1 - Gisgps

Sisteme Informatice Geografice 12 2
1. Introducere
1.1. Definiţii
Înainte de a defini noţiunea de Sistem Informatic Geografic (Geographical
Information System - GIS), este bine să clarificăm câteva noţiuni, pentru a fixa
cadrul subiectului. De multe ori în discuţii curente, se face vorbire de noţiuni greşit
definite sau interpretate, generând astfel confuzii care duc la ambiguităţi şi în final,
la concluzii fără obiect. Nu ne propunem să dăm definiţii formale sau care să nu
suporte anumite completări, ci definiţii de conţinut, pentru a evidenţia esenţa
noţiunii respective. Una dintre confuziile cele mai frecvente este cea care apare
între dată şi informaţie.
Data reprezintă o descriere simbolică a unui obiect, fenomen sau a unei acţiuni.
Simbolurile urmează o structură bazată pe o sintaxă prestabilită, înregistrată pe un
suport material şi care poate fi prelucrată manual, electronic sau combinat. În cazul
lucrării de faţă vom avea date spaţiale (reprezentări digitale ale hărţilor) şi date
atribut (date alfanumerice organizate sub formă de tabele pe linii şi pe coloane
asociate cu datele spaţiale) acestea fiind înregistrate sub formă de fişiere pe suport
magnetic. Semnificaţia transmiterii acestora omului în urma prelucrării, constituie
informaţia. Cu alte cuvinte informaţia este o dată care aduce un plus de cunoaştere
şi serveşte la luarea deciziilor. Informaţia tebuie să fie: consistentă (suficient de
cuprinzătoare), relevantă (să furnizeze cunoştinţele necesare), exactă, oportună (să
fie furnizată la timp) şi accesibilă ca mod de prezentare. Rezultatul unei prelucrări a
datelor este deci, o informaţie. Aceasta devine o dată în momentul în care nu mai
aduce un plus de cunoştinţe. Ea poate fi supusă unor alte prelucrări, obţinându-se o
nouă informaţie. Acest şir de prelucrări, cu rezultate intermediare, duce la
considerarea datei ca informaţie de unde şi expresia “prelucrarea informaţiei”. Cu
toate acestea, majoritatea tratatelor de specialitate, consideră că folosirea unui
termen în locul celuilalt este admisă.
Sisteme Informatice Geografice 13
Noţiunea de Sistem Informaţional, cel puţin în literatura ştiinţifică românească,

este asociată cu sistemele economice, mai precis cu managementul întreprinderii.
Datorită extinderii sistemelor informaţionale în variate domenii de activitate, ne
conduce la o definiţie mai scurtă şi mai cuprinzătoare. Astfel putem defini un
Sistem Informaţional ca fiind totalitatea datelor, a mijloacelor de tratare a lor,
precum şi a informaţiilor obţinute (sau a informaţiilor care potenţial pot fi obţinute),
împreună cu echipamentul destinat să facă aceasta, pentru un domeniu precizat care
serveşte la luarea deciziilor. Dacă prelucrarea este preponderent automatizată,
spunem că este vorba de un Sistem Informatic (INFORMaţional + automATIC).
Cum la ora actuală toate sistemele de prelucrare a datelor au o mare pondere de
prelucrare şi transmisie automată, putem spune că avem doar sisteme informatice.
Deci şi în ceea ce priveşte GIS vom înţelege un sistem informatic şi nu
informaţional, aşa cum se mai utilizează uneori în vorbirea curentă. În literatura
anglo-saxonă apare doar termenul Informational System, care prin traducere
directă înseamnă Sistem Informaţional. În aceeaşi viziune, Geographical
Information System a fost tradus prin Sistem Informaţional Geografic. Lăsăm la o
parte alte utilizări ale termenului, cum ar fi Sistem de Informare Geografică, care
denotă o lipsă totală de cunoştinţe în domeniu.
Aşa cum am menţionat, informatica a pătruns în cele mai variate domenii. Astfel se
poate vorbi de Sisteme Informatice Medicale, Sisteme Informatice Energetice,
Sisteme Informatice Biologice etc. Toate acestea însă nu au consistenţa şi unitatea
Sistemelor Informatice Geografice aşa cum vom vedea mai departe.
Privită la modul şi împrejurările în care se utilizează noţiunea de GIS,
trebuie să mai facem câteva precizări. În primul rând nu se foloseşte la singular şi
anume Sistemul Informatic Geografic, ca şi cum ar fi unul singur. Se creează astfel
o confuzie între un software GIS şi o aplicaţie realizată cu acesta, aplicaţia
referindu-se la o bază de date geografică şi la prelucrări specifice asupra acestora
într-un context precizat. Se poate spune, de exemplu, că am realizat un Sistem
Informatic Energetic utilizând tehnologia GIS. Sau dacă vreţi, am realizat un
proiect GIS energetic. Se poate proiecta un astfel de sistem fără a utiliza un soft
GIS, sau să se utilizeze doar parţial. În continuare, vom face referire la produs GIS,
când vorbim de un pachet de programe (software), cum ar fi de exemplu Arc/Info,
Intergaph, GRASS etc, şi proiect GIS atunci când vorbim de o aplicaţie, care se
realizează cu acestea.
Ca să încheiem şirul de definiţii, ne vom opri la noţiunile geomatică şi
geoinformatică. După International GIS Dictionary (Mc Donnell, Kemp, 1995),
geomatica este un termen inventat în Canada pentru a descrie activităţi legate de
toate mijloacele privitoare la introducerea şi gestionarea datelor spaţiale din
domeniul ştiinţific, administrativ şi tehnic, implicate în procesul producţiei şi
managemantul informaţiei spaţiale. Acesta a fost preluat atât de comunitatea
ştiinţifică din celelalte ţări anglo-saxone (geomatics) cât şi francofone
(géomatique). În noile accepţiuni, geomatica mai include şi activităţi privitoate la
măsurători topografice şi geodezice, prin utilizarea de echipament specializat
precum şi softuri specializate. Acronimul poate proveni de la GEOmetrie
autoMATICĂ, GEOgrafie inforMATICĂ, după preferinţe. Geoinformatica nu apare
în dicţionarul mai sus amintit, dar este din ce în ce mai folosit mai ales în ţări anglo-
saxone (geoinformatics), subînţelegându-se în esenţă, acelaşi lucru. Deci, între
acestea nu există o relaţie de dependenţă, cum uneori se mai foloseşte.
Primul Sistem Informatic Geografic recunoscut ca atare, a fost elaborat în Canada

(1962) şi s-a numit Canadian Geographical Information System. Iniţial a fost creat
pentru inventarierea suprafeţelor de pădure, după care domeniul s-a extins înspre
celelalte resurse naturale. Doi ani mai tărziu, în SUA, s-a elaborat un sistem similar
numit MIDAS care, s-a axat tot pe inventarierea resurselor naturale. Datorită
tehnicilor rudimentare şi a slabei informatizări a societăţii, aceste sisteme nu s-au
răspândit. În plus, echipamentele, culegerea, întreţinerea, şi prelucrarea datelor erau
costisitoare. Evoluţia lor a fost de asemenea lentă şi în deceniul următor, iar
aplicaţiile au glisat înspre domeniul militar. Pătrundere mai semnificativă în
domeniul civil, s-a făcut spre sfârşitul deceniului 9, odată cu ieftinirea
calculatoarelor PC şi răspândirea lor masivă în toate domeniile. După 1990,
încetarea războiului rece a produs realmente o explozie de aplicaţii în domeniul
civil. Produsele soft se dezvoltă şi se răspândesc într-o manieră fără precedent. La
intervale de câteva luni apar versiuni îmbunătăţite, uneori mult diferite de
precedentele, prin multitudinea de funcţii (cum ar fi de exemplu ArcView 3.0 faţă
de versiunea 2.0). Toate acestea sunt însoţite de dezvoltarea tehnicii de calcul în
general atât hardware (procesoare mai puternice, memorie mai mare, capacităţi de
stocare mai mari, echipament de introducere – digitizoare, scanere, dar şi de ieşire -
plottere, imprimante mai bune, ieftinirea CD-ROM, acces Internet) cât şi software
(dezvoltarea limbajelor de programare, în special a celor orientate obiect). Trebuie
să precizăm faptul că la noi în ţară produsele GIS nu au o răspândire prea mare,
deoarece acestea pretind echipament scump, iar softul este de asemenea scump şi în
plus este protejat. La toate acestea se adaugă necunoaşterea de către factorii de
decizie a avantajelor pe care le oferă proiectele GIS. Aceasta poate fi pusă pe seama
lipsei de educaţie în domeniu (cursurile sunt foarte rare şi costisitoare, ele axându-
se pe o anumită gamă de produse soft). Un curs general de GIS, de altfel foarte
important, nu rezolvă problema, ci doar oferă o imagine de ansamblu asupra
modului în care ar trebui abordate problemele spaţiale. Menţionăm faptul că
produsele GIS sunt foarte deosebite de alte softuri aflate pe piaţă, cum ar fi
limbajele de programare, SGBD tradiţionale sau produse CAD.
Există mai multe definiţii pentru GIS dintre care am ales pe cea considerată mai
generală şi cuprinzătoare. Un GIS este un sistem informatic ce permite captarea (intro-
ducerea), stocarea, integrarea, manipularea, analiza şi vizualizarea datelor care au
referinţă spaţială. O schematizare a acestei definiţii, poate fi pusă în forma:
- date geografice (cu distribuţie spaţială);
- sisteme de programe (software, ce înglobează proceduri de analiză şi management
specific);
- sisteme de calcul (hardaware).
Pentru a ne face o imagine de ansamblu a ceea ce este un GIS, să evidenţiem câteva din
întrebările la care poate să răspundă un astfel de sistem.
Ce este la...? adică localizarea unei anumite caracteristici. O locaţie poate fi descrisă în
mai multe feluri. De exemplu, ce reprezintă un anumit areal, care sunt coordonatele
geografice ale unui anumit punct etc.
Unde se găseşte...? adică exprimarea unei condiţii. Mai precis, în loc să identificăm ce
este la o anumită locaţie, dorim să ştim în ce locaţii sunt satisfăcute anumite condiţii.
De exemplu unde se află o zonă defrişată mai mare de 1 km2.
Ce s-a schimbat la...? adică evoluţia. Se determină variaţiile în timp ale unui areal. De
exemplu ce cantităţi de precipitaţii zilnice cad pe o anumită suprafaţă în decursul unui
an.
Ce se întâmplă dacă...? adică modelarea. De exemplu ce impact asupra mediului este
determinat de adăugarea unei şosele la reţeaua de drumuri. Sau ce se întâmplă cu
clienţii unui furnizor de servicii dacă în zonă apare un nou competitor. Sau ce modifi-
cări se produc în structura pieţei în cazul în care se înfiinţează un nou magazin.
Produsele GIS au un larg evantai de aplicaţii, în cele mai diferite domenii. Practic
tot ce este legat de teritoriu intră, mai mult sau mai puţin, sub incidenţa programelor
înglobate într-un GIS. Vom enumera pe scurt câteva domenii şi aplicaţii posibile.
1.2. Domeniile de aplicabilitate ale GIS

Utilităţi. Aplicaţiile din această categorie fac parte din domeniul cunoscut
sub numele Automated Mapping and Facilities Management (AM/FM). Este vorba
de gestiunea reţelelor de apă, gaz, electricitate, telecomunicaţii etc. Aceste aplicaţii
necesită hărţi foarte precise, iar modelele vectoriale domină acest domeniu. Tot aici
putem include amplasarea staţiilor de emisie/recepţie din sistemul de telefonie
celulară. La acest gen de aplicaţii, configuraţia terenului este extrem de importantă.
Modelele raster tind să fie predominante în acest sector.
Mediu. Într-o primă variantă, produsele GIS sunt folosite pentru
inventarierea teritoriilor afectate de poluare (apă, sol, aşezări). La un nivel mai
ridicat se pot face studii privitoare la procesele de eroziune, alunecări de teren,
studii de impact, studiul caltităţii apei (care pot fi corelate cu diferite softuri
specifice) etc.
Amenajarea teritoriului. Consiliile locale sau judeţene pot beneficia de
aportul adus de GIS în monitorizarea terenului, plane de amenajare urbanistice,
comunale, judeţene, regionale, interregionale. Ca exemplu amintim: studiul
amplasării unor blocuri de locuinţe (coroborat cu date provenite de la utilităţi; hărţi
ale conductelor de gaz, apă, informaţii privitoare la dimensionările acestora şi deci,
posibilitatea controlului transportului de apă şi gaz pe acestea).
Agricultură şi silvicultură. Inventarierea solurilor însoţite de date atribut
privitoare la tipul de sol, calitate, utilizare. Monitorizarea terenurilor agricole în
vederea obţinerii de producţii maxime. Inventarierea pădurilor, a zonelor

geografice protejate (rezervaţii, parcuri naţionale). Studiul privitor la oportunitatea
amplasării exploatărilor de cherestea şi a fabricilor de prelucare a lemnului. Studii
privitoare la conservarea patrimoniului forestier naţional. Proiectele GIS din acest
domeniu sunt dublate de prelucrarea imaginilor luate prin teledetecţie.
Resurse naturale. În ultimii ani, se investeşte din ce în ce mai mult în
proiecte care conduc la depistarea resurselor naturale (minereuri, petrol, gaz, apă)
utilizând produse GIS. Şi acestă activitate este dublată de prelucrarea imaginilor
digitale sau aeriene. De fapt, acest domeniu a beneficiat din plin de programele de
teledetecţie Skylab din anii ’70, când s-au descoperit multe resurse naturale
exploatate în momentul de faţă (petrol şi gaz în Marea Nordului, petrol în Marea
Neagră, etc).
Transport. GIS are un potenţial considerabil în gestiunea şi optimizarea
transportului urban sau regional (trasee optime pentru autobuze, tramvaie, trenuri,
la care se adaugă determinarea numărului optim de mijloace de transport pe
perioade de timp). Tot aici putem include alegerea traseelor optime pentru maşinile
de intervenţie (pompieri, salvare, poliţie). În transportul maritim hărţile electronice
(electronic chart ) le înlocuiesc tot mai frecvent pe cele tradiţionale, iar orientarea
navelor se face automat cu ajutorul unor echipamente specializate de poziţionare
cunoscute sub numele de GPS (Global Positionning System – sistem de poziţionare
globală), acestea fiind direct legate de hărţile digitale.
Demografie. Baze de date privitoare la populaţie (pe vârste, religii,
profesii, învăţământ, sănătate etc) asociate cu o hartă administrativă la nivel de
comună, produc diferite hărţi privitoare la distribuţia teritorială a unor variate tipuri
de informaţii, rezultatul fiind o hartă orthoplet sau chromoplet.
Marketing. Având o hartă a unui oraş asociată cu o bază de date ce conţin
recensăminte, plus localizările firmelor, se pot face studii referitoare la corelaţii
dintre clienţi şi ofertanţii de servicii. Se poate merge până la simularea amplasării
unui magazin într-o anumită zonă. Rezultatul este o hartă care prezintă modificarea
clientelei magazinelor învecinate, sugerând deci oportunitatea amplasării sau nu a
acelui magazin.
Cadastru. Inventarierea şi întreţinerea datelor spaţiale şi atribut a tuturor

terenurilor. Odată realizat un sistem cadastral informatizat, întreţinerea datelor se
face mult mai uşor iar obţinerea de date asupra terenurilor se face imediat.
Proiectele GIS de anvergură au scopul de a obţine informaţii în vederea luării
deciziilor. Modelarea şi simularea reprezintă concepte de bază în cadrul analizei
spaţiale şi de fapt şi raţiunea de a fi a unui GIS.
2. GIS un domeniu interdisciplinar

Pentru proiectarea şi exploatarea unui GIS sunt necesare aporturile, în proporţii variate,
ale multor discipline, fiecare având o pondere mai mare sau mai mică în diferite faze
de proiectare sau utilizare. În cele ce urmează vom enumera cele mai importante
discipline care au condus la promovarea şi dezvoltarea GIS.
Geografia are o lungă tradiţie în analiza spaţială şi oferă un spectru larg de aplicaţii.
Cartografia
- furnizează principala sursă de intrare pentru datele geografice sub formă de
hărţi;
- cartografia digitală deţine metode de reprezentare digitală şi de manipulare a
caracteristicilor geografice precum şi metodele de vizualizare.
Teledetecţia
- deţine tehnici de achiziţie, procesare şi corecţie a imaginilor aeriene şi
satelitare; analiza de imagini conţine funcţii sofisticate;
- imaginile sub formă digitală sunt o sursă importantă pentru constituirea bazei
de date spaţiale;
- interpretarea imaginilor luate prin teledetecţie pot fi asociate cu alte date
(hărţi tematice) din GIS.
Geodezia oferă metode pentru controlul poziţional având un rol important pentru
obţinerea unei acurateţe bune a datelor spaţiale.
Statistica
- furnizează soluţii importante pentru determinarea erorilor în datele
geografice;
- majoritatea modelelor construite cu GIS sunt de natură statistică;
- multe tehnici statistice sunt folosite pentru analiză.
Informatica
- furnizează hard-ul şi soft-ul necesar proiectării şi exploatării GIS;
- oferă proceduri avansate de grafică, utilizându-se limbaje de programare,
pentru reprezentare internă, manipulare, prelucrare şi afişare a datelor geografice;
- SGBD conţine proceduri şi funcţii pentru proiectarea, manipularea şi
reprezentarea unui volum mare de date;
- CAD (Computing Aid Design - Proiectarea asistată de calculator) furnizează
proceduri de intrare/afişare atât în 2D cât şi în 3D;
- tehnicile de inteligenţă artificială pot emula inteligenţa umană constituind un
factor decizional în diferite situaţii.
Matematica. Multe ramuri ale matematicii se folosec pentru proiectarea GIS precum şi
pentru analiza datelor geografice.
- geometria computaţională se utilizează în grafică;
- logica bivalentă este folosită în realizarea operaţiilor pe hărţi (de exemplu
algebra hărţilor);
- topologia şi teoria grafelor se utilizaeză în modelele topologice vectoriale;
- teoria probabilităţilor şi mulţimile fuzzy oferă instrumentele de evaluare a
mărimilor cu un anumit grad de incertitudine;
- cercetările operaţionale pun la dispoziţie tehnici de optimizare în luarea
deciziilor;
- modelarea şi simularea unor fenomene geografice sunt realizate prin
intermediul ecuaţiilor diferenţiale şi a proceselor stochastice.
Menţionăm că aceste discipline, cu ramurile amintite sunt implicate atât în

proiectarea cât şi în exploatarea GIS. Unele ramuri au o pondere mai mare în
proiectare, altele în exploatare. Este greu să se facă o selectare precisă a ramurilor
ştiinţelor respective pentru a şti ce fel de cunoştinţe sunt necesare unui anumit
utilizator. Considerăm că noţiunile de bază din disciplinele mai sus amintite sunt
indispensabile în utilizarea corespunzătoare a unui proiect GIS. În plus, mai sunt
necesare un bagaj de cunoştinţe specifice domeniului cercetat (mediu, agricultură,
cadastru etc). Cunoştinţele din domeniul de cercetare sunt decisive în interpretarea
corectă a rezultatelor.
3. Date spaţiale
Datele spaţiale constituie partea centrală a unui GIS şi conţine hărţi sub formă
digitală. Acestea sunt materializate prin fişiere conţinute într-o bază de date spaţială
(BDS).
3.1. Sisteme de reprezentare a datelor spaţiale

Problema care a apărut era: cum să introducem o hartă în calculator, adică cum să fie ea
reprezentată intern? Fiind vorba de un calculator numeric, este evident că stocarea
trebuie făcută sub formă de coduri numerice. După experienţe îndelungate, s-a convenit
ca reprezentarea internă a unei hărţi să se facă în două sisteme: sistemul vector şi
sistemul raster. În sistemul vector harta este construită, în mare, din puncte şi linii,
fiecare punct şi extremităţile liniilor fiind definite prin perechi de coordonate (x,y).
Acestea pot forma arce, suprafeţe sau volume (în cazul în care se mai ataşează încă o
coordonată). Caracteristicile geografice sunt exprimate prin aceste entităţi: o fântână va
fi un punct, un punct geodezic va fi de asemenea un punct; un râu va fi un arc, un drum
va fi de asemenea un arc; un lac va fi un poligon dar şi o suprafaţă împădurită va fi un
poligon. În sistemul raster, imaginile sunt construite din celule numite pixeli. Pixelul,
sau unitatea de imagine, este cel mai mic element de pe o suprafaţă de afişare, căruia i
se poate atribui în mod independent o intensitate sau o culoare. Fiecărui pixel i se va
atribui un număr care va fi asociat cu o culoare. Entităţile grafice sunt construite din
mulţimi de pixeli. Un drum va fi reprezentat de o succeiune de pixeli de o aceeaşi
valoare; o suprafaţă împădurită va fi identificată tot prin valoarea pixelilor care o
conţin. Între cele două sisteme există diferenţe privind modul de stocare, manipulare şi
afişare a datelor. În figura 1 am înfăţişat, într-un mod simplificat, cele două sisteme de
reprezentare ale aceleiaşi realităţi. Am păstrat aceeaşi unitate de lungime pentru
sistemul vector cu dimensiunea celulei din sistemul raster.
Ambele sisteme au avantaje şi dezavantaje. Principalul avantaj al sistemului
vector faţă de cel raster este faptul că memorarea datelor este mai eficientă. În acest
sistem doar coordonatele care descriu trăsăturile caracteristice ale imaginii trebuiesc
codificate. Se foloseşte de regulă în realizarea hărţilor la scară mare. În sistemul raster
fiecare pixel din imagine trebuie codificat. Diferenţa între capacitatea de memorare nu
este semnificativă pentru desene mici, dar pentru cele mari ea devine foarte importantă.
Grafica raster se utilizează în mod normal atunci când este necesar să integrăm hărţi
tematice cu date luate prin teledetecţie.
Figura 1 Reprezentarea vector şi raster a aceluiaşi areal
3.2. Sistemul vector

Sistemul vector se bazează pe primitive grafice. Primitiva grafică este cel mai mic
element reprezentabil grafic utilizat la crearea şi stocarea unei imagini vectoriale şi
recunoscut ca atare de sistem. Sistemul vectorial se bazează pe cinci primitive grafice:
1) PUNCTUL;
2) ARCUL (sau linia ce uneşte punctele);
3) NODUL (punct care marchează capetele unui arc sau care se află la contactul dintre
arce);
4) POLIGONUL (arie delimitată de arce);
5) CORPUL (volum determinat de suprafeţe).
Obiectele cartografice simple sunt alcătuite din primitive. Obiecte cartografice mai
complexe precum şi obiectele geografice sunt obţinute din combinarea obiectelor
simple.
În continuare vom detalia aceste noţiuni într-o manieră simplificată având drept scop
înţelegerea lor şi nu tratarea sub toate aspectele care pot apare într-un soft GIS.
1) PUNCTUL este unitatea elementară în geometrie sau în captarea fotogrametrică. Nu

trebuie confundat cu celula din reprezentarea raster, deoarece el nu are nici suprafaţă
nici dimensiune. El reprezintă o poziţionare în spaţiu cu 2 sau 3 dimensiuni. În figura 2
am redat modul de afişare al punctelor, precum şi modul de înregistrare pe suport
magnetic (în 2D). Fiind vorba de un calculator numeric, înregistrarea pe suport
magnetic se va face sub formă de numere. Mai precis, fiecare punct va fi înregistrat
într-un fişier sub formă de tabel care conţine două coloane. În prima coloană va apare
un număr de identificare (care este unic), iar în a doua coloană coordonatele punctului
în sistemul de referinţă ales. Pentru ca aceste puncte să fie afişate pe monitor sau
imprimantă, se scrie un program (într-un limbaj de programare) care va conţine
instrucţiuni privitoare la configurarea ecranului, instrucţiuni de citire din fişier a
numerelor care reprezintă coordonatele şi în final, instrucţiunile de afişare pentru
echipamentul de ieşire (monitor sau imprimantă). În cadrul produselor GIS aceste
programe sunt înglobate într-o structură mare (care reprezintă de fapt software GIS) şi
care este apelat prin comenzi ce apar fie sub formă de meniuri, fie sub formă de icoane.
De exemplu o comandă pe care putem să o numim View poate realiza afişarea pe
ecran, iar o comandă Print va produce listarea la imprimantă sau plotter, funcţie de
driverul instalat pe calculatorul respectiv. Aceasta este, în mare, modul cum este
organizat un produs GIS ce priveşte afişarea unui grafic. În mod similar se efectuează
şi afişarea arcelor sau a poligoanelor. Nu discutăm acum felul în care se introduc datele
în calculator.
2) ARCUL este o succesiune de joncţiuni (legături) între o succesiune de puncte. Este

vorba de o entitate dublă, el fiind format din una sau mai multe joncţiuni, ele însele
reunind două puncte sau mai multe puncte. De cele mai multe ori joncţiunea este o
dreaptă. Astfel, un arc este, în general, o linie frântă ce uneşte direct două puncte ale
parcursului. O linie frântă poate aproxima suficient de bine orice curbă prin micşorarea
segmentelor. Un arc este orientat direct în sensul parcursului, de la punctul iniţial la cel
final. În figura 3 am înfăţişat două arce cu tabelul corespunzător. Ca şi în cazul
punctelor, înregistrarea pe disc se va face sub formă tabelară. În prima coloană vom
avea numărul de identificare, iar în coloana a doua vor fi trecute toate coordonatele
segmentelor care formează arcul. Aici nu s-au pus în evidenţă nodurile (vezi modelul
spagheti). Arcul este o entitate de bază în modelele vectoriale şi este asociat cu entitatea
nod (vezi modele topologice de reţea).
Figura 3 Reprezentarea grafică şi tabelară a arcelor fără

specificarea nodurilor
3) NODUL este definit ca o extremitate de arc şi nu trebuie confundat cu conceptul de

punct abordat mai sus. Un arc este obligatoriu mărginit de un nod de origine şi un nod
destinaţie (vezi modelul topologic de reţea). Nodurile indică sensul de parcurgere al
arcului. Astfel definit, fiecare nod este un vârf al unui graf. Un graf este planar nu dacă
este în plan, ci dacă toate intersecţiile dintre arce formează noduri. În figura 4 am
schiţat o reprezentare posibilă a unor arce în care s-au identificat nodurile. În această
situaţie fişierul conţine în plus două coloane, care vor conţine nodul de început şi
respectiv nodul final. Deşi arcele 2 şi 3 formează un poligon, aici acesta nu este
recunoscut ca atare.
Figura 4 Reprezentarea grafică şi tabelară a arcelor cu specificarea

nodurilor
4) POLIGONUL este delimitat de un parcurs de arce, ele însele fiind conectate de

noduri definite într-un graf planar. Unui poligon îi este ataşat în mod obligatoriu un
nod izolat, numit centroid. Acest nod privilegiat permite construirea suprafeţelor în
jurul lui, până la limitele formate de arcele întâlnite. În figura 5 am redat două
poligoane cu tabelul corespunzător fără a se specifica proprietăţile lor topologice.
Combinaţii de poligoane formează suprafeţe bidimensionale sau tridimensionale (vezi
DEM).
5) VOLUMELE, ca şi primitive grafice, sunt tratate mai puţin de produsele soft, de

aceea nu le vom detalia. Amintim doar faptul că, anumite pachete de programe oferă
posibilitatea de a lua în considerare, de a calcula şi de a reprezenta prisme sau volume
simple. Ele aproximează cu o precizie suficientă volumele de pe hărţile reprezentate în
trei dimensiuni (3D). Reprezentarea uzuală a unei suprafeţe în 3D se face prin diferite
tehnici cum ar fi izoliniile, TIN etc (vezi Analiză Spaţială).
Figura 5 Reprezentarea grafică şi tabelară a poligoanelor
3.3. Modele vectoriale

