimpia. Cine e
dispus să investească bani în ceva, indiferent în ce,
pentru un act de caritate?
— Dar o să găsiți, dacă va trebui, preciză el în
treacăt, o să găsiți posibilitatea să vă achitați!
— Cum anume?
— Știu și eu?! Poate vă vor ajuta cei de la ambasada
dumneavoastră.
— Și dacă nu le solicit sprijinul?
— Atunci altfel, răspunse el.
— Tocmai! Cum altfel? ceru ea cu insistență să afle.
— Dar sunt o mie de posibilități.
— Ca de exemplu? Spuneți-mi doar una dintre ele!
Una!
— Mă rog... Când vă întoarceți în țară...
— Și dacă nu mă mai întorc?
— V-ați hotărât? tresări el.
— Încă nu, dar să presupunem, tatona ea.
— V-ați putea angaja pe-aici, pe undeva... Sunt și-
aici laboratoare, spitale, sanatorii... Sunt și-aici
bolnavi...
— Să fim serioși! zâmbi ea. Nu știu limba, nu cunosc
pe nimeni.
— Este adevărat, dar se mai obțin și recomandații...
Sau... poate vă împăcați cu Hristu.
— Să mă împac? Cu Hristu, ați spus?!
 — Ei, nu știu dacă... Dar ar fi o soluție.
Dumneavoastră mi-ați cerut una și eu v-am spus trei!
— Orice altceva, dar să mă împac, nu! Asta nu! zise
hotărâtă, ridicându-se din fotoliu.
— Mă rog, era doar una dintre posibilități, dar
dacă... Tocmai de aceea spuneam eu că timpul va
rezolva. Până atunci odihniți-vă și am o rugăminte: în
mine să nu vedeți decât un prieten. Un prieten
adevărat. Un om care nu cere nimic, dar care este
dispus să dea totul. Eu nu mă am decât pe mine în
lumea asta și... De ce, este jenant să... Doamnă, spuse el
ca o concluzie, nu cântăriți viața după o întâmplare,
chiar dacă ea este fericită! mai există și oameni-oameni!
Vă asigur!
Marinarul șchiop o conduse până la lift, se înclină
respectuos și, înainte de a se despărți de ea, îi întinse
cheia de la cameră.
— Cu permisiunea dumneavoastră am să vă
telefonez. La revedere!
Se retrase atât de repede, încât ea nici nu apucă
măcar să-i răspundă la salut. Însoțitorul de la lift o
întrebă în engleză la ce etaj s-o ducă, dar Olimpia, deși
cunoștea limba foarte bine, în loc de răspuns, îi arătă
cheia. Liftul se puse în mișcare imediat și în câteva
secunde ajunse la destinație. Olimpia coborî. Nu se
grăbi să se ducă însă în cameră. Se simțea atât de
împovărată de gânduri, încât, fără să-și dea seama, se
surprinse rezemând peretele de la casa liftului. Trăise
atâtea întâmplări în mai puțin de o zi câte nu trăise – în
mod normal – într-un an și chiar în întreaga sa viață.
Toate i se amestecară la un moment dat în fața ochilor;
pentru a și le orândui îi trebuia multă vreme. Și totuși
își propuse să facă acest lucru cât mai repede, în
vederea luării unei hotărâri de maximă operativitate.
Ajunsă în cameră, aprinse plafoniera și se opri
prudentă lângă ușa lăsată deschisă. Dacă se mai află
cineva? gândi. Privi bagajele. Erau așa cum le știa...
Încet-încet, din aproape în aproape, cercetă încăperea,
mai întâi cu privirea; apoi, cu respirația tăiată (doar-
doar o auzi ceva), examină sub pat, în baie... Se liniști.
Nimeni. Încuie ușa, lăsând cheia în broască, în așa fel
încât să nu mai poată fi descuiată pe dinafară, și,
îmbrăcată, se întinse pe pat. Lăsă pantofii să-i cadă pe
mocheta ce pardosea camera și abia atunci simți că
începea să se relaxeze cu adevărat. Puse mâinile sub
cap și în umbrele conturate de lumină pe tavan
descoperi fel de fel de materializări ale închipuirilor
sale. Se gândi apoi la toate și de fapt la nimic... Ațipi
vreo jumătate de oră, dar se trezi. Draperiile lăsate
începuseră să se miște ușor. Olimpia se frecă la ochi,
pentru a vedea mai bine. Într-adevăr, după dâra de
lumină strecurată prin spațiul dintre perdele, dâră ce
se plimba pe unul dintre pereți ca un pendul, înțelese
ce se petrecea. În primul moment își spuse că
perdeaua, pe care n-o controlase – își amintea perfect!
– ascunde pe cineva. Un fior rece îi trecu din creștet
până în tălpi. Nici nu-și dădea seama dacă ar mai avea
puterea să strige după ajutor. Dar va mai apuca? Cum
de n-a controlat? își reproșă. Și dacă ar fi făcut-o? Ar fi
fost exact același lucru, numai că s-ar fi produs mai
devreme. Se strânse instinctiv, ghemuindu-se în
mijlocul patului... Își făcu socoteala că până ar ajunge
la ușă, până ar descuia... Dar e ziuă, își zise, făcându-și
curaj. De mult e ziuă! Parcă pe sală desluși niște voci.
Va țipa! Da, va țipa și cu siguranță că va fi auzită. Dar
dacă i s-a părut totuși? își mai reveni puțin în fire. Nu!
Cu siguranță, nu! Faldurile draperiei se mișcaseră
incontestabil. Ca împinsă de un resort se pomeni, fără
să-și dea seama, lângă draperie. O prinse cu putere și o
trase în lături. În cameră pătrunse o baie de lumină.
Nimeni. Și totuși? Descoperi ușa de la balcon puțin
crăpată. O deschise și inspiră adânc. Cercetă balconul!
De asemenea, nimeni! Briza mării îi răvăși părul de pe
frunte... începu să râdă. Își pregăti patul, își puse
pijamaua, închise ușa de la balcon, trase din nou
draperiile, stinse lumina și se culcă. Adormi imediat.
Un somn care ținu șapte ore încheiate și care ar mai fi
durat dacă n-ar fi sunat telefonul. Olimpia ridică
receptorul.
— Alo! spuse ea molatec.
— Deranjez? întrebă cel de la capătul firului.
— A!... Dumneavoastră? zise Olimpia, recunoscând
vocea Marinarului șchiop.
— Eu, sărut mâna. V-ați odihnit bine?
— Mulțumesc, da! De altfel era și firesc, după atâtea
ore... spuse ea privindu-și ceasul. Dumneata?
— Și eu! Coborâți sau doriți să luați masa în cameră?
Am niște vești foarte importante pentru
dumneavoastră. După ploaie și furtună totdeauna-i
vreme bună! Există o asemenea zicală în limba
dumneavoastră, nu? întrebă el, jovial.
— Mă uimiți, pur și simplu. Cunoașteți nu numai
limba româna, dar și proverbele ei! zise ea, căutând să-
l flateze.
— Vă mulțumesc, dar cu asta nu mi-ați răspuns la
întrebare, observă el, căutând să împuște mai mulți
iepuri dintr-o dată.
— Da, e adevărat, recunoscu Olimpia. Dar
dumneavoastră ce propuneți?
— Dacă aș fi sigur că nu mă interpretați greșit, aș
opta pentru cea de-a doua variantă. E mai multă liniște
și putem discuta nestingheriți.
— Desigur, cum doriți... V-aș ruga numai câteva
minute să așteptați, până mă schimb...
 — Bineînțeles, bineînțeles! făcu el îngăduitor.
Olimpia puse receptorul în furcă și, rămânând cu
mâna pe telefon, își spuse cu voce tare: „Ce poate fi
dacă nu vrea să fim stingheriți?!” O droaie de întrebări
și de tot atâtea răspunsuri o năpădiră în câteva
secunde. Se schimbă, își puse o haină de casă, dar
găsind-o prea intimă se răzgândi și se îmbrăcă decent.
N-apucă să așeze pledul peste pat, când auzi soneria
de la intrare.
— Imediat, zise, ducându-se să deschidă.
Constată însă că sunase camerista, care se înclină
ușor și-i puse în brațe un superb buchet de flori.
— Pentru dumneavoastră! păru a-i spune.
Olimpia le privi cu oarecare rezerve. Intră în cameră,
le desfăcu și zăbovi asupra celofanului în care fuseseră
înfășurate. Nu descoperi numele admiratorului; florile
nu erau însoțite de nicio carte de vizită. Le puse în
vasul existent pe masă și le socoti oferite din partea
hotelului. „S-o fi obișnuind așa ceva”, gândi.
— Se poate intra? întrebă curând Marinarul șchiop,
bătând ușor în ușă.
— Vă rog, e deschisă! răspunse Olimpia.
— Nici nu v-am întrebat și nici nu vă cunosc
preferințele! i se adresă Marinarul șchiopa arătând
spre chelnerul care aducea o servantă încărcată cu
băuturi fine și cu mâncăruri alese. Sper însă că va fi o
masă pe gustul dumneavoastră.
— Vai, dar așa de multe feluri?! întrebă Olimpia.
Cine-i în stare să mănânce atât?
— Vi se pare mult?
— Enorm!...
— Ei, vom vedea. Numai să-i dăm răgaz chelnerului
să ne pregătească o masă frumoasă, spuse el. Nu
sunteți dispusă să ieșim puțin în balcon? De aici se
vede marea până departe. Se poate admira portul...
Olimpia și Marinarul șchiop ieșiră în balcon. Din
câteva mișcări chelnerul așeză masa. Se duse apoi să-i
invite și le ceru permisiunea să se retragă după ce le
ură: „Poftă bună!”.
— Să nu mai zăbovim nicio clipă! Cred că vă este o
foame de lup! se adresă el Olimpiei, conducând-o spre
masă. Eu am mai gustat câte ceva, așteptând să se facă
o oră rezonabilă pentru a vă telefona, completă.
— Atâtea bunătăți! Nici nu știu cu ce să încep! zise
ea, așezându-se.
— Cu un aperitiv, sugeră el, ridicând paharul. În
sănătatea dumneavoastră!
— Pentru amabilitatea dumneavoastră! răspunse ea,
ciocnind.
— Să nu exagerăm! zâmbi el. Ei, ce părere aveți?
— Cum se numește băutura asta?
— Uzo! O băutură specifică. Se bea oricând. Eu o
prefer totdeauna la început. Mai doriți? întrebă el.
— Nu, mulțumesc, suficient...
Olimpia așeză paharul pe masă și-l privi curioasă pe
marinar.
— Nu serviți? o invită el. Se răcește!
— Așteptam...
— A!... făcu el. Avem timp suficient. Și-apoi acum cel
mai important lucru este să mâncăm. Poftă bună!
Olimpia schiță un gest de încuviințare și începu să
servească. Același lucru îl făcu și Marinarul șchiop.
Niciunul nu mai scoase un cuvânt până nu terminară
de mâncat.
— Serviți! o îmbie marinarul. Dacă mai doriți ceva...
— Mi-e imposibil, zise Olimpia.
— Cafeaua aș propune s-o luăm în oraș. Există un
local specializat în cafele orientale, cum n-am întâlnit
nicăieri, pe unde am umblat. Nu-i prea departe de-aici.
— Din asta trebuie să înțeleg că e cazul să plecăm?
întrebă ea, stingându-și țigara.
— A... nu! Era doar o propunere. De ce v-ați grăbit?
Acum n-am niciun fel de treabă, sunt la dispoziția
dumneavoastră!
— Deci mai putem rămâne! spuse ea, așteptând
confirmarea.
— Bineînțeles. Oricât de mult, făcu el. Putem să și
renunțăm să plecăm!
 — Tocmai! Cred că e necesar să hotărâm în ceea ce
mă privește! Dumneavoastră ați fost și sunteți foarte
amabil, dar va trebui să știu și eu ce anume am de
făcut. Desigur, sunt mai multe posibilități, dar cea mai
bună rămâne totuși aceea de a mă întoarce acasă. M-
am și gândit să iau neîntârziat legătura cu ambasada
noastră, să...
— Și ați luat-o? o întrerupse el brusc.
— Nu, încă nu, răspunse ea firesc.
Marinarul șchiop oftă ușurat. Se ridică de la masă. Se
duse și rămase lângă ușa balconului. Olimpia îl însoți
cu privirea.
— Ce-mi ascundeți? întrebă ea.
— Poftim? răspunse el absent.
— Ce se petrece? spuneați că vreți să discutăm
nestingheriți și până acum n-ați scos niciun cuvânt. Se
întâmplă ceva totuși. Ce anume? Vă rog să nu mă
menajați, indiferent despre ce este vorba!
— Mda! făcu Marinarul șchiop, lăsându-se pe un
fotoliu. A!... Mă scuzați! zise repede, dându-și seama
că Olimpia rămăsese în picioare.
— Nu-i nimic, nu-i nimic! spuse ea, așezându-se...
— Din păcate, începu el pe un ton grav, lucrurile s-
au complicat. S-au complicat într-un asemenea mod,
încât...
— Nu vă înțeleg. La ce vă referiți?
 — Doamnă, continuă el ridicându-se, știu că l-ați
iubit mult pe Hristu...
— Zău, dacă s-ar putea, să nu mai revenim la
subiectul acesta! îl imploră ea. Nu vă supărați, dar
pentru mine el nici măcar nu mai există.
— Culmea e că nici pentru alții, doamnă! preciză
Marinarul șchiop.
— N-o să-mi spuneți că din cauza mea v-ați certat cu
un prieten atât de bun!
— N-o să spun, doamnă, n-o să spun...
— Tocmai, zâmbi ea.
— Și n-o să spun, deoarece Hristu a fost găsit mort.
Olimpia rămase o vreme nemișcată. Se ridică apoi
încet-încet și se îndreptă spre marinar...
— Mort? șopti ea.
— Mort!
— Cum asta? Când? De ce?
— Cercetările de-abia au început, în primul moment
a fost arestată Elena, femeia aceea... Până la prânz a
refuzat să vorbească. Mai târziu însă...
— Dar ea nici nu poate să vorbească! spuse Olimpia.
— Mă rog, sigur. Să semneze vreo declarație. Pe
urmă...
— Pe urmă? interveni Olimpia.
— Pe urmă expertiza medicală a constatat că a murit
prin sufocare... Cercetările abia au început.
 — Și când ați aflat toate astea? întrebă Olimpia.
— De aproximativ trei ore! răspunse el, privindu-și
ceasul.
— Cum adică?! se miră ea, să știți acest lucru atât de
îngrozitor de trei ore și să nu-mi spuneți din primul
moment?
— Singură ați declarat că acest capitol este încheiat
pentru dumneavoastră. Să fiu sincer, dacă nu s-ar fi
putut să vă afecteze nici nu vă spuneam.
— Să mă afecteze?! tresări ea. Da, sigur, reveni,
pentru mine era un capitol încheiat, cum ați și spus,
dar când unui om i se întâmplă o tragedie ca asta...
— Nu la aspectul sentimental m-am referit eu! zise
Marinarul șchiop, aprinzându-și o țigară.
— Nu vă înțeleg! deschise Olimpia ochii mari.
— Mai apoi Elena a declarat tot ceea ce s-a petrecut
azi-noapte cu venirea și plecarea dumneavoastră...
— Și?!
— Și... Și eu aștept să fiu cercetat. Ca prieten apropiat
ce i-am fost... Vă dați seama...
— Bine dar ar fi mai mult decât absurd să se creadă
că... Olimpia se opri brusc. Își căută argumentele
necesare pentru a-și susține nevinovăția... O să
confirmați, desigur, că am fost în permanență cu
dumneavoastră! se adresă ea Marinarului șchiop,
intrând în panică.
 — Bineînțeles, doamnă, bineînțeles. Nu vă neliniștiți.
Pentru timpul cât am fost împreună...
— Cum adică pentru timpul cât am fost împreună? îl
întrerupse.
— Firesc, nu?
— Nu cumva ar îndrăzni cineva să se gândească
măcar... Ar fi groaznic! Domnule, eu...
— Nu era mai bine dacă nu vă spuneam? Știam eu că
o să vă neliniștiți, că o să vă agitați...
— Dar cum să nu mă agit? Cum? ridică ea tonul.
Olimpia se așeză pe pat și-și prinse capul în palme.
Rămase așa mai multă vreme, timp în care Marinarul
șchiop, fumând, privi prin geamul de la ușa
balconului. Clipe de liniște și de încordare...
Ca într-un film, Olimpia reconstitui scenă cu scenă
tot ceea ce se petrecuse de la intrarea și până la
plecarea sa din casa aceea. Tresări!
— Ați spus ceva? întrebă Marinarul șchiop,
întorcându-și privirea spre Olimpia.
— Fiți amabil, faceți-mi un serviciu, rugați să-mi dea
ambasada noastră!
— Pentru ce? își manifestă el nedumerirea.
— Trebuie să-i informez despre toate câte s-au
petrecut, răspunse ea hotărâtă.
— Mda! exclamă el. Îmi permiteți mai întâi să vă
spun și părerea mea în această privință?
 — Fără îndoială. Chiar vă rog, am atâta nevoie de
sprijin...
— Mă urmăriți, da?
— Sigur...
— Bine. Eu, începu el metodic, eu nu cunosc
amănunte referitoare la relațiile și disputa dintre
dumneavoastră și răposatul meu prieten. Nu le cunosc
pentru că n-am fost de față și pentru că... nu le cunosc,
pur și simplu. Nici nu m-au interesat la modul direct
chestiunile dumneavoastră intime... În sfârșit. Cert este
că dumneavoastră ați hotărât să rupeți orice relații cu
acest om și, deîndată, în puterea nopții chiar, ați
părăsit casa respectivă.
— Pentru că situația era de nesuportat, preciză ea.
— Evident, încuviință el. Ce se întâmplă mai departe
iarăși știm. Ne-am întâlnit și, mă rog... Ce nu știm? Nu
știm: dacă Hristu a decedat în timpul cât erați
dumneavoastră în casă și din ce motive sau dacă
Hristu a decedat după ce dumneavoastră ați plecat și,
de asemenea, din ce motive. Dacă Elena a văzut sau
știe ceva exact despre asta, în cazul în care nu ea este
autorul, sau dacă Elena nu știe și n-a văzut nimic. Pe
de altă parte mobilul crimei și mijloacele folosite.
Mobilul! Elena s-a răzbunat pe el și-atunci a acționat în
consecință, dumneavoastră v-ați răzbunat pe el și-
atunci dumneavoastră... Un moment! îi ceru Olimpiei
să nu intervină. În ceea ce privește mijloacele, aici se
pare că lucrurile sunt mai clare: sufocat. Sufocat prin
strangulare, prin sugrumare...
— Sugrumare? tresări Olimpia.
— Sau prin asfixiere! continuă el supoziția. După
urmele lăsate s-a stabilit că prin sugrumare. Deci ale
cui sunt urmele!
— Vă rog să cereți ambasadă, stărui ea, intuind ce
anume a vizat poliloghia Marinarului șchiop.
— Nu vreți să mai reflectați puțin? o preveni el.
— Nu văd de ce anume aș mai putea reflecta.
— Vă considerați în afara...
— Nu mă consider, sunt! întări ea.
— Și dacă ancheta... Nu știu ce va stabili, e adevărat,
dar ca să poată ajunge la o concluzie trebuie să
înfăptuiască niște cercetări. Pe urmă, declarațiile
Elenei! Cine le cunoaște? Dacă Elena...
— Vă îndoiți cumva de faptul că sunt absolut
nevinovată? întrebă Olimpia fără ocolișuri.
— Dacă mă îndoiesc?! zise el, făcându-și de lucru cu
unghiile. Parcă ar conta în vreun fel poziția mea, ceea
ce cred eu? Dacă este să vă împărtășesc punctul meu
de vedere...
— Asta v-am și cerut! preciză ea.
— Nu, nu, nu m-ați înțeles! Altceva voiam eu să
spun. Am să fiu sincer. Cât se poate de sincer. Dacă
dumneavoastră ați fi, la modul absurd vorbesc,
rețineți, dacă dumneavoastră ați fi autorul acestei... Mă
înțelegeți, nici nu vreau să pomenesc cuvântul, atunci
eu, volens-nolens vă sunt într-un fel complice!
Olimpia schiță un gest de totală neînțelegere. Se
duse la masă, luă o altă țigară, o aprinse și așteptă ca
Marinarul șchiop să-și dezvolte ideea.
— Vă mirați desigur și nici măcar nu intuiți legătura.
— Tocmai! făcu ea firesc.
— Ei bine, cea de-a doua parte a nopții am petrecut-o
împreună. Cu siguranță că am și fost văzuți. Cum aș
putea eu să dovedesc, de pildă, faptul că n-am fost
părtaș?
— Dar dumneavoastră știți la fel de bine ca și mine
că n-a fost așa, că nu este așa!
— Bineînțeles că știu, dar cum pot demonstra?! Una
e să știm noi și alta e ce pot spune ei. În justiție trebuie
probe! Și probe...
— Domnule, dumneata mă îngrozești! Pur și simplu
mă îngrozești!
— Și asta nu este valabil și pentru mine? o întrebă el
pe un ton mustrător, cam lipsit de delicatețe. Adică de
ce nu pot spune și eu același lucru despre
dumneavoastră?
— Mă înțelegeți, odată pentru totdeauna, că n-am
niciun amestec? spuse ea pe tonul cel mai categoric
posibil.
— Pot să nu vă răspund? ezită el.
— Cum adică, vă îndoiți?
— Mdeh!... Nu mă îndoiesc, sau mă îndoiesc atâta
vreme cât pretindeți că n-ați avut niciun amestec! Un
moment! adăugă el, căutând s-o tempereze. Ce-
nseamnă „n-am niciun amestec”? Venirea
dumneavoastră în această țară, în acea casă a
declanșat, poate – am zis poate! –, cauza crimei.
Indiferent de cine a înfăptuit-o!
— Dar am venit în calitate de soție. În alte condiții ce
era să caut în această țară? În acea casă? Soția lui, mă
înțelegeți?
— Asta este altceva, răspunse el.
— Cum altceva, domnule? Cum altceva? Asta este
totul. Totul! Totul!! De-o mie de ori „totul”!
— Degeaba țipați la mine, pentru că, după câte se
pare, eu am venit să vă ajut. Observați că nu m-am dus
la un comisariat de poliție, deși pot fi suspectat de
tăinuire.
— Da, sigur, iertați-mă! zise Olimpia, ștergându-și
ochii. Nici nu mai știu ce spun... Dar, credeți-mă, când
eu n-am niciun fel de amestec, niciun fel de vină,
niciun... Nu eu l-am omorât, domnule, nu eu! Cu toată
durerea mea, cu toată deziluzia mea, n-aș fi fost în
stare de o asemenea grozăvie. Pentru că l-am iubit.
Pentru această dragoste am sacrificat o mamă. O
mamă care, parcă intuind nenorocirea, a fost totdeauna
împotriva plecării mele... Și peste mine am trecut de
atâtea ori, pentru dragostea lui!... Și... Și, poate, până la
urmă aș mai fi trecut o dată și m-aș fi întors la el!
— Din păcate, doamnă, acum e prea târziu, oftă ușor
Marinarul șchiop. Și eu regret foarte mult. Și eu am
pierdut un prieten. Unicul meu prieten. Nu se mai
poate face absolut nimic.
— Într-adevăr, nu se mai poate face! Nu-mi rămâne
decât să mă întorc! hotărî ea într-un târziu.
— Dacă în asemenea condiții o să se mai poată! îi
atrase atenția Marinarul șchiop.
— Credeți? se miră ea.
— Nu vă dați seama?
— Și ce-am să fac?
— Nu știu. Nu-mi vine nimic în minte în momentul
ăsta, dar o soluție trebuie să existe. Până atunci va fi
necesar să vă dați la fund, o sfătui el.
— Cum adică?
— Simplu! Să nu fiți găsită. Da, exact, cred că am
născocit ceva. Să plecați, de bună seamă, dar nu acasă
la dumneavoastră!
— Dar unde să mă duc? întrebă ea intrigată.
— În altă parte. Lumea-i mare, făcu el dezinvolt.
— Fără să mă știu vinovată cu nimic?!
 — Cu atât mai mult, întări Marinarul șchiop.
Olimpia se enervă la gândul că va fi nevoită să fugă.
Să fugă, pentru ce? Să se ascundă? Ce să ascundă,
nevinovăția ei? Dar oare această „dare la fund”, cum o
numea Marinarul șchiop, nu însemna recunoașterea
crimei? „Dacă te-ai știut nevinovată de ce te-ai
ascuns?” va fi prima întrebare pe care i-o va adresa cel
dintâi anchetator. Și ea ce va răspunde? De teamă
probabil! De ce, de teamă? Un om „curat” nu „se dă la
fund”, i se va reproșa...
— Doamne, în ce încurcătură am intrat, deși
intențiile mele au fost dintre cele mai bune! zise ea,
neaflând drumul pe care-l să-l urmeze.
— Parcă ar începe să se cristalizeze ceva! începu
Marinarul șchiop să-și expună planul. Cunosc un om
de afaceri care cred că va putea să ne dea o mână de
ajutor. Dacă avem norocul să-l găsim... Și s-ar putea! El
vine des în Grecia cu afaceri. Va fi în măsură să vă
ofere și un contract onorabil. A! Extraordinar, jubilă,
sunt sigur că o să se aranjeze. Îmi amintesc perfect! Are
o simpatie declarată față de țara dumneavoastră. A
studiat în România și își dorea chiar... Mă rog...
Marinarul șchiop se opri, dându-și seama că lucrul
pe care intenționa să-l spună nu va fi de natură s-o
câștige pe Olimpia, ci dimpotrivă.
— Ce-și dorea? întrebă ea curioasă.
 — A!... Nu!... E o simplă coincidență. Numai că el
este un om serios... Dar nu se pune problema, nu poate
fi vorba despre așa ceva...
— De ce anume? insistă ea.
— Am să vă spun totuși! Nu de alta, dar să nu vă
imaginați cine știe ce. Intenționa să se căsătorească cu o
româncă. Vă dați seama că ar fi total nepotrivit...
— Bineînțeles! ripostă ea.
— Însă dacă omul vă asigură scoaterea și vă oferă
niște posibilități de existență onorabile, suntem salvați.
— Suntem? „Suntem”, ați spus? insistă ea.
— Da, da, ați auzit bine: „suntem”. Persoana întâi
plural. Suntem, noi!!
— Ei nu, trebuie să recunosc, trebuie, sublinie ea, că
sunt incapabilă să mai înțeleg ceva. Îmi vorbiți la un
asemenea mod de parcă eu aș fi autorul acestei
tragedii, iar dumneavoastră complicele. Nu știu ce
urmăriți, iertați-mă! Doriți să mă sugestionați, să mă
convingeți...
— Stimată doamnă, preciza el categoric, nu mai
doresc nimic. Dar absolut nimic. Regret doar faptul că
m-am amestecat în treaba asta...
— De ce vă supărați? căută ea să-l îmbuneze.
— Păi cum să nu mă supăr doamnă, dacă tot timpul
mă răstălmăciți și nu vreți să înțelegeți un lucru foarte
clar, că sunt bănuieli pe seama dumneavoastră?!
 — Dar nu sunt vinovată. Nu eu!...
— Bănuieli doamnă, bănuieli! Ce Dumnezeu, limba
asta o cunoașteți, iar eu mă exprim cât se poate de clar,
nu? o mustră el. Deci, reveni la un ton mai ponderat,
există bănuieli că dumneavoastră sunteți autorul, eu
încerc să vă salvez tocmai pentru că sunt convins că n-
aveți nicio vină, poftim, și dumneavoastră... Ce vreți
mai mult? Elena a declarat că în momentul disputei
dintre dumneavoastră și Hristu ea n-a fost de față, dar
când a intrat în camera respectivă pe el l-a găsit pe
podea, iar pe dumneavoastră plecată. Acel cineva care
a dispărut subit nu trebuie căutat și găsit? Și, găsit, acel
cineva nu trebuie să-și dovedească nevinovăția?
Trebuie! Ei, spuneți-mi, cum? Spuneți-mi argumentele,
probele! E logic? E clar?
Cu mâna tremurândă, Olimpia își aprinse o țigară...
Trase câteva fumuri, dar. Neplăcându-i cum arde, o
stinse cu un gest energic. Frământarea deveni mai
mare, mereu mai mare... Măsură camera în lung și-n
lat. Se opri din când în când, dar în loc să găsească
vreo soluție o porni și mai febril...
Se duse lângă pat; se așeză sfârșită.
— Aștept un cuvânt din partea dumneavoastră.
Spuneți-mi-l! Dacă e să ne lămurim, apoi haide să ne
lămurim, zise Marinarul șchiop, instalându-se tacticos
într-un fotoliu și punând picior peste picior. Poftim...
 — Sigur, cum să vă spun, n-aș fi în stare să comit o
asemenea faptă. Vă rog să mă înțelegeți. E o situație
care...
Olimpia îl privi rugătoare. Pentru prima dată de
când îl cunoștea, pe fața ei era întipărită nu atât teama,
cât dorința de a fi ajutată.
— De ce v-ați oprit? întrebă el cu un calm irezistibil.
Continuați!
— Nu am ce, nu știu... se dădu Olimpia bătută.
Chemați poliția, să mă aresteze, să facă ce-o vrea cu
mine... Nu mai sunt în stare de nimic... Poate că așa voi
fi în măsură să-mi dovedesc nevinovăția...
— „Qui se scuse s’accuse!” spune o vorbă
franțuzească. Poliția însă n-am s-o chem în niciun caz!
Ei, și-acum pregătiți-vă de drum. Mergem! hotărî el.
— Unde? întrebă ea.
— Să luăm aer! Sunteți satisfăcută de răspuns? Așa-i
că nu sunteți?
— Mh!...
— Atunci ce rost ar mai avea să vă răspund la o
asemenea întrebare? Strângeți numai bagajele și
coborâți. Vă aștept lângă mașină. O să vină cineva să le
transporte.
Zicând acestea, Marinarul șchiop nu-i lăsă
posibilitatea să mai spună nimic. Ieși din cameră și
închise ușa, fără nici cel mai mic zgomot.
 Rămasă singură, Olimpia se frecă la ochi, ca după un
vis. Strânse bagajele ca un robot, intră în sala de baie,
se spălă pe față – simțea imperios această necesitate! –,
apoi coborî. Lângă mașină, în fața hotelului, într-
adevăr o întâmpină Marinarul șchiop. Unul dintre
oamenii de serviciu îi aduse îndată cele două valize. Le
puse în portbagaj și mașina, avându-i la bord pe cei
doi, se puse în mișcare.
— O să mergem, spuse Marinarul șchiop după o
bucată de drum, în altă localitate. Nu prea departe de-
aici. E mai prudent. Și eu am să rămân câteva zile
acolo! Pentru alibi și ca să scap de atmosfera de aici,
care simt că mă apasă, că mă strivește. O țigară? o
întrebă el pe Olimpia, scoțând din torpedoul mașinii
un pachet de Kent.
— Nu, mulțumesc, răspunse ea absentă.
— Am aici o sticluță de Metaxa. Doriți?
— Nu, mulțumesc.
— De ce? Puțin v-ar face bine, îi recomandă el.
— Nu, mulțumesc, răspunse ea invariabil.
— Alte cuvinte nu mai știți în afară de: „Nu,
mulțumesc”?! o întrebă el zâmbind.
Olimpia nu-i răspunse. Continuă să privească prin
parbrizul mașinii, de-a lungul șoselei ce acum ieșea
din oraș. Luă totuși după o vreme o țigară, o aprinse și
rămase la fel de gânditoare.
 — Pot să vă pun o întrebare idioată? La ce vă gândiți
de puteți fi atât de absentă? o chestionă el.
— Pot să vă dau un răspuns „idiot”? ghiciți! adăugă
Olimpia stând nemișcată.
— Ha, ha!... Teribilă! se amuză el. Nu mă așteptam!
Parol...
— Mda! Poate că doreați să vă întreb – dacă tot ne
aflăm la acest capitol – cum de sunteți atât de
indiferent față de faptul că un om, unicul
dumneavoastră prieten, nu mai există!? Ar fi o
întrebare deloc idioată, nu credeți?
— Ba da, cred! Însă, cum să vă spun eu
dumneavoastră... lăsă el fraza în suspensie pentru a
găsi cuvintele.
— Nu-i necesar să-mi răspundeți, oftă Olimpia.
— De ce?! Vedeți dumneavoastră, Hristu mi-a fost
prieten, dar în momentul în care am început să am
neplăceri din cauza lui... Dumneavoastră l-ați iubit
foarte mult, dar în momentul în care v-ați convins că
lucrurile stau altfel decât vi le-a prezentat el, l-ați
părăsit fără cea mai mică ezitare, nu? Se întâmplă!
— Da, da, se întâmplă, aprobă ea stingând țigara.
Mai avem mult de mers?
— Aproape am și ajuns.
— Am impresia că fac o mare prostie! Și totuși... zise
Olimpia mai mult pentru sine, ca pe un gând care nu i-
a dat pace tot timpul.
— La ce vă referiți?
— La această fugă.
— Fugă? se miră el.
— Fugă! Ce altceva este? În fond ce am eu de
ascuns? Nimic. Că aparențele pot pleda împotriva mea
este o altă chestiune. Atâta vreme cât adevărul e altul...
Și vinovată de-aș fi și tot n-ar trebui să accept o
asemenea soluție. Cu atât mai mult, cu cât eu...
Marinarul șchiop trase pe dreapta și opri mașina. Se
întoarse spre ea și se pregăti să „atace” cât mai eficient.
Olimpia, aparent absentă, rămase cu gândurile ei.
— Păi, hotărâți-vă odată, stimată doamnă, făcu el. De
ce să pierdem timpul de pomană?
— Dar, vă rog, nu mă înțelegeți greșit... încercă ea să-
și justifice atitudinea.
— Tocmai asta spuneam și eu. Unde să vă duc? Însă
fiți rezonabilă, nu-mi cereți să vă duc acasă, în
România, întrucât mașina asta...
— Sunteți ironic! decretă ea.
— Aș putea să fiu și altfel? Vă întreb, aș putea?
— Iertați-mă.
Olimpia, oftând neputincioasă, lăsă capul în jos, ca
un copil rușinat. Căută să-și facă de lucru, nici ea nu
știu cu ce, ba cu o oglindă, ba cu o pilă de unghii, pe
care le scoase și le puse înapoi în poșetă...
 Marinarul șchiop o privi la început mustrător, apoi
din ce în ce mai înțelegător. Chiar zâmbi la un moment
dat.
— Putem să ne continuăm drumul? o întrebă el,
ridicându-i ușor capul.
Olimpia îl fixă cu ochii ei mari, albaștri, care parcă
adunau în ei toată sineala cerului mediteranean.
Văzându-i, Marinarul șchiop avu o tresărire, dar se
stăpâni. Porni mașina și o puse pe firul drumului.

