Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

I.P. Centrul de Excelență în Informatică și Tehnologii Informaționale

Catedra de Informatică I

Material de învățare

Autor:
Golub Andrian, profesor la disciplinele de informatică

Chișinău, 2018
 CUVÂNT ÎNAINTE

Materialul de învăţare la modulul ”Asamblarea și depanarea calculatoarelor personale” are

rolul de a conduce elevul la dobândirea competenţelor:
 aplică normele de securitate şi sănătate în muncă în laboratoarele TIC;
 identifică componentele unui sistem de calcul conform specificaţiilor;
 instalează componentele unui sistem de calcul conform specificaţiilor;
 verifică funcţionarea unui sistem de calcul;
 realizează mentenanţa hardware a sistemelor de calcul desktop şi laptop, utilizând
instrumente adecvate, conform specificaţiilor.
Materialul cuprinde:
 fișe de documentare;
 activităţi de învăţare;
 glosar.
Prezentul material de învăţare se adresează elevilor din cadrul instituțiilor de învățământ
profesional tehnic în domeniul TIC.

2
 CUPRINS

PREGĂTIREA LOCULUI DE MUNCĂ ……………………………………….……………..… 4

1.1. Regulile de protecţie a muncii în activităţile de asamblare şi depanare a calculatoarelor
personale ……………………………………………………………………………………... 4
1.2. Seturile de unelte pentru asamblarea şi depanarea calculatoarelor personale ……………….. 7
ASAMBLAREA ŞI DEZASAMBLAREA UNITĂŢILOR CENTRALE …….…………...…. 10
2.1. Evoluția calculatoarelor ………………..…………………………………………………… 10
2.2. Generaţii de calculatoare ……………………………..……………………………………... 10
2.3. Schema structurală și funcţională a calculatorului …………...……………………………... 12
2.3.1. Structura calculatoarelor de arhitectură von Neumann ………………………….….. 12
2.3.2. Structura funcțională generală a unui calculator …………………………….……… 13
2.4. Clasificarea calculatoarelor …………………………………………………………………. 14
2.4.1. Clasificarea calculatoarelor personale ……………………………………………… 16
2.5. Unitatea centrală ……………………………………………………………………………. 19
2.5.1. Carcasa .……………………………………………………………………….…..… 19
2.5.2. Sursa de alimentare …………………………………………………………………. 20
2.6. Placa de bază ………………………………………………………………………………... 25
2.7. Procesorul (CPU) …………………………………………………………………………… 29
2.8. Sistemul de răcire a calculatoarelor ………………………………………………………… 34
2.9. Memoria internă a calculatorului …………………………………………………………… 38
INSTALAREA ŞI DEZINSTALAREA ECHIPAMENTELOR PERIFERICE …………….. 44
3.1. Unităţi de stocare a datelor …………………………………………………………...…….. 44
3.2. Echipamente periferice ……………………………………………………………………... 51
3.2.1. Dispozitive de introducere a datelor ………………………………………………... 51
3.2.2. Dispozitive de extragere a datelor ……………………………………….………….. 54
3.2.3. Dispozitive mixte …………………………………………………………………… 58
ASAMBLAREA UNUI PC DE LA ZERO ………………………………………….………….. 60

3
 CAPITOL I
PREGĂTIREA LOCULUI DE MUNCĂ

1.1. Regulile de protecţie a muncii în activităţile de asamblare şi depanare a calculatoarelor

personale

Utilizarea calculatoarele afectează foarte mult atât utilizatorii acestora, cât şi întreg mediul
înconjurător, deoarece utilizează foarte multă energie şi emit radiații. De aceea se recomandă
utilizarea lor într-un mod cât mai raţional.
1. În timpul funcţionării calculatorului e bine:
 să lucraţi la o distanţă de 60-70 cm (distanţă admisibilă 50 cm);
 să respectaţi o ţinută corectă, fără să vă încovoiaţi;
 ca elevii, care poarte ochelari, să lucreze în ochelari.
2. Munca la calculator cere atenţie mare, acţiuni precise şi autocontrol. Se interzice de a lucra:
 la lumină slabă,
 la o aerisire slabă a încăperii sau
 în cazul stării sănătăţii nesatisfăcătoare.
3. În timpul lucrului trebuie să:
 urmăriţi că aparatura să fie în stare bună şi să încetaţi imediat lucrul, dacă apare vreun
sunet neobişnuit, miros de ars sau deconectarea de la sine a aparaturii;
 apăsaţi încet pe tastatură și să evitaţi loviturile;
 lucraţi cu tastatura, având mâinile curate şi uscate;
 nu încercaţi niciodată să lichidaţi de sine stătător defectele din aparatură.
4. Comportarea incorectă cu aparatura, cablurile şi vizualizatoarele poate duce la electrocutări
grave, provoca aprinderea aparatului. Se interzice strict de:
 a atinge cablurile;
 a atinge firele de alimentare cu curent electric şi prizele;
 de a atinge partea din faţă/spate a vizualizatorului (se poate utiliza în calitate de arătător
pixul sau creionul);
 a lucra în îmbrăcăminte şi cu mâinile umede.
5. Trebuie să cunoaşte-ţi bine şi să respectaţi aceste reguli, să îndepliniţi cu precizie indicațiile
profesorului, pentru ca să:
 evitaţi accidentele;
 însuşiţi cu succes cunoştinţe, priceperi, deprinderi;
 păziţi avuţia CEITI – tehnica de calcul şi utilajul.
6. În sala de calculatoare se interzic mişcările energice (alergări, sărituri etc.)
4
 Reguli specifice ce trebuie respectate în laboratorul de informatică:
 Generale:
 operatorii (sau depanatorii) care lucrează cu aparate şi montaje, au obligaţia de a folosi
numai tensiunea pentru care acestea au fost construite.
 aparatele supuse reparaţiilor vor fi scoase de sub tensiune; se interzice efectuarea
montajelor sub tensiune.
 este interzis lucrul cu conductori neizolaţi şi mâini ude.
 pentru protecţia reţelei electrice, respectiv a echipamentelor, alimentarea de la reţea se va
face printr-un tablou cu siguranţe.
 pentru protecţia lucrătorilor părţile metalice ale aparatelor sub tensiune vor fi legate la
pământ.
 este interzis folosirea sculelor cu mânere neizolate.
 este interzisă folosirea cablurilor neizolate sau defecte.
 este interzis manevrarea cablurilor şi a mufelor de legătură dintre componentele sistemelor
de calcul dacă acestea sunt încă conectate la reţeaua electrică.
 nu este permisă apăsarea cu brutalitate pe tastatură, atingerea monitorului cu degetele sau
alte obiecte, să zgârie carcasa unităţii centrale sau monitorul.
 Organizatorice:
 în cabinetul de informatică/laborator tehnologic:
 nu se consumă mâncare, apă sau băuturi răcoritoare.
 este obligatorie păstrarea curăţeniei şi a ordinii.
 utilizatorii cabinetului de informatică/laborator tehnologic au obligaţia să recunoască şi să
anunţe orice potenţial pericol
 Specifice instituțiilor de învățământ1:
 în cabinetul de informatică elevii sunt foarte atenţi la indicaţiile şi cerinţele profesorului.
 nu este permis elevilor să introducă în calculator stick-uri, CD-uri sau DVD-uri aduse de
acasă.
 este nevoie să contribuie la realizarea curăţeniei pentru ca activitatea să se desfăşoare în
condiţii igienice.
 relaţiile elev - elev, şi elev - profesor trebuie să fie de respect reciproc pentru menţinerea
unui climat optim de lucru.

Nerespectarea acestor reguli atrage după sine producerea de accidente neplăcute, accidente de
care elevii sunt direct răspunzători.

1
Extras din ROI (Regulament de ordine interioară)

5
 Sancţiuni:
 Elevii răspund material precum şi moral în faţa consiliului profesoral pentru stricăciunile
cauzate intenţionat sau nu, aşa cum au semnat în procesul verbal la începutul fiecărui
semestru.

Sunteţi responsabili de starea locului de lucru şi integritatea utilajului aflat în laboratoare !!!

Anexa 1
======================================================================
Lista elevilor ce au luat cunoştinţă cu regulile privind tehnica securității
şi de comportare în laboratoarele de informatică ale CEITI
======================================================================

Am luat
№ Numele, prenumele Grupa
cunoştinţă
1. 
2. 
3. 
4. 
5. 
6. 
7. 
8. 
9. 
10. 
11. 
12. 
13. 
14. 
15. 
16. 
17. 
18. 
19. 
20. 
21. 
22. 
23. 
24. 
25. 

Data: ____ Septembrie 20____ prof. Golub Andrian ______________

6
 1.2. Seturile de unelte pentru asamblarea şi depanarea calculatoarelor personale.

Un tehnician în munca lui se foloseşte de diverse scule. Aproape orice trusă de scule conţine
una sau mai multe şurubelniţe:

Şurubelniţa în linie Şurubelniţa în cruce (Philips)

Aceasta trebuie aleasă în aşa fel încât lăţimea şurubelniţei (1.5 mm – 4 mm) să fie cât fanta
şurubului pentru a nu defecta şurubul sau şurubelniţa. Marea majoritate a şuruburilor, precum cele
care asigură capacul carcasei (sau panourile laterale), unităţile optice, unităţile floppy, hardisk-urile,
sursa de alimentare, plăcile adaptoare sau ventilatoarele sunt de regulă cu cap în cruce. Pentru
acestea se folosesc atât la fixare, cât şi la desfacere şurubelniţe în cruce specifice mărimii şurubului.
La şuruburile cu cap îngropat alegeţi cu grijă tipul şurubelniţei în cruce, pentru că deteriorarea
capului şurubului va face imposibilă desfacerea acestuia.
Aceleaşi şuruburi pot prezenta opţional şi cap hexagonal.

Şurubelniţa tubulară Şurubelniţa cu cap stelat

Nu strângeţi excesiv şuruburile !

Anumite mărci de calculatoare au adoptat şuruburi cu cap stelat. Unele echipamente, precum o tablă
interactivă, pot prezenta şi şuruburi care se pot desface sau strânge cu chei hexagonale.

Şurubelniţa cu vârfuri interschimbabile

Pentru a ocupa mai puţin spaţiu suntem tentaţi să folosim şurubelniţe cu vârfuri
interschimbabile.

7
 Pensetă Pensetă din plastic Cleşte cu vârf ascuţit
Atunci când dorim să mutăm un jumper dintr-o poziţie în alta, putem folosi o pensetă
obișnuită. Aceasta poate fi îmbrăcată în plastic pentru izolare. Dacă am scăpat acest jumper pe placa
de bază şi nu dorim să o zgâriem, putem folosi o pensetă din plastic.
Dacă extragerea jumper-ului din hardisk se poate dovedi o operaţie delicată cu ajutorul
pensetei, atunci putem folosi cleştele cu vârf plat. Dar deopotrivă acesta poate fi folosit pentru
îndreptarea pinilor la cipuri sau la apucarea altor piese mici.
Dacă aţi îndoit din greşeală pini la mufa PS2, atunci cleştele plat nu vă poate ajuta prea mult
şi este nevoie de un cleşte cu vârf ascuţit.
Când dorim să tăiem un cablu şi să-l pregătim pentru sertizare, ar trebui să folosim un cleşte
de tăiat fire. Dacă trebuie să deizolăm un cablu, atunci folosim un cleşte de dezizolat.

Cleşte de tăiat fire Cleşte de dezizolat Cleşte de sertizat

Pentru sertizarea cablurilor UTP trebuie să folosim un cleşte de sertizat. Pentru sertizarea
prizelor UTP moderne şi respectiv, a panoului de conectare, din dulapul de comunicaţie (patch
panel-ului), se foloseşte cleştele krone. Din ce în ce mai rar este folosit cleştele pentru extras
circuite integrate, care se mai găseşte încă în trusele specializate. În mod similar insertorul.

Cleşte Krone Extractor Insertor

Acestea încă pot fi folosite pentru extragerea sau inserarea circuitelor de BIOS din plăcile de
bază sau adaptoare mai vechi, respectiv a microcontrolerelor din soclurile de pe plăcile de test.

8
 O problemă majoră a componentelor electronice o reprezintă depunerea de praf. Praful se
poate îndepărta de pe componentele calculatorului cu ajutorul următoarelor unelte: aspirator PC,
spray cu aer comprimat, pensulă antistatică, şerveţele speciale antistatice pe care s-a pulverizat
soluţie gata preparată, cârpă înmuiată în apă sau în soluţie moale de detergent cu apă.

Pensule Soluţie de curăţat dischete Spray cu soluţie şi şerveţel

Aspiratorul se poate folosi atunci când se doreşte îndepărtarea prafului din calculator - se face
într-o încăpere. Spray-ul cu aer comprimat poate fi o alternativă, dar sar putea să fie insuficient.
Dacă alegeţi o pensulă, căutaţi una antistatică. La folosirea pensulelor similare cu cele de mai sus,
aveţi grijă la perii acestora, care pot să se agațe foarte uşor și pot rămâne în socluri sau printre
contactele pieselor de pe plăcile calculatorului.

9
 CAPITOL II
ASAMBLAREA ŞI DEZASAMBLAREA UNITĂŢILOR CENTRALE

2.1. Evoluția calculatoarelor

Primul calculator electronic, Colossus, inventat de Tommy Flowers, a fost pus în
funcţiune în 1943 în Marea Britanie; era un calculator specializat. Colossus conţinea cca 2000 de
tuburi electronice şi a fost utilizat la spargerea cifrurilor secrete ale Germaniei în timpul celui de-al
II-lea război mondial.

Primul calculator împlineşte 75 de ani Tub electronic

Însă deja în 1943 la Universitatea din Pensylvania (SUA), sub conducerea fizicienilor J.
Manchly și J. Eckert, au început lucrările de creare a unui
calculator electronic mai performant. Lansat în funcțiune în
1946, calculatorul ENIAC – Electronic Numerical Integrator
and Calculator, conținea peste 18000 tuburi electronice,
cântărea 30 de tone și ocupa o suprafață de 160 m.p. la o
viteză de calcul de circa 5000 adunări sau 400 înmulțiri pe
secundă. Calculatorul a fost folosit până în 1955.
La proiectul ENIAC în 1944 s-a asociat și matematicianul John von Neumann, care ulterior,
elaborează structura generală a calculatoarelor cu program memorat.