Modelul este o reprezentare convenţională a structurilor de date într-un context
precizat, în care se identifică natura datelor (aici primitivele grafice), operatorii care
acţionează asupra structurilor de date, precum şi restricţiile impuse pentru menţinerea
corectitudinii datelor (reguli de integritate).
Sistemul de reprezentare vector a generat mai multe modele, dintre care vom prezenta
trei, ele fiind şi cele mai importante şi cele mai reprezentative:
1) modelul spagheti, care utilizează numai primitivele punct şi arc;
2) modelul topologic de reţea (topologic liniar), care adaugă la spagheti primitiva nod;
3) modelul topologic de suprafaţă (topologic în două dimensiuni), care la precedentul
adaugă primitiva poligon.
Modelul topologic de volum (topologic în 3D), actualmente în curs de dezvoltare, nu

va fi abordat.
Modelul spagheti este un model relativ simplu privitor la gestiunea geometriei

obiectelor, având ca scop principal de a le desena. Aşa cum am precizat acest model
utilizează primele două primitive menţionate: PUNCTUL şi ARCUL. Aşa cum am

mai amintit, noţiunea de arc este specifică modelelor vectoriale topologice, care în mod
implicit (dacă luăm definiţia din teoria grafurilor) trebuie să aibă o orientare, adică un
punct de start şi un punct de sfârşit. Aici arcul este de fapt o simplă linie frântă. Uneori
se foloseşte şi termenul de polilinie. Poate că apare o anumită ambiguitate în definirea
arcului. Acest lucru este similar cu confuzia dintre dată şi informaţie. Stricto senso
noţiunea de arc nu poate fi utilizată în modelul spagheti, situaţie care nu se respectă
întotdeauna.
Este important de menţionat faptul că, în acest model, poligonul este un rezultat al
închiderii unui arc şi nu este privit ca o primitivă grafică, deci nerecunoscut ca atare.
Neajunsuri ale modelului spagheti:
- graful nu este întotdeauna planar (poligoanele se pot suprapune);
- fiecare arc este independent (pot apare linii dublate);
- fiecare poligon poate fi descris în mod independent de celelalte poligoane prin arcul
care îl delimitează, mai precis el este recunoscut prin arcul închis care formează
conturul său.
Figura 6 Model vectorial de tip spagheti
În figura 6 am înfăţişat câteva situaţii posibile în cazul modelului spagheti care pot crea
probleme în gestiunea datelor spaţiale. În general fişierele DXF sunt de tip spagheti.
Ele pot fi citite şi afişate de produsele GIS, dar nu şi prelucrate. Pentru a putea fi
prelucrate acestea trebuiesc supuse unor operaţii (conversii), rezultatul fiind un fişier
propriu al produsului GIS respectiv.
Următoarele două modele se numesc modele topologice. Termenul a fost împrumutat

din matematică. În ceea ce ne priveşte, putem accepta faptul că topologia studiază
poziţia relativă a obiectelor independente de forma lor exactă, de localizarea lor
topografică şi de mărimea lor. Astfel liniile pot fi conectate, suprafeţele pot fi adiacente
etc. Cu alte cuvinte topologia exprimă relaţia spaţială dintre primitivele grafice. De
exemplu topologia unui arc include definirea nodului de origine şi a nodului de
destinaţie (în cazul modelului topologic de reţea) şi respectiv a poligonului din stânga
şi dreapta (în cazul modelului topologic de suprafaţă). Datele redundante
(coordonatele) sunt eliminate deoarece un arc poate reprezenta o linie sau numai o
parte din ea. Altfel spus este vorba de o localizare fără coordonate. Existenţa relaţiilor
topologice permite o analiză geografică mai eficientă, cum ar fi modelarea scurgerii
lichidelor pe reţelele de apă/canal, combinarea poligoanelor (suprafeţelor) cu
caracteristici similare.
2) Modelul topologic de reţea adaugă modelului spagheti entitatea numită nod. Există
noduri izolate, independente de reţeaua de conexiuni, precum şi noduri legate. Un arc
are obligatoriu un nod origine şi un nod destinaţie. Pe traseul unui arc pot exista mai
multe noduri, acestea însă aparţin numai la un singur arc (atunci când avem intersecţii
de arce şi graful este planar).
Se utilizează cu precădere în hărţile ce reprezintă distribuţii într-o reţea (cabluri

telefonice, electricitate, gaz etc.)
În figura 7 avem un exemplu de codificare topologică de reţea. Reprezintă o hartă

posibilă a unei reţele de drumuri. Se observă că înregistrarea constă din două tabele:
unul pentru codificarea topologică şi altul pentru lista coordonatelor punctelor ce for-
mează arcele, respectiv reţeaua.
3) Modelul topologic de suprafaţă este cel mai complet. El adaugă modelului

topologic de reţea poligoanele delimitate la stânga şi la dreapta fiecărui arc. În plus
suprafaţa este construită obligatoriu în jurul unui nod izolat, care nu aparţine
parcursului arcelor.
Figura 7 Modelul topologic de reţea
Figura 8 Modelul topologic de suprafaţă

Apariţia suprafeţei induce două asociaţii suplimentare: un arc are obligatoriu un

singur poligon la stânga şi un singur poligon la dreapta. Invers, un poligon este
situat, fie la stânga, fie la dreapta unui arc sau a mai multor arce. În fine, graful
acestui model este obligatoriu planar. În figura 8 avem un caz posibil de hartă
vectorială în codificarea topologică de suprafaţă. Nodurile nu au fost numerotate deoa-
rece, în acest caz nu mai este necesar.
Modelul topologic de suprafaţă formează o acoperire, adică reuniunea tuturor

suprafeţelor este egală cu suprafaţa totală a hărţii, de unde şi noţiunea de coverage
care, în traducere înseamnă acoperire. În Arc/Info o hartă vectorială topologică se
numeşte coverage. În figura 9 avem reprezentată o hartă reală în care s-au evidenţiat
noduri, arce şi poligoane.
Figura 9 O hartă reală în care s-au pus în evidenţă arcele, nodurile şi

poligoanele
3.4. Sistemul raster

Sistemul raster generează un singur model numit model raster, sau model matricial.
Aşa cum am văzut, acesta este compus din celule mici de formă pătrată sau
dreptungiuriulară, având o suprafaţă de regulă egală cu rezoluţia sistemului. Am spus
de regulă, deoarece nu întotdeauna pixelul este considerat ca unitatea de referinţă, ci
celula convenţională, care este formată din mai mulţi pixeli. Acest lucru este relevant
atunci când pe o hartă în sistem raster se face o scalare (adică se aplică un factor de
multiplicare a imaginii) pe o porţiune din ea. Imaginea va fi constituită din pătrate, iar
continuitatea se pierde. În prima sa formă, sau dacă vreţi în forma originală, pentru a
satisface cerinţele de acurateţe, harta digitală raster va avea celula egală cu un pixel.
Încă o dată precizăm că este vorba de reprezentarea internă a hărţii, care poate să
coincidă sau nu cu rezoluţia monitorului sau a altor echipamente (plotter, imprimantă).
În cazul în care monitorul are o rezoluţie mai slabă decât cea reprezentată intern, harta
vizualizată va avea acurateţea monitorului, adică mai slabă. Invers dacă monitorul are o
rezoluţie mai bună, afişarea va fi la nivelul rezoluţiei interne. Totuşi există o anumită
corelare între posibilităţile programelor de manipulare a datelor şi de performanţele
echipamentelor periferice. De altfel, fiecare produs soft oferă o listă cu echipamentele
I/E cu care este compatibil. Orice abateri de la aceste reguli conduce la imposibilitatea
funcţionării corecte a programelor.
În general sistemul raster este un mare consumator de resurse. Pentru a ilustra
necesarul de suport în stocarea unei hărţi în format raster, vom da câteva exemple. O
imagine format A4 (210x297 mm), reprezintă, cu o rezoluţie a unei imprimante laser,
aproximativ 9 milioane de celule (300 d.p.i = 12 puncte/mm şi 12x12 = 144
puncte/mm2 şi 144x210x297=8981280).
Modelul raster este simplu, el conţinând două entităţi: celula şi imaginea. Este
important de notat că o celulă nu are decât o singură valoare şi că această valoare este
valabilă pe toată suprafaţa celulei, chiar dacă în procesul de actualizare sunt disponibile
informaţii mai fine. Poziţia ei este definită prin număr de linie şi număr de coloană
într-o imagine şi numai una. Este clar că în această entitate nu intră obiectele
geografice. Acestea din urmă nu pot fi recunoscute decât după tema imaginii şi
valoarea de atribut a fiecărei celule. O imagine presupune una sau mai multe celule.
Fiecare imagine este definită de tema sa şi de un număr de imagine. Teritoriul care
conţine această imagine este definit de coordonate şi de extremităţi. Aceste carac-
teristici conţin şi unitatea de măsură şi atributul fiecărei celule. În consecinţă putem
rezuma:
CELULA IMAGINEA
valoare temă
- nr linie nr imagine
- nr coloană X,Y minim
X,Y maxim
După cum aţi observat, se uzitează denumirea de imagine raster şi nu de hartă raster.
Aceasta deoarece imaginile digitale sunt în format raster. Atragem atenţia de pe acum
că, o imagine satelitară digitală nu este propriu-zis o hartă. Ci din această imagine, în
urma procesării ei şi a codificării proprii unui soft cartografic (sau GIS) va rezulta o
hartă digitală. Deci trebuie să fim atenţi atunci când vorbim despre imagine raster să se
înţeleagă exact ce reprezintă aceasta.
În figura 9 avem o hartă raster în care pixelii sunt reprezentaţi prin numere.
Aceste numere care, în fond le corespund anumite caracteristici cantitative de pe
suprafaţa Pământului, se convertesc la o afişare pe un monitor, în culori. Aceasta este
aşa-numita reprezentare logică a hărţii. Aşa cum am amintit mai sus, un pixel este
definit de un număr de linie şi un număr de coloană. Spre deosebire de modelele vector
în care originea este în stânga jos, aici originea este în stânga sus (0,0). În figura 10
avem o matrice de celule de 8 linii x 13 coloane. Aceasta se materializează printr-un
fişier care va conţine numerele respective. Numărătoarea celulelor merge de la stânga
la dreapta şi de sus în jos. Înregistrarea fizică a imaginii este o singură coloană lungă de
numere formată, în cazul nostru: 0,0,0,1,1,1,2,1,1,0,0,1,1,3,3,3,1,3,3,2,2... Aceste
numere pot fi reprezentate intern prin bytes, numere întregi sau numere reale.
Reprezentarea unui număr pe un byte implică 8 biţi şi deci 256 de posibilităţi;

în cazul numerelor întregi avem gama -32768 până la 32767, adică 65435 variante şi
sunt necesari 2 bytes; pentru cazul real avem un domeniu vast şi anume -1038, +1038, cu
o precizie de 7 cifre semnificative, pe 4 bytes. De cele mai multe ori este suficientă
o reprezentare internă pe un byte (situaţie întâlnită şi la imaginile satelitare). Însă
anumite prelucrări asupra hărţilor conduce la necesitatea reprezentării în numere reale.
Numărul de bytes utilizaţi în reprezentare, va decide volumul ocupat pe disc.
Figura 10 Modelul raster înfăţişat ca o matrice de numere
Figura 11 Structura quad-tree Figura 12 Împărţirea în

quadrante
anumite prelucrări asupra hărţilor conduce la necesitatea reprezentării în numere reale.

Numărul de bytes utilizaţi în reprezentare, va decide volumul ocupat pe disc.
Se observă că o succesiune de numere aşa cum am făcut mai sus este cu totul
neeconomică. În consecinţă s-a adoptat un sistem de reprezentare "împachetat" de
genul: 3,0,3,1,1,2,2,1,2, 0,2,1,3,3... care semnifică 3 valori de 0, 3 de 1, o valoare de 2
etc. În acest mod avem o economie importantă dacă valorile se repetă mult în secvenţă.
O altă metodă mai eficientă de stocare a datelor raster este cea bazată pe structura
ierarhică cunoscută sub numele de quad-tree. Principiul este următorul: imaginea este
împărţită în patru, rezultând patru dreptunghiuri sau pătrate mai mici (pe care le vom
numi quadrante), fiecare quadrant se împarte din nou în patru. Procedeul se repetă până
când se obţin quadrante cu o structură omogenă (adică au aceeaşi valoare a pixelilor).
Mai precis, în momentul în care un quadrant are o aceeaşi valoare pe întreaga suprafaţă
descompunerea este oprită pe acestă ramură, ea continuând pentru quadrantele care
prezintă valori diferite ale pixelilor. În orice caz procesul se opreşte la nivel de pixel
(Figura 11). Am ales pentru exemplificare o reprezentare booleană adică 1 şi 0 (1
pentru negru şi 0 pentru fond), aşa cum este înfăţişată în figura 12. Structura arborelui
este dată în figura 13. Pentru imagini cu valori diferite ale pixelilor, structura este
similară, doar că este mai complexă. Această metodă de stocare este eficientă când
imaginea conţine suprafeţe mari de o aceeaşi valoare. Imaginea raster va fi asociată cu
un tabel de pointere care localizează quadrantul din cadrul descompunerii şi un tabel de
indici care arată de câte ori a fost împărţit quadrantul.
Figura 13 Structura arborescentă quad-

tree
Fişierul imagine poate fi stocat în format ASCII, binar, binar împachetat, quad-
tree, sau într-o codificare proprie. Formatul ASCII nu este cel mai economicos, dar
prezintă avantajul că poate fi vizualizat şi modificat cu comenzi ale Norton
Commander sau Notepad din Windows. Formatul binar este, de obicei, formatul
standard de lucru cu fişierele imagine. Formatul binar împachetat este un format special
de compresie pentru fişiere binare întregi sau byte. Se utilizează, de regulă, pentru
economisirea spaţiului pe disc.
O mulţime de pixeli învecinaţi formează linii şi arii poligonale. În acest sistem

liniile şi ariile poligonale nu conservă continuitatea spaţiului real, de unde rezultă o
deformare a realităţii spaţiale. Mărimea acestei deformări este în funcţie de rezoluţia
utilizată. La ora actuală, la sistemele de mare rezoluţie această deformare este
acceptabilă.
Calitatea imaginilor raster este pusă în valoare atunci când se reprezintă
fenomene de mare variabilitate. De exemplu, altimetria şi batimetria se pretează mai
bine la o astfel de reprezentare. Analiza la nivel de celulă permite evidenţierea unor
proprietăţi importante ale terenului, cum ar fi depistarea unor arbori bolnavi. Aceasta
depinde şi de scara la care se lucrează. Datorită simplităţii lor, reprezentările raster se
pretează la anumite tipuri de analiză. Dacă o celulă nu poate să aibă decât o singură
valoare, nu înseamnă că nu este posibilă combinarea mai multor pixeli din imagini
diferite, prin suprapunere. Combinarea straturilor face obiectul Analizei Spaţiale.
Programele care compun procedurile de calcul pe imagini raster sunt mai simple decât
cele corespunzătoare modelelor vectoriale. Timpul de execuţie, însă, poate fi mai scurt
sau mai lung, funcţie de mărimea fişierului şi de performanţele procesorului.
3.5. Caracteristici ale hărţilor digitale

Rezoluţia în sistem vector, reprezintă cel mai mic increment pe care îl poate detecta
un digitizor. Sau altfel spus, distanţa cea mai mică dintre două puncte care este
sesizată prin sistemul de coordonate, ca fiind diferite. Această caracteristică depinde
de echipamentul şi softul utilizat în crearea hărţii precum şi de prelucrarea şi
afişarea ei pe monitor sau plotter. Acest increment, referit în teren, este dependent
de scara hărţii. La o scară mică distanţei dintre două puncte îi corespunde o distanţă
reală mai mare. De exemplu la o scară 1:500000 un digitizor cu un increment de 0.1
mm va produce o distanţă reală de 50 m. Deci nu se pot sesiza caracteristici
geografice sub această dimensiune. Apariţia unor caracteristici care au dimensiuni
sub 50 m, cum ar fi de exemplu reţeaua de drumuri, este dictată de scopul pentru
care a fost făcută harta. Drumurile sunt reprezentate prin semne convenţionale şi
deci nu reprezintă o dimensiune reală în teren la această scară. La scara 1:25000 un
acelaşi increment de 0.1 mm va produce în teren o distanţă reală de 2.5 m. În
această situaţie drumurile vor reprezenta caracteristici geografice reale (şi nu

convenţionale) având definită şi lăţimea, într-o marjă de eroare de 2.5 m. De cele
mai multe ori şi la această scară se folosesc tot semne convenţionale. Precizăm
faptul că, rezoluţia digitizoarelor este mult mai bună decât valoarea dată ca
exemplu, problema preciziei find transferată abilităţii operatorului.
În sistemul raster rezoluţia reprezintă dimensiunea maximă din teren care îi
corespunde unui pixel (definiţia este aceeaşi cu cea a rezoluţiei unei imagini
digitale). De exemplu o rezoluţie de 10 m înseamnă că, un pixel este asociat cu o
suprafaţă de 10x10 mp. Şi în sistem raster situaţia este similară, adică nu se
sesizează caracteristici geografice sub rezoluţia hărţii. Deoarece sistemul raster se
utilizează în special pentru reprezentarea suprafeţelor continue nu se folosesc semne
convenţionale pentru caracteristici geografice liniare. În cadrul unor proiecte se
utilizează combinaţii între vector ţi raster, cum ar fi suprapunerea unei hărţi
vectoriale peste o imagine raster, în vederea unei analize. Evident, se presupune că
acestea reprezintă un acelaşi areal la aceeaşi scară.
Există o legătură strânsă între georeferenţiere (vezi mai jos) şi rezoluţie.
Când se face asocierea unor puncte de coordonate geografice cunoscute din teren cu
componentele de pe o hartă, precizia asocierii este la limita rezoluţiei. Cu alte
cuvinte, determinarea cu o precizie mai bună a unui punct din teren decât rezoluţia
hărţii devine un lucru util. De exemplu la o hartă de 1:25000 un punct este suficient
dacă este determinat un punct cu o precizie de 2.5 m.
Acurateţea este distanţa la care o valoare estimată diferă de valoarea reală.

Acurateţea este strâns legată de precizie, cu care deseori se confundă. În
măsurătorile fizice precizia reprezintă numărul de cifre semnificative exprimate
într-un anumit sistem. Acurateţea este exprimată în mod obişnuit în termeni ai unui
interval. De exemplu, 24.51±0.03 cm indică faptul că valoarea adevărată se găseşte
între 24.48 cm şi 24.54 cm.
Acurateţea poziţională este una din problemele esenţiale ale
georeferenţierii. În cartografia tradiţională acurateţea este invers proporţională cu
scara. De exemplu, o hartă la scara 1:10000 are o acurateţe mai bună decât una la
1:100000. În cazul hărţilor digitale situaţia este mai complexă deoarece în cadrul
GIS putem avea hărţi în diferite sisteme de coordonate (în cazul vector) sau diferite
rezoluţii (în cazul raster), iar problema considerării lor iese din cadrul lucrării de
faţă.
3.6. Sisteme de coordonate şi proiecţii cartografice

Un punct în spaţiu poate fi localizat prin 3 sisteme de coordonate: coordonate
carteziene, coordonate geografice şi coordonate în proiecţie.
Figura 14 Sisteme de coordonate carteziene în două şi trei dimensiuni
1. Coordonatele carteziene în plan sunt definite de proiecţiile razei vectoare pe cele

două axe, iar în spaţiu de proiecţiile razei vectoare pe cele trei axe. În figura 14 am
reprezentat cele două tipuri de coordonate în sisteme rectangulare (cu axe
perpendiculare). Cele bidimensionale comportă o origine arbitrară faţă de care se
face referire şi de regulă are poziţia fixată în partea stângă jos astfel încât să avem
doar valori pozitive pentru Ox şi Oy. În cazul tridimensional originea se ia în
centrul Pământului, axa Oz fiind confundată cu axa de rotaţie. Coordonatele unui
punct se exprimă prin proiecţiile sale pe cele trei axe, fiind un triplet (x,y,z). Uneori
este mai comod să se lucreze în coordonate polare în plan sau coordonate sferice în
spaţiu. În cazul în care avem tripletul (r,φ,θ), adică distanţa la origine şi unghiurile
formate de raza vectoare cu axa Ox, respectiv cu Oz.
În cazul coordonatelor polare avem perechea (r,θ) care este legată de cele carteziene
prin formulele:
x = ρ cosθ
y = ρ sinθ
unde ρ = (x2+y2)1/2, 0≤ θ ≤ 2π.
Formulele de trensformare din coordonate cartziene în coordonate sferice sunt:
x = ρ sinθ cosφ
y = ρ sinθ sinφ
z = ρ cosθ
Unde ρ = (x2+y2+z2)1/2, 0≤ φ ≤ 2π, 0≤ θ ≤π/2.
Figura 15 Sistemele de coordonate polare şi sferice

2. Coordonatele geografice se exprimă într-un sistem de referinţă cu originea în

centrul Pământului, axa fundamentală fiind axa de rotaţie, iar plan fundamental planul
ecuatorului terestru. Sistemul de coordonate geografice este asemănător cu sistemul
de coordonate sferice, cu originea tot centrul Pământului, meridianul Greenwich
este conţinut în planul xOz şi ecuatorul este conţinut în planul xOy. În cazul
coordonatelor geografice altitudinea nu este exprimată prin lungimea razei vectoare
(adică distanţa de la centrul Pământului la punct) deoarece originea este greu de
precizat, ci este exprimată faţă de o suprafaţă de referinţă numită nivelul mării, care
implică faptul că Pământul este considerat un geoid. Suprafaţa de referinţă nu este
cunoscută exact decât la nivelul mărilor şi oceanelor. Sub continente, geoidul este o
formă teoretică care trebuie reconstituită prin măsurători.
Figura 16 Coordonate geografice
Coordonatele geografice sunt:

- latitudinea (φ) unui loc este unghiul format de planul ecuatorului terestru cu
verticala locului;
- longitudinea (λ) este unghiul format de meridianul iniţial (Greenwich) cu
meridianul locului (figura 16).
Pentru poziţionarea în spaţiu a unui punct se mai introduce cota, sau înălţimea
punctului deasupra nivelului mării. Distanţa de la punct la centrul Pământului
(geoid), este mult mai dificil de evaluat.
3. Coordonate elipsoidale. Termenul de coordonate elipsoidale este folosit

pentru coordonatele geografice la care altitudinea este exprimată în raport cu
suprafaţa unui elipsoid de rotaţie. Sateliţii furnizează, în general, coordonatele
elipsoidale (vezi GPS). Conversia acestor coordonate în sistemul geodezic naţional
implică calcule complexe şi sunt realizate pe calculator.
4. Coordonate în proiecţie. Trecerea de la coordonate carteziene sau
geografice la coordonate în proiecţie presupune aducerea tuturor punctelor de pe
suprafaţa Pământului pe un elipsoid de referinţă, eliminându-se astfel neregularităţile
geoidului. Transformarea coordonatelor se face prin formule matematice stabilite
pentru fiecare grup de proiecţii.
Din punct de vedere matematic, suprafaţa Pământului poate fi considerată o sferă,

un elipsoid de revoluţie sau un elipsoid triaxial. Deşi nici una din corpurile
menţionate nu reprezintă forma exactă a Pământului, din considerente practice
Pământul va fi considerat, în funcţie de precizia reprezentării, ca fiind unul din cele
trei corpuri. Programele încorporate în GIS sunt concepute de aşa manieră încât să
rezolve cât mai multe situaţii. În documentaţii se găsesc toate detaliile privitoare la
această problemă. De exemplu Arc/Info, în cazul sferic consideră raza medie a
Pământului de 6370997m. În cazul în care Pământul este considerat elipsoid de
revoluţie, elipticitatea se apreciază la o valoare medie de 0.003353. În această
situaţie diferenţa între o hartă obţinută de pe un Pământ considerat sferic şi pe un
Pământ considerat eliptic, nu este prea mare. Se apreciază că hărţile la scara
1:5000000 nu pot sesiza diferenţa. În cazul hărţilor cu scări de 1:1000000 sau mai
mari, pentru a menţine acurateţea, este nevoie ca Pământul să fie considerat un
elipsoid. Menţionăm că uneori în locul noţiunii de elipsoid se foloseşte şi termenul
de sferoid, adică un corp aproape sferic. Produsele GIS percep o largă varietate de
elipsoizi. De exemplu Arc/Info poate face prelucrări pe 26 de tipuri de elipsoizi.
În termeni matematici proiecţia cartografică poate fi definită ca o
corespondenţă unu la unu dintre punctele de pe suprafaţa sferei sau a elipsoidului şi
punctele proiectate pe un plan. Expresiile generale de transformare directe şi
inverse sunt:
x=f2(u,v), y=f2(u,v), (1)

u=F1(x,y), v=F2(x,y), (2)
Unde u şi v pot fi coordonate geografice (φ,λ), geodezice, sau alt tip de coordonate
curbilinii, iar x şi y sunt coordonatele carteziene. Funcţiile f1, f2, F1, F2 sunt continue
până la ordinul II al derivatelor parţiale corespunzătoare variabilelor fiecărei funcţii.
Procesul de transformare a datelor de pe o sferă sau elipsoid pe o suprafaţă
plană, distorsionează cel puţin una din caracterisici: forma, unghiurile, suprafaţa,
distanţa şi direcţia. Deoarece măsurătorile pe hartă conduc la luarea deciziilor este
necesar să se ştie de la început ce proiecţie distorsionează o anumită caracteristică şi
ce nu. De cele mai multe ori ele conservă o singură caracteristică. După mărimile
care sunt conservate se disting patru tipuri de proiecţii.
1) Proiecţia conformă conservă unghiurile. Cu alte cuvinte un unghi măsurat pe

suprafaţa Pământului va avea aceeaşi măsură cu un unghi evaluat pe harta în
proiecţie. Aceasta conduce şi la conservarea locală a formelor, adică a suprafeţelor
relativ mici. Pentru suprafeţe mari forma nu se conservă. De fapt nici o proiecţie nu
poate păstra suprafeţe de mari dimensiuni. Proiecţia stereografică este un caz
particular de proiecţie conformă în care scara creşte dinspre centru înspre periferie.
2) Proiecţia echivalentă conservă suprafeţele dar nu şi forma, astfel că, un pătrat
poate fi reprezentat printr-un dreptunghi, dar de aceeaşi arie. Pentru regiuni mici
această distorsiune este puţin sesizabilă. În astfel de proiecţii meridianele şi
paralelele nu se intersectează în unghiuri drepte.
3) Proiecţia echidistantă conservă distanţele dintre puncte. Scara nu se menţine
constantă pe întreaga hartă la nici o proiecţie. Au ca suprafaţă de proiectare
suprafeţe desfăşurabile (cilindru, con).
4) Proiecţia azimutală conservă direcţia. Distanţa dintre două puncte de pe
suprafaţa Pământului considerat sferic se măsoară pe un cerc mare, iar pe un
Pământ elipsoid se măsoară pe un arc de elipsă.
După suprafaţa pe care se proiectează distingem: (a) proiecţia pe un plan, (b)
proiecţia pe o suprafaţă conică şi (c) proiecţia pe o suprafaţă cilindrică. Ultimele
două sunt suprafeţe desfăşurabile, astfel că, în final vom avea tot o proiecţie
bidimensională. În cele ce urmează vom prezenta pe scurt cele trei categorii de

proiecţii.
(a) Proiecţia se realizează de obicei pe un plan tangent la sferă într-un punct, dar
poate fi şi secant (figura 17). Este o proiecţie azimutală, deci care conservă
direcţia. Punctul de tangenţă poate fi Polul nord, sud, un punct de pe Ecuator
sau orice alt punct intermediar rezultând trei aspecte: polar, ecuatorial şi oblic.
Cel mai simplu şi altminteri cel mai uzitat este aspectul polar. În această situaţie
paralelele devin prin proiecţie cercuri concentrice, iar meridianele sunt drepte
convergente spre pol (punctul de tangenţă). Proiecţiile azimutale se deosebesc
prin punctele din care se realizează perspectiva. Astfel deosebim proiecţia
gnomomică, în care punctul de perspectivă este centrul Pământului,
stereografică în care punctul de perspectivă este polul opus şi ortografică când
punctul de perspectivă se află la infinit (figura 18).
Figura17 Proiecţii pe un plan secant şi tangent la sferă
(b) Proiecţia conică cea mai simplă se obţine când suprafaţa conică este tangentă
la sferă (figura 19). Paralela la care conul este tangent se numeşte paralelă de
referinţă sau standard. Este exclusă situaţia când paralela standard este
Ecuatorul; această situaţie generează proiecţia cilindrică (vezi mai jos).
Meridianele sunt convergente spre pol. Pe paralela standard nu există
deformări. Acestea apar înspre N şi S. Polul nu este corect reprezentat, astfel că,
se procedează la selecţionarea conului în vecinătatea lui. O altă variantă a
proiecţiei conice este atunci când suprafaţa conică este secantă la suprafaţa
Pământului (figura 20).
Figura 18 Proiecţia ortografică, gnomomică şi

stereografică
Această situaţie defineşte două paralele standard. Distorsiunea nu este aceeaşi

pentru regiunile dintre paralele standard şi înspre N şi S. Proiecţia Lambert este un
exemplu de proiecţie conică conformă (tangentă).
Figura19 Proiecţie conică tangentă Figura 20 Proiecţie conică secantă
(c) Proiecţia cilindrică este o proiecţie pe o suprafaţă cilindrică desfăşurată. Sfera

sau elipsoidul poate fi tangentă (figura 21) sau secantă (figura 22) la cilindru.
Proiecţia Mercator este una din cele mai uzuale proiecţii cilindrice, ecuatorul
fiind linia de tangenţă. Pe suprafaţa proiectată şi desfăşurată, meridianele sunt
echidistante iar distanţa între paralele creşte înspre pol. Este o proiecţie
conformă. Există trei feluri de proiecţii cilindrice: normală (cea prezentată mai
sus), transversală şi oblică. Proiecţia transversală cea mai cunoscută este UTM
(Universal Transverse Mercator) în care cercul de contact este primul meridian,
sau linii paralele cu meridianul în cazul secant. Este o proiecţie conformă. Scara
este constantă numai de-a lungul meridianului central. Are avantajul că acoperă
toate latitudinile. În cazul oblic cercul de contact este un cerc mare arbitrar. În
toate proiecţiile cilindrice liniile de tangenţă, sau cele secante, nu au distorsiuni
şi astfel liniile sunt echidistante. Există şi alte tipuri de proiecţii, pe care le

putem numi arbitrare şi pe care nu le vom mai aminti.
În România se foloseşte proiecţia stereografică pe elipsoidul Krasowski. Proiecţia