De două zile Olimpia se găsea undeva, la o cabană,

reședința montană a unui cunoscut de-al Marinarului
șchiop. Cel puțin așa îi spusese acesta. O casă izolată,
nu prea mare, modestă chiar, ascunsă de niște pini
viguroși, astfel că nu putea fi descoperită decât de la
câțiva metri. Tot timpul o însoți o bătrânică amabilă,
care nu știu ce să-i mai aducă, ce să-i mai facă, pentru a
se simți cât mai bine. În a treia zi de la sosirea sa, stând
la fereastră, desluși zgomotul unei mașini și la puțină
vreme o și văzu oprindu-se în fața cabanei. Sosise
Marinarul șchiop, care, zărind-o, jovial, îi făcu semne
prietenești încă de când coborî din mașină. Olimpia nu
i le împărtăși. Mai mult, se trase de la fereastră cu
ostentație.
— Mii de scuze, mii de scuze! Sărut mâna! Mii de
scuze! spuse el când o întâlni. Dacă vă spun însă ce
anume m-a împiedicat să mă țin de cuvânt... Dar de ce
sunteți atât de abătută? schimbă tonul. Supărată v-am
lăsat, supărată v-am găsit... Ei haide, zău, nu-i bine!
Ori a fost ceva în neregulă? Cumva bătrânica nu și-a
făcut datoria? Spuneți ceva! Vă rog, doamnă, spuneți
ceva... Măcar răspundeți-mi la salut, ce Dumnezeu?!
— Bună ziua, zise ea formal.
— Și-acum vestea! Formidabila veste! Închipuiți-vă
că Hristu... trăiește! explodă el.
Olimpia, cu respirația tăiată, îl privi o vreme ca pe o
minune, apoi, nemaiputându-se ține pe picioare, simți
nevoia să se așeze.
— Ei poftim, spuse marinarul, venind lângă ea, unul
înviază și celălalt...
— Bine că trăiește, bine că trăiește! se bucură ea
sincer. Vai, cum m-a liniștit vestea asta, cum m-a
liniștit... Sau poate că nici nu murise de-adevărat!?
— Asta-i bună. Era mort-mort.
— Și-atunci?! se miră ea.
— Lucrurile au fost așa cum vi le-am spus. Dar...
există un dar, zise el misterios. Dus la morgă, nu i s-a
făcut autopsia imediat, pentru că poliția a trebuit să
mai examineze „cadavrul” exact în starea în care a fost
găsit. La un moment dat Hristu își revine, lumea
rămâne interzisă, iar el să moară de-adevăratelea când
și-a dat seama unde se află... Consultul de medici, ținut
de urgență, constată – și după declarația lui! – că a fost
o așa numită moarte clinică, aparentă, declanșată
probabil de plecarea dumneavoastră, care l-a afectat
atât de mult. Iată în câteva cuvinte rezumatul unui
roman polițist. Un om cu talent l-ar scrie imediat. Vă
dați seama, continuă el stăpân pe situație, că un
asemenea motiv îmi justifică absența, chiar dacă mi-am
dat cuvântul de onoare că n-am să întârzii.
Olimpia îl privi cu rezerve și de unde în primul
moment se arătase entuziasmată, după relatarea
Marinarului șchiop – pe care o urmărise atentă –,
deveni circumspectă.
— Ce este, nu mă credeți? o cercetă el.
— Ca să fiu sinceră... Nu știu ce să zic! Se petrec
atâtea în lumea asta a dumneavoastră, încât eu,
neobișnuită cu astfel de situații...
— Eram sigur că așa o să se întâmple și de aceea am
adus și dovezi. Îi cunoașteți semnătura și scrisul, nu? o
întrebă marinarul, scoțând din buzunar o hârtie.
— Dar el nu știe să scrie cu litere românești, îi atrase
Olimpia atenția.
— Latine, vreți să spuneți, o corectă el. Tocmai, nu
știe. A scris grecește. Dar semnătura?
— Da, semnătura... zise ca privind hârtia, semnătura
este a lui.
— Și data? Data de astăzi! întări el. Și dacă totuși nu
credeți o să vă convingeți mâine, când o să apară în
presă. Erau atâția ziariști acolo care fotografiau, încât
este foarte posibil ca în ziarele de mâine...
— Este posibil?
— Sau dacă nu, peste două ore puteți sta de vorbă cu
el! aduse Marinarul șchiop argumentul suprem.
— Nu! Asta niciodată nu se va mai întâmpla! Între
noi doi... Mă bucur că trăiește! Și pentru el, și pentru
femeia aceea infirmă, și pentru copil...
— Și mai înainte de orice că v-ați putut demonstra
nevinovăția, completă el.
— Evident! Și pentru asta, de ce să nu recunosc!
— Deci putem părăsi acest bârlog cu fruntea sus. Și,
pentru că ieri a fost ziua succeselor, trebuie să vă spun
că astă-seară, la ora opt, suntem așteptați de amicul,
despre care v-am vorbit. S-a arătat dornic să vă
cunoască. Dacă vă mai interesează un serviciu...
— Măcar pentru o vreme! mai târziu, preciză
Olimpia, o să mă reîntorc acasă; dar așa, imediat...
Trebuie să o pregătesc pe mama, trebuie...
— Atunci din nou la drum! conchise Marinarul
șchiop, căutând să iasă din cameră, pentru a-i lăsa
posibilitatea să-și schimbe îmbrăcămintea.
— Vă necăjesc prea mult, spuse ea. Faceți atâtea
pentru mine... Mă îndatorați peste măsură...
Ora opt seara. Pe ușa restaurantului „Splendid” intră
Olimpia, însoțită de Marinarul șchiop. Abia sosită de
pe drum, Olimpia nu avusese timp decât să se
instaleze într-una din camerele hotelului cu același
nume. Își pusese o rochie de seară, niște pantofi
asortați, încălțați atunci pentru prima oară, își aranjase
părul tuns scurt, tapându-l, își prinsese medalionul –
după ce îl reparase mai întâi la închizătoarea ce se
rupsese în ziua în care și-l smulsese de la gât. Ochii ei,
mari, luminoși, străjuiți de sprâncene arcuite, precis
conturate, erau puși și mai mult în evidență de genele
rimelate puternic, aproape ostentativ. Un ruj pastelat îi
făcea buzele și mai cărnoase, și mai senzuale; când
zâmbea i se ghicea dantura regulată, ca un filigran în
fildeș.
— Vai doamne, ce frumoasă sunteți! se minună
Marinarul șchiop în momentul în care, prinsă de un
fascicul de lumină, Olimpia se arătă în toată
splendoarea.
— Exagerați sau sunteți prea amabil?! îl întâmpină
ea cu un zâmbet care-i mări și mai mult farmecul.
— Dumneavoastră ce credeți despre mine, sunt eu
un om sincer sau nu sunt? o opri el, prinzând-o ușor
de mână.
— Depinde în ce privință! își continuă ea jocul,
cochetând.
— În toate privințele! preciză Marinarul șchiop.
 — Mda! Să zicem că da, încuviință Olimpia.
— Ei bine, vreau să vă fac o mărturisire. Încerc un
regret deosebit că eu m-am născut atât de devreme, iar
dumneavoastră atât de târziu.
— E un compliment?
— E un adevăr! rosti el cu amărăciune.
— Vă mulțumesc.
Marinarul șchiop înclină ușor din cap, îi luă mâna
sărutându-i-o, apoi o invită să coboare cele câteva
trepte care duceau spre luxoasa încăpere a
restaurantului. Deîndată, de la o masă ce fusese în
prealabil rezervată, se ridică Cik, un bărbat scund, care
se opri în fața lor extaziat.
— În sfârșit! zise Cik numai pentru el, înclinându-se
ușor.
Olimpia îi răspunse la acest salut printr-o ușoară
înclinare a capului, după care îl privi insistent, căutând
să-și reamintească figura lui, ce i se părea cunoscută.
— Înainte de a face prezentările, rupse Marinarul
șchiop tăcerea, încă o verigă la lanțul surprizelor
plăcute de astăzi Domnul știe puțin românește!
— Serios?! făcu Olimpia încântată.
— Foarte serios! răspunse Cik. De vreme ce mi-am
făcut o parte din studii la dumneavoastră acasă...
Prefer însă să vorbim englezește, deși nu este limba
mea maternă.
 — Cred că vă știu de undeva, i se adresă Olimpia în
engleză. V-am mai văzut. N-aș putea spune unde
anume, dar cu siguranță ne-am mai întâlnit...
— Voiajați des peste hotare? întrebă Cik.
— A, nu, în România! zise Olimpia.
— La București? sugeră Cik.
— Nu cred. La București nu mă duceam prea des, iar
când o făceam era numai pe fugă și numai cu treburi.
Nu, nu la București! adăugă Olimpia sigură. Cumva la
Constanța? îl tatonă ea.
— N-aveați cum! La Constanța am fost o singură
dată într-o foarte scurtă excursie și nu m-am dat jos
din mașină. Mă confundați cu cineva! căută el să
încheie discuția.
— Și totuși...
— Să știți că se poate discuta și stând la o masă,
interveni Marinarul șchiop. Și se discută chiar mai
bine!
— O!... Desigur, desigur... Cu voia dumneavoastră
mi-am permis să rezerv o masă. Ne așteaptă!
Și, zicând acestea, Cik le indică masa din apropiere,
invitându-i să se așeze.
— Și, pentru că vă socotesc musafirii, mei, vă rog să-
mi îngăduiți să stabilesc eu meniul. Doar dacă
domnișoara nu are cumva preferințe anume! se adresă
Cik Olimpiei, rămânând câteva clipe în așteptarea
răspunsului. Dacă nu...
Cik făcu un semn chelnerului. Acesta se și înființă să
ia comanda, după care se retrase imediat.
— Sunt sigur că va fi o seară deosebit de plăcută!
— Ceea ce mă va face să regret și mai mult,
deoarece, spuse Marinarul șchiop, din cauza unor
treburi presante, ce nu suportă amânare, va trebui să
plec mai înainte de încheierea ei.
— Împărtășim regretul și-l socotim întemeiat. Și în
privința treburilor presante și mai ales a serii
agreabile? interveni Cik, privind-o pe Olimpia. Nu
credeți? o întrebă el.
— Iată o lovitură de maestru! dădu Marinarul șchiop
replica în locul Olimpiei, pe care întrebarea o pusese în
dificultate.
Între timp sosi chelnerul cu mâncarea, astfel că
Olimpia căpătă un răgaz pentru intervenția sa în
discuție. De fapt avusese răspunsul, dar formularea lui
o făcuse să mai zăbovească. Intui din primul moment
un aranjament, o retragere strategică a marinarului
șchiop, pe care nu știa cum era bine s-o primească. Se
întreba apoi în ce sens va fi plăcută și mai ales pentru
cine seara aceasta? Cele spuse de către Marinarul
șchiop erau și mai puțin clare. Căci orice „lovitură”,
mai ales de „maestru”, nu putea exista decât legată de
o „victimă”! Care?!
 — Îmi permit să ridic acest pahar pentru cunoștința
noastră, pentru colaborarea viitoare, pe care o doresc
fructuoasă, spre binele firmei și al angajatei sale. Fie ca
această băutură să însemne însăși cerneala cu care în
acest moment se va semna contractul! încheie Cik,
ciocnind cu cei doi.
— Nu spun eu, lovitură de maestru! se grăbi să
intervină Marinarul șchiop. Ce ziceți? o invită el pe
Olimpia să-și spună părerea.
— Mh! exclamă ea. Ce să zic?! O situație cam
delicată. Depinde de băutură... Cât de tare este!
— De ce? întrebară amândoi deodată, amuzându-se
de simultaneitate.
— Pentru că e bine ca orice contract să se semneze în
mod conștient, în deplinătatea facultăților mentale! se
explică ea, zâmbind.
— Poftim, lovitură de maestru! Domnule, da! Da!
Asta, da! fu de acord Cik, ciocnind încă o dată paharele
și invitându-i să bea. Ce ziceți?
— În legătură cu băutura? ceru Marinarul șchiop să i
se precizeze.
— E tare! zâmbi Olimpia din nou.
— Atunci mă declar gata să discutăm mai întâi
chestiunile de afaceri, deoarece sper să nu ne limităm
numai la acest păhărel. Sunteți de acord bănuiesc, de
vreme ce n-ați reacționat în niciun fel!
 — Firește, de acord! spuse ea simplu, în timp ce-și
scoase o țigară.
— A! Un moment, îmi permiteți, o opri Cik, punând
pe masă o frumoasă cutie metalică. Vă rog să vă
serviți. Sunt niște țigări speciale. O să vorbim despre
asta numaidecât.
— Mulțumesc!
— Firma pe care o reprezint și care îmi aparține în
exclusivitate se ocupă în cea mai mare măsură cu
exportul de tutun, produs pe propriile mele plantații.
Cifra de afaceri nu este foarte ridicată, nu sunt un
Onasis2, dar am suficient pentru a fi invidiat de foarte
multe întreprinderi similare.
— Cum vă place țigara? o întrebă Marinarul șchiop.
Am să-mi permit să iau și eu una.
— Cu plăcere dragă, cu plăcere. De fapt nici nu-mi
mai aparțin, spuse Cik, arătând spre Olimpia.
— Nu sunt un expert în materie de țigări, dar pentru
mine... E foarte bună! își spuse ea părerea.
— Mulțumesc de apreciere. Și, cum ziceam, continuă
Cik ideea de mai înainte, intenționez să deschid o
sucursală, mă rog, un birou de afaceri în țara
dumneavoastră.
— În România? se arătă Olimpia interesată.
2
Aristotel Onassis (în greacă Αριστοτέλης Ωνάσης; n. 20 ianuarie 1906, Smyrna
– d. 15 martie 1975, Paris) a fost un armator grec.
 — Exact. Se practică foarte mult societățile mixte.
— Chiar așa, în Remania?! se miră Marinarul șchiop.
— E, dacă vrei, adevărata, lovitură de maestru, pe
care ai anticipat-o! se amuză Cik.
— E pentru prima oară când aud! ținu să precizeze
Marinarul șchiop.
— O chestiune de tact. Și, ca să fiu sincer, mi-am
rezervat acest „amănunt”, care îmi place să cred,
domnișoară Olimpia, că vă avantajează cel mai mult.
— Bineînțeles! aprobă ea deîndată.
— Și, să recunoaștem, se adresă el Marinarului
șchiop, nici pentru firmă nu putea fi o achiziție mai
binevenită! Din toate punctele de vedere! Am dreptate,
domnișoară Olimpia?
— Nu sunt în măsură să mă pronunț, deoarece nu
cunosc punctele de vedere! cochetă ea.
În cazul acesta să mă explic! zâmbi Cik. În primul
rând, numără el pe degete, stăpâniți limba și deci aici
excludem intermediarii. Mai mult, vorbiți engleza la
perfecție, ceea ce-nseamnă economii la buget și, mai
înainte de asta, exactitate în tranzacții. În al doilea,
având drept reprezentant un cetățean român la el
acasă, am toate șansele să nu fiu suspectat. Deși-i
departe de mine gândul de a mă abate în vreun fel de
la contractul părților. În ceea ce vă privește, am
impresia că vin în întâmpinarea intenției
dumneavoastră de a vă întoarce în țară! Și asta într-un
mod care vă oferă posibilitatea – dacă vă avantajează –
să vă păstrați starea civilă! De ochii lumii, firește, Atât
cât veți crede de cuviință. Am înțeles că mama
dumneavoastră avea obiecții numai în legătură cu
plecarea, nu și cu persoana. După o vreme veți putea
foarte bine să desfaceți căsătoria și să o refaceți cum
veți găsi de cuviință. Iată, așadar, datele problemei.
Sunt de acceptat?
— Da, sigur! se pronunță Olimpia după o clipă de
reflecție. În principiu...
— În principiu, firește! o întrerupse Cik, deoarece
mai sunt de discutat și așa-zisele amănunte,
inaugurarea oficiului de pildă va avea loc peste
aproximativ șase-șapte săptămâni. Mai sunt câteva
chestiuni de pus la punct, de finisat. Tocmai bine ca
până atunci să vă familiarizați cu specificul
întreprinderii.
— Normal, sigur, încuviință Olimpia.
— Onorariul va ține seama și de faptul că o parte din
timp va trebui să stați oarecum izolată. Să
supravegheați buna exploatare a culturilor, ambalarea,
transportarea mărfii...
— Ca secretară? întrebă ea.
— Nu numai ca secretară! Din câte mi s-a spus
sunteți chimistă, cercetătoare, așa că îmi veți fi utilă și
ca om de specialitate. Mai ales că eu întreprind regulat
călătorii de afaceri și caut să-mi satisfac din când în
când și plăcerea de a participa la minunatele
spectacole Corridas. Luptele cu tauri...
— Mă rog, sigur...
— Dar acum și aici să discutăm doar chestiuni de
principiu! Pe parcurs se pot ivi și „amănunte”. Suntem
toți trei maturi și-mi place să spun deschis ceea ce cred.
Ar fi prematur să mă explic, dar...
— Și totuși?! căută ea să afle.
— Să lăsăm timpul să lucreze. Dumneavoastră nu
știți nimic despre mine, eu mai nimic despre
dumneavoastră... Și vorba aceea: „Din nimic, nimic
răsare”. E un dicton latin! își arătă el erudiția.
— A vrut să spună, se amestecă Marinarul șchiop, că
dânsul...
— Să nu-mi faci procese de intenție! îl avertiză Cik.
— Dar de ce? Singur ziceai mai înainte că suntem
maturi și că...
— Chiar, cred că patronul meu are dreptate!
interveni prompt Olimpia.
— Ați spus „patronul”? întrebă Cik satisfăcut. Ce să
deduc de aici, că ați acceptat contractul? Putem discuta
latura lui materială, ca și îndatoririle concrete ale
serviciului? adăugă, scoțând un stilou.
— Trebuie să semnez chiar în această seară? se
interesă Olimpia.
— Și da, și nu! În următoarele două-trei zile ne vom
îmbarca în vederea plecării și vom perfecta totul la
reședința firmei. Sunt gata să vă avansez și o sumă de
bani, în cazul unor necesități imediate. Firește, altele
decât cele care țin de cheltuielile curente, obișnuite...
întrucât acestea vor fi incluse în nota de plată pe care o
va onora subsemnatul. Și el locatar al aceluiași hotel
„Splendid”, în al cărui restaurant ne aflăm! Iertați-mă
că mi-am permis să discut asemenea chestiuni prozaice
în prezența unei domnișoare atât de fermecătoare, se
scuză el, ridicând paharul în cinstea Olimpiei.
— Vai, prea multă amabilitate! Mă simt copleșită. Și,
între noi fie vorba, exagerați! Atât de mult, încât, în
mod firesc, ar trebui să roșesc. Chiar, nu m-am
îmbujorat deloc? întrebă zâmbind, scoțându-și oglinda
din poșetă și privindu-se. O... desigur! constată ea,
trecându-și mâna peste obraji.
— Deci, se amestecă în discuție Marinarul șchiop,
acum putem să ridicăm un pahar în cinstea
dumneavoastră, stimată secretară.
— Vă mulțumesc! acceptă ea toastul.
Cei trei goliră paharele.
— Extraordinar, cât de repede poate să treacă
timpul! constată Marinarul șchiop, privindu-și ceasul.
Pe mine va trebui să mă scuzați. Așa cum vă spuneam,
niște chestiuni de afaceri îmi reclamă neapărat
prezența. Dacă promiteți că mai rămâneți cel puțin o
oră, am să caut să mă întorc, zise el, ridicându-se.
— Promitem, dar nu te grăbi! zise Cik, râzând. Ce
părere aveți, stimată domnișoară Olimpia?
— Mă abțin. Nu pot fi obiectivă, zise imediat
Olimpia. Dacă era vorba de două afaceri, i-o
recomandam pe cea mai rentabilă, dar cum n-are de
ales...
— Formidabil, explodă Cik. Iată un examen de
inteligență obținut cu „magna cum laudae”.
— Te-aș sfătui, dragul meu, să fii mai prudent cu
aprecierile! Nu de alta, dar ar putea crește pretențiile
funcționarei, îl avertiză Marinarul șchiop.
— Nu e niciun pericol atâta vreme cât n-a fost
stabilită leafa, zise Olimpia, amuzându-se. Dar nu, n-a
fost un apropo, așa că să lăsăm discuțiile pe această
temă!
— Regret teribil că nu pot asista la o asemenea
dispută, mărturisi Marinarul șchiop, întinzându-le
mâna, pentru a-și lua la revedere.
Cik o privi pe Olimpia cu admirație. Marinarul
șchiop rămase în picioare. Olimpia înțelese situația și
se crezu datoare să vorbească.
— Ei nu, nu trebuie luată decât ca o glumă
nevinovată, se scuză ea. Până și eu am învățat că
afacerile sunt afaceri și că nu-i bine să fie neglijate.
Măritorul șchiop îl mai ținti încă o dată pe Cik.
Acesta nu reacționă în niciun fel, înțelese că lucrul cel
mai potrivit era să se retragă. Se înclină și părăsi masa.
Îl urmăriră cu privirea, apoi Cik, turnând în pahare,
reîncepu discuția.
— Și-acum între noi doi, cum se zice! În sănătatea
dumneavoastră și a marei șanse de a vă fi cunoscut!
Băură. Câteva clipe de stânjeneală se iscară până
când Cik se hotărî să atace la modul direct.
— Domnișoară Olimpia, sunteți un om deschis?
Vreau să zic prin asta un om cu care, discutându-se, să
se spună lucrurilor pe nume? În mod sincer?
— Da, cred că da! Ce doriți să mă întrebați? Dacă
depinde de mine, de ofertă...
Olimpia ridică ușor din umeri, iar Cik, din capul
mesei, de unde se afla, veni lângă dânsa.
— Uite, începu el. Cunosc toată situația
dumneavoastră. Mă rog, „toată”, un fel de a vorbi!
Cunosc acele chestiuni care au devenit de domeniul
public, dacă mă pot exprima astfel. Ați avut de suferit
o mare, o foarte mare deziluzie din partea omului
datorită căruia ați ajuns aici...
— Cum să vă spun, interveni ea, am investit în
această... cum s-o numesc?... afacere nu-i pot spune,
pentru că n-a fost afacere, eu n-am urmărit acest
lucru...
— Viitoare căsătorie, interveni el.
— Mai curând... da, viitoare căsătorie!, am investit
tot ceea ce am avut eu mai bun: dragoste, încredere,
respect și, de ce nu?, sacrificii. Ei bine, tocmai pentru
asta n-am putut accepta un compromis, chiar dacă am
plătit și plătesc (!) foarte scump. Vedeți
dumneavoastră, firesc era de a doua zi să mă întorc în
țară. N-am făcut-o! În primul rând pentru că mi-e
rușine și...
— A nu, să nu intrăm în amănunte, căută el s-o
menajeze.
— Dar nu-i vorba de amănunte. În sfârșit! zise ea,
renunțând. În momentul de față caut un angajament,
să pot trăi cinstit, iar mai târziu... Mai târziu...
— Și mai târziu? reluă Cik, simțind că îl pot interesa
intențiile Olimpiei.
— Nu v-aș putea spune, întrucât n-am luat încă nicio
hotărâre definitivă. Rămâne de văzut!
— Mda, sigur... E bine cum procedați, e bine.
Viitorul va fi în măsură să decidă. De fapt a și început.
Din această seară a început. Se pare că va fi de bun
augur și nu numai din punct de vedere material!
Olimpia intui în mare măsură ceea ce vru să-i spună
Cik, dar nu era dispusă să se lanseze într-o nouă
„aventură” sentimentală. Înainte de toate pentru faptul
că rănile nu-i erau încă vindecate, iar golul din sufletul
său nu putea fi umplut cu o așa-zisă dragoste
„dirijată”. Ce să fi făcut însă? Să nu înțeleagă
apropourile atât de pertinente ale bărbatului care-i
promitea mijloace de existență într-o perioadă când îi
era așa de greu? Să le fi respins? Dar ele nu erau
condiționate? Și nu cumva camuflau drumul care se
infiltra spre inima ei?
— Citeam undeva că atunci când viitorul ia locul
prezentului dispare speranța. Mă întreb, în cazul meu,
va fi bine?
— Răspunzându-vă în acest moment aș confirma
ceea ce căutați să-mi demonstrați, spuse Cik. Acordați-
mi posibilitatea să mă pronunț... în viitorul apropiat.
Nu vreau să vă ucid... speranța.
Și amândoi, încântați de propriul lor joc, pufniră în
râs. Un râs zgomotos, care începu să-i apropie.
Viitorul! Speranța!
Seara aceea se prelungi până târziu, în noapte...
Olimpia și Cik dansară o vreme. Muzica și lumina
scăzură; noaptea de-afară, ce învăluia totul, le creă
acea intimitate care o făcu pe Olimpia să se simtă bine.
Nu i-ar fi scăpat niciun dans dacă pantofii, puși întâia
oară, n-ar fi jenat-o, obligând-o de la un moment dat să
rămână numai la masă. Își depănară amândoi
amintirile – mai puțin Olimpia. Cik îi povesti despre
câte în lună și-n stele și mai ales despre luptele cu
taurii, de la care era nelipsit și pentru care se deplasa
mii de kilometri.
Marinarul șchiop nu mai reveni în seara aceea. Dădu
însă un telefon și se scuză că, fiind în continuare
reținut, n-o să-l mai poată vedea decât a doua zi...
Într-adevăr, a doua zi, la „Splendid”, în ușa camerei
în care se afla Olimpia, se auziră câteva bătăi discret.
— E cineva? întrebă Olimpia.
— Da, eu... răspunse Marinarul șchiop. Se poate
intra?
— Bineînțeles! zise ea, venind să-i deschidă.
— N-aș fi deranjat, dacă nu s-ar fi produs o
schimbare în programul meu. Trebuie să mă îmbarc pe
„Kostikos” peste câteva ore. Va fi un drum lung.
— Nu cumva în România? întrebă ea repede.
— A!... Nu, America de Sud!
— Dar de ce nu intrați? Poftim... îl invită Olimpia,
făcându-i loc să pătrundă în cameră.
— N-o să mi-o luați în nume de rău dacă acesta va fi
ultimul buchet de flori pe care voi mai putea să vi-l
ofer! spuse Marinarul șchiop, dând la iveală câțiva
trandafiri splendizi.
— Ultimul? întrebă Olimpia plăcut impresionată.
Deci toate celelalte buchete pe care le-am primit... de la
dumneavoastră au fost?
 — Ei, să lăsăm! minimaliză Marinarul șchiop.
— De fapt ar fi trebuit să-mi dau seama de asta! își
reproșă ea.
— Cum? se interesă el.
— Eu le-am pus pe seama hotelierilor, dar faptul că
toate erau la fel...
— Dacă-mi îngăduiți, făcu el cu un aer de licean, eu
pentru dumneavoastră am avut o simpatie deosebită
Nemărturisită, e adevărat, dar...
— Vă mulțumesc pentru toate. Ce m-aș fi făcut, în
situația în care mă aflam dacă...
— O!... Nu-i cazul să-mi mulțumiți pentru nimic,
interveni marinarul.
— Sunteți un om mărinimos!
— Nu spuneți cuvinte mari. Îmbarcarea pe când e?
schimbă el vorba.
— În maximum două zile. Patronul meu, zise ea
zâmbind, mai are de pus la punct câteva chestiuni de
afaceri.
— Deci totul e perfectat! constată Marinarul șchiop.
— Să sperăm!
— Mda, speranța este un mare lucru! De fapt cel mai
important în viață este să știi să transformi speranța în
certitudine. Se întâmplă uneori să obții și ceea ce nici
măcar n-ai putut spera, dar asta e... numai uneori! Și-
acum permiteți-mi să vă spun... să vă spun, lungi el
cuvintele, adio!
— Adio? De ce așa? se miră Olimpia. De ce nu la
revedere?
— Eu sunt omul extremelor, domnișoară Olimpia.
Eu în permanență joc totul pe o carte. Îmi pare rău,
sincer vă spun, îmi pare rău că de data asta am...
pierdut! Adio, domnișoară Olimpia!...
Marinarul șchiop ieși repede. Poate mai repede decât
mergea de obicei. Lucru care o făcu pe Olimpia să și
observe pentru sine: „Parcă nu mai șchiopată.”

Două zile mai târziu Cik și Olimpia se îmbarcau, la

rândul lor, pe un vas de pasageri. Aflată în cabina ei,
Olimpia, lungită pe pat, asculta un concert la aparatul
de radio. Bătăile din ușă o scoaseră din atmosferă.
— Cine-i? întrebă ea.
— Vă deranjez? răspunse Cik tot printr-o întrebare.
— Imediat. Cum o să deranjați? Vă rog, adăugă ea,
luând lănțișorul asigurător de la ușă.
— V-ați instalat?
— Un fel de-a spune! zise Olimpia, rotindu-se pentru
a-i prezenta încăperea.
— Vă simțiți bine, desigur. Suportați marea?! O!...
Dar v-am deranjat, zise el mai apoi, dându-și seama că
Olimpia asculta radioul.
— În lipsă de altceva ascultam un concert.
 — Am aflat că în salonul vasului, peste câteva
minute va rula un film. Nu vreau să-mi scape. Sunteți
dispusă să mă însoțiți? îi oferi el brațul.
— Este o obligație de serviciu? întrebă ea, privindu-i
ostentativ mâna întinsă.
— A!... Nu, răspunse el zâmbind. Cum mi-aș putea
permite așa ceva. Este o invitație și-atât.
— Și ce film e? se interesă ea.
— De vreme ce-am spus că nu vreau să-mi scape...
— Că doar n-o fi o coridă! zise ea mai mult la
întâmplare.
— Ba chiar așa! O coridă cu un matador pe care l-am
admirat în atâtea rânduri! se înflăcără el.
— Toreador vreți să spuneți, nu? încercă ea timid să-
l corecteze.
— O! Domnișoară!... spuse Cik cu un aer de
superioritate.
— Am greșit, așa-i? Da, da, îmi dau seama că am
greșit... Sigur, ați fost la atâtea coride, încât... Mi-ați și
spus... Vai, mor de rușine... Ce gafă...
— Dar nu vă mai scuzați. E firesc să nu știți de
vreme ce n-ați asistat niciodată la lupte. Matadorul este
șeful unui grup de toreadori, cel care aplică lovitura
capitală. Ați reținut exact, da? o întrebă el pe același
ton didactic.
Olimpia îl ascultă cu atenție; explicația o impresiona.
Tresări ca de un fior.
— Ce e? observă el.
— Vă supărați dacă n-am să vă însoțesc? îl chestionă
Olimpia cu jumătate de gură.
— Bineînțeles că nu. Mă întreb însă cu ce o să vă
umpleți timpul. Dacă dormiți acum, la noapte o să
măsurați coverta.
— Am să ies pe punte. Când că e soare, e frumos...
— Vă conduc, se oferi el.
Olimpia se îmbrăcă cu o jachetă asortată la
pantalonii ei negri, care-i veneau atât de bine, luă
aparatul cu tranzistoare și, după ce încuie ușa, ieși
înaintea lui.
Cik o conduse până pe punte, apoi se grăbi să prindă
începutul filmului. După plecarea lui, Olimpia se
instală într-un șezlong și încercă să prindă postul de
radio București. Plimbând scala aparatului, la un
moment dat auzi foarte slab o melodie populară
românească. Încercă să mărească volumul. Muzica se
auzea când mai tare, când mai încet... Olimpia își
apropie aparatul de tâmplă; ochii îi jucau în lacrimi. Se
ridică și veni la balustrada punții. Insistând cu privirea
în același loc, în valuri, recunoscu chipul lui Codrin,
iar în ureche îi răzbătură crâmpeie din discuția purtată
cu el în preajma plecării ei din țară.
„Ascultă Codrin, părea a-i spune ea, nu vreau să te
amăgești. Știu cărui fapt se datorează prezența ta aici.
Ești un admirabil, un foarte bun coleg, un om plin de
calități...”
„Ei nu, nici pe departe”, zicea modest chipul lui
Codrin.
„Nu exagerez deloc, am toată stima, tot respectul,
dacă vrei, dar... În alte condiții, și nu numai eu, oricare
femeie nici măcar nu și-ar putea dori ceva mai mult...
Regret, în alte condiții...”
„Și-atunci de ce vrei să pleci?” o întâmpină din nou
figura imaginată a lui Codrin.
„Pentru că lumea e mică, pentru că pe mine nu mă
încape, pentru că...”
Olimpia tresări, revenind la realitate.
— Ce-a fost? De ce obsesia asta?
— Cu mine vorbiți?... o întâmpină Cik, reîntors de la
film.
— Mai bine mergeam și eu, căută ea să salveze
aparențele. Aici, pe punte, m-am plictisit de moarte.
— Ați pierdut niște scene fulminante. Și, apropo, își
aminti el, ați fi văzut diferența dintre matador și
toreador!... O, când se striga „Ole!”?... Când tribunele
se ridicau în picioare și când se striga „Ole”!?
— Să mergem! îl determină Olimpia să părăsească
subiectul care o indispuse fără margini!
— Da, sigur, să mergem, încuviință el. Numai că
unde să mergem? Pentru masă e prea devreme. Poate
să luăm un aperitiv.
— Nu, mulțumesc, refuză ea pe un ton foarte
politicos. Aș prefera să stau puțin întinsă.
— Desigur, n-am nimic împotrivă. Vă rog...
După ce o conduse, Cik se retrase până la vremea
cinei, când urma să o reîntâlnească. Olimpia reintră în
cabina sa, puse lănțișorul la ușă și se duse direct la
măsuță. Își pregăti cele necesare de scris și rămase un
timp nemișcată, pentru a-și aduna gândurile. Începu
hotărâtă să însăileze rânduri-rânduri pe coala albă...

„Dragă mamă,

Deși mă aflu atât de departe, nu te-am uitat și nu te pot

uita niciun minut. Ba, poate n-ai să mă crezi, distanța
dintre noi m-a apropiat și mai mult de tine. Te simt aproape,
aproape de sufletul meu. Drumul până aici a fost foarte
plăcut și totul este așa cum am prevăzut. Uneori mă
cuprinde dorul de tine, de toți aceia pe care i-am cunoscut, și
când văd câte un om pe stradă caut să-i găsesc trăsături
comune cu vreunul de acasă. Și, să știi, am băgat de seamă,
fizicește, toți oamenii au câte ceva comun între ei. Sigur, pe
aici sunt multe lucruri noi cu care nu m-am obișnuit încă.
Și serile și diminețile sunt mai altfel, și nopțile sunt parcă
altele. Și străzile și casele... Și mâncarea este altfel. Nici
măcar friptura nu este așa cum o pregăteam noi, dar... Vezi
cât de sinceră sunt? Uneori să știi că-ți dau și dreptate. Da,
sigur, printre ai tăi e una și printre străini alta. Uite, îți
promit că dacă n-am să mă pot acomoda, nu mă încăpățânez
și... Și mă înțelegi tu ce vreau să zic! mai aștept. În rest
toate bune. Salutări la prieteni și te rog să nu-ți faci gânduri
negre. Menajează-te. Vreau să te știu sănătoasă. Am să-ți
trimit vești cât mai des cu putință. Te îmbrățișez și te sărut
de mii de ori. A ta,

Olimpia

P.S. Adresa nu ți-o dau, întrucât urmează să ne mutăm

într-o casă mai mare. Această scrisoare ți-am expediat-o din
călătoria noastră de nuntă.