2.2. Generaţii de calculatoare

În cei peste 70 de ani de la construirea primului calculator electronic, evoluţia calculatoarelor
a fost atât de dinamică, performanţele lor au crescut atât de mult, încât se vorbeşte de schimbul a
câtorva generaţii. Generaţiile de calculatoare se disting prin arhitectură, soluţii tehnologice,
performanţe. Dar principalul factor rămâne, totuşi, tehnologia utilizată, baza de elemente.
Prima generaţie de calculatoare cuprinde perioada 1943-1958. Calculatoarele ce o
reprezintă sunt construite pe bază de tuburi electronice. Tuburile electronice sunt însă relativ mari

10
(5-7 cm înălţime), scumpe, de fiabilitate scăzută, consumă multă energie şi cer, de obicei, o
condiţionare specială a aerului. Viteza de calcul era relativ mică – mii sau zeci de mii de operaţii pe
secundă. Capacitate de memorie – 2 Kocteţi.
Cel mai reuşit calculator din prima generaţie a fost IBM 650 – au fost comercializate peste
1000 calculatoare de acest tip.
Generaţia a doua, 1958-1963. Baza de elemente active a
calculatoarelor din această generaţie este constituită de diode şi tranzistore
pe semiconductori. Viteza de calcul ajunge la sute de mii de operaţii pe
secundă. Capacitate de memorie – 32 Kocteţi. Au apărut limbajele de
programare externe – mai întâi limbajele de asamblare, apoi şi cele
evoluate. Au fost dezvoltate primele sisteme de operare. Tranzistor
Primul calculator din generaţia a doua este PHILCO-2000 (SUA) lansat în 1958. El conţinea
cca 56000 tranzistore.
Generaţia a treia, 1964-1970, se distinge prin utilizarea circuitelor integrate (cip) – o
dezvoltare a tranzistorilor.
Avantajele de bază ale calculatoarelor sunt: creşterea fiabilităţii, a vitezei de calcul (milioane
sau chiar zeci de milioane operaţii pe secundă) şi a calităţii serviciilor;
reducerea dimensiunilor, masei costului; îmbunătăţirea metodelor de
fabricaţie şi de organizare a funcţionării. Capacitate de memorie – 1-2
Mocteţi. Circuit integrat
Generaţia a patra, 1971-1990 se bazează pe utilizarea circuitelor integrate – microprocesor.
Microprocesorul este un procesor integrat într-un cip. Primul
microprocesor – INTEL 4004 pe 4 biţi, a fost inventat de inginerul
Marcian Hoff şi produs în 1971. El executa cca 60 mii operaţii pe
secundă. Capacitate de memorie – 8-10 Mocteţi. Apoi apar
microprocesoare pe 8, 16, 32 şi 64 biţi, crescând respectiv şi
performanţele calculatoarelor. Microprocesor
Generaţia a cincea, 1991-2002 sunt calculatoare concepute a fi maşini „inteligente”. Ele
permit intrarea/ieşirea datelor în formă audio, grafică, video. Principala lor deosebire constă în
utilizarea bazelor de cunoştinţe. Folosind bazele de cunoştinţe,
calculatoarele, ca şi omul, pot efectua raţionamente, pot pregăti
soluţii pentru anumite situaţii concrete. Caracteristici:
 Memorie: de la zeci, sute de Mocteţi până la Gocteţi;
 Viteza: 1G de instrucțiuni /sec – 3 G de instrucțiuni/sec;

11
  Comunicațiile: au atins un nivel nemaiîntâlnit - emisiile radio de ordinul GHz, rețele
globale pe fibră optică, rețele de comunicare prin satelit.
Generația a şasea, 2003-prezent apare deocamdată doar în
literatură, sub forma conceptului ipotetic de „calculator viu”, despre
care se filozofează şi despre care oamenii se întreabă dacă va putea fi
obținut în viitor prin atașarea unei structuri de tip ADN la un calculator
neuronal.
2.3. Schema structurală și funcţională a calculatorului.
Calculatorul reprezintă un ansamblu de echipamente şi produse program pentru prelucrarea
automată a datelor conform cerinţelor utilizatorilor. Sistemul de echipamente, numit şi hardware,
include componentele fizice ale calculatorului, folosite la culegerea, memorarea, procesarea,
transmiterea şi redarea datelor. Sistemul de programe, numit şi software, include componentele
logice ale calculatorului – produse program, care indică componentelor fizice interpretarea
semnalelor şi operaţiile de efectuat asupra datelor.

Calculator

Hardware Software

2.3.1. Structura calculatoarelor de arhitectură von Neumann

Deși design-ul și performanțele calculatoarelor s-au îmbunătățit dramatic în comparație cu
anii 1940, principiile arhitecturii von Neumann
sunt în continuare la baza aproape tuturor
mașinilor de calcul contemporane. Ea este
denumită așa după renumitul matematician
austro-ungar John von Neumann.
Această arhitectură descrie un calculator cu
patru module importante: unitatea aritmetică-
logică (UAL), unitatea de control (comandă)
(UC), memoria centrală și dispozitivele de
intrare/ieșire (prescurtat I/E). Acestea sunt
interconectate cu un mănunchi de fire numit
magistrală pe care circulă datele de calcul și datele de program (instrucțiuni) și sunt conduse în
tactul unui ceas (șir de impulsuri continuu).
a) UAL asigură funcții de prelucrare a datelor, respectiv:

12
  efectuare de operații aritmetice;
 efectuare de operații logice;
 efectuarea altor operații specifice, la nivel de bit asupra operanzilor.
b) Unităţile de I/E sunt dispozitive prin care calculatorul preia informații din lumea
exterioară și raportează înapoi rezultatele.
c) Unitatea de memorie reprezintă „depozitul de informații”, în care se află atât programele
cât și datele.
d) Unitate de control sau de comandă realizează transferul instrucţiunilor şi datelor între
memorie şi unitatea aritmetică.

2.3.2. Structura funcțională generală a unui calculator

Unitatea de comandă și unitatea de calcul (UAL) formează unitatea centrală de prelucrare
sau procesorul. Memoria calculatoarelor moderne este organizată în mai multe nivele. În funcție de
plasare, se disting: memoria internă și memoria externă. Memoria internă este plasată în cadrul
unității de sistem, are o viteză de lucru mai mare, dar o capacitate de memorare mai mică
comparativ cu memoria externă. Procesorul împreună cu memoria internă formează unitatea
centrală a calculatorului.

13
 Unitățile de memorie externă împreună cu dispozitivele de intrare-ieșire sunt denumite
echipamente periferice. Schimbul de informații între componentele unității centrale și perifericele
unui calculator de performanță se efectuează prin intermediul unităților de schimburi multiple
(USM), numite și canale de intrare-ieșire. Unitățile interne ale calculatorului – procesorul, memoria
internă, sunt conectate între ele și la USM prin intermediul magistralelor, iar unitățile periferice –
prin intermediul unităților de legătură (de interfață) și a liniilor de comunicație.
Magistrala constă din conductori electrici, care vehiculează semnale în formă de impulsuri.
Fiecare canal de intrare-ieșire este un procesor relativ simplu. El realizează adresarea la
memoria internă fără participarea procesorului și, de asemenea, controlul funcționării
echipamentelor periferice în procesul schimbului de date.
Unitățile de legătură gestionează unul sau mai multe periferice de același tip, de exemplu
discuri fixe, și asigură schimbul de date între acestea și canalele de intrare-ieșire. La un canal de
intrare-ieșire se pot conecta mai multe unități de legătură.
În linii mari, calculatorul funcționează în modul următor. Datele de prelucrat și programul
respectiv în formă binară se introduc în memoria internă a calculatorului prin intermediul unităților
de intrare și a canalelor de intrare-ieșire a datelor. Datele se înscriu în celule de memorie
identificabile prin adresele lor. La lansarea programului de prelucrare, care constă din instrucțiuni,
unitatea de comandă accesează prima instrucțiune din program după adresa celulei de memorie
respective. Unitatea de comandă interpretează conținutul instrucțiunii și emite comenzile necesare,
denumite și macroinstrucțiuni, către alte unități:
 comenzile către memorie solicită transferul către UAL a anumitor date sau transferul
invers al rezultatelor operației specificate în instrucțiune;
 comenzile către UAL solicită execuția operației specificate în instrucțiune;
 comenzile către canalele de intrare-ieșire solicită transferul de date de la memoria internă
către perifericele de intrare-ieșire sau invers.
Instrucțiunile programului sunt accesate și executate una după alta până la executarea
instrucțiunii de terminare a programului.

2.4. Clasificarea calculatoarelor

Calculatoarele evoluează rapid. Ele pot fi clasificate după mai multe criterii, cum ar fi: viteza
de acces a datelor, complexitatea arhitecturală, tehnologia de implementare a unităţii centrale,
capacitatea memoriei interne, tipologia perifericelor cu care pot opera, caracteristicile sistemului de
operare utilizat, domeniile de aplicabilitate, fiabilitatea ş.a.
Aşadar, se disting 5 clase mari de calculatoare:

14
1. Microcalculatoare – sunt calculatoare ale căror procesor central este un microprocesor. Ele au
evoluat dinamic, devenind cea mai populară categorie de
calculatoare. Acest fapt se datorează calculatoarelor
personale – cca 700 mln. de asemenea calculatoare se
exploatează în lume.
Caracteristici:
 Simplitate în utilizare;
 Arhitectură relativ simplă a unităţii centrale;
 Dimensiuni reduse;
 Capacitate de memorare şi prelucrare a informaţiilor relativ joase;
 Cost redus, de la câteva sute la câteva mii de dolari SUA;
 Utilizare ca posturi informatice individuale.
Firme producătoare: HP, DELL, ACER, ASUS, APPLE, LENOVO ş.a.
2. Minicalculatoare – numite şi calculatoare pentru
grupuri de lucru (workgroup servers), au fost
construite iniţial pentru aplicaţii specializate sau
folosirea în comun de un număr redus de utilizatori.
În prezent utilizarea microcalculatoarelor este în
continuă scădere din cauza creşterii utilizării
microcalculatoarelor.
Caracteristici:
 Unitatea centrală de prelucrare are la bază un miniprocesor, constituit din unul sau
mai multe microprocesoare;
 Sistem de operare relativ puternic;
 Utilizare în sisteme multiutilizator – până la 100 utilizatori;
 Cost mediu – de la zeci de mii până la sute de mii de dolari SUA;
 Domenii de aplicabilitate – economie, control şi conducere procese industriale,
ştiinţă şi învăţământ ca servere de reţea.
3. Macrocalculatoare (mainframe) – numite şi
calculatoare de întreprindere, reprezintă topul
calculatoarelor de arhitectură von Neumann.
Ele sunt destinate prelucrării şi păstrării unor
volume mari de date pentru organizaţii mari,
asigurând lucrul concomitent a sute şi chiar mii
de utilizatori.
15
 Caracteristici:
 Unitatea centrală de prelucrare este constituită din câteva procesoare;
 Memorii interne şi externe de capacitate foarte mare;
 Sistem de operare foarte performant;
 Acceptă un număr mare de periferice;
 Fiabilitate de funcţionare înaltă – pot lucra ani în şir fără întrerupere;
 Cost ridicat – de la sute de mii până la câteva mln. de dolari SUA;
 Solicită instalaţii speciale şi proceduri de menţinere în funcţionare; nu pot fi
cuplate direct la reţeaua electrică.
4. Supercalculatoarele – sunt cele mai performante C în
funcţiune. Ele au arhitectură non von Neumann,
bazată pe structuri multiprocesor – de la 8 până la zeci
de mii de procesoare. Costul lor este de ordinul a mln.
şi chiar zeci de mln. de dolari. Viteza de operare este
de ordinul a zeci de Tflops sau chiar Pflops. Sunt
specializate în: predicţiunea timpului, seismologie,
criptografie, explorări subterane, reactoare nucleare, proiectarea aeronavelor.
În prezent funcţionează peste 1500 de supercalculatoare. De ex. supercalculatorul IBM de
tip BlueGene/L este proiectat să opereze la 3 Pflops.
5. Hipercalculatoarele – sunt în curs de elaborare – calculatoare cuantice sau calculatoare
moleculare.

2.4.1. Clasificarea calculatoarelor personale

Termenul computer personal numit și calculator personal (în engleză: personal computer
sau PC, pronunțat /pi si/) desemnează un anumit gen de computer, relativ mic ca dimensiuni și
performanță, pentru uz personal. Termenul acoperă o multitudine de tipuri de calculatoare
electronice, care se deosebesc între ele atât ca principii arhitecturale, dimensiuni, formă fizică sau
greutate, cât și ca sistem de operare, software de aplicație, funcționalitate și mod de utilizare.
Tehnologiile de ultimă oră permit realizarea calculatoarelor personale în cele mai diverse
variante constructive: calculatoare personale de birou (Desktop), calculatoare portabile (Laptop,
Notebook) și calculatoare personale de mici dimensiuni, care pot fi ținute într-o mână și operate cu
cealaltă (Palmtop, PDA, Handhold sau Organizer).
 Deskop – calculator de tip clasic, la care monitorul este așezat, în general, pe carcasa unității
centrale;
 Tower - carcasa unității centrale este îngustă, mai înaltă și așezată lângă monitor;

16
 Laptop (Notebook) - calculator ușor de transportat, construit pentru a fi folosit în afara biroului,
având o sursă independentă de alimentare. Are componente ușoare și mici, tastatură și înlocuitor
de mouse (touchpad);
 Palm PC (Palmtop, Handhold, Organizer) - se utilizează ca blocnotes, agendă telefonică,
calculator de buzunar, calendar, etc. Permite transferul de date prin PC, accesarea Internet,
recunoaște scrisul de mână. Are dimensiuni foarte reduse (cât o palmă).
 PDA (Personal Digital Assistant) - dispozitiv foarte mic, poate fi purtat în mână, oferă facilități
de calcul, telefon/fax, acces la rețea; sunt penbased - folosește un stilou special în locul
tastaturii, deci poate recunoaște scrisul de mână.