Gaus-Kruger, care este o proiecţie cilindrică transversală, se foloseşte pentru hărţi
la scară mare 1:25.000, 1:50.000, 1:100.000.
Figura 21 Proiecţia cilindrică tangentă
Figura 22 Proiecţia cilindrică secantă
Detalii privitoare la proiecţiile cartografice se pot urmări în orice manual standard de

cartografie, sau în manualele de utilizare a softurilor GIS.
3.7. Problema scării în cartografia digitală

Datorită faptului că în GIS hărţile digitale sunt supuse unor operaţii de
mărire/micşorare, noţiunea de scară îşi pierde sensul aşa cum este perceput când
lucrăm cu hărţi pe suport de hârtie şi care nu pot fi supuse la astfel de operaţiuni.
Mărirea de câteva ori a unei porţiuni de hartă reprezentată vectorial conduce la o
slabă reprezentare a entităţilor geografice. Dacă pe harta originală (nemărită) o
frontieră de judeţ, să zicem, pare a avea o formă netedă, dacă o mărim de 10 ori
acest contur va deveni o linie frântă extrem de neregulată şi care pune sub semnul
îndoielii precizia. Dacă harta se micşorează, atunci programul va afişa numai o
parte din puncte pe ecran, dar nu se alterează aspectul general, conturul rămânând
neted. În cazul raster, mărimea unei porţiuni din hartă va produce o mărire a
pixelului, de fapt a celulei, iar harta nu va mai avea continuitatea celei originale.
Această operaţie este relevantă pentru vizualizarea modului de organizare de tip
celular a hărţilor raster. Mărind de mai multe ori o imagine raster celula va deveni
un pătrat cu latura tot mai mare. Problema scării trebuie pusă din momentul în care
aceasta se digitizează. Precizia în prelucrări va face referire întotdeauna la harta
originală indiferent de modul în care ar fi înfăţişată la un moment dat pe ecran.
Dacă avem digitizată o hartă la scara 1:100000 şi vrem să o listăm la scara de
1:50000, harta va fi de 4 ori mai mare iar contururile nu vor fi netede şi deci
aspectul va fi inestetic. În caz contrar, dacă dorim să listăm harta la o scară de
1:200000 se va desena doar 25% din porţiunea iniţială omiţându-se anumite detalii.
În cazul în care un acelaşi teritoriu este digitizat la scări diferite, utilizarea în comun
a celor două hărţi constituie o mare problemă. Se recomandă evitarea unei astfel de
situaţii.
3.8. Georeferenţierea
Este procesul prin care harta digitală este asociată cu coordonate geografice reale.
Sunt aplicaţii în care nu este necesară trecerea la coordonate geografice, fiind
suficient un sistem de coordonate carteziene. În cazul hărţilor vectoriale, care deja
conţin un sistem de coordonate local (cartezian), trecerea la coordonate geografice
se face prin transformări de coordonate. Practic georeferenţierea constă în

determinarea coordonatelor geografice ale unor puncte cu mare precizie şi
localizarea lor pe harta digitală, urmând ca restul punctelor să fie calculate automat
pe baza formulelor de transformare. Acest gen de operaţie se mai numeşte
georeferenţiere continuă. Trebuie menţionat faptul că, noile coordonate să fie
asociate cu o anumită proiecţie cartografică (figura 23).
În cazul raster nu avem nici un sistem de coordonate definit în imagine.

Georeferenţierea constă în localizarea cu precizie maximă a unor pixeli dispersaţi
pe imagine cărora li se asociază (prin program) coordonatele geografice cunoscute
dinainte. Coordonatele geografice ale celorlalţi pixeli se vor calcula tot cu ajutorul
formulelor de transformare. Deoarece pixelul are dimensiune, lui îi va corespunde o
suprafaţă pe Pământ. În consecinţă rezoluţia imaginii are o mare importanţă în
determinarea coordonatelor. Reamintim că rezoluţia unei imagini digitale reprezintă
dimensiunea maximă de pe suprafaţa Pământului căruia i se atribuie unui pixel.
Putem spune că precizia localizării pixelului căruia i se atribuie coordonatele
geografice este de ordinul rezoluţiei imaginii. Georeferenţierea în sistemul raster se
mai numeşte georeferenţiere discretă. Şi în această situaţie noile coordonate
trebuiesc asociate cu un sistem de proiecţie. Georeferenţierea constituie o mare
problemă când apar hărţi digitale diseminate, adică provenite de la diferite surse şi
care trebuie utilizate în comun.
3.9. Organizarea bazei de date spaţiale

Aşa cum am menţionat mai sus, hărţile digitale implicate în prelucrarea datelor sub
GIS constituie ceea ce se numeşte BDS. O hartă se descompune în mai multe straturi
de informaţie şi invers, mai multe straturi pot forma o hartă. Această idee stă la baza
organizării BDS. Este cel mai eficient mod de stocare hăţilor. Straturile pot fi
combinate astfel încât să genereze hărţi care nu există în formă tradiţională. Când se
creează un strat trebuie să se ştie că acesta este utilizat în întregime, adică entităţile
geografice nu pot fi separate. Cu alte cuvinte, dacă avem un strat care conţine râurile cu
limitele bazinelor hidrografice, la o apelare a hărţii ambele entităţi vor fi afişate chiar
dacă avem nevoie doar de una din ele. De aceea este bine ca aceste două tipuri de
entităţi geografice să fie stocate pe straturi diferite în cazul în care apar situaţii când ele
se vor prelucra separat. De fapt, produsele soft mai puternice au posibilitatea de a

îndepărta anumite porţiuni din hartă sau să creeze două straturi mai simple din unul mai
încărcat, însă această operţiune poate complica lucrurile în mod inutil (vezi Analiza
Spaţială). În consecinţă, pentru majoritatea prelucrărilor se preferă o structură simplă a
unui strat şi să avem mai multe straturi.
Figura 23 Georeferenţierea în sistemul vector şi raster
Un strat în sistemul vector comportă un ansamblu de primitive grafice ce partajează

aceleaşi proprietăţi topologice. Unele produse soft dau restricţii cu privire la utilizarea
în comun a primitivelor grafice. De exemplu în Arc/Info este interzis să se înfăţişeze pe

un acelaşi coverage puncte şi poligoane. Aceasta deoarece, pentru fiecare dintre ele se
generează câte un fişier cu extensia PAT, care reprezintă tabela de atribut punct (Point
Atribute Table) şi respectiv tabela de atribut a poligonului (Poligon Atribute Table),
situaţie care poate crea confuzii. Celelalte combinaţii sunt permise. Se recomandă ca
fiecare tip de primitivă grafică să fie pe câte un strat separat. De asemenea, în funcţie de
tema care reprezintă harta, putem avea mai multe straturi care să conţină aceleaşi
primitive grafice. De exemplu un strat care conţine lacuri (poligoane) trebuie să fie
separt de vegetaţie (care este format tot din poligoane). Un alt exemplu ar fi limitele
administrative de judeţ şi de comună. La prima vedere se poate lua decizia ca acestea să
fie reprezentate pe acelaşi strat. Dacă însă dorim să facem prelucrări numai la nivel de
judeţ (adică fără implicarea datelor atribut la nivel de comună), acest lucru nu se poate
face. În consecinţă, este de preferat ca acestea să aparţină la straturi diferite. Reamintim
că, fiecare strat este însoţit de tabela de atribut proprie. Din punct de vedere al
utilizatorului un strat este o hartă tematică. De asemenea, repartiţia pe mai multe
straturi este indispensabilă deoarece, restricţiile topologice de suprafaţă pretind
cunoaşterea şi identificarea (într-un graf planar) a tuturor descompunerilor arcelor şi
suprafeţelor apărute datorită creşterii volumului de informaţie, ceea ce ar duce la ilizi-
bilitatea hărţii. În sfârşit, analiza spaţială reclamă o organizarea a BDS pe straturi.
În sistemul raster un strat (layer) reprezintă o imagine tematică. Acestea pot fi tratate
împreună cu straturile vector sau separat, în funcţie de scopul urmărit. Se subînţelege că
programele care sunt în componenţa produsului GIS permit acest lucru.
Dintre straturile la scrară mică amintim: limite administrative, geologia, proprietăţile

funciare (cadastru), modul de utilizare al terenurilor, altimetria, hidrografia, reţeaua
drumurilor, reţeaua căilor ferate, reţeaua de electricitate. La scară mare putem avea:
planul străzilor unui oraş, reţeaua de apă, reţeaua de canalizare, reţeaua de gaz, reţeaua
de linii telefonice, reţeaua de electricitate aeriană sau subterană.
Ultimele exemple sugerează faptul că planul stradal ar trebui să fie conţinut în toate
celelalte straturi. Cel mai bine este ca acesta, care serveşte ca un background, să fie
separat deoarece el poate fi folosit şi în cu totul alte aplicaţii (cum ar fi amplasarea
firmelor, a zonelor rezidenţiale etc) şi poate fi combinat cu oricare din straturile

amintite. De asemnea, pentru o întreţinere eficientă a utilităţilor, este de preferat să
existe un serviciu în cadrul consiliului local care să urmărească toate activităţile
instituţiilor ce gestioneză astfel de activităţi, pentru o coordonare a lucrărilor de interes
comun. De exemplu, în cazul unei intervenţii la un cablu electric subteran, se poate lua
o decizie privitoare la cablurile telefonice, în sensul că, dacă acestora din urmă va
trebui să li se facă o revizie peste puţin timp, este preferabil ca această revizie să fie
făcută în momentul deschiderii porţiunii de teren pentru cablul electric şi nu la
momentul în care urmează, prin grafic, această intervenţie. Şi exemplele pot continua.
Specificaţiile pentru organizarea BDG se fac în faza de analiză a proiectului GIS, în

funcţie de scopul urmărit. Este o etapă foarte importantă de care depinde exploatarea în
continuare a proiectului. Aici se stabileşte, practic, conţinutul fiecărui strat şi în mod
automat şi tabelele de atribut. Orice modificare ulterioară poate crea mari probleme.
Figura 24 Straturi tematice ale aceluiaş areal

Manipularea şi operaţiile pe straturi ţin de modulul analiză spaţială. Una dintre cele mai
uzuale operaţii este suprapunerea de straturi. Este foarte important ca la suprapunerea
de hărţi să se ţină seama de scara şi de proiecţia cartografică în care a fost executată
harta. Suprapunerea de hărţi cu scări şi proiecţii diferite este lipsită de sens. În figura 24
am schiţat trei straturi corespunzătoare a trei teme diferite.
4. Date atribut
Datele tabelare care se asociază hărţilor digitale pot să aibă diferite formate (ASCII,
dbf sau formate proprii). Tipul de format intern este stabilit de fiecare produs GIS.
De exemplu, ArcView percepe date tabelare în format dbf. Acestea pot fi create cu
dBase sau Fox. Programul de calcul tabelar Excel poate exporta propriile fişiere în
dbf, cu condiţia să se utilizeze doar un singur sheet şi să aibă o structură de tip bază
de date (adică fiecare coloană să reprezinte un câmp, iar fiecare linie un articol – nu
se admit comentarii şi alte forme de scriere suplimentară). Acest lucru constituie un
mare avantaj deoarece Excel este un produs puternic şi foarte răspândit pe piaţă şi
permite multe din operaţiile de acest gen pe care le face ArcView şi chiar mai mult.
Cel puţin în ceea ce priveşte ArcView menţionăm faptul că, există două
categorii de tabele şi anume ceea ce se numeşte Atribute Table şi fişiere oarecare în
format dbf, care pot fi lipite la aceasta şi trebuie să îndeplinească condiţia de a avea
un câmp comun. Atribute Table se creează odată cu fişierul shape şi este intrinsec
legat de acesta. Conţine informaţii minime privitoare la tema respectivă, cărora li
se pot asocia temporar sau definitiv alte date din tabelul dbf care deja, cum am
spus, au un câmp comun. Se preferă o structură simplă pentru Atribute Table pentru
o mai facilă asociere cu celelalte tabele. Totalitatea datelor atribut formează ceea ce
se numeşte Baza de Date Atribut (BDA).
Cele mai multe produse GIS pot să importe fişiere sub formă de date
tabelare create cu produse Spreadsheet, cum ar fi Microsoft Excel sau Lotus 1-2-3
sau date sub formă de bază de date, cum ar fi Microsoft Access. Datele tabelare pot
fi de asemenea importate utilizând un limbaj de interogare (SQL – Structured
Query Language). Cum cele mai multe date tabelare pot fi acceptate de unul din
pachetele menţionate, introducerea acestora într-un GIS nu este o problemă dificilă.
Formatele tabelare cele mai larg acceptate de produsele GIS sunt CSV (Comma
Separated Variable) şi DBF (Format dBase). Formatul CSV este un fişier text
(ASCII) în care fiecare linie a textului constituie o singură înregistrare. Toate
variabilele din înregistrare sunt separate prin virgulă. DBF este un format de bază
de date foarte răspândit, promovat de Ashton Tate prin intermediul SGBD-ului
dBase. DBF este deasemenea formatul intern utilizat de către produsele ESRI, cum
ar fi ArcView şi PC Arc / Info. În figura 25 avem două exemple de astfel de
formate.
AREA PERIMETER GEOLOGY GEOLOGY_ID TEXT CODE
157977900.0 86802.7 2 255 Namurian Cn
255967400.0 204325.4 3 1155 Chadian-Brigantian Cb
5438690.0 13356.3 4 1155 Chadian-Brigantian Cb
(A: fişier în format DBF afişat de Excel)
AREA,PERIMETER,GEOLOGY,GEOLOGY_ID,TEXT,CODE
157977900.0,86802.7,2,255,Namurian,Cn
255967400.0,204325.4,3,1155,Chadian-Brigantian,Cb
5438690.0,13356.3,4,1155,Chadian-Brigantian,Cb
(B: fişier în format CSV afişat de un editor de texte standard)
Figura 25 Fişiere de date în format DBF şi CSV.
SGBD-uri puternice ca Oracle, Sybase şi Informix generează fişiere care pot fi

importate de majoritatea produselor GIS.
5. Geocodificarea. Baza de date Geografică.

Asocierea datelor tabelare cu cele spaţiale este o operaţie mai specială şi de fapt
reprezintă partea care deosebeşte un GIS de produse soft pentru cartografie digitală
(care au ca scop doar crearea de hărţi digitale şi reproducerea lor pe suport de
hârtie), de un SGBD tradiţional, de produsele CAD sau de programele de grafică
cum ar fi Corel Draw sau Freehand. Procesul de legare (asociere) a celor două
categorii de date se numeşte geocodificare. Operaţiunea este diferită de la un sistem
la altul. La sistemul vector fiecare primitivă grafică este asociată cu un tabel, care se
numeşte tabel atribut şi care conţine date alfanumerice referitoare la caracteristici
ale respectivei primitive grafice. De exemplu dacă o polilinie sau un arc (vezi
modelele topologice) este asociată cu o porţiune de şosea, atunci tabela de atribut
va trebui să conţină un cod de identificare unic pentru polilinia respectivă (care se
regăseşte în fişierul ce reprezintă harta vectorială), urmată de un minim de
caracteristici, cum ar fi, în cazul acesta, denumirea, calitatea, lungimea. Dacă un
poligon este asociat cu o suprafaţă de pădure acesta trebuie să aibă în tabela de
atribut, pe lîngă codul unic de identificare pentru poligon, alte elemente cum ar fi
suprafaţa, ce fel de arbori se află pe zona respectivă etc.
Trebuie remarcat faptul că, la crearea hărţii digitale vectoriale se creează automat şi
tabela de atribut care conţine un minim de informaţie referitoare la ceea ce
reprezintă primitiva grafică. Ulterior se permite modificarea conţinutului
câmpurilor, precum şi adăguarea altor tabele suplimentare la tabela de atribut la
aceasta. Tabelele suplimentare (uneori având denumirea Look up Table) sunt, în
principiu independente de tabela de atribut, dar care poate fi lipită la aceasta.
Condiţia realizării joncţiunii este ca tabela de atribut să aibă un cîmp comun cu
tabelele suplimentare. De exemplu, dacă avem o hartă cu limitele administrative ale
judeţelor, vom avea o tabelă de atribut care conţine codul de judeţ şi suprafaţa.
Avem un alt tabel care conţine codul de judeţ (obligatoriu acelaşi) şi oricâte
câmpuri referitoare la populaţie, cum ar fi: populaţia totală, populaţia ocupată în
agricultură, în industrie, număr de pensionari ş.a.m.d. Aceste fişiere se asamblează
cu tabela de atribut printr-o comandă şi se poate obţine o hartă orthoplet sau
chromoplet privitoare la datele nou ataşate. Avantajul acestei organizări costă în
întreţinerea mai facilă a fişierelor atribut precum şi independenţa lor de produsul

GIS utilizat.
Menţionăm faptul că, în cazul în care harta este digitizată cu un alt produs,
cum ar fi AUTOCAD, tabela de atribut nu există şi aceasta trebuie creată în
momentul conversiei în produsul GIS în care va fi exploatată harta în cauză.
Codurile de identificare ale atributelor trebuiesc date de la tastatură.
În sistemul raster, tabela de atribut va conţine drept cod numărul asociat pixelului,
iar procesul decurge similar. O particularitate a sistemului raster este că, atributul
poate să fie conţinut în imagine. De exemplu o hartă raster poate să conţină tipul de
sol şi o altă hartă valoarea ph. Prin ele însele acestea conţin şi atributul. Situaţia este
destul de fercvent întâlnită, deşi nu este eficientă. La baze de date de dimensiuni
mici problema nu este complicată, însă dacă avem foarte multe imagini, gestiunea
lor şi mai ales spaţiul pe disc poate deveni o sarcină complicată. Cele două imagini,
deorece reprezintă aceleaşi contururi pot fi asamblate rezultând o simplă hartă a
solurilor asociată cu o tabelă de atribut, care are în componenţă toate informaţiile
nespaţiale. Reamintim faptul că, organizarea internă a tabelei de atribut este de tip
bază de date relaţionară, mai precis fiecare coloană are un nume şi reprezintă
câmpul, iar linia articolele.
Precizăm faptul că, noţiunea de geocodificare (în engleză geocoding) poate avea şi
alt înţeles. În produsele elaborate de firma ESRI, prin geocodificare se înţelege
identificarea unei locaţii căreia i se atribuie o caracteristică, cum ar fi codul poştal.
În ArcView această operaţiune este foarte importantă. În schimb, ESRI foloseşte
pentru geocodificare ceea ce ei numesc modelul georelational (Georelational
Model). Un termen similar geocodificării, destul de des folosit în literatura de
specialitate, este adress matching.
Ansamblul celor două baze de date (BDS şi BDA) formează Baza de Date
Geografică (BDG). Acest concept este un termen consacrat ca atare şi deci nu
trebuie folosit cu alte înţelesuri. O dată geografică este un element al BDG şi, în
consecinţă prezintă un aspect dual: spaţial (poziţia în teren) şi atribut (ce reprezintă
acesta). În diferite lucrări de specialitate se utilizează alte denumiri. Baza de date
spaţială se numeşte baza de date grafică, iar baza de date geografică se numeşte
bază de date spaţială, cea atribut rămânând cu aceeaşi semnificaţie. Deci baza de
date spaţială este compusă din baza de date grafică şi baza de date atribut. Deoarece
din ce în ce mai des se vorbeşte de interogare spaţială şi aspaţială (adică atribut),
considerăm că denumirile utilizate de noi sunt mai potrivite.
În figura 26 am înfăţişat un element al BDG, adică o hartă digitală în format

vectorial însoţită de tabelele atribut corespunzătoare şi relaţiile între ele, într-o
manieră simplificată, păstrând metodologia Arc/Info. Primele două tabele (polygon
arc topology; polygon attribute table) sunt necesare pentru a întreţine topologia.
Polygon Arc Topology

Polygon Arc List
A 1,2,3
B 2,5,6
C 3,4,6
Polygon Attribute Table

Polygon Area Code Forest Block Tree Type
A 200 1 13-42 Larch
B 100 2 13-43 Pine
C 100 3 13-44 Larch
Relate Table A Relate Table B

Forest Block Planting Date Tree Type Value
13-42 Jan 1968 Larch £100.0
13-42 Mar 1964 Pine £120.0
13-43 Jan 1970 Oak £300.0
13-44 Feb 1969 Walnut £250.0
Figura 26 Asocierea datelor spaţiale cu cele atribut

Tabelei de atribut pentru un poligon i se poate ataşa (şi acest lucru este cel mai
frecvent) alte tabele. În cazul concret de mai sus, datele adiţionale pot fi adăugate,
tabela de atribut utilizând comanda “Relates”. Această comandă combină cele două
tabele, mai precis tabela de atribut pentru poligon (care este intrinsec legată de
hartă) şi tabela independentă (în acest caz tabela A). Pentru cazul prezentat,
câmpurile comune sunt: Forest Block (pentru tabela A) şi Tree Type (pentru tabela
B). Când acestea sunt asamblate, utilizatorul poate examina date din tabelele
adăugate ca şi cum ar fi conţinute în tabela de atribut pentru poligon. Sunt două
motive pentru care acestea se ţin separat: datele sunt mai uşor de întreţinut în acest
format relaţional, iar procesarea şi stocarea este mai redusă. Mai sus, am menţionat
relaţia dintre fiecare caracteristică geografică dintr-un set de date şi tabela
conţinând datele asociate, ca fiind o relaţie de tip “1:1”, utilizând modelul relaţional
dintre alte modele posibile. În tabelul care urmează sunt prezentate toate relaţiile
posibile între înregistrări.
• Unu la unu În această situaţie, o relaţie a unei înregistrări din tabelul

A poate avea doar o singură înregistrare
corespunzătoare în tabelul B. Acest tip de relaţie este
foarte întâlnit în bazele de date geografice, în special în
întreţinerea legăturilor dintre entităţi şi tabelele de
atribut corespunzătoare.
• Unu la mai În această relaţie, unei înregistrări din tabelul A îi

mulţi corespunde mai multe înregistrări din tablelul B. În
exemplul din figura 4, numărul corespunzător câmpului
Forest Block identifică mai multe date privitoare la
plantare. Acest tip de relaţie este adesea utilizată în
bazele de date GIS unde, diferite componente ale unei
organizaţii furnizează informaţii către GIS iar
utilizatorii de GIS care doresc pot să acceseze
informaţia disponibilă.
• Mai mulţi la În acest caz, o înregistare din tabelul A poate avea mai
mai mulţi mult decât o corespondenţă în tabelul B, iar tabelul B
poate avea mai mult decât o corespondenţă în tabelul A.
Deşi acest tip de corespondenţă este rar în aplicaţiile
GIS, acestea pot apărea la utilizatorii care accesează
date ce au deja două tipuri de relaţii. Un utilizator poate
solicita o interogare pentru a afla când toţi lăstarii vor fi
plantaţi pentru fiecare zonă forestieră. Mai multe
poligoane conţin lăstarii şi un poligon conţine mai multe
date calendaristice la care se plantează.
6. Tehnici de intoducere a datelor spaţiale