Olimpia reciti scrisoarea, o cumpăni și pentru un

moment se gândi să o rupă. Cum să mint în halul ăsta?
își spuse. Cum să mint? Dar oare pot să-i spun
adevărul? se întrebă oftând. Un adevăr care o va ucide,
care mă va lăsa singură pe lume. Dar și așa eram
singură! Am hotărât să o pregătesc și trebuie să fac
asta! trase ea concluzia. Și-apoi dacă nu i-aș scrie nu s-
ar consuma într-atât, încât... Nici nu pot să mă gândesc
la asta!...
Luă un plic de pe măsuță, anume pus acolo pentru
eventuala corespondență a pasagerilor, scrise adresa, îl
lipi și-l puse printre lucrurile din geantă cu intenția de
a-l expedia din primul port în care va acosta vasul.
*
Cele aproape două zile ale călătoriei se scurseră
pline de monotonie și de febra debarcării. Ce-i va oferi
noua destinație temporară? Olimpia avu să afle de
îndată, în dimineața în care vaporul trase la țărm –
doar pentru a face posibilă debarcarea celor doi, așa
cum un tren de persoane ar opri într-o haltă oarecare,
aproape fără identitate. Un port mărunt, lipsit de
forfota docherilor, de strigătul metalic al sirenelor, de
macaralele care să sfideze văzduhul cu imensele lor
gâturi de girafe...
— Iată-ne ajunși! zise Cik, pregătindu-se s-o ajute în
vederea debarcării.
— Da? întrebă Olimpia derutată. Cum se cheamă...
portul acesta! căută ea să se lămurească.
— Dacă s-ar numi Marsilia, Hamburg, Londra ori
mai știu eu cum, ar avea mai multă importanță? îi
răspunse el puțin șocat, dar nu lipsit de amabilitate.
— A, nu!... Sigur că nu, zâmbi ea. Mă gândeam doar
că aș avea de expediat o scrisoare pentru România și,
firesc, ar fi trebuit să trec localitatea! încercă să-și
justifice curiozitatea.
— În cazul acesta mă scuzați, zise Cik. M-aș simți
onorat să vă pot face eu acest serviciu. Apropo, i-ați
scris mamei că urmează să vă întoarceți în cadrul
contractului nostru?
— Extraordinar! făcu Olimpia cu părere de rău.
— Nu i-ați scris?! zâmbi el.
— Nu! spuse ea. Cum a putut să-mi scape un lucru
atât de important?...
— Nu-i nimic, în următoarea scrisoare... Dar
deocamdată s-o depunem pe cea existentă. Vom părăsi
imediat zona portului, vom lua mașina mea, pe care, la
plecare, am lăsat-o în imediata vecinătate, și după ce
vom fi parcurs aproximativ o sută de kilometri vom fi,
în sfârșit acasă. Așadar, cunoscând planul, vă rog să-l
punem în aplicare. Deci... conchise el, întinzând mâna
spre ea.
— Ce anume? făcu Olimpia nedumerită.
— Scrisoarea!
— A!... Scrisoarea! se dezmetici ea, dându-i-o.
— Rămâneți aici câteva secunde și supravegheați
bagajele.
Cik, fără să mai aștepte încuviințarea Olimpiei, se
făcu nevăzut după primul colț și se întoarse la fel de
repede pe că plecase. Atât de repede, încât Olimpia îl
și întrebă, cum de a reușit să o expedieze în atât de
puțină vreme...
— N-am vrut să vă fac să așteptați, stimată
domnișoară! îi răspunse el. Și nici nu-i departe oficiul,
câteva clădiri de-aici.
Urcați în mașina care-i aștepta, cei doi o porniră spre
ieșirea din port și apoi, în continuare, pe panglica de
asfalt a șoselei. De o parte și de-alta, întinderi de nisip
mânat de vânturi și așezat în dune...
— În curând, câmpurile astea îmi vor aparține, zise
Cik, arătând în jur ținuturi cât vezi cu ochii. Vor trebui
niște investiții pentru irigații, dar se rezolvă... Stăm
prost cu apa.
— Și e atât de cald, spuse Olimpia, tamponându-și
fruntea. Pentru mine care nu sunt obișnuită...
— Cu timpul să sperăm că vă veți acomoda.
— Nădăjduiesc, afirmă ea binevoitoare.
— Priviți acolo, în stânga! îi atrase el atenția. Vedeți
vila aceea mare? Acolo o să locuim nu peste multă
vreme. Deocamdată mai trăiește unchiul meu.
— Cum adică „deocamdată”? întrebă Olimpia,
părându-i-se formularea cel puțin nepotrivită.
— Păi da! Unchiul meu, ca și mine de altfel, nu mai
are pe nimeni. Numai că deosebirea dintre noi doi este
că el a ajuns la o vârstă matusalemică. Deși s-a
încăpățânat să trăiască atât, tot va avea un sfârșit, nu?
Ei, n-o să fim nevoiți să așteptăm prea mult! trase el
concluzia, râzând. De ce mă priviți așa? se adresă
Olimpiei, nedumerit.
 Olimpia – sesizase el bine! –, ascultându-l, rămăsese
derutată. În primul rând felul de a gândi al patronului
său nu i se părea potrivit. Să dorești cuiva sfârșitul
pentru a-ți putea mări averea?! Și-apoi, „n-o să fim
nevoiți să așteptăm prea mult!” De ce-a implicat-o și
pe ea?! Sau poate – gândi – prin „noi” se referea la el și
la alții. Încercă să se lămurească.
— Bine, dar dumneavoastră – cel puțin așa mi-ați
spus și adineauri – sunteți chiar singur-singur?! întrebă
ea cu naivitate.
— Singur! răspunse el firesc. O să vă și convingeți
deîndată. Până acasă mai avem de mers doar câțiva
kilometri... A!... reveni, presupun că nu v-ați referit la
personal, la lucrătorii pe care-i folosesc la plantații. Ei
sunt destui. V-ați referit, ca să mă exprim astfel, la
persoana mea...
Mașina coti după un deal; în vale se profila o așezare
relativ restrânsă.
— Iată, în sfârșit, domeniile! spuse el încântat. Acolo
va fi fericirea noastră!
O undă de tristețe năpădi fața Olimpiei. „Cum, își
zise, asta este ceea ce am căutat eu?! Pentru asta a
trebuit...?” oftă ea.
— Într-adevăr, prea lung și mult prea obositor
drumul ăsta, dar peste câteva minute vom ajunge,
spuse Cik, punând oftatul Olimpiei pe seama
surmenajului.
— Da, cam obositor, încuviință ea. Și pentru o
femeie, în general pentru un om neobișnuit...
În sfârșit mașina se opri în fața unei clădiri, mult mai
arătoasă decât toate celelalte. Un bărbat deschise larg
porțile și automobilul pătrunse într-o curte imensă. Un
grup de femei, bărbați și câțiva tineri împresurară
mașina, salutându-i zgomotoși. Cik le făcu un semn
spre Olimpia, le spuse ceva în limba lor, iar aceștia
începură să aplaude și să se încline.
— Vă urează „Bun sosit”, îi explică Cik Olimpiei.
Mulțumiți-le!
Olimpia le zâmbi, înclinând capul într-o parte și în
alta, Cik le mai adresă câteva cuvinte și cei care au ieșit
în întâmpinarea lor se retraseră.
— Ei, să mergem, o invită el.
— Da, sigur, să mergem, spuse ea în mod automat.
Coborî din mașină și se lăsă condusă într-una din
camerele ce servesc drept locuință. O femeie le aduse
bagajele și tot ea reapăru cu o sticlă de băutură.
— Menajera mea! i-o prezentă Cik.
— Menajeră?!
De cum auzise cuvântul Olimpia tresări, amintindu-
și de Elena. Scena la care fusese nevoită să asiste acasă
la Hristu, toate cele petrecute acolo îi reveniră cu atâta
ostentație, încât se înfioră. Cik își manifestă
nedumerirea față de reacția ei nu numai prin gestul
schițat de sprâncenele-i stufoase, ci și printr-o
întrebare:
— Și totuși nu vă înțeleg! Ce nu este în ordine, de ce-
ați tresărit așa?
— Nu știu... Cred că niște frisoane, puse ea totul pe
seama sănătății.
— Poate o răceală contractată pe puntea vasului,
presupuse el.
— N-ar fi exclus. Am stat afară prea multă vreme.
— Ei, dar nu-i nimic, o să-mi treacă! minimaliză
Olimpia.
— Cu siguranță că o să treacă! mai cu seamă după ce
gustăm din această băutură! adăugă el, arătând spre
sticla adusă de menajeră. E o licoare specială și se bea
numai la zile mari. Astăzi e o zi mare, nu?
Olimpia nu-i răspunse imediat, fapt ce-l determină
pe Cik să repete întrebarea, dar de data aceasta în
limba română.
— Da, sigur, mare! păru a încuviința Olimpia.
— Atunci în sănătatea dumneavoastră și a sosirii
dumneavoastră! făcu un semn menajerei, care, turnând
în pahare, îi invită să servească.
— Ce părere aveți? o chestionă el entuziasmat.
— Bună! Foarte bună! N-am mai băut așa ceva.
— Nici n-ați fi avut de unde!... Dacă mai doriți... o
îmbie Cik, punând mâna pe sticlă.
— Nu, mulțumesc...
— De ce? Poate că mai doriți! zâmbi el. Vă rog, nu vă
jenați...
— A fost bună, dar numai atât! Mulțumesc!
— Cu plăcere. Ei, schimbă el vorba, debutul
activității dumneavoastră se va produce aici. Trebuie
să recunoaștem, nu este ceea ce aș fi dorit să vă ofer,
ceea ce meritați de bună seamă, și din această cauză vă
cer scuzele de rigoare!
— Dar, zău, nu trebuie să vă scuzați atâta pentru
asta! zâmbi ea.
— Iată motivele pentru care vă spuneam... în
legătură cu unchiul meu, vă reamintiți, desigur?... În
sfârșit!... Deci în această cameră veți locui, iar treburile
de cancelarie le veți face într-o cameră alăturată. Dintr-
un punct de vedere este chiar foarte bine. Toată viața
noastră se desfășoară aici când suntem acasă. De fapt,
mare lucru nici nu mai există. Întreaga activitate a
acestei așezări se polarizează aici. Să sperăm că foarte
curând, cu sprijinul dumneavoastră... Dar asta este o
altă chestiune, pe care o vom discuta la timpul potrivit.
Deocamdată vă las să vă instalați și până veți reuși să
vă înțelegeți cât de cât cu oamenii – deși câțiva dintre
ei vorbesc o engleză stricată – apelați fără grijă, fără
jenă, la serviciile mele. Vă stau oricând la dispoziție.
Bine?
Olimpia ridică ușor din umeri, și în sensul că este de
acord, și în sensul că n-are încotro.
— O.K.! aprecie Cik. Până una alta să vedem ce vești
vă pot aduce de la bucătărie...
Cik ieși repede; se întoarse curând.
— Nu v-am întrebat dacă aveți nevoie de ceva!... zise
el către Olimpia, după care se adresă menajerei,
spunându-i cele necesare în limba ei.
— Lăsați, am să mă descurc, îl asigură Olimpia.
— Perfect. De altfel, i-am spus și menajerei...
— Mi-am dat seama. Mulțumesc! preciză ea,
rămânând în mijlocul camerei.
Cik îi făcu semn menajerei să-l însoțească și ieșiră
împreună. Olimpia îi urmări cu privirea; un sloi de
gheață o cuprinse încetul cu încetul. Se scutură de
câteva ori, parcă să-și alunge fiorii iscați de neplăcuta-i
stare, dar, în loc să-i înlăture, un nou tremur îi
declanșă un plânset nervos. „Ce se poate întâmpla cu
mine? își zise, încercând să se stăpânească.
Extraordinar! Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat!”
Desfăcu una dintre valize cu intenția să-și scoată o
îmbrăcăminte mai groasă, deși mercurul
termometrului, plantat pe tocul de la fereastră, indica
peste 30°. În febra căutării unui pulover își dădu seama
că lucrurile îi erau înghesuite și hotărî să și le aranjeze
pe portmantouri. Le luă deci din valiză și le orândui
mai întâi pe pat, așezându-le după categorii... Când
termină treaba, privi mormanul de îmbrăcăminte
stivuit în mijlocul patului. Renunță să mai îmbrace
ceva, deoarece simți că i se făcuse cald, din ce în ce mai
cald... „De ce mi-au trebuit mie toate astea?! își zise,
ducându-și mâna la bărbie, de parcă așa ar fi aflat un
răspuns. M-am zăpăcit!... Să sperăm însă că într-o
lună-două voi fi din nou acasă și se va termina!” gândi
ea, începând să se aline cu speranța. Își trecu degetele
moi, catifelate, peste rochiile boțite, de parcă ar fi
căutat să le vindece cutele. Tresări. Avu senzația (ce
ciudat!) că rochia la care ținea cel mai mult acoperea
un corp omenesc întins într-o raclă. Cu un gest energic,
le strânse și le aruncă la loc, în valiza din care le scoase.
Toropeala „băuturii dă bun-venit” îi cuprinse întregul
trup. Își duse mâinile la frunte, la tâmple, își frecă
ochii, ale căror pleoape deveniseră de plumb... Fără s-o
mai intereseze ceva se culcă. Adormi imediat...
A doua zi, a trei zi, în zilele imediat următoare nu i
se dădu să facă nimic. „Acomodați-vă cu viața de-aici!
i se spunea de fiecare dată când cerea de lucru. Nu-i
nicio grabă. Pentru dumneavoastră lumea de aici este
o altă lume, cu care n-ați mai avut de-a face. Nu doresc
nici pe departe să vă simțiți stingheră!” Această
atitudine i se păru Olimpiei din cale afară de
omenoasă. La atâta înțelegere nici n-ar fi cutezat să
gândească. În plus, faptul că Cik era rezervat și
politicos în relațiile cu ea, deși situația în care se găsea
era teribil de vulnerabilă, o făcea pe Olimpia să-l
studieze. Ceea ce nu însemna însă că renunțase la
ideea de a părăsi – cât mai repede posibil! – acele
locuri, unde înseși condițiile de față nu-i erau
favorabile.
După o săptămână de la sosirea sa lucrurile începură
să se precipite. În ajun, din lipsă de preocupări,
Olimpia se culcase ca de obicei foarte devreme. Cele
câteva cărți pe care le luase la plecarea sa din țară le
citise de două sau de trei ori... Din casă nu ieșise decât
o singură dată și-atunci pentru că socotise că trebuia
să-și facă o idee despre locurile și oamenii unde avea
să trăiască, chiar și pentru puțină vreme. Nu se dumiri
câtuși de puțin. În afara unei curți imense, împrejmuită
cu ziduri ca de cetate, și-a unor oameni care o priveau
curioși, nu sesizase nimic deosebit.
În dimineața aceea menajera aduse două cești de
cafea și la plecare, în loc de obișnuitele cuvinte cu care
Olimpia se învățase și care pentru ea însemnau „poftă
bună”, îi făcu semn să nu servească, deoarece la micul
dejun urma să aibă un invitat într-adevăr, după ieșirea
acesteia, sosi Cik.
— Bună dimineața, stimată domnișoară! îi spuse el
de cum intră.
— Bună dimineața! îi răspunse Olimpia.
— V-ați odihnit bine? întrebă Cik pe un ton amical,
așezându-se pe un scaun de lângă măsuță, în fața ceștii
de cafea ce-i era rezervată.
— Mulțumesc de întrebare. Numai că, zise Olimpia
râzând, pentru a mă fi odihnit trebuia în prealabil să fi
fost obosită. Pe când eu...
— Da, logic, sigur, făcu el. E, nu-i nimic, stimată
domnișoară... Cik se opri. Duse ceașca la gură, sorbi o
înghițitură, puse ceașca tacticos pe farfurioară și,
privind-o lung, cu subînțeles pe Olimpia, i se adresă în
continuare: Vă supărați dacă renunțăm la acest fel atât
de protocolar de a discuta? Îmi permiteți să vă spun pe
nume?
— Am și vrut să vă propun acest lucru. Desigur...
— Perfect. Atunci, cu îngăduința dumneavoastră,
pentru mine ați devenit Olimpia.
— Vă rog! zâmbi ea.
— Îmi permiteți?
Cerând permisiunea, Cik se ridică și, luându-i mâna,
i-o sărută reverențios.
— Sunteți prea amabil! simți ea nevoia să-i spună,
deși nu era convinsă că într-o asemenea împrejurare n-
ar fi fost mai potrivite alte cuvinte.
— O!... Dar nu-i vorba de nicio amabilitate, zise el.
Eu nu sunt pentru formalism. Nici în afaceri și nici în
viața particulară. Mda!... făcu apoi pentru a câștiga
timp și mai cu seamă pentru a trece la altă ordine de
idei. Să începem cu un scurt istoric al acestei firme, la
care, onorându-ne, ai acceptat să lucrezi. Observi,
zâmbi el, îmi vine mai ușor așa, să folosesc persoana a
doua singular...
— Eu ce trebuie să zic? întrebă ea, răsfățându-se
ușor.
— Știu eu? acceptă Cik jocul. Că e bine!
— E bine! se amuză Olimpia.
— Așadar, reluă el firul povestirii, să spun câte ceva
despre întreprindere. De altfel singura de pe aceste
locuri! Am moștenit-o de la tatăl meu. Dintotdeauna a
produs și a exportat tutun. Până nu de multă vreme
treburile au mers perfect. Tutunul de pe aceste
pământuri, varietățile plantate, calitatea lor asigurau
un plasament sigur și prețuri onorabile. Ei bine, de la
un timp, de când s-a declanșat campania antitabacică...
Și încă ceva... să fiu sincer, viața pe care o duc aici,
această izolare, această fugă impusă de la civilizație,
această... nu știu cum să o numesc... austeritate au
început să mă enerveze. În afara călătoriilor pe care le
fac în interes de afaceri și a coridelor de la care sunt
nelipsit, tot timpul mi-l petrec aici. Ei bine, cred că ar fi
cazul să mă gândesc la ceva mai eficient. Mai rentabil
din toate punctele de vedere! Am acest drept, nu crezi?
— Îmi cereți o părere?
— Păi da. Amândoi și numai amândoi alcătuim
consiliul de administrație, zise el zâmbind.
— Să nu exagerăm!... Deci îmi cereți părerea,
continuă ea după o pauză... Sigur, dar eu nu cunosc
situația... N-o cunosc deloc, sublinie.
— Oricum, o părere puteți avea, insistă Cik.
— Da, o părere... Numai o părere. Vedeți
dumneavoastră, condițiile de aici, pentru mine cel
puțin, nu sunt prea încurajatoare. De aceea, să nu mi-o
luați în nume de rău, personal, nu văd cum aș putea să
rezist prea multă vreme. Dumneavoastră sunteți un
om admirabil...
— Fii prudentă, te previn! Să nu mă ceri în căsătorie
că s-ar putea să primesc! zise el glumind.
— A, nu... Nicio grijă, zâmbi ea, roșind. Este ultimul
lucru la care mă gândesc!
— Și primul? întrebă el repede.
— Sincer?
— Evident!
— Să pot pleca de aici cât mai repede cu putință. Nu-
mi dau seama, poate v-am jignit, poate am spus o mare
prostie, încercă ea să se scuze, dar... Vă rog să mă
iertați.
— De ce? Sinceritatea a devenit în zilele noastre o
floare atât de rară, încât merită să fie cultivată și-atunci
când convine cel mai puțin.
— Oricum, nu trebuia...
— Ba da. Și, ca să te conving, am să-ți plătesc exact,
cu aceeași monedă. Mă urmărești? atrase el atenția
Olimpiei, care privea undeva, în podea...
— Da, sigur... Sigur că da! tresări ea.
— Perfect. Mai ales că vreau să-ți spun chestiuni
foarte importante. Să sistematizăm! își propuse el. Să
mergem metodic, pentru a mă face înțeles și pentru, a
colabora așa cum trebuie...
Cik se ridică, își bău ultima picătură de cafea, se
plimbă prin cameră, sub privirile Olimpiei, pentru a-și
orândui ideile și mai ales pentru a-și alege cuvintele
cele mai potrivite. Ajungând în dreptul patului, avu
intenția să se așeze, dar renunță, continuându-și
plimbarea. „Nu e decent să te așezi pe patul unei
femei!” vru să-i spună Olimpiei, dar nu rosti fraza,
deși l-ar fi slujit.
Olimpia îl urmărea cu atenție. Cu atâta atenție, încât
îi desluși gestul; mai bine zis renunțarea la el. S-au
întâlnit din priviri pe coordonatele unui zâmbet
complice...
— Vezi tu, Olimpia, începu el, noi ne știm de
oarecare vreme și nu putem să nu recunoaștem că
uneori am avut să ne spunem și lucruri pentru care n-
am fost în stare să rostim cuvinte. Cel puțin în ceea ce
mă plivește... Ei bine, mi-am propus să fiu sincer și...
M-ai înțeles, da?
— Da.
— Care bărbat s-ar da în lături? Și totuși eu... Nu-mi
amintesc să fi întrecut măsura în nicio împrejurare.
Posibilități existau! Și, de ce să n-o spun, există! N-am
dreptate? ceru el să i se confirme.
— Ba da, recunoscu ea.
— N-am făcut-o și, culmea, nu-mi propun s-o fac.
Poate că nu-i bine. Există pericolul ca această atitudine
să fie interpretată pe dos! M-am gândit și la asta. Nu,
nu! Nu vreau să jignesc pe nimeni! zise el pe un alt ton,
pentru a potoli reacția Olimpiei. Eu discut în principiu!
Hm, dar câte implicații nu sunt?! reveni zâmbind.
Cunosc o poveste. O poveste veche, foarte interesantă
și plină de semnificații... Se spune că într-un pustiu un
om s-a rătăcit de însoțitorii lui. Omul avea asupra sa o
pâine. Firesc, la un moment dat, i s-a făcut foame. N-a
avut însă tăria să-și scoată cuțitul și să se înfrupte. Să
mai rabd, și-a zis. Dacă ai mei nu mă vor afla surind,
ce-am să mă fac? Și a răbdat azi, și a răbdat mâine, și a
răbdat poimâine, până când, într-o zi, oamenii au găsit
un mort și o pâine întreagă. Repet, e numai o poveste!
preciză el. Mda, te-am cam pus pe gânduri și
bineînțeles că n-am urmărit asta.
 — E o poveste foarte interesantă! zise ea,
aprinzându-și o țigară. Foarte interesantă, dar poate
avea atâtea implicații, încât nu știu la care dintre ele să
mă opresc.
— Cum adică „atâtea”? o cercetă el.
— Hm!... E adevărat că există și aceea la care v-ați
gândit, nu neg...
— Și anume? o întrerupse el avid după răspuns.
— Ei, ce Dumnezeu, suntem oameni în toată puterea
cuvântului! îl mustră ea zimțând.
— Așa! Și?!
— Și mai există una, de altă natură, insinua Olimpia.
— Mă rog, o fi existând, dar pe aceea s-o lăsăm.
— Cum doriți dumneavoastră!
— Și. Nu-mi mai spune dumneavoastră! se alintă el.
— Vă spun cum doriți, făcu ea pe naiva.
— Iar?
— Iar, duse jocul până la capăt.
— Mda!... E un răspuns!... Poate și pentru faptul că
eu sunt patronul, nu?! Eu sunt patronul, în timp ce
dumneata... Ei, haide, Olimpia, adoptă el un ton
familiar, haide, scoți din căpșorul ăsta atât de frumos
niște idei atât de troglodite!
— Troglodite?! se miră ea.
— Bineînțeles, cum altfel?!
— Dar cunoașteți extraordinar de bine limba
română! Cuvântul acesta nu este frecvent utilizat și mă
surprinde...
— Păi ți-am spus că am studiat o vreme în țara ta.
Pentru limba română și pentru...
Cik se opri. Deschise dulapul, scoase o sticlă de
băutură, două pahare mici, le umplu și-i oferi Olimpiei
să bea.
— Văd că sticla e așa cum a fost pusă. Nu obișnuiești
din când în când?... Te rog, servește... Un coniac...
— Mulțumesc.
Cei doi ridicară paharele, băură, apoi le puseră pe
masă.
— Am îndrăgit și îndrăgesc limba română. Și nu
numai limba... Când mi s-a propus să angajez o
româncă, nu am stat pe gânduri nici măcar un minut.
— Vă mulțumesc și mărturisesc că mă simt onorată,
zise... înălțând paharul.
Cei doi băură, ciocnind mai întâi.
— Ca să-mi dau seama pe parcurs că de fapt eu am
descoperit în dumneata mai mult decât un angajat, am
descoperit...
— Ați remarcat desigur faptul că v-am cerut de lucru
în fiecare zi, făcu ea pentru a abate discuția.
— Dar cine ți-a reproșat pentru asta? zise el,
trecându-i ușor mâna prin păr, în timp ce se ridică de
pe scaun. Cine ți-a reproșat?
 — Nu-i vorba de un reproș, dar existența mea aici...
— Da, știu... Știu, cum să nu?! Ascultă, Olimpia, nu
mai suntem adolescenți! Din păcate, dar și din fericire
nu mai suntem adolescenți! Metodele cu care se
„operează” la vârsta noastră sunt altele decât
scrisorelele parfumate și plimbările fără cuvinte... Nu
spun că toate astea n-au poezia lor, dar noi nu ne mai
putem permite luxul de a trage cu tunul în vrăbii... Da,
recunosc, e teribil de prozaic ceea ce spun, dar asta e...
În sfârșit, ce-ai zice, dragă Olimpia, dacă...
— Nu! Vă rog, nu! îl imploră ea. Nu mă puneți într-o
situație dificilă. Înțelegeți-mă! Despre așa ceva nu
poate fi vorba pentru nimic în lume. Nu-mi cereți
explicații, nu-mi puneți niciun fel de întrebare. Vă rog.
Olimpia se ridică de la masă și se duse la fereastră.
Rămase acolo o bucată de vreme Cik se așeză din nou.
— Te rog să mă scuzi, zise el.
— Vă mulțumesc!
— Îmi dau perfect de bine seama că situația în care te
găsești...
Ea îl privi cu un aer de parcă i-ar fi cerut îngăduință,
întrucât el nu reacționa în niciun fel, Olimpia se duse
la pat, se așeză pe marginea lui și își lăsă capul în
palme...
— Deși, dacă recunoaștem, ținu să-i spună Cik, ce e
vinovat Atlanticul că în Pacific s-a scufundat un
vapor?
— De bună seamă, nu-i vinovat, încuviință ea, dar,
de vreme ce s-a scufundat, acel vapor nu mai există! Și,
neexistând, cum o să mai poată naviga? Acel vapor
nici măcar nu-și mai merită numele. A devenit o
epavă. Nu încercați s-o mai scoateți la suprafață. Vă
asigur că nu merită!
— Și nici încărcătura de la bordul lui? Acea
încărcătură valoroasă, extraordinar de valoroasă,
trebuie lăsată să zacă pe fundul apei?
— Nu știu, oftă ea. Nu mă pricep la vapoare,
continuă după o pauză, crezând că în felul acesta îl
determină să renunțe.
— Mi-ai spus, Olimpia, chiar și în discuția de acum,
că nu te poți împăca, în niciun chip, cu viața de aici.
Dar viața de aici, așa cum se prezintă ea, bună sau mai
puțin bună, este o realitate. Eu însumi recunosc că se
poate trăi și în alt mod și, după câte vei vedea, m-am și
gândit să o abandonez, s-o schimb pe alta mai
convenabilă. De ce nu mă ajuți dacă, implicit, și tu vei
avea numai de câștigat?
— Nu văd cum ar putea depinde de mine? făcu ea
conciliantă.
— Mă rog, nu-ți pot impune să ai pentru mine niște
sentimente la care ar fi trebuit să aspir în mod
justificat. Te și înțeleg pe undeva. Rănile din sufletul
tău încă nu s-au cicatrizat, dar pot măcar să am
garanția că peste un timp, fie și îndelungat...
— Dar aceste chestiuni, iertați-mă, nu țin de o
învoială! Nu se poate încheia o convenție în acest sens.
Eu nu știu să vă fi făcut să credeți că raporturile dintre
noi pot fi și altele decât cele dintre patron și salariat.
M-ați angajat pentru o muncă, mă veți plăti probabil
pentru asta, iar eu sunt gata să ascult ce anume am de
făcut. Asta aștept de când mă aflu aici.
— Înțeleg, așadar, că din punct de vedere afectiv...
Cik se opri. O privi insistent, căutând să obțină
răspunsul pe care-l dorise. Olimpia însă, consecventă,
nu-i încuraja pornirile.
— Îți dai seama că am fost și sunt în măsura să obțin
orice de la dumneata? o întrebă el, nescăpând-o din
privire.
— Îmi dau și vă mulțumesc pentru că n-ați făcut-o.
Vă sunt recunoscătoare.
— Dar nu aștept o recompensă! Eu iau ceea ce cred
că mi se cuvine și las ceea ce cred că nu mi se cuvine.
Sunt singurul în măsură să hotărăsc!
— Mă întreb atunci de ce n-ați făcut-o...? zise ea.
Vreți s-o faceți acum?
Olimpia se ridică și își lăsă mâinile pe lângă corp.
Cik o învălui cu privirea. Față în față, cei doi, rămaseră
neclintiți, ca două stane de piatră. Apoi, încet, foarte
încet, Olimpia se îndepărtă de pat și o porni spre
fereastră, pentru a se uita, absentă, afară. Cik o urmări
tot timpul. Se așeză apoi pe alt scaun, s-o poată
supraveghea.
— Ascultă, Olimpia, cine ești dumneata? Ce fel de
om ești dumneata? Dumneata nu semeni cu niciuna
dintre femeile pe care le-am cunoscut în viața mea. Și
totuși am să te rog să-mi răspunzi la o întrebare... Nu,
mai bine nu! renunță el.
— De ce, dacă pot vă răspund cu multă plăcere, zise
ea, liniștită că trecuse pericolul care o pândea.
— Cum de a reușit acel marinar să te smulgă din
cuibul dumitale? Nu-i obligatoriu să-mi spui, preciză
el. Voiam doar să-mi satisfac o curiozitate, să-mi explic
niște lucruri.
— Am să vă răspund! rosti ea firesc. Pe Hristu l-am
iubit.
— Și nu-l mai iubești? Poate că totuși îl mai iubești.
Așa s-ar și explica atitudinea dumitale.
— Dacă l-aș mai iubi, dacă ar mai merita dragostea
mea, n-aș mai fi acum aici. Nu! Pe Hristu nu-l mai
iubesc! întări ea.
— Atunci de unde atitudinea asta față de mine? Vrei
cumva să repari o greșeală cu o altă greșeală? o iscodi
Cik.
— Nu la asta m-am gândit, răspunse ea sincer.
 — Deci? insistă el.
— Dar treburile la care vă gândiți sunt delicate.
Oamenii nu pot fi niște mașini! Nu pot fi niște roboți,
pe care să-i obligi oricând să iubească! se justifică ea.
— Dar oamenii...
Cik nu sfârși ideea, nedorind să împingă discuția
prea departe. Ar fi vrut să-i spună: „Dar oamenii
trebuie să și mănânce!” Cu siguranță însă că i s-ar fi
răspuns: „Pentru asta muncesc, nu se vând!” Renunță
pentru moment.
— N-are rost să mai continuăm la modul acesta,
conchise el. De altfel acum am și alte treburi.
— Și eu? întrebă ea docilă.
— Ce anume? zise el blazat.
— Tot aștept să-mi spuneți ce să face.
— Așteptați! Asta să faceți!
Cik ieși din încăpere. Olimpia îl privi lung, după
care se așeză pe pat, sfârșită, ca la capătul unei zile de
istovitoare muncă fizică.
— Domnișoară, i se adresă din ușă Cik,
reîntorcându-se, va trebui să inspectez niște culturi.
Fiți amabilă și însoțiți-mă!
Olimpia rămase ușor derutată, neașteptându-se să
prevadă atât de repede, fapt ce-l făcu pe Cik să
precizeze:
— Intră în obligațiile de serviciu. Vă recomand să vă
îmbrăcați adecvat, deoarece „plimbarea” va fi făcută
pe jos.
— Da, sigur, numaidecât, zise ea, ridicându-se.
„Domnișoară! Dumneavoastră! A revenit la vechile
formule, sesiză în sinea ei. Represalii! își spuse apoi,
zâmbind amar. Da, mici represalii. Nu mai sunt
Olimpia!...”
— Aștept aici domnișoară, redeschise el ușa.
— Îndată, tresări ea.
— A!... Nu vă grăbiți! V-am spus numai ca să știți de
unde să mă luați. Nu vă grăbiți...
Olimpia își schimbă rochia, îmbrăcând pantaloni și
bluză, își puse niște sandale și, în treacăt, spre ieșire,
aruncă o ocheadă în oglindă, trecându-și mâna greblă
peste breton. Ieșind din cameră, se opri o clipă în fața
ușii... Cik o privi admirativ. Instinctiv îi întinse mâna,
dar Olimpia se grăbi să coboare singură cele câteva
trepte...
— Intenționam să vă ajut, se justifică el.
— Vă mulțumesc, mi-am dat seama. Putem să
mergem. Sunt gata de drum, spuse Olimpia rece.
— Da, da, să mergem! încuviință Cik.
Mai înainte însă de a porni, acesta chemă pe unul
dintre oamenii ce trebăluiau prin curte, îi zise ceva pe
limba lui, făcu un semn, arătând spre camera Olimpiei,
apoi i se adresă acesteia.
 — I-am atras atenția să aibă grijă pe timpul cât
lipsiți. N-are ce să se întâmple, dar oricum... Poftim! îi
indică el trotuarul ce ducea spre poarta din fundul
curții. E frumos și aici, dar pentru cei care îndrăgesc
viața în mijlocul naturii... Până nu de mult puteam să
jur că nimeni și nimic nu va fi în stare să mă scoată din
bârlogul ăsta. Dacă afacerile ar fi continuat să-mi
meargă la fel de bine ca mai înainte...! Aș putea să mă
redresez dacă aș începe să cultiv și altceva decât tutun.
Am fost tentat, la un moment dat – vedeți, ceea ce vă
spun acum constituie secretul firmei?, îi atrase el
atenția –, am fost tentat să plantez mac.
— Mac? întrebă ea nedumerită.
— Mac! Dar nu pentru patiserie, preciză el, zâmbind.
Știți ce se obține dintr-o anumită specie de mac, nu?! E
riscant totuși! Nu să-l cultivi, cine l-ar putea descoperi
aici?! Ci să-l plasezi! Și-apoi, sentimental vorbind, și-
așa piața are droguri destule! De ce să mai contribui și
eu la nenorocirea atâtor oameni? Încerc să găsesc
altceva, altceva, care să aline suferințele oamenilor, nu
să le mărească. Gândesc rău? Credeți că gândesc rău?
— Cum să cred așa ceva? spuse ea sincer.
— Ei bine, dar pentru asta trebuie să mă ajutați.
Doriți să mă ajutați?
— Dacă depinde de mine în vreun fel cu cea mai
mare plăcere.
 — Apropo, am aflat printre altele că acasă erați o
foarte bună cercetătoare botanistă. E adevărat?
Olimpia se opri brusc.
— Spuneam eu că figura dumneavoastră mi s-a
părut cunoscută!? V-am mărturisit asta chiar în seara
când ne-am întâlnit prima dată. Acum știu și unde v-
am mai văzut.
— Unde? întrebă el dezinvolt.
— Mi-amintesc perfect! V-am văzut stând pe banca
din fața institutului.
— Care institut? ceru el precizări.
— A institutului de cercetare a plantelor la care am
lucrat. Ploua mărunt. Era toamnă și bătea vântul. Un
vânt puternic. Atât de puternic, încât v-a întors
umbrela pe dos. De altfel, asta mi-a și atras atenția.
— Nu poate fi decât o confuzie. Eu n-am purtat
umbrelă în viața mea. Cât despre respectivul institut...
— Ba da, dumneavoastră erați! spuse ea cu
certitudine.
— Imposibil, negă Cik.
— Atunci de unde știți că am fost cercetător? se
interesă ea.
— Ei, n-aș putea să precizez, răspunse el. Am aflat
de undeva. Parcă mai știu eu de unde?!... Dragă
Olimpia, e cazul să încheiem jocul nostru. Corida e pe
terminate. Matadorul trebuie să-și facă datoria. A!...
Nu te speria, nu e o coridă adevărată. E o coridă cu
melci. Ai observat, după ploile abundente de vară,
prin toate grădinile apar melci... Peste tot, melci, care-
și plimbă antenele ca pe niște cornițe.
— Domnule, ce vreți de la mine? întrebă ea rar.
— În primul rând să nu fii atât de speriată și de
categorică. Îmi promiți?
— Nu vă înțeleg! rosti ea.
— Nici n-ai avea cum. Asta nu-i grav. Nici grav și
nici de natură să mă supere.
— Dar ce se întâmplă?
— Ce să se întâmple?! Vom aprinde câte o țigară și
vom fuma pipa păcii, cum se spune. Mă servești cu o
țigară?
— Vă rog, sigur, poftiți... îngână ea.
Olimpia îi întinse pachetul cu țigări. Cik se servi și o
invită să facă același lucru. Scoase apoi o brichetă,
aprinse țigările, după care îi oferi bricheta Olimpiei.
— E ultima creație în materie de brichete. Îmi permit
să ți-o dăruiesc.
— Cum asta? De ce? Mulțumesc, am... ripostă ea.
— Luați-o. Nu-i frumos să refuzați.
— Mă rog... Mulțumesc... zise ea, punând-o în
poșetă, fără să-i acorde prea mare importanță.
— Și melcii, reluă el ideea de mai înainte, melcii
merg așa, docili, nevinovați, până dau de un obstacol.
Și-atunci ce fac? Ori trec obstacolul, și e bine, ori rămân
în fața lui și-și găsesc sfârșitul, ori se întorc de unde au
venit, dar asta numai în cazul în care mai au puterea s-
o facă. Între timp se oprește ploaia și-i mai strivește
careva. Cine știe câte nu se pot întâmpla! Și-apoi, cui și
ce îi pasă?! Melcii sunt atât de mulți, încât...
— Tot nu înțeleg.
— E firesc, de vreme ce n-ați participat în viața
dumneavoastră la nicio coridă, zise el, zâmbind.
— Nu vreți să-mi vorbiți mai clar?
— Ba da. Și eu cred că a sosit, în sfârșit, momentul.
Care-i planta aceea? o întrebă el ferm, țintuind-o cu
privirea. Ard de nerăbdare s-o știu! S-o văd! S-o am!
Planta, domnișoară Olimpia! Planta!
Olimpia simți că i se învârtește pământul sub
picioare. Căută un loc să se așeze, dar Cik, rânjind, o
opri la timp.
— Un moment. E păcat să se murdărească așa
mândrețe de pantaloni. Când se poate evita, zise el,
scoțând batista și așezând-o pe o moviliță, de ce să nu
evităm? Când se poate! sublinie el.
— Nu, nu stau, renunță ea. Mulțumesc.
— Atunci e altceva, spuse Cik, luând batista și
aruncând-o. Vedeți, deși e altceva, „prețul” a rămas
același. Ei, care-i planta, arată-mi-o! O vezi pe-aici, prin
jur? Și, dacă nu-i, s-o căutăm! Domnișoară Olimpia,
lungi el cuvintele, m-ați tot întrebat ce-aveți de făcut în
cadrul contractului nostru, nu?
— Era firesc, zise ea, numai că...
— Numai că? o cercetă ei, sfredelind-o cu privirea.
— Numai că... reluă ea fără să poată continua fraza.
— ...V-ați gândit la cu totul altă chestiune, nu?
— Bineînțeles! spuse convinsă Olimpia.
— Ei, uite că nu-i vorba de nici o altă chestiune!
Olimpia, instinctiv, se trase ușor înapoi, ca și cum ar
fi putut să se salveze, lucru care-l și amuză pe Cik de
altfel. Bărbatul îi întinse o mână, iar cu cealaltă îi făcu
semn să se apropie.
— Vino, domnișoară, vino! zise el, insistând. Ca să
vezi, renunță el să-și mai țină brațul întins, ți s-a oferit
o mână prietenească și dumneata ai refuzat-o cu
încăpățânare. De ce domnișoară Olimpia, de ce?
— Domnule... îngână ea.
— Spuneți-mi: Cik!
— Domnule... repetă ea fără să fie în stare să
rostească alte cuvinte.
— Adică pentru care lucru credeați că v-am angajat?
Ca să mă controlați la tabla înmulțirii?! N-ar fi fost mai
simplu să-mi fi cumpărat un calculator?
— Credeți că e cazul să fiți și ironic? îl apostrofă ea.
— Zău, să nu intrăm în amănunte, făcu el.
— Domnule, am impresia că se întâmplă ceva
neobișnuit!
Cik izbucni într-un râs zgomotos. Olimpia rămase și
mai contrariată.
— Da, ceva se întâmplă, domnișoară Olimpia. Mai
precis, o să se întâmple! Chiar așa: o să se întâmple.
Zău, dumneata ești o femeie foarte deșteaptă, mult
prea deșteaptă ca să nu înțelegi niște treburi atât de
simple. Și eu mă bucur sincer că ești așa. Vrei să facem
istorie? Facem! Bine, să facem și istorie! întări el după o
pauză. Inginera chimist Săndulescu... Ați auzit de
numele ăsta? părăsi el aparent firul povestirii.
— Bineînțeles că am auzit. A fost șefa mea.
Dumneavoastră de unde o cunoașteți?
— Păi, singură ați spus că m-ați văzut în fața
institutului! Această femeie, a cărei mână dreaptă ați
fost până în preziua plecării din țară, cercetând o
anume plantă, este pe cale să facă o descoperire
epocală, așa-i? Sau a și făcut-o?!
Olimpia, intrigată de faptul că Cik este atât de
informat în legătură cu experiențe care aveau loc într-
un mod ultrasecret, începu să se neliniștească. De unde
putea ști? fu prima întrebare ce-i încolți în minte. Și
toată povestea ei?!... Cum de-a ajuns ea în fața acestui
om? Ce se aștepta de la ea? Și cum o să se sfârșească?
Iată întrebări care o sfredeleau ca niște săgeți otrăvite.
Privind în jos, cu vârful sandalei „dezmierdă” firele de
iarbă, culcându-le când într-o parte când într-alta, de
parcă ar fi căutat răspunsurile printre ele. În urechi îi
năvăliră acordurile unei muzici stranii și o voce ca
dintr-un megafon: „Ole! Corida începe!”. Șiruri lungi
de melci defilau pe dinaintea ei... Toreadorii apărură în
fața mulțimii. Vocea, pe care de data aceasta o
asemăna cu a lui Cik, anunță triumfal: „Coridă cu
melci!” Olimpia tresări.
— Chiar aici să se afle planta aceea? o întrebă el,
arătând firele de iarbă culcate de piciorul Olimpiei.
— Mă credeți, nu mă credeți, nu știu la ce vă referiți,
într-adevăr, există această doamnă Săndulescu. Din
câte se spunea, dânsa se pregătea să-și dea doctoratul.
Făcea toată ziua experiențe, ca orice om de știință, dar
ce anume urmărea să descopere, la ce slujeau
cercetările ei, de unde să fi aflat? Nici nu mi se spunea
și nici nu mă interesa. Eu eram un simplu cercetător și-
atât.
— Și, la dumneavoastră, la institut, cu ce anume se
ocupă un simplu cercetător căruia nu i se spune nimic
și pe care nu-l interesează nimic? Cu... nimic?! Și, la
urma-urmei, continuă el nu mai puțin malițios, aici nu-
i ca acolo, să se primească leafă numai pentru
frumusețe! Deși, s-o recunoaștem, vi s-a făcut totuși
această propunere și-ați respins-o cu vehemență!
— Nu vă înțeleg, ce așteptați de la mine?
 — Domnișoară Olimpia, începu el pe un ton scăzut,
marile afaceri nu se fac, nu se pot face, fără ca în
prealabil să fie cunoscute toate datele problemei. Eu
m-am cam grăbit... în sensul că am violentat
răspunsul... Și doar avem timp destul pentru o
tranzacție pe îndelete... Mai întâi câte ceva despre
pământul acesta pe care vă aflați... Apropo? Știți unde
anume vă găsiți? Vai, dar ce crud pot să fiu!... se
mustră el. Pun întrebări la care cunosc răspunsul
dinainte. Vă rog să mă scuzați... Nu-i vorbă, și dacă ați
ști, ar exista zeci de posibilități să nu mai știți. Ei nu,
nu mă gândesc la lucruri oribile, departe de mine! Dar
într-o bună zi ne-am putea pomeni că aici, pe această
splendidă poieniță ar ateriza un avion și-ați fi invitată
la o plimbare. Ei cum, chiar n-ați merge? Chiar ați
refuza?
Olimpia se opri brusc, îl fixă, dar Cik prinzând-o
ușor de mână o îmbie să meargă mai departe...
— Da, da, mișcarea face bine. De ce v-ați oprit? Deci
eu sunt unicul dumneavoastră protector. Unicul în
măsură să vă ofere mult, chiar în schimbul unor
informații. Informații care, să spunem deschis, nu vă
costă nimic! Și-apoi câte ceva mai știm și noi! Ce știm
noi? Știm că se caută un remediu împotriva cancerului.
Că experimentările au dus la niște rezultate de-a
dreptul senzaționale. Emulsia obținută din această
plantă face ca acele excrescențe rotunde ce se formează
uneori pe piele, chiar de natură malignă, să dispară
aproape instantaneu, fără niciun fel de urmă. E colosal!
Aș mai avea nevoie de plantațiile mele de tutun?
Dumneavoastră nu cunoașteți procesul de elaborare.
Știu sigur. Nu-l cunoașteți. Întrucât doamna
Săndulescu nu l-a divulgat nimănui, dar sunt gata să
iau pe cont propriu aceste investigații, interesând o
serie de oameni de specialitate. Ei însă au nevoie de
materia primă. Dumneavoastră cunoașteți materia
primă. Care-i?
— Mă îngrozește tot ceea ce-mi spuneți!
— Ei, domnișoară... De ce vă aprindeți așa?! Fiți mai
realistă și mai rațională! o sfătui el cu voce tărăgănată,
mieroasă. De ce vă complicați când totul este atât de
simplu? Ei? Planta! Planta aceea miraculoasă... De ce să
nu fiți alături, de mine într-o acțiune atât de umană?
Dați-mi posibilitatea ca, în locul macului și al altor
culturi care contribuie la nenorocirea oamenilor, să
cultiv această binefăcătoare plantă capabilă să
fericească omenirea. Dacă latura materială a afacerii nu
vă atrage – pentru că vă dați seama că oricum vă sunt
recunoscător –, îmbrățișați celălalt aspect: al
binefacerii. Puneți-vă în slujba lui!
— Nu știu ce-mi cereți, nu știu ce vreți de la mine!
Nu știu cum am ajuns aici, nu știu cum o să mai plec
de aici... Dacă o să mai plec... Nu știu nimic și nici nu
mă mai interesează nimic. Mă-nțelegeți ce spun? Mă-
nțelegeți?
Olimpia se așeză – fără să-și aleagă locul – pe o
denivelare de pământ. Scoase nervoasă o țigară, o
aprinse și trase din ea de parcă ar fi vrut să o termine
din câteva fumuri. Cik, rămas în picioare, începu să se
plimbe roată în jurul ei, ca într-un manej.
— Domnișoară Olimpia! i se adresă el, oprindu-i-se
în față. Dar de ce toate astea? Cui folosesc? Pe cine
ajută? În orice caz, pe dumneavoastră vă ajută cel mai
puțin! Și de ce această atitudine de frondă când sunt
absolut sigur că tot o să-mi spuneți. N-o să aveți
încotro!
— Dar nu știu ce-mi cereți, domnule! zise ea răspicat.
Nu știu! Dacă nu știu, vreți să inventez ceva numai
pentru a lăsa impresia că v-am destăinuit ceea ce vă
interesează?
— Adică ce nu știți, domnișoară Olimpia? se aplecă
el ușor asupra ei. Nu știți ce ați frecat în mojar de
dimineață până seara, zile și luni? Asta nu știți?
Olimpia rămase ca electrizată. Clipe de încordare
pentru amândoi. Cik fu primul care ieși din această
stare. Olimpia mai vru să tragă un fum din țigară, dar
renunță, ridicându-se.
— Vă sfătuiesc să faceți o oarecare economie! zise el,
arătându-i restul de țigară aruncat. Pe-aici nu prea se
găsesc, iar până în port e distanță cam mare... Eu nu
sunt decât un fumător de ocazie, nu prea știu cum e
când n-ai țigări, dar am auzit că înveterații pot renunța
până și la hrană în favoarea tutunului.
— Nu sunt un înveterat! Eu pot renunța, preciză ea.
— Asta nu-i rău, ajută și la sănătate. Dar să revenim
la ale noastre, cum spune francezul.
— Este adevărat, aveam uneori de amestecat în
mojar niște... Niște ceva!... Cred că erau plante...
Amestecul respectiv îl primeam de la altcineva și ceea
ce rezulta dădeam altuia...
— Și eu să cred toate astea?! zâmbi el.
— Dumneavoastră faceți ce vreți, zise ea firesc.
— Numai animalele nu știu ce li se pune în samar,
domnișoară Olimpia.
— Vă mulțumesc! ripostă ea jignită. Nu mă așteptam
la o asemenea comparație.
— Nici eu la un asemenea răspuns. Și-apoi, vă rog să
mă credeți, s-a investit foarte mult în această
întreprindere care se numește Olimpia Ghițulescu.
Foarte mult pentru a mai putea rămâne în cadrul
menajamentelor. Nu vă spun suma, deoarece,
necunoscând viața de-afară, n-o puteți raporta exact la
ceea ce ar reprezenta, dar e mare, domnișoară Olimpia,
e mare! Și eu nu-mi doresc un faliment numai pentru
că am reușit să vă văd ochii, chiar dacă sunt atât de
speriați și de frumoși în același timp! Așa că va trebui
să vă amintiți!... Să faceți chiar un efort în această
privință. Să nu-mi spuneți că respectiva plantă este
adusă din Pamir3 ori din Lună, ori din fundul
Pacificului, pentru că nu-i decât o buruiană banală care
crește peste tot locul. V-am avertizat, deoarece nu-mi
place să pierd timpul cu discuțiile. Mai este ceva
neclar?
— Da, domnule, mai este! zise ea hotărâtă să se
lămurească până la capăt și în toate privințele.
— Ce anume? întrebă el, privind-o de sus.
— Totul, domnule! preciză ea.
— Totul?! se miră el.
— Da, întări ea autoritară.
— Nu mai spuneți! Interesant. S-auzim, s-arătă el
dispus s-o asculte.
— Cine sunteți dumneavoastră fie că m-am lămurit,
fie că nu mă interesează! începu ea.
— Chiar așa? interveni el prompt.
— Chiar așa! întări ea. Mă interesează persoana mea
și vă cer explicații. Vreți să mi le dați, mi le dați, nu
vreți să mi le dați sunt dispusă, cu orice risc, să nu mai