Desktop Tower Notebook

Palm PC PDA

Alte tipuri de calculatoare personale:

 Computer ALL-IN-ONE ("totul în una") - sunt
calculatoare Desktop care combină monitorul în
aceeași carcasă cu procesorul. La apariția lor mouse-
ul nu se inventase, așa că totul era dirijat de tastatura.
Primul Macintosh construit în 1984 de Apple
Computer a fost unul dintre primele calculatoare de
acest tip. Calculatoarele de tip all-in-one economisesc
spațiul de pe birou, dar sunt limitate când intervine problema expansiunii pentru a le îmbunătăți
capabilitățile. În prezent, marii producători de PC-uri construiesc și ei computere all-in-one.
 Netbook – termenul netbook a fost introdus de companiile Apple și Psion în anii 1995-1999;
semnifică un calculator portabil de mici dimensiuni cu o putere de calcul suficientă pentru

17
 navigare web și pentru suite de birou. Termenul a fost
reintrodus de compania Intel în 2008, descrie un calculator
portabil ieftin, de obicei cu un ecran cu diagonala între cca 18
și 25 cm (7 - 10 țoli), fiind optimizat pentru Internet și funcții
de calcul de bază. Nu dispune de unitate de CD/DVD/Blu-ray.
Producători principali:
 Asus, Dell, Gateway, HP, Lenovo, MSI, Samsung, Sony, Toshiba…
 Tablet PC - este un tip constructiv de calculator portabil, devenit posibil
prin continua miniaturizare a componentelor electronice, precum și pe
baza unor invenții tehnologice ingenioase.
Calculatorul tabletă are următoarele trăsături:
- este un calculator relativ mic, mobil (= conectabil fără fir la rețeaua
de telefonie mobilă celulară GSM) și portabil. Face parte din clasa
de dispozitive Internet mobile (Mobile Internet Devices, MID).
- Ecran relativ mare (cu diagonala începând de la cca 17,78 cm = 7 țoli), poate fi ținut cu una
sau ambele mâini; sensibil la atingere (touchscreen - ecran tactil); color; bună rezoluție,
asemănătoare cu cea a notebook-urilor (1366x768, 1280x720 etc.).
- Nu dispune de tastatură. La nevoie este afișată pe ecran o tastatură virtuală. La unele modele
se poate atașa un pen și/sau o tastatură separată.
- Nu dispune de disc dur și nici de unitate de CD/DVD/Blu-ray. Dispune de obicei de o
memorie internă de tip flash.
- Conectivitate fără fir la Internet prin Wi-Fi (WLAN), GSM (telefonie mobilă celulară) sau
UMTS. Unele tablete folosesc tehnologia 4G. Eventual și conectivitate prin cablu la un
router Internet. Acces deplin la Internet.
- Unele modele dispun de 1 sau chiar 2 camere de luat vederi, cu rezoluții intre 0.3 si 8.0
Mega pixeli.
- Ca sursă de energie computerele tabletă folosesc acumulatoare de mare capacitate (3200-
9000 mAh), cu un timp de încărcare asemănător celui de la telefoanele mobile.
- Tot hardware-ul calculatorului este construit și integrat în spatele ecranului (asemănător cu
calculatoarele personale de tip all-in-one).
- Cu toate astea are o grosime acceptabilă și o greutate mică, fiind portabil, greutatea fiind
între 350 si 600 de grame, în funcție și de dimensiune, iar grosimea medie mai mică de 10
milimetri.
Exemple de tablet:
 Apple iPad, ASUS, Sony, Samsung…

18
 2.5. Unitatea centrală

2.5.1. Carcasa
Carcasa reprezintă "casa" calculatorului, cea care
adăposteşte toate componentele acestuia. Ea are o formă
paralelipipedică şi de obicei este din metal, la care se adaugă
unele elemente din plastic. Carcasa este special
compartimentată pentru a asigura montarea tuturor
componentelor. Pe carcasă avem montate butoanele de
pornire şi reset, cât şi led-urile de stare şi activitate HDD.
Carcasa are ca rol principal asigurarea protecţiei
componentelor calculatorului, iar ca roluri secundare pe acelea
de izolare fonică şi de participare la răcirea componentelor. Acestea sânt roluri utilitare, dar în
ultima vreme carcasa tinde să capete şi un rol estetic, mulţi utilizatori înfrumusețându-și carcasele
în conformitate cu preferinţele lor în materie de decoraţiuni.
În funcţie de înălţimea lor carcasele se împart în miniturn ("minitower"), miditurn
("miditower") şi maxiturn ("maxitower").
 Carcasele miniturn sânt folosite în situaţiile în care calculatorul are puţine componente (de
ex. un singur HDD şi o singură unitate optică) şi sânt ideale dacă nu avem mult spaţiu la
dispoziţie.
 Carcasele miditurn sânt cele mai folosite carcase şi reprezintă soluţia ideală pentru un
calculator care să nu ocupe mult spaţiu pe verticală şi care în acelaşi timp să permită
găzduirea unui număr adecvat de componente, cărora să le fie asigurată şi o ventilaţie
adecvată.
 Carcasele maxiturn sânt folosite în special pentru servere, ele putând găzdui un număr
mare de HDD.
În mod teoretic toate carcasele (indiferent de producător şi de costul lor) ar trebui să poată să
asigure trecerea prin ele a unui flux de aer care să contribuie la răcirea componentelor. Fluxul de aer
trebuie să între prin partea de jos a măştii frontale a carcasei şi să iasă prin partea din spate a sursei
de alimentare, având deci o traiectorie diagonală, răcind mai întâi HDD şi apoi componentele
montate pe placa de bază. Majoritatea carcaselor au la partea inferioară a panoului frontal nişte
orificii (de obicei sub formă de fante) prin care poate pătrunde aerul. Exista însă şi carcase care nu
au astfel de orificii sau la care orificiile sânt acoperite cu un element decorativ din plastic. În cazul
acestora din urmă putem să înlăturăm elementul decorativ şi să scoatem la vedere orificiile care vor
permite admisia unui curent de aer. Unele carcase au orificii de admisie (de obicei sub formă de
găurele) şi pe panourile laterale. În cazul în care calculatorul nostru are nevoie de răcire activă
19
suplimentară putem să montăm ventilatoare pe carcasă, majoritatea carcaselor având locuri speciale
de montare a ventilatoarelor, prevăzute cu găuri pentru şuruburile de fixare. Unele carcase mai
scumpe au un ventilator suplimentar poziţionat pe unul din panourile laterale, în aşa fel încât să
aducă aer din exterior deasupra procesorului şi plăcii video. Adăugarea de ventilatoare suplimentare
trebuie făcută doar dacă este necesar acest lucru, pentru că ele contribuie la poluarea fonica şi pot
cauza disconfort utilizatorului.

2.5.2. Sursa de alimentare

Sursa de alimentare sau blocul de alimentare este o
componentă vitală a calculatorului, care alimentează cu energie
electrică toate celelalte componente cu cantitatea exactă de curent
de care au nevoie și astfel asigură funcționarea lor. Sursele
obișnuite din calculatoare transformă curentul alternativ de 110 V
sau 230 V în diverse măsuri de curent continuu, de regula 3.3 V, 5
V și 12 V.
Sursa de alimentare nu este o componentă complexă, ea neincluzând tehnologii avansate. În
interiorul sursei se găseşte o placă cu circuite pe care sânt lipite piese obişnuite (condensatori,
tranzistori, diode, rezistenţe, bobine) şi unul sau mai multe transformatoare. Din sursă pleacă un
mănunchi de cabluri care vor fi conectate la componentele care necesită alimentare cu energie
electrică. Cutia metalică în care se găseşte sursa este dotată cu fante pentru admisia de aer din
carcasa calculatorului, iar la partea din spate a carcasei se găseşte un ventilator care elimină aerul
cald la exterior. Fluxul de aer care este "tras" din carcasă şi apoi eliminat în exteriorul sursei
serveşte la răcirea componentelor acesteia.
Există trei tipuri de surse:
 AT Power Supply – la PC-uri vechi
 ATX Power Supply – cele mai folosite
 ATX-2 Power Supply – cele mai noi.

Tabel 1
Conectorii aferenți

Berg (mini-Molex) - 4 pini

Folosit pentru a alimenta dispozitive mici, cum ar fi Floppy Disk sau a unei
plăci grafice AGP. E disponibil pe: AT, ATX & ATX-2.

Molex - 4 pini
Folosit la alimentarea diverselor componente, printre care unitățile de
stocare (HDD) şi cele optice. E disponibil pe: AT, ATX & ATX-2.

20
 SATA - 15 pini
Folosit la alimentarea componentelor, printre care unitățile de stocare
(HDD) şi cele optice. E disponibil pe: ATX & ATX-2. În cazul lipsei unei
astfel de cablu, pentru conectarea unei unităţi SATA se va folosi un adaptor.
ATX / ATX2 - 20 sau, respectiv, 24 Culoare pin pin Culoare
pini 1 13
2 14
E folosit pentru alimentarea plăcii de
3 15
bază ATX. Spre deosebire de aceasta, 4 16
ATX2 are în plus încă 4 pini. 5 17
6 18
7 19
8 20
9 21
10 22
11 23
12 24
Firele dintr-un conector ATX de 24 de pini

P4 12V - 4 pini
Folosit pentru alimentarea plăcilor cu procesor P4, la ATX2 este integrat în
conectorul cu 20 de pini

AUX 6 pini
Asigură 5V şi 2 căi de 3.3V, prezentă în special la servere. E disponibil pe:
ATX & ATX-2.

Parametrii care caracterizează o sursă de alimentare a unui calculator personal sunt:

 Puterea de consum: se referă la puterea exprimată în Wați a sursei, mai pe înţeles la numărul
de componente din PC pe care această sursă le va putea alimenta. Daca este vorba despre un
calculator care nu are decât un HDD, o unitate de disc şi o unitate de dischetă, e suficientă o
sursă de putere mică, să spunem 300 W. Dar dacă este vorba de plăci video cu alimentare
separată, număr mare de discuri fixe şi alte dispozitive care toate necesită curent pentru a
funcţiona, vom alege o sursă corespunzătoare, de până la 600 W.
 Greutatea: este în jurul a 2.5 Kg.
 Dimensiuni: aproximativ toate se apropie de valorile: 150x150x90 mm.
 Ventilaţie: se referă la nr. de ventilatoare folosite pentru răcire. Acesta variază între 0 și 3.
 Zgomot: un parametru tot mai important pe măsură ce stresul în activităţile intelectuale este în
creştere. Este un număr exprimat în decibeli (Db) care variază între 0 şi 50. Un nivel de 20 Db
este considerat acceptabil.
 Materialul: metalul din care e construită carcasa sursei, aparent neimportant, contează totuşi
în absorbția vibraţiilor, în conductibilitatea curentului şi greutate. Acesta variază între aliaje
ieftine, oţel şi aluminiu, considerat cel mai potrivit în această privinţă.

21
 Câteva din brandurile cu renume în producerea surselor de alimentare pentru PC-uri:

 Thermaltake  Corsair
 Gigabyte  Zalman
 Seasonic  Akasa
 DeapCool  Chieftec

Cum se alege corect o sursă de alimentare?

Tot ce trebuie, E să cunoaştem de câţi Waţi avem nevoie la sursa de alimentare, iar pentru
asta e necesar să calculăm câtă putere consumă fiecare component din unitatea centrală şi anume:
 Placa de bază (cu porturi USB, mouse, tastatură, audio, video, reţea) – ~100W;
 Procesor – ~70W;
 Placa video PCI Express performantă – ~100W;
 DVD-RW – ~25W;
 HDD – ~30W;
 RAM (2 plăcuţe) – ~40W;
 Câteva plăci PCI – ~30W;
 Ventilatoare – ~5W;
Total = sursa de alimentare de ~400W

Acesta ar fi profilul unui calculator cu aşa caracteristici:

 Procesor Intel Core i3, 3,4GHz;
 4 GB RAM DDR3 1333 MHz;
 Placa video Gainward GeForce GT 630 2 GB DDR3 128 bit;
 HDD 320 GB SATA3.

ATENŢIE!!!

Nu schimbaţi niciodată acest buton pe 115 V !!!

Standardul de 115 V este valabil doar pentru America de Nord !!!
22
 Cablurile, conectorii şi componentele sunt proiectate în aşa fel încât să se potrivească perfect.
Dacă conectorii nu se potrivesc, nu se forţează. Prin conectarea incorectă se poate deteriora atât
conectorul cât şi echipamentul sau sursa de alimentare. Problemele de inserare pot fi cauzate atât de
fire îndoite sau obiecte străine cât şi de poziţia incorectă a conectorilor.

Nu desfaceţi sursa de alimentare. Condensatoarele din interiorul sursei de alimentare pot

rămâne încărcate pentru o perioadă lungă de timp.

Pot fi amintite şi de cele patru mărimi de bază în electricitate:

 Voltaj (V) - Tensiunea - măsoară forţa necesară pentru împingerea electronilor prin circuit
- se măsoară în Volţi (V);
 Curent (I) - măsoară cantitatea de electroni care trece printr-un circuit - se măsoară în
Amperi (A);
 Putere (P) - măsoară presiunea necesară pentru împingerea electronilor prin circuit
înmulţit cu numărul de electroni care circulă în acel circuit - se măsoară în Watt (W);
 Rezistenţa (R) - este măsura prin care circuitul se opune trecerii curentului - se măsoară în
Ohmi.

23
 Sarcină de lucru:
Completaţi tabelul de mai jos potrivind imaginilor din dreapta denumirea interfeței, nr. de pini și
destinația acesteia.

Imagine Denumire interfață Nr. pini Destinație

24
 2.6. Placa de bază

Placa de bază (engleză: motherboard) este placa principală a unui calculator, o componentă
hardware complexă pe care sunt montate multe alte componente hardware ale PC-urilor sau ale
altor aparate electronice computerizate.
Placa de bază conține și conectori electrici pentru comunicarea cu celelalte componente ale
sistemului calculator. Pe placa de bază se conectează între ele unitatea centrală de prelucrare (UCP)
și alte subsisteme și dispozitive electronice: interfețe, memorie, etc.
Componentele plăcii de bază la PC-uri:
 chipset (northbridge și southbridge)
 soclul (socket) microprocesorului - în care se pot instala unul sau mai multe
microprocesoare. Există și cazuri în care microprocesorul este lipit direct la placa de bază,
fără mijlocirea unui soclu.
 sloturi RAM
 sloturi ISA, PCI, PCI-Express
 chip BIOS
 baterie CMOS
 porturi USB, SATA, eSATA, PATA etc.
a) Chipset-urile sunt împărţite în două
componente distincte: Northbridge şi
Southbridge. Scopul acestora variază în
funcţie de producător, dar în general
Northbridge-ul conectează procesorul
la componentele de viteză foarte mare,
controlând accesul la memorie (RAM)
şi placa video, şi vitezele la care UCP-
ul poate comunica cu acestea. Aşadar,
northbrige-ul este acel chip de pe placa
de bază care face legătura între procesor, RAM şi southbridge. Este cel mai important chip
de pe placa de bază, după procesor.
b) Southbridge (puntea de sud) este al doilea circuit cel mai important din chipset-ul plăcii
de bază. Acesta comunică cu componentele de viteză mică şi medie, prin porturile PCI,
IDE, SATA, şi altele. Aşadar, southbridge-ul controlează:
 canalele IDE (HDD, CD-ROM)
 canalele SATA

25
  porturile USB
 sloturile PCI
 slotul (-urile) PCI-Express
 portul paralel (LPT)
 comunicarea cu BIOS-ul.
Southbridge este legat de Northbridge şi totodată face legătura între acesta şi acele
componente pe care le controlează.

Fig. 2.6.1. Arhitectura şi comunicarea Chip set-ului

Componente opționale:
Plăcile de bază pot avea integrate pe ele și funcționalități cum ar fi cele de la:
 placă de sunet
 placă de rețea
 placă video
În mod normal aceasta este o soluție comodă și ieftină. Pentru o funcționalitate de bună
calitate și viteză se folosesc însă plăci/cartele separate, care se conectează la placa de bază. Plăcile
de sunet, de rețea, video care nu sunt încorporate în placa de bază, se montează în porturile PCI
(mai nou, placa video se montează în portul PCI-Express). Placa video se montează în portul PCI-
Express, deoarece acest port are o viteză de transmitere a datelor mai mare. Portul PCI-Express se
află puțin mai în spate față de celelalte porturi PCI.
Producători importanți de plăci de bază:
 Gigabyte  Asus
 MSI  Asrock
26
 Tabel 2
Porturi pe placa de bază

Echipamentele periferice ce le
Denumire port Imagine
conectează

Tastieră, Mouse, Imprimantă,

USB
Scanner, Webcam etc.

PS/2 Tastieră, Mouse

Port paralel (LPT) Imprimantă

Tastieră, Mouse, Imprimantă,

Port serial (COM)
Modem, UPS

Acest port permite conectarea la

Ethernet internet sau la o rețea prin cablu
torsadat cu mufe de tip RJ-45

VGA, DVI, HDMI

(High Definition
Monitor, Proiector, Televizor
Multimedia
Interface)

Portul audio (jack) Boxe, Căști, Microfon,

de 3.5 mm CD/DVD-player

27
 Sarcină de lucru:
Precizaţi ce reprezintă placa de bază a unui sistem de calcul și stabiliţi componenţa acesteia.

Placa de bază

Componenţa
plăcii de bază

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.