Înainte de a face orice analiză şi de a obţine rezultate dintr-un GIS este necesar să
introducem datele. Acest lucru este dependent de un număr de factori, şi anume: ce
fel de date sunt necesare, cum vor fi utilizate şi în ce format sunt stocate. Atunci
când se implementează un proiect GIS, una din cele mai importante sarcini este
definirea întrebărilor care urmează să fie puse şi răspunsurile posibile, privitoare la
datele de prelucrat şi de obţinut. Aceste deziderate fiind odată cunoscute este
preferabil ca datele necesare pentru atingerea lor să fie cât mai puţine. Următorul
pas este de a vedea ce fel de date sunt disponibile, mai precis sub ce formă, şi dacă
acestea trebuie să fie digitizate prin mijloace proprii sau achiziţionate de la un
furnizor.
6.1. Digitizarea
Introducerea datelor cartografice nu este simplă. Dacă datele disponibile sunt în
formă analogică, cum ar fi hărţi pe suport de hârtie sau fotograme ele trebuie
convertite în formă digitală înainte de a fi importate în GIS. Sunt două căi pentru a
realiza această conversie: digitizarea şi scanarea.
Figura 27 Digitizorul sau tableta grafică

Procesul de digitizare constă în transformarea datelor grafice din format analogic în

format digital. Această acţiune presupune existenţa unui digitizor conectat la un
calculator şi prevăzut cu un soft specializat. Digitizorul sau tableta grafică (figura
27) este o suprafaţă plană de diferite dimensiuni, care conţine o reţea foarte fină de
fire şi care realizează poziţionarea punctelor într-un sistem de coordonate propriu,
prin apăsarea unor butoane de pe un cursor. Acesta este un dispozitiv prevăzut cu o
lupă în care sunt încastrate două fire în formă de cruce. Cursorul se suprapune pe
punctul care urmează a fi înregistrat, astfel încât încrucişarea firelor să coincidă cu
acel punct. Butoanele de pe cursor au un rol foarte precis, apăsarea lor producând o
anumită acţiune (marcarea unui punct, crearea unui nod, închiderea unui poligon).
Acestea sunt predefinite, adică prin program se stabileşte rolul fiecărui buton. În
principiu, setarea lor poate fi modificată de către utilizator. În momentul în care
cursorul este mişcat pe suprafaţa plană, aceste fire sunt activate, iar programul de
digitizare foloseşte acest semnal pentru a determina exact poziţionarea cursorului.
Apăsând un buton se înregistrează coordonatele punctului respectiv. Prin
construcţie, digitizorul percepe coordonatele în sistemul propriu. Un punct va avea
deci coordonatele (xd,yd). Fişierul rezultat însă, va conţine coordonatele carteziene
alese de utilizator sau coordonate reale. Convertirea din coordonate digitizor în
coordonate carteziene se realizează prin transformarea afină:
X c= A + B X d + C Y d
Y c= D + E X d + F Y d
unde (Xc, Yc) sunt coordonatele carteziene fixate de utilizator. Coeficienţii

transformării A, B, C, D, E, F reprezintă numere care trebuiesc determinate pe baza
a trei puncte de coordonate cunoscute atât ale digitizorului cât şi cele fixate de
utilizator. Astfel se formează şase ecuaţii cu şase necunoscute, în general sistemul

fiind compatibil determinat. Aceste puncte se consideră ca fiind extrem de precise.
O alternativă la transformarea menţionată este tot o transformare afină, cu mai
puţini coeficienţi, cunoscută sub numele de transformarea Helmert care este dată de
perechea de formule:
Xc= A + C Xd + D Yd
Y c= B + D X d + C Y d
Menţionăm că transformarea afină, care conţine de fapt translaţii, rotaţii şi

transformări de scară, poate altera forma obiectelor în cazul în care scara este
diferită în cele două direcţii, sau rotaţia are un alt unghi în cele două sisteme (al
digitizorului şi al utilizatorului). O altă transformare care de asemenea conţine
translaţii, rotaţii şi transformări de scară, dar care conservă forma este transformarea
conformă, care este dată de formulele (Bernhardsen, 1992):
Xc= A + C Xd - D Yd
Y c= B + C Y d + D X d
Evident între coeficienţii care apar în formule diferite, pe care Ie-am notat cu
aceleaşi litere, nu există nici o legătură.
De reţinut faptul că, formulele de transformare sunt încorporate în programul de

digitizare, rezultatul final fiind dat direct în coordonate utilizator.
În timp ce harta este înregistrată cu ajutorul cursorului care se mişcă pe suprafaţa

hărţii, acesta transmite softului poziţiile sale care corespund unor caracteristici
geografice de pe hartă, într-o manieră în care produsul GIS îl poate înţelege şi
utiliza prin reproducerea lor pe ecran. Există două regimuri de introducere a datelor:
regim punct şi regim stream. În primul caz, fiecare punct este marcat prin apăsarea
unui buton al cursorului în momentul când se doreşte să se facă acest lucru. În mod
stream cursorul urmează linia care se digitizează, iar programul marchează în mod
automat coordonatele punctelor de pe traseul liniei. Aceasta ar părea, la prima
vedere că, este mult mai rapid şi deci mai eficient, însă programul va înregistra
foarte multe puncte, parte din ele inutile, fişierul rezultat ocupând astfel mult spaţiu
pe disc. În orice caz, se consideră că regimul punct produce o acurateţe mai bună
decât cel stream.
Se poate folosi un alt pachet de programe decât GIS pentru digitizare şi acest lucru
este de preferat în cazul în care nu se doreşte încărcarea unui hard şi soft costisitor
cu o sarcină simplă, cum este digitizarea.
Procesul de digitizare
Înainte de a începe procesul de digitizare, trebuie să stabilim scopul, să alegem
hărţile care deja există pe suport de hârtie şi să definitivăm straturile. O hartă poate
fi digitizată pentru mai multe scopuri: fie pentru pentru a fi pur şi simplu reprodusă,
fie pentru a fi utilizată într-un GIS sau să fie integrată într-o bază de date spaţială,
ca parte componentă a unei alte hărţi digitale deja existente. Scopul va decide şi
alegerea caracteristicilor hărţilor, în speţă: temele şi gradul de detaliere, scara,
sistemul de coordonate. După fixarea temelor vom decide câte straturi vor fi
necesare. Când spunem că digitizăm o hartă, digitizăm de fapt un strat. Tot acum se
vor ţine cont de eventualele interdicţii impuse de produsul cu care se vor face
prelucrările. Reamintim că în Arc/Info nu se permite existenţa pe un acelaşi strat a
punctelor şi a poligoanelor, deoarece fiecare generează un fişier cu extensia PAT,
având specificaţii diferite (Point Atribute Table şi respectiv Poligon Atribute
Table). În orice caz, este de preferat, indiferent de programul utilizat în digitizare şi
de produsul GIS cu care se face prelucrarea, ca fiecare strat să conţină un singur tip
de primitivă grafică: strat punct, strat arc, strat poligon.
Procesul de digitizare propriu-zis presupune următoarele etape:

- Fixarea punctelor de control şi apoi digitizarea lor. După această operaţiune se
va afişa o eroare calculată prin metoda celor mai mici pătrate (RMSE – Root
Mean Square Error). Dacă eroarea este acceptată, se va trece la pasul următor,
în caz contrar procesul se reia.
- Fixarea dinensiunilor hărţii.

- Digitizarea punctelor.
- Digitizarea arcelor.
- Digitizarea poligoanelor (dacă este permis în acel strat).
- Salvarea fişierului.
Punctele de control se dau la începutul fiecărei sesiuni de lucru şi sunt în număr de

minim patru. Se tastează (sau se citesc din fişier) coordonatele care se numesc
adevărate, după care se digitizează aceste puncte. Evident că acestea nu vor
coincide cu punctele digitizate, apărând o anumită diferenţă. Aceste diferenţe se
ridică la pătrat şi se însumează, iar suma se împarte la numărul de înregistrări:
S=(1/4)∑(xadev(i)- xdig(i))2
Se extrage rădăcina pătrată din S pentru a obţine o caracteristică a erorii de

măsurare în aceleaşi unităţi ca şi cele originale. Această metodă se numeşte metoda
celor mai mici pătrate (Root Mean Square), iar eroarea este cunoscută sub numele
de RMSError. Pentru a obţine o acurateţe bună în procesul de digitizare trebuie ca
această eroare să fie cât mai mică. Se consideră că o eroare de 0,08 mm (este vorba
de deminensiunea pe harta de pe care se digitizează) este foarte bună, iar una de
0,16 este o valoare acceptabilă. De fapt mărimea erorii este decisă în ultimă
imstanţă de utilizator. Dimensiunile hărţii se fixează ceva mai mari decât harta
originală pentru a avea un control mai bun la margini, unde vor apare întreruperi de
arce sau poligoane.
Corecţiile se pot face fie în procesul de digitizare fie în procesul de editare (aceasta
fiind faza următoare digitizării). În faza de digitizare se corectează erori accidentale
pe care operatorul le sesizează imediat.
Procesul de digitizare include şi introducerea codurilor de identificare ale

primitivelor grafice care permit legarea acestora cu datele atribut. Acestea se
introduc de la tastatură sau cu ajutorul butoanelor de pe cursor, dacă acest lucru
permite şi a fost stabilit dinainte.
În timpul digitizării se introduc erori indiferent de tehnologia folosită (hard

şi soft) sau de abilitatea operatorului. Să ne imaginăm următoarea operaţiune: fixăm
cursorul pe un punct, apoi mutăm cursorul oriunde pe suprafaţa de hârtie şi în fine
încercăm să-l fixăm din nou pe acelaşi punct. Niciodată nu vom putea să-l
poziţionăm exact în acelaşi punct, ci doar foarte aproape. De asemenea dacă
digitizăm o curbă de două ori, în mod sigur nu vom parcurge acelaşi traseu, nici
punctele intermediare nu vor fi aceleaşi (figura 28). În aceste condiţii este absolut
necesar ca să evaluăm gradul de precizie al operaţiunilor implicate.
Problema care se pune este de a ne încadra în marjele de eroare pe care ni le impune
viitoarea prelucrare pe harta respectivă.
Figura 28 Digitizarea de două ori a unui arc
În cele ce urmează vom aborda câteva dintre erorile care apar în procesul
de digitizare. Când avem de digitizat o linie mai lungă de 5 cm se recomandă ca
aceasta să fie compusă din două arce; cu alte cuvinte să introducem un nod
suplimentar. Închiderea unui arc urmată imediat de deschiderea altuia (şi care se
doreşte a fi o continuare a primului) implică introducerea unui nod de start pentru
următorul arc, care de fapt trebuie să coincidă cu nodul final al arcului precedent.
Această situaţie, precum şi altele asemănătoare conduc la introducerea unei noţiuni,
numită Snap Node Tolerance, care să permită contopirea celor două noduri, fapt
ştiut din cele de mai sus că, nu putem localiza la doi timpi diferiţi exact acelaşi
punct. Snap Node Tolerance este o măsură a erorii, care este egală cu o valoare ce
reprezintă raza cercului în interiorul căruia oricare două noduri digitizate vor
reprezenta acelaşi nod (figura 29). Sau dacă vreţi, distanţa din jurul unui nod pentru
care orice alt nod digitizat va coincide cu acesta. Trebuie să facem un comenatriu
privitor la modul în care se contopesc nodurile. Unele produse soft cer ca, pentru
contopirea a două noduri, cercurile a căror rază este egală cu Snap Node Tolerance
doar să se intersecteze (figura 29 a), iar altele cer ca cele două noduri să cadă în
interiorul celor două cercuri (figura 29 b).
Alte situaţii posibile pe care le putem întâlni în procesul de digitizare sunt
cele prezentate în figra 30. Aceste situaţii pot apărea din două motive: fie că exact
aşa ar fi trebuit să înfăţişăm arcele, fie că este vorba de o greşeală.
Figura 29 Snap Node Tollerance
Figura 30 Dangle node şi dangle arc
Pentru a clarifica astfel de situaţii se introduce o altă noţiune numită Dangle

Length, adică distanţa minimă permisă pentru a deplasa un nod aflat în imediata
vecinătate a unui arc. Dacă distanţa dintre nod şi arc, în configuraţia din figura 30 a,
este sub distanţa specificată atunci vom avea rezultatul din figura 31 a. Dacă acelaşi
lucru este valabil pentru situaţia figura 30 b, se va obţine aspectul din figura 31 b.
Figura 31 Arcele din figura 30 după topologizare
În cazul în care această distanţă este mai mare, se va intercala un nod suplimentar şi
vom avea patru arce (figura 31 c). Toate aceste operaţiuni se fac în procesul de
topologizare (în Arc/Into comanda de creare a topologiei se numeşte CLEAN).
O ultimă situaţie pe care o amintim este cea înfăţişată în figura 32 a. Se observă o

apropiere exagerată a arcelor A şi B. Aceasta poate să apară dintr-o greşală de
digitizare sau nu. Pentru a elimina o situaţie în care un arc este, practic, dublat s-a
introdus un nou concept numit Fuzzy Tolerance, care reprezintă distanţa minimă ce
separă două arce. Dacă distanţa dintre arce este mai mică decât cea precizată în
Fuzzy Tolerance, arcele A şi B se vor contopi şi vom avea situaţia din figura 32 b.
În caz contrar, va rămâne configuraţia din figura 32 a.
Figura 32 Eroarea Fuzzy
Unele erori se corectează în timpul procesului de digitizare, altele în faza

următoare, de editare. În faza de editare se introduc datele care au fost omise la
digitizare, se şterg cele care au fost introduse nejustificat şi se corectează cele care
necesită această operaţiune. Această etapă este mare consumatoare de timp, mai
ales dacă digitizarea a fost făcută neglijent. Uneori poate dura mai mult decât
digitizarea propriu-zisă. Ultima fază este crearea topologiei, care poate scoate în
evidenţă alte erori. În această situaţie se va reveni în etapa de editare, se vor efectua
corecţiile, şi în final se reface topologia.
În cele de mai sus am înfăţişat doar principiile generale, fiecare prgram de digitizare
(sau modulul din cadrul GIS) având propriile reguli pentru realizarea unei hărţi
digitale. Intenţia noastră este de a oferi o imagine de ansamblu asupra întregului
proces.
6.2. Scanarea
Procesul de scanare constă în conversia datelor din format analogic (cum sunt
hărţile tradiţionale pe suport de hârtie, imagini aeriene, sau orice altă imagine) în
format digital. Modul în care se realizează scanarea este următorul: imaginea este
împărţită în puncte (matrice de puncte) fiecăruia atribuindu-i-se un număr în
conformitate cu nuanţa de gri sau culoarea de pe original. Procesul este analog cu
fotocopierea. Un fotocopiator scanează imaginea şi apoi o reproduce imediat pe
hârtie. Un scaner copiază imaginea şi apoi o stochează într-un fişier raster, care
ulterior poate fi prelucrat utilizând un produs de procesare de imagini. Cel mai
uzual format este TIFF (Tag Image File Format). Rezultatul va fi un fişier în sistem
de reprezentare raster. Acest fişier se poate utiliza fie pentru o simplă afişare sau în
combinaţie cu alte elemente ale BDS (hărţi vectoriale sau imagini), fie pentru a
obţine o hartă vectorială.
Scanerele generează fişiere atât în nuanţe de gri cât şi color. Fiecare celulă scanată
în scala gri se reprezintă pe 1 byte (8 biţi) de la 0 (pentru negru) la 255 (pentru alb).
În cazul color fiecărei celule i se rezervă câte un byte pentru fiecare culoare de bază
(reşu, verde şi albastru), deci în total 3 bytes. În plus densitatea de puncte (mărimea
celulelor) variază în funcţie de performanţele scanerului. Unitatea de măsură este
numită dots per inch (dpi), adică numărul de puncte pe un inch, care de fapt
reprezintă o densitate. Aceasta poate varia de la 75 dpi la 600 dpi. Putem intui că,
indiferent de metoda de stocare folosită (oricât este ea de eficientă) este nevoie de

un spaţiu foarte mare pe disc. De aceea este important să acordăm o mare atenţie
procesului de scanare şi să ne definim de la început opţiunile, adică scopul pentru
care executăm o astfel de operaţiune.
Una dintre cele mai întâlnite situaţii este scanarea unei hărţi tematice trasate în alb-
negru, care urmează a fi vectorizată, adică se urmăreşte obţinerea unei hărţi
vectoriale. La prima vedere aceasta ar trebui să aibă ca rezultat direct o imagine
booleană, adică 0 (pentru alb) şi 1 (pentru negru). Problema nu este chiar atât de
simplă deoarece pot apărea şi valori intermediare. Acest lucru se întâmplă la linii
foarte subţiri şi atunci acestea, sau parte din ele pot dispare. Aşa cum am menţionat
în regim de nuanţe de gri avem o reprezentare pe un byte, adică valori între 0 şi
255. În această situaţie este dificil să spunem ce este exact alb şi ce este exact
negru. În aceste condiţii se impune un prag de reprezentare. Toate valorile mai mici
decât acest prag vor fi 0 şi celelalte vor fi 1. Acesta este dat de utilizator. Dacă
pragul este prea mare, anumite date cum ar fi liniile subţiri, se pot pierde, iar dacă
pragul este prea mic apar date inutile cum ar fi zgomotul sau petele. A găsi pragul
optim ia ceva timp, însă merită deoarece se va obţine o hartă de calitate. Rezultatul
final va fi un fişier raster boolean.
După scanare, următoarea fază este editarea, în care, după ce am determinat precis,
cele trei categorii de date: date utile (puncte, linii, poligoane), simboluri (adnotaţii
sau semne convenţionale) şi zgomot se procedează la următoarele operaţiuni:
- îndepărtarea zgomotului;
- îndepărtarea simbolurilor (dacă este necesar);
- vectorizarea;
- adăugarea de date suplimentare (dacă este necesar);
- corecţia erorilor;
- geocodificarea;
- crearea topologiei;
- georeferenţierea.
“Zgomotul” este un termen preluat din acustică, şi reprezintă date care sunt
înregistrate şi nu sunt utile, datorită unor perturbaţii apărute în procesul de scanare.
Dacă fişierul raster rezultat va fi folosit doar ca o simplă imagine compilată, doar
zgomotul trebuie îndepărtat. În cazul în care aceasta se doreşte a fi un strat tematic
(coverage) trebuie îndepărtate şi simbolurile. La o prelucrare şi o imprimare
ulterioară acestea vor fi adăugate pe hartă conform regulilor produsului GIS folosit.
Procesul de vectorizare poate fi rezumat asfel:

1. Se înregistrează doar pixelii care formează o structură, cum ar fi o linie
sau un poligon.
2. Dintre pixelii răspândiţi de-a lungul unei linii, vor fi înregistraţi cei din
mijloc (unde norul de puncte este mai dens), care în fapt formează
scheletul structurii.
3. Coordonatele se determină pentru punctul de start şi cel de sfârşit a
fiecărui segment.
Vectorizarea este afectată de următoarele erori:

- deformarea sau întreruperea liniilor;
- vectorizarea datelor inutile (cum ar fi pete, care pot apărea sub formă de
poligoane);
- curbe netede devin “zimţate” datorită introducerii de puncte de inflexiune
în locuri unde nu este cazul.
Figura 33 Porţiune mărită

dintr-o imagine scanată
Multe produse program conţin rutine de corecţie asigurând o scanare de calitate. De

asemenea există posibilitatea de vectorizare automată. Mai precis, prin program se
identifică nodurile, se trasează arcele, respectiv poligoanele. În această situaţie este
de preferat ca fişierul rezultat în urma scanării să fie în prealabil “curăţat” de
informaţia nedorită (zgomot, simboluri etc). În cazul în care vectorizarea se face
manual, se procedează la o mărire (zoom) a porţiunii din imagine în care se execută
operaţiunea (figura 33), iar segmentele vor fi trasate, pe cât posibil pe mijlocul
liniei. Nodurile şi punctele se marchează prin apăsarea unor taste sau butoane de pe
mouse, după instrucţiunile elaborate de produsul cu care se face această operaţiune.
Ca şi digitizarea, scanarea-vectorizarea introduce erori care trebuiesc corectate.

Corecţiile se fac după regulile structurilor vectoriale. Harta rezultată nu conţine
coduri de identificare pentru a putea fi legată de atribute. Acestea se vor introduce
de la tastatură, proces pe care îl numim geocodificare. Odată acestea introduse,
harta rezultată va fi un strat în format vector ce aparţine BDS.
6.3. Date preluate prin GPS

În ultimii ani au apărut noi sisteme de măsurare a distanţelor şi a coordonatelor
geografice. Poziţionarea unui punct cu ajutorul sateliţilor este fără îndoială cel mai
spectaculos. Actualmente este posibil să se măsoare poziţia geodezică a unui punct
de pe suprafaţa Pământului, cu o eroare de câţiva centimetrii, fără a utiliza reperele
geodezice existente. Acest sistem, apărut în anul 1990 se numeşte NAVSTAR
(NAVigation Satellite Timing And Ranging) – GPS (Global Positionning System),
sau pe scurt GPS. Procesul de poziţionare este următorul. Sistemul este compus din
24 sateliţi (1992) pe orbite circulare înalte (aproximativ 20000 km).
Întregul program spaţial a fost finanţat de Guvernul SUA şi este în permanenţă

monitorizat de către Departamentul Apărării care, de altfel este şi principalul
beneficiar. Sistemul are la bază procedeul numit şi triangulaţie spaţială, în care pe
lângă staţia mobilă de la sol sunt implicaţi încă patru sateliţi. Menţionăm faptul că,
în orice moment şi în orice punct de pe glob se pot “vedea” cel puţin 4 sateliţi.
Înainte de a expune principiul determinării poziţiei vom descrie, pe scurt,

caracteristicile echipamentelor şi a modului de comunicaţie satelit – staţie. În
vederea măsurării distanţei, sateliţii sunt notaţi fiecare cu câte patru ceasuri
atomice, unul în funcţiune şi trei de rezervă. Aceste orologii funcţionează pe baza
oscilaţiilor unui atom (de unde şi denumirea), care are o precizie extraordinar de
bună şi se consideră că, timpul furnizat de acesta este exact. Această precizie are şi
un cost, fiecare ceas fiind estimat la 100000$. Staţia mobilă are în componenţă un
ceas cu cuarţ care are o precizie (vorbim de staţiile performante) de 10-9 secunde.
Atât satelitul cât şi staţia emite în mod sincronizat un anumit semnal radio codificat
(pseudo – random code) materializat printr-o succesiune de cifre binare (0 şi 1), pe
o lungime de undă în domeniul radio. Cu alte cuvinte, atât satelitul cât şi staţia emit
acelaşi cod în acelaşi timp (măsurat evident după ceasul propriu). Staţia mobilă
poate măsura timpul scurs de când a emis codul şi până când a receptat acelaşi cod.
Timpul scurs se înmulţeşte cu viteza luminii (viteza de propagare a undelor
electromagnetice) şi se obţine distanţa.
Măsurând distanţa la satelitul S1 se obţine valoarea r1 (figura 34). Deci staţia mobilă
se află pe o sferă cu centrul în S1 şi de rază r1. Măsurând distanţa la satelitul S2 se
obţine valoarea r2. Staţia mobilă va fi şi pe sfera de rază r2 cu centrul în S2.
Figura 34 Localizarea punctelor în spaţiu

Mai precis, staţia se află pe cercul obţinut prin intersecţia celor două sfere (haşurat
în figura 34). Pentru localizarea mai precisă avem nevoie de o a treia măsurare,
anume a satelitului S3. Sfera de rază r3 va intersecta cercul în două puncte (A şi B).
Problema s-a redus la a alege care dintre cele două puncte este cel corect. În caz
contrar este nevoie de o a patra măsurare. O situaţie mai specială este când
cunoaştem altitudinea. În acest caz se poate îndepărta cu uşurinţă punctul eronat
prin înlocuirea uneia dintre sfere cu o sferă de rază egală cu raza Pământului.
Acesta este modul de determinare a coordonatelor geografice pe mare (cota 0).
În consecinţă avem nevoie de trei măsurători pentru localizarea staţiei în trei
dimensiuni, dacă putem îndepărta punctul eronat. Staţiile GPS au în componenţă
diferite tehnici de eliminare a acestui punct. Aşa că, teoretic este nevoie doar de trei
măsurători. Aceasta presupune că, ceasurile sunt perfect sincronizate. În cazul în
care ele nu sunt perfect sincronizate şi acesta este cazul real, vom avea nevoie de o
a patra măsurare după cum vom vedea în cele ce urmează.
Figura 35 Efectul produs de nesincro-

nizarea orologiilor
Aşa cum am precizat mai sus, ceasul atomic de satelit se consideră exact, deci va
exprima timpul de referinţă. Pentru o mai uşoară înţelegere a principiului de
localizare vom prezenta cazul bidimensional, eliminând o măsurare. Să presupunem
că ceasul de pe staţia mobilă este înainte cu o secundă. În figura 35 am înfăţişat prin
linii subţiri cazul exact (când ceasurile sunt sincronizate perfect), care generează
punctul X, loc în care se găseşte staţia. Deoarece ceasul staţiei merge înainte,
semnalul "pleacă mai repede", noi primim semnalul de la satelit mai târziu cu o
secundă. Cele trei arce nu se mai intersectează într-un punct, apărând un triunghi
sferic ABC. Staţia are în dotare un mic calculator care este programat să execute
corecţia. Sesizând diferenţa calculatorul execută o scădere (sau o adunare, dacă
ceasul staţiei este întârziat) cu o anumită unitate de timp pentru fiecare măsurare.
Dacă scade prea puţin, la al doilea control va scădea din nou, dacă a scăzut prea
mult, ulterior va adăuga o cantitate de timp mai mică, ş.a.m.d. Aceste iteraţii se
execută până când întreaga suprafaţă a triunghiului ABC se apropie de punctul X.
Acesta este, în mare, principiul funcţionării unei staţii GPS.
Am afirmat mai sus că întregul sistem este monitorizat de către Departamentul