3
Podișul Pamir (turc. „pășune rece de stepă”) este un lanț muntos din Asia
Centrală, care se desfășoară pe teritoriul Chinei, Tadjikistan, Kirghizstan,
Afganistan și Pakistan.
scot un cuvânt, izolarea la care sunt supusă nu poate
dura o veșnicie.
— Ei, tot sunteți rezonabilă. Puteați să mă amenințați
că vă veți plânge autorităților!
— Chiar să fiu ridicolă nu mi-am propus!
— Inteligent!
— Mă rog, ripostă ea.
— Ei bine, am să vă dezamăgesc. Sunt gata să vă dau
explicații. Vă răspund la orice întrebare. Vă așteptați la
asta? Bineînțeles, că nu vă așteptați. Mai mult, am să
vă spun tot ceea ce vă interesează, chiar fără să-mi
adresați vreo întrebare. De ce-o fac? Nici pentru că
sunt tare pe situație, nici pentru că aș fi diabolic.
Atunci de ce? ar întreba orice om normal. Pentru că
sentimentele mele față de dumneavoastră sunt dintre
cele mai nobile. Nu mi-a fost ușor și nici nu mi-e să vă
bruschez în vreun fel. M-ați interesat ca femeie încă
din primul moment și am pentru dumneavoastră o
deosebită admirație.
Olimpia nu reacționa decât printr-un zâmbet abia
schițat. Își duse mâinile la piept și mai mult din calcul
așteptă ca bărbatul din fața ei să-și încheie perorația.
Simți la un moment dat lipsa țigării, dar renunță,
pentru a-i putea demonstra că obține întotdeauna ceea
ce-și impune. Chiar cu sacrificii.
— De ce v-ați oprit? îl întrebă ea. Vă ascultam cu
interes. Cele de până acum mi le-ați mai spus, și ele nu
sunt decât învelișul chininei.
— Nici pe departe, domnișoară Olimpia! Nu vă știu
să suferiți de paludism. Chinina ar fi un medicament
rău administrat, o investiție prost plasată. Nu mi-aș fi
putut permite un asemenea lucru. Este adevărat, inițial
n-am urmărit decât scopul material, afacerea în sine,
dar, din păcate pentru mine, pe parcurs el n-a rămas
singurul. S-a conjugat cu această stare afectivă, care nu
poate decât să vă avantajeze. Scopul rămânând același,
mijloacele au îmbrăcat, în acest caz, haine diferite.
Sunteți o femeie singură. Vi se propune o căsătorie...
— Mi s-a mai propus una! Ei îi datorez prezența mea
aici! spuse ea cu amărăciune.
— Ați spus un mare adevăr fără să vă fi dat seama.
Ce-ați zice dacă ați afla că punctul terminus al
călătoriei dumneavoastră a fost dintotdeauna aici?
— Aș zice că sunteți un om cu foarte multă fantezie.
— Răspunsul este măgulitor, dar, iertați-mă, pudrat
cu naivitate. Cu multă naivitate.
— Din partea cui? vru ea să i se precizeze.
— A dumneavoastră, firește! făcu el simplu. Hristu,
Marinarul șchiop, Femeia mută, copilul și bineînțeles
„căsătoria” dumneavoastră din Grecia n-au existat.
— Domnule... zise ea persiflându-l.
— Sau au existat pentru că le-am inventat eu!
 — Domnule, zău...
— Această trambulină a costat însă mult,
domnișoară. Și niciun pescar din lumea asta nu vrea ca
prada să-i fie mai mică decât momeala. Iertați-mi
comparația, e total nepotrivită, dar am apelat la ea ca
să mă pot explica exact, să mă înțelegeți cât mai bine.
— Cum adică? Totul n-a fost decât un aranjament?
— Ca autor al unui scenariu de asemenea anvergură
nu mă puteam mulțumi cu o trupă de diletanți. Să nu
uităm, grecii sunt părinții teatrului universal. Când
Hristu s-a îndrăgostit sincer de dumneavoastră și a
devenit cabotin l-am „omorât” și l-am „înviat” pentru
a se juca piesa așa cum am scris-o și am dorit-o. Și
Marinarul șchiop, care nu-i șchiop – țin să precizez! –,
s-a îndrăgostit de dumneavoastră... Iar femeia aceea,
care nu-i mută, dar care e o interpretă grozavă, a vrut
să dea înapoi... Și-ar fi făcut-o, dar conștiința i-a cedat
în fața dublării onorariului. La toate astea s-au mai
adăugat speze de transport, mese, hoteluri, și altele. Vă
dați seama cât de îndreptățit sunt să obțin această biată
și nevinovată plantă? Iată, v-am derulat întregul film,
secvență cu secvență. Epilogul abia începe și el nu
poare fi altul decât cel firesc.
Olimpia, înmărmurită, simți cum gura i se
încleștează și cum totul, absolut totul, începu să
danseze în jurul ei. Se clătină, gata-gata să cadă; până
la urmă își reveni. Căută să spună ceva, dar nu putu să
scoată decât un sunet gutural, de neînțeles. Încercă
atunci să miște o mână; nici brațul, n-o mai asculta.
Lacrimi i se rostogoleau peste paloarea obrazului...
— Știam că o să fie un șoc, se scuză, chipurile, Cik.
De aceea am amânat cât s-a putut și nu v-am spus
decât în disperare de cauză... O țigară din partea
stângă a pachetului v-ar face bine. Are opiu.
Ultimul cuvânt o trezi la realitate. Scoase țigările, le
trânti cu putere de pământ, înaintă hotărâtă spre el,
dar ajunsă în fața lui Cik renunță la acțiunea care o
pusese în mișcare...
— De ce mi-ai mai spus?! îngână ea, prăbușindu-se...
— A!... Domnișoară Olimpia, cum de te-ai aventurat
în lumea largă când dumneata te manifești ca un copil?
Ridică-te, domnișoară Olimpia! spuse el, căutând s-o
ajute.
— Nu mă atinge!... Lăsați-mă! reveni Olimpia la
formula de politețe.
— Dar de ce nu folosești un apelativ direct, chiar
intim, nu mă deranjează?!
Rămasă la pământ, Olimpia își duse mâinile la ochi,
socotind că în felul acesta s-ar izola și mai mult. Cik
chibzui pentru un moment, apoi se așeză în imediata ei
apropiere.
— Poate pentru dumneata e o tragedie! Dar este
pentru că-ți faci probleme, pentru că o dorești... Pentru
că n-ai simțul realității.
— Cum pot exista asemenea oameni pe lume cum
pot? zise ea, ridicându-se. Să ucizi cu sânge rece, să nu
ai pic de suflet, să calculezi totul, să...? Vă dați seama
că ați reușit să faceți o victimă fără să fi obținut nimic?
Da, da, nimic! întări ea, privindu-l cu dispreț... Cum de
am putut da crezare unor vorbe? Ce-mi lipsea?
Ascultă, domnule, zise ea hotărâtă, pe un alt ton, am să
mă răscumpăr!
— Nu asta aștept eu de la dumneavoastră spuse Cik,
instalându-se în fața ei. Și de ce să vă puneți pielea în
saramură, când e mult mai simplu să-mi indicați o
plantă.
— Dar n-o știu, înțelegeți-mă! N-o știu, n-o cunosc.
Chiar dacă aș vrea... Era un lucru foarte secret!
— Bineînțeles. Așa se și explică prezența
dumneavoastră aici. Așa se justifică și investițiile
mele... Să încercăm să o descoperim! încuviință el.
Dumneata prin faptul ca zilnic o aveai sub ochi...
— Nu era decât o pastă... preciză ea.
— Și în atâta timp n-a scăpat măcar o frunzuliță? Un
fragment de tulpină? Un firicel de rădăcină? Ai
laborator la dispoziție. Luăm pe rând toate plantele
din lume, până vei recunoaște măcar culoarea. Numai
să vrei... Și va trebui să vrei!... Să te răscumperi! pufni
el în râs. Să te răscumperi... Cu ce, domnișoară
Olimpia?
— Am să muncesc! se angajă ea.
— Ce? o întâmpină el. Îți închipui cumva că o să poți
câștiga vreodată mai mult decât îți trebuie ca să te
întreții?
— Dar am și o meserie.
— Tocmai, cercetătoare! De ce refuzi s-o practici?
— Dar înainte de asta am fost asistentă medicală.
— Și? Ai să faci injecții? întrebă el. Cui? La sute de
mii de oameni? În primul rând de unde-i iei? Ori poate
mie, dar pentru asta va trebui să trăim câteva secole
pentru a te achita. Să fim rezonabili, domnișoară
Olimpia. Cât despre naivitate, ea este bună numai în
amor și nici acolo nu întotdeauna, după cum ți-ai
putut da seama. Și încă ceva! Să nu-mi invoci cumva
sentimente de patriotism, pentru că ți-ai pierdut
creditul încă din momentul în care ai cerut să-ți
părăsești țara. De ce mă privești așa?
— Dacă aș putea, te-aș omorî! Mă crezi în stare?
— Nu! răspunse el netulburat.
— De ce nu? întrebă ea intrigată.
— Pentru, că mi-ai spus-o. Un om care-și propune
asemenea lucruri mari nu numai că nu le trâmbițează,
dar îi e frică să le poarte și în gând, de teama de a nu le
rosti cumva în somn. Și de ce-ai face-o? De ce? Ești atât
de conștientă să-ți dai seama că nu ți-ar servi la nimic.
Dimpotrivă... Așa că lasă prostiile și la treabă!
— Și dacă refuz?
— Să știi că m-am gândit la toate, nu mă sperii! Am
un scenariu foarte bun. Cu mici modificări sunt sigur
că-l poate achiziționa orice casă de filme. Vrei să știi cât
de departe bate gândul meu?... Refuzi? Foarte bine! De
mâine dimineață, vei lua sapa-n spinare și vei munci
pe plantații. O să-ți închipui că e ușor...
— Nu, nu mi-nchipui! afirmă ea.
— Și când mama dumitale o să afle cât de grozav o
duci! Pentru că o să afle! Am neglijat să-ți spun că
scrisoarea pe care urma s-o pun la cutie în momentul
debarcării am „uitat-o” în buzunar. Am vrut s-o
expediez după aceea, dar... Și, dacă tot e să primească
vești de la fiica ei, ar putea primi – evident nu prin
poștă – câteva rânduri care să exprime realitatea. De ce
să nu fim cinstiți măcar față de părinții noștri? Mai ales
că ei sun în stare și de sacrificii atunci când viața
copiilor lor e în pericol. În ce sens? Simplu! Dumneata
ai uitat totul de-acasă. Amnezie! Se întâmplă. Dar ea ar
putea să te ajute să-ți reamintești. Ar apela la serviciile
lui Codrin, care încă te mai iubește ca un nebun și am
afla de la el ceea ce ne interesează. Am stabili și un
termen. Dacă până la data de... Știi dumneata cum se
obișnuiește în astfel de situații, nu? Și-ntr-un fel și-n
altul mama dumitale va fi afectată, și nu plăcut. Iar
sănătatea ei, și-așa șubrezită... Ce e? folosi el un alt ton,
ți-am amintit de Codrin și ai devenit nostalgică? A!...
Sau poate ți se pare curios că îl știu?!
— Nu, nimic nu mi se mai pare curios.
— În afara plantei pe care încă nu reușești s-o
identifici! o apostrofă el.
— Ba și asta cred că am să pot.
Olimpia căută pe jos cu privirea. Cik o secondă cu
respirația tăiată, ca în fața marilor izbânzi. Cât de mult
aștepta el această izbândă?! Dar ea, Olimpia, descoperi
în sfârșit pachetul de țigări pe care-i aruncase. Își luă
numai o țigară, o aprinse, iar pe celelalte le abandonă...
Cik, confruntat cu o deziluzie, oftă ușor.
— Nu-mi cereți să fac acest lucru acum, deoarece mi-
e imposibil. Și, fiți înțelegător, permiteți-mi să mă
retrag în camera mea.
— Vai de mine, dar chiar așa neomenos mă credeți?
Bineînțeles că da!... Un singur lucru numai! Pe mine vă
rog să mă scuzați că va trebui să mai rămân puțin. Vă
va însoți însă un om al meu. E mai bine, credeți-mă, se
simți el dator să se justifice, întrucât Olimpia manifestă
un gest de nedumerire. Va fi îndată aici! o asigură el,
dând semnalul cu un fluier.
Într-adevăr, ca din pământ, își făcu apariția un
vlăjgan trecut bine de a doua tinerețe, gata la ordinele
stăpânului. Cik i se adresă în engleză, iar noul venit,
înclinându-se, fu dispus să-și ofere serviciile fără
întârziere.
— Dumnealui este Willy, omul meu da încredere.
Dacă ai nevoie de ceva, apelează fără nicio jenă. O să te
înțeleagă. Vorbește engleza la fel de bine ca și
dumneavoastră.
— Da, domnule! afirmă noul venit într-o engleză
perfectă. Vă rog, domnișoară, o invită el, arătându-i
drumul de înapoiere.
— A!... Uitasem din nou! interveni Cik. Să vă restitui
scrisoarea... Cu scuze! adăugă el, înmânându-i-o.
Olimpia se lăsă condusă de însoțitorul ei, care, cum
ieșiră din raza de vizibilitate a lui Cik, i se adresă:
— Aruncați țigara aceea, domnișoară. O să vă
învățați cu ele și în ziua când vă vor lipsi veți fi în stare
să faceți orice numai pentru un singur fum.
— Vă mulțumesc, domnule! i se adresă ea, privindu-
l în ochi.
— Pot să vă ofer eu câteva, numai să nu fie găsite la
dumneavoastră.
— N-are rost să risc, domnule, vă mulțumesc...
Cei doi își continuară drumul fără să mai schimbe
niciun cuvânt. Olimpia încercă să-și adune gândurile,
să mediteze la întreaga discuție, atât de neașteptată,
dar îi fu imposibil. Dacă n-ar fi simțit o durere
groaznică în creștet, ar fi fost în stare să afirme că nu
duce nimic pe umeri și că merge așa, în virtutea
inerției, decapitată. Din când în când se oprea, ducea
mâna la frunte, ofta și-o pornea din nou, ca o jucărie
căreia i s-a pus mecanismul în funcțiune.
— Vă simțiți rău, așa-i? o întrebă la un moment dat
Willy, oprindu-se odată cu ea.
— Nu... ascunse Olimpia.
— Mă scuzați că mi-am permis...
— N-ați făcut nimic rău! zise ea, aruncându-i o
privire cercetătoare.
— Am ascultat fără voia mea tot ceea ce ați discutat.
Este adevărat că v-ați hotărât să-i spuneți planta?
Olimpia se opri și-l cercetă atent. Curios! Figura
omului care o însoțea i se păru o figură luminoasă, de
om sincer. „Ah! Sincer, își zise ea, schițând un zâmbet
amar. Cine este sincer în această lume?” își aminti de
vorbele patronului, care i-l prezentase drept omul lui
de încredere... și porni la drum.
— Dacă v-ați hotărât faceți cea mai mare greșeală de
până acum. Asta vă costă viața! îi spuse el,
asigurându-se că nu este urmărit.
Olimpia se opri din nou. „Cine mai ești și dumneata?
păru ea a-l întreba, privindu-l pătrunzător. Și ce vrei?
Și asta să facă parte din scenariu?” Deveni foarte
prudentă și nu-i mai adresă niciun cuvânt. Dădu să
plece din nou, dar Willy o apucă ușor de mână.
— Nu scăpați această ocazie că n-o să mai pot vorbi
deschis cu dumneavoastră. Eu sunt cel care trebuie să
vă supravegheze în permanență, dar la rândul meu și
eu sunt urmărit... Ascultați-mă cu atenție... Mi-e mila
de dumneavoastră. Domnișoară. Ați îndurat destule...
— Fiți serios, domnule! i se adresă ea, luându-i
spusele drept provocare.
Olimpia își continuă drumul, voit mai încet.
Începură s-o preocupe cele afirmate de Willy,
însoțitorul ei. „Ce interes ar fi putut să aibă omul
acesta ca să-mi spună un lucru atât de grav și de
important? chibzui ea. Și, dacă aș accepta o discuție,
ce-ar mai conta?” aprecie Olimpia, hotărându-se să-și
schimbe atitudinea. Se opri din nou.
— Mă scuzați, zise ea, e o nedelicatețe să respingi pe
cineva care dorește să-ți vorbească... Sunteți englez?
întrebă apoi ca un fapt divers.
— Nu, domnișoară, răspunse Willy prompt.
— Dar vorbiți o engleză impecabilă!
— Nici dumneavoastră nu sunteți mai prejos și cu
toate astea...
— Da, limba engleză mi-a plăcut foarte mult! se
justifică ea.
— Ei, domnișoara! căută el să-i răspundă la
întrebare. Și în viața mea există o poveste. Eu sunt de
origine germană. În timpul războiului am fost
îmbarcat pe un submarin pentru o acțiune în
Mediterană. În Gibraltar ne-a reperat un torpilor
englez, care ne-a băgat la fund... Când am părăsit
epava am fost adunați ca niște ciuperci.
Supraviețuitorii ne-am pomenit într-un lagăr colonial
englez. M-am salvat cum am putut și-am pornit-o în
lumea largă, scârbit de război, de viață, scârbit de
toate. M-am stabilit apoi prin aceste părți. Și-acum mă
mulțumesc cu soarele de aici, cum se spune.
— De ce nu vă întoarceți în țara dumneavoastră?
— Pentru că m-am obișnuit cu gândul că nu mai
exist pentru nimeni și că nimeni nu mai există pentru
mine. N-a fost bine că am lăsat să treacă timpul, dar
acum cine mai are nevoie de un strigoi? Dumneata,
domnișoară, să nu lași să treacă timpul... Să nu te
împaci cu gândul cu care m-am obișnuit eu. Dar asta
este deja o altă chestiune, înainte de orice trebuie să-ți
salvezi viața.
— Nu știu ce să vă spun, căută Olimpia să fie excesiv
de prudentă. Ceea ce știu acum e că sunt extraordinar
de obosită și că aș vrea să dorm... Mi-e greu să leg și
două cuvinte, zise ea pentru a evita să-și mărturisească
în vreun fel părerea.
Willy ridică din umeri, cu aerul de „treaba dumitale,
faci ce vrei”, și nu mai scoase niciun cuvânt. Merse
alături, când mai repede, când mai încet, în ritmul
impus de ea. Olimpia gândi tot timpul la cele spuse de
însoțitorul său și până la proba contrarie luă totul
drept o provocare. Când ajunse în fața camerei înclină
ușor din cap pentru a-i mulțumi celui care, fie și în
aparență, i s-a voit prieten. Willy repetă, la rândul lui,
jocul și înainte de a se retrage îi oferi câteva țigări...
În ziua următoare, ca de obicei, Olimpia se trezi cu
noaptea-n cap. De fapt, până la venirea zorilor i se
păruse o veșnicie. O chinuise un vis ciudat... Willy,
îmbrăcat marinar, se făcea că o vânduse unor
proprietari de vite. Aceștia o cumpăraseră în vederea
unei coride, la care ea trebuia să fie matador. Prima
femeie matador. În timpul spectacolului, în momentul
când urma să aplice lovitura de grație unui taur
nemaipomenit de puternic, apăru în arenă Willy...
„Opriți! Opriți corida!” strigă el. Totul încremeni.
„Banii pe care i-am primit în schimbul matadorului
sunt falși!” zise el. Agitația începu. Taurul ce păruse
învins se ridică și făcu turul de onoare în aclamația
spectatorilor. „Cum de am fost vândută?” urla, plină
de mânie, Olimpia – matador! „Ole! Ole!” se
înfierbântau tribunele. Willy se transformă în taur și
lupta reîncepu... Olimpia se trezi gemând.
— Unde sunt? Unde sunt? strigă ea între vis și
realitate. Vai, ce groaznic... Ce coșmar! își spuse,
trezindu-se de-a binelea și aprinzând veioza.
Privind la ceas, își dădu seama că mai era mult până
la ziuă, dar nu-și propuse să-și continue somnul.
Stăruindu-i în urechi fierberea tribunelor, acel „Ole!”
strigat cu putere din toate părțile, își reaminti dintr-o
dată visul. „Cu siguranță că e o manevră a lui Cik își
zise. Acest om al lui de încredere caută să-mi câștige
simpatia, pentru a-i asigura din plin succesul jocului!
completă, dând frâu liber fanteziei. Ori poate e o altă
capcană: de data asta a lui Willy! cugetă. Sau atât unul,
cât și celălalt sunt în slujba unui al treilea, care încă nici
măcar nu și-a făcut apariția. Sau...
— Să vă ia dracu pe toți! strigă ea, lovind cu o
neputincioasă revoltă în pernă.
— Domnișoară? Domnișoară! pătrunse de afară, mai
mult șoptit, vocea lui Willy.
Olimpia tresări. „La ora asta? își spuse. Ce poate să
vrea la ora asta... Visul meu! Mi se împlinește visul!” fu
ea stăpânită de un gând...
— Domnișoară, deschideți! Deschideți repede! E
spre binele dumneavoastră! se auzi din nou vocea.
— Cine sunteți și ce doriți la această oră? se
surprinse ea întrebând.
— Repet! E spre binele dumneavoastră. Deschideți!
Să nu fie prea târziu!
— Nu pot! Vă rog, nu pot!... Așteptați până la ziuă!
zise Olimpia cu vocea gâtuită de teamă.
— Uneori trebuie făcut binele cu sila! hotărî cel de
afară, căutând să deschidă cu cheia lui.
— Dacă nu plecați imediat, țip! îl avertiză ea.
Willy pătrunse în cameră. Olimpia scoase un țipăt.
— Nu-nțelegi că-ți vreau binele?! se enervă el,
astupându-i cu palma lui mare nu numai gura, ci și
fața. Dacă sunt găsit aici fără un motiv serios... Bagă de
seamă... Iartă-mă... Iertați-mă că vă vorbesc așa... Vine
dis-de-dimineață ca să-i arătați planta. Nu acceptați.
Nu acceptați pentru nimic în lume... Găsiți un motiv...
Afară se auziră pași și curând își făcu apariția Cik,
îmbrăcat într-un halat de casă. Înaintea intrării lui, cu o
prezență de spirit nemaipomenită, Willy începu să
cerceteze de-a bușilea locul din preajma dulapului.
Rămasă în vârful patului, Olimpia aștepta cu
înfrigurare explicarea scenei.
— Ce se întâmplă? întrebă Cik de cum intră în
cameră.
— Nu știam că avem șoareci, spuse Willy,
continuând să rămână în poziția în care a fost surprins.
— Am țipat... Teribil mi-e frică de ei! marșă Olimpia
pe spusele lui Willy.
Cik pufni în râs. Râseră pe rând și ceilalți.
— Acum, dacă tot te-ai sculat, Olimpia, să plecăm
mai devreme... Astăzi o să fie foarte cald... Vom merge
– se adresă el lui Willy – cu prima mașină care duce
lucrătorii, îngrijește-te să i se servească micul dejun...
— Da, domnule! spuse acesta.
— În lipsa domnișoarei, vezi cum faci cu
rozătoarele...
— Da, domnule...
— Am să vin să te iau, zise Cik, pregătindu-se să
iasă.
Urmă o pauză. Olimpia nu reacționa în niciun fel,
Willy îi aruncă o privire semnificativă, apoi, în drum
spre ieșire, spuse:
— Îndată se va servi micul dejun.
— Domnule!... încercă ea să-i vorbească lui Cik,
întorcându-l din drum.
— Te ascult, Olimpia, reveni el. Te-ascult!
Olimpia ezită. Dacă ar fi putut să aibă încredere în
Willy...
— Ai dorit ceva? insistă patronul.
— Știți ce frică mi-a fost?! se lamentă ea, nefiind în
stare să întreprindă vreo acțiune.
— A!... Asta era! zise el oarecum dezamăgit... Nu-i
nimic... O să ieșim la aer și-ți trece.
— Da... Sigur... îngână ea.
Cik plecă. Olimpia, îngândurată, duse un deget spre
gură și, nervoasă fiind, începu să-și roadă unghia.
Renunță repede. Coborî din pat și-și puse rochia de
cameră, făcu câțiva pași... Se opri în fața dulapului,
privi locul cercetat de Willy și zâmbi involuntar... „Ce
idee!?” își spuse, mergând mai departe... Ajunsă din
nou lângă pat, orândui pernele, cearșaful, cuvertura...
Duse iar degetul la gură și iar... Copil fiind, uneori, la
școală, când nu știa lecția prea bine, își rodea
unghiile... „Iar îți rozi unghiile? Scoate mâna din gură
că te obișnuiești așa!” îi răzbi în urechi, ca un ecou,
glasul plin de bunătate al învățătoarei... „Dacă aș putea
să-i cer un sfat!” oftă ea.
Odată cu menajera care-i aduse micul dejun intră și
Willy, făcându-și de treabă, iar când aceasta plecă,
omul i se adresă fără întârziere.
— Ce i-ați spus?
— Domnule, nu înțeleg ce vreți de la mine! se arătă
ea nedumerită.
— Vreau să trăiți, domnișoară. Încă nu v-ați dat
seama de lucrul acesta? se miră el.
— Dar nu văd ce m-ar putea amenința. Și pentru ce?
Recunosc, mă aflu într-o situație specială, disperată,
dar... Dacă doriți sincer să mă ajutați, înlesniți-mi
posibilitatea să mă adresez ambasadei noastre... Nu
știu, cred că... trebuie să fie așa ceva aici!...
— N-ați reușit să vă dați seama că vă aflați pe o
insulă? zise el contrariat.
— Și insula asta nu aparține nimănui? Eu cred că se
poate comunica, există doar și un port!
— Tocmai de-aia nu se poate, domnișoară, pentru
că... există. Există mai multe!
— Mai multe ce? întrebă ea, accentuând.
— Vă rog să mă scuzați de deranj, domnișoară! zise
Willy ofensat. Vă stau la dispoziție pentru serviciile
ordonate.
— V-ați supărat! constată ea.
— Domnișoara dorește ceva? i se adresă Willy de
parcă n-ar fi fost nicio discuție anterioară.
— Da, domnule, dorește! Dorește să i se permită să
se schimbe. Deci să fie lăsată singură!
Willy mișcă ușor din cap, cu părere de rău, apoi ieși
fără să-i spună nimic. Olimpia, rămasă pe poziție, îl
urmări cu privirea până părăsi camera...
Când, după o vreme, Cik reveni, Olimpia îl aștepta,
îmbrăcată exact ca în ziua precedentă.
— Putem să mergem? o întâmpină Cik.
— Eu sunt gata, numai că aș dori, dacă sunteți de
acord, să purtăm mai întâi o discuție, zise ea.
— Iar discuție?
— Este foarte importantă! preciză Olimpia.
— Și pe drum de ce nu am putea vorbi?! se arătă el
mirat.
— La urma-urmelor, cum doriți! renunță ea.
— De ce cum doresc? întrebă el afabil. Rămânem
aici. Poate n-ar strica să bem și o cafea... Dorești o
cafea?
— Dacă nu vă deranjez prea mult, aș dori.
— Nimic mai simplu.
Cik ieși. Olimpia veni lângă fereastră. Îl urmări cu
privirea până ce îl văzu intrând într-un alt corp al
clădirii, unde se aflau bucătăria, locuințele oamenilor
din slujba lui, inclusiv cea a lui Willy. Se duse după
aceea la masă, se așeză, își cuprinse obrajii în palme.
„Ce să inventez?!” se gândi „Nu! Nu-i bine!” „Și
totuși... Da, da, sigur!”... își făcu ea un plan.
„Important e să câștig timp!... Bun! Și pe urmă? Și pe
urmă, când...?!” își reaminti cele spuse de Willy și
reflectă câteva secunde asupra lor... „Formidabil!” lovi
ea cu mâna în masă. „Formidabil!...” Un zâmbet amar
îi încolți pe față. „Am ajuns ca un șal țesut din mătasea
cea mai fină și mai scumpă! Ți-e drag să te mângâie în
jurul gâtului, dar, dacă se demodează sau se
învechește, îl scoți... Ștergi cu el praful sau speli pe jos.
Da, da, speli cu el pe jos, dușumelele... Și, pentru că te
gândești că de fapt nu e indicat nici măcar pentru așa
ceva – nu se poate să nu te gândești! –, îl arunci. Exact!
îl arunci ca pe o zdreanță. Fiindcă nu-ți mai trebuie, te
stânjenește... Iată viața mea, cugetă Olimpia. Și nici
măcar nu știu unde mă aflu!”
Olimpia oftă atât de adânc. Încât simți nevoia să-și
accelereze respirația pentru a nu se sufoca.
Reintră Cik însoțit de menajeră. Aceasta aducea pe o
tavă două cafele aburinde, o sticlă de coniac, apă,
pahare și un pachet de țigări Snagov4. Le puse pe masă
și ieși.
— Dacă România ar avea cafea indigenă, și cafeaua
ar fi fost românească? Ai remarcat autenticitatea? îi
atrase Cik atenția.
— Da, din nefericire, spuse ea.
— Din nefericire?! De ce din nefericire? se arătă el
nedumerit.
— Pentru că treaba asta nu-i de natură să mă
entuziasmeze. Mă și mir că nu v-ați dat seama. Doar
dacă nu v-ați propus să-mi accentuați nostalgia?
Atunci e altceva!
— Ai o optică deosebită și, recunosc, deloc de
invidiat!
— La noi există o zicală: „Vorbești de funie în casa
spânzuratului!”
— Da, cam multe există la voi! pufni el.
— Și nu-i adevărat? De ce vă supărați? Chiar
prezența mea aici este o dovadă! îl înțepă ea.
Cik rămase ușor deconcertat, apoi, pentru a ieși din
impas, își făcu de lucru turnând în pahare.
— Asta n-o să ne împiedice totuși să ciocnim pentru
4
Celebră marcă de țigări în anii comunismului.
izbânda afacerii noastre! spuse el, ridicând paharul.
Olimpia nu-i răspunse la urare, dar asta n-o
împiedică să guste din băutură. Își aprinse o țigară și
începu să soarbă din cafea. Cik își mai turnă un pahar,
îl goli și trecu la cafea...
— Deci, dacă am înțeles bine, am avea ceva foarte
important de discutat! zise Cik. Sunt dispus să te
ascult... Da!
Mișcându-și ușor buzele, Olimpia își trădă starea de
tensiune în care se afla. Cum planta îi era necunoscută,
nu-și mai făcu însă probleme dacă s-o divulge sau nu.
În această privință lucrurile erau clare. Chestiunea se