Elemente
opţionale ale
plăcii de bază

28
 2.7. Procesorul (CPU)

Procesorul sau CPU (Central Processing Unit) este „creierul” calculatorului. El „gândește”
toate datele. El este cel care coordonează şi integrează totul, de la componentele instalate pe sistem
până la programele cele mai complexe. El procesează date şi comenzi, primind şi trimițând
informații codate în limbaj binar prin impulsuri electrice. În mare parte, el este răspunzătorul pentru
viteza de reacție a calculatorului nostru.

Procesoare ale sistemelor de calcul

Cum funcționează?
Procesorul primește biți (0-urile si 1-urile) care apar fără sens de pe HDD sau din memorie
(RAM) şi le trimite înapoi pe ecran sau pe oricare mediu de stocare după ce le-a aranjat într-o formă
ordonată pe care o înțelegem, formă care este dictată de instrucțiunile care au fost scrise. Datele
sunt luate din HDD sau alte medii de stocare şi sunt trimise în RAM de unde le procesează. Apoi
trimite rezultatul pe ecran prin placa video sau sunetul prin placa audio.
Istoria procesorului
Primul procesor a fost inventat de Intel în 1971, se numea - Intel 4004 şi conținea 2300 de
tranzistori (în comparație cu procesoarele actuale care au sute de milioane de tranzistori) şi rula la o
frecvență de 740 KHz. Acesta a fost urmat de Intel 8008 în 1972, care rula la o frecvenţă maxim de
800 KHz, iar apoi de Intel 8086 în 1978 (procesor al cărui set de instrucțiuni este moștenit până
acum de procesoarele moderne x86). În 1989 apare procesorul Intel 80486 (486), iar în 1993 apare
primul procesor Pentium – Pentium 1.
Caracteristici specifice
 Socket: aici trebuie să discutăm şi despre placa de bază, pentru că soclul (socket) este poziționat
pe aceasta şi este cel care asigură compatibilitatea dintre cele 2 componente.
 FSB (Front Side Bus): prin care se realizează comunicarea dintre procesor şi placa de bază,
adică rapiditatea cu care se interacționează cu placa de bază şi cu celelalte componente. Deci,
degeaba un microprocesor are frecvenţa de tact mare dacă viteza de transfer este mică.

29
 Frecvența de lucru (de tact) a procesorului arată capacitatea sa de prelucrare a datelor. Cu cât
este mai mare, cu atât mai bine, deoarece cu atât "pulsează" datele mai repede. Se măsoară în
hertzi (Hz), dar odată cu evoluția microprocesoarelor, aceste frecvenţe au fost multiplicate,
acum măsurându-se în Gigahertzi (GHz). Un procesor din prezent are până la 4 GHz (~ 4000
MHz).
 Cooler: cu cât un procesor este mai mare consumator de energie, cu atât va fi mai predispus la
supraîncălzire, asta înseamnă că va trebui să aibă un ventilator pe măsură (Cooler-ul ce vreți să-l
achiziționați trebuie sa fie destinat special procesorului deținut).
 Arhitectura: 32 biţi sau 64 biţi.
 Nr. de nuclee: Single, Dual, Tri, Quad, Hexa, Octo, Deca – Core.
 Cache Memory: ce trebuie să știți este că, cu cât memoria cache este mai mare cu atât
informațiile vitale vor fi mai ușor de accesat.
Procesorul are o memorie internă de rezervă, care se numește "Cache". Cache este ca un
sertar. Există L1 cache, L2 cache şi mai nou L3 cache, care înseamnă Level 1, Level 2 şi Level 3
cache (procesoarele cu mai multe niveluri de cache se numesc procesoare multi-level cache). Acest
cache, este o memorie RAM internă în procesor, pentru a nu cere din memoria RAM principală tot
timpul fișierele cu care se lucrează frecvent. Memoria Cache este mult mai rapidă decât memoria
RAM normală, dar este mult mai scumpă şi de aceea vine în cantități foarte mici. De exemplu, dacă
deschizi frecvent un fișier, acesta este adăugat în memoria cache a procesorului, astfel încât nu mai
este nevoie să-l ia de fiecare dată din RAM-ul principal (sau de pe HDD), pentru ca îl are acolo. Ca
data viitoare să îl acceseze mai rapid.
Cu cât există mai multă memorie cache, cu atât mai bine. Pentru că cu atât mai multe fișiere
pot fi indexate în cache şi atunci lucrează mai rapid. Există cache de 64 KB, 128 KB, 512 KB... 2
MB, chiar şi până la 12 MB. În cache datele sunt păstrate temporar. Se șterg în funcție de cerințele
procesorului şi de dimensiunile fișierelor.
 Cele două mari firme principale de procesoare sunt Intel şi AMD. Procesoarele lor sunt
foarte diversificate, de exemplu, Intel are foarte multe modele de procesoare, printre care
Celeron, Pentium, Core 2, Core i3, Core i5, Core i7, etc. Cel mai rapid procesor actual
este Core i7.
Codificarea procesoarelor
Câteva exemple de procesoare Intel Core:
Intel Core i7-6700K Intel Core i5-6600T Intel Core i7-4770s
Intel Core i5-5675R Intel Core i7-5775C
“Intel Core” semnifică brandul, iar i3, i5, i7 semnifică modelul de brand. Primul număr, din
seria de patru numere, care poate varia de la 2 la 8 semnifică generația modelului. Procesoarele din

30
generația 8 sunt cele mai noi, iar cele din generația 1 sunt cele mai vechi (are numai trei numere ex.
i5-650). Următoarele 3 cifre sunt așa numitele numere SKU. Cu cât numărul SKU este mai mare,
procesorul este mai performant, bineînțeles ținând cont și de modelul de brand (i3, i5, i7) și de
generație.
Litera de la sfârșitul codului semnifică informații utile.
 Litera “T” are semnificația că procesorul este optimizat pentru consum redus de energie;
 Litera “S” semnifică optimizarea procesorului pentru consum redus fără impact
semnificativ asupra performanței;
 Litera “K” înseamnă că procesorul este “unlocked”, adică se poate face “overlocking”
(tactarea procesorului peste valorile setate de producător);
 Litera “R” înseamnă că procesorul este optimizat pentru grafica de performanță înaltă;
 Litera “C” înseamnă că procesorul este “unlocked” și este optimizat pentru grafica cu
performanță ridicată;
 Litera “X” înseamnă că procesorul are multiplicatorul deblocat și este optimizat pentru
performanțe extreme.
Referitor la denumirile procesoarelor Core i3 / i5 / i7 destinate laptopurilor, acestea sunt
diferențiate pe baza consumului de curent.
 Litera "M" înseamnă că avem de a face cu un procesor mobil, varianta cea mai des
întâlnită;
 Litera "U" înseamnă că procesorul are un consum ultra redus de curent;
 Litera "Y" semnificând un procesor cu consum extrem de redus de curent.
Sufixele "HQ", "MX" si "MQ" sunt destul de rar întâlnite, însă oferă performanțe înalte dar și
consum mai ridicat comparativ cu procesoarele mobile obișnuite, menționate mai devreme.
 Sufixul "HQ" înseamnă că procesorul are inclus un nucleu grafic foarte performant;
 Sufixul "MX" este un procesor mobil cu performanțe extreme;
 Sufixul "MQ" înseamnă că avem de-a face cu un procesor mobil cu patru nuclee.
Intel Pentium - primul procesor Intel Pentium a fost lansat în anul 1993. În cursul anilor care
au urmat evoluția procesoarelor Pentium a determinat ca performanța acestora să se apropie foarte
mult de performanța procesoarelor din noua generație „Core 2”. Ultimele modele de procesoare
Intel Pentium impresionează prin putere și viteză, pot avea mai multe nuclee, apropiindu-se astfel
de performanța generației Core și chiar și în prezent ocupă un loc important în gama procesoarelor
“low end” (procesoare destinate consumatorilor care nu au nevoie de performanță ridicată).
Intel Celeron și Atom – procesoarele Celeron și Atom sunt optimizate mai mult pentru un
consum redus de energie decât pentru performanțe ridicate. Majoritatea lor sunt Single Core, dar
există și variante Dual Core, care bineînțeles sunt net superioare celor Single Core. Procesoarele

31
Celeron și Atom au performanțe inferioare comparativ cu procesoarele Pentium, prin urmare sunt
destinate calculatoarelor și laptopurilor “budget friendly”, adică cele mai accesibile din punctul de
vedere financiar.
Intel Xeon - aceste procesoare au apărut în anul 1998 împreună cu procesoarele Pentium II și
se fabrică și în prezent. Procesoarele Xeon sunt destinate serverelor și workstation-urilor, sunt
procesoarele cele mai performante și cu cele mai multe nuclee.
Pentru a te asigura că procesoarele sunt compatibile cu placa de bază, procesoarele actuale
sunt categorizate pe mai multe tipuri de socket-uri (socluri):

INTEL AMD
 Procesoare 775 (Intel)  Procesoare AM2 (AMD)
 Procesoare 1155 (Intel)  Procesoare AM3 (AMD)
 Procesoare 1156 (Intel)  Procesoare AM3+ (AMD)
 Procesoare 1366 (Intel)  Procesoare FM1 (AMD)
 Procesoare 2011 (Intel)  Procesoare FM2 (AMD)

Tipuri de socket
1. LGA (Land Grid Array)
2. PGA (Pin Grid Array)
În tipul LGA, pinii sunt situați pe placa de bază şi nu pe procesor, procesorul are o suprafață
netedă, având doar contacte metalice. Acest tip se folosește la procesoarele Intel începând din 2002.
În tipul PGA, pinii sunt situați pe procesor. Această metodă este încă folosită de AMD.

Procesor LGA Procesor PGA

Din punct de vedere a capacităţii logice, există două arhitecturi majore de procesoare:
 Reduced Instruction Set Computer (RISC) – aceste arhitecturi folosesc un set de
instrucţiuni de dimensiuni mici, însă le execută foarte rapid.
 Complex Instruction Set Computer (CISC) – aceste arhitecturi folosesc un set de
instrucţiuni mai mare, efectuând mai puţini paşi pentru o operaţie.

32
 Ce e înăuntrul procesorului?
Sunt foarte multe sectoare care, fiecare
are un rol. Un sector pentru aritmetică, unul
pentru decodare de instrucțiuni, unul care
controlează viteza, unul care conține regiştrii
(cea mai mică memorie posibilă din
calculator), unul care se ocupă cu grafica ş.a.
Toate acestea sunt microscopice.

Așa arată înăuntru:

(poza făcută la microscop)

Asta e schița:

Greșeli comune:
Core 2... Dual Core... este același procesor?
NU. Dual Core şi Core 2 sunt două denumiri total diferite. Mulți oameni se încurcă la treaba
asta şi sunt nedumeriți. Core 2 este o denumire, ca şi Pentium, sau Celeron... însă Dual Core este o
proprietate, arată procesorul care are două nuclee. De exemplu: Pentium Dual Core.

33
 2.8. Sistemul de răcire a calculatoarelor

Componentele sistemelor de calcul generează cantităţi mari de căldură în momentul

funcţionării. Pentru ca aceste componente (processor, placă grafică, unităţi de stocarea datelor) să
funcţioneze la parametrii optimi, este nevoie să se evacueze căldura generată.
Sistemul de răcire este compus în general din două componente: radiator şi ventilator, acestea
fiind combinate sau îmbunătăţite prin unele tehnici şi metode. O metodă de reducere a căldurii
generate o reprezintă aşa-numitul softcooling, adică o răcire prin acţiune software. Acest proces nu
răceşte, însă prin reglarea funcţionării unor componente ale sistemului de calcul, se controlează
producerea de căldură de către aceştia.

Sisteme de răcire
Sistemele noi de calcul sunt proiectate în aşa fel încât în cazul supraîncălzirii se închid
automat, pentru a preveni deteriorarea componentelor. Unele procesoare au mecanisme încorporate
de reducere a vitezei sau chiar oprirea în cazul supraîncălzirii.
Răcirea întregului sistemului de calcul se realizează prin folosirea ventilatoarelor (Fan).
Acestea trag aer rece în carcasă şi elimină aer cald din acesta, această circulaţie a aerului
eficientizând răcirea componentelor interne.
Lipsa de ventilare corespunzătoare poate avea mai multe cauze:
 Una din probleme ar putea fi numărul insuficient de ventilatoare sau nefuncţionarea unora
din cele existente.
 Componentele interne, la rândul lor, pot perturba circulaţia aerului prin poziţia lor în
sistemul de calcul.
 Praful depus pe ventilatoare poate îngreuna funcționarea acestora, rezultând o viteza mai
scăzută şi automat o cantitate de aer mişcată mai mică.
Răcirea componentelor se poate realiza şi prin ataşarea unor radiatoare (heat sink) la acestea.
Ele absorb căldura de la componentele la care sunt ataşate și îl elimină având o suprafaţă mare.
Radiatoarele funcţionează pe baza transferului de energie termală, fiind realizate din metal (cupru
sau aluminiu) elimină repede căldura. Materialul fiind conductor termal, o suprafaţă mai mare
înseamnă o răcire mai bună.

34
 Pentru eficientizarea transferului de căldură de la componentă la radiator se utilizează o pastă
termică, numită thermal compound. Acesta se aplică între componentă şi radiator, având o
capacitate de absorbţie şi degajare a căldurii foarte mare.
Răcirea doar prin utilizarea de radiatoare se numeşte răcire pasivă. Ataşând un ventilator la
radiatorul poziţionat pe componentă se obţine răcire activă.
O metodă deosebită de răcire a unor componente este pe bază de lichide sau gaze lichefiate.
Acestea (apă, heliu, nitrogen) sunt canalizate prin nişte ţevi pentru a oferi răcirea dorită.
Reducerea curentului oferit unei componente are ca rezultat o reducere a căldurii produse, iar
o creştere a vitezei de lucru a unei componente va fi urmat de producerea unei cantităţi mai mari de
căldură.
Overclocking-ul este o tehnică care are ca rezultat creşterea performanţei unei componente a
sistemului de calcul, însă în acest caz este nevoie de o răcire substanţială aplicată acelei
componente. Adică, overclocking-ul reprezintă procedeul prin care o componentă hardware de
calculator este forțată să funcționeze la frecvență mai mare decât cea specificată de producător.
Componentele cel mai des overclockate sunt microprocesorul, memoria RAM, placa grafică și
chipurile de pe placa de bază. Scopul este de a obține performanțe mai mari, fără ca acest lucru să
ducă la instabilitatea sistemului. Acest procedeu poate conduce la economii, nefiind necesară
achiziționarea unei componente mai scumpe și mai rapide, reversul fiind posibilitatea de a micșora
durata de viață a componentei overclockate sau chiar distrugerea ei.

NU se vor atinge sistemele de răcire în timpul (posibilitate de accidentare a persoanei în

cauză datorită rotaţiei ventilatoarelor, dar şi a încălzirii radiatoarelor, precum şi deteriorarea
ventilatoarelor prin oprire forţată) şi imediat după funcţionarea acestora (radiatoarele putând fiind
încă încălzite). Oprirea ventilatoarelor din mers poate cauza supraîncălzirea şi deteriorarea
componentelor ventilate de acesta.