Apărării SUA. Perioada de rotaţie a fiecărui satelit este de 12 ore, deci fiecare
satelit va trece de două ori în vecinătatea staţiei de supraveghere, care măsoară în
permanenţă caracteristicile cinematice ale satelitului (viteză, parametrii orbitali,
etc.) precum şi starea tehnică. În cazul apariţiilor unor perturbaţii gravitaţionale din
partea Lunii şi a Soarelui precum şi a presiunii radiaţiei solare, se va proceda la
ameliorarea acestor efecte de la sol. Caracteristicile cinematice sunt transmise de
către satelit spre staţia mobilă. Aceste informaţii sunt folosite pentru determinarea
precisă a poziţiei satelitului care are un rol important în determinarea coordonatelor.
Dacă aceste date sunt transmise pe acelaşi canal, operaţiunea de determinare a
poziţiei este mult întârziată. La ora actuală există staţii de recepţie multicanal care
permit transmiterea semnalelor simultan şi care pe lângă faptul că, datele privind
poziţia şi parametrii orbitali se transmit separat, mai permit şi detectarea simultană a
sateliţilor.
Până acum nu am amintit nimic despre propagarea semnalului prin atmosferă. După
cum se ştie pătura înaltă a atmosferei, ionosfera, conţine particule încărcate şi
influenţează propagarea undelor electromagnetice. Cu cât lungimea de undă este
mai mare, cu atât semnalul este mai frânat. S-a rezolvat şi acestă problemă luându-
se în calcul influenţa ionosferei. Modul cum se repercutează în datele de măsurare
este complicat. Un alt factor perturbator sunt vaporii de apă din atmosferă, dar acest
fenomen este aproape imposibil de corectat.
Privitor la acurateţea determinării poziţiilor trebuie să precizăm faptul că,
Departamentul Apărării SUA, care aşa cum am spus monitorizează întreg sistemul,
şi îşi rezervă dreptul de a altera măsurătorile în mod intenţionat. Aceasta se
întâmplă în special în situaţii de război, sau atunci când Guvernul SUA consideră
că, este necesară o astfel de operaţiune. Este cel mai mare tip de eroare.
Figura 36 GPS diferenţial
În orice caz Departamentul Apărării al SUA foloseşte canale speciale, la care nu are
acces altcineva. Semnalul pseudo - random are în acest caz şi o denumire, anume P
- code (Precise sau Protected code). Acesta se schimbă în fiecare săptămână şi se
repetă la 267 zile. Practic doar Departamentul Apărării are acces la aceste canale.
Pentru ceilalţi utilizatori există un cod standard numit C/A code
(Course/Acquisition code) numit şi cod civil. Evident domeniul acesta este afectat
de perturbaţii.
O îmbunătăţire a preciziei unei staţii mobile se poate face prin tehnica numită GPS
deferenţial. Este vorba de încă o staţie suplimentară, care este fixă şi ale cărei
coordonate se cunosc cu mare precizie (figura 36). Aceasta poate comunica cu
staţia mobilă în aceeaşi manieră ca şi satelitul. Ea transmite staţiilor mobile erorile
conţinute în datele provenite de la sateliţi. Staţia fixă are o anumită rază de acţiune
şi poate comunica cu orice staţie care se află în zona de influenţă.
Există o mare varietate de staţii GPS, de la cele simple până la cele sofisticate şi
care în mod evident se reflectă în preţ. Preţurile variază între 100$ şi 25000$ sau
mai mult. Staţiile modeste au precizii de ordinul metrilor, iar cele complexe de
ordinul milimetrilor. Acesta este cazul static, adică atunci când staţia mobilă se
fixează şi necesită o perioadă mai mare de determinări (în regim diferenţial). În
cazul cinematic (când staţia se mişcă), deci determinarea este instantanee, precizia
este de ordinul sutelor de metri respectiv de ordinul zecilor de centimetri. Staţiile
sofisticate permit efectuarea de corecţii datorate efectului Doppler. Efectul Doppler
apare în situaţia în care sursele de emisie şi recepţie a semnalelor electromegnetice
sunt în mişcare. Aceasta produce o modificare a lungimii de undă a semnalului
radio, influenţând astfel viteza.
Datele preluate prin GPS pot fi integrate GIS. Staţiile mai performante permit
cuplarea printr-un cablu serial la un laptop care stochează coordonatele punctelor
înregistrate direct pe suport magnetic. Există programe specializate care permit
conversia acestor date direct în produsele GIS mai cunoscute. Astfel, cu câteva
comenzi putem converti aceste date într-un coverage Arc/Info care va permite a fi
integrat în BDS şi supus unor prelucrări. Coordonatele furnizate de sateliţi prin
GPS sunt date în sistemul geodezic mondial WGS84 (World geodesic System).
Acestea sunt coordonate elipsoidale în trei dimensiuni.
6.4. Date CAD

AutoCad a fost lider pe piaţa pachetelor CAD mai bine de 15 ani ceea ce a făcut ca
formatele generate de acesta să fie foarte larg răspândite. Cel mai răspândit format
este DXF (Drawing eXchange Format) care este creat şi citit de cele mai multe
produse CAD ca de altfel şi GIS. Formatul intern DWG este de asemenea larg
utilizat. Microstation este principalul competitor pentru pachetele CAD iar formatul
lor intern, DGN, este de asemenea foarte cunoscut. Este important de notat faptul
că, Microstation poate scrie fişiere DXF şi aceasta este calea cea mai bună de a
importa fişiere Microstation în GIS.
6.5. Imagini aeriene şi satelitare

Imaginile digitale atât aeriene cât şi satelitare au o implicaţie din ce în ce mai mare
în cadrul proiectelor GIS complexe. Multitudinea de probleme care apar ne-a
determinat să rezervăm un spaţiu separat.
6.6. Alte formate de date. Importul şi exportul datelor

geografice
Una dintre cele mai mari probleme privitoare la GIS este proliferarea formatelor de
date. Diferite tipuri de date au formate diferite şi sunt executate de programe
diferite. Adesea un format de date creat de un pachet de programe particular nu
poate fi citit de un alt pachet. Mai precis este vorba de numărul de biţi pe care se
face codificarea internă, care poate diferi de la un soft la altul sau de la o versiune la
alta. Chiar şi în cadrul aceluiaşi soft, la versiuni diferite, fişierele nu sunt
compatibile şi trebuiesc convertite. De exemplu, un fişier document scris în Word 6
sub Windows 3.1, pentru a fi editat cu Word 7 sub Windows 95 trebuie convertit.
Dacă la un editor de texte, cum este Word proiectat şi dezvoltat de aceeaşi firmă,
avem astfel de probleme ce să mai zicem de produse diferite. Problema conversiei
în cazul produselor GIS este şi mai dificilă, mai ales că introducerea unei hărţi în
calculator nu este o treabă uşoară. În plus, la conversii se pot pierde date cum ar fi
tabelele de atribut. De aceea trebuie acordată o importanţă deosebită programului cu
care se face digitizarea şi a produsului cu care se face prelucrarea. Fiecare produs
GIS are o listă de alte produse în care se face exportul sau din care se face importul.
Este bine ca înainte de a face conversii pe hărţi complexe, să se facă nişte teste pe
hărţi mai simple, ca să ştim la ce ne aşteptăm.
Cazul cel mai frecvent este importul fişierelor DXF. Practic orice produs GIS poate
importa şi exporta fişiere grafice în acest format. Procedeul de import are două
aspecte. În primul rând se poate importa doar în vederea afişării în combinaţie cu
propriile fişiere. Acest lucru îl face şi ArcView. Apoi, este vorba de conversie în
produsul GIS pentru a putea fi prelucrat în acesta. Cea din urmă situaţie se
realizează printr-un şir de comenzi ale produsului care face importul, ultima
comandă fiind comanda de realizarea a topologiei, deoarece fişerul DXF este de tip
spagheti. În final rezultă un strat propriu produsului respectiv. Primitivele grafice
vor primi coduri “date de mână” (adică tastate) de către utilizator. În cazul în care
fişierul grafic este însoţit de atribute, acestea se pierd. Pentru recuperarea lor
urmează un alt şir de comenzi. De multe ori se preferă digitizarea cu produse ieftine
şi apoi se face un import, atributele fiind introduse direct în produsul GIS.
Atenţionăm că, această practică conduce la un slab control al preciziei, acesta
depinzând în ultimă instanţă de programul cu care se face digitizarea.
6.7. Surse de date

Achiziţia de date reprezintă în cele mai multe situaţii primul pas în implementarea
unui GIS, acest lucru fiind foarte scump atât din punct de vedere al resurselor
financiare cât şi al timpului. Studiile au arătat că, costurile legate de achiziţia de
date reprezintă circa 80% din totalul costurilor asociate cu un proiect GIS. De aceea
este mai bine ca înainte de a trece la un proces de digitizare să fie consultate firmele
producătoare de hărţi digitale. Acest lucru poate avea un efect pozitiv asupra
costurilor implementării unui proiect GIS, precum şi a timpului de realizare a
acestuia.
Există o varietate mare de surse de date colectate de-a lungul timpului privitoare la
Europa. Cel mai recent program al comunităţii europene privitoare la imagini
digitale este programul CORINE. Acest program a avut ca rezultat înregistrarea
întregii suprafeţe a Europei prin teledetecţie apelând la serviciile programelor

spaţiale Landsat şi SPOT. De asemenea compania ESRI pune la dispoziţie prin
Internet (www.esri.com) hărţi digitale în mod gratuit.
O problemă majoră care trebuie rezolvată este dreptul de copyright. Agenţiile

naţionale de cartografie din Europa Occidentală, precum şi unele firme private deţin
copyright asupra unor hărţi şi este necesară obţinerea de licenţă pentru utilizarea
lor. Utilizatorii de GIS consideră că preţurile sunt prea ridicate, dar trebuie avut în
vedere şi costurile de realizare a acestor hărţi. În schimb în America de Nord
situaţia este diferită. Aici producţia de hărţi este subvenţionată de diferite companii,
utilizatorii plătesc anumite sume acceptabile, iar datele sunt disponibile pentru
oricine tot la sume rezonabile, unele dintre ele fiind distribuite în mod gratuit.
Această politică a avut ca rezultat răspândirea şi proliferarea seturilor de date
geografice, în SUA, la preţuri mici. Tot în SUA sunt cele mai puternice firme
producătoare de soft, precum şi cele mai multe proiecte GIS în exploatare, la o mare
varietate de companii private sau instituţii guvernamentale.
7. Analiza spaţială
Deşi constituie modulul forte al unui GIS, la ora actuală posibilităţile de analiză
sunt destul de limitate comparativ cu cele privind stocarea, manipularea şi
vizualizarea. În prezent nu există o înţelegere a producătorilor de GIS cu privire la
tipurile de programe (algoritmi) ce trebuiesc incluse în acest modul. Unele produse
au o colecţie modestă de funcţii pentru analiză şi modelare, însă firmele
producătoare duc o politică de dezvoltare a acestor rutine, astfel că, periodic acestea
lansează pe piaţă noi versiuni. În general este puţin probabil ca un produs GIS să
satisfacă în totalitate cerinţele unui utilizator. Marile dificultăţi ale firmelor
producătoare este lipsa unui consens atât în ceea ce priveşte algoritmii implementaţi
în analiză spaţială, cât şi a definirii noţiunilor.
Esenţa analizei spaţiale este de a extrage datele cu semnificaţie din datele distribuite
spaţial, care eventual au fost suspuse unor prelucrări. Analiza spaţială este procesul
de obţinere de asociaţii şi tipare pe hartă în vederea caracterizării, previziunii sau
înţelegerea fenomenelor spaţiale. Ca exemplu putem lua analiza relaţiilor dintre

caracteristicile geochimice a solului dintr-o regiune şi distribuţia tipului de rocă. O
înţelegere a unei astfel de relaţii este importantă pentru interpretarea hărţilor
geochimice pentru un studiu de impact.
Modelarea prin GIS se realizează cu ajutorul procedurilor conţinute în cadrul

analizei spaţiale, care conduce în final la o previziune în vederea luării deciziilor.
Operaţiile implicate în modelare pot fi efectuate direct pe straturile de hărţi şi în
combinaţie cu atributele aferente. Datorită complexităţii proceselor de modelare,
precum şi a particularităţilor domeniului modelat, nu există până în prezent un
limbaj universal pentru modelare în GIS.
Analiza spaţială reprezintă mai mult un concept decât o componentă program a unui
GIS. Operaţiile analizei spaţiale sunt conţinute în diferite module ale GIS. De
exemplu în Arc/Info modulul ARCEDIT conţine foarte multe instrucţiuni
corespunzătoare operaţiilor analizei spaţiale. În schimb ArcView are o extensie
(care se livrează separat) ce se numeşte Spatial Analyst şi care, în mod evident are
în componenţă conceptele şi operaţiile analizei spaţiale. Bineînţeles că şi modulul
principal al ArcView conţine operaţii ale analizei spaţiale însă acestea sunt mai
puţine decât în extensia amintită. În principiu, fiecare produs soft are propriul
sistem de organizare a programelor, care constituie operaţiile analizei spaţiale.
În linii mari, analiza spaţială trebuie să permită: interogarea spaţială, interogarea

atribut (uneori se foloseşte şi termenul de aspaţial) şi generarea unui set de date noi
din cele existente. De fapt acestă ultimă cerinţă este cea mai reprezentativă pentru
analiza spaţială şi constituie esenţa prelucrării datelor geografice.
După cum vom vedea, analiza spaţială cuprinde o mare varietate de operaţii care se
constituie în grupuri, subgrupuri şi în fine operaţii elemenatare. O problemă dată se
constutie dintr-un şir de operaţii elementare, într-o ordine prestabilită, în care sunt
implicate date spaţiale, date atribut şi proceduri (programe), care le prelucrează.
Fiecare operaţie elemntară, care este încorporată în programe şi apelată prin
comenzi, are o anumită interpretare şi deci, trebuie să fie în concordanţă cu
problema reală. Alegerea operaţiilor, precum şi a ordinii de acţiune asupra datelor,

într-un proces de modelare, nu este foarte simplă, de aceea trebuie acordată cea mai
mare atenţie. Acest lucru este foarte dificil de întreprins şi reprezintă cheia
succesului în realizarea scopului propus. Stabilirea algoritmilor se face în cadrul
etapei de analiză şi este lucrul cel mai important în vederea obţinerii de rezultate
corecte. O alegere defectuoasă a operaţiilor, sau a ordinii execuţiei lor, conduce în
mod inevitabil la conflicte între programe, lucru sesizabil sau mai rău, se obţin
rezultate eronate şi de multe ori nu avem nici un control şi nici o posibiltate de
verificare ulterioară.
Operaţiile analizei spaţiale sunt numeroase. În principal, există şapte (Cho, 1996)
clase de operaţii: operaţii pe un singur strat, operaţii pe straturi multiple, analiza
statistică, analiza reţelelor, analiza suprafeţelor şi analiza grid. Modelarea spaţială
compexă înglobează proceduri din toate grupurile de operaţii amintite. În
conformitate cu scopul declarat al acestei cărţi, vom prezenta principalele grupuri şi
operaţii elementare pe care le considerăm mai importante fără a intra în detalii.
7.1. Operaţii pe un singur strat

Operaţiile pe un singur strat, care se mai numesc operaţii pe orizontală, constituie
instrumentele de bază ale analizei spaţiale. În cazul hărţilor vectoriale este necesar
ca straturile să conţină numai primitive grafice de acelaşi fel, adică un strat care
conţine puncte să nu conţină arce sau poligoane etc. În cazul în care un strat conţine
două sau mai multe tipuri de primitive grafice se apelează la grupul de operaţii pe
mai multe straturi. Există trei categorii mai importante de operaţii: manipularea
primitivelor grafice, selecţia lor şi clasificarea. Prima categorie cuprinde operaţii
asupra contururilor şi analiza de proximitate. A doua categorie de operaţii se referă
la identificarea de primitive grafice pe baza unor expresii logice. În fine, a treia
categorie are în componenţă operaţiile care permit gruparea primitivelor grafice în
clase în vederea unei analize statistice.
Figura 37 Operaţia MAPJOIN

Dintre operaţiile elementare care se fac asupra contururilor amintim: selectarea unei
porţiuni dintr-un strat (CLIP) cu alte cuvinte copierea unei porţiuni dintr-un
coverage; îndepărtarea unor primitive grafice (ERASE); crearea unor subdiviziuni
(SPLIT), asamblarea a două sau patru hărţi adiacente (MAPJOIN), îndepărtarea
limitelor care separă poligoanele de acelaşi tip (DISOLVE) şi eliminarea unor linii
care au fost introduse în mod eronat (ELIMINATE). Analiza de proximitate implică
determinarea unor contururi de distanţă egală la o anumită primitivă grafică. În mod
uzual operaţia poartă numele de BUFFER. Există situaţii când un buffer are
dimensiune variabilă. De exemplu, într-un studiu de poluare a solului extinderea
gradului de contaminare este dependentă de concentraţia poluantului a cărei valoare
este conţinută în tabela de atribut. Operaţiile numite mai sus sunt inspirate din
instrucţiunile Arc/Info. Aceste instrucţiuni, într-o sintaxă sau alta, sunt aceleaşi şi în
alte produse GIS. Dintre operaţii am ales spre exemplificare MAPJOIN (figura 37)
şi BUFFER (figura 38)
Figura 38 Crearea de buffere
Prin identificarea şi selectarea unor primitive grafice se înţelege obţinerea în mod

interactiv de informaţii atribut direct pe ecran dând clic pe o anumită primitivă
grafică. Este vorba, de fapt, de o interogare a BDG. O interogare complexă se face
pe baza unor expreii logice. De exemplu, să se afişeze toate suprafeţele cultivate cu

grâu care sunt mai mari de 1 ha şi mai mici de 5 ha.
Clasificarea este operaţia prin care datele spaţiale sunt simbolizate în conformitate
cu atributele asociate lor. Operaţia poate fi făcută asupra oricărei primitive grafice.
Clasele pot fi realizate automat sau fixate de utilizator. Această operaţie este foarte
bine reprezentată în ArcView. În partea a doua a lucrării de faţă au fost analizate
câteva situaţii privind clasificarea la nivel de poligon. În mod asemănător se face şi
la nivel de punct sau linie.
7.2. Operaţii pe straturi multiple

Operaţiile pe mai multe straturi impun ca toate hărţile implicate în prelucrări să aibă
acelaşi sistem de coordonate şi aceeaşi scară. Orice abatere de la această cerinţă
poate conduce la rezultate eronate. Acest gen de operaţii, cunoscute sub numele de
operaţii pe verticală, se bazează pe relaţii între date aflate pe straturi diferite. Cu
ajutorul acestor operaţii, un strat complex poate fi descompus în straturi tematice şi
invers, mai multe straturi pot fi combinate pentru a rezulta un strat complex.
Operaţiile pe straturi multiple se pot împărţi în trei categorii: operaţii de tip overlay,
analiza de proximitate şi analiza corelaţiilor spaţiale.
Figura 39 Reuniunea dintre două straturi vectoriale
Figura 40 Intersecţia dintre două straturi vectoriale

Analiza overlay
Analiza overlay creează combinaţii între primitivele grafice aflate pe straturi
diferite în conformitate cu anumite condiţii logice impuse (bazate pe algebra
booleană). Obiectivul principal al analizei overlay este de a construi conexiuni între
date aparţinând unor straturi diferite pentru a stabili relaţii între entităţi geografice.
Deşi cuvântul overlay înseamnă suprapunere, grupul de operaţii care îl compune
sunt de factură diversă. Condiţiile logice sunt propoziţii care conţin identificatori
ale primitivelor grafice, atribute, constante şi operatori logici. Operatorii logici sunt:
AND (şi), OR (sau), XOR (sau exclusiv) şi NOT (nagaţie). Dintre operaţiile pe
straturi multiple amintim UNION (reuniune) şi INTERSECT (intersecţie).
UNION este operaţia prin care două sau mai multe straturi sunt suprapuse,
rezultând un nou coverage. Această operaţie corespunde operatorului logic OR. În
figura 39 avem un exemplu de combinare a două straturi cu UNION. Această
operaţie este una dintre cele mai utilizate şi nu impune restricţii ca straturile să
conţină acelaşi tip de primitive grafice. De asemenea este posibilă şi reuniunea mai
multor straturi.
INTERSECT este operaţia corespunzătoare operatorului logic AND. Când două

straturi sunt supuse acestei operaţii rezultatul, care este un coverage, va conţine
porţiunea din primul strat care se va afla prin suprapunere şi în cel de-al doilea
strat. În plus se vor adăuga şi datele din al doilea strat. De subliniat că datele
trebuiesc să fie de acelaşi tip, adică ambele să fie arc, ambele să fie poligon sau
straturile să aibă primitive grafice comune etc. Intersecţia dintre două straturi care
conţin fiecare primitive grafice diferite este lipsită de obiect. De cele mai multe ori
această operaţie se face pe straturi care conţin doar poligoane (figura 40).
Operaţiile privind proximitatea sunt aceleaşi ca şi acelea de pe un singur strat, doar

că se referă la straturi diferite. În fapt analiza de proximitate este precedată de
combinarea de straturi, rezultând un alt strat asupra câruia se face analiza de
proximitate.
În cele ce urmează vom trata teoria corelaţiei mai pe larg pentru a avea o imagine
de ansamblu, independentă întrucâtva de acest grup de operaţii, mai cu seamă că
aplicaţiile în domeniul geografiei şi nu numai, sunt numeroase. Analiza de corelaţie
scoate în evidenţă relaţii dintre fenomene spaţiale şi distribuţia variabilelor
semnificative. Se aplică structurilor vectoriale punct (7.3), datelor raster (7.5) şi a
datelor atribut. În principiu, corelaţia se poate aplica şi pe un singur strat (7.3; 7.1),
însă aceasta are o semnificaţie aparte pe straturi multiple şi justifică discuţia de mai
jos. Analiza de corelaţie pe un singur tabel atribut este mai puţin semnificativă
(acest lucru poate fi făcut, de exemplu, cu EXCEL), mult mai importantă este
corelaţia pe mai multe tabele atribut, aparţinând unor straturi diferite. Această din
urmă analiză face parte dintr-un proces de modelare.
Analiza corelaţiilor spaţiale

Analiza corelaţiilor spaţiale are în componenţă operaţii statistice. Obiectul principal
al acestui modul este de a găsi relaţii între diferite tipuri de date spaţiale distribuite
pe mai multe straturi.
În procesul de cercetare a legăturilor cauzale existente între caracteristicile

geografice, avem de-a face cu contopirea acţiunilor unei multitudini de factori
(cauze), dintre care unii esenţiali, alţii neesenţiali, unii pot fi determinaţi, alţii nu.
Tocmai de aceea, în cercetarea legăturii reciproce dintre două fenomene apar
dificultăţi mari deoarece pot să existe cauze necunoscute. În astfel de situaţii este
util să determinăm gradul de corelare şi apoi să analizăm separat unele din aceste
cauze. În acest mod este posibilă stabilirea unui tablou al condiţiilor în care se
desfăşoară un anumit fenomen natural, fapt care duce la modelarea matematică a
sa. Astfel de probleme se cercetează cu mult succes prin metodele statisticii, unde
teoria corelaţiei are o pondere însemnată. Cu alte cuvinte, trebuie să definim
relaţii posibile între diferiţi factori. În cadrul acestei analize intră straturi tematice
punct, reprezentări raster şi tabele de atribut. Corelaţiile pot fi făcute atât pe un strat
cât şi pe mai multe straturi. Eficienţa aplicării metodei corelaţiei depinde de
punerea (enunţarea) corectă a problemei studiate precum şi de aplicarea corectă a
statisticii matematice. Caracterul complex al dependenţei statistice pune pe primul
plan problema identificării existenţei legăturilor. Calculul indicatorilor de
corelaţie este admis cu condiţia stabilirii anticipate a unei legături cauzale reale
între fenomenele cercetate. Statistica nu poate să rezolve o astfel de problemă fără
ajutorul ştiinţei din domeniul căreia face parte fenomenul studiat. Cu alte cuvinte,
specialistul din domeniul respectiv trebuie să cunoască temeinic noţiunile analizei
statistice implicate pentru a da o interpretare corectă a rezultatelor. Pentru a asigura
un rezultat corect, este necesar includerea în cercetare, dacă este posibil, a tuturor
factorilor cu acţiune esenţială.
O problemă importantă pentru cercetarea corelaţiilor este determinarea funcţiei de

regresie, care să exprime relaţia cantitativă dintre fenomenul efect şi fenomenul
cauză. Forma legăturii dintre fenomene şi descrierea printr-o ecuaţie analitică, pe
baza cărora se definesc valorile fenomenului efect, în funcţie numai de factorul sau
factorii luaţi în considerare (cauze). Pentru ajustarea seriei de valori trebuie să se
aleagă acea ecuaţie care oglindeşte în modul cel mai corespunzător caracterul
legăturii cercetate. De buna alegere a funcţiei de regresie depind rezultatele analizei
de corelaţie, valoarea estimaţiilor variabilei dependente. Stabilirea formei legăturii
ţine seama de natura dependenţei fenomenului cercetat (de obicei se reprezintă
grafic).
La fenomenele simple, unde cauzele acţionează separat, relaţia dintre

fenomenul-efect şi fenomenul-cauză se reprezintă sub forma:
y=f(x)
La fenomenele complexe, dependenţa se exprimă sub forma generală:
y = f(x1 , x2 ,..., xn )
Fenomenul y este generat de acţiunea comună a factorilor x1 , x2 ,..., xn, din care
luăm însă în calcul numai o parte. Să admitem că am luat în calcul factorul x1.
Întrebarea care se pune este următoarea: în ce condiţii indicatorii corelaţiei
obţinuţi exprimă măsura reală a influenţei variabilei x1 asupra variabilei y? Numai
cu condiţia ca factorul x1 să fie hotărâtor în determinarea lui y, ceilalţi fiind
nesemnificativi. În cazul în care fenomenul este sub acţiunea unui complex de
factori esenţiali şi aceasta este situaţia obişnuită, pentru a exprima influenţa şi
gradul de intensitate a legăturilor în raport cu un singur factor trebuie să eliminăm
influenţa celorlaţi.
Să considerăm o colectivitate statistică caracterizată prin mărimile X şi Y.