pune într-un fel mai simplu: să repete, cu orice risc, pe
acel „nu știu” ori să inventeze ceva, plauzibil de bună
seamă, care să-i dea posibilitatea să câștige timp. I se
păru mai acceptabilă cea de-a doua soluție. Dar ce să
găsească?
— Aștept Olimpia! insistă el, căutându-i privirea.
— Nu-mi este ușor să divulg ceea ce vă interesează,
zise ea cu voce scăzută, pentru că înainte de toate va
trebui să înșel încrederea doamnei Săndulescu și asta
mă doare cel mai mult. Pe de altă parte însă, în situația
în cam mă aflu, îmi dau seama că ar fi o prostie să nu
vă spun.
— Iată semne că ai început să devii mai realistă... Da,
da, continuă, iartă-mă că te-am întrerupt...
 — Poate mă vor condamna. Se vor spune cuvinte
grele la adresa mea...
Olimpia se opri. Deși reflectă, nu-i veni nimic în
minte. Se frământă zadarnic...
— Ei da, am auzit: se vor spune și cuvinte grele!
reluă el vorbele Olimpiei. Și ce-i cu asta? Ce poate să
însemne asta?
— Nimic. Acum nimic! oftă Olimpia.
— Tocmai.
— Mda! tresări, ea. Domnule, reîncepu Olimpia să
prindă aripi, nu cunosc denumirea plantei, nu știu
cum arată, dar cred că voi putea s-o recunosc după
semințe.
— Cum adică? făcu el, ridicându-se automat de pe
scaun.
— Am să vă explic.
— Da! se reașeză Cik. Explică-mi!
— În repetate rânduri, pe masa de lucru din sala
doamnei Săndulescu am văzut niște semințe pe care
nu le am chiar atât de clar în minte, dar pe care sunt
sigură că le pot recunoaște. De altfel, acum fac eu
legătura, din aceste semințe se scotea un ulei, mă rog
ceva asemănător cu uleiul, cu care se amesteca pasta
obținută din respectivele plante... Parcă le am înaintea
ochilor, parcă le văd... Erau mici, rotunde, aproape
rotunde, cred de culoare neagră sau maronie...
 — Olimpia! îi atrase el atenția.
— Da, da... Se aflau în niște cutii din material plastic,
cutii care în permanență erau acoperite cu capac... Din
această cauză culoarea... Da, nu mai încape niciun fel
de îndoială, le recunosc! Nu se poate să nu existe și
aici, pe această insulă.
— Unde să existe?
— Aici! făcu ea firesc.
— Nu, nu, cum ai spus mai înainte?!
— Pe această insulă.
— Dar de unde știi tu că aici este o insulă?
— Știu!
— De unde? Cine ți-a spus această prostie?
— Nimeni, dar mi-am dat eu seama! spuse ea firesc.
— Cum adică?
— Ei, lăsați, parcă asta are vreo importantă?
— Are. Și încă mare. Pe unde știi? Cine ți-a spus așa
ceva?
— Nu mi-a spus nimeni. Cine să-mi spună?
— Tocmai!
— Mi-am dat seama când am plecat din port, se
justifică ea.
— Ai văzut scris pe undeva că e vorba de o insulă?
Există așa ceva?
— Nu există, ridică ea din umeri, dar de vreme ce
din port pleacă o singură șosea, care până aici, treizeci
și șapte de kilometri, nu se mai întâlnește cu nici un alt
drum...
— De unde știi că sunt treizeci și șapte de kilometri?
— Păi dacă atâția sunt!
— De unde știi?
— De la kilometrajul mașinii, simplu. Pietrele
kilometrice sau indicatoarele cui i-ar folosi?
— Deci așa, deducția este cât se poate de simplă! De
logică și de simplă, nu?
— Da.
— Credeam că te cunosc Olimpia Ghițulescu, așa
credeam...
— Parcă numai dumneavoastră ați crezut asta?!
spuse ea cu amărăciune.
Cik se ridică nervos și se îndreptă spre fereastră.
Privi absent afară, doar atât cât să-și schimbe decorul,
apoi se întoarse cu fața la Olimpia. Aceasta, ceva mai
liniștită, căută să-i deslușească gândurile.
— Așadar, să mai așteptăm ca plantele să facă
semințe! Mda, să mai așteptăm! Și până atunci să
deschidem oficiul din România și să luați serviciul în
primire, nu? Asta aveți în vedere? o chestionă el,
ducându-și mâinile la șold. Ei, domnișoară Olimpia,
domnișoară Olimpia!... continuă Cik după o scurtă
pauză. Zi așa, să mai așteptăm încă vreo lună
jumătate-două?! repetă el, zâmbind mefistofelic.
 — Altminteri...
— Tocmai, tocmai! Să ajungă la maturitate, nu?!
— Ca să poată avea semințe! trase ea concluzia.
— Da, da, sigur... Știți ce cred eu? deveni el grav.
Cred că nu plantele trebuie să ajungă la maturitate, ci
altcineva. Dumneata! Dumneata, domnișoară Olimpia!
— Cum apreciați! Eu v-am spus cum anume s-a
procedat...
— Și, dacă eu știu altfel, n-am decât să fac așa cum
știu, să nu te mai plictisesc, nu? Asta ai vrut să zici!
— De vreme ce dumneavoastră... Și eu constat...
— Puțin îmi pasă de ceea ce constați dumneata! se
înfurie Cik, lovind cu pumnul în masă. Mă înțelegi?
Nu mă interesează ce constați dumneata!
— Îmi dau seama și, cu toate astea, eu nu pot spune
același lucru. Deși aș avea acest drept! Și pentru că nu
există loialitate, și pentru că una mi s-a spus și alta s-a
urmărit...
— Și mai ce?
— Am fost mințită domnule, înțelegi?! Cu ce drept?
se aprinse ea.
Cik o privi îndelung, apoi pufni în râs. De-atâta râs
simți nevoia să se așeze. Olimpia îl întâmpină cu
temeritate.
— Deci așa, ai fost mințită! se mai potoli el. Ai fost
mințită și vrei să afli cu ce drept!... Mai poți aștepta
răspunsul până fac socoteala banilor pe care i-am
investit în dumneata, ca să-ți pot spune suma exactă?
— Asta-i curată neobrăzare, iertați-mă! Dar cine v-a
spus că sunt de vânzare? îl înfruntă ea.
— Ascultă-mă cu atenție, Olimpia Ghițulescu, și nu
mă înțelege greșit. Nu pe dumneata te-am cumpărat,
nu de dumneata am nevoie... Ca să obții o femeie e
mult mai simplu și mult mai ieftin, iartă-mă că ți-o
spun direct, dar văd că sunt răstălmăcit.
— Mie mi-ar fi rușine! îl întrerupse ea.
— Și mie, dar cu asta nu rezolv nimic. Nu-ți dai
seama că am făcut o investiție într-un lucru care pe
dumneata, practic, nu te costă nimic? Atunci de ce
atâta încăpățânare? Știi că jocul poate deveni
periculos?
— Da, îmi dau seama! clatină ea din cap afirmativ,
îmi dau seama și cu toate astea, vorbind cinstit, nu văd
rezolvarea.
— Nu există decât una singură: care-i planta!?
— N-o cunosc, spuse ea simplu.
— Cum arată?
— Nu știu.
— Deci așa: nu-i cunoști numele, nu știi cum arată?
— Nu, domnule.
— Bine! În acest caz nu am nimic să-mi reproșez. Mi-
am făcut datoria, ca să zic așa. Și-apoi, e clar că într-o
asemenea situație n-am să fiu dispus să-mi cer scuze
pentru cele întâmplate, să-ți cumpăr bilet de vapor și
să te conduc înapoi în țară.
— Domnule, dar nu-i rea-voință, nu-i încăpățânare!
E o realitate! N-o știu!
— Nu-ți dai seama ce te-așteaptă, Olimpia, nu-ți dai
seama! Altminteri ai ști chiar înaintea acelei doamne
Săndulescu! Apropo, dacă stăm bine să ne gândim, ea
este de fapt autorul moral al situației de față. Iată pe
cine menajezi dumneata! mai reflectează la acest aspect
al problemei. Ce vrei să fac, draga mea, e miza mult
prea mare! încheie Cik, ieșind din cameră.
Rămasă singură, Olimpia simți nevoia să-și toarne
un pahar. Până la urmă, preferă să bea cu sticla, pe
care nici nu știu când o goli. Își aprinse o țigară, trase
câteva fumuri, apoi o strivi nervoasă în scrumieră. Se
aruncă pe pat și, plângând, își înfundă capul în pernă.
Nici nu simți când intră Willy, care se opri mai întâi în
mijlocul camerei. Făcu un zgomot spre a-și trăda
prezența și întrebă, luând tava:
— Mai serviți ceva?
— V-aș ruga să nu renunțați la bunul obicei de-a
bate la ușă. Mai ales atunci când intrați în camera unei
femei.
— Scuzați domnișoară, se înclină el, rămânând
locului și privind-o compătimitor.
 — Da, ce mai este? Vă mulțumesc, nu doresc nimic!
— Exact!... Acum ce v-ați mai dori! dădu el din cap
cu vădită compasiune.
— Să fiu lăsată în pace, îl puse ea la punct.
— Domnișoară Olimpia, domnișoară Olimpia! îi zise
el patern...
— Da, domnule, așa mă numesc, nu mi-ați greșit
numele! îl repezi ea cu intenția de a fi lăsată singură.
Willy se duse la fereastră spre a se convinge că se
afla în deplină siguranță, apoi se îndreptă spre pat,
căutându-și cuvintele:
— Domnișoară Olimpia, rolul meu în această acțiune
diabolică, pentru că și eu am un rol, dezvălui el, este
cel mai nenorocit cu putință.
— Știți ceva? se ridică ea de pe pat, mă interesează
prea puțin rolul pe care-l aveți. Și în general nu mă mai
interesează nimic... Ba da, reveni ea, mă interesează
doar o țigară! Puteți să-mi oferiți?... A!... Nici măcar
atât! retractă ea, luând din scrumieră țigara strivită mai
înainte de a fi fost consumată... Da, da, nici măcar atât,
am rezolvat și asta! repetă ea, aprinzându-și restul... Și
scrumiera lăsați-o aici... Nu-mi luați scrumiera... Vă
rog n-o luați!... Sticla... Ah!... Sticla e goală... Sticla
puteți s-o luați... Dar scrumiera...
Olimpia se așeză amețită pe scaun, stinse țigara și-și
lăsă ușor capul pe masă...
 — De ce nu mă înțelegi, nu vezi că sunt obosită?
îngăimă ea, ducându-și o mână sub cap.
— Sărmana de tine, ai ajuns la marginea prăpastiei!
constată Willy mai mult pentru el. Domnișoară
Olimpia, o zgâlțâi încet, ascultă-mă, trebuie neapărat
să-ți vorbesc.
— Nu vezi, domnule, că vreau să dorm? îi zise ea,
punându-și sub cap și cealaltă mână.
— Ești o femeie deșteaptă... ar fi păcat!... Te rog, fă
un efort și ascultă-mă. E spre binele dumitale, nu mă
respinge, nu pierde ocazia... i se adresă el rugător.
— Ce mai este, domnule? Ce mai este? îl întrebă ea
plictisită.
— Ești pe marginea prăpastiei! îi zise el categoric.
— Știu, mi-ați mai spus-o. Sunt! Și dacă sunt ce să
fac? Ce poate să facă un fir de iarbă într-un deșert?! Ori
îl înghite prima cămilă, ori îl acoperă prima dună. Și-
ntr-un fel, și-ntr-altul.
— Bine, bine, acum n-avem timp de fabule, ascultă,
cunoști sau nu cunoști planta care-l interesează?
Răspunde: da sau nu!
Olimpia pufni în râs și-și lăsă din nou capul pe masă.
— Da sau nu? Și lasă prostiile!
— Nu, domnule, nu! zise ea categoric.
— Nu-i bine, cumpăni el.
— N-o fi, dar ăsta-i adevărul? ridică ea din umeri.
Știu că e o tactică și asta, o tactică prevăzută în
„scenariu”, dar regret, n-am ce face.
— Să nu te plângi de noroc, să nu te plângi! În altă
situație...
— În altă situație te pomenești că n-aș fi avut
posibilitatea să plec de-acasă! îi râse ea în față.
— Încetează cu glumele proaste! i-o reteză el.
— Bine, dar dă-mi o țigară!
— Am știut că o să se întâmple așa! Numai că
țigările mele nu-s drogate.
— Atunci lasă! spuse ea, căutând în scrumieră.
— Termină cu prostiile cât nu-i prea târziu.
Willy îi oferi o țigară, i-o aprinse, cercetă din nou
curtea prin fereastră, apoi, scoțând un pistol, îi spuse:
— Aici se găsește glontele care trebuie să te
lichideze!
— Și de ce mi-o spui?! sări ea în picioare, trezindu-se
brusc.
— Ah!... Nu țipa! ridică el brațul gata s-o lovească.
Vrei să strici totul?!... În cine trebuie să ai încredere n-
ai, și-n cine...
Willy băgă arma în buzunar, se duse din nou la
fereastră, privi afară și răsuflă ușurat. Olimpia se mai
liniști.
— Eu sunt destinat să te lichidez și nu vreau! îi zise
Willy.
 — Și asta din milă, nu? zâmbi ea ironic.
Willy bufni nervos, puse paharul și sticla pe o tavă –
lucru pentru care chipurile venise – și se pregăti să
iasă, supărat. Olimpia tresări.
— Iertați-mă!... își schimbă ea poziția. Vă rog să mă
iertați.
— E prea târziul!... îi strecură el printre dinți, auzind
pași pe afară.
Într-adevăr, apăru Cik. Olimpia, cu capul plecat,
simți cum inima îi zvâcnește. Pentru câteva secunde fu
o stare de expectativă generală.
— Nu vreau să vă stânjenesc, rupse Cik tăcerea.
Poate domnișoara a mai dorit să fie servită cu ceva?
— Nu, domnule, mulțumesc! zise ea și se așeză,
simțind că n-or s-o mai țină picioarele.
— Mă rog! îi făcu el semn lui Willy să iasă. Ceva
noutăți? o chestionă cum rămaseră singuri. Am
întrebat dacă aveți noutăți! insistă.
— Păi ce noutăți aș putea să am? ridică ea din umeri.
— Deci n-aveți să-mi spuneți nimic, stimată
domnișoară?
— Nu...
— Nimic, nimic?! Și banii învestiți și nervii mei și
timpul pierdut?! Te avertizez că la nevoie am metode...
— Și posibilitate, nu numai metode. Ați procedat pe
deasupra și magistral. Ați acoperit orice urmă.
 — Deci îți dai seama!
— Bineînțeles! făcu ea firesc.
— Și?
— Mai mult, sunt conștientă că mă aflu pe un butoi
cu pulbere, ale cărui mecanisme de distrugere le puteți
manevra cum doriți.
— Îmi place, ești lucidă. Și-atunci? se interesă el.
— Spuneți-mi cât vă datorez și-am să încerc să mă
adresez ambasadei noastre, celei mai apropiate, pentru
recuperarea sumei.
— Cum?! zise el șocat.
— Cei de acolo mă vor ajuta chiar dacă am greșit atât
de grav.
— Ce vorbești?! Asta-i culmea! Am-ba-sa-dă! silabisi
el enervat. Știi ce cred eu, scumpa mea? Știi ce cred?!
Că m-am purtat mult prea civilizat în relațiile noastre.
Da... da... Mult prea civilizat! Mă cobor la nivelul tău,
te iau în serios, te stimez, da!, te stimez, și în schimb cu
ce mă aleg? Păi eu nu țin în casă o armă cu teama că de
la ea o să mi se tragă moartea! He!... Asta-i culmea, o
armă care m-a costat foarte scump! O armă,
domnișoară, o armă! Haide, nu plângi? Nu te agiți? Nu
te zbuciumi în niciun fel? Nu!... Ai evoluat! Acum joci
un teatru de mai bună calitate! Numai că, te avertizez,
s-a cam terminat comedia!
Olimpia nu schiță niciun gest. Îl asculta cu atenție, cu
deosebită atenție, și-atât. Cik strigă: „Vino!”, lucru care
o determină pe Olimpia să tresară. Deîndată, în
încăpere își făcu apariția Willy.
— Domnișoara noastră s-a plictisit. Păsărica nu mai
vrea în colivie. S-o ajutăm să se dezmorțească și în
special să nu mai gândească atât de mult. Probabil
dorește să lucreze în contul datoriei... S-o ajutăm...
Condu-o la plantația de la nisipuri!
— Da, domnule, se înclină Willy.
Cik ieși nervos și reintră pentru a comunica:
— Spune-i domnișoarei că acolo nu se fumează, așa
că n-are de ce să-și ia țigările. Da, domnișoară, i se
adresă el, e plantație și nu se fumează. Tocmai
dumneata, care știi ce-i aceea o plantă, mă privești
astfel?!
Olimpia căută să spună ceva în urma lui Cik, dar
însoțitorul ei duse repede degetul la gură, făcându-i
semn să tacă.
— Sunt gata, domnișoară! anunță Willy pe un ton
autoritar.
Cei doi ieșiră din cameră. Olimpia îl însoți pe Willy
spre fundul curții, unde se afla remiza mașinilor de
câmp.
— Și la ce mai este necesar circul ăsta? întrebă ea,
resemnată, cu gândul că vor s-o extermine.
— E bine, e bine! îi șopti el. Caută să vă umilească, să
vă supună unor cazne, pentru a vă determina să-i
spuneți ceea ce-l interesează... O să discutăm pe
drum... Să nu ne grăbim, să-i lăsăm timp să ajungă
înaintea noastră.
— Păi ce, merge și el?
Din partea cealaltă a clădirii răzbi zgomotul produs
de pornirea și demarajul unui autoturism.
— Auziți, domnișoară? o făcu el atentă. Dacă n-ar fi
mers, mi-ar fi cerut să fiu cu ochii în patru, o lămuri
apoi.
Olimpia și Willy se urcară într-un jeep și, ieșind prin
poarta din spate a curții, o porniră de-a lungul unui
drum de țară prăfuit.
— Ce-ați vrut să-mi spuneți? se arată ea interesată.
— E o afacere riscantă, dar, dacă îmi izbutește planul
pe care l-am făcut, suntem doi oameni salvați.
— Suntem? Cum adică „suntem”? Dumneavoastră
ce amestec aveți?
— Eu sunt cel în sarcina căruia a căzut „curățarea” și
nu vreau. De ce nu vreau, o să mă întrebați. Ei bine,
sunt mai deștept decât își închipuie el. Nu vreau,
pentru că, îndată ce am făcut-o, dintr-un alt revolver
ori poate din același, mi se va rezerva și mie un glonț.
N-au nevoie de „coadă”.
— Și-atunci? Care-i planul dumneavoastră?
— Ajunsă la plantație o să începeți să lucrați. O să
lucrați o vreme și după aceea nu mai lucrați. Stați! Pur
și simplu, stați! El, care se va afla prin apropiere și vă
va urmări îndeaproape, are să sesizeze și într-un fel o
să intervină... Vă țineți tare. Tare de tot! Și dacă s-o
îngroșa gluma îi arătați planta.
— Să-i arăt planta?!? Cum să-i arăt planta, domnule?
Păi ce, o știu? întrebă ea pe tonul cel mai firesc din
lume.
— Da! zise el, oprind mașina. O știți!
— Domnule...
— O știți, domnișoară, pentru că v-o arăt eu! zise
Willy coborând și aducându-i o plantă parcă luată la
întâmplare. Poftim! Asta caută el cu atâta ardoare.
— Dumneavoastră de unde o cunoașteți?! întrebă ea
nedumerită.
— Ce importanță are?! îi răspunse el pornind
mașina. Priviți-o bine, rețineți-i toate detaliile, așa ca s-
o puteți recunoaște la nevoie și aruncați-o.
— De unde o știți? insistă Olimpia.
— Dar asta este?
— Nu știu, eu nu știu, n-am spus...
— V-ați întipărit-o în minte?
— Cred că da.
— Nu cred că da, ci sigur! îi ceru el.
— Da!
— Atunci aruncați-o! Vă rog s-o aruncați. Ați
aruncat-o?
— Da...
— E-n regulă! zise el satisfăcut.
— Și pe urmă? Ce-o să mai fie?
— O să vedem, de unde să ghicesc eu?
— Nu... Se întâmplă ceva, intui ea. Nu-mi dau seama
ce, dar se-ntâmplă!
— Bineînțeles că se-ntâmplă! confirmă Willy.
— Dar de îndată ce i-o dau, nu mă „curăță”, cum
spuneți dumneavoastră?
— Deocamdată nu pentru că trebuie să verifice, și
asta cere timp.
— Cât?
— Atât cât să-mi ajungă pentru ceea ce am de gând.
— Deci planta nu-i asta?
— Cum o să fie?
— Și-atunci de ce a mai trebuit s-o memorez? Faceți-
mă să înțeleg!
— Păi, dacă i-ați da-o la întâmplare, v-ar crede? Sunt
curios ce mutră o să facă bosul dacă păsărica o să
reușească să-și ia zborul spre alte țări, mai „calde”.
Cred că atunci va trebui să se arate și el.
— Cum să se arate? întreba Olimpia mirată.
— Să vină, preciză Willy.
— De unde să vină?
— Parcă știe cineva?
 — Cum adică, nu-i aici?
— O!... Cum o să fie?! Bosul, domnișoară, bosul!
Proprietarul insulei! preciză Willy.
— Deci mai există și altcineva! trase ea concluzia.
— Sigur că da. Dar ce-ai crezut dumneata? El nu e
decât administratorul. Degetele mâinii care acționează,
cum îi place să ne spună ori de câte ori îi cerem ceva
mai important. Dar bosul, bosul...
— Să-i ia dracu pe toți!
Olimpia simți nevoia să fumeze și începu să se
foiască.
— Ce este? sesiză el deîndată.
— Îmi dați o țigară?
— Cu condiția s-o fumați acum și cât mai repede.
Willy opri mașina, îi dădu o țigară, așteptă câteva
minute, o porni din nou și imediat ajunse la locul
indicat. Privite de la oarecare distanță, șirurile de tutun
păreau un adevărat tatuaj verde pe imensul obraz al
pământului pudrat cu praf ocru.
— Ai mai lucrat la câmp vreodată? o întrebă el
direct, renunțând la formula de politețe.
— Nu!
— Și cum ai să te descurci? Ai să-ți tai picioarele cu
sapa!
Willy își scoase pălăria, se scărpină în creștet,
strâmbă din nas și, punându-și pălăria la loc, spuse:
 — N-ai încotro! Ai să prășești!...
Apoi claxonă. Toate femeile, lăsând lucrul, se
adunară ciorchine în jurul Olimpiei și începură să facă
haz. Stingheră, ea îl privi țintă în ochi pe Willy,
singurul de la care îi mai putea veni o salvare. Femeile
rămaseră ușor derutate, în așteptarea reacției acestuia.
Willy înghiți în sec, luă repede o sapă din mâna unei
femei, scoase batista, o plimbă grav pe coada uneltei,
ștergând-o de praf, apoi, de parcă i-ar fi conferit o
decorație, i-o înmână Olimpiei, izbucnind într-un râs
zgomotos. Toate îl urmară, bucurându-se ca niște copii
de giumbușlucurile unui scamator. Olimpia lăsă capul
în jos. Unica ei reacție. O femeie mai în vârstă le ceru
muncitoarelor să reia treaba.
— Ți-o las în grijă! i se adresă Willy pe limba ei.
Arată-i ce trebuie să facă. Vă rog, domnișoară, poftiți!
îi indică el Olimpiei imensa cultură de tutun, după
care-i șopti, profitând de neatenția femeii: E aici, te
urmărește!
Femeia o luă de mână și împreună, de-a dreptul
printre ierburile necosite, se îndreptară spre plantație.
De cum ajunseră, o instală pe rând și luându-i sapa din
mână, îi ceru să privească la ea cum anume se
manevrează...
— Ai înțeles cum e? păru a întreba.
Olimpia ridică din umeri neputincioasă.
 — Mai privește o dată, dar cu atenție! o făcu să
înțeleagă.
— Bine! dădu Olimpia din cap.
— Ei, acum încearcă și tu! mimă ea, punându-i sapa
în mână. Dar, vezi, îi atrase femeia atenția, ai grijă să
nu tai plantele că-i nenorocire. Ai înțeles? Să nu le tai!
repetă ea în legea ei, simulând operația. Haide!
Luând unealta, Olimpia nu se comportă nici mai rău
și nici mai bine decât oricare altă femeie de condiția ei.
E drept, acordă interes îndeletnicirii, dar, din
nepricepere, tăie, pe dedesubt, rădăcinile plantelor,
astfel că în urma sa aproape toate tulpinile, ofilite,
începuseră să-și lase frunzele pe pământ, stimulate în
mare măsură de căldură, începu să-i fie sete și foame.
Se opri. Își îndreptă șalele și abia atunci simți un cuțit,
care o despică în două pe la mijloc. „Parcă asta este o
soluție?!” zise ea, trântind sapa la pământ. Privi în
stânga și în dreapta. Se afla singură printre „oștenii”
de tutun rămași în poziție de drepți în fața ei. „Greu
mai ajungi țigară!” lovi ea cu palma peste o frunză de
tutun. Toate celelalte femei erau atât de departe,
pierdute în linia orizontului, încât își spuse că n-ar fi
rău să-și mai scoată din îmbrăcăminte. Rămase astfel
în furou și în pantalon. Se așeză pe iarbă și, privindu-și
„opera”, sări ca arsă: „Doamne! dar de ce s-au pleoștit
așa?” se miră, ducându-se la una dintre plante.
 — Te-ai întrebat cam cât ar putea să însemne paguba
pe care mi-ai pricinuit-o? auzi vocea lui Cik, ce apăru
printre rânduri.
Olimpia își dădu seama că-i dezbrăcată, duse
mâinile în dreptul sânilor și dintr-un salt ajunse la
bluză, pe care și-o trase repede pe ea.
— Să-mi fie scuzată indecența, dar intră în obligațiile
mele să văd cum anume se asigură lucrările pentru
care plătesc. Uite rezultatul distracției dumitale! Și,
zicând aceste cuvinte, Cik smulse fără niciun fel de
efort câteva plante pălite. Ei, le vezi? se burzului el.
— Le văd, sigur că le văd! spuse Olimpia plină de
ciudă.
— Și ce facem? Dumneata îmi datorezi o sumă de
bani...
— Nu eu v-am cerut să mă luați de la rostul meu,
din țara mea. Am fost înșelată...
— Și vrei probabil să te adresezi unui avocat care să
te apere, nu? pufni el în râs. Ascultă-mă bine, continuă
Cik, să știi că am văzut priviri și mai fioroase decât a ta
și tot nu m-am speriat. Știi de ce? Pentru că eu iau din
viață numai ceea ce-mi convine, restul ca și când n-ar
fi... Sunt un om ciudat, așa-i? Ia spune, ți-a mai fost dat
să întâlnești în viață încă un exemplar asemănător?
— Nici nu cred că mai poate exista! își dezlănțui ea
ura.
 — Înseamnă că ți-am făcut un mare favor. Dar să
lăsăm gluma, hotărî el, să revenim la ceea ce ne
interesează. Te urmăresc de multă vreme și-mi dau
seama că nu te pot califica în meseria de fermier! M-ai
ruina și nu sunt dispus! tărăgănă el cuvintele, fără să
creadă în ele. Și-atunci? Atunci ce ne rămâne de făcut?
Uite, sunt de acord să-mi restitui datoria și să ne luăm
adio. Rămâne să vedem cum. Hotărăște dumneata.
Propunerile mele n-au fost acceptate. Apropo, tot dând
cu sapa, nu ți-a ieșit în cale niciun exemplar din cele
care ne interesează? Dar unul care să aibă și semințe,
ca să nu ne mai chinuim amândoi încă două luni de
zile de-acum încolo!
Olimpia nu-și îndreptă privirea spre el, lăsând
impresia că vorbele îi trecuseră pe lângă urechi fără să
le recepționeze. Luă sapa și începu sa lucreze cu mai
multă atenție.
— Știi ceva, lasă... Lasă, îi ceru el din nou, luându-i
unealta din mână. Oricât de rău aș fi cu dumneata, nu
pot să te văd cum te chinuiești într-un asemenea mod.
Ți-am mai spus, nu ești făcută pentru asta... Haide
vino Olimpia, mergem acasă!... A, nu... sapa las-o
aici!... Nu cred că vrei să-ți faci un muzeu personal...
Cei doi o porniră spre mașină, pe care Olimpia – deși
fusese atât de aproape de ea – n-o văzuse din cauza
unui „bot” de deal ce-o camufla.
 — Ascultă, Olimpia, m-am uitat în dicționar după un
cuvânt: „calin”. Știi cumva ce-nseamnă?
— Închipuiți-vă că da. De altfel nu este nimic
extraordinar pentru un licențiat!
— Eu unul, mărturisesc cinstit, n-am știut. În fine...
Francezii, schimbă el tonalitatea, îl utilizează foarte des
sub formă de verb. La ei s-ar traduce prin a mângâia, a
alinta, a dezmierda... Nu crezi că ar fi cazul să-l
folosim și în relațiile dintre noi?
Olimpia nu răspunse și-și văzu de drum. Sesizându-i
indiferența, Cik se opri pentru a-și desăvârși ideea.
— Ce-i drept, există și cuvântul „violenter”. Tot verb
și tot în franceză, dar care înseamnă a violenta, a
constrânge, a sili, a forța...
— Cred că pe acesta îl cunoșteați dinainte, de ce-a
mai trebuit să-l căutați într-un dicționar?! se răzbună
ea.
— Aș fi dispus să-l înlătur, să nu-l mai folosesc. De
ce nu mă ajuți?! Uite, am greșit foarte mult față de
dumneata. Am fost nervos, nu m-am putut stăpâni și-
am luat o hotărâre degradantă înainte de toate pentru
mine, nicidecum pentru dumneata. Un păcat pe care
trebuie neapărat să mi-l răscumpăr. Cere-mi orice în
schimb!
— Zău, nu este cazul. Dumneavoastră și procese de
conștiință!...
 — Și de ce nu?
— V-am spus: Nu este cazul! Mi-e lehamite!
— Lehamite?! Iată un cuvânt nou pentru mine! făcu
el. Ce-nseamnă?
— Ce-nseamnă? O să-l găsiți în dicționar, nu fiți
îngrijorat, îl asigură ea, urcându-se în mașină.
— Nu cred că mai e nevoie să-l caut deoarece i-am
înțeles sensurile privindu-te. Și eu care hotărâsem să
luăm masa împreună! Dar nu voi insista. Cu atât mai
mult, nu-ți voi impune! Cuvintele „a sili”, „a forța”, „a
constrânge” și... Mai există unul, căută el să și-l
reamintească.
— „A violenta”! îi spuse ea.
— Din nou memoria dumitale! aprecie el. Numai
ceea ce ar trebui să-ți amintești... Dar excepția întărește
regula, ce să-i faci?! Nu mă contrazici? Mi-ar surâde!
Cik porni mașina și merse mult prea repede pentru
drumul impracticabil pe care se aflau...
— Iată un paradox, redeschise el discuția. Pe