Indiferent ce sistem de răcire se foloseşte, ea trebuie fixată. Radiatoarele nu vor răci

suficient dacă nu sunt în contact cu componentele, iar ventilatoarele se pot deteriora şi pot transmite
vibraţii întregului sistem producând zgomot.
Curăţarea sistemului de răcire a calculatoarelor
Radiatorul este cel care disipă căldura degajată de procesor, de aceea este foarte important să
se menţină într-o stare bună de curăţenie (între lamelele de aluminiu nu trebuie să existe praf, scame
şi altele, pentru ca acesta să se răcească cu aerul pe care îl primeşte de la ventilator). Aşadar, foarte
importantă este şi întreţinerea acestui ventilator.
Radiatorul se curăţă uşor de praf folosind o cârpă uscată şi subţire (care să nu lase scame) pe
care o introducem cu grijă în spaţiile dintre lamelele radiatorului şi o mişcăm într-o parte şi în alta.

35
Putem folosi şi o pensulă (nouă, nefolosită) pentru a curăţa de praf
anumite zone ale radiatorului sau un beţişor de ureche umezit în
alcool (spirt). Întreţinerea răcitorului este bine să fie făcută la
intervale regulate, dar oricum cel puţin o dată la 6 luni, pentru a fi
siguri că elicea ventilatorului poate să menţină numărul de rotaţii pe
minut necesar pentru răcirea adecvată a procesorului. Ea poate fi
făcută şi fără a demonta radiatorul, cu alte cuvinte este posibil să
demontăm doar ventilatorul şi să facem procedurile de întreţinere ale radiatorului păstrându-l pe
acesta montat peste procesor, sau îl putem demonta.
Cum demontăm radiatorul?
Se desface ventilatorul, după care se va suci de punctele de prindere ale răcitorului în sensul
indicat de săgețile marcate pe acestea (se desface cu mâna sau cu o şurubelniţă). Odată dezlipit
radiatorul de procesor, va trebui să curăţăm pasta termoconductoare existentă şi să aplicăm alta.
Pentru transferul căldurii produsă de procesor la radiatorul sistemului de răcire se folosește un
material termoconductor, care are rolul de a îmbunătăți transferul termic prin umplerea golurilor
dintre componentă şi radiator.
Se găsește sub 2 forme:
1. Pasta termoconductoare sau pasta termică (sau thermal paste, thermal grease);
2. Thermal pad - sunt aplicate în procesul de fabricație a componentelor.
În funcție de substanța de bază, paste termoconductoare sunt:
 Ceramice, conțin particule ceramice aflate în suspensie într-un lichid sau într-un
compus siliconic;
 Metalice, care de obicei sunt pe bază de argint şi conduc mai bine atât termic, cât şi
electric.
 Mai există şi paste pe bază de carbon sau cu galiu lichid, dar nu se găsesc în comerț.
Cum se îndepărtează pasta termoconductoare?
Va trebui să ştergem pasta termoconductoare veche de pe suprafaţa procesorului şi a bazei
radiatorului cu o cârpă uscată şi apoi să curăţăm ambele suprafeţe cu ajutorul unei cârpe îmbibate
(şi bine stoarse) în spirt. În final ştergem bine cu o cârpă uscată ambele suprafeţe. Trebuie să fim
atenţi să nu apăsăm tare pe procesor în timpul operaţiei de curăţare.
Cum se aplică pasta termoconductoare?
Împrăştiem cu delicateţe picătura de pastă într-un strat omogen pe toată suprafaţa procesorului
cu ajutorul degetului arătător învelit într-o bucată de plastic (pungă, mânuşa) şi înlăturăm pasta care
a depăşit marginile procesorului. Împrăştierea pastei se poate face şi cu o mică pensulă. După
această operaţiune putem să montăm răcitorul peste procesor.

36
 Tipuri de sisteme de răcire
Așadar, există 3 modalități de a răci un PC:
1. Răcirea cu aer
2. Răcirea cu apă
3. Răcirea cu azot lichid
Răcirea cu aer se face cu
ajutorul unui cooler – un ansamblu de
componente active și pasive ce au rolul
de a nu lăsa procesorul să se
supraîncălzească. Componenta pasivă
este radiatorul, iar componenta activă
este ventilatorul. Ventilatoarele trebuie montate pe carcasă în anumite locuri, pentru a crea în
interior un flux de aer corespunzător și astfel răcirea să fie eficientă. În cazul procesorului și a plăcii
video se montează un cooler de bună calitate, care să asigure acestuia o temperatură optimă,
temperatura care va depinde mult de cea din interiorul carcasei. În cazul chipset-urilor sau a
memoriilor RAM, ori a Hard Disk-urilor vor fi montate radiatoare specifice fiecăruia, care vor fi
răcite de fluxul de aer din interior.
Pentru răcirea cu apă (watercooling) se
folosește un waterblock, care vine montat pe CPU
(Central Processing Unit, unitate de procesare
centrală), GPU (Graphic Processing Unit, unitate de
procesare video) sau Chipset, un waterpump, o
pompă care pune în mișcare un fluid, un radiator,
care va răci fluidul și furtunuri prin care sunt
transportate fluidele. Răcirea lichidului va fi preluată
în totalitate de radiator. De aceea este importantă dimensiunea acestuia și numărul ventilatoarelor
montate pe el. Pentru un astfel de sistem se folosește o carcasă specială pentru watercooling.
Răcirea cu azot lichid nu este accesibilă oricui,
datorită prețului, echipamentului și instrumentelor utilizate.
Este adesea folosită pentru ”overclocking” extrem la diverse
evenimente IT, pentru diverse teste și experimente.

37
 2.9. Memoria internă a calculatorului

Memoria internă este cea mai importantă componentă fizică a unui calculator prin
intermediul căreia se pot aprecia performanţele unui calculator. Memoria internă este unitatea
funcţională a unui calculator destinată păstrării permanente sau temporare a programelor şi a datelor
necesare utilizatorului sistemului de operare.
Memoria internă a unui calculator este caracterizată de doi parametri:
 Dimensiunea – cu cât memoria este mai mare, cu atât performanţele calculatorului sunt
mai bune.
 Timpul maxim de răspuns – reprezintă timpul necesar procesorului pentru a citi sau
scrie date. Calculatorul este ca atât mai rapid cu cât această valoare este mai mică.
În funcţie de modul în care se face accesul la memorie, în configuraţia unui sistem de calcul
există două tipuri de memorie:
– Memorie RAM (Random Access Memory);
– Memorie ROM (Read Only Memory).
Memoria RAM
Este un spaţiu temporar de lucru unde se păstrează datele şi
programele pe toată durata execuţiei lor. Este memoria volatilă a
calculatorului. Datele şi programele vor fi şterse din memorie la
închiderea calculatorului.
Fizic, memoria RAM este construită din milioane de perechi
de tranzistori şi condensatoare, dispuse pe rânduri şi coloane sub formă de matrice. RAM este
formată din elemente care prezintă două stări stabile, reprezentate convenţional prin numerele 0 şi
1, numite cifre binare. Accesul la memorie se realizează la nivelul unui grup de biţi denumit celulă
sau locaţie de memorie. Fiecărei locaţii de memorie îi este asociată o adresă, care identifică în mod
unic acea locaţie. Numărul de biţi care se poate memora într-o locaţie de memorie reprezintă
lungimea cuvântului de memorie. Numărul total de locaţii de memorie reprezintă capacitatea
memoriei şi se exprimă de regulă în octeţi.
Clasificare:
Există două tipuri principale de memorie RAM:
 SRAM (Static RAM) și
 DRAM (Dynamic RAM).
DRAM este memoria dinamică. Cum adică memorie dinamică? Memoria dată e reîncărcată de
un număr de ori pe secundă ca să nu se piardă datele din ea. În prezent cele mai folosite sunt
plăcuțele de memorie RAM dinamice. Există 4 mari categorii de memorii dinamice:

38
  DDR1 (Double Data Rate1) - primele memorii DDR au apărut împreună cu calculatoarele
care aveau un procesor de peste 1 GHz destinate publicului larg. Memoriile DDR1 au o
capacitate de maxim 1 Gb pe plăcuță, o viteză de transfer între 200 - 400 MHz, un voltaj
de 2,5 V și 184 de pini.
 DDR2 (Double Data Rate2) - memoriile DDR2 au o capacitate de maxim 4GB pe plăcuță,
o viteză de transfer a datelor între 400 - 1066 MHz, un voltaj de 1,8 V și 240 de pini.
 DDR3 (Double Data Rate 3) - memoriile DDR3 au o capacitate de maxim 16 GB pe
plăcuță, o viteză de transfer a datelor între 1066 - 2133 MHz, un voltaj de 1,5 V și 240 de
pini.
 DDR4 (Double Data Rate 4) - memoriile DDR4 au o capacitate de maxim de 128 GB pe
plăcuță (capacitatea maximă teoretică este 512 GB), o viteză de transfer a datelor între
2133 - 3333 MHz, un voltaj de 1,8 V și 240 de pini.
SRAM este memoria statică, adică datele din memorie persistă fără a fi "refresh"-uite
(evident, până la oprirea calculatorului), dar sunt deosebit de scumpe. Memoriile Cache sunt
memorii SRAM.
Module de memorie

Iniţial calculatoare aveau RAM-ul instalat pe placa de bază sub forma unor chip-uri
individuale, numite chip-uri dual inline package (DIP), erau greu de instalat şi se desprindeau destul
de des. Pentru rezolvarea acestor probleme, s-au introdus modulele de memorie, acestea fiind
circuite integrate speciale având ataşate chip-urile RAM.
Aceste module sunt de mai multe tipuri:
 SIMM - Single Inline Memory Module - au configuraţii de 30 respectiv 72 de pini;
 DIMM - Dual Inline Memory Module - conţin chipuri SDRAM, DDR SDRAM, DDR2 SDRAM
şi au configuraţii de 168, 184 si de 240 de pini;
 SO-DIMM - Small Outline DIMM - DIMM-uri folosite în Laptop-uri sau alte echipamente cum
ar fi imprimante sau routere şi au configuraţii de 72, 144 şi 200 de pini;
 RIMM - RAMBus Inline Memory Module – conţin chip-uri RDRAM cu configuraţia de 184 de
pini;
SO-RIMM - Small Outline RIMM – versiune mică a DIMM-ului utilizat în Laptop-uri.
Incompatibilități:
Este bine de știut că memoriile de generație diferită, diferă fizic între ele, adică generațiile nu
sunt compatibile între ele. Nu se pot folosi simultan două tipuri de memorie RAM de generație
diferită. Sloturile pentru plăcuțele de memorie RAM de pe placa de bază diferă în funcție de
generația memoriilor. Pe plăcuțele de memorie RAM există o “cheie” (o cavitate) care nu permite
introducerea plăcuței într-un slot necorespunzător.

39
 Memoria ROM
Read-Only Memory este memoria non-volatilă a calculatorului. Acest
tip de memorie îşi păstrează conţinutul chiar şi după ce a fost oprită
alimentarea. Conţinutul acestora este inscripționat în ele în momentul sau
după fabricare şi nu poate fi şters sau modificat prin mijloace obişnuite.
Chipurile de memorie ROM sunt localizate pe placa de bază, conţinând
BIOS-ul şi instrucţiunile de bază folosite la pornirea (boot) calculatorului. Odată cu evoluţia PC-
urilor acest timp de memorie a suferit o serie de modificări, care au ca rezultat rescrierea/arderea
„flash” de către utilizator a BIOS-ului. Scopul, este de a actualiza funcţiile BIOS-ului pentru
adaptarea noilor cerinţe şi realizări hardware, ori chiar pentru a repara unele imperfecţiuni de
funcţionare.
Memoria ROM permite utilizatorului citirea unor date înscrise în această memorie de
constructorul calculatorului. Programele aflate în memoria ROM sunt livrate odată cu calculatorul.
Datorită dezvoltărilor, cu timpul au apărut mai multe tipuri de ROM:
 ROM - Read Only Memory - inscripționat în timpul fabricării, nu poate fi şters sau
rescris;
 PROM - Programmable Read Only Memory - inscripționat după fabricare, nu poate fi
şters sau rescris ulterior (one-time programmable ROM);
 EPROM - Electronically Programmable Read Only Memory - inscripționat după
fabricare, poate fi şters şi rescris de mai multe ori cu echipamente speciale prin
expunerea la raze UV puternice;
 EEPROM - (Flash ROM – utilizat şi la carduri de memorie sau dispozitive de stocare
USB) - Electronically Erasable Programmable Read Only Memory - inscripționat după
fabricare, poate fi şters şi rescris cu ajutorul curentului electric.

ROM poate fi găsit şi sub denumirea de firmware, însă firmware-ul reprezintă de fapt software-
ul păstrat într-un chip ROM.

2.10. Plăcile de extensie a sistemelor de calcul

Plăcile de extensie sunt componente ce se pot ataşa la placa de bază prin intermediul unor
porturi de extensie (sloturi de expansiune), oferind funcţionalităţi suplimentare sistemului de calcul
prin îmbunătăţirea componentelor acestuia sau adăugarea de noi componente. Astfel fiecare
calculator poate fi personalizat şi dotat în funcţie de necesităţi.

Pentru a adăuga o placă de extensie la un sistem de calcul este nevoie ca placa de bază să
conţină un port de extensie corespunzător, compatibil cu noua componentă. Standardele de porturi
de expansiune sunt următoarele: ISA, EISA, MCA, PCI, AGP, PCI-Express. La acestea se pot

40
conecta diferite componente cum ar fi: placă grafică, placă de sunet, placă de reţea, modem,
adaptoare SCSI şi controlere RAID, plăci de extensia porturilor (USB, paralel, serial).

Placă grafică
Este folosit pentru a oferi ieșiri video acelor plăci de bază care nu au integrat o astfel de
unitate, sau să o îmbunătăţească pe cea care există. Unele plăci video au funcţii multiple (captură
video, TV tuner, decodor MPAG-2 sau MPEG-4, sau multiple porturi de ieşire video – VGA, DVI,
S-Video, sau altele). Sunt unele plăci grafice care necesită nu una, ci două sloturi de expansiune, în
aceste cazuri placa de bază trebuie să ofere această posibilitate.

Plăcile grafice au un processor propriu numit Graphics processing unit (GPU) optimizat
pentru accelerare grafică. Aceste procesoare există şi pe placa de bază în cazul plăcii grafice
integrate în acesta, însă mai puţin performante decât cele dedicate.
Firmware-ul, sau BIOS-ul plăcii video controlează modul în care acesta comunică cu
hardware-ul şi software-ul sistemului de calcul. Modificarea acestuia se poate realiza pentru
îmbunătăţirea performanţei (overclocking), însă cu posibile probleme ireversibile.
Memoria plăcii grafice reprezintă una din criteriile de selecţie a acestora. În cazul plăcilor
video integrate în placa de bază, memoria lor este împrumutată din cea principală (din RAM).
Plăcile dedicate au însă memorie proprie, ce funcţionează la o viteză superioară RAM-ului şi care
poate fi reglat din software. Unele plăci oferă şi posibilitatea ca pe lângă memoria dedicată oferită
să utilizeze şi din RAM.