Efectuînd o serie de determinări experimentale (sau observaţii) asupra acestei
colectivităţi, putem întocmi tabela datelor respective:
X | x1 , x2 ,..., xn
Y | y1 , y2 ,..., yn
Repartiţia empirică a celor două variabile se poate obţine pe cale grafică, într-un
sistem de axe xoy, unde vom reprezenta punctele de coordonate x şi y. Un
ansamblu de astfel de puncte se numeşte câmp de corelaţie, tabel de corelaţie sau
nor statistic. Dacă punctele (xi, yi) sunt distribuite de-a lungul unei fâşii, care în
general urmează o curbă determinată, spunem că între mărimile respective există
o dependenţă funcţională. Aceasta poate fi liniară (figura 41) şi neliniară (figura
42). În cazul când între X şi Y nu există nici un fel de dependenţă, cîmpul de
distribuţie se va prezenta asemănător cu acela arătat în figura 43. Cele două
caracteristici sunt independente.
Figura 41 Distribuţie liniară Figura 42 Distribuţie neliniară

Într-un caz particular, dependenţa corelaţionară se poate transforma într-o

dependenţă funcţională, dar cu un anumit grad de certitudine. Apare problema de a
stabili cantitativ (numeric) în ce măsură dependenţa corelaţională se apropie sau se
depărtează de dependenţa funcţională. În foarte multe cazuri, din observarea
fenomenelor naturale sau a proceselor sociale, fără a cunoaşte natura exactă a
acestora şi nici cauzele prin care este pusă în evidenţă o anumită caracteristică, se
pot trage concluzii foarte importante prin examinarea corelaţiei dintre aceste
trăsături şi alte evenimente. În acest mod se poate aprecia existenţa unei relaţii
statistice între două sau mai multe variabile, adică în astfel de cazuri se vorbeşte
despre corelaţii dintre mărimile care indică o dependenţă reciprocă. În cazul când se
consideră numai două variabile, se pot stabili corelaţii simple, iar când numărul
variabilelor este mai mare de doi, avem corelaţii multiple.
Figura 43 Distribuţie aleatoare Figura 44 Distribuţie grupată
Din punct de vedere al formei unei relaţii statistice, spunem că ea este directă
atunci cănd creşterea unei variabile duce la o creştere a celeilalte variabile, şi o
denumim inversă când o creştere a unei variabile duce la o descreştere a celeilalte.
După cum am văzut relaţiile statistice definite prin corelaţii pot avea aspect liniar
sau neliniar, prin urmare vom distinge corelaţii liniare şi corelaţii neliniare sau
curbilinii. În cazul în care sunt implicate mai multe variabile vom avea corelaţie
parţială când se consideră constante unele variabile şi corelaţie totală când se iau în
considerare variaţiile tuturor mărimilor.
Meoda celor mai mici pătrate

Problema care se pune în acest caz este de a găsi reprezentarea analitică a
dependenţei funcţionale căutate, adică de a alege o formulă care să descrie
rezultatele experimentului. Formula se alege dintr-o mulţime de formule de tip
determinat, de exemplu:
y = ax + b , y = a exp(bx) +c , y = a + b sin( ωt + ϕ)
Cu alte cuvinte, problema constă în a determina parametrii a, b, c, ai formulei, în

timp ce tipul formulei este cunoscut dinainte ca urmare a unor considerente
teoretice sau după forma prezentării grafice a materialului empiric.
Să notăm dependenţa funcţională prin:
y = f(x; a0,a2,...,an )
Parametrii a0,a2,...,an nu se pot determina exact pe baza valorilor empirice y1, y2,...,
yn ale funcţiei, deoarece acestea din urmă conţin erori aleatoare. Este vorba de
obţinerea unei estimaţii "suficient de bune".
Formularea problemei. Dacă toate măsurătorile valorilor funcţiei sunt y1, y2,..., yn,
atunci estimaţiile parametrilor a0,a2,...,an se determină din condiţia ca suma
pătratelor abaterilor valorilor măsurate y de la cele calculate f(x;a0,a2,...,an), adică
expresia
S(a0, a1,…,an)=Σ[yk-f(xk;a0, a1,…,an)]2
să ia valoarea minimă, însumarea se subînţelege de la 1 la n. Consideraţia formulată

se păstrează şi pentru determinarea estimaţiilor parametrilor unei funcţii de mai
multe variabile. De exemplu, pentru funcţia z de două variabile x şi y, estimaţiile

parametrilor a0, a1,…,an se determină din condiţia ca expresia:
S(a0, a1,…,an)=Σ[zk-f(xk, yk; a0, a1,…,an)]2
să fie minimă. Aflarea valorilor parametrilor a0, a1,…,an, care conduc la cea mai
mică valoare a funcţiei de n+1 variabile S, revine la rezolvarea sistemului de
ecuaţii:
∂S/∂a0=0, ∂S/∂a1=0, …, ∂S/∂an=0
Dacă formula empirică depinde liniar de parametrii necunoscuţi atunci sistemul va

fi de asemenea liniar.
Dreapta de regresie
În cazul cel mai simplu se studiază numai două variabile X, Y şi se doreşte găsirea
dependenţei:
Y = aX + b
în ipoteza că X este cauza şi Y este efectul. În urma celor n probe se cunosc datele
(xi,yi), i=1,...,n şi trebuie să determinăm coeficienţii a şi b astfel încât suma
S(a,b) = Σ(axi + b – yi)2
să fie minimă. Punctele staţionare candidate la extrem sunt:
∂S/∂a=0, ∂S/∂b=0
Din condiţia de extrem a funcţiei de două variabile, rezultă că extremul este un

minim. În urma calculelor se obţine
a=(Sy/Sx)rxy, b=y - ax
unde x şi y sunt mediile aritmetice ale variabilei X, respectiv Y, Sx2 şi Sy2 sunt
dispersiile celor două variabile, iar
rxy=( xy – x y )/ SxSy
este coeficientul de corelaţie al variabilelor X şi Y . Acesta indică gradul de

dependenţă liniară între cele două variabile. Satisface următoarea condiţie:
-1≤ rxy ≤1
Semnul plus indică o dependenţă directă, iar minus indică o dependenţă inversă.
Apropierea de extreme dă indiciul unei dependenţe mari, iar apropierea de zero, o
slabă dependenţă liniară. Este unul din indicatorii cei mai utilizaţi. Ecuaţia dreptei
căutată va avea ecuaţia:
Y - y = (Sy/Sx) rxy (X - x)
Această dependenţă reprezintă o dreaptă numită dreaptă de regresie a variabilei Y

în raport cu variabila X.
Observaţii.
1. Trebuie să facem observaţia că, indiferent de gradul de împrăştiere al punctelor,
întotdeauna se poate găsi o dreaptă de regresie, dar în cazul unei dispersii mari
aceasta devine inutilă. De aceea un studiu preliminar a distribuţiei punctelor în plan
sau spaţiu se impune cu necesitate.
2. Se poate vorbi şi de dependenţa variabilei X în funcţie de Y. Urmând un calcul
asemănător se ajunge la dreapta de regresie a variabilei X în raport cu Y:
X - x = (Sx/Sy) rxy (Y - y)
Se observă că cele două drepte de regresie coincid dacă şi numai dacă r = 1.

3. Pentru a obţine o curbă de regresie, se procedează similar.
În cele ce urmează vom lua două exemple aplicate pe valori atribut. În primul
exemplu vom determina o dreaptă de regresie, corespunzătoare debitului şi al pH-
ului, măsurate în perioada ianuarie -decembrie 1993 pe râul Arieş. Datele au fost
obţinute de la R.A. Apele Române.
PH 8.7 7.8 6.6 7.9 7.3 7.5 7.5 7.3 6 7.6 7.8 7 6.8 6.6 6.4
Debit 13 40 80 23 50 30 25 60 100 28 15 74 45 59 68
Variatia debit-pH
120
100 y = -32.633x + 284.03
80 debit
60
40 Linear (debit)
20
0
0 5 10
Figura 45 Dreapta de regresie
Se observă că pH-ul scade odată cu creşterea debitului. La debite mai mari

procesele hidrice (dizolvare, diluţie etc) fiind mai accentuate. La valori mai mici ale
debitului, pH-ul creşte devenind uşor acid (7,6 – 7,9) sau acid (8,7). Coeficientul de
corelaţie este r=-0,87946; avem astfel o corelaţie inversă strânsă.
În al doilea exemplu am determinat curba de regresie corespunzătoare variaţiei

debitului şi suspensiilor. Datele au fost obţinute în urma analizelor fizico-chimice
efectuate pe Valea Zalăului, de pe teritoriul municipiului Zalău în anul 1995.
debit 251 190 308 375 165 357 369 280 469 640 215 150 169 550 460
susp. 75 68 157 200 69 134 125 67 205 270 48 90 88 125 145
V a r ia tia d e b it- s u s p e n s ii
300 y = 4 6 .4 3 6 e 0 .0 0 2 6 x
250
200
s us p.
150
Ex p o n . ( s u s p .)
100
50
0
0 500 1000
Figura 46 Curba exponenţială de regresie
În figura 46 se distinge faptul că odată cu creşterea debitului cantitatea de suspensii

din apă creşte exponenţial. Datorită curentului, particulele de dimensiuni mari de pe
fundul albiei sunt antrenate în mişcare, devenind suspensii. În cazul unor debite mai
mici, când scurgerea este mai lină, doar particulele de dimesiuni mici sunt antrenate
în mişcare. Facem observaţia că acestă lege nu este atât de reprezentativă ca şi cea
din exemplul precedent.
Calculele au fost făcute cu programul de calcul tabelar Excel.
Regresia multiplă
Considerăm cazul în care variabila Z depinde de două variabile X şi Y. Cu alte
cuvinte X şi Y reprezintă cauzele, iar Z este efectul. Se doreşte obţinerea
dependenţei
Z=aX+bY+c
astfel încât suma

S(a,b,c) = Σ (a xi + b yi + c – zi )2
să fie minimă. Punctele staţionare se caută printre valorile lui S care satisfac:
∂S/∂a=0, ∂S/∂b=0, ∂S/∂c=0
Urmând metoda expusă la regresia liniară, se constată că avem un minim (după

condiţiile impuse de extremele funcţiilor de trei variabile), obţinându-se în final
coeficienţii:
a=[(rxy- rxy ryz)/(1- rxy2)][Sz/Sx]
b=[(ryz- rxy rxz)/(1- rxy2)][Sz/Sx]
şi ecuaţia de regresie:
Z - z = a(X - x) + b(Y - y)
Reprezentată geometric această ecuaţie este un plan în spaţiul OXYZ. Interpretarea

este următoatrea: acest plan este planul care ajustează cel mai bine şirurile xi şi yi,
i=1,...,n. În consecinţă, Z arată dependenţa liniară de cele două variabile X şi Y
luate împreună.
În acest caz vom avea un coeficient de corelaţie multiplă de ordinul III (care este
global) şi doi coeficienţi parţiali. Coeficientul de corelaţie multiplă exprimă o
dependenţă a celor două cauze, de efect, fără a elimina influenţa reciprocă a celor
două cauze. Are expresia:
Rz,xz=[(rxz2+ ryz2-2 rxy rxz ryz)/(1- rxy2)]1/2
Se observă apariţia în această expresie a coeficienţilor de corelaţie între toate

variabilele. Coeficienţii de corelaţie parţiali au expresiile:
Rzx,z=( rzx - rzy rxy)/[(1- rzy2)(1- rxy2)]1/2
Rzy,x=( rzy - rzy rxy)/[(1- rzx2)(1- rxy2)]1/2
În mod similar se procedează pentru o reprezentare în patru sau mai multe

dimensiuni, situaţie care se foloseşte mai rar. În aceste cazuri vom avea un
hiperplan care ajustează puncte din acel spaţiu. Nu se mai poate reprezenta
geometric. În aceste cazuri coeficienţii de corelaţie au forme mai complicate, pe
care nu le vom mai scrie. Aceşia se pot găsi în orice tratat de statistică.
7.3. Analiza statistică

Acest grup de operaţii se execută pe coverage punct. În literatura de specialitate se
mai numeşte Point Pattern Analysis. Metode statistice se aplică în mod selectiv şi în
celelalte grupuri de operaţii însă aici sunt implicate în mod exclusiv. Distribuţia
punctelor în plan este caracterizată de frecvenţă, densitate, centru de greutate,
dispersie şi aranjarea spaţială. Cu excepţia ultimei, toate acestea fac parte din bazele
statisticii descriptive. În general, datele statistice în forma lor brută, reprezintă o
mulţime dezorganizată de puncte. Prima problemă este aceea de a face o grupare a
datelor astfel încât să înlesnească combinarea cu alte date de acelaşi gen şi să se
poată ulterior face o analiză.
Considerăm un sistem de coordonate cartezian XOY, fiecare punct fiind definit de

două mărimi (numere) date de coordonatele sale (x,y). Operaţiile se fac pe aceste
coordonate. Frecvenţa reprezintă numărul de apariţii ale punctelor în plan şi este
prima măsură care se aplică distribuţiei de puncte. Frecvenţa se utilizează în special
când avem serii dinamice, adică atunci când avem o distribuţie în timp a poziţiilor
punctelor care, în general, se foloseşte în cadrul unor procese. De fapt, acest lucru
implică o operaţie pe mai multe straturi, dar datorită specificului său se introduce
aici. Mai des se foloseşte densitatea de puncte.
Proprietăţile geografice ale punctelor sunt caracterizate de centrul geometric şi

dispersie. Centrul geometric se măsoară evaluând media coordonatei x şi a
coordonatei y. Cu alte cuvinte centrul geometric este dat de un punct (x, y.) care
reprezintă fiecare media celor două coordonate. Interpretarea geometrică este strâns
legată de dispersie. Dispersia este definită prin relaţia :
Sx2 = (1/n) Σ( xi -x)2
unde x este media aritmetică a valorilor xi, n fiind numărul total de puncte, iar
însumarea se va subînţelege că se face de la 1 la n.
Deoarece harta este în două dimensiuni, vom avea câte o dispersie pentru fiecare
coordonată. Aceasta ne indică dispersia punctelor de-a lungul axelor OX şi OY.
Mărimile Sx şi respectiv Sy definesc abaterea medie pătratică pentru fiecare
coordonată. Abaterea medie pătratică este un indicator sensibil, care arată gradul de
omogenitate al valorilor implicate. Cu alte cuvinte aceasta ne arată gradul de
“împrăştiere” al valorilor individuale xi faţă de media x.
În figura 41 am înfăţişat o aceeaşi dispersie atât în direcţia OX cât şi în direcţia

OY. În figura 43 avem o dispersie mare în ambele direcţii; din punct de vedere a
repartiţiei spaţiale se mai numeşte repartiţie aleatoare.
Există situaţii când dispersia nu are semnificaţie însă punctele în ansamblu pot
aduce o informaţie. Există două situaţii: gruparea punctelor sub formă de nori
(clusters) şi puncte uniform împrăştiate (scater). În figura 43 şi 44 am înfăţişat cele
două situaţii posibile.
Primul tip de grupare concentrează un număr de puncte pe o suprafaţa relativ mică.

Aranjarea spaţială se poate evalua prin măsurarea distanţelor dintre punctele
învecinate. Mărimea care cuantifică aceasta se numeşte indice de vecinătate.
Înainte de a defini acest indice trebuie să evaluăm o altă mărime care să ne dea o
măsură a distanţelor între puncte care este
D = (1/n) Σ di
unde di este distanţa dintre punct şi vecinii săi, iar n este numărul total de puncte
faţă de care se face evaluarea. Deoarece se consideră că punctele sunt distribuite la
întâmplare, o mărime care se consideră distanţa medie a punctelor implicate este
dată de formula:
M=(1/2)(A/n)1/2
unde A este aria hărţii. Astfel indicele de vecinătate se defineşte ca fiind egal cu
raportul celor doi indici definiţi mai sus:
Iv=D/M
Valorile teoretice ale Iv sunt în domeniul 0 şi 2,1491 (Cho, 1997). Când toate
punctele sunt în aceeaşi locaţie vom avea D=0, în consecinţă şi Iv=0. În cazul în
care Iv este apropiat de 1, distribuţia se consideră aleatoare. În general o valoare
mică pentru Iv indică nori de puncte, în timp ce o valoare mare indică o împrăştiere.
Aplicaţiile acestor grupuri de operaţii pot avea o factură diversă. Dintre acestea
amintim distribuţia speciilor de animale pe o suprafaţă.
7.4. Analiza reţelelor

Analiza spaţială pe structuri liniare se numeşte analiza reţelelor (network analysis).
Domeniile implicate: drumuri, căi ferate, telefonie, electricitate, gaz, apă-canal. O
parte importantă din acest domeniu este conţinută în ceea ce se numeşte AM/FM.
O reţea constă dintr-un număr de arce interconectate. Fiecare arc, aşa cum indică
definiţia, are un nod de start şi un nod final, parcursul său fiind direcţionat de
puncte (în Arc/Info verticies). Relaţiile topologice definite de noduri determină
conectivitatea reţelei. În figura 47 am reprezentat o reţea posibilă de drumuri.
Capetele de arce (nodurile) s-au marcat prin pătrate, iar direcţionarea s-a făcut prin
puncte.
Figura 47 Reţea de drumuri
Noţiunile de bază în analiza de reţele sunt cele legate de teoria grafurilor. Pentru o
mai bună înţelegere a conceptelor care urmează, vom defini câteva noţiuni de bază
din această disciplină. Înainte de toate vom prezenta trei probleme care pot fi
rezolvate cu teoria grafurilor.
1. Se pune problema construirii unei şosele între două localităţi x0 şi xf (figura 48),
care ar putea să treacă prin alte 6 localităţi: x1, x2, x3, x4, x5, x6. Cunoscând costul
fiecărui tronson, să se determine traseul şoselei care să lege localităţile x0 de xf
astfel încât cheltuielile să fie minime. Fiecare legătură între localităţi este asociată
cu o pondere (număr asociat fiecărui arc), care poate fi distanţa, costul construirii
tronsonului, timpul necesar pentru construirea tronsonului etc.
Figura 48 Trasee posibile între puncte

2. Fiind dată o reţea stradală, să se determine traseul minim care trebuie să-l
parcurgă un vehicol dintr-un punct iniţial x0 într-un punct final xf. Ca exemplificare
vom lua tot desenul din figura 48, de data aceasta însă ponderile vor fi timpul
minim de parcurgere sau distanţa între noduri. Precizăm faptul că, vehicolul nu
trebuie să treacă prin toate nodurile ci doar prin acelea pentru care drumul este cel
mai scurt.
3. În problema precedentă se impune o restricţie, anume ca vehicolul să treacă în

mod obligatoriu prin trei puncte intermediare, de exemplu: x1, x4, x6.
Figura 49 Structura unui graf
Noţiuni privitoare la grafuri

Fiecare din exemplele date conduce la asocierea de puncte şi arce care le unesc. Să
considerăm o mulţime finită de puncte X={ x1, x2,…, xn} pe care le unim după un
anumit criteriu. În acest mod se va obţine o corespondenţă dintre elementele
mulţimii X. Legea care stabileşte corespondenţa o vom nota cu Γ. Prin acestă lege
unui element oarecare din X i se pune în corespondenţă unul, niciunul sau mai
multe elemente ale aceleiaşi mulţimi. Graful se poate defini ca o aplicaţie
multivocă a unei mulţimi pe ea însăşi. Un graf este definit dacă se cunoaşte
mulţimea vârfurilor şi legea de corespondenţă dinte aceste vârfuri. Vom nota
G=(X,Γ). Segmentele orientate şi neorientate care unesc vârfurile se numesc arce,
respectiv muchii. De multe ori însă, şi muchiile sunt numite arce. Dacă specificăm
cu U mulţimea arcelor dintr-un graf atunci vom nota G=(X,U). Cu alte cuvinte, un
graf poate fi definit ca un sistem format dintr-o mulţime X de elemente xi, numite
vârfurile grafului şi de mulţimea U de perechi ordonate sau neordonate (xi, xj),
numite arcele, respectiv muchiile grafului. Arcele pot fi asociate cu ponderi sau nu
după problema practică care trebuie rezolvată. Pentru început se vor considera doar
grafuri fără ponderi. Se observă că, nu se face deosebire între vârfuri şi noduri în
înţelesul dat de modelele vectoriale topologice. De aceea, în cele ce urmează, nici
noi nu vom face deosebire între vârfuri şi noduri. De asemenea, arcul din modelul
topologic de reţea are aceaşi proprietate de bază ca şi arcul din teoria grafelor,
anume orientarea. Diferenţa constă în faptul că, în modelele vectoriale arcul este
compus din mai multe segmente (care în fapt simulează o curbă), forma sa fiind
foarte importantă şi are o semnificaţie precisă în localizarea spaţială. În teoria
grafelor, arcul este doar orientativ (ca poziţie) şi poate avea semnificaţie aspaţială,
important fiind ce noduri leagă şi cu ce pondere este asociat. În cele ce urmează
vom defini câteva noţiuni din teoria grafelor necesare pentru a înţelege mai în
profunzime analiza de reţele.
Convenim să reprezentăm vârfurile lui X prin puncte în plan şi de câte ori pentru
două puncte oarecare x şi y există relaţia xρy, ducem un arc de la x la y. Graful
orientat este un graf în care s-a definit un sens de parcurgere (figura 50).
Figura 50 Graf orientat
Legăturile sunt reprezentate prin arce (săgeţi). În acestă situaţie avem perechi
ordonate (xi, xj). În caz contrar avem un graf neorientat şi deci perechi neordonate
(xi, xj). Un graf este planar atunci când intersecţia a două arce generează un nod. În
caz contrar graful se numeşte neplanar. Menţionăm că, în modele vectoriale avem
doar grafuri planare. Numim drum de la x la y o succesiune de perechi (x,x1),

(x1,x2)…,(xn,y) care sunt arce ale grafului. Dacă x=y atunci spunem că avem un
circuit. Numim semigrad interior al vârfului x numărul arcelor care au extremitatea
finală în vârful x. Cu alte cuvinte semigradul interior reprezintă numărul arcelor
care sosesc în vârful x. Semigradul exterior al unui vârf este numărul arcelor care
au extremitatea iniţială în vârful x, adică numărul arcelor care pleacă din vârful x. În
cazul unui graf neorientat cele două noţiuni se confundă.
Evaluarea structurii reţelei. Indicii γ şi α.

Structura unei reţele poate fi evaluată în mai multe moduri, indicii γ şi α fiind cele
mai importante elemente cantitative. Indicele γ se defineşte ca fiind raportul dintre
numărul de legături l şi numărul maxim de legături posibile în reţea:
γ=l/lmax
Într-un graf planar numărul maxim de legături posibile este 3(n-2), unde n este
numărul total de noduri. Deci
γ=l/[3(n-2)]
Din definiţie rezultă că 0≤γ≤1, O valoare apropiată de 0 ne indică o structură simplă

a reţelei, iar o valoare apropiată de 1 o structură complexă, cu multe legături. Cazul
extrem γ=1 indică un graf complet (fiecare nod este legat de toate celelalte). În
cazul grafurilor neplanare, cum ar fi reţeaua de transport aeriană, numărul maxim
de legături este n(n-1)/2.
Indicele α evaluează structura reţelei într-o manieră similară. Acest indice
se defineşte prin raportul numărului de circuite existent şi numărul maxim de
circuite posibil:
α=c/cmax
Numărul maxim de circuite este de 2n-5.

Cei doi indici dau o măsură a complexităţii reţelei. Aceştia se folosesc

periodic pentru evaluarea variaţiilor produse de actualizările făcute pe reţea.
Diametrul unei reţele este de asemenea o măsură împortantă a structurii reţelei.

Acesta reprezintă numărul maxim de paşi necesari de a ne deplasa dintr-un nod în
altul pe drumul cel mai scurt. Această noţiune nu are obiect pentru grafuri în care
nu toate nodurile sunt conectate, cum ar fi cel din figura 48. În cazul grafului din
figura 51, care va fi obiectul unui studiu ulterior, diametrul este 2, deoarece în
maximum doi paşi se ajunge din orice nod în oricare altul.
Figura 51 Un graf de diametru 2
Matricea de incidenţă (de conectivitate), a drmurilor şi a circuitelor

Fiecărui graf i se asociază o matrice pătrată de ordinul n (n=nr. maxim de vârfuri)
care au valori booleene (doar 0 şi 1) şi care evidenţiază existenţa arcului (xi,xj). În
general, în linia i sunt marcate cu 1 arcele care au ca extremitate iniţială vârful xi,
iar în coloana j sunt marcate cu 1 arcele care au ca extremitate finală vârful xj. În
cazul unui graf neorientat matricea aij (i, j=1,…,n) este simetrică, adică aij=aji şi
aii=0 (nu avem bucle în noduri, adică nodul nu este conectat cu el însuşi). Matricea
astfel construită se numeşte matrice de incidenţă (de adiacenţă sau de
conectivitate). Această situţie apare mai des în aplicaţiile analizei de reţele. Să
considerăm graful din figura 51. Matricea de incidenţă corespunzătoare acestui graf
este:
1 2 3 4 5 6 Σ
1 0 1 1 1 0 0 3
2 1 0 1 0 0 1 3
3 1 1 0 1 1 0 4
A=
4 1 0 1 0 1 0 3
5 0 0 1 1 0 1 3
6 0 1 0 0 1 0 2
18
Elementele nenule ale matricii A pun în evidenţă arcele, adică drumurile de

lungime 1, elementul aij=0 indică inexistenţa arcului de la i la j. Ridicând la pătrat
matricea A vom obţine:
1 2 3 4 5 6 Σ
1 3 2 3 2 2 1 13
2 2 3 2 2 2 1 12
3 3 2 4 3 2 2 16
A2=
4 2 2 3 3 2 1 13
5 2 2 2 2 3 1 12
6 1 1 2 1 1 2 8
74
Semnificaţia elementelor matricii A2 este următoarea: numărul unic de drumuri care

permite deplasarea de la un nod la altul prin exact două legături (doi paşi) este dat
de elementele aij2. De exemplu, dacă luăm linia 3 şi coloana 4, avem valoarea
a342=2, adică ca să ajungem din nodul 3 în nodul 4 pe exact două arce diferite, avem
două posibilităţi.
Evaluarea matricii A3 nu are sens în cazul de faţă, după cum vom vedea mai jos.
Însă la reţele mai complicate interpretarea elementelor aij3 este următoarea: numărul
unic de drumuri care permite deplasarea de la un nod la altul prin exact trei legături
(trei paşi) este dat de valorile aij3.
Accesibilitatea reţelei
Accesibilitatea reţelei poate fi evaluată luându-se în considerare nodurile
individuale sau întreaga reţea. În ambele cazuri trebuie construită matricea de
accesibilitate T. Aceasta se defineşte ca fiind egală cu suma puterilor matricii de
incidenţă până la o putere egală cu diametrul reţelei.
T=A1+A2+…+Ad
În cazul nostru diametrul este egal cu 2, deci matricea de accesibilitate este:
T=A1+A2
Efectuând calculele, obţinem
1 2 3 4 5 6 Σ
1 3 3 4 3 2 1 16
2 3 3 3 2 2 2 17
3 4 3 4 4 3 2 20
T=
4 3 2 4 3 3 1 16
5 2 2 3 3 3 2 17
6 1 2 2 1 2 2 10
96
Elementele matricii T reprezintă numărul total de căi care permite deplasarea dintr-
un nod în altul direct sau indirect. Coloana sumă indică numărul total de căi care
permite deplasarea dintr-un nod în toate celelalte noduri din întreaga reţea. În
exemplul nostru se observă că, cea mai mare valoare din coloana sumă îi
corespunde nodului 3. Deci acesta are accesibilitatea maximă. Accesibilitatea în
reţea este un indicator global al reţelei care indică posibilităţile de deplasare.
Însumarea elementelor coloanei sumă, care este 74, denotă o accesibilitate bună
raportat la numărul de noduri. În general cu cât valoarea este mai mare cu atât
există mai multe posibilităţi în reţea.
Strucura reţelei într-un graf ponderat

Structura unui graf ponderat este o măsură a complexităţii reţelei. Evaluarea unei
reţele prin indicii γ şi α, precum şi prin matricea de incidenţă este o metodă simplă.
În multe situaţii legăturile au lungimi diferite, în speţă arcele sunt asociate cu
anumite valori care reprezintă ponderi, care sunt folosite pentru evaluarea unor
caracteristici. În literatura de specialitate o astfel de pondere se mai numeşte factor
de impedanţă. Aşa cum am înfăţişat graful din figura 48, factorul de impedanţă
poate fi: distanţă, cost, timp de parcurgere etc. Astfel structura reţelei se evaluează
după aceşti factori de impedanţă. Spaţiul alocat acestei secţiuni nu ne permite să
detaliem aceste noţiuni. Ne limităm la enumerarea problemelelor clasice ale teoriei
grafurilor cu aplicaţii în analiza de reţele. Este vorba de problema drumului minim,
problema comis-voiajorului şi problema transportului.
Problema drumului minim

O problemă tipică în analiza reţelelor este de a găsi drumul cel mai scurt de la un
nod la altul. Se consideră că între două noduri învecinate distanţa este cea mai mică.
Unul din algoritmii care rezolvă acestă problemă este Bellman-Kalaba. Dintre
aplicaţii amintim: intervenţii ale maşinilor aparţinând salvării, pompierilor sau
poliţiei. Această problemă implică o singură origine şi o singură destinaţie.
Problema comis-voiajorului
O altă problemă cu multe aplicaţii este găsirea drumului celui mai scurt dintre două
noduri, dar cu opriri obligatorii în alte noduri. Această problemă implică o origine
şi mai multe destinaţii. Nodurile sunt conectate prin arce, care au ponderi şi care
reprezintă distanţa între noduri. Şi în această situaţie distanţa este minimă între două
noduri învecinate. Scopul este de a găsi ruta optimă cu parcurgerea nodurilor
obligatorii. Dintre aplicaţiile posibile amintim distribuţia de mărfuri la mai multe
magazine.
Problema transportului
Această problemă, care este o problemă clasică a cercetărilor operaţionale implică
origini multiple şi destinaţii de asemenea multiple. Scopul este de a găsi traseul
optim şi costul minim între aceste origini şi destinaţii. Se presupun cunoscute
distanţa sau costul dintre două noduri învecinate. În cazul cel mai simplu se
consideră că cererea este egală cu oferta şi toate nodurile sunt disponibile. Ca
exemplu putem considera că o companie are 3 linii de fabricaţie în 3 locuri diferite.
Produsele sunt subansamble pentru un anumit produs finit care se fabrică în alte 4
locuri. Problema care se pune este de a determina rutele optime astfel încât să se
parcurgă într-un timp minim traseele între nodurile sursă şi cele destinaţie.
7.5. Analiza suprafeţelor