drumurile proaste merg repede, iar pe drumurile bune
merg încet. Peste lucrurile neplăcute prefer să trec
repede. Iată și explicația de ce insist atât în afacerea
noastră, de ce nu mă grăbesc! mai ai atâtea chestiuni
de aflat... Da, da, întări el, întâlnindu-i privirea mirată.
De pildă, te-ai întrebat vreodată de ce dumneata și nu
altcineva?
 — Nu înțeleg ce vreți să spuneți? se arătă ea
interesată.
— Doar este simplu ca „bună ziua”! De ce n-am fost
tentați să apelăm la serviciile altei persoane și te-am
ales pe dumneata? Cui s-a datorat această opțiune? Te-
ai întrebat? Și, dacă ai făcut-o, pe o sută de dolari că n-
ai găsit răspunsul exact! Și încă ceva! Ai să te miri, dar
nu planta ne interesează în primul rând! Ei? Poftim
subiecte de meditație până la discuția din această
seară. Ce zici, mă pot socoti invitatul dumitale la cină?
Dacă nu eu al dumitale, atunci dumneata al meu!
Chestiune de nuanță! zâmbi el cu un aer superior.
Un claxon, poarta se deschise și Cik o lăsă pe
Olimpia în fața clădirii în care se afla camera ei.
— Încă o dată mii de scuze! i se adresă el, coborând
spre a-i deschide portiera mașinii. Pentru acum îți va fi
pregătită o gustare. Cinăm la ora opt, să ai timp de
odihnă. Altceva? întrebă el afabil. Orice se poate
obține, continuă după o pauză, prin folosirea soneriei
ce-a fost montată între timp lângă pat. Pe deseară!
Cik se urcă la volan și trase mașina în cealaltă parte a
clădirii, unde locuia el. Olimpia se duse în camera sa.
Abia găsi putere pentru a ajunge la primul scaun. Se
așeză sfârșită. Din nou gândurile începură să o
tortureze... „Trebuie s-o termin cu toate, trebuie!... Nu
mai am putere, sunt la capătul răbdării... Cine știe ce
mă mai așteaptă?!... Și dacă măcar aș cunoaște planta
aceea blestemată... Ei și? își reveni... Nu planta ne
interesează în primul rând! îi sunară în urechi vorbele
administratorului. Dar ce? Dar ce?... Sunt un om laș, ar
trebui să termin!” își spuse ea hotărâtă, ridicându-se de
pe scaun.
— Ce-ți umblă prin cap? întrebă Willy, intrând în
cameră și văzând-o repezindu-se spre fereastră.
— Ah!... M-am săturat, m-am săturat! Nu mai pot! se
lamentă ea, renunțând la intenție și venindu-i în
întâmpinare.
— Bine, bine, te cred, așa este, nu mai poți, dar i-ai
arătat planta? se interesă el...Planta despre care am
vorbit, de ce mă privești așa?
— Planta?! se miră ea.
— Olimpia, ce se întâmplă cu dumneata?
— Ce se întâmplă?! ridică ea din umeri.
— Planta! Cea pe care eu... se feri Willy să intre în
amănunte, descumpănit de atitudinea Olimpiei.
— A!... Planta!... Nu!
— De ce? se miră el.
— Nu știu de ce, dar nici nu-l mai interesează! Da,
da, nu-l mai interesează, mi-a spus-o! căută ea să-l
convingă.
— Te-au lăsat nervii, te-ai îmbolnăvit.
— M-au lăsat... M-am îmbolnăvit... Puțin îmi pasă...
De s-ar sfârși!
— Încă puțină răbdare. Salvarea-i mai aproape decât
o bănuiam. Poate chiar mâine în zori. Fii tare și lasă
prostiile!
Willy ieși la fel de repede cum intrase. Olimpia,
dezmeticindu-se ca dintr-un vis, se repezi la geam să
se convingă dacă nu cumva a început să aibă
halucinații.
— Nu! A fost aici! se încredință ea, văzându-l prin
curte.
Se mai liniști. Doar pentru un moment, întrucât
curând o cuprinse o panică și mai mare. „Totul
depinde de seara aceasta! trase ea concluzia. În zori va
fi sfârșitul...”
Adormi. Când se deșteptă, după aproape trei ore de
somn greu, găsi pe masă gustarea promisă, dar nu o
tentă nimic din ceea ce i se adusese. Cu zece minute
înainte de ora anunțată, menajera înlocui cele câteva
sandvișuri cu bucate alese, în vederea cinei. Se puseră
două tacâmuri.
— Este ora opt fix! Se poate intra? se auzi de afară,
odată cu bătăile în ușă, vocea lui Cik.
— Poftim, domnule, poftim, intrați! îl invită ea.
— Să ne dorim poftă bună! râse el, arătându-i cu un
gest amabil să ia loc.
— Mulțumesc! răspunse ea.
 Olimpia și Cik se așezară și, ca doi străini pe care
doar întâmplarea îi adusese la masă, începură să
mănânce, privind fiecare în farfuria sa. Se așternu o
liniște impusă. Numai zgomotele – altfel inobservabile!
– ale tacâmurilor păreau pentru Olimpia lovituri de
baros. „Război al nervilor! Au fost prevăzute în
program”, chibzui ea, lăsând să-i cadă cuțitul și
furculița în farfuria golită. Sesizând gestul, Cik o privi
și trecu peste el cu aparentă nepăsare.
— Cu ce te mai putem servi?
— Cu nimic, mulțumesc.
— Eu știam că munca fizică face poftă de mâncare.
Cu dumneata lucrurile se petrec invers: cu cât ai munci
mai mult, cu atât ai mânca mai puțin. Am observat că
nici sandvișurile... Dar ce-i cu dumneata, Olimpia, nu-
ți mai plac disputele? Mă așteptam să-mi spui, de
exemplu: „Păi, găsiți-mi o muncă atât de grea, încât să
nu mai mănânc deloc!”
— Nu intuiți rău!
— Ai devenit taciturnă, tristă...
— Și doar am atâtea motive să fiu veselă!...
— Ei, să nu dramatizăm! o întrerupse el. Dacă
umblăm numai după perfecțiune, ne irosim toată viața
căutând... O sticlă poate să fie pe jumătate goală sau pe
jumătate plină! De ce să nu fim optimiști? Olimpia,
continuă el jovial, m-am transpus în situația dumitale.
Ei bine, n-aș fi avut decât de câștigat!
— Să știți că și eu în situația dumneavoastră aș fi
avut aceeași soartă! nu se lăsă ea mai prejos.
— Mda, e un răspuns! recunoscu el. Îmi place.
Sprinteneala minții dumitale îmi place. Și nu numai
atât! Uite, astăzi când te-am văzut la câmp fără
bluziță... Nu, nu, întâmpină el reacția Olimpiei! Spun
asta ca un adept al frumosului! Ei, nu era păcat ca un
asemenea spate marmorean să fie adumbrit de acele
neavenite excrescențe? N-am văzut prea bine, eram
prea departe, dar cred că locurile nici măcar nu se mai
cunosc.
— Și asta știți? rămase ea uluită.
— Și! spuse el sec. Este lucrul de la care am pornit. O
clipă de indiscreție din partea dumitale. Îți mai
amintești acel moment? În parcul orașului... Povesteai
unui grup de fete...
Olimpia revăzu scena ca într-un film ce i s-ar fi
derulat în fața ochilor...
„Ascultă-mă, Silvia, spusese ea, n-am niciun interes
să te mint. Îți dispar și nu se mai cunoaște nimic...”
„Încearcă, dragă, intervenise o fată din grup. Nu-i
păcat să stai cu negii ăia pe față? N-o să te mai
măriți...”
„Dar cu tine cum a fost?” întrebase o alta.
„Înainte de a mă duce la facultate lucram la spital, ca
asistentă medicală. Într-o zi a venit tovarășa inginer
Săndulescu...”, explicase Olimpia.
„Care Săndulescu?”
„O chimistă grozavă de la institutul de cercetări
dinspre mare, precizase ea. S-a dus la director, au
discuta ce-au discutat și directorul a aprobat să se facă
teste la cei care sunt de acord. Dintre internați Eu
aveam tot spatele plin cu negi... Tu știi, Marina, știi
cum eram...?!”
„Groaznic!” spusese fata.
„Și mi-am zis: Ce-am de pierdut în definitiv? De ce
să nu încerc? M-am dus la tovarășa inginer Săndulescu
și m-am oferit. Am fost primul ei pacient!”
„Și? Și?” întrebaseră toate curioase.
„Și, o adevărată minune. De trei ori adică nu, de
patru ori, da, în patru zile la rând, mi-a tamponat
fiecare neg cu o soluție și în a cincea zi, nici urmă... V-
aș arăta să vedeți, dar... Veniți după-masă la plajă?”
„Venim!”
„Ei, atunci la patru vă aștept lângă chioșcul cu
înghețată, pe faleză. Că de la institut și până acolo nu
fac nici trei minute.”
„Păi tu, Olimpia, nu mai ești la spital?” o întrebase
Silvia.
„A, nu, demult. M-am transferat la institut înainte de
a da la facultate. Acum lucrez chiar cu tovarășa doctor
inginer Săndulescu. Are o încredere în mine... Eu
prepar amestecul... Eu...”
„Și din ce se face medicamentul respectiv?” se
interesase Silvia.
„O plantă, încă n-o știu, dar aflu...”
— Ți-ai reamintit! îi citi pe figură Cik. Eram de față
când ai povestit. Stăteam pe o bancă. Bineînțeles că nu
pentru asta mă aflam acolo, dar dacă m-ai făcut curios
am venit după-amiază la chioșcul cu înghețată... M-ai
găsit acolo, dar nu m-ai remarcat. Citeam un ziar... De
fapt priveam să văd minunea. Într-adevăr, minune! Și,
cum pentru un om de afaceri investiția capitalului este
prima îndatorire, am procedat în consecință. Ei, a sosit
timpul să fructific ceea ce am investit. E normal, nu?
Așadar, mă interesează: denumirea plantei; locul unde
crește; cât mai multe lucruri despre procesul
tehnologic; proprietățile fizice și chimice ale
produsului; terapeutica și stadiul lui de experimentare.
Ce poți să-mi spui despre toate acestea?
Olimpia fu gata-gata să pună în aplicare cele
propuse de Willy, dar un gând i-o lua înainte. „Dacă
este o manevră?! se întrebă ea, având îndoieli asupra
celui care-i promisese evadarea, salvarea. Dacă este o
manevră?!...”
— N-aud nimic, Olimpia... Dă glas gândurilor care te
chinuiesc, o îndemnă el.
 — Mai mult decât ceea ce știți... se scuză ea, nu vă
pot spune nimic.
— De ce? Este cumva cazul să institui și un premiu?
Poftim, l-am instituit: 5000$. E puțin? îl dublez! îl
triplez! Dar nu mă mai fierbe! În condițiile astea o să
înnebunim amândoi!
— Ați spus un mare adevăr, domnule! zise ea cu
sinceritate. Eu una...
— Treaba ta, o meriți!
— Da, da, o merit. Nu eram liniștită acolo, la mine,
nu-mi ajungea ce aveam, nu-mi ajungea!...
— Ai rămas o egoistă. Da, o egoistă! Alții n-au fost
așa cu tine! S-au dovedit generoși!
— Care alții, domnule? Să fim serioși!
— Alții care ți-au făcut pielea ca de catifea! se răsti el,
prinzând-o de gulerul bluzei și sfâșiindu-i-o. Vezi cum
arată?
— Ești coleric! izbucni ea fără să schițeze un gest de
apărare sau să se acopere.
— Da, sunt violent! urlă el. Sunt o brută, sunt crud!
Cine n-ar fi? Cine?!
Cik se plimbă agitat prin cameră, frecându-și
mâinile. Se opri, porni din nou, iar se opri, făcându-și
fel de fel de socoteli.
Olimpia își luă halatul de casă și se îmbrăcă, fără să
spună nimic. Apoi privi absentă prin fereastră.
 — Nu!... Nu pot să fiu omenos, spuse Cik, de parcă
și-ar fi răspuns cu voce tare la propriile întrebări. Mă
obligi să renunț la omenie. Dumneata mă obligi. Și,
dacă dumneata vrei așa, de ce aș avea eu scrupule?! De
ce mi-aș mai face procese de conștiință?! Pot să știu de
ce? Poți să-mi răspunzi? Poți?!
— Ascultă, de ce nu termini odată cu mine? Ar fi mai
onorabil. Cheamă-ți „matadorii” să-și facă datoria! îl
înfruntă ea, plecând de la fereastră și așezându-se pe
pat.
— Și ce să aclam? Miile de dolari, cât m-ai costat
dumneata, pe care aș fi nevoit să le arunc în fundul
oceanului? Nu, fetița mea dragă, încă n-am epuizat
toate metodele. Aș fi fost prea naiv să cred că ești
dispusă să „vinzi” atât de ușor ceea ce știi... Ehe!... Te
așteaptă zile grele, ascultă ce-ți spun! Nici nu bănuiești
de ce sunt în stare!
— Nu mă mai miră nimic. Absolut nimic.
— Draga mea, începu el să măsoare camera, mâine
vom părăsi pentru o vreme aceste locuri, în favoarea
altora cu mai mult confort. O să ai prilejul să-ți
reamintești și de meseria dumitale inițială cu această
ocazie... Vei simți pe la năsuc anestezicul, vei dormi
liniștită, iar chirurgii vor recolta bucățile de piele pe
care au existat cândva excrescențe. Începem procesul
invers, dacă altfel n-am izbutit. Specialiștii în balistică
susțin că, studiind groapa, afli dimensiunea, natura și
traiectoria proiectilului care a făcut-o. Adică în
medicină de ce să nu se poată stabili cine și cum a
acționat de s-au obținut rezultatele date? Hm! E pe dos
toată treaba, dar cu insistență și bunăvoință se poate
ajunge la rezultat. A!... schimbă el tonul, devenind
ocrotitor, este posibil să se și renunțe la această
metodă, recunosc, limită. Nu este nici pe departe
atractivă, de aceea mi-am și propus să apelez la ea
numai în ultimă instanță. Poate mai soliciți și un
termen de reflecție? De acord! Se mai amână plimbarea
cu o zi, două, sau... se anulează. Vezi?! Toate
concesiile, toată înțelegerea...
Olimpia, deși îngrozită de o asemenea perspectivă,
nu-și exterioriza spaima... Se văzu pe masa de operație
– de câte ori nu stătuse lângă ea! –, simți în nări
mirosul specific al cloroformului și auzi comenzile
scurte ale medicului: „Bisturiu! Pensă! Tampon!...”
Simți că o ustură tot spatele și pentru a ascunde
senzația se ridică și se plimbă gânditoare prin cameră,
cu mâinile încrucișate la piept.
— Am să-mi notez cele cinci puncte și cer răgaz
două zile pentru a face maximum de efort spre a-mi
aminti absolut tot ce știu despre această chestiune.
— Este totuși o soluție. Măcar se vede că există
bunăvoință. E mare lucru...
 — Mă bazez numai pe memorie. Cred că mă va ajuta
să-mi reamintesc unele chestiuni în plus. Și-acum, vă
rog să mă lăsați să mă odihnesc...
*
A doua zi, dimineața, când îi aduse Olimpiei micul
dejun, menajera găsi camera goală. Cum patul nu
fusese pregătit pentru dormit, își imagină că Olimpia
dormise în camera stăpânului ei. De aceea, când se
întoarse în sufragerie. Pe tava ce avea să i-o ducă lui
Cik puse mâncare pentru două persoane...
— Ce vrea să însemne asta? o întrebă Cik deîndată ce
i se servi masa.
— Am adus și pentru... zâmbi menajera complice.
— Pentru cine? întrebă el nedumerit.
— Păi, dacă am văzut că dânsa nu-i acolo, am
crezut... Vai iertați-mă, am greșit! se scuză ea, ducând
mâna la gură.
— Cum nu-i acolo? strigă el.
— Așa mi s-a părut... zise menajera, făcându-se mică
de parcă i-ar fi intrat picioarele în pământ.
— Du-te și vezi bine!
Menajera ieși repede. Cik își puse halatul și în
papuci fugi după ea, spre camera Olimpiei.
— Nu e! îl întâmpină menajera.
— Cheamă toată lumea! urlă el... Căutați-o peste tot!
N-a avut și nu are unde fugi. Toate lucrurile îi sunt
aici... Trebuie să fie pe-aproape. O mașină să gonească
spre port. Chiar dacă a plecat în direcția aceea, nu
putea ajunge departe... Scoateți toate mașinile și
porniți în căutarea ei... Cercetați fiecare centimetru
pătrat! strigă tuturor celor care, alarmați, sosiseră în
curte.
Cumpăni o clipă, apoi se întoarse la el în birou
pentru a telefona...
— Unchiu? se adresă celui de la capătul firului. Bună
ziua! Te rog, omul meu e la dumneata?... Când a
venit?... Dar cu aproximație? îi ceru el să-i spună ora...
N-ai observat, a sosit singur?... Singur!... Și tot timpul
nu s-a mișcat de acolo?... Nu!... Precis!... Dă-mi-l, te
rog, la telefon... Sau nu, să vină acasă cât se poate de
repede!... Îți spun eu! La revedere!
Trânti telefonul, trecu în dormitor și-și puse hainele
pe el în cea mai mare grabă. Veni din nou în camera
Olimpiei și începu să examineze fiecare lucru... Nu
găsi nimic deosebit care să-i dezvăluie misterioasa
dispariție... Cercetând patul, cum ridică pledul,
descoperi un petec de hârtie. Îl luă și citi cu înfrigurare:
„Totul a fost zadarnic. Corida s-a terminat.” „Nu se
poate! exclamă el. Nu se poate.” Reciti biletul și medită
profund. „Cum s-a terminat?” își spuse printre dinți.
Se urcă la volanul mașinii și o porni la drum ca un
bolid...
 O jumătate de oră mai târziu, revenind spre casă,
întâlni mașina lui Willy.
— Ce s-a întâmplat domnule? Unchiul
dumneavoastră mi-a spus să mă întorc cu cea mai
mare viteză.
— Acum e târziu. Totul e pierdut! îi zise Cik.
— Nu vă înțeleg, domnule!
— Poftim! Acum înțelegi? Au fost găsite pe malul
oceanului.
Cik îi arătă pe bancheta mașinii sale unul dintre
pantofii Olimpiei, o sticla goală de coniac și mai multe
resturi de țigări fumate.
— Doar nu s-a aruncat în mare?! spuse Willy.
— S-a sinucis! întări Cik.
*
Chiar în acea zi, din singurul și neînsemnatul port al
insulei fără nume un vapor își ridica ancora și,
înfruntând valurile, transporta mărfuri pentru
îndepărtata Australie...
Olimpia se afla pentru a treia oară îmbarcată pe un
vas, dar de această dată în cu totul alte condiții...
Mecanicul, „un butoi cu picioare”, cum își spunea în
toanele lui bune, un om ce se apropia de șaizeci de ani,
îi făcu semn Olimpiei.
— Haide, haide! Apropie-te, că nu mai e nimeni zise
el cu voce tare, să acopere zgomotele motoarelor, și
făcându-i în același timp semn cu brațul lui vânjos, cât
lopata unei lotci pescărești.
De după niște instalații. Olimpia se furișă ca o pisică.
Veni spre el, ținând în mână o legătură. Atât îi mai
rămăsese din cele două valize mari, cu care plecase de-
acasă!
— Stai aici, stai! Dacă apare careva, te duci repede
unde ți-am arătat. Fii cu mare băgare de seamă! Dacă
se află că am tăinuit călător străin la bord... Mă
înțelegi?...
Olimpia, numai ochi și urechi, dădu afirmativ din
cap, dispusă să execute ireproșabil tot ceea ce i s-ar
cere.
— Deci ne-am înțeles! Nu mai irosim vorbele pe
tema asta?
— Da! aprobă Olimpia docilă.
— Bine că ne-nțelegem. Dacă nu știai englezește!...
Deci pot pleca să-ți aduc de mâncare, zise el, însoțind
fiecare cuvânt cu câte o mișcare apăsată a mâinii. Vin
numaidecât... Tu bagă de seamă, la cel mai mic
zgomot... Pe dracu! La cel mai mic zgomot! începu să
râdă cu gura până la urechi... Ce prostie gogonată! În
infernul ăsta!... Așa-i că-s tâmpit, așa-i? Spune, spune:
„Nenea Otto s-a tâmpit...” Spune, mă! o înghionti el cu
un deget...
Olimpia zâmbi.
 — Râzi, mă, ca lumea!... Vezi, de-aia sunt eu așa, cât
o cisternă, că de mâncat, mănânc puțin... Ei, la băutură
mai scap... Bere cu rom de Jamaica... Sunt un butoi cu
picioare!... Bun!... apăsă el din nou aerul cu mâna. Dacă
apare careva... Țușt! la culcușul tău! Nu mai irosim
vorbele pe tema asta! o avertiză el din nou.
— Odată ce mi-ați spus...! îl asigură Olimpia.
— Că eu nu te luam, de mi-ai fi plătit milioane. Ți-o
spun sincer, nu te luam. Dar pe Willy nu l-am putut
refuza. Nu l-am putut, mă înțelegi? Păi, dacă nu era el
mă prăpădeam în Mediterană, la Gibraltar... Al
dracului de bun e Willy ăsta! Am pariat pe un butoi de
bere dacă scăpăm, și eu nu i-am dat berea nici până
astăzi... Dar i-o dau eu... N-om muri mâine-poimâine...
Ți-e că îmbătrânim prea tare și n-o mai putem bea?
Atâta pagubă! își făcu el socoteala. A!... Cu mâncarea
ta... Ne-am înțeles, așa-i? Țușt!...
Rămasă singură, în primele momente Olimpia fu
atentă, urmărind fiece mișcare, dar zgomotul uniform
al mașinilor îi adormi curând vigilența. Ca la țăcănitul
roților de tren, pe care se potrivește orice melodie, în
bătaia ritmică a motoarelor Olimpia reauzi frânturi din
discuțiile purtate cu Cik: „... În primul rând Marinarul
șchiop și cu Hristu s-au priceput să te valorifice destul
de bine!... Apoi hotelul, drumul... Până și femeia care
făcea pe muta, cât m-a costat?!...”
 — Păi așa, o dăm dracului de treabă! îi zise
mecanicul revenind. Ți-am spus să fii numai ochi?
— M-au furat gândurile, vă rog să mă iertați! făcu
Olimpia cu inocență.
— Te iert eu, te iert, dar vezi tu că alții nu ne iartă!
Dar să nu mai irosim vorbele pe tema asta! reluă el
fraza tipică. Haide, schimbă apoi tonul, ia și mănâncă.
— Nu mi-e foame!
— Ce vorbești? Păi cin-te crede?! Mănânci mătăluță,
nu-mi umbla cu mofturi! Încet-încet, dar mănânci!
— Dar nu fac mofturi, se scuză ea.
— Asta mi-ar mai trebui! râse el sănătos. Auzi, asta
mi-ar mai trebui... Parcă ți-ai mai revenit puțintel, o
cercetă, că erai tare prăpădită. Ca o mâță erai, știi?
— Mirosul ăla tare de tutun mă zăpăcise...
— Așa-i, că bine zici! Cum a fost? întrebă Otto,
dispus s-o asculte.
— E o poveste lungă... oftă ea.
— Lasă dracului povestea, mi-a spus-o Willy, cum a
fost cu tutunul?
— Cum să fie?... începu ea.
— Auzi, o întrerupse Otto, între timp mai bagă
mătăluță și-n gură. Să nu mai irosim vorbele...
— Pe tema asta! completă ea zâmbind.
— Te cred! aprobă el grav, plin de importanță.
— ...După ce am dus pantoful, sticla goală de coniac
și mucurile de țigări, după ce le-am dus și le-am lăsat
pe malul mării, să simulez că m-am înecat...
— Așa... A cui a fost ideea? se interesă el.
— A domnului Willy, preciză ea.
— Și, mai departe? o invită el să continue povestirea.
— Ne-am urcat în mașină și am plecat la unchiul
patronului. Unchiul lui trebuia să transporte tutun în
port pentru vasul ăsta și avea nevoie de un om de
încredere și priceput care să-i dirijeze încărcăturile, el
fiind foarte în vârstă... Domnul Willy m-a strecurat sub
prelata unui camion... Dacă drumul mai dura cinci
minute, cred că aș fi murit asfixiată de mirosul de
tutun. Era un miros... O tărie... Pe urmă știți ce-a
urmat, zise ea ca să nu-l plictisească cu istorioara ei.
— Fumai? întrebă el sec, făcând ochii mari.
— Când?
— Înainte, când? clipi el.
— Da...
— Oho!... Acum nu ți-ar mai trebui tutun...
— Chiar așa. Cred că n-aș mai suporta...
— Oare? întrebă Otto, făcându-i cu ochiul
ștrengărește. Ei, cine știe ce te mai așteaptă de-acum
încolo!
— Ce să mă mai aștepte, că în momentul în care am
pus piciorul pe uscat mă și duc la ambasadă și cer să
mă întorc acasă! zise Olimpia hotărâtă.
 — Ce vorbești? Ia te uită la ea cum se mai duce glonț
la ambasadă! Ei ce spui de asta? Chiar așa să fie oare?
— Și de ce nu? deveni ea brusc circumspectă. Nu vă
înțeleg...
— Să-ți spună nenea Otto și-ai să-nțelegi... Păi eu mi-
am pus pielea la saramură s-ajut un om, pe prietenul
meu Willy, nu să scap de el! Și tu trebuie să-i fii
recunoscătoare. Nu oricine face pentru un străin ceea
ce-a făcut el pentru tine!
— Îi sunt recunoscătoare! zise ea sincer.
— Atunci lasă ambasada! Las-o deocamdată, până o
reuși el să plece de-acolo.
— Să plece?! se miră ea.
— Dar cum ți-ai închipuit?! Cum? Tu dai fuga la
ambasadă, spui cum a fost și ce ți s-a întâmplat, ziarele
scriu, și lui să-i găurească pielea! E bine așa, nu? Ori
poate-ți închipui că n-o să afle cine trebuie și el rămâne
bine mersi mai departe?!
— Și-atunci?
— Și-atunci... Bagă-te puțintel la colivie, schimbă el
vorba, că e șacal pe-aproape care adulmecă... Îl simte
nasul meu de copoi...
Olimpia se vârî repede la locul ei, iar mecanicul,
fluierând, își făcu de treabă lustruind niște țevi din
preajmă. Nu după multă vreme, prin capătul sălii
mașinilor trecu un marinar, lăsând impresia că e grăbit
cu treburi. După plecarea lui mecanicul îi făcu semn
Olimpiei să iasă din ascunzătoare.
— Și-atunci, continuă el vorba de parcă nu s-ar fi
petrecut nimic, și-atunci, cum stă chestiunea?...
Chestiunea stă în felul următor... Ajungem la Sydney,
în Australia. Ca să vezi ce-i soarta... A!... Soarta-i tare
afurisită... Neam de neamul tău nici măcar n-a visat
capătul pământului, d-apoi să mai ajungă să pună
piciorul pe el.
— Asta nu știu!
— Cum adică nu știi? A fost careva dintre ai tăi în
Australia?
— Poate tata, zise ea.
— Ce să caute el tocmai în Oceania?!
— Nu știu... Am zis poate...
— Dar ce e tatăl dumitale?
— Acum nu mai e, că nu mai trăiește, dar și el a fost
tot marinar.
— Marinar?! scoase mecanicul un chiot... Păi, de ce
nu mi-ai spus?!... Se schimbă situațiunea! Adică nu se
schimbă, tot aia e, bar nenea Otto pune și ceva de-aici,
zise el, ducând mâna la inimă... Și tatăl dumitale ar fi
făcut la fel, să știi. Între marinari... A!... Atunci e și mai
grozav... Ascultă... Ajungem la Sydney... Bun! Ei, n-o
să fie prea repede, că-i al dracului de departe, dar
ajungem bine, nu mai acostăm nicăieri. Acolo cunosc
eu un băiat. Și el, fost ofițer de marină. De-aia l-am și
cunoscut prin port, pe-acolo. Nu-i frumos ce-ți spun eu
acuma, dar... Îl mai ajut și eu așa, puțin... Nu prea are...
știi... dar se descurcă el. Mai greu, dar se descurcă. Și el
e tot român.
— Român?! E român?! izbucni ea fericită.
— Că doar ai să-l vezi, la el mergem. Îl găsim în port,
știu eu unde...
— Și dânsul ce face acolo?
— Asta întreabă-l pe el, eu de unde să știu?
— Atunci se simplifică lucrurile foarte mult.
— Sau se complică, zise el zâmbind, vânturând aerul
cu mâna, cum îi era obiceiul. El român, dumneata
româncă...
— A!... Nu... făcu ea.
— Păi... nu! Păi nu? Și de ce nu? Adică de ce nu? El
tânăr, dumneata tânără... Și e cam frumușel...
— Și dumneavoastră?!... se rușină ea.
— Și eu, și eu! Dar, deocamdată, du-te de mănâncă,
să mai prinzi putere, că dacă te-o vedea așa urâtă... Și
auzi?! Eu zic să nu mai irosim vorbele pe tema asta!
Zâmbind, Olimpia se trase la locul ei de pasager
clandestin, iar mecanicul dispăru în imensa hală a
mașinilor. Totul părea a se desfășura normal. Deodată
însă se auzi un țipăt de femeie. Otto se duse grăbit la
locul unde o știuse pe Olimpia, intuind ce anume se
petrece. În curând se afla față în față cu marinarul ce
fusese văzut mai înainte, gata să se înfrunte. Marinarul
făcu o fentă, scoase un pumnal și se pregăti să atace.
Olimpia țipă din nou, mai puternic.
— Nu țipa! îi ceru Otto, căutând să-și fixeze cât mai
puternic picioarele în podea.
Olimpia rămase stană de piatră. Ca o felină,
marinarul căută să se arunce asupra mecanicului, dar
acesta, rânjind, se eschivă printr-o mișcare abilă.
Marinarul lovind în gol, se pregăti să atace din nou,
dar, străfulgerat în creștet de un pumn al mecanicului,
se prăbuși în nesimțire.
— L-ai omorât! șopti Olimpia îngrozită.
— Cred că e gata! spuse Otto, examinându-l sumar.
Da, mai mult ca sigur! completă, scărpinându-se în
cap. O să-l arunc în „cimitir”... Păi ce, bestia, să dea cu
cuțitul?! Ia să mai văd eu ceva! îi veni o idee.
Mecanicul plecă agale și reveni cu o găleată plină cu
apă, pe care i-o turnă în cap. Marinarul începu să
geamă ușor...
— E tare al dracului! zise Otto, lăsând calm găleata
din mână.
— Trăiește! constată și Olimpia.
— Trăiește el, dar tot soarta aia o are! spuse Otto
morocănos.
— Care soartă? întrebă ea speriată.
 — O gustare la peștișori, care?!
— Nu! Te rog...
— Și dacă vorbește?
— N-o să vorbească! încercă Olimpia să-l convingă.
— Ei, nu?! Cine poate să garanteze?