Placă audio
Pentru a produce sunete, sistemul de calcul are nevoie de o componentă care să le producă,
aceasta fiind placa de sunet. Acestea sunt adesea integrate pe placa de bază sau se pot conecta la
acesta prin porturi de extensie, oferind ieşiri şi intrări audio. Indiferent de tipul plăcii, toate
convertesc semnalul digital în analog, transformând sunetul într-un format perceptibil omului.
Calitatea acestui sunet depinde de placa audio, dar şi de programul instalat care o controlează.
41
 Numărul de intrări şi ieşiri diferă, însă sunt trei conectori pe care îi găsim la fiecare placă
de sunet: line out, line in şi microfon. De la cele simple şi până la cele profesionale (5.1 sau 7.1),
toate plăcile audio au afişate simboluri care să identifice diferitele porturi, care sunt codate după
culori.
În cazul în care placa de bază nu are integrat o placă de sunet, dar nici nu putem conecta una
la placa de bază pentru că acesta nu are porturi corespunzătoare, putem ataşa o placă audio prin
portul USB.

Plăci de reţea cu, respectiv, fără fir

Pentru a se putea conecta la o reţea, un sistem de calcul are nevoie de o placă de reţea
Network Interface Card (NIC). Fie că e vorba de o reţea cablată sau una fără fir (wireless),
comunicarea se poate realiza cu condiţia de a avea o adresă unică prin care să se poată identifica
fiecare nod al reţelei. Această adresă este dată de placa de reţea, fiecare având inscripţionat din
momentul fabricării o adresă MAC, notată în hexazecimal pe 48 de biţi. Acesta este stocat în
ROM-ul de pe placa de reţea.
Plăcile de reţea pot fi integrate pe placa de bază sau se pot ataşa la acesta prin porturi de
extensie, sau se pot conecta la calculator prin porturile USB, respectiv prin PC Card-uri (în cazul
Laptop-urilor).
În cazul conectării la o reţea cablată, placa de reţea va avea un conector RJ-45 (cele vechi
aveau conectori BNC), iar în cazul reţelelor fără fir, placa va avea o antenă prin care va comunica
cu echipamentul de reţea. Distanţa pe care se pot conecta calculatoarele la reţea depinde atât de
standardul implementat, cât şi de echipamentele folosite. În cazul reţelelor fără fir pot interveni şi
probleme cauzate de puterea antenelor, respectiv de obstacolele dintre emiţător şi receptor (placa de
reţea).

Comunicarea fără fir este una foarte vulnerabilă, de aceea se folosesc diferite criptări.
Dacă emiţătorul criptează semnalul, receptorul va trebui să-l decripteze, însă nu este suficient să
poată decripta semnalul, trebuie să găsească mai întâi emiţătorul pe baza SSID-ului acestuia.
Pe lângă aceste setări, emiţătorul şi receptorul trebuie să folosească fie acelaşi standard
(802.11a, 802.11b, 802.11g, 802.11n), fie una compatibilă. Aceste standarde funcţionează pe
diferite frecvenţe, distanţe şi transfer de date.

42
 Modemul
Denumirea componentei vine de la funcţia acestuia: modulator - demodulator.
Fiecare modem are funcţie dublă, primeşte semnal analog pe firul de telefon şi îl transformă
în digital pentru a fi înţeles de calculator, iar în momentul în care primeşte semnal digital de la
sistemul de calcul îl transformă în analog pentru a putea fi trimis prin firul de telefon.
Există două tipuri de modem-uri: extern şi intern.
Modemul extern primeşte semnalul de la furnizorul de Internet (Internet Service Provider -
ISP) prin cablul de telefon (conector RJ-11) sau prin wireless (telefonie mobilă – Cellular modem),
şi se conectează la calculator fie prin portul Ethernet, USB, sau Serial.
Modemul intern se conectează la placa de bază printr-un port de expansiune, primind în
același mod semnalul de la ISP ca şi în cazul modemului extern. Softmodem-ul este un modem
intern, destul de limitat din punct de vedere hardware şi care foloseşte resursele calculatorului
pentru a efectua operaţiile funcţionale.

43
 CAPITOL III
INSTALAREA ŞI DEZINSTALAREA ECHIPAMENTELOR PERIFERICE
3.1. Unităţi de stocare a datelor

Discul dur
- este un dispozitiv electronic-mecanic pentru stocarea sau
memorarea nevolatilă a datelor. Utilizatorul normal nu poate sau nu are
voie să despartă discul de circuitele de comandă corespunzătoare,
împreună ele formează așa-numita „unitate fixă”, „unitate de disc fix”
sau, prescurtat, HDD.
Stocarea datelor se face pe o suprafață magnetică dispusă pe platane rotunde metalice rigide
(dure). În general discurile dure sunt utilizate ca suport de stocare extern principal pentru servere și
calculatoare personale, dar și pentru anumite aparate electronice (playere și recordere DVD, playere
MP3). Dacă la începuturi capacitatea unui disc dur nu depășea 20 megaocteți (MO) = 20 megabait
(MB), astăzi un disc dur obișnuit depășeşte 1 teraoctet (TO) = 1 terabait (TB).
O alternativă la folosirea discurilor în mișcare pentru
memorarea datelor, au devenit memoriile pur electronice de tip
Solid - State Drive (SSD), care neavând piese în mișcare sunt mult
mai rapide, dar și mai scumpe. Ele simulează caracteristicile
discurilor dure, reacționând identic la comenzi și utilizând uneori
chiar aceleași interfețe, nemodificate (semnale electrice, conectoare, cabluri, etc.).
Istoric:
Discurile dure au fost introduse pentru prima oară ca unități de stocare a datelor în 1956,
pentru calculatoarele IBM. Primul hard disk IBM avea o capacitate de 5 MB și se numea 305
RAMAC (Random Access Method of Accounting and Control). Erau grele și aveau dimensiuni
mari, cât o roată de motoretă sau chiar și mai mari. Inițial au fost dezvoltate pentru a fi utilizate ca
medii de stocare pentru calculatoare de uz general.
Ținând cont de cererile de consum, în secolul al XXI-lea utilizarea HDD-urilor s-a extins și în
dispozitive cum ar fi camere video, telefoane mobile, playere audio digitale, playere video digitale,
video-înregistratoare digitale, Personal Digital Assistants (PDA-uri) și console de jocuri video.
Construcție:
Discul dur este format de obicei din:
 o placă electronică de control logic,
 un număr de platane cu suprafață magnetizabilă (de obicei 2 sau 3), împărțite în piste și
sectoare,

44
  capete magnetice de citire/scriere, de o parte și de alta a
platanelor, legate printr-un braț metalic comandat electromagnetic
numit în general actuator,
 un sistem electromecanic de frânare și blocare a capetelor pe pista
de stop, atunci când discul e oprit,
 un motor electric trifazic extraplat, care asigură rotirea cu viteză
constantă a platanelor.
Capacități de stocare și viteze de acces:
În aprilie 2009 cea mai mare capacitate a HDD-urilor de consum
era de 2 TB. Un exemplu tipic de „HDD desktop" stochează între 120
GB și 10 TB. Discurile dure pot avea o viteză de rotație cuprinsă între
5.400 și 10.000 rpm (rotații pe minut) și o rată de transfer de 1 Gbit/s
(109 MB/s) sau chiar și mai mare. Cele mai rapide discuri dure, de tip
„Enterprise”, au viteze de rotații de 10.000 sau 15.000 rpm, pot atinge viteze de transfer de peste
1,6 Gbit/s și o viteză medie de transfer de până la 125 Mbytes/secundă (MB/s). HDD-urile mobile,
pentru notebook și netbook, care sunt fizic mai mici decât HDD-urile de desktop, tind să fie mai
lente și au o capacitate de stocare mai mică. Discurile mobile au de obicei viteze de rotații de 5.400
rpm, dar sunt și modele cu viteze de 7.200 rpm.
Interfețe și controlere:
Discurile dure sunt accesate printr-o serie de tipuri de interfețe de acces:
 ATA/PATA (IDE/EIDE) - controlerul de tip
Integrated Drive Electronics (IDE), foarte folosit în
calculatoarele personale, folosește un singur cablu
cu un conector cu 40 pini care combină funcțiile
unui cablu de date și ale unuia de control care
conectează discul IDE direct la magistrala (bus-ul)
de sistem. Controloarele IDE pot emula orice
format de disc. Din cauza consumului redus de energie, este una din soluțiile folosite
pentru calculatoarele portabile. Controlorul IDE permite legarea pe același cablu a două
discuri dure, sau a unui disc dur și a unei unități optice (de CD sau DVD) în sistem
master/slave.
 SATA - controlerele SATA (prescurtare de la serial ATA) permit conectarea fiecărui disc
pe propriul canal (cu un set propriu de porturi intrare/ieșire). Astfel se elimină problemele
cauzate de arhitectura PATA (parallel ATA). Standardul inițial numit SATA I a fost
proiectat pentru un transfer de date (o viteză) de maximum 1,5 Gbit/s (echivalent cu circa

45
 180 MB/s). Standardul actual se numește SATA III și
este proiectat pentru maximum 6 Gbit/s = 750 MB/s.
Controloarele SATA se leagă de discurile SATA prin
cabluri cu conectori de tip SATA identici la ambele
capete. Termenul eSATA (de la external SATA) se
referă la conectoare îmbunătățite (mai robuste) față
de cele ale cablurilor SATA obișnuite.
Caracteristici:
 Capacitatea - măsurată în gigaocteți sau gigabaiți (1 octet = 1 bait), și în ultima vreme
chiar teraocteți/terabaiți. În general producătorii folosesc ca unitate de măsură multiplii
din SI ai octetului (puteri de 10), pe când multe sisteme de operare (Windows, unele
distribuții de Linux, mac OS) folosesc măsurătoarea în multipli binari. Dacă primul disc
dur avea numai circa 5 MO, astăzi capacitățile discurilor dure pot depăși și 3 TO.
 Dimensiunea fizică - măsurată de obicei în țoli, notați cu semnul " (inch). Un țol măsoară
2,54 cm. Astăzi discurile dure au în diametru fie 3,5 " (pentru PC-uri), fie 2,5 " (pentru
notebook-uri - mai mici, utilizând mai puțin curent electric, dar mai scumpe și mai încete).
Există și discuri de 1,8 ", pentru playere MP3 (precum Apple iPod), care, pe lângă
mărimea redusă, sunt mai rezistente la șocuri.
 Durabilitate - exprimată în timp mediu între defecte - mean time between failures
(MTBF). Discurile SATA I au viteze de 10.000 rpm și un MTBF de 1 milion de ore sub
un ciclu de utilizare de opt ore pe zi. Alte discuri permit până la 1,4 milioane de ore sub
un ciclu de 24 de ore din 24.
 Număr de operații de intrare/ieșire pe secundă - începând cu 2008 o unitate HDD
desktop tipică de 7.200 rpm (rotații pe minut) are o rată de transfer de date "disc-la-
buffer" de circa 70 MB pe secundă. Această rată depinde de locația pistei, astfel încât ea
va fi cea mai mare pentru pistele exterioare (unde se află mai multe sectoare) și mai mică
pentru pistele interioare (unde sunt mai puține sectoare); și este, în general, ceva mai mare
pentru drive-urile de 10.000 rpm. Un standard curent utilizat pentru transferul „buffer-la-
computer" este interfața SATA III de 6,0 Gbit/s (secundă), care poate transfera date cu cel
mult 750 MB/s. Rata de transfer de date de citire/scriere poate fi măsurată prin scrierea pe
disc a unui fișier mare, apoi citirea fișierului respectiv. Ratele de transfer pot fi influențate
atât de fragmentarea sistemului de fișiere cât și de dispunerea fișierelor în dosare.
 Consum de curent - la discurile dure din calculatoarele personale portabile (notebook
etc.) un consum de curent redus înseamnă o durată de funcționare mai mare până la
reîncărcarea acumulatoarelor, deci un avantaj important.

46
  Nivel de zgomot - măsurat în dBA (decibeli), nivelul de zgomot este semnificativ pentru
anumite aplicații, cum ar fi PVR’s (personal video recorders – înregistratoare video
personale), înregistratoare digitale audio și calculatoare silențioase. Discurile cu nivel de
zgomot scăzut utilizează de obicei lagăre lichide, viteze de rotație scăzute (de obicei 5.400
rpm) și reduc viteza de căutare în sarcină, pentru a reduce clicurile sonore și sunetele
mecanice ale HDD. Discurile dure mai mici sunt de obicei mai silențioase decât cele
clasice.
 Timpul de acces la date și transfer - variază în prezent începând de la sub 2 ms
(milisecunde) pentru unitățile de HDD de server, la 15 ms pentru unitățile de HDD în
miniatură și în jur de 9 ms pentru unitățile de HDD tipice de desktop. De câțiva ani
încoace nu s-a constatat nici o îmbunătățire semnificativă a timpilor de acces.
 Rezistența la șocuri - este importantă în special pentru dispozitive mobile. Unele laptop-
uri includ acum, pentru HDD, o protecție activă care parchează capetele de citire-scriere
ale discului înainte de impact, dacă sistemul este scăpat din mână. Această protecție oferă
șanse mai mari de supraviețuire a HDD-ului în caz de impact.
 Preț - prețul de magazin al unui HDD nou începe actualmente (2017) de la circa 28 USD
pentru 1 terabyte.
 Producători - în trimestrul al doilea 2013 s-a vândut în lume 133 milioane de HDD-uri.

Cota de piață Cota de piață Cota de piață

Name
2012 Q2 2012 Q3 2013 Q2

Western Digital 45% 45% 45%

Toshiba 13% 14% 15%

Seagate 42% 41% 40%

Prin contrast, discurile așa-numite „optice”, ca de exemplu cele de tip CD, DVD și Blu-ray,
folosesc pentru memorare procedee optice (nemagnetice), care asigură capacități de ordinul a până
la 50 GB pe disc. Uneori însă se mai utilizează și dischete având un singur platan magnetic flexibil,
numite în engleză floppy disk; unitatea de scriere/citire corespunzătoare se numește Floppy Disk
Drive (FDD). O astfel de dischetă stochează numai cel mult 2,88 MB.
Discheta
- (în engleză: floppy disk) este un dispozitiv de memorie externă pentru stocarea de date pe un
disc magnetic flexibil rotitor. Discheta este compusă dintr-un mic disc din plastic subțire și flexibil,
acoperit cu un strat de o substanță magnetică, pe care se pot înregistra date prin tehnologia specifică
înregistrărilor magnetice. Ca dischetele să poată fi folosite pe computer, acesta trebuie să dispună de
47
o unitate de dischetă (engleză: floppy disk drive sau FDD). Volumul de date
care poate fi înregistrat pe o dischetă este relativ mic în comparație cu alte
dispozitive de stocare: 1,44 MB pe dischete cu diametrul de 3,5 inch (1 inch =
1 țol = 2,54 cm), față de valori de mii de ori mai mari pe un disc dur. Totuși,
discheta este uneori folosită încă și în ziua de azi la transferul de fișiere (date)
de la un computer la altul, precum și la stocarea volumelor mici de date.
Un dispozitiv optic de stocare a datelor, numit și disc optic, este un dispozitiv care
stochează informația pe suprafața unui disc și citește această informație prin iluminarea suprafeței
cu un laser și observarea reflexiei. Clasificarea discurilor optice după caracteristicile înregistrărilor:
 Discuri cu informații permanente, produse în fabrică (read only media, ROM),
 Discuri ce pot fi înregistrate la utilizator doar o singură dată (write once media,
writeable, R),
 Discuri ce pot fi înregistrate de mai multe ori (re-write media, re-writeable, RW).
În prezent sunt folosite următoarele tipuri de discuri optice:
 CD, CD-ROM, DVD, BD-ROM – de tipul read only,
folosite pentru distribuția în masă a informației digitale
(muzică, filme, programe pentru PC);
 CD-R, DVD-R, BD-R – de tipul write once, folosite pentru
stocarea informației;
 CD-RW, DVD-RW, BD-RE – dispozitive de stocare ce se
scriu foarte încet, dar se citesc foarte repede, folosite pentru stocarea informației.
CD – Compact Disc
Un Compact Disc este un disc optic folosit pentru stocarea informației digitale. Inițial a fost
creat pentru stocarea datelor în format audio, însă mai târziu a permis și păstrarea altor tipuri de
date. CD-urile standard au un diametru de 120 mm si pot stoca până la 80 de minute de date în
format audio necomprimate (700 MB de date). Mini CD-ul are diametre variabile, între 60 mm şi 80
mm și poate stoca până la 24 de minute de date în format audio.
Un CD este alcătuit dintr-un plastic poli-carbonat, aproape pur, cu grosime de 1,2 mm și cu
greutate între 15 si 20 de grame. Un strat subțire de aluminiu sau mai rar, de aur, este aplicat
suprafeței pentru a o face reflexivă. Metalul este protejat prin aplicarea unui strat de lac direct pe
suprafața reflexivă.
DVD – Digital Video Disc sau Digital Versatile Disc
Scopurile principale ale unui DVD sunt de stocare fișiere video şi date. DVD-urile au aceleași
dimensiuni ca și compact discurile, dar sunt capabile să stocheze aproape de 7 ori mai multă
informație.