Analiza suprafeţelor presupune distribuţia unei variabile care reprezintă a treia
dimensiune a datelor spaţiale. Atunci când vorbim de reprezentare tridimensională
(3D) se subînţelege că este vorba de elevaţie. La modul general însă, a treia
dimensiune poate fi considerată şi altceva, depinzând de datele implicate şi de
modul în care se doreşte a fi înfăţişată această dimensiune. Am putea avea de
exemplu, o reprezentare a precipitaţiilor care poate fi înfăţişată în 2D prin izolinii şi
în 3D prin suprafaţe. În cele ce urmează referirea se va face în special la elevaţie.
Mărimea care reprezintă a treia dimensiune se notează de obicei cu z, şi deşi uneori
îi vom spune variabilă, în fapt este o funcţie de două variabile z = f(x,y). Aceasta
este organizată în diferite feluri: puncte dispuse neregulat, contururi de izolinii,
latice, grid şi TIN. Prin înfăţişarea tridimensională este necesară evaluarea mărimii
z în orice punct. Prima problemă care apare în analiza suprfeţelor este realizarea
umui model de elevaţie.
Modelul digital de elevaţie (Digitale Elevation Model - DEM)

Modelarea spaţială complexă permite analiza datelor spaţiale care conţin altimetria.
Reprezentarea digitală a suprafeţei terenului se numeşte model digital al terenului
(Digital Terrain Model – DTM) sau model digital de elevaţie (Digital Elevation
Model – DEM). Pentru referirea la această noţiune am păstrat ultima definiţie. În
esenţă, acest model conţine distribuţia tridimensională a punctelor de coordonate

(x,y,z). Crearea suprafeţelor se face în mod diferit în cele două sisteme de
reprezentare: vector şi raster. Menţionăm faptul că, pachetele de programe
complexe realizează modelul de elevaţie sub toate aspectele discutate mai jos, altele
însă nu pot crea DEM, dar deţin anumite funcţii de analiză spaţială pentru
prelucrare (la fel se întâmplă şi în cazul produselor de teledetecţie). Pe de altă parte,
există pachete de programe specializate în crearea şi înfăţişarea suprafeţelor în 3D,
independente de produsele GIS, cum ar fi programul Surffer al firmei Golden
Software. Acestea însă pot fi importate şi în anumite produse GIS. În cele ce
urmează vom aborda trei modele vectoriale mai importante şi apoi modelul raster.
În sistemul vector există trei modele principale de reprezentare a suprafeţelor în 3D:

- modelul punct;
- modelul linie;
- modelul de suprafaţă bazat pe triunghiuri neregulate (TIN).
Figura 52 Puncte de elevaţie dispuse Figura 53 Curbe de nivel

neregulat
Modelul punct este cel mai simplu şi constă într-un set de puncte dispuse neregulat
pe o suprafaţă bidimensională (în coordonate x,y), în care valoarea lor reprezintă
elevaţia (z). Din punct de vedere al volumului de stocare pe suport magnetic este
cea mai eficientă formă de organizare (ocupă cel mai puţin spaţiu pe disc). O
suprafaţă plată sau cu pante constante este reprezentată în mod eficient prin câteva
puncte care delimitează arealul respectiv. O hartă care înfăţişează doar puncte ale
căror etichetă reprezintă cota, nu arată o distribuţie spaţială a elevaţiei. Construirea
unei suprafeţe direct dintr-un set de puncte dispuse neregulat (figura 52) este
dificilă. În schimb din modelul punct se poate obţine o hartă ce înfăţişează curbele
de nivel (vezi modelul liniar).
O altă structură bazată pe modelul punct este laticea. O latice este compusă
din puncte dispuse regulat, fiecare reprezentând o locaţie (x,y,z) pe suprafaţă
(figura 54). Mai precis este vorba de o matrice de celule ale căror centru reprezintă
cota. Acestă manieră de reprezentare este asemănătoare cu grid (vezi mai jos), dar
diferă de aceasta prin modul în care se fac operaţiile analizei spaţiale şi modul de
interpretare al rezultatelor. Spaţiul pe disc este relativ mare.
Figura 54 Structura latice
Modelul liniar se referă la reprezentarea suprafeţelor în 3D prin contururi

de curbe (curbe de nivel). În acest caz, variabila z este convertită într-o
caracteristică liniară de aceeaşi valoare. În esenţă, suprafaţa este reprezentată printr-
un set de linii de diferite valori la intervale constante (figura 53). Acest model are
avantajul că este imediat reprezentabil, fiind cea mai eficinetă manieră de

reprezentare a elevaţiei pe hărţi tradiţionale. Un alt avantaj este eficienţa stocării
datelor. În schimb analiza bazată pe curbe de nivel este mai dificil de realizat.
Figura 55 Un element al structurii TIN: un triunghi în

spaţiul tridimensional
Modelul de suprafaţă constă dintr-o reţea de triunghiuri dispuse neregulat bazată pe

puncte de elevaţie cunoscute. Înclinarea terenului este considerată constantă pe
fiecare triunghi. Dimensiunile triunghiurilor variază în funcţie de cea a terenului.
Modelul rezultat este cunoscut sub numele de reţea de triunghiuri neregulate
(Triangulated Iregular Network - TIN). În fişiere se înregistrează valorile (x,y,z) ale
vârfurilor triunghiurilor precum şi atributul lor care dau înclinarea şi direcţia.
Figura 56 Reprezentarea internă a unei structuri TIN,

inclusiv topologia
Triunghiurile mari sunt folosite pentru o variaţie mică a altitudinii, iar cele mici în
caz contrar. Acest lucru îi conferă un avantaj în operaţiile analizei spaţiale precum
şi a volumului pe disc. Structura topologică cuprinde poligoane şi noduri (figura
56). Triunghiurile se caracterizează prin: număr triunghi, laturi şi vârfuri.
Structura TIN permite:
- calculul pantei şi a orientării fiecărei feţe;
- expunerea la lumina solară;
- vizibilitatea dintr-un anumit punct şi posibilitatea de a modifica poziţia
acestuia;
- curbe de nivel a căror noduri se situează la intersecţia dintre feţe şi un plan
orizontal de altitudine dată;
- profile liniare - de-a lungul axei OX şi neliniare - de-a lungul unui itinerar (vezi
operaţiile analizei spaţiale);
- vizualizare în 3D foarte realistă.
Figura 57 O structură TIN reprezentată în

plan
În figura 58 am simulat o porţiune de teren şi reţeaua de triunghiuri corespunzătoare.
Figura 58 Un peisaj real modelat printr-o

strucură TIN
Sistemul raster generează un singur model bazat pe modelul punct, dar cu puncte
distribuite uniform (vezi modelul latice). Se mai numeşte şi model grid. În esenţă
modelul constă în atribuirea fiecărui pixel câte un atribut care reprezintă altitudinea.
Cu cât celulele din grid sunt mai mici cu atât acurateţea este mai bună. Evident că
mărimea celulelor este aceeaşi pe întrega suprafaţă, astfel că areale cu teren foarte
variat sunt descrise cu o acurateţe mai slabă decât un areal cu variaţii mai mici. Deci în
acest caz sistemul raster este deficitar. Ca şi modelul punct din sistemul vector,
modelul raster este simplu. În schimb este foarte voluminos din punct de vedere al
spaţiului pe disc, ca orice imagine raster. Afişarea şi prelucrarea este de asemenea
simplă comparativ cu modelele vectoriale. Obţinerea unui model raster DEM se
face aproape automat din imagini aeriene sau satelitare stereo utilizându-se un soft
specializat. Sunt puţine produse care fac acest lucru.
Următoare problemă care apare în cadrul modelelor de elevaţie este de a evalua

altitudinea în puncte în care aceasta nu este definită. Operaţiunea se realizează prin
interpolare. Sigur că interpolarea va fi abordată într-o manieră simplificată
evidenţiind esenţa problemei.
Interpolarea în plan
Interpolarea în plan este procedeul prin care se determină o funcţie numită funcţie
de interpolare, care să aproximeze pe un interval [a ,b] o funcţie f(x) ale cărei valori
sunt cunoscute numai în anumite puncte a=x0< x1<…< xn=b. Evident funcţia de
interpolare coincide cu funcţia dată tabelar în punctele respective. Scopul
interpolării este de a găsi o funcţie analitică (sub formă de formulă) care să permită
evaluarea funcţiei tabelare într-un punct necunoscut aflat între două puncte
cunoscute (figura 59). În general nu există o metodă care să indice tipul de
interpolare ce trebuie folosit pentru o mulţime dată de puncte. Tipul funcţiei de
interpolare se stabileşte a priori (funcţie liniară, polinomială etc.), din consideraţii
teoretice sau din aranjamentul pe care îl sugerează reprezentarea în plan a punctelor

.
Figura 59 Interpolarea unei funcţii Figura 60 Interpolarea liniară
Deoarece, în general arcele care apar în reprezentarea datelor spaţiale sunt

aproximate prin segmente, considerăm că este necesară o detaliere a interpolării
liniare. Aşa cum indică şi numele, aceasta implică o funcţie de interpolare liniară.
Presupunem că avem o mulţime de numere x0, x1,…, xn şi că, pentru fiecare xi avem
pe un interval [a,b] doar acelaşi număr de mărimi yi corespunzătoare, care
reprezintă valorile funcţiei tabelare în punctele xi. Să notăm cu x valoarea
intermediară între două puncte xi şi xi+1, adică xi<x<xi+1. Dorim să evaluăm o valoare
y corespunzătoare acestui punct. Pentru aceasta construim un segment de dreaptă
AB (figura 60) între punctele (xi, yi) şi (xi+1, yi+1) care va avea ecuaţia (dreapta care
trece prin două puncte):
y= yi +( x- xi)( yi+1- yi)/( xi+1 - xi)
În mod evident pentru fiecare interval [xi,xi+1] avem o altă ecuaţie, deci evaluarea
funcţiei liniare în punctele intermediare se face conform cu ecuaţia dreptei stabilită
pentru acest segment. Interpolarea liniară este cel mai simplu tip de interpolare.
Observaţii. Trebuie să facem distincţie între interpolare şi ajustare, deoarece

ambele aproximează o funcţie dată tabelar. Reamintim că, în ceea ce priveşte
ajustarea curbei care aproximează punctele nu este necesar ca acestea să treacă prin
ele. În acest caz curba de ajustare se obţine din evaluarea distanţelor de la curbă la
fiecare punct şi se alege acea funcţie care îndeplineşte condiţia ca suma pătratelor
distanţelor la acea curbă să fie cea mai mică. Funcţia de interpolare după cum am
văzut trece prin puncte. Alegerea funcţiei se face în raport cu problema concretă de
rezolvat. În general, ajustarea se pretează în situaţiile în care punctele reprezintă
masurători sau observaţii, care prezintă un anumit grad de incertitudine (fără a avea
posibilitatea de a-l măsura direct), iar interpolarea se aplică în cazul când valorile
datelor tabelare se consideră precise.
Interpolarea spaţială
Scopul interpolării spaţiale este de a estima valoarea z în orice punct de pe hartă,
având câteva valori cunoscute (suficient de multe). O condiţie importantă este ca
funcţia z=f(x,y) să fie continuă pe suprafaţa respectivă în raport cu cele două
variabile. Alegerea metodei este în funcţie de aspectul general al valorilor
cunoscute, deoarece o valoare specificată depinde de valorile învecinate.
Problematica interpolării în spaţiul tridimensional (3D) este mult mai complicată.
Distingem două categorii de interpolări: de curbe şi de suprafeţe. Interpolarea
curbelor (strâmbe) este puţin utilizată în produsele GIS. Interes prezintă
interpolarea curbelor de nivel (sau a izoliniilor, în general), care nu reprezintă
curbe strâmbe. Vom avea variaţii în două direcţii (ox şi oy), valoarea pentru z
rămânând constantă. Mai precis este vorba de a genera noi contururi în planul xoy,
deci în 2D, care unesc puncte ale căror valori sunt constante, aceasta din urmă fiind
evaluată în funcţie de curbele vecine.
În cartografia tradiţională, ca şi în cea digitală, trebuiesc respectate câteva reguli:

fiecare linie se închide, în cazul în care nu e întreruptă de marginile care
delimitează harta; liniile nu se intersectează între ele; din punct de vedere al
interpolării, fiecare porţiune de linie separă două areale adiacente de valori z
diferite. De o parte avem valori mai mici ale lui z, iar de cealaltă parte valori mai
mari.
Interpolarea contururilor
În cele ce urmează vom aborda interpolarea contururilor în forma cea mai simplă pe
un exemplu. Să considerăm două curbe de nivel aflate la distanţă de 10 m. Punctul
P este localizat undeva între 310 şi 320 m (figura 61). Vom presupune că suprafaţa
este continuă şi că variaţia locală este în general constantă. În caz contrar metoda nu
dă rezultate corecte pentru noua curbă obţinută.
Figura 61 Interpolarea între Figura 62 O hartă topografică care

două curbe de nivel conţine curbe de nivel obţinute prin
interpolare
Se determină segmentul cel mai scurt care trece prin punctul P şi este incident la
cele două curbe. Să notăm punctele cu A şi B a căror coordonate se cunosc, acestea
fiind cunoscute din procesul de digitizare. Dacă desemnăm prin (x1, y1), respectiv
(x2, y2) coordonatele punctelor A şi B, punctul P va avea coordonatele:
x=(x1+kx2)/(1+k)
y=(y1+ky2)/(1+k)
Constanta k este raportul în care se împarte segmentul AB. Dacă k=1, P va fi la

jumătatea distanţei între A şi B. Fixându-se k, se pot obţine curbe de nivel
intermediare, practic oriunde între două curbe considerate corecte. Toate acestea
sunt încorporate în programe care sunt activate prin comenzi de către utilizatori.
Interpolarea funcţiilor de două variabile

În cele ce urmează vom prezenta într-o formă simplificată problema interpolării
unei funcţii de două variabile. După cum se ştie o suprafaţă în spaţiul 3D este dată
de o funcţie de două variabile z=f(x,y). Să considerăm că funcţia este dată pe un
sistem de puncte echidistante (vezi latice) (xi, yi), i=1,2,…,n, ale căror valori pentru
z sunt cunoscute şi sunt date sub formă tabelară. Pentru simplificare vom nota
aceste valori cu:
zi=f(xi,yi)
Interpolarea unei funcţii de două variabile constă în evaluarea lui z în puncte care
nu aparţin tabelului. Găsirea acestor valori se face din aproape în aproape, separat
pentru fiecare din variabile. Să presupunem că trebuie să obţinem valoarea z în
punctul (x,y). Se fixează yk şi vom considera o funcţie de variabilă x:
fk=f(x,yk)
De fapt pentru fiecare valoare a lui y din tabel, avem o funcţie de variabilă x. Cu
alte cuvinte suntem în cazul interpolării unei funcţii de o variabilă, care în cazul
liniar are o formă similară cu cea obţinută mai sus. Procedeul se repetă fixând de
data aceasta pe x şi vom avea câte o funcţie de y pentru fiecare valoare a lui x.
Aplicaţii ale analizei suprafeţelor

Dintre aplicaţiile analizei suprafeţelor amintim: realizarea hărţilor de izolinii,
profile topografice şi diagrame de perspectivă.
Hărţile de izolinii. O aplicaţie directă a interpolării spaţiale este evaluarea cotei sau
reprezentarea elevaţiei prin curbe de nivel. În figura 62 am înfăţişat o hartă de
izolinii care reprezintă elevaţia pe un areal.
Figura 63 Hartă de izolinii şi profilul corespunzător

Figura 64 Traseul unei şosele şi profilul corespunzător
Profilele topografice sunt cunoscute sub numele de profile transversale. Acestea

reprezintă variaţia reliefului de-a lungul unei linii. În figura 63 am înfăţişat un profil
trasat pe o paralelă la axa OX, cea mai întâlnită situaţie, iar în figura 64 un profil
obţinut de-a lungul unei şosele.
Diagramele în perspectivă sunt cunoscute şi sub numele de blocdiagrame. Acestea
înfăţişează în plan impresia pe care o are observatorul când priveşte o suprafaţă în
3D. Se construiesc prin unirea unor profile topografice de-a lungul axei OX, OY
sau în ambele direcţii. În figura 65 am prezetat o diagramă de perspectivă privită
dintr-un unghi arbitrar. În general produsele soft oferă comenzi de vizualizare a
blocdiagramelor din orice direcţie şi cu orice unghi.
Figura 65 Blocdiagramă privită dintr-un unghi arbitrar

7.6 Analiza grid

Aşa cum am văzut, modelul raster se bazează pe celule de arie egală cărora le sunt
atribuite numere, acestea la rândul lor sunt asociate cu culori, în vederea
reprezentării pe monitor sau imprimantă. Operaţiile suportate de acest model sunt
numeroase şi foarte diferite de cele corespunzătoare modelelor vectoriale, deoarece
structura este total diferită. Aici nu se disting puncte, linii sau poligoane, acestea
ieşind în evidenţă prin valorile atribuite pixelilor.
Un strat raster poate avea asociat tabel de atribute sau nu. Dacă nu, atunci atributul
se recunoaşte după tema hărţii. În acest caz nu există nici o deosebire între o
imagine satelitară digitală şi o hartă raster, afară doar de faptul că aceasta din urmă
poate fi georeferenţiată. O hartă raster are de regulă, tabel de atribut asociat.
Aşa cum am văzut, o structură raster este de fapt o matrice de numere. Operaţiile
analizei grid se referă la operaţii pe aceste numere. Există, bineînţeles şi operaţii
asupra atributelor, acestea având un rol minor, aşa că vom insista mai puţin pe
acestă temă.
Până acum, toate operaţiile menţionate (cu mici excepţii) sunt proprii modelelor
vectoriale. În cadrul analizei grid se poate include următorul grup de operaţii:
operaţii pe un singur strat, operaţii pe straturi multiple, analiza suprafeţelor şi
analiza statistică. Dacă facem comparaţie cu grupurile de operaţii studiate până
acum observăm că aici nu se include analiza pe reţele care este specifică structurilor
vectoriale.
Dintre operaţiile elementare specifice pe structuri raster am ales doar câteva, pe care
le considerăm cele mai reprezentative.
Operaţii pe un singur strat

Acest gen de operaţii se referă la modificarea valorilor celulelor prin înmulţirea sau
împărţirea lor cu un număr. De fapt acest lucru corespunde înmulţirii unei matrici
cu un scalar. Dacă notăm cu aij (i=1,n; j=1,m), unde n este numărul de linii, iar m
numărul de coloane, rezultatul va fi o altă matrice care va avea componentele:
cij= k aij
Valorile noi obţinute pentru pixeli se vor reflecta în afişare.
Dacă acest gen de operaţii este intuitiv, analiza de proximitate în grid este mult
diferită. Pentru aceasta vom face o comparaţie cu distanţele măsurate pe structuri
vectoriale. Să considerăm o suprafaţă egală în ambele reprezentări (figura 66).
Figura 66 Cele trei tipuri de distanţe grid
În cazul vectorial (a), dimensiunea caroiajului este egală cu 1, iar în cazul raster (b),
aceeaşi unitate va fi considerată ca fiind dimensiunea unei celule. Distanţa
euclidiană dintre A şi B este dată de formula (teorema lui Pitagora):
AB= (AC2 + CA2)1/2

care, în cazul nostru va avea aproximativ valoarea 7. În structura raster vom avea
două metode: distanţa Manhattan (b) şi proximitatea (Berry 1993). În primul caz
vom avea AB = 10, iar în al doilea caz vom avea tot valoarea aproximativă 7.
Prima metodă a primit această denumire de la cunoscutul cartier din New York care
are o reţea stradală ca şi un grid, iar pentru a merge dintr-un punct în altul trebuie
parcurs un drum ca acela din figura 66 b). A doua metodă constă în stabilirea de
zone concentrice echidistante faţă de un punct. Practic valorile celulelor sunt
calculate tot după teorema lui Pitagora. În practică se foloseşte cea care este
compatibilă cu problema de rezolvat.
Un alt grup de operaţii, pe care îl vom numi TRANSFORM (comandă preluată din
produsul Idrisi - GIS raster, larg răspândit şi accesibil), are încorporate mai multe
tipuri de transformări. În esenţă este vorba de modificarea valorilor pixelilor prin
aplicarea unei funcţii elementare cum ar fi: exponenţială, logaritmică, radical,
trigonometrice etc. De exemplu, aplicarea funcţiei logaritmice pe valorile pixelilor
dintr-o imagine raster are ca rezultat o imagine a căror valori reprezintă logaritmul
(zecimal) din valorile iniţiale pe care se aplică. În principiu, utilizatorul poate
adăuga alte funcţii, care nu există în biblioteca standard de programe, cum ar fi de
exemplu o funcţie logistică.
O operaţie mai puţin intuitivă este înlocuirea unei porţiuni din imagine cu valoarea
de atribut. Cu alte cuvinte este vorba de obţinerea unei hărţi din tabela de atribut. În
Idrisi acestă comandă se numeşte ASSIGN.
O altă operaţie importantă este obţinerea unei imagini booleene dintr-o imagine
oarecare. Aceasta se face prin fixarea la 1 a valorilor pixelilor din imaginea dată şi
la zero restul de valori. Această operaţie este utilă pentru identificarea şi afişarea
unei anumite caracteristici dintr-o imagine, fără a ne interesa celelalte.
Ultimul grup de operaţii pe care îl vom aminti în cadrul operaţiilor pe un singur

strat sunt cele referitoare la filtrare. În esenţă acest grup de operaţii modifică
valorile celulelor dintr-o imagine prin aplicarea unei operaţii aritmetice asupra
pixelilor, precum şi a vecinilor săi. Rezultatul va fi o imagine mai “netedă” decât

originalul. De obicei această operaţie se foloseşte după o interpolare.
Acest grup de operaţii include multe alte proceduri, dându-se şi posibilitatea de a

crea altele noi, parte din ele regăsindu-se în procesarea de imagini. Ultima operaţie
pe care o vom aminti este înlocuirea valorii unui pixel cu valorile a 3 x 3 pixeli
vecini. Acest gen de operaţii este foarte util în depistarea punctelor lipsă într-un
proces de scanare.
Operaţii pe straturi multiple

În general, operaţiile pe straturi multiple implică două imagini în intrare şi una în
ieşire. Prin repetarea acestor operaţii pot fi implicate mai multe straturi. Straturile
trebuie să aibă acelaşi număr de linii şi coloane, altminteri rezultatul nu poate fi
interpretat. Vom nota cu aij şi bij (i=1,n; j=1,m) elementele matricilor
corespunzătoare imaginilor în intrare (adică valorile numerice atribuite celulelor) şi
cu cij valorile rezultate din operaţii.
Adunarea a două imagini se defineşte prin relaţia
cij = aij + bij
Scăderea a două imagini este dată de
cij = aij - bij
Se observă că aceste operaţii sunt identice cu adunarea şi scăderea matricilor.