După câteva zile de navigație, „Karina-Dala”, vasul

la bordul căruia Olimpia călătorea clandestin, ajunse la
destinație, în portul Sydney. Otto, mecanicul, ceru
permisiunea să debarce printre primii, cu gândul să
intre la „Crevete”, un bar de mâna a doua, pentru a se
întâlni cu Leonida Românul, cum era acesta cunoscut
printre lucrătorii portului. Îl găsi singur la o masă, așa
cum îi plăcea să-și petreacă timpul, dormitând în fața
unei cafele aproape băute.
— Bun găsit, îngerașule! i se adresă mecanicul.
— Noroc, nene Otto!... Descărcați? îl întrebă Leonida,
întinzându-i mâna.
— Abia am lăsat ancora...
— E rost de ceva? se interesă Leonida.
— Echipa e formată. Dar nu pentru asta am venit.
— Stai! Bei ceva? îl îmbie Leonida.
— O bere tot gust eu! zise mecanicul. Așa ca să ne
dea două. Fac cinste! Deși când ți-oi spune, îngerașule,
de ce te-am căutat...
— Eh... făcu el un gest cu mâna de „ducă-se naibii și
ăsta!”. Scoase apoi din buzunar o listă și tăie cu o linie
„Karina-Dala”. Contam pe vasul ăsta, spuse el cu
părere de rău, dar dacă... Azi trebuie să tragă și
„Taifun”. Crezi că acolo am să am ceva treabă?
— „Taifun” e în larg, ne-am întâlnit noi cu el. Îl bagă
mâine, îi informă mecanicul.
— Atunci e-n regulă! zise Leonida, pornind către
bar. Mă duc după bere.
În curând, pe mica măsuță de la „Crevete”, la care se
aflau Leonida și Otto, se strânseseră trei perechi de
halbe golite semn că discuția dintre cei doi durase
destul de mult. Înainte de a se mai comanda ultimul
rând de băutură Leonida zise ca o concluzie:
— Eu nu știu ce-nseamnă să stai printre străini și să
nu-i pese nimănui de tine! Înțeleg cu atât mai mult
situația ei, care-i de-a dreptul nenorocită, dar, vezi
dumneata nene Otto, cum să-ți spun, rozele pe care
stau eu s-au îngălbenit de tot, au devenit plante de
ierbar!
— Mi-a plăcut, îngerașule! Ptiu! Teribil mi-au plăcut
vorbele cu ierbarul și cu rozele... Pe chestia asta mai
adu ceva să punem capac la butoi. Să nu spui, zâmbi
mecanicul că ți-a plăcut asta cu butoiul, că le plătești
pe toate...
— Cum să-mi placă, nene Otto, cum să-mi placă? Păi
ce, asta a fost glumă? zise Leonida pe un ton grav.
 Cei doi râseră cu poftă, stimulați într-o oarecare
măsură și de alcoolul consumat...
— De-aia spuneam adineauri, continuă Leonida
ideea, aducând ultimele halbe, că mi-ar fi nu știu cum
să te refuz înainte de toate pe dumneata, care m-ai
ajutat în atâtea rânduri, și pe urmă și pe ea, care-i de-a
mea, din țară... Uf! Uite că vorbesc, vorbesc și nu mai
știu să pun punct, se frecă el ușor pe frunte. Aici nici
nu aveam cu cine vorbi românește. De-ai ști cât poate
să conteze un asemeni a lucru, de-ai ști...
— Înseamnă că-i în regulă. De-acu-ncolo o să ai. Ce-i
puțin lucru?! Carevasăzică, îngerașule, dacă am înțeles
eu bine... se pregăti el să tragă concluzia.
— Nu știu ce să-ți spun, nene Otto.
— Când ai să vezi frumusețe de fată, ai să știi!
— Ei, nu pentru asta! se scuză Leonida.
— Te cred! Măi Leonida, ascultă-mă, vorbi el serios,
cu o femeie lângă tine e mai altfel. Te-ajuți, în doi e mai
ușor. O să lucreze și fata.
— Unde? îl întrerupse el.
— O să găsiți voi. Fata are meserie, e descurcăreață...
Și pe urmă și-o rezolva ea situația cu ambasada. Ea...
până pleacă Willy de acolo e greu, după aia... O lună-
două, atât!
— O lună-două... încuviință Leonida, o să mă
descurc eu.
 — Bravo, Leonida, bravo!... îl bătu Otto prietenește
pe umăr. Uite, ține și de la mine ceva...
Mecanicul îi întinse niște bani, pregătiți anume
pentru a-i oferi.
— Lasă, nene Otto, mulțumesc, ne-om descurca noi...
— Păi aia-i, îngerașule, mi-ai spus „lasă” și i-am
lăsat! Ține-i și... Între marinari se poate! I-aș fi dat ei,
dar știi cum sunt femeile.
— Mulțumesc, nene Otto. Poate o veni vremea să mă
plătesc și eu într-un fel.
— Te-ai și plătit, te-ai și plătit! Oamenii trebuie să se
ajute între ei. Și-acum să-ți spun cum facem, stabili el
planul de acțiune. Fata o să iasă pe seară, printre niște
femei care sunt cu deparazitarea pe vas. Tot acolo stai,
„aproape de soare”?
— Tot în mansarda aia nenorocită! zise Leonida.
— Să fii acasă, c-o aduc eu. Nu știu ora și de-aia...
— Păi unde să mă duc?!
— Și... Și încă ceva! mustăci mecanicul. Promite-mi
că... M-ai înțeles?
— Nu! răspunse el sincer.
— Adică, dacă fata... Mă-nțelegi?! Ei, dacă fata o fi de
acord, e altă treabă, dac altfel... Ce dracu, cum nu-
nțelegi?!
— Nene Otto!...
După ce mecanicul achită consumația cei doi
plecară.
Ajuns pe vas, mecanicul se duse grăbit la sala
mașinilor, unde o știa pe Olimpia așteptându-l.
Surpriza fu dintre cele mai mari: Olimpia părăsise
ascunzătoarea.
— Hei nu-i nimeni pe-aici? căută el să-și facă simțită
prezența. Hei! Nu se-aude?!
O căută în stânga și-n dreapta, strigă din ce în ce mai
tare, dar strădania lui rămase fără ecou...
— Ptiu! Drace!... exclama ei, căutând-o în continuare
cu febrilitate.
Mecanicul părăsi sala mașinilor și în timp ce arca pe
punte se auzi strigat încet de sub scară.
— Nene Otto!
— Eu, da!... Unde ești drace? Că n-ai albit a doua
oară! zise el furios.
— Aici sunt, sub...
— Ce cauți acolo? Ieși repede că nu-i nimeni. De ce-
ai plecat de la locul unde ți-am spus să m-aștepți?
— Dădea „dumnealui” târcoale. N-a lipsit mult să
mă găsească! se justifică Olimpia.
— Care... dumnealui? întrebă el nervos.
— Marinarul! preciză ea.
— Apoi de! Ți-am spus că o să avem necazuri din
cauza lui și nu m-ai crezut. Știi ce reușeai să faci dacă
te găsea?
 — Bănuiesc! zise ea cu timiditate.
— Lasă, lasă ce bănuiești! Știi sau nu știi? îi ceru el
răspicat. Să-ți spună nenea Otto ce ieșea din asta. Întâi:
călător străin la bord și pe deasupra femeie! Doi: eu pe
drumuri, șomer! Trei: cine-i femeia, de unde vine,
unde se duce! Patru, și ce era mai important: Willy
curățat! Și pentru ce toate astea? Haide jos!
— Și dacă-i acolo? întrebă ea speriată.
— Păi eu ce-i doresc altceva? zise Otto, luând-o de
mână și trăgând-o după el pe scară. Auzi ce era să-mi
faci!...
— Dar eu n-am vrut, cum să vă spun...
— Știi ceva? Eu zic să nu mai irosim vorbele pe tema
asta! Ascultă, ai mâncat? Dar de fapt nici n-ai avut ce...
Și n-o să ai curând... Uite, drăcie, nu mi-a dat prin cap
să-ți fi luat ceva din port...
— Dar nici nu mi-e foame. Nu prea mi-e foame...
— Lasă că o dregem noi într-un fel! o asigură el.
Acuma să vezi ce-am aranjat pe unde am fost...
Făcu o pauză să-și orânduiască expunerea, dar
renunță căci i se păru că avea prea mult de vorbit. Se
mulțumi să-i spună doar două cuvinte: „În regulă!”
— De plecat o să plecăm odată cu femeile care se
găsesc pe vas pentru deparazitare. Nu duc nicio grijă,
am băgat de seamă că știi să te strecori. A!... Și, să nu
uit, se arătă el grijuliu, iată ți-am pregătit o modestă
atenție... I-aș fi dat lui Leonida, dar să nu creadă că am
vrut să-l jignesc... Este un orgolios... Nu-s prea mulți,
dar or să prindă bine...
Mecanicul îi întinse niște bani, după același
procedeu pe care îl folosise cu Leonida.
— Îi primesc numai cu o singură condiție... zise
Olimpia.
— De acord! Să mi-i înapoieri când i-oi avea! o
întrerupse mecanicul.
— Nu! Mi-ați face o nespusă bucurie dacă ați accepta
un modest dar din partea mea... O amintire... Un lucru
la care țin foarte mult...
Rostind cuvintele, Olimpia își scoase de la gât
medalionul și i-l oferi.
— Ascultă-mă, îngerașule, zici că ții mult la
medalionul ăsta?
— Mult!
— Mult? Mult? se ambală mecanicul.
— Foarte mult! răspunse ea.
— Păi, nu mi-l dărui! În felul ăsta bucuria mea va fi
și mai mare. Și lasă, că lumea-i mică, ne-om mai întâlni
noi, cine știe... Sau nu ne vom mai întâlni... Și știi ceva?
Eu zic să nu mai irosim vorbele pe tema asta!
— N-om mai irosi noi vorbele, dar nici banii nu-i
primesc!
— Nu-i primești?! făcu el mirat.
 — În ruptul capului!... Ceea ce ați făcut
dumneavoastră și cu domnul Willy pentru mine...
— Bine, atunci dă-mi medalionul!
Olimpia îi prinse medalionul de gât și, după ce se
convinse că legătura este bine făcută, îl sărută.
— Păi, îngerașule, de știam că mă și săruți acceptam
din primul moment!...
— ...Dar nu vreți să-mi povestiți chiar nimic-nimic
despre domnul Leonida? zise ea, așezându-se pe un
scaun, dorind să afle cât mai multe lucruri despre cel
care s-a arătat dispus s-o ajute.
— Asta-i bună!... Și voi despre ce-o să mai vorbiți
măcar două luni de-acum încolo?! Deși, ai dreptate,
unele lucruri trebuie să le știi din capul locului. Am să
ți le spun pe drum... Acum mă duc să dau o raită, să
văd dacă putem pleca...
Mecanicul ieși. Apreciind că momentul este prielnic,
se întoarse, o luă pe Olimpia și o strecură printre
persoanele care părăseau vasul. Ajunși pe uscat se
îmbrățișară relaxați, ca după o mare victorie.
În drum spre locuința lui Leonida se abătură într-un
local, unde mâncară pe saturate și unde Otto îi spuse
ceea ce știa despre compatriotul ei. Poate de aceea
Olimpiei, când îl văzu pe Leonida, i se păru că se
cunosc de când lumea, încă de acasă, din țară.
— Ei, îngerașilor, le zise mecanicul în casa lui
Leonida, eu atâta am putut, atâta am făcut. Mai
departe n-am decât o singură rugăminte. O mare
rugăminte! Până nu veți primi scrisoare din partea
mea că-i bine cu Willy să stați la fund, pe urma, treaba
voastră! Dacă-mi promiteți asta...
— Promitem! se angajară Olimpia și Leonida în
același timp.
— Atunci e-n regulă! Să fiți sănătoși și să știți că am
mai întinerit cu zece ani... Poate că din cauza asta nici
nu-mi mai vine să plec...
Toți trei râseră. Mecanicul își luă rămas bun,
îmbrățișându-se cu Olimpia și Leonida.
— Eh! Gata, bătrâne lup, gata! Lasă tinerelul ca
tinerețea lui, haide!
— De ce spuneți așa, nene Otto? întrebă Olimpia.
— Ascultă la mine o vorbă pe care să n-o uiți
niciodată. Zăpada, chiar dacă-i strălucitoare, e tot... apă
de ploaie!
Mecanicul ieși însoțit de Leonida, timp în care
Olimpia studie încăperea și aprecie ingeniozitatea lui
Leonida de a împărți în două imensa mansardă, prin
folosirea în chip de paravan a unui mobilier demodat,
urcat în pod de stăpânul casei. O frapă, o fostă
bibliotecă, în ale cărei rafturi Leonida improvizase o
veritabilă crescătorie de porumbei...
— A plecat! zise Leonida cu nostalgie, când se
reîntoarse.
— Este un om admirabil! fără sprijinul lui... Îi sunt
teribil de îndatorată. Pe tatăl meu l-am pierdut încă de
când eram mică, dar așa mi-l imaginez!
— Curios! zâmbi Leonida.
— Ce este curios? întrebă Olimpia.
— La despărțire și nenea Otto mi-a spus: „Vezi,
Leonida, îngerașule, ai grijă de fata asta ca de propria
mea fată!...” Ți-a făcut și un dar... Iartă-mă că mă
adresez așa, dar, dacă ești de acord, să ne spunem din
capul locului pe nume.
— Da, bineînțeles. Ce dar? se arătă ea curioasă.
— Nu știu, să vedem. Mi-a spus să nu mă uit până
nu ajung sus.
Leonida desfăcu un pachețel. Ieși la iveală
medalionul pe care i-l oferise Olimpia mecanicului.
— Este formidabil... Nemaipomenit... I l-am dat ca
amintire!
— Și mai e ceva, continuă Leonida. N-a îndrăznit să
ți-i dea direct...
— Ce?
— Niște bani.
— Bani?!
— Da, bani. Zicea: „Ea este femeie, îngerașule, și să
nu cumva s-o jignesc!”
— Ei, nu că asta le întrece pe toate! Și mie mi-a dat
tot niște bani și tot așa mi-a spus: „I-aș fi dat lui, dar să
nu să simtă jignit!...”
— Un om excepțional!
— Să punem banii la un loc! propuse Olimpia.
— De acord. Zestrea comună. Iată, îi depozităm în
acest „seif”, zise Leonida, punându-i în sertarul
mobilei. Numai să nu uităm locul! Și acum să facem
cunoștință cu noua ta locuință, începu el, ca un
veritabil ghid. Suntem, după cum bine se observă în
partea de sus a unui imobil cu șase etaje, situat în
imediata apropiere a portului Sydney, emisfera sudică
a planetei noastre. Aici există un așa-zis luminator, dar
de fapt este ceea ce se cheamă contactul nemijlocit cu
marea și, respectiv, cu întreaga lume.
— Pe calea apelor! completă Olimpia.
— Este foarte exact și bine spus: pe calea apelor. Eu,
ca marinar, nu puteam alege o altă perspectivă!... Dar
să trecem peste asta și să mergem mai departe. Marea
încăpere în care ne aflăm – reține, te rog, nu lipsește
cuvântul „mare”! – așa, este populată cu mobile ce ne-
ar putea vorbi despre începutul secolului al XVII-lea,
din timpul Noii Olande. Și n-ar fi exclus ca măcar ceva
de aici să fi aparținut celebrului pictor olandez
Rembrandt, unul dintre maeștrii artei universale. Încă
n-am identificat noi acea piesă, că am fi niște oameni
aranjați...
 — Dar o să facem investigații! se pretă Olimpia la
jocul lui.
— Evident! Ei bine, continuă el pe același ton
emfatic, inventarul viu al domeniului se compune din
două ființe superioare, raționale, și optsprezece... da,
optsprezece!, au fost douăzeci și doi, patru au
sucombat: doi în tigaie, doi în oală... așa, și optsprezece
zburătoare aflate exclusiv în subzistența cerului. În
stânga, locuința dumneavoastră, în dreapta, a gazdei,
care din acest moment va transferă cu autoritatea
cuvenită toate prerogativele gospodărești! Uf!... Am
obosit! zise el, lăsându-se să cadă pe pat.
Olimpia, amuzată de felul în care i s-au făcut
prezentările, rămase în mijlocul camerei. Păstră multă
vreme în privire, pe întreaga-i față, o undă de veselie și
bună dispoziție.
— Ei, ce spui? Ești de-a dreptul impresionată, nu?
— E grozav! zise ea, făcând o piruetă.
— Să fim serioși! oftă el.
Olimpia se întristă brusc. Se așeză pe scaun și-și
scoase țigările.
— Fumezi? îl întrebă ea, întinzându-i pachetul.
— Mai ceva ca un turc! Mulțumesc! zise el, luând o
țigară.
— Eu credeam că n-o să mai fumez... Am avut un
accident, să-i spun așa, dar... Poftim! îi oferi Olimpia
bricheta după ce-și aprinse ea țigara.
— Mulțumesc!
Fiecare fumă în tihnă, așteptând ca poate celălalt să
continue discuția. Dar, și unul, și altul, cu gândurile la
trecut și mai ales la viitor, prefera să nu se
exteriorizeze.
— Mda! Asta-i! zise Olimpia, stingând țigara.
— Asta-i! încuviință Leonida, deși practic nu se
produsese între ei niciun schimb de cuvinte.
— Ai avea ceva împotrivă dacă m-aș culca? De
multă vreme... În sfârșit, călătoria...
— Ei, cum o să am împotrivă? zise el firesc. Să-ți arăt
dependințele! Așa-zisele dependințe!... Și... „noapte
bună!”... Cred că și eu voi face bucuros același lucru.
Vom avea atât de mult de discutat, încât mai bine să
nu mai vorbim despre nimic. De acord?
Olimpia dădu afirmativ din cap. Un zâmbet de
madonă îi cuprinse fața. „Ce frumusețe”, își zise
Leonida tulburat.
— Mâine, mâine dimineață, să nu spui nu!, o
avertiză el autoritar, umblăm la „banca” noastră și-ți
cumperi o rochie frumoasă-frumoasă!... Ei, nici asta
nu-i urâtă, adăugă repede, dar e singura, și-apoi.
— Îți mulțumesc, Leonida!
...Îi spunea pentru prima dată pe nume...
Cei doi se duseră curând la culcare, în „cușetele” lor,
cum îi plăcu lui Leonida să le numească. Se făcuse
târziu și niciunul nu reușea să adoarmă. Leonida
ascultă mult timp, de după paravan, oftatul Olimpiei.
A doua zi, dis-de-dimineață, Olimpia fu trezită brusc
de un zgomot ce i se păru asurzitor.
— Fir-ai tu să fii! auzi, mai mult în șoaptă, vocea lui
Leonida.
— Ce-i? Ce s-a-ntâmplat? sări ea, speriată.
— Te rog să mă ierți, nu mi-am dat seama. N-am
crezut că o să bocănească așa de tare, se scuză el.
— Dar ce-i?
— Am pus mâna pe dumnealui! răspunse el
bucuros.
— Care dumnealui? veni ea curioasă, să vadă despre
ce era vorba.
— Ei, stai bătrâne, stai!... E-n zadar! zise el unui
porumbel pe care reușise să-l prindă cu o capcană.
— Porumbel?! se lămuri Olimpia. Eu credeam... Vai,
scuză-mă! zise ea dându-și seama că se afla în cămașa
de noapte...
— Pe mine să mă scuzi, că te-am deranjat din somn.
Haide bătrâne, haide! se adresă Leonida porumbelului
lui. Nu te jena Olimpia, eu tot mă duc în „laborator” cu
dumnealui. Într-o oră am să-ți dau să guști o
specialitate culinară pe care aș putea s-o brevetez!
— Stai puțin... Numai puțin, să mă îmbrac, îi ceru ea
de după paravan.
— Mai culcă-te...
— Te rog. Stai! insistă ea.
— Ce este?
— Dă-mi-l, dacă ești bun! îl ceru ea porumbelul, cu
mâinile întinse ca un copil.
— Ce zici ce plinuț e! îl „cântări” el mai înainte de a
i-l da.
Olimpia luă porumbelul, din doi pași ajunse la
luminator și-l lăsă să zboare afară.
— Olimpia, ce faci?... Ce-ai făcut? De ce i-ai dat
drumul? Eu mă chinuiesc de-o jumătate de oră să-l
prind, te-am trezit și pe tine și tu...
— Dar ți-ai închipuit că aș putea mânca așa ceva?!
zise ea aproape indignată.
— Și de ce nu?
— În ruptul capului!
— De ce? Atunci ce rost ar mal fi avut să mă
chinuiesc cu el?! Ehe, crezi că de puține ori m-au scos
din încurcătură?!
— Tot ce se poate, dar asta a fost înainte! spuse ea
zâmbind, pentru a nu-l supăra.
— Ce vorbești, domnule?! adoptă el același ton.
— Păi cum altfel?! Nu mi-ai „transferat toate
prerogativele gospodărești”? Ai uitat?
— Și cu ei ce fac?
 — Vedem noi ce... facem. Nu, serios, Leonida, nu ți-e
milă? schimbă ea vorba.
— Nu! Nu mi-e! Acum nu mi-e! zise Leonida cu
toată sinceritatea. Cândva mi-a fost... Da, cândva mi-a
fost. Acum... deși... Ah!... Nici nu bănuiești cât de
ciudată poate fi lighioana asta de biped care poarta
numele de om! Când am rămas aici, mă rog, după un
timp, completă el aprinzându-și o țigară, am lucrat pe
o plantație.
— Plantație? tresări Olimpia, având un sentiment de
aversiune până și față de noțiunea însăși.
— Nu, nu în agricultură, nu mă pricep, ci la stârpit
cangurii.
— Îi omorai? Tu omorai canguri?! Din moartea lor îți
făcuseși profesiune?! nu-i veni ei să creadă.
— La un moment dat, pe anumite porțiuni, se
înmulțesc atât de mult, încât prăpădesc toate culturile.
Atunci sunt exterminați în masă. Îmi mergea bine,
continuă el după o pauză, dar într-o zi n-am mai
suportat. Milioane de canguri, mă fugăreau toată
noaptea, de nu mă puteam odihni... Și puii, puii aceia...
— Nu, Leonida, te rog, nu-mi mai povesti toate
astea! se cutremură ea.
— De fapt, ai dreptate. Și eu reușisem să le mai uit,
nu știu ce-mi veni... Poate ți le-am spus așa, ca să vezi
la ce te împinge viața. Eh!... Să vedem de-acum încolo
ce-o mai fi, că, uite, de-o săptămână n-am mai lucrat
nimic. Vrei să muncești, poți să muncești și n-ai ce să
muncești! Îmi fac veleatul la „Crevete” cu speranța că
doar-doar s-o ivi ceva.
— Cine-i „Crevete”? întrebă ea.
— Un bar prăpădit. Am un fel de cont deschis... O
cafea, o bere.
— Trebuie să găsesc ceva de lucru și pentru mine!
Lasă, Leonida, ne-om descurca noi!
— Bine, fie cum zici tu, dar acum haide să vezi
orașul și mai ales să-ți mărești garderoba.
— Avem timp destul pentru asta!
— Chiar, cât o fi ceasul?
Leonida se duse la luminator, se urcă pe un scaun și
privi în afară...
— Abia șapte și jumătate! E devreme încă. Uite, să
știi și tu, de-aici te poți uita la ceasul din turnul
căpităniei portului. În dreapta lui mai este unul, dar nu
se vede întotdeauna, din cauza ceții... Deci, spuse el
coborând, aș putea să te invit la o cafea. Cum fac eu
cafeaua...
— Bănuiesc, ai putea s-o și brevetezi!
— Aha, ai reținut! se amuză el. Numai puțin și-o să-
ți ofer prilejul de a te pronunța. Nu cer decât
obiectivitate, în regulă?
— În regulă!
 — Până atunci, scuze!
Leonida se retrase și nu după multă vreme se
întoarse cu două cești desperecheate.
— După miros... zise Olimpia, se pare că este
grozavă.
— Scuzați serviciul, dar nu asta contează în primul
rând. Conținutul! Acum aprindem și câte o țigară,
luăm loc în „sufragerie” și ne pronunțăm... Așadar,
poftiți! Cafeaua este servită!...
— O!... Ce protocol!
— Aș!... Pentru impresie! zâmbi el. Serviți. Cu puțină
fantezie putem suplini tot ceea ce ar mai trebui să
existe pe lângă această cafea: un ou la pahar, un
cubuleț de unt, o chiflă, o felie de șuncă, eventual gem,
banane... Dar nu-s probleme, avem fantezie...
Olimpia încercă să găsească scuzele de rigoare:
— Pentru o doamnă care ține la siluetă...
— Da, bineînțeles! Obezitatea este dușmanul
neîmpăcat al sănătății și al frumuseții. Să luptăm
împotriva grăsimii!
— Să luptăm, dar pentru asta ne trebuie... putere!...
Ei, să-ți gustăm „opera”! Da, e bună, e foarte bună,
dar...
— Dar? se interesă el plin de curiozitate.
— Dar ai făcut-o prea... fierbinte!
— A!... Mulțumesc! Dacă-i numai atât, merge! se
arătă Leonida măgulit. Deși mie mi-ar fi plăcut să... în
sfârșit...
— Nu, nu, spune! insistă Olimpia.
— Să nu-ți... placă! Ți-aș fi predat serviciul pe loc.
Cei doi se amuzară și începură să-și savureze
cafelele.
— De ce te frămânți? La ce te gândești? o întrebă
Leonida într-un târziu.
— Cum de ți-ai dat seama, se vede?
— Nu se vede, dar mi-am dat seama! zise Leonida
zâmbind.
— Mă chinuiam să-mi aduc aminte numele autorului
unei piese da teatru...
— Și cum se numește? întrebă el simplu.
— Autorul? cochetă ea. Păi tocmai asta-i... Ei nu,
serios vorbind... dar n-are importanță! Piesa este
intitulată „Lungul drum al zilei către noapte”. Eu, dacă
aș fi dramaturg, – niciun pericol, nu sunt!, dar dacă aș
fi –, aș scrie „Lungul drum al nopții către ziuă”. Aș
avea de povestit lucruri incredibile.
— Îmi dau seama că a fost groaznic, dar să ne
bucurăm de marea binefacere a naturii, care este
uitarea! căută Leonida s-o liniștească.
— Da, dacă aș putea, ar fi bine. Că veni vorba, spuse
ea fără ocolișuri, ce crezi că e mai ușor de suportat:
frica sau rușinea?
 — Depinde!
— Depinde de ce? vru ea să i se precizeze.
— Ce-ți veni?
— Uite, când și când îmi revin în minte două lucruri,
care probabil m-au impresionat deosebit de puternic,
de vreme ce mă obsedează. Amândouă sunt din
copilărie. Primul: Am cunoscut o fetiță, doamne ce
frumusețe de fetiță!... Avea un păr ca aurul... Și-l purta
în bucle... Bucle-bucle, care scânteiau în bătaia soarelui
de-ți luau ochii... Și Otilia, căci așa se numea fetița, era
conștientă de acea superbă podoabă, de vreme ce
mereu ducea mâna la păr să-l aranjeze, deși nu era
nevoie. Parcă-mi spunea: „Așa-i că-ți place?” „Nu-mi
place, Otilia, pentru că nu-i al meu, i-aș fi răspuns. Ce
bucurie am eu din asta? Am numai ciudă și tristețe.”
Părul meu era ca și acum, banal. Mereu o am pe Otilia
în fața ochilor și mereu mă întreabă: „Așa-i că-ți
place?...”
— Da, întotdeauna ți se pare un lucru mult mai
frumos la altul când tu nu-l ai...
— Al doilea, și de fapt acesta se leagă de întrebarea
de mai înainte, este pentru mine...
Olimpia își aprinse o altă țigară, bău din cafea, lăsă
ușor capul pe spate, își mângâie părul, de parcă ai fi
dorit să fie ca al Otiliei și începu să povestească,
rostind cuvintele rar:
 — Tot când eram mică, preciză Olimpia, am fost cu
maică-mea undeva, la țară... Gazda la care ședeam
avea gâște. M-am apropiat de boboci și-am vrut să
prind unul, să mă joc cu el. Nu zici c-a sărit gâscanul să
mă facă praf?! M-am speriat! Și-acum simt cum îmi
bătea inima! Gazda m-a văzut și-a început să râdă de
mine. Râdeau toți cei care erau de față... în sfârșit,
gâscanul mi-a dat pace, că l-am gonit, dar îmi era
rușine să mai intru în casă. Mă tot chemau dar mă
sfiam să mă întorc la ei, îmi găseam de lucru, cine mai
știe cu ce prostii... De frică uitasem, rușinea însă mă
încremenise? Până n-a venit maică-mea să mă ia de
mână și să mă ducă acasă n-am plecat.
— Dacă am înțeles bine, rușinea este un sentiment
mai puternic, mai persistent... Mda, chibzui Leonida,
nu știu cât de adevărată este întâmplarea ta cu gâștele,
dar îmi dau perfect de bine seama ce-ai vrut cu ea.
— Îți jur, Leonida, asta am pățit, îi spuse ea cu
convingere.
— Te cred, te cred! Ai băut cafeaua? schimbă el
vorba.
— Bună, mulțumesc!
— Atunci hai la cumpărături! hotărî Leonida energic.
— Dar de ce atâta grabă? Tot nu mă duc nicăieri,
căută ea să-l facă să renunțe.
— Ba nu, Olimpia, nu! zise el categoric. Trebuie!
Deși, deși... îi veni un gând, deocamdată nu-i bine să
mergem. Riscăm să ne întâlnim cu marinarii de pe
„Karina-Dala”. Nu-i bine. Mai așteptăm sau mă duc
singur!... Dar partea proastă e că nu mă prea pricep, să
ți-o spun sincer...
— Tocmai, lăsăm pe altă dată! se bucură ea.
— Lăsăm, dar să știi că eu n-am să-ți spun povești, o
asigură Leonida.
— Și de ce nu? căută ea să afle.
— Pentru că n-am talent, asta în primul rând, și
pentru că... Vezi, nu mai știu pentru ce... Așa mă
ambalez câteodată și când mă aflu la capătul drumului
nu știu pentru ce am plecat. Adică nu știu cum și de ce
am ajuns acolo. Așa sunt eu! Deci n-am să-ți spun nicio
poveste.
— Păi, mi-ai spus-o! se amuză Olimpia.
— Urcă cineva! o întrerupse Leonida, auzind pași pe
scări. Cine poate să fie? Chiria am plătit-o... Mi-ar place
să cred că sunt căutat pentru un angajament ceva...
spuse el și ieși.
Olimpia așteptă să vadă ce anume s-a întâmplat.
Situația se lămuri imediat.
— Era prea frumos să fie adevărat! regretă Leonida,
întorcându-se. Cineva avea treabă la șase și a încurcat
etajele. M-a și insultat! zice: „Trebuia să-mi dau seama
că am ajuns la pod și că nu poate să locuiască nimeni
acolo!”
— De fapt, ca să fim sinceri, nu el a fost cel care a
insultat. În mod normal – și omul n-avea de unde să
știe că-i altfel! –, dintotdeauna și peste tot în lumea asta
podurile au altă destinație decât aceea de locuință.
— Știi că fără să vrei mi-ai reamintit un lucru
elementar? făcu Leonida șocat. Uite, domnule, ce
ghinion! Dacă-mi spuneai treaba asta săptămâna
trecuta, ne puteam muta în apartamentul de la etajul
doi. Mai era încă liber... Extraordinar...
Olimpia, înțelegând ironia, se întristă brusc. Încercă
regretul că, în loc să-i fie recunoscătoare lui Leonida
pentru marele serviciu, pe care i l-a făcut, a putut să-l
supere, să-l umilească pe nedrept.
— Nu te întrista, draga mea, zise el cu bunătate, în
fond așa este, ai dreptate.
— Dar, Leonida, n-am vrut, iartă-mă. A fost o
grosolănie fără margini! izbucni ea.
— O!... Ce vorbe grele pentru o nimica toată! o liniști
el, mângâindu-i părul.
— Îți promit... Dar cum de nu mi-am dat seama?
— Nu te mai frământa, gata!...

Vremea trecea și Leonida nu afla nicăieri de lucru.

Olimpia se ocupa cu micul menaj al casei. Deși
făcuseră economie, banii ajunseră în curând pe
terminate. Ca și povestirile despre viața lor de până
atunci!... O singură modificare esențială se petrecu: fu
înlăturat paravanul din cameră...
Într-o zi, când Leonida se reîntorcea din căutările lui
zadarnice după lucru. Olimpia îl întâmpină mai tristă.
— M-am uitat în cutia de scrisori! zise ea așezându-
se pe scaun.
— Și-a sosit? întrebă curios Leonida.
— Nici astăzi... deși ieri s-au împlinit două luni de
când am plecat de acolo.
— N-o fi putut Willy să-și rezolve plecarea.
— N-o fi putut!... Cât să mai așteptăm?
— Să aștepți, vrei să zici! o corectă Leonida.
— Da, să aștept! încuviință ea.
— Nu știu cât, dar va trebui să-ți lămurești situația!
Să-ți definești poziția! De o săptămână tot zicem că ne
ducem la comisariatul de poliție și de fiecare dată
amânăm. Doar o veni mâine, doar o veni poimâine, și
zilele se scurg una după alta, fără să primim scrisoarea
de la nenea Otto.
— Și-atunci?
— Până la urmă ai să ceri azil politic!
— Cum să cer azil politic? întrebă ea contrariată.
— Simplu, cum se cere! îi răspunse Leonida.
— Păi ce, eu am fugit din țară? Doar nu din motive
politice mă găsesc aici! Cum să cer azil politic?!
 — Bineînțeles că nu! întări ironic Leonida. Ce, tu ești
ca alții?!... Tu ești specialistă în măritișuri! spuse apoi
nepăsător.
Olimpia se ridică brusc de pe scaun, căutând să
încheie discuția.
— De ce-ai sărit așa? continuă el. Și-aci s-o găsi
cineva dornic de mariaj.
— Eu n-am vrut să jignesc pe nimeni, așa că nu-
nțeleg de ce trebuie să fiu jignită. Dacă nu mi-ai
cunoaște situația nenorocită în care m-am aflat, dacă n-
ai ști cât am avut de suferit de pe urma credulității
mele, dacă n-aș avea și-acum de pătimit... Și până
când, până când? Te rog să mă crezi că nu mai sunt în
stare, nu mai pot! Nu mai pot, înțelegi?!
Impresionat, Leonida se apropie de ea și o sărută
timid pe păr.
— De ce-ai spus că părul Otiliei era mai frumos? o
întrebă. De ce-ai spus?
Olimpia se cuibări la pieptul lui, plângând...

Trecură alte săptămâni. Într-o zi, în vreme ce

Olimpia întindea la uscat maldărul de rufe abia
spălate, în cameră intră gâfâind Leonida.
— Olimpia, ești aici? întrebă el, nevăzând-o din
cauza rufelor.
— Aici, aici! Dar ce-i cu tine? i se adresă ea, speriată
de pansamentul ce-i înconjura capul. Ce s-a întâmplat?
Stai, stai pe pat...
— Să-i ia toți dracii! spuse el, așezându-se.
— E ceva grav?
— Eu unul nu mai înțeleg nimic! zise el, lungindu-se.
Când am căutat să muncesc, nu m-au lăsat, că au
oamenii lor; când aceștia au intrat în grevă, deci n-au
mai vrut să muncească, m-au primit... Și poftim! Uite
cu ce m-am ales! oftă el. „Să se care spărgătorul de
grevă, să se care!” urlau la mine. Bine, dar eu nu sunt
în sindicatul lor, eu sunt străin. Sunt cetățean străin,
nu?... Mi-am văzut de treabă. Dar m-am pomenit cu o
ploaie de pietre și... Am plecat, erau în stare să mă
omoare...
— O să stai acasă! îi ceru ea.
— Și tu? Cât poți să câștigi din spălat?
— Ei, se-adună. De-aici puțin, de la injecții puțin...
— Cui îi faci injecții? sări el.
— În situația asta, zise ea zâmbind, cred că și ție ar
trebui să-ți fac. Numai că de la tine n-aș lua nimic!
încercă să-l dispună.
— Olimpia, nu mi-ai spus cui îi faci tu injecții? Nu
te-am văzut plecând. Vine cineva în lipsa mea?
— Nu le fac aici! Mă duc la etajul al doilea, preciză
ea în cele din urmă.
— Morfinomanului ăluia?! Ia stai! își dădu el seama
de gravitatea și implicațiile acțiunii. Chiar îi faci
injecții? Olimpia, ce fel de injecții îi faci?
— Liniștește-te, că am glumit. Și, chiar dacă i-aș face,
spuse ea pe un alt ton, nu văd de ce te alarmezi în
halul ăsta!
— Olimpia!
— Potolește-te! Nici atâta lucru nu știi că toxicomanii
își fac injecții singuri? Ia să văd mai bine ce-ai la cap.
Cine te-a pansat?
— Hm! Pansat!
— Nu prea a fost meșter! aprecie ea din punct de
vedere profesional.
— Am rugat și eu pe cineva, zise Leonida.
— Putea să fie și mai rău! spuse studiind cu atenție
rana. Te doare?
— Pe dracu! Ceea ce mă doare nu se vede... Să vrei
să muncești și să te alegi cu capul spart!

Rana se vindecă relativ repede și fără să lase urme.