48
 DVD-urile folosesc un laser emis de către o diodă cu o lungime de undă de 650 nm, care în
comparație cu cea folosită la CD de 760 nm, permite gravarea unor gropi mai mici pe suprafața
discului, permițând DVD-urilor să aibă o capacitate de stocare mai mare. Înregistrarea pe două
straturi permite ca DVD să stocheze o cantitate de date - până la 8,54 GB per disc.
BD – Blu-ray Disc
A fost proiectat pentru a înlocui formatul DVD. Are aceeași formă și mărime ca un CD și un
DVD, cu 25 GB pe strat și două straturi (în total 50 GB). Numele de Blu-ray Disc se referă la
culoarea albastră a laserului folosit pentru citirea datelor de pe disc, ceea ce permite o capacitate de
stocare de 6 ori mai mare în comparație cu un DVD.
În timp ce un DVD folosește un laser roșu cu lungime de undă de 650 nm, BD folosește un
laser albastru de lungime de undă de 405 nm. Lungimea de undă mai mică permite stocarea de până
la 5 ori mai multe date pe fiecare strat decât un DVD. Deoarece într-un BD stratul de date este mai
apropiat de suprafața discului decât la un DVD standard, acesta a fost inițial mai vulnerabil la
zgârieturi. Astfel au fost introduse învelișuri antistatice și rezistente la zgârieturi pe suprafața de pe
care se citesc datele.

49
 Memoria USB
- e un dispozitiv de stocare care include memorie flash cu o
interfață Universal Serial Bus (USB) integrată. Memoria USB este în
general detașabilă și reinscriptibilă, și fizic mult mai mică decât un
disc optic. Majoritatea cântăresc mai puțin de 30 de grame. Din
ianuarie 2013, sunt disponibile dispozitive cu memorie de până la 512 GB.
Oferă avantaje majore faţă de tradiţionalele unităţi de stocare:
 neavând părţi mobile sunt mai fiabile și mai durabile;
 oferă portabilitate;
 viteza de transfer este foarte mare;
 compatibile cu toate sistemele de operare;
 compatibile cu foarte mult sisteme de calcul (stick-urile se pot utiliza la PC, Laptop,
PDA şi altele, iar card-urile de memorie pot fi folosite la PC, Laptop, PDA, Telefoane
mobile, Aparate foto, şi altele).
Unităţi de stocare pe bandă magnetică
Utilizat mai ales pentru salvări de arhive, foloseşte ca şi suport de
stocare a datelor bandă magnetică. Sunt folosite datorită capacităţii de a
stoca datele stabil pentru o perioadă foarte lungă.
Salvarea de date pe aceste benzi este destul de rapidă, însă datorită
vitezei de căutare foarte scăzute (nu are cap de citire care să sară la locul
dorit) nu sunt practice pentru uzul obişnuit. Capacitatea de stocare a acestor
benzi magnetice poate atinge sute de GB.

Sarcină de lucru:
Completați tabelul de mai jos:

SSD HDD
Avantaje: Avantaje:
1. 1.
2. 2.
3. 3.
4. 4.
5. 5.
Dezavantaje: Dezavantaje:
1. 1.
2. 2.
3. 3.
4. 4.
5. 5.

50
 3.2. Echipamente periferice
Un periferic este o unitate (aparat) de hardware ce este inclus sau se adaugă unui sistem de
calcul pentru a-i extinde funcționalitatea. Denumirea de periferic este aplicată de obicei acelor
unități componente care pot fi opționale prin natura lor.
Există 3 categorii de unități periferice:
 de intrare;
 de ieșire;
 mixte.
3.2.1. Dispozitive de introducere a datelor
Unitățile periferice de intrare asigură interfaţa cu utilizatorul şi ajută la introducerea
informaţiilor şi datelor în sistemul de calcul. Exemple de unități:
1. TASTATURA - este o componentă hardware periferică a
calculatorului ce permite utilizatorului să introducă în
unitatea centrală a acestuia date (litere, cifre și semne
speciale) prin apăsarea unor taste. Tastatura este probabil cel
mai vechi dispozitiv de intrare din structura computerelor moderne, ea fiind inventată încă
înainte de apariția monitoarelor și a mouse-ului. Cele mai folosite tastaturi pe plan mondial sunt
cele de tip QWERTY. Denumirea vine de la primele șase taste de pe rândul al treilea. Tipul
QWERTY se folosește mai ales în țările anglofone.
Fiecare tastă are asociat un număr de identificare care poartă denumirea de "cod de
scanare". La apăsarea unei taste, tastatura trimite sistemului de calcul codul de scanare
corespunzător tastei respective (un număr întreg de la 1 la „n” - numărul de taste). La primirea
codului de scanare de la tastatură, calculatorul face conversia între numărul primit și codul
ASCII corespunzător, în logică binară. Tastatura ia în considerație nu numai apăsarea (durata)
unei taste, dar și momentul eliberării acesteia, fiecare acțiune fiind înregistrată separat. Există
două categorii de taste:
- taste comutatoare - au efect când sunt apăsate și/sau când sunt eliberate;
- taste de control - au efect numai atunci când sunt acționate.
Există mai multe tipuri de tastaturi, însă cele mai răspândite sunt tastaturile cu 101 sau
104 taste, diferența între ele fiind dată, în principal, de prezența sau absența unor anumite taste.
De exemplu, tastatura 101 nu include tasta numită Windows Logo, în timp ce tastatura de tipul
104 are inclusă această tastă. De obicei tastaturile sunt conectate la calculator printr-un fir
introdus într-o mufă specială (USB sau PS/2).
Modele de tastaturi:
Tastaturile calculatoarelor pot deține una sau mai multe din următoarele caracteristici:

51
  tastaturi standard;
 tastaturi ergonomice;
 tastaturi multimedia;
 tastaturi fără fir;
 tastaturi speciale.

Standard Ergonomic

Multimedia Wireless

Magic Cube

Tastatura are cinci grupe de taste, corespunzătoare cu următoarele zone:

 taste funcționale (F1…F12);
 taste alfanumerice (A, 1, @);
 taste speciale (Enter, Shift, Ctrl, Alt);
 taste numerice (0…9);
 taste direcționale (tastele cu săgeți, Page Up / Down).
2. MOUSE-ul este cel mai răspândit dispozitiv de indicare şi s-a impus odată
cu apariţia interfeţelor grafice. Mouse-ul este un dispozitiv pentru care
ecranul calculatorului devine o masă virtuală de lucru. Pe această masă
virtuală, poziţia mouse-ului este marcată printr-un semn grafic, numit cursor

52
 de mouse. Acest cursor este diferit de cursorul care arată poziţia în care va fi scris un caracter pe
ecran, de la tastatură. Mouse-ul are mai multe butoane (două sau trei butoane) şi se poate
deplasa pe masa reală. Cu ajutorul mouse-ului se pot executa patru operaţii:
- operaţia de indicare (point) – prin care cursorul de mouse este deplasat pe ecran pentru a
indica un anumit obiect;
- operaţia de clic (click) – prin care se acţionează scurt un buton al mouse-ului;
- operaţia clic dublu (double click) – prin care se acţionează scurt, de două ori succesiv, un
buton al mouse-ului;
- operaţia de glisare sau tragere (dragging) – prin care se deplasează mouse-ul pe pad,
având un buton acţionat.
Tipuri de mouse:
 mecanice (cu bilă);
 optice;
 cu laser;
 tactile;
 neconvenționale (mouse de picior, de palmă, joy-mouse) - acestea vin în sprijinul celor
care au un handicap.

Mecanic Optic Laser

Tactil Mouse de picior

3. SCANNER-ul - este un dispozitiv ce permite transformarea imaginilor sub formă de date

recunoscute de calculator sau un scaner este un echipament destinat transformării informației
analogice, respectiv a luminii, în informație digitală. În funcţie de modul de utilizare şi
dimensiune sunt:

53
 - fixe – imaginea e plasată pe o suprafaţă de scanare (ca la xerox);
- mobile – de dimensiuni mici şi se deplasează pe imaginea ce urmează a fi digitizată
(cititorul de coduri de bare).

Fixe Mobile

4. TRACKBALL-ul - este un dispozitiv asemănător mouse-ului. Mulți

utilizatori îl preferă, datorită faptului că, prin poziția fixă pe care o are, ocupă
mai puțin spațiu şi, cu ajutorul bilei, permite o mai mare libertate de mișcare
a cursorului pe ecran.
5. JOYSTICK-ul - este un dispozitiv asociat de obicei jocurilor. Este
ergonomic, special proiectat pentru a oferi comoditate în manevrarea sa cu
ajutorul mânii. Datorită tehnologiei avansate utilizate la fabricarea sa,
permite mișcări compuse.
6. TABLETA GRAFICĂ (graphics tablet) - dispozitiv ce permite introducerea facilă a
desenelor şi schiţelor. Este alcătuită dintr-un creion cu vârf electronic şi
o plăcuţă electronică, capabilă să detecteze mişcările creionului şi să le
transmită calculatorului.
7. CREION OPTIC - este un dispozitiv asemănător unui creion, având în
vârf un senzor optic. Oferă posibilitatea desenării şi scrierii direct în
calculator prin intermediul unor monitoare speciale.

3.2.2. Dispozitive de extragere a datelor

Unitățile periferice de ieșire asigură interfaţa cu utilizatorul şi ajută la extragerea datelor şi
rezultatelor din sistem. Exemple de unități:
1. MONITORUL - este dispozitivul care permite vizualizarea rapidă a rezultatelor executării unei
cereri. Principalele caracteristici ale unui monitor sunt: claritatea imaginii, numărul de culori
permis pentru afișare şi nivelul de radiații.
Imaginea este formată din puncte individuale numite pixeli. Calitatea imaginii este dată în
principal de rezoluție, care reprezintă numărul de pixeli ai ecranului.
Calitatea unui monitor este determinată de:

54
  dimensiune - lungimea diagonalei, măsurată în inch sau țoli (1 țol = 2,54 cm) – 9”,
15”, 21”,…;42”;
 rezoluție - măsurată în pixeli (puncte de imagine); cu cât rezoluția este mai mare, cu
atât creşte calitatea. Rezoluţia = nr. de pixeli pe linie X nr. de pixeli pe coloană –
1024x768, 1280x1024;
 frecvenţa - măsurată în Hertz, arată de câte ori pe secundă se generează pe ecran o
nouă imagine;
 radiaţie – reprezintă efectul produs asupra omului (nu doar asupra ochilor) de
bombardarea ecranului cu electroni. Se recomandă monitoare cu radiaţie redusă (low
radiation).
Monitoarele se pot clasifica după mai multe criterii. Unul dintre acestea ar fi:
a) după numărul de culori pe care este capabil să le redea există: monitoare
monocrom, care pot afișa doar două culori, negru în combinație cu verde, alb sau
galben şi monitoare color, pe baza combinației RGB (red, green, blue).
b) Din punct de vedere al tehnologiei de fabricaţie există așa categorii de monitoare:
- Monitoare CRT (Cathode Ray Tube) - monitoare ce
folosesc o tehnologie mai veche, dar care se utilizează şi
astăzi. Imaginile se obțin prin dirijarea unui fascicol de
electroni într-un tub, care conține gaz inert aflat la o
presiune foarte scăzută, către un dispozitiv cu sarcină
pozitivă. În drumul lor aceștia se lovesc de o placă fosforescentă care produce
imaginea.
- Monitoare LCD (Liquid Crystal Display), - ce au la bază o
tehnologie bazată pe cristale lichide: un fascicul de lumină
trece prin filtre speciale care o transformă în culorile roşu,
verde sau albastru, iar electricitatea le direcţionează la
fiecare celulă. Aceste celule conţin câte 3 pixeli care au valorile culorilor roşu,
verde şi albastru (RGB).
Avantajele monitoarelor LCD:
 spațiul redus ocupat pe birou;
 absenta radiațiilor nocive pentru ochi;
 consum redus de energie;
 diagonala relativ mai mare a ecranului decât în cazul unui monitor clasic CRT,
deoarece mărimea declarată a diagonalei corespunde cu cea reală și nu în ultimul rând
un astfel de dispozitiv dă o notă “High-tech” încăperii şi stilului proprietarului.