Ceea ce-l durea pe Leonida era faptul că, deși se agita,
ba în port, ba la „Crevete”, nu găsea nimic de descărcat
ori de încărcat. Și totuși vasele de mărfuri soseau și
plecau tot timpul!... Singurul mijloc de existență
rămase tot spălatul rufelor și nu de puține ori se gândi
să muncească alături de Olimpia, cu toate că detesta
această îndeletnicire.
 — De mâine m-am hotărât, de mâine nu mai plec
nicăieri. Nici în port, nici la „Crevete”, nicăieri! De
mâine sunt „vioara a doua”, te acompaniez! îi zise el
Olimpiei îndată ce se întoarse din oraș. Nu e drept ca
eu să pierd timpul de pomană, și tu să stai toată ziua
cu mâinile-n apă.
Olimpia însă îi respinse propunerea.
— Nu-i treabă pentru un bărbat. Și-apoi, mai mult o
să mă încurci decât o să mă ajuți!
Până la urmă, la insistențele lui, Olimpia acceptă să-i
rezerve în exclusivitate o activitate: dusul și adusul
rufelor de la clienți.
— Asta da, încuviință ea, asta-i treabă numai pentru
bărbați!
Într-una din zile, pe seară, în timp ce stivuia rufele
călcate, Olimpia auzi că cineva urca treptele. Mersul
era altul decât cel al lui Leonida. Se și sperie, știindu-se
singură. Se pregăti să încuie ușa, dar, mai înainte de a
învârti cheia în broască, întrebă autoritar în limba
engleză:
— Cine-i acolo?
— Eu, dragă, cin-să fie? Dar ce, nu mai știi
românește? îi răspunse Leonida tot în engleză.
— Tu ești, Leonida? repetă ea întrebarea.
— Eu și de la luptă...
— Că doar n-ai venit iar eu capul spart! îi ieși ea în
întâmpinare.
— Victorios, Olimpia, victorios! Iată trofeele! îi arătă
el cele două valize cu care transporta rufele.
— Ce-ai acolo? se arătă ea mai mult nedumerită
decât curioasă. Ai dat vreo lovitură?
— Am dat, dar am plătit până la cel din urma bănuț.
Să vezi ce-am adus! se lăuda el, punând valizele pe
masă. Uite!... Uite!, scoase el din buzunar, în final, o
sumă de bani.
— Încet-încet că-mi șifonezi rufele și muncesc la ele
de două zile încheiate! îl certă ea.
— Dragă Olimpia, e ultima dată când mai ai o
asemenea îndeletnicire. Gata! Nu știi ce să crezi, așa-i?
o întrebă Leonida râzând, văzând-o derutată. Vino,
Olimpia... am un curaj nebun... Vino!
— Am observat! zise Olimpia, venind sfioasă lângă
el și privindu-l drept în ochi.
— Ia să-mi spui tu mie de câtă vreme stăm noi
împreună?! De multă vreme, nu-i așa? De multă
vreme! accentuă Leonida, mângâind-o pe păr și apoi
cuprinzând-o în brațe, rogu-te, strânge rufele astea și
dă-le la toți dracii să le ia! Pregătește două pahare și să
vezi surpriza-surprizelor! N-o să-ți vină să crezi
ochișorilor tăi frumoși! Dacă mai știi să citești
românește, spune mata ce scrie aici! Aud?
— Țuică! explodă ea.
 — Țuică, Olimpia, țuică bătrână!
— Dar de unde?
— Ehe!... Mai trebuiau niște mititei și niște sarmale,
și-am fi fost acasă! zise el cu nostalgie.
— Dacă nu-mi spui de unde...
— Cât am umblat eu după ea!
— Ai cumpărat-o?
— Cum altfel!!... Dar haide cu paharele alea mai
repede...
Leonida luă paharele și începu să toarne în ele.
— Nu așa multă! căută Olimpia să-l oprească.
— Ia taci!... Taci! o rugă el misterios.
— Ce-i? întrebă ea.
— Tu auzi gâlgâitul ăsta al sticlei? Ascultă-l cu
atenție!
— Îl aud.
— Cu ce seamănă?
— Cu ce să semene?!
— Cu o muzică, n-o auzi? Tam! Tam! Tam! Tam!...
Hei!... Țurai, mă!... începu el să cânte și să bată tactul
unui joc oșenesc.
— Ba nu, Leonida, mai degrabă cu un căluș! Fu
atent... Toarnă mai repede... Mai...
— Haide că s-a umplut paharul și-ți cade vătaful pe
jos, zise el râzând.
— Cine cade?
 — Vătaful! Conducătorul jocului se numește vătaf.
Ei, hai noroc și altu-n loc!
— Pentru sănătatea noastră, pentru fericirea noastră
și pentru... Și pentru altceva, am să-ți spun eu! zise ea,
ciocnind.
Râseră. Olimpia mai puse câte un pahar, pe care îl
băură cu poftă.
— Leonida, dar ce s-a întâmplat? De unde...
— Arzi de nerăbdare să știi, așa-i? Ei bine, am să-ți
spun. Dar numai dacă mai îmi torni unul...
— Ți-ajunge!
— Ajunge, da, încuviință și el. Mai trebuie și altă
dată... Și-acum câte o țigară și-ascultă...
— Așa! zise ea, oferindu-i o țigară.
— De câteva zile, prin port, se tot învârtea un
individ suspect. L-am văzut și eu, dar n-am știut cu ce
se ocupă. Și nici nu mă interesa. Prin port mișună
atâția, cu atâtea afaceri, încât...
— Așa! îl aprobă ea atentă.
— Eu eram la „Crevete” și așteptam, ca de obicei,
poate pică ceva. Intră respectivul însoțit de unul – nu
știu cum îl cheamă, noi îi spunem Vulturul pleșuv. Și
vine ăsta la mine și-mi zice: „Tu ești Leonida
Românul?” „Eu!” „Ai nevoie de lucru?” „Auzi vorbă,
cine n-are?” „O.K.! Dumnealui caută oameni. Deschide
o fabrică. Ce știi să faci?” Îi spun eu, treabă, socoteală
și mă duce la bos. Mă acceptă, semnăm contractul, iau
avansul și de la întâi la muncă. Pe urmă am alergat
după cumpărături!... lungi el vorba, pentru a ieși în
capul scărilor și a se întoarce cu un pachet. Da, da,
după cumpărături... desfăcu el pachetul. Și uite ce ți-
am luat... Să nu spui că-i mică, să nu-mi spui că-i mare,
să nu-mi spui că doreai cu buline, să nu-mi spui...
Poftim! S-o porți sănătoasă!
— O rochie! făcu ea entuziasmată.
— Da, o rochie. Îmbrac-o repede și fă cinste cu o
țuică.
— Vai, Leonida. Ce bun ești tu cu mine!...
Ochii ei mari se umplură de lacrimi, devenind mai
strălucitori. Buzele îi tremurară de emoție. Se retrase
după un cearșaf întins pe sfoară pentru a se usca, se
schimbă, îmbrăcând rochia, și când fu gata trase cu
putere cearșaful, lăsându-l să cadă pe podea...
— Hm!... făcu ursuz Leonida. De ce-ai luat cearșaful?
Pe el erai ca o vedetă de cinema!
— Mai sunt și zile senine! spuse Olimpia.
— Cred și eu, dacă stăm aici, aproape de soare,
deasupra norilor...
— Eu vorbesc serios! preciză Olimpia.
— Și, ce, eu glumesc? Nu-i o realitate?
— Cum îmi vine rochia? întrebă ea, făcând o piruetă.
— Nu știu cum îți vine, cel mult îți pot spune cum îți
stă!
— Ei haide, nu fi rău, Leonida!
— Draga mea, spuse el acordându-și importanță,
constat pentru a mia oară că tu ești o femeie frumoasă,
iar eu un bărbat cu gust!
— Hm! se îndoi Olimpia. Nici una, nici alta, dar să
încheiem discuția. Sau, dacă vrei, să vorbim despre
lucruri serioase.
— Ca de exemplu? ceru el să i se precizeze.
Olimpia nu răspunse și își continuă treburile
abandonate pentru o vreme.
— N-aud nimic! zise Leonida, întinzându-se pe pat.
— Leonida! luă ea un aer grav, vezi tu, de multe, de
foarte multe ori m-am gândit la soarta și la situația
mea. Asta încă mai înainte de a ne fi cunoscut. Acum
mă gândesc la noi și la alții ca noi.
— Așa! zise el, ridicându-și capul pentru a o urmări
cu privirea.
— Leonida, noi suntem oameni cu foarte mult curaj
și totuși, cel puțin în egală măsură, dăm dovadă și de
lașitate.
— Păi, ori e albă, ori e neagră! spuse el.
— Nu, nu, nu-i chiar așa! Să vezi de ce! îl contrazise
ea ușor.
— Hai să vedem! o invită Leonida să se explice,
făcându-i loc în pat, lângă el.
 — Am avut curajul să plecăm în necunoscut. Am
renunțat la toate și la tot. Și-am ajuns unde? Unde am
ajuns? repetă ea întrebarea, continuând să așeze rufele
în valize. Uite unde am ajuns!
— „Aproape de soare”! Dar putea să iasă și mai bine,
spuse el cu convingere.
— Lasă gluma! Ne-am propus să vorbim serios. Într-
o mansardă, Leonida, într-o mansardă! Zici că putea să
iasă și mai bine! continuă ea după o pauză de reflecție.
Din care punct de vedere putea să iasă bine?
— Cum din care, din toate!
— Din toate în niciun caz! spuse ea hotărâtă. Uite,
începu să argumenteze, să presupunem că dobândeam
o situație materială excelentă. Lucru puțin probabil
având în vedere realitățile, dar să admitem asta!
— Da! încuviință el.
— Ei și? Omul se poate mulțumi numai cu atât?
— Tu acum pentru cine vorbești? simți Leonida
nevoia unei precizări.
— În primul rând pentru mine.
— Așa da, fu el de acord.
Olimpia termină între timp cu aranjatul rufelor,
închise valizele, le coborî de pe masă și, așezându-se
pe pat, lângă Leonida, continuă să vorbească:
— Vezi tu, Leonida, ceea ce doream eu să spun este
valabil pentru amândoi. Condițiile în care am plecat
sunt diferite, dar soarta noastră aceeași.
— Draga Olimpia, eu aș zice s-o lăsăm baltă. Nu m-
am împăcat nici cu filosofia, nici cu politica. O să-mi
spui că fără astea nu se poate. Mă rog, dar eu am ajuns
să mănânc doar atunci când mi-e foame, să beau
numai atunci când mi-e sete și să dorm numai atunci
când mi-e somn. Viață de animal, știu, dar de gândit îi
las pe alții să gândească. Sunt adeptul unui practicism
total. Cândva n-am fost așa, ba, poate chiar m-aș fi
ridicat împotriva unei asemenea concepții, dar, decât
să gândești prost, mai bine să nu gândești deloc. Am
devenit un resemnat.
— De ce Leonida? îl întrebă ea plină de afecțiune.
— Tot nu mai poate fi ce-a fost! Am făcut-o, am
făcut-o! A!... Cu tine este altceva! i se adresă el pe alt
ton. Tu ești tânără, ești femeie, ai plecat în alte condiții
și, natural, poți reveni în alte condiții. Îți spun toate
astea, pentru că știu unde vrei să ajungi cu discuția.
— Ascultă, Leonida, spune-mi, ți-e frică? îl întrebă
ea.
— Frică? De ce să-mi fie frică?
— Să te reîntorci, preciză ea... De ce zâmbești?
— Vezi tu, Olimpia... Ața se înnădește, dar se
scurtează. Din orice parte ai căuta s-o treci prin acul
vieții, ea undeva se oprește. Dacă ai norocul să
nimerești capătul mai lung, te mai minți cu puțină
fericire, dacă nu...
— Să nu mai spui că nu faci filosofie! zise ea,
ridicându-se.
— De ce te-ai ridicat? întrebă Leonida. Nu vrei să
mai discutăm?
— Putem discuta și-așa, nu? Și pe urmă am de
aranjat câte ceva prin casă.
— Mai lasă-le naibii!
— Bine, dragul meu! zise Olimpia, așezându-se din
nou lângă el.
— Ce ciudat! exclamă Leonida cu ochii țintă în
tavan.
— Ce e ciudat?
— Când am băut țuica – și nici n-ai idee cât am
umblat după ea – am simțit aroma prunelor noastre.
M-a răscolit! M-a apucat nostalgia locurilor pe care
hălăduiam... a oamenilor...
— Și eu mă gândesc mereu acasă. Pe maică-mea o
visez noapte de noapte. Tare mi-e teamă să nu i se fi
întâmplat ceva.
— Ce putea să i se întâmple? căută el s-o liniștească.
— Știu eu?! Nu mai e tânără și nici sănătoasă. Și-
apoi, în condițiile în care ne-am despărțit... Ea,
sărmana, s-a împotrivit cât a putut, dar dacă n-am
ascultat-o...
— Ar fi trebuit să-i scrii! o certă Leonida.
 — Și eu mi-am reproșat asta! Dar de unde să-i fi scris
și mai ales ce să-i fi scris? Nu merita să-i ascund
adevărul.
— Bine, dar așa ai scos-o din minți, nu-ți dai seama!
Nu mai doarme, nu mai mănâncă, nu mai face altceva
decât să se gândească la tine.
— Știu, Leonida, știu, dar a fost o situație specială.
— Auzi, există o maximă care ți se potrivește de
minune: „Nu trebuie să ai copii ca să te gândești la
părinți!”
— Dar nu-ți spun că-mi dau seama?! se justifică ea.
— Ba-mi spui, dar ce folos?! Parcă am vorbi limbi
diferite, o admonestă el. Găsește o soluție. Nu scrie
direct acasă, mă rog, e și chestia asta că trebuie să stai
la „fund”, dar n-ai o vecină, o rudă, un prieten? Știu că
adevărul spus pe jumătate este egal cu o minciună
întreagă, dar mama ta, în situația ei, are nevoie și de-o
minciună. Și-apoi i-ar fi suficient să știe că trăiești!
Trage speranța că te va mai vedea. Eu nu mai am pe
nimeni, ce și cui îi pasă de soarta mea, dar tu? Tu,
Olimpia? De ce ești, cum poți fi atât de egoistă? Mai
ales că nu dânsa e vinovată de situația creată.
— Bineînțeles! Nu știu de ce dracu, zise ea
ridicându-se, de ce acolo, în țară, totul mi se părea
strâmt, fără orizont, neîndestulător! Cum să-ți explic
eu, să mă înțelegi exact?...
 — Simplu! Pentru că nu cunoșteai și nu prețuiai ce
ai.
— Dar tu ai știut? spuse ea cu reproș.
— Eu am știut, dar cu mine a fost altceva: mirajul,
fata morgana! Am confundat viața de aici cu vitrinele
marilor magazine, cu limuzinele luxoase și cu vilele
magnaților de pe coasta oceanului. Toate acestea sunt
incontestabil niște realități, dar... Dar tabloul nu este
complet. Și faptul că tu speli rufele altora este o
realitate, și faptul că eu am venit cu capul spart când
am vrut să muncesc este o realitate, și, de ce să n-o
spunem, și lipsa de încredere pe care o au cei de aici și
de peste tot, de afară, față de tine este o realitate. Toate
astea nu se văd în primul moment, dar se simt mai
târziu. Mai târziu oftă el, dându-se jos din pat și
aprinzându-și o țigară.
— Niciodată nu-i prea târziu, Leonida!
— Nu e, dar mi-e rușine să mă uit în ochii lor. Parcă-
i aud: „Bine te-ai întors, pasăre migratoare! Bine ai
făcut că ai plecat! Pe-atunci n-aveam să-ți dăm navă pe
măsură, poftește acum mineralierul ăsta, ultima
expresie a creației. Asta da, merită să te îmbarci! Când
ne-a fost greu ți-ai luat zborul, acum vino la de-a gata.
Am auzit că în ultima vreme în țară se construiesc
nave foarte mari...
— Leonida, nu cumva tu ai plecat din alte motive?
 — Care alte motive? sări el.
— Adică nu din cauza mirajului, ci pentru că
vaporul pe care erai îmbarcat. Știu eu, nu mă pricep,
dar ceea ce-ai spus adineauri despre vasele mari... De
ce nu încerci să le spui cinstit, cu inima deschisă... Nu
ești un trădător, n-ai vorbit țara de rău, ai greșit...
— Bineînțeles! zise el convins. Dar ce să le spun?
— Găsești tu ce să le spui! Adevărul adevărat.
— Și care-i adevărul adevărat după tine? întrebă el
cu duritate.
— Nu-ți stă bine când ești rău Leonida!
— Păi nu, dar te-ntreb: ce să le spun? Serios, dacă ai
vreo idee, continuă pe un ton mai potolit, ajută-mă!
Sunt gata să-ți urmez sfatul!... Ori să le zic: s-a-ntors
fiul rătăcitor, tăiați mielul cel gras.
— Nu știu dacă e cazul să taie mielul cel gras, dar
faptul că regreți...
— Măi, Olimpia, nu fi copil! Cine are timp de
parabole? Acolo oamenii au treburi serioase, nu le arde
lor de naufragiați!... Lasă, o să mai vedem...
— Așa aș vrea să nu te mai chinuiești ca până acum!
Mă crezi?
— Te cred. Numai că, vezi, stai prost cu gramatica:
să nu ne mai chinuim ca până acum! Noi!
— Știu gramatică, Leonida, știu foarte bine. Mai cu
seamă cele trei timpuri: trecut, prezent și viitor! Le
cunosc la perfecție! Și nu-i o gramatică a școlii, ci a
vieții! Sigur, nu-i plăcut să rămâi corijent nici la școală,
dar când rămâi corijent la viață știi cum te mai
pregătești pentru examene?
— Olimpia, dar ești de nerecunoscut. Ia te uită ce
briliant am lângă mine!
— Ca să vezi, zâmbi ea, și tu credeai că-i o banală
sticlă de sifon, așa-i?... Ei, Leonida, accept comparația
cu un singur amendament: strălucirea briliantului se
datorează cel puțin în egală măsură și luminii...
— Vezi ce-a făcut mansarda noastră?! Ți-am mai
spus, ăsta-i avantajul să stai cât mai aproape de soare!
— Uite, dacă ești caraghios, nici nu mai discut! îi
întoarse ea spatele, făcând pe supărata.
— Admirabil! Decât cu două fețe, mai degrabă cu o
față și un spate! mai ales că e un spate frumos!
— Leonida!... îl apostrofă ea. Nu mă mai supăra! Ce
naiba ai astăzi, nu se mai poate discuta cu tine deloc?
— Făceam și eu haz de necaz, Olimpia. Zburdam și
eu ca un miel în țarc. Cu atâția lupi care-ți dau
târcoale!... Eh!...
— Ești omul extremelor. Leonida. Acum te-ai
întristat de tot. Tu, ca marinar, ar trebui să știi mai
multe despre linia de plutire.
— Ar trebui, dar cui îi mai folosește marinăria mea?!
— Leonida, vreau să vorbim ceva foarte serios! îi zise
ea ferm.
— Știu, Olimpia, știu! oftă el. Am văzut plicul în
cutia de scrisori.
— Și-ai putut să taci? întrebă ea uimită.
— Nu mi-a fost ușor, mărturisesc sincer. De trei zile
de când l-am văzut... Tot îmi ziceam: poate mi s-a
părut de vreme ce ea nu mi-a spus nimic! Dar cum să
mi să pară? L-am avut în mână... L-am luat cu gândul
să ți-l aduc... M-am întors din capul scărilor să-l pun
înapoi, să mai amân... Mi-a dat târcoale și un gând
nenorocit: să-l fac dispărut. Dar cu ce drept să-l fi rupt?
Meriți atât de mult o viață normală și eu, eu, oricât m-
aș strădui, n-am cum să ți-o asigur... N-am putut să fiu
egoist! N-am putut, deși o să suport foarte greu
despărțirea noastră. Foarte greu...
Olimpia se duse la „scrin”, trase un sertar, scoase
plicul și i-l întinse lui Leonida.
— L-ai citit? întrebă ea curioasă.
— Nu, nu l-am citit, dar ce altceva ar fi putut să scrie
decât că Willy a reușit să plece și în consecință...
— Ehe!... Treaba nu-i chiar așa de simplă pe cât ți-o
imaginezi! îl asigură Olimpia.
— Ce vorbești?! făcu el mirat.
— Citește-l, numai...
Leonida desfăcu plicul, scoase scrisoarea cu un gest
energic, o parcurse repede, apoi, recitind-o pe îndelete,
reflectă o vreme.
— Mda, zise el într-un târziu, rezultă că acest Willy,
dejucând planul lui Cik, te-a ajutat să fugi nu din
sentimente nobile, ci pur și simplu pentru a da el o
lovitură pe cont propriu. Rechinii între ei!
— Într-adevăr rechini! aprobă ea.
— Iar datorită lui nenea Otto, singurul om cinstit din
acest complicat angrenaj, prada s-a putut salva! trase el
concluzia.
— Leonida, spuse ea, nu înțeleg însă cum de Cik l-a
descoperit pe Willy, pentru că eu am fost îmbarcată pe
„Karina-Dala” și am plecat imediat, iar ideea înecului a
fost colosală. N-avea cum să se convingă de contrariu!
— Înseamnă că v-a văzut totuși cineva în port,
presupuse Leonida.
— Tot ce se poate! acceptă și Olimpia. Dar nenea
Otto de unde a aflat?
— O fi încărcat marfă, sugeră el.
— Nu, nu m-ai înțeles, căută ea să formuleze
întrebarea mai clar. Cum de nenea Otto a aflat că
patronul, Cik, a descoperit că Willy m-a făcut scăpată
pentru a profita el de secretul plantei? Ai înțeles acum?
Avea cum să afle că m-a îmbarcat și că deci m-a ajutat
să fug, dar de aici și până la a-i cunoaște intenția este o
cale lungă, nu?
— Olimpia dragă, lucrurile sunt foarte complicate.
Cel puțin așa bănuiesc, eu n-am de unde să știu mai
mult decât reiese din scrisoare. Important este însă că
volens-nolens o să trebuiască să ne despărțim. Asta-i
important acum! concluzionă el.
— Va fi numai o despărțire temporară, Leonida. Ai
să vii și tu! Trebuie să vii. Nu se poate să nu vii. Ăsta a
și fost motivul pentru care nu ți-am spus din primul
moment de existența scrisorii.
— Mi-am dat seama, Olimpia, mi-am dat seama Ai
căutat să mă pregătești, să mă convingi, dar... Nu se
poate: Între mine, cel de-aici, și lumea de-acasă s-a
produs o imensă spărtură. Știu, sunt vinovat, singurul
vinovat! Dar soarta mea este să merg înainte. Cu orice
risc, înainte!
— Dar asta înseamnă înainte?!
— Am să reintru în viața mea... Am un angajament,
o să muncesc. O să prăsesc din nou porumbei... O să
mă resemnez! zise el, așezându-se pe pat și prinzându-
și capul între mâini. Asta o să fie... Ei și? cine are
nevoie de mine?
— Eu, Leonida, eu am nevoie! La mine nu te
gândești?!
— Și? Mă gândesc! Și? Tu ești tânără...
— Știi, Leonida, spuse ea, așezându-se pe pat
aproape de el, am uitat să-ți povestesc... Tu ai lăsat
capcana în luminator și ieri am auzit o bufnitură de m-
am speriat... Mă uit și ce crezi? Se prinsese „bătrânul”.
Se vede treaba că mai rămăsese niște momeală și el...
— Și el, îi luă Leonida vorba din gură, atras de
mirajul traiului fericit, și-a pierdut libertatea. Zău,
Olimpia, te iubesc, te stimez, dar lasă-mă! Eu sunt de
fabule?!... Iartă-mă, n-am vrut!... zise el după un timp,
punându-i capul pe umăr. Mda, asta este. Fiecare ne
naștem singuri. Venim singuri și trăim singuri! Avem
doar impresia că ne mai putem sprijini unul pe altul.
Oricum, Olimpia, eu îți doresc să fii fericită și te rog să
mă ierți că n-am putut să-ți ofer atât cât aș fi dorit, cât
ai fi meritat.
— Nu mai spune nimic, te rog! Ai făcut atât de mult,
îți sunt atât de îndatorată, că...
— A!... Să nu exagerăm. Chestiunea se poate pune la
fel și în ceea ce mă privește, dar cel mai bun lucru este
să renunțăm la meschinării. Nici nu vreau să aud de
așa ceva. Relațiile dintre noi sunt de cu totul altă
natură, nu se pot calcula ori traduce în atât ori atât.
— Hai să-ți fac o destăinuire i se adresă Olimpia,
prinzându-l ușor de braț.
— Dacă tot suntem la capitolul confesiunilor, sigur!...
acceptă el cu plăcere.
— La început, când Willy, nenea Otto și mai apoi tu
urmați să-mi fiți ocrotitori am crezut că e tot un
aranjament, zise Olimpia, lipindu-se de el.
 — Și n-a fost?
— Ba da, dar de altă natură. Eu, speriată cum eram...
— Am și eu o mare rugăminte, Olimpia!
— Cu plăcere, se oferi ea.
— Când ajungi, fă un drum la București, pentru
mine! Pune o floare pe mormântul părinților mei și
fotografiază monumentul...
— Spuneai de mine că merit să trăiesc omenește, dar
pentru tine chiar crezi că nu se poate face nimic?
— Nimic! zise el hotărât.
— Pentru că te-ai încăpățânat, pentru că te-ai înrăit,
pentru că ai devenit propriul tău dușman!
— Asta-i situația!
— Dar nici nu încerci s-o schimbi! Uite, dă-mi
permisiunea ca mâine-poimâine, când mă duc la
ambasadă, să le spun că ai nevoie de ajutorul lor, că te-
ai hotărât...
— Nu m-am hotărât, Olimpia, nu m-am hotărât! Și
n-am nevoie de ajutorul nimănui!
— Ești vanitos și nu e bine!
Olimpia îl luă de după gât și cu capul pe pieptul lui
începu să plângă.
— Ei haide. Olimpia, încă n-am murit! zise el,
căutând s-o liniștească.
— Pentru mine e totuna. Mi-e egal, de vreme ce plec
singură!
 — Am treburi, draga mea. Nu pot. Am semnat un
contract, am luat un avans...
— Contractul este pe trei luni! Perfect, după trei
luni... Spune-mi că peste trei luni...
— Vrei să te mint? o întrebă Leonida.
— Da, vreau. Tu singur spuneai că în lipsă de
altceva...
— Ce mă fac eu cu tine?
— Promite-mi, Leonida, promite-mi. Chiar să fim
oropsiți o viață pentru că ne-am încăpățânat?
— Dacă ai ști cum am prevăzut toate astea... Mai
bine, zise el așezându-se și aprinzându-și o țigară, du-
te la „seif” și vezi că sub hârtie e un plic.
— Ce plic?
— Caută-l și-ai să vezi!
Olimpia se duse la locul unde țineau banii, căută sub
hârtia de pe fundul sertarului și într-adevăr îl găsi.
— Deschide-l! îi ceru Leonida.
— Bani! spuse ea îndată ce-l desfăcu.
— Bani, ce altceva?! făcu el firesc. Îți aparțin! Stau
acolo pentru transport din ziua în care ai primit
scrisoarea.
— Nu-i iau! zise ea hotărâtă.
— Nu-i iei, dar cu ce te duci acasă? întrebă el
zâmbind.
— Sunt din avansul pe care l-ai primit?
 — Se înțelege!
— Dar pentru banii ăștia va trebui să muncești! Să
muncești din greu...
— Va trebui!...

Încheind formalitățile de plecare, Olimpia, însoțită

de Leonida, putea fi întâlnită curând printre pasagerii
aeroportului internațional din Camberra.
— Ei, ți-ai văzut visul împlinit! îi zise Leonida,
predându-i valijoara.
Olimpia nu spuse nimic. Se lipi doar cu fața de
umărul lui și rămase așa depănându-și amintirile.
Doar vocea crainicei care anunța decolările și
aterizările o făcu să tresară și să-și întrerupă gândurile
pentru câteva secunde.
— Mai spune ceva, Olimpia, mai spune ceva! o
invită el plin de afecțiune.
Olimpia zâmbi. Un zâmbet, în care Leonida desluși
deopotrivă și bucurie, și tristețe.
— Taci... constată el. Până și repertoriul de fabule ți
l-ai epuizat...
Din difuzoarele instalate peste tot locul se auzi din
nou vocea crainicei invitând pasagerii la avioane.
— Peste cinci minute te va chema și pe tine, zise
Leonida. Cinci minute, Olimpia, cinci minute! mai
avem de stat împreună numai cinci minute. Două vieți
luate împreună egal cinci minute! Stupid!
— Dacă mă iubești cu adevărat, nu vor dura doar
cinci minute. E absurd! E stupid, cum ai spus tu, e...
Nu, Leonida, nu se poate! se prinse ea puternic de
brațul lui.
— Și totuși...! zise el trist.
— Dar ai să vii, Leonida, ai să vii!
— N-am să vin! o contrazise el.
— De ce? De ce?
— Eu te-ntreb de ce nu rămâi? spuse Leonida pentru
a găsi un răspuns.
— Dar e altceva. E cu totul altceva! Acolo...
Crainica aeroportului anunță cursa cu care avea să
plece Olimpia.
— Nu se poate să vizez biletul pentru cursa
următoare? Să ne interesăm, îi ceru ea lui Leonida. N-
ai auzit ce te-am întrebat?
— Am auzit, am auzit! spuse el cu voce scăzută. Și
mâine?! Dacă s-ar putea amâna până la ultima cursă
din viața noastră ar fi ceva, dar așa...
— De tine depinde, Leonida. Numai de tine! îi zise
ea cu înflăcărare.
— The passenger Olympia Ghitulesco is invited to
the gate number seven!
— Mă cheamă! La revedere, Leonida.
— Adio, draga mea, adio! îi spuse el, cuprinzând-o
de gât și sărutând-o.
— Nu adio, Leonida, ci la revedere! Pe curând în
România!
— The passenger Olympia Ghitulesco... se auzi din
nou în megafoanele aeroportului vocea crainicei.
Olimpia merse câțiva pași, se opri, apoi, ca atrasă de
un magnet, ridică brațul în semn de ultim rămas bun și
încremeni astfel. Leonida veni lângă ea, o cuprinse în
brațe, o sărută și fără să rostească vreun cuvânt o
împinse ușor către intrare. Olimpia dispăru. Leonida
avu puterea să schițeze doar gestul că ar urma-o în
lunga-i călătorie, după care se întoarse brusc și o porni
spre ieșirea din aeroport.
— Ce stupidă e totuși viața! gândi el cu voce tare,
pierzându-se printre automobilele ce forfoteau grăbite.
De cum ajunse în avion, Olimpia încercă o stare
ciudată. Pe de-o parte regretul despărțirii de omul care
promitea să-i ofere o viață fericită, în ciuda unei
existențe atât de zbuciumate și de nesigure, pe de alta,
bucuria revederii cu mama sa. Cât avusese de suferit
de pe urma nechibzuinței sale!
Aeronava se puse în mișcare, rulă până la capătul
pistei de decolare, își dezlănțui forța turbinelor și se
desprinse de pământ. Privind prin hubloul avionului.
Olimpia desluși undeva, lângă țărm, turnul căpităniei
portului, pe care-l recunoscu din primul moment după
ceasul din vârf. „Acum, chiar în această fracțiune de
secundă, gândi ea, mă aflu deasupra casei în care am
stat... De unde să fi știut eu că toate avioanele pe care
zilnic le vedeam trecând zburau spre... România?”

De pe aeroportul București-Otopeni Olimpia porni

spre gară și de acolo, cu primul tren, spre Constanța,
orașul său natal. Avea senzația că n-a lipsit de-acasă
decât câteva zile...
Deși era seară, târziu. Deși îmbrăcată prea subțire
pentru un început de iarnă cu lapoviță, întrucât nu
stătea prea departe de gară, se hotărî s-o pornească pe
jos, scurtând drumul prin niște străduțe numai de un
localnic știute...
Când intră în blocul în care locuise simți o căldură
binefăcătoare. Răsuflă ușurată. Se duse la lift, dar nu-l
chemă. O porni nerăbdătoare pe scări. În sfârșit, ajunse
în fața ușii mult visate. Până și ușoara zgârietură de pe
drucăr5 i se păru neschimbată. Sună, dar avu o
tresărire. Sună din nou... „Da, sună altfel! își spuse. S-o
fi stricat soneria veche!” găsi explicația.
— Pe cine căutați? răzbi din spatele ușii o voce
somnoroasă de bărbat.
— Cum!... Nu e etajul trei, apartamentul treizeci și
patru?! întrebă ea contrariată.
5
Clanță.
 — Treizeci și patru! Dar pe cine căutați? se auzi din
nou vocea.
— Dumneavoastră locuiți aici?! făcu Olimpia mirată.
— Asta-i bună, zău... Mă deranjați la ora unu
noaptea ca să mă întrebați dacă locuiesc aici?!
— Cine-i dragă? se auzi într-un plan mai îndepărtat
o voce de femeie.
— Cineva pus pe glume probabil sau mai știu eu!?
răspunse bărbatul.
— Domnule, nu vă supărați, iertați-mă, nu-mi arde
de nicio glumă... Vă rog să-mi deschideți. Aici am
locuit eu și am lipsit o vreme. În sfârșit, doresc o
informație... Fiți amabil, tot v-am deranjat... Scuzați-
mă!
— Deschide dragă! îi ceru soția.
— Ce este? se interesă bărbatul prin deschizătura
ușii, jenându-se să fie văzut în pijama.
— De fapt, o căutam pe Ioana Ghițulescu, începu
Olimpia șovăielnic.
— A!... Bătrânica aceea cu care am făcut schimbul! se
băgă în vorbă soția, venind la ușă. Da, cum să nu!...
Ioana Ghițulescu, dragă! i se adresă ea soțului.
— Am făcut schimb de locuință cu dânsa, confirmă
soțul.
— Că dumneaei tocmai spunea că dacă a rămas
singură ce-i mai trebuie apartament? Că o garsonieră...
Dar de ce, dragă, n-o inviți pe dânsa în casă? îi reproșă
ea soțului, deschizând larg ușa. Poftiți! Poftiți înăuntru
duduie!
— N-aș vrea să deranjez... La ora asta...
— Ei, acuma... făcu gazda. Poftiți.
— Mulțumesc. Și, încă o dată... încercă Olimpia să se
scuze.
— Dumneavoastră trebuie să fiți fiica dânșii, care s-a
măritat în străinătate! Că spunea dânsa!...
— Da, eu sunt, apucă să confirme Olimpia.
— Și cum de nu v-ați scris? Că ați fi aflat că acum stă
pe Călmățui 8, o garsonieră patru pe patru. Acolo am
locuit noi înainte de schimb, știți...
— Călmățui 8! căută Olimpia să rețină.
— Da. La parter, prima ușă pe stânga. Aveți idee
unde vine strada? Nu spre port, e în partea cealaltă a
orașului. La noile blocuri... Dacă ar fi ziuă și un copil ar
putea să vă îndrume. Dar o găsiți dumneavoastră!
Dacă ați stat aici, în oraș... Sigur...
— Da, am s-o găsesc, vă mulțumesc. Și, încă o dată,
iertați-mă că v-am deranjat...
— Ei, dacă tot ați sunat... ridică ea din umeri.
— Bună seara! zise Olimpia retrăgându-se.
— Bună seara! îi răspunse gazda.
Deodată însă îi veni o idee și fără să-și mai consulte
soțul redeschise ușa și i se adresă Olimpiei, care abia
apucase să coboare câteva trepte:
— Auziți, știți ceva? o atenționă ea cu vocea scăzută,
să nu-și deranjeze vecinii. Veniți numai puțin înapoi!...
M-am gândit să dormiți la noi în noaptea asta! Unde să
vă mai duceți în puterea nopții? Nu-i așa, dragă? se
adresă apoi soțului.
— Vă mulțumesc, dar mă voi descurca ușor. Cunosc
orașul stradă cu stradă, se explică Olimpia.
— Ei lasă, lasă! o întrerupse gazda. E și frig și
dumneata... ce să mai vorbim? n-ai venit pregătită
pentru sezonul ăsta, poate că pe-acolo era vară...
— Ei, dragă!... interveni soțul.
— Păi așa e, nu vezi?! se justifică gazda.
— Vă mulțumesc! Vă mulțumesc mult, sunteți
amabilă, dar n-are rost să deranjez! spuse Olimpia,
pregătindu-se să înfrunte noaptea și frigul.
— Auzi? i se adresă gazda fără niciun protocol.
Dacă-i vorba de deranj, apoi lasă! Suntem și primitori,
avem și condiții... Și, la urma urmelor, a fost casa
dumitale, îi cunoști toate ungherele... Mâine dimineață,
când plecăm, plecăm împreună. Fiecare la treaba lui.
Nu-i mai bine așa?
— Vă mulțumesc! Dar sunt nerăbdătoare, după o
absență atât de mare, vă dați seama... căută Olimpia
argumentele.
— Ce mai contează câteva ore?! zise gazda energic,
luându-i valiza din mână. Până te speli și dumneata de
pe drum, până una alta, să pregătim un ceai, o gustare
și...
— Atâta amabilitate... îngăimă Olimpia.
— Auzi vorbă, dar ce suntem între străini?

Dimineața, după micul dejun, Olimpia mulțumi

călduros gazdelor și o porni spre strada Călmățui, la
noua locuință a mamei sale. Vântul se mai potolise,
lapovița se transformase în ninsoare și gerul ar fi
încolțit-o dacă la plecare gazda nu i-ar fi împrumutat
unul dintre cele două paltoane ale sale. „Ia-l draga
mea, nu te jena! îi sunau Olimpiei în urechi cuvintele
ei. Nu de tot, bineînțeles, adăugase zâmbind, dar până
faci rost de altul sau până ieșim din iarnă!” Continua
să treacă dintr-o străduță în alta, de pe un trotuar pe
altul, căutând să scurteze drumul. De după colț, în
față, îi apărură siluetele zvelte ale noilor blocuri. Grăbi
cât putu mai mult, ba în imediata lor apropiere se
surprinse chiar fugind. Nu acordă niciun fel de
importanță pietonilor, grăbiți la rându-le, decât în
momentul în care simți nevoia să întrebe de stradă.
„Înapoi, îi atrase cineva atenția. E prima la stânga!”
Mulțumi, se întoarse și căută numărul opt. Descoperi
blocul, intră, ajunse în dreptul primei uși din stânga,
așa cum i se spusese, se pregăti să sune, dar se opri.
Lăsă valijoara din mână. În sfârșit, venise de la capătul
pământului! Trase puternic aer în piept și într-o
străfulgerare îi apăru în minte scena reîntâlnirii. A
reîntâlnirii pe care o visase în fiecare moment al
existenței sale. A reîntâlnirii care pentru ea însemnase
însăși rațiunea de a mai fi, de a mai supraviețui în
atâtea rânduri. A reîntâlnirii... Sună. Nu i se răspunse.
Sună din nou, cu mai multă insistență. Nimeni. „Prima
ușă la stânga, parter!” își zise contrariată. De plecat nu
putea să fie plecată, mai chibzui. A!... Poate
numărul...”, găsi ea o explicație. Lăsă valijoara, ieși
repede în stradă, se convinse că nu-i nicio eroare, se
întoarse și sună prelung.
— Vedeți jos la uzină! i se adresă un locatar de la ușa
vecină.
— La uzină?! întrebă ea mirată. Cum adică la uzină?
insistă.
— Da, coborâți scara aceea de lângă intrare și
întrebați de Iancu! îi explică locatarul.
— Iancu?!
— Da, mecanicul blocului! Dânsul locuiește acolo
unde ați sunat. Căutați pe altcineva?
— Nu locuiește Ioana Ghițulescu? îl cercetă ea.
— Nu mai locuiește, sărmana! De când s-a
prăpădit... lungi el vorba cu părere de rău.
Olimpia simți o lovitură puternică în creștet și cu
mare greutate reuși să se sprijine de perete, pentru a
nu cădea.
— Ce e cu dumneavoastră? se interesă grijuliu
locatarul, prinzând-o de braț. Vă este rău?
Olimpia nu putu să-i răspundă. Adunându-și
puterile, reuși doar să se susțină pe propriile-i picioare.
— Puțină apă, vă rog puțină apă... Murmură ea,
așezându-se pe bancheta aflată lângă ușa de la intrarea
blocului.
— Îndată! zise locatarul, părăsind-o pentru foarte
puțină vreme și revenind cu o linguriță de zahăr și un
pahar de apă. O să vă facă bine! o îmbie. Întărește
inima.
Olimpia încuviință cu un gest, luă zahărul, bău
puțină apă și-i mulțumi mișcând ușor din cap.
Locatarul, rămas în fața ei, o cercetă cu privirea și,
constatând că s-a mai liniștit, îndrăzni să o întrebe:
— Sunteți cumva rudă apropiată?
— A fost mama mea! răspunse Olimpia. Mama mea,
care acum nu mai există. Care acum nu mai există!
repetă abia stăpânindu-se să nu plângă, accentuând
fiecare cuvânt.
— Doar ce se mutase aici la noi. Făcuse schimb de
locuință... Eu, ca vecin, am mai discutat cu dânsa. Mi-a
spus că are o fată căsătorită în străinătate. Deci
dumneavoastră erați. Păcat că n-ați mai găsit-o în
viață. S-ar fi bucurat. Lucrurile le-a luat o nepoată de la
țară. Am ajutat-o și eu... Și eu și mecanicul blocului... O
fată mărunțică, oacheșă. Cred c-o știți.
— Vă mulțumesc, dar toate astea nu mai au nicio
importanță! căută Olimpia să încheie discuția.
— E drept, nu mai au! o aprobă el. Dar vi le-am spus
așa, ca să știți. Poate că vă duceți să le luați înapoi.
— Mulțumesc! zise Olimpia, ridicându-se de pe
banchetă și îndreptându-se spre ieșire.
— Plecați? se interesă el.
În loc de răspuns, Olimpia se reașeză.
— Știți cumva unde a fost înmormântată?
— Precis-precis nu, că eu nu m-am putut duce, se
scuză locatarul, dar știe soția mea... Și mecanicul
blocului știe, că el a mai fost în câteva rânduri. Că și
zicea: „N-are pe nimeni, sărmana și...” Iertați-mă, el nu
cunoștea situația. Nu știa de existența dumneavoastră.
Dacă vreți, mecanicul e jos, la uzină. Îl chem
numaidecât și cred că o să vă însoțească. Să-l chem?
întrebă gata de plecare.
— Nu-l mai deranjați, lăsați-l. Am să mă descurc și
singură. Vă mulțumesc...
Olimpia se ridică, își luă valijoara și se îndreptă spre
ușă. Voia să ajungă cât mai curând la mormântul
mamei sale.
 ...Iarna era pe sfârșite. Olimpia își reluase serviciul la
același institut de cercetări. Prin îngăduința familiei ce
făcuse schimb de locuință cu mama sa, revenise
provizoriu la vechea adresă. De la ieșirea din serviciu
Olimpia se îndrepta zilnic spre mormântul mamei sale,
unde își retrăia fiecare clipă petrecută alături de ea,
față de care se simțea atât de vinovată.
Doar într-o zi, într-o singură zi, Olimpia lipsi de la
cimitir pentru a se duce la gară. Ajunsă pe peron
aștepta tăcută sosirea trenului. Cu ochii ațintiți de-a
lungul șinelor de cale ferată, Olimpia simți o ușoară
amețeală. Când locomotiva ajunse în stație de-abia se
mai putu ține pe picioare...
— Olimpia! Draga mea!... i se păru că aude o voce
cunoscută.
— Să tacă muzica! izbucni ea. Să nu se mai strige
„Ole!”... Și matadorul!... Ole!... Ole!... Corida!... Coridă
cu melci!
— Olimpia, draga mea, cei cu tine, ești
zdruncinată!... Liniștește-te...
Olimpia, revenindu-și, își dădu seama de cele
petrecute și, jenându-se de lumea ce se adunase, căută
să se îndepărteze repede.
— Vai, a fost groaznic! se explică ea. Locomotiva mi
s-a părut a fi un melc uriaș... Ce bine că ai venit,
Leonida, ce bine! Îți mulțumesc! Aveam atâta nevoie
de tine...

-= sfârșit =-