55
Dezavantajele ecranelor LCD ar fi:
 În primul rând prețul lor încă prohibitiv pentru marea majoritate a populației, preț care
se dublează pentru modelele de top;
 luminozitate şi contrast mai scăzute în funcție de model.
- Monitoare LED – sunt tot LCD-uri pentru că afişează imaginea pe ecran cu ajutorul
cristalelor lichide, dar foloseşte un tip diferit de iluminare faţă de LCD. Majoritatea
monitoarelor folosesc pentru iluminare tuburi fluorescente (catodice, reci) – de tip
CCFL (Cold Cathode Florescent Light) amplasate în spatele ecranului. Producătorii
aplică în prezent 3 variante de realizare a iluminării monitoarelor LED:
o Tehnologia EL–WLED, care realizează iluminarea pe margine (Edge-Lit
BackLights) cu lumina albă. Tehnologia include un şir de led-uri albe aranjate
pe marginile matricei monitorului, în spatele panelului cu cristale lichide. Cu
ajutorul unui mecanism de difuzare special, lumina este distribuită pe suprafaţa
întregului ecran.
o Tehnologia RGB–LED, unde led-urile RGB sunt aliniate pe întreaga suprafaţă a
matricei monitorului. Fiecare led individual este capabil să emită lumina roşie,
galbenă sau albastră, fapt care conferă monitorului un spectru mai larg de culori
precum şi o claritate superioară tehnologiei EL–WLED.
o Tehnologia WLED IN FLAT ARAY, unde led-urile sunt asamblate într-un plan
compact care acoperă întreg ecranul. Această tehnologie se aseamănă cu cea
RGB–LED, doar că led-urile sunt de culoare albă şi nu tricoloră.
- Monitoare PLASMĂ – sau PDP (Plasma Display Panels) utilizează în realizarea
ecranelor o tehnologie diferită de cea bazată pe cristale lichide: un strat de gaz
special este interpus între două ecrane/paneluri transparente pe care există fixate
două rânduri, respectiv două coloane de electrozi sub formă de pelicule transparente.
Prin activarea unei anumite perechi de electrozi rând-coloană, gazul de la intersecţia
lor se ionizează, emiţând lumină. Tipul gazului determină culoarea de afişare.
Imaginile afişate prezintă contrast şi strălucire excelente, şi în plus, scalarea la
dimensiuni mari se poate face foarte uşor. Avantajele tehnologie PDP sunt:
imaginea nu mai prezintă distorsiuni, este omogenă în luminozitate, mai clară şi mai
strălucitoare cu o acurateţe de peste 16 milioane de nuanţe de culoare, fără
deficienţe de focalizare şi fără zone uşor întunecate sau luminate.
Spre deosebire de ecranele clasice CRT, unde distanţa optimă faţă de monitor era de
4,5 ori diagonala ecranului, modelele LCD, LED şi cu plasmă permit amplasarea
utilizatorului/operatorului practic la orice distanţă. Aceasta se datorează faptului că

56
 imaginea nu mai este compusă din linii, ci din puncte luminoase (pixeli).
Caracteristicile monitorului sunt însă dependente constructiv de tipul de controller,
numit şi adaptor sau placă video, care este asociată acestuia.
2. IMPRIMANTA - este un echipament periferic de ieşire opţional, utilizat pentru obţinerea
informaţiilor din PC sub formă tipărită, pe suport de hârtie obişnuită. Spre deosebire de alte
echipamente periferice, imprimantele sunt fabricate într-o gamă neobişnuit de mare, în diverse
tipuri şi de către un mare număr de firme. Diferenţierea se poate face însă după mai multe
criterii:
 tipul mecanismului de tipărire şi a principiului de funcţionare;
 rezoluție (calitatea grafică a tipăririi) - exprimată în nr. de puncte de imagine pe inch (dpi
= dots per inch);
 dimensiunea maximă a hârtiei: A3, A4, A5 etc.;
 viteza de tipărire - măsurată în ppm (pagini per minut);
 memoria proprie.
Drept urmare, din punctul de vedere al procedurii de imprimare şi al structurii constructive a
mecanismului de funcţionare, imprimantele se pot grupa în următoarele clase:
 imprimante matriciale (cu pini) - crearea caracterelor se face din alăturarea unor puncte
separate, obținute prin lovirea pinilor (ace mici) cu o bandă tușată. Este necesară o hârtie
specială, este ieftină, deosebit de zgomotoasă şi practic scoasă din uz;
 imprimante cu jet de cerneală - caracterele sunt formate din puncte obținute prin stropire
cu cerneală prin duze speciale. Se folosește hârtie de scris normală, are cost mediu, viteză
mică de tipărire, calitate bună şi este mai puțin zgomotoasă;
 imprimante cu laser - folosește aceeași tehnologie ca şi copiatoarele: pentru imprimare
utilizează toner şi hârtie normală. Toner-ul este un amestec de particule fine de cerneală
uscată, microparticule de plastic şi ceară care se depune pe o hârtie care trece apoi printr-
un fuzionator. În fuzionator are loc fixarea efectivă a caracterelor pe hârtie datorită
presiunii şi căldurii dezvoltate controlat de acesta.
Imprimantele cu laser execută cele mai bune lucrări, dar au un preț destul de ridicat (mai
ales cele color).

Matricială Cu jet de cerneală Cu laser

57
3. PLOTTER-ul - este un dispozitiv periferic de ieşire specific pentru
desenare, asemănător cu imprimanta, dar de dimensiuni mult mai mari.
Plotter-ul este utilizat cu preponderenţă pentru tipărirea graficelor,
schiţelor şi a desenelor tehnice de execuţie ce depăşesc ca mărime
dimensiunea unui format A3 şi care sunt necesare în proiectare,
arhitectură, inginerie, topografie etc.
4. VIDEOPROIECTOR-ul - este un echipament periferic de ieşire care transmite în timp real
informaţia video, sub formă de imagini animate, de la un calculator sau o reţea de calculatoare,
la un ecran. Videoproiectoarele îmbină construcţia aparatelor de proiecţie clasice cu structura
camerelor video, având posibilitatea de a prelua şi de a transmite informaţia digitală sub formă
de imagine animată.
Producătorii de videoproiectoare au dezvoltat două
tehnologii de transmitere a imaginilor, LCD (Liquid
Crystal Display) şi DLP (Digital Light Processing). Cele
două tehnologii se referă în fapt la structura
mecanismului intern al proiectorului de compunere a
imaginii. Fiecare dintre cele două tehnologii prezintă
avantaje şi dezavantaje, de aceea se recomandă alegerea practică a unei tehnologii sau alteia în
funcţie de modul de utilizare al videoproiectorului.
Tehnologia LCD se recomandă în special pentru proiecţii multimedia, cum ar fi prezentări
Power Point sau video, business şi educaţional. Având o înaltă rezoluţie, această tehnologie
oferă o imagine clară şi luminoasă comparativ cu cele din categoria DLP. Pe de alta parte,
tehnologia DLP este indicată în aplicaţii de tip home - cinema din cauza contrastului
impresionant pe care îl au imaginile proiectate.
5. BOXELE sunt dispozitive periferice de ieşire care emit semnale audio
generate cu ajutorul calculatorului. Boxele sunt conectate la placa de sunet
a calculatorului şi dezactivează fidelitatea slabă a difuzoarelor încorporate.
Boxele au, de regulă, un amplificator intern de mică putere şi sunt utilizate
pentru diverse aplicaţii, precum studierea limbilor străine, programe de
autoinstruire sau pentru audiţii muzicale. Conexiunea audio standard este o mufă jack stereo de
3,5 mm.

3.2.3. Dispozitive mixte

Unitățile periferice mixte = Unitățile periferice de intrare + Unitățile periferice de ieșire
Exemple de unități:

58
1. TOUCHSCREEN - este un echipament periferic de intrare-ieşire
care permite selectarea prin atingere a unor opţiuni afişate pe un
ecran special dotat cu senzori. Din punct de vedere constructiv,
touchscreen-urile sunt display-uri sub care se află o multitudine
de senzori: de presiune, electro-senzitivi, acustic-senzitivi sau
foto-senzitivi. Acest dispozitiv permite display-ului să fie folosit într-o dublă ipostază. Pe de o
parte, touchscreen-ul este privit ca o componentă de intrare, renunţându -se la tastatură şi mouse
sau utilizând mouse-ul ca o componentă primară de intrare pentru a interacţiona cu conţinutul
display-ului. Pe de altă parte, touchscreen-ul prin însăşi existenţa display-ului constituie o
componentă de ieşire substituindu-se monitorul. Touchscreen-ul are multiple întrebuinţări în
economie (proiectare, producţie, transporturi, comerţ, turism etc.), dar din perspectiva aplicaţiei
ca echipament periferic îşi găseşte utilitatea în construcţia telefoanelor mobile şi a PDA-urilor.
2. MULTIFUNCŢIONALELE LASER sunt echipamente periferice
complexe de intrare-ieşire care pot reproduce un text sau o imagine pe un
suport fizic, de regulă hârtie sau folie transparentă. Multifuncţionalele
laser pot fi ataşate local de un calculator, printr-o interfaţă paralelă sau
USB ori pot fi comune într-o reţea, fiind numite multifuncţionale de reţea.
În acest caz sunt echipate cu o interfaţă de reţea.
În prezent se produc multifuncţionale complexe performante, care îmbină viteza de procesare
a tehnologiei laser cu tehnologia color de înaltă acurateţe asigurată de imprimarea cu jet de
cerneală. Aceste echipamente conţin într-o structură unitară o imprimantă, un scanner şi
eventual un fax, şi pot realiza copierea de documente fără intervenţia calculatorului. Unele tipuri
de multifuncţionale conţin interfeţe şi software pentru imprimarea directă de pe carduri, stick-
uri USB, scanner-e sau aparate foto.
3. MODEM-ul este un dispozitiv periferic de intrare-ieşire care permite
comunicarea între calculatoare sau reţea de calculatoare aflate la distanţă.
Denumirea de modem este prescurtarea de la modulator-demodulator. Prin
modulare are loc transferul semnalului digital în analogic, iar prin demodulare
are loc fenomenul invers, de transfer a semnalului analogic în semnal digital.
Principala caracteristică a unui modem este viteza de transfer a datelor, care se măsoară în
bps (biţi pe secundă). Astfel, în funcţie de destinaţie, un modem poate asigura viteza de transfer
de 14 400 bps, 28,8 kbps, 36,6 kbps, 57,6 kbps. După modul de conexiune, modem-urile sunt de
tipul:
- modem intern - care este conectat pe placa de bază;
- modem extern - care este conectat pe un port serial.

59
 CAPITOL IV
ASAMBLAREA UNUI PC DE LA ZERO

Pentru asamblarea corectă și sigură a unui PC, vom avea nevoie de

următoarele ustensile:
 șurubelniță Phillips;
 covor antistatic;
 brățară antistatică.
Efectuați următoarele etape pentru finalizarea asamblării unui PC:
Etapa 1: Pregătirea carcasei
Deschideți carcasa cu ajutorul șurubelniței Philips și verificați dacă tăblița ce va susține
mufele plăcii de bază este compatibilă cu aceasta. În cazul în care nu este compatibilă, veți găsi o
altă tăbliță în cutia plăcii de bază.
Etapa 2: Montarea procesorului
Este recomandat să montați procesorul înainte de a introduce placa de bază în carcasă pentru o
mai bună manipulare. Ridicăm levierul de pe socket-ul plăcii de bază. Așezăm procesorul pe socket,
aliniem colțul acestuia ce conține triunghiul galben, cu același colț însemnat al socket-ului. Apăsăm
încet pe procesor pentru a fi siguri că toți pinii acestuia au intrat în socket și apoi împingem levierul
pentru a fixa procesorul.
Etapa 3: Instalarea sistemului de răcire pentru procesor
Sistemul de răcire al procesorului este format din două componente: radiator şi ventilator =
cooler. În mod normal, cooler-ul vine cu pasta termoconductoare deja întinsă. Dacă acest lucru nu
există la cooler-ul Dvs, va trebui să cumpărați o pastă termoconductoare.
Așadar, mai întâi urmează să montăm radiatorul. Pentru a face acest lucru trebuie să aplicăm
peste procesor pasta termoconductoare pentru ca radiatorul să preia cât mai ușor căldura
procesorului. Vom aplica pasta de mărimea unui bob de mazăre pe procesor și o vom întinde
uniform pe toată suprafața sa. Poziționați radiatorul peste procesor și fixați-l cu ajutorul suportului
venit cu placa de bază.
Mai avem de montat doar ventilatorul pentru a încheia cu bine ansamblul procesorului.
Poziționați peste radiator ventilatorul și verificați ca orificiile de înșurubare să fie suprapuse corect
cu cele ale radiatorului. Introduceți șuruburile Philips și fixați-l.
Pe scurt:
1. Introduceți procesorul în socket și aplicați peste acesta pasta termoconductoare;
2. Montați radiatorul peste procesor și fixați-l cu suportul plăcii de bază;
3. Poziționați ventilatorul peste radiator și fixați-l în șuruburi.

60
 Etapa 4: Montarea memoriei RAM
Memoria RAM este unul din cele mai ușoare componente de montat. Apăsați pe clemele slot-
ului de pe placa de bază și poziționați memoria RAM având grijă ca șanțul de pe aceasta să fie
suprapus corect peste cel de pe slot. Apăsați pe cele două capete ale memoriei până când aceasta a
intrat în slot. Acum fixați-o ridicând înapoi cele două cleme ale slot-ului.
Etapa 5: Montarea plăcii de bază
În cutia plăcii de bază se află pe lângă placa de bază, o punguță cu următoarele elemente:
1. Distanțieri - se folosesc pentru a despărți
placa de bază de carcasa calculatorului;
2. Șuruburi - se folosesc la fixarea plăcii de
bază pe carcasă sau fixarea CD/DVD-
ROM-urilor;
3. Cleme de plastic - se folosesc pentru o mai bună fixare a plăcii de bază.
Distanțierii au două roluri:
 fixează placa de bază pentru a rămâne în poziția corespunzătoare;
 păstrează distanța între placa de bază și carcasă. Dacă circuitele plăcii de bază ar
atinge carcasa din fier, s-ar produce un scurt circuit.
Acum că știm la ce se folosește fiecare element, trecem la montarea plăcii de bază pe carcasă:
introduceți placa de bază în carcasă și poziționați-o astfel încât toate mufele acesteia să fie introduse
corect prin tăblița pe care ați montat-o în prima etapă. Poziționați placa de bază pe distanțieri și
fixați-o în șuruburile Philips.

Etapa 6: Montarea plăcii video (dacă este separată)

Placa video este alt component care se montează foarte ușor. Scoateți protecția de pe slot,
introduceți placa video și poziționați-o astfel încât mufele acesteia să fie așezate corect față de
carcasă. Apăsați ferm pe ea până ce intră în slot și puneți protecția în poziția inițială.

61
 Montarea altor plăci (audio, rețea) pe AGP/PCI/PCI-E - se ia placa, se scoate protecția de pe
slot şi se introduce ferm până când stă fix.
Etapa 7: Montarea Hard Disk-ului
Acesta se atașează carcasei pe unul din locașurile de 3.5”. Se poziționează astfel încât
conectorii acestuia să fie orientați spre exterior și se fixează cu șuruburi.
Etapa 8: Montarea Unității Optice
Aceasta se atașează carcasei pe unul din locașurile de 5.2”. Prinderea și poziția este la fel ca la
HDD.
Etapa 9: Montarea sursei de alimentare
În mod normal poziția sursei este în partea din spate a carcasei, deasupra plăcii de bază. Are o
singură poziție. Se fixează în șuruburi Philips din exteriorul carcasei.
Etapa 10: Fixarea cablurilor
Există trei categorii de cabluri: una de la sursa, una legată de conectica HDD-ului şi a unităţii
optice şi ultima de conectare a carcasei la senzorii plăcii de bază. Pe panoul frontal al oricărei
carcase există un buton de pornire, unul de reset şi două led-uri indicatoare. Găsiți cablul pentru
fiecare dintre acestea şi conectați-l pe placa de bază. Pentru a vedea care este poziția acestor
conectori verificați mai întâi manualul plăcii de bază. Următorul pas este de a localiza conectorii
pentru USB, Firewire sau audio pe placa de bază şi de a atașa cablurile corespunzătoare.
Alimentarea plăcii de bază se face prin intermediul unui conector cu 20+4 pini şi a unuia cu 4 pini,
direct de la sursă. Tot de aici se mai pot alimenta şi unitatea HDD, dar şi unitatea optică prin
intermediul cablurilor de alimentare. Ultimul pas este de a monta cablurile de date IDE sau SATA
spre HDD sau unitatea optică.

62