Înmulţirea a două imagini se defineşte prin
cij = aij x bij
iar împărţirea a două imagini
cij = aij / bij

Înmulţirea a două matrici, aşa cum este definită în algebra liniară, nu are sens
pentru imagini. Cât priveşte împărţirea, în algebra liniară nici nu există o astfel de
operaţie. Acolo se defineşte matricea inversă (pentru existenţa ei sunt necesare nişte
condiţii) care înmulţită cu o altă matrice se poate zice că simulează o împărţire.
Normalizarea se defineşte prin relaţia
cij = (aij - bij) / (aij + bij)
O altă categorie de operaţii sunt cele pe hărţi booleene. Aşa cum am văzut la
operaţiile pe un singur strat, imaginile booleene se construiesc dintr-o imagine prin
forţarea anumitor valori la 1, fondul rămânând 0. Operatorii logici sunt cei
menţionaţi în [7.2.1] AND (şi), OR (sau), XOR (sau exclusiv). Pe valori booleene
aceştia sunt definiţi astfel:
Operaţii statistice
Structurile raster se pretează la o mare varietate de operaţii statistice. Parte din
aceste operaţii au fost abordate în paragrafele precedente, unele dintre ele vor fi
reluate în cele ce urmează. Sigur că nu putem să prezentăm toate operaţiile (acest
lucru ar fi şi inutil), rezumându-ne doar, aşa cum am făcut şi până acum, la cele pe
care le considerăm cele mai reprezentative.
Fiecare produs GIS orientat pe sistemul raster are propria organizare în ceea ce
priveşte operaţiile statistice, având în componenţă acele operaţii care conduc la
rezolvarea tipurilor de probleme pe care şi le propun a fi rezolvate. Acestea pot fi

conţinute într-un modul separat sau să fie disiminate în mai multe module. Cu cât
softurile GIS conţin mai multe proceduri statistice cu atât gama de probleme pe care
o poate rezolva este mai mare şi deci este mai puternic.
Procedurile statistice au în componenţă una sau mai multe operaţii elementare şi

sunt apelabile prin comenzi, care au o anumită sintaxă ce trebuie respectată.
Acestea au un nume care sugerează tipul de operaţie pe care îl conţine.
În cele ce urmează vom prezenta câteva operaţii, iar atunci când vom folosi o
denumire, aceasta va fi ca şi mai sus, o comandă Idrisi. Menţionăm că, deoarece
hărţile raster şi imaginile digitale au aceeaşi structură, operaţiile statistice valabile
pe hărţi raster le vom regăsi şi la procesarea de imagini (proprie produselor de
teledetecţie).
Una din cele mai utilizate operaţiuni este afişarea histogramei (HISTO). Aceasta
înfăţişează grafic distribuţia valorilor pixelilor dintr-o imagine. Operaţiunea poate fi
aplicată şi pe tabelele de atribut. În general comanda HISTO este însoţită de diverse
operaţii elementare cum ar fi media aritmetică, abaterea medie pătratică, maxim,
minim, etc. Scopul utilizării acestei proceduri este de a permite evaluarea vizuală a
distribuţiei pixelilor sau a valorilor de atribut.
Înfăţişarea histogramei trebuie să preceadă o altă operaţie importantă cum ar fi

determinarea dreptei sau a curbei de regresie. În comanda REGRESS operează pe
date atribut, iar TREND pe date spaţiale. Acestea pot fi aplicate pe o aceeaşi
imagine sau pe două imagini diferite în cazul în care se doreşte obţinerea unei relaţii
funcţionale între valorile de atribut sau pixelii acestor imagini.
Procedura TREND poate fi folosită şi ca o metodă de ajustare, care să înlocuiască

procedura de interpolare, pentru determinarea valorilor pixelilor necunoscuţi dintr-o
anumită distribuţie.
Una din operaţiile mai utilizate este următoarea: din valorile de atribut ale unui şir
de perechi de valori se determină dreapta (curba) de regresie corespunzătoare a
două mărimi (să zicem altitudine (spaţial) şi temperatură (aspaţial)). Valorile
funcţiei de regresie sunt apoi utilizate pentru a genera o nouă imagine, obţinându-se
astfel o hartă raster a distribuţiei informaţiei aspaţiale (în cazul nostru temperatura).
Calculul centrului de greutate şi raza standard pentru un set de puncte se face cu o

comandă numită CENTER. Raza standard este echivalentul spaţial al abaterii medii
pătratice corespunzătoare operaţiilor aspaţiale. Se foloseşte pentru a evalua
dispersia unui punct de la locaţia cea mai probabilă.
Procedura numită QUADRAT este o tehnică utilizată pentru determinarea

caracterului punctelor distribuite aleator sau în nori (clusters). Se foloseşte
împreună cu PATTERN care include operaţii pe pixeli, funcţie de valorile
învecinate. Are ca rezultat obţinerea de informaţii privitoare la diversitate, indicele
dominant, indicele de fragmentare. Aceste mărimi sunt în mod curent utilizate în
studii ecologice.
Analiza suprafeţelor
În cele ce urmează vom schiţa metodologia obţinerii unui model digital de relief
(DEM) în raster pornind de la o hartă vectorială care conţine curbe de nivel.
Curbele vor avea drept identificatori valoarea altitudinii (atribuite în procesul de
digitizare). Prima etapă este conversia din sistem vector în sistem raster. Liniile vor
fi înlocuite printr-o secvenţă de pătrate (celule raster) de dimensiune corelată cu
rezoluţia stabilită dinainte şi care vor avea ca valoare altitudinea preluată din
identificarea curbelor. Valorile celulelor intermediare vor fi găsite prin interpolare.
În figura 67 am înfăţişat un strat raster ca rezultat al unui astfel de proces. Celulele
reprezentate în negru sunt curbele de nivel convertite din harta vectorială, iar
celulele gri sunt valorile găsite prin interpolare.
O altă operaţie inclusă în grupul de operaţii referitoare la analiza suprafeţelor este
evaluarea pantei şi aspectului pe un raster a cărui valori reprezintă altitudini (adică
DEM raster). Operaţiunea constă în compararea valorii unei celule cu valorile
celulelor învecinate. Astfel se poate obţine gradientul sau aspectul. Această
informaţie se foloseşte pentru a crea o imagine în relief. Înfăţişarea unui DEM se

face cu o comandă, rezultatul fiind un aspect de genul unei blocdiagrame.
Figura 67 Model digital de elevaţie raster obţinut dintr-o hartă

vectorială. Nuanţele mai închise reprezintă o altitudine mai mare.
7.7. Modelare în GIS

Scopul introducerii conceptului de modelare în cadrul GIS este de a oferi
posibilitatea combinării datelor din diverse surse pentru a descrie şi analiza
interacţiunile dintre date, constituind un suport pentru luarea deciziilor. Operaţiile
implicate în modelare sunt cele prezentate mai sus. Nu există un grup de operaţii
separat pentru acest scop. Oricât de multe operaţii elementare ar conţine un GIS,
acestea nu pot satisface toate cerinţele utilizatorilor, având în vedere domeniile
foarte diferite de aplicaţii posibile. Practic nu există metode generale de rezolvare a
unor probleme specifice. Deşi produsele GIS oferă o mare varietate de aplicaţii,
practic este imposibil să cuprindă programe pentru modelare cu caracter general.
Un produs GIS furnizează doar algoritmii de bază pentru modelare. Modelarea
complexă conduce la asocierea dintre un soft spacializat şi un produs GIS. De
regulă, produsele soft specializate nu au în componenţă programe privind gestiunea
BDS (sau programele sunt nesatisfăcătoare) şi deci este nevoie de un alt produs care
să facă acest lucru.
Intergrarea GIS cu alte sisteme specializate în vederea modelării implică câteva

probleme. Fie produsul soft respectiv este integrat în programele încorporate în
GIS, fie invers. În orice caz doar un singur mediu de programere din cele două va
dicta structura modelului. De cele mai multe ori programele specializate sunt
integrate în GIS. Aceasta se realizează printr-o colaborare între cele două firme
implicate, implemetând de comun acord un program de interfaţă, care va fi
transparent pentru utilizator.
Există produse GIS care permit adăugarea de funcţii noi prin scrierea de programe
de către utilizator, pentru anumite genuri de aplicaţii. Modul de integrare a
propriilor programe este prezentat în manualele care însoţesc licenţa respectivă.
La modul cel mai general un model poate fi definit ca fiind o reprezentare

convenţională a realităţii în formă materială sau simbolică. Modelele implicate în
proiecte GIS fac parte din a doua categorie. Un model în formă simbolică este o
reprezentare simplificată în termeni abstracţi a unui obiect sau fenomen în vederea
obţinerii de informaţii directe sau printr-un proces de calcul.
O hartă în formă tradiţională pe suport de hârtie este un model: reprezintă o
realitate (suprafaţă de teren), este simplificată (nu sunt înfăţişate toate detaliile),
obiectele apar în formă abstractă (semne convenţionale), se foloseşte pentru a
obţine informaţii directe sau care va face obiectul unei prelucrări, în vederea
obţinerii unor alte informaţii. Un model vectorial este o transpunere a hărţii
tradiţionale în alţi termeni abstracţi (puncte, linii, poligoane), care are ca scop
primordial stocarea pe un suport magnetic (ceea ce nu este cazul la hărţile
tradiţionale), iar apoi: afişarea, interpretarea şi prelucrarea. De asemenea modelul
raster este o altă formă de reprezentare a unei hărţi tradiţionale, sau a unui peisaj,
bazat pe cu totul alte principii şi urmărind, în mare aceleaşi scopuri. O funcţie care
reprezintă profilul de râu este un model. O ecuaţie diferenţială asociată cu un proces
de scurgere pe un versant este tot un model. Distribuţia pe o suprafaţă a unor
parametri (variablile) reprezentând concentraţia unui poluant este de asemenea un
model. Maniera de obţinere a unor astfel de modele se numeşte proces de
modelare.În cele ce urmează ne vom referi doar la procesul de modelare.
Un model obţinut cu ajutorul tehnologiei GIS îl vom numi model spaţial. Acesta
exprimă localizarea (unde), tema (ce), temporalitatea (când), relaţii între
caracteristici (cum). Scopul principal este de a obţine informaţii semnificative, într-
un timp scurt, în vederea luării deciziilor.
Când se construieşte un model spaţial, analistul trebuie să ia în considerare câteva

chestiuni incluzând natura modelului, definiţia unităţilor geografice, specificaţia
variabilelor şi metoda cantitativă folosită. Există extrem de multe căi şi metode de
construire a unui model. Pentru a decide care este cea mai potrivită metodă pentru o
situaţie particulară este necesară o analiză detaliată a acestui proces pentru a stabili
puterea (cât este de reprezentativ), limitele (cât e de general) şi slăbiciunile metodei
(grad de precizie, asocierea cu legi sau ipoteze slabe).
Procesul de modelare în cadrul GIS implică operaţii asupra bazei de date

geografice şi reprezintă obiectivul principal al analizei spaţiale. Aşa cum am văzut,
operaţiile elementare reunite în grupuri au drept scop prelucrarea datelor grafice
orientate pe anumite structuri. În cadrul procesului de modelare se vor utiliza acele
operaţii elementare care se fac utile în vederea scopului propus. Trebuie să se dea o
atenţie deosebită interpretării fiecărui rezultat în urma aplicării unei operaţii
particulare. O singură interpretare greşită în lanţul de operaţii va conduce la un
rezultat incorect.
Exemplele care vor fi amintite în rândurile ce urmează vor avea doar un caracter
orientativ. Se vor specifica doar aspectele pe care le-am considerat esenţiale a
procesului de modelare urmărindu-se doar formarea unei imagini despre
fenomenele respective şi modul în care un produs GIS îşi poate aduce aportul la
rezolvarea problemelor cu referinţă spaţială.
Un model bazat pe SIG presupune combinarea unui set de mai multe date spaţiale şi
atribut în intrare, rezultând în urma unor prelucrări, o singură hartă în ieşire.
Procesul de prelucrare se bazează pe algoritmi stabiliţi dinainte atât pe cale
empirică cât şi pe cale matematică. Modelarea matematică se împarte în două
categorii mari: modelare bazată pe relaţii matematice precise (cum ar fi de exemplu

ecuaţiile diferenţiale) şi modelare stochastică sau probabilistă, care presupune un
anumit grad de incertitudine măsurabil. Se poate considera că modelarea statistică
face parte din aceasta din urmă categorie. De asemenea la aceşti algoritmi o
contribuţie importantă este adusă de cunoştinţele din domeniile adiacente. De
exemplu, într-o problemă de studiu de impact, noţiuni sau mărimi cantitative din
fizică, chimie, biologie, hidrologie, pedologie, pot fi implicate într-o măsură mai
mare sau mai mică. Scopul final este stabilirea unui model din care să rezulte
influenţa produsă de sursele poluante asupra mediului în ansamblu. Aceasta se
realizează prin operaţii care să producă interacţiunea reală dintre factorul poluant şi
celelalte elemente luate în considerare (în speţă asupra apei, solului, vegetaţiei şi
aşezărilor umane). Cu alte cuvinte, trebuie stabilit un algoritm care să conducă la
evaluarea gradului de poluare a apei, a vegetaţiei etc., lucru care este legat direct de
proprietăţile fizice şi chimice ale poluantului şi modul în care aceasta se disipează
în apă, aer sau influenţează vegetaţia.
Orice proces de modelare presupune acceptarea unor ipoteze, fără de care
modelul nu poate fi construit. Aceste ipoteze pot specifica o stare de fapt, care în
principiu poate fi modificată. Prelucrarea automată conduce la rezultate rapide, fapt
care ne permite testarea unor ipoteze alternative. Aceasta conduce la un răspuns
pentru întrebarea "ce - dacă?". Tot în acest sens se pot studia situaţii teoretice care
nu există la momentul analizei. Studiul fenomenelor bazate pe scenarii ipotetice
poate avea ca rezultat hărţi, oferind o bază pentru explicarea unor fenomene
potenţiale. Acest gen de aplicaţii sunt utile pentru stabilirea unor scenarii privind
catastrofele ecologice, atunci când nu mai este timp de prelucrări, ci doar de
acţiune. Un exemplu în acest sens este apariţia unui accident la o centrală nucleară.
Există o gamă largă de tipuri de accidente, fiecare conducând la o altă măsură
privind protecţia personalului şi a locuitorilor zonei. Numărul de variabile poate fi
extrem de mare şi deci şi variantele sunt numeroase. Fiecare rezultat va implica
luarea unei decizii precise. În consecinţă, rezultatele trebuiesc cunoscute înainte de
a se produce evenimentul. Acest gen de probleme conduc la conceptul de simulare.
O problemă importantă în modelarea spaţială este identificarea variabilelor
cu semnificaţie şi renunţarea la cele mai puţin semnificative pentru fenomenul
respectiv. Următoarea fază este corelarea variabilelor. Vom avea o mare varietate
de legături directe (formule precise care reprezintă legi fizice sau relaţii empirice
deduse experimental unanim acceptate) sau corelaţii statistice (corelaţii liniare,
neliniare, multiple, analiza componentelor principale etc.), parte din ele trebuind să
fie eliminate. În principiu semnificaţia fiecărei variabile poate fi testată pentru a
găsi cel mai potrivit model cu un număr minim de variabile explicative. Mai mult,
coeficienţii estimaţi pot fi folosiţi ca o măsură a ponderii relative a fiecărei
variabile.
În studiul unui fenomen bazat pe modelare spaţială este preferabil să se înceapă cu

un model foarte simplu. Mai precis, numărul de variabile să fie cât mai mic, iar
datele de prelucrat (în speţă hărţile digitale) să aibă o structură cât mai simplă, iar
numărul de operaţii să fie de asemenea limitat. Modelul va fi destul de departe de
fenomenul natural urmărit, dar prezintă avantajul că, avem un punct de plecare în
crearea unui model mai complex, iar datele spaţiale şi variabilele atribuit care se
adaugă ulterior sunt mai bine puse în evidenţă, observându-se mai uşor efectul
produs de acestea asupra rezultatelor. O asemenea manieră de abordare a introdus
conceptul de model-proces. Un exemplu în acest sens este modelarea unei avalanşe.
Cel mai simplu model este deducerea din observaţii a pantei pe care se produc cel
mai adesea avalanşe. Pentru aceasta se urmăresc avalanşele pe un parcurs de câţiva
ani. Se va întocmi un tabel cu panta medie a versantului şi se evaluează minimum şi
maximum acestor pante. Astfel se va obţine un model extrem de simplificat, care în
afară de pantă nu va ţine seama de nici un alt factor. Dacă însă se iau în considerare
şi alţi versanţi, deşi au aceleaşi pante medii, se observă că pe aceştia nu se produc
avalanşe. Acest lucru conduce automat la introducerea şi a altor mărimi şi a unor
relaţii dintre acestea. O variantă nu tocmai completă este dată în figura 68
(Heywood, ş.a. 1995). Aici se observă că există o mare varietate de factori şi de
corelaţii între aceştia, pentru a da o prognoză cât de cât rezonabilă de apariţie a unei
avalanşe. O astfel de descriere în formă grafică a etapelor şi a înlănţuirii operaţiilor
se numeşte model descriptiv sau model conceptual.
Modelarea complexă presupune descompunerea problemei în subprobleme. Un
astfel de exemplu ar putea fi determinarea potenţialului turistic al unei zone
montane privind practicarea sporturilor de iarnă. Pentru aceasta vom avea nevoie de
următoarele elemente:
- harta topografică;
- vegetaţia;
- utilizarea terenului;
- reţeaua de aşezări;
- reţeaua de drumuri;
- reţeaua de căi ferate ;
- reţeaua de electricitate.
Figura 68 Modelul conceptual al producerii unei avalanşe

Modelul digital de elevaţie va fi obţinut din harta topografică şi urmează a fi folosit

pentru a determina zonele cu pante şi lungimi care se încadrează în scopul propus.
Aici trebuie să includem probabilitatea de apariţie a avalanşelor, zone care trebuie
eliminate. În felul acesta modelul avalanşelor devine o subproblemă în cadrul
problemei mai mari, de determinare a potenţialului turistic. În continuare se va
proceda la înlăturarea zonelor care sunt împădurite, aceasta realizându-se printr-o
simplă operaţie elementară asupra celor două straturi (topografie şi vegetaţie). În
continuare se va elimina acele areale care sunt proprietate privată, rămânând doar
cele comunale.
Stratul care conţine aşezările va avea ca şi atribute potenţialul de servicii
(cazare, magazine). Se vor alege acele zone care sunt la o distanţă rezonabilă de
astfel de aşezări. Tot aici trebuie să evaluăm distanţa la reţeaua de medie sau joasă
tensiune, care să permită construirea unui mijloc mecanic de transport al turiştilor
pe pârtiile de schi. Accesul la căi de comunicaţie (rutiere, feroviare), precum şi
apropierea de zone urbane este deosebit de important pentru evaluarea fluxului de
turişti potenţiali. Nu în ultimul rând trebuie să menţionăm numărul de zile cu
zăpadă.
Modelul propus poate constiui de asemenea un submodul în cadrul
determinării potenţialului turistic total al zonei. Un perimetru în care se desfăşoară
tuism sportiv de iarnă poate fi uşor utilizat şi în alte sezoane ca şi turism de
agrement. Apropierea de monumente istorice este de asemenea un lucru foarte
important.
Figura 69 Etapele realizării modelului de eroziune

În cele ce urmează vom schiţa un model de eroziune. Mai precis, dorim să

evidenţiem arealele cu potenţialul de eroziune (mare, medie, mică). BDS trebuie să
cuprindă următoarele straturi: topografia, solurile, vegetaţia şi precipitaţiile. Fiecare
strat va fi însoţit de un tabel de atribut privitor la caracteristicile entităţilor spaţiale
respective. Stratul cu solurile trebuie să conţină tipul de sol, textura, din care se va
calcula capacitatea de infiltrare care va avea ca rezultat erodabilitatea potenţială
(coroborat cu vegetaţia); stratul vegetaţie va conţine tipul de vegetaţie şi gradul de
acoperire cu vegetaţie a terenurilor; stratul precipitaţii se va caracteriza prin
intensitate şi frecvenţă pe perioada de studiu. Din harta topografică se va calcula
gradul de înclinare a pantei, energia reliefului şi expoziţia versanţilor. Toate aceste
straturi vor fi digitizate, iar atributele vor fi introduse de la tastatură. Se vor obţine
patru hărţi digitale care urmează un proces de selecţie a variabilelor spaţiale şi
atribut care au cea mai mare pondere în procesul de eroziune urmărit. Procesul de
selecţie este necesar deoarece suprapunerea a patru sau mai multe hărţi poate avea
ca efect o greutate în lizibilitatea şi interpretarea ei ulterioară. Faza de prelucrare va
conţine opearţiile asupra struturilor şi a atributelor, având ca scop final obţinerea
unei hărţi cu potenţialul de eroziune (figura 69).
Un ultim exemplu pe care îl vom considera este din geografie umană. O mare
varietate de probleme conduce la conceptul de clasificare. Acesta este foarte bine
reprezentat de procedurile încorporate în ArcView (vezi partea a treia). Fiind dată o
hartă administrativă, la nivel de judeţ sau la nivel de comună, se pot înfăţişa hărţi cu
distribuţia tuturoar parametrilor aflaţi în tabelele de atribut. De exemplu, distribuţia
populaţiei totale, după vârstă, religie, etc. Mergând mai departe, putem introduce în
tabelele de atribut vânzările unei societăţi. Vizualizarea pe o hartă a vânzărilor,
eventual asociată cu alţi parametri, cum ar fi de exemplu populaţia, va produce un
alt gen de informaţii factorilor de decizie în vederea îmbunătăţirii desfacerii
produselor în anumite zone potenţial consumatoare. De asemenea tot pe o astfel de
hartă se pot înfăţişa firmele concurente (cu eventuale informaţii privitoare la

acestea), luându-se astfel măsuri în vederea stabilirii noilor strategii de dezvoltare.
Oruce investiţie presupune o anumită sumă de bani riscată. Problema se
pune dacă acest risc merită să fie făcut sau nu. Să zicem că dorim să deschidem un
nou magazin alimentar într-o anumită zonă. Produsele GIS oferă un gen informaţii
pe care nu le oferă nici un alt pachet de programe. Fiind dată o hartă a zonei (de
preferinţă) întreg oraşul, cu distribuţia locuitorilor (eventual la nivel de clădire)
precum şi cu poziţia celorlate magazine alimentare, se poate simula oportunitatea
amplasării noului magazin. Se va înfăţişa modul în care se va redistribui clientela de
la celelalte magazine, luând drept ipoteză faptul că oamenii fac cumpărături de la
cel mai apropiat magazin, iar acestea sunt la fel de bine aprovizionate. O astfel de
simulare, care se poate face în câteva minute (evident dacă baza de date este
încărcată) poate produce evitarea unor cheltuieli inutile (în cazul în care se
dovedeşte că nu merită deschiderea noului magazin) sau a unei afaceri bune în
cazul contrar. În societăţile dezvoltate nu se “face nici o mişcare” în acest sens fără
a şti dinainte ce riscuri pot apărea.
8. Surse posibile de erori în GIS

Erorile sunt inevitabile în orice tip de măsurători cantitative, acestea situându-se
într-un domeniu foarte larg: de la erori neglijabile la erori grosiere. Ele pot fi
introduse în orice fază de prelucrare. Deosebim eroarea de greşală, aceasta din urmă
nu o vom lua în considerare.
Fiecare proiect GIS este unic în felul său atât în datele pe care le utilizează cât şi în
analiza care se face şi a rezultatelor obţinute. Atunci când se întreprinde un proiect
GIS este necesar să se ţină seama de anumite proceduri care să asigure succesul
proiectului. Toate proiectele GIS au ca scop principal producerea de date de mare
acurateţe şi date cu semnificaţie la un preţ cât mai scăzut. Aspectul cel mai
important al unui proiect este dat de determinarea gradului de precizie a datelor.
Beneficiul unui proiect este decis în ultimă instanţă de calitatea datelor de intrare.
Cu cât acestea sunt mai precise cu atât rezultatele sunt mai bune calitativ. Este
important să analizăm posibilele surse de erori în date.
În cele ce urmează vom prezenta pe scurt principalele grupe de erori implicate în

GIS, fără o detaliere a lor (adaptare după Borough 1986).
A. Erori care fac obiectul datelor de intrare şi sunt independente de GIS.

1. Erori provenite din înregistrările datelor primare datorate inacurateţii instrumen-
telor:
- senzori de pe sateliţi;
- aparate foto aeriene;
- staţii GPS;
- instrumente de observare şi măsurare a datelor atribut.
2. Erori care apar în procesul de preluare şi prelucrare a datelor (hărţi, tabele) cu
instrumente şi echipamente nespecifice GIS.
i) Crearea hărţilor în sistem tradiţional:
- erori datorate inexatităţii reţelei geodezice;
- inacurateţea instrumentelor cu care se execută harta.
ii) Editare de date:
- erori datorate conversiilor fişierelor dintr-un format în altul;
- erori datorate modificării scării şi a redesenării hărţilor.
B. Erori introduse în cadrul procesării datelor în GIS.
1. Erori în date de intrare:
- inacurateţea digitizării (a echipamentului şi a operatorului);
- inacurateţea în intrare a datelor atribut;
- erori datorate colectării datelor (insuficienţa datelor de observaţie);
- specificare incorectă a coordonatelor punctelor pentru georeferenţiere.
2. Erori datorate manipulării datelor:
- netezirea curbelor (interpolare, ajustare);
- conversia din vector în raster;
- conversia din raster în vector;
- date colectate la diferite scări şi combinate.
3. Erori în stocarea şi prelucrarea datelor:
- precizia în procesarea datelor (numărul de cifre semnificative);

- erori în stocarea datelor intermediare;
- suprapunerea straturilor;
- analiza imaginilor satelitare sau aeriene.
4. Erori introduse în afişarea datelor:
- inacurateţea echipamentului (plotter, imprimantă);
- inacurateţea suportului.
C. Erori de metodă:
- definirea incorectă a claselor de obiecte;
- necunoaşterea exactă a contururilor arealelor;
- erori datorate algoritmilor de calcul.
Una dintre problemele complexe care apare este propagarea erorilor. Cu cât
numărul de prelucrări este mai mare, cu atât precizia rezultatelor scade. Aceasta se
întâmplă deoarece calculatorul lucrează cu un anumit număr de cifre semnificative.
Acest lucru scoate în evidenţă importanţa preciziei în datele de intrare.
O eroare nu va fi niciodată înlăturată, problema este de a ne încadra în marja de

eroare îngăduită de aplicaţie.
Summary 251
better spatial resolution and the preservation of topological data relationships.

Certain operations, like overlay analysing are more complex computationally
in a vector data format than in raster formats. Raster systems have simpler data
structures. They have greater computational efficiency, and they represent
features having high spatial variability. On the other hand raster data volumes
are relatively greater, and the spatial resolution is limited to the size of the
cells comprising the raster. The vector model has been dominant in
commercial GIS implementation. The raster model has been used more
frequently in natural resource planning and management and in teaching
because it is more easily explained and used.
Before dissimilar cartographical data may be used in GIS, they must
be referenced in a common system. This process is called georeferencing.
Attribute date are most easily stored in tabular form. Each line in a
table represents an object, each column an attribute (alphanumeric data).
Attribute data are therefore often called tabular data and are normally stored in
a relational database. Common identifiers in map and attribute permit moving
from map data to attribute data and vice versa. The link between the two
databases is called geocoding.
There are five methods of producing digital map data: digitising
existing maps with a digitizer; scanning existing maps; digital photogrametric
map production; manual entry of measured and computed co-ordinates and
importing from other digital sources.
Digitising is the process of conversion of analogue maps into a computer-
readable form. There are different methods, for example: automated digitising,
point digitising or stream digitising. Digitizers have their own internal co-
ordinate system which may be related to terrain co-ordinates by cross-
registering four to six or more co-ordinates with known terrain co-ordinates.
These ground control points permit the computation of transformation
parameters in user system of co-ordinates. Some programs convert co-
ordinates continuously during digitising, while others convert it in the editing
phase. This phase includes the tasks: error correction, entering missing data
and construct topology. Forming topology also reveals many errors. Typically,
the same polygon number will be assured to both sides of an unconnected line
in a polygon structure.
Scanning is a conversion of a map from analogue format to a digital
image comprising a regular grid of pixels. Scanners can register colour using
magenta, cyan and blue filters. Maps are scanned in order to use digital image
data as bases for other map information and convert scanned data to vector
format for use in a vector GIS. Some scanners convert raster data to vector
data in the scanning process itself, and simultaneously present the results on
the screen. Scanning senses everything on a map, including maps labels and
other unwanted information. Data may be improved by structuring binary
Summary 252
information in three categories: shapes, potential symbols and noise. Noise

designates such information as stains and extraneous lines that are registered
but not require. The noise can filtered out together with the potential symbols.
Therefore, extensive editing is almost always is necessary. There are two ways
to obtain a vector format: automatic line tracer and manual tracing. Co-
ordinates are computed continuously for all points on a line, as they are by a
digitizer.
Global Positioning System (GPS) is a constellation of radio-emitting
satellites and a mobile receiver, developed by the U.S. Department of
Defence, used to determine location on the Earth’s surface. It is possible
accurately to determine one’s location at or near surface of the Earth without
the need for any reference marks. Accuracy can be increased further by
simultaneously using data from two receivers, provided that the position of
one of them is known accuracy. This system is called differential GPS. GPS is
based on the WGS84 geocentric co-ordinate system may be transformed to
other co-ordinate systems. GPS has been integrated directly with several GIS.
In general, GPS data may be regarded in the same way as other digital map
data. Coding of GPS data in GIS may be performed in the field to determine
accurately the positions of roads intersections, wells and the like.
CAD – generating drawing may be integrated into GIS in the same
way as text, via tables with pointers to CAD file addresses. They also may be
entered directly as, with map data, via a common transfer format. Many
people prefer to digitise in CAD format and than the file will be imported (as
DXF file) in GIS. DXF files have no topology.
Maps provide an effective representation of spatial distribution
because the human eye is adept at detecting spatial patterns. But maps alone
are often not sufficient for analysis of spatial order and spatial association.
The interpretation of spatial relationship patterns by visual examination of a
map is subjective, perception of any map pattern may vary from person to
person. Recent advances in GIS technology have created a new area for spatial
analysis. The most important contribution is the establishment of a link
between map-based analysis of spatial patterns and rigorous quantitative
analytical methods. With appropriate measurement of map features,
interpretation of spatial patterns is no longer subjective. Because spatial
patterns can be objectively assessed, hypotheses can be formulated and
verified. The scope of spatial analysis in GIS range from a simple query about
the spatial phenomenon to combinations of attribute queries and complex
generation of new data sets from the existent database.
Spatial analysis is the most important uses of GIS. GIS operational
procedures and analytical tasks that are particularly useful for analysis
include: single layer operations, multiple layer operations, point pattern
analysis, network analysis, surface analysis, grid analysis and spatial
Summary 253
modelling. Single layer operations provide the most fundamental tools of data
preparation for spatial analysis. Operational procedures for manipulating map
features on a single layer include boundary operations, proximity analysis,
feature identification and selection, and feature classification. Single layer
operations are essential for data preparation. In most cases, spatial data must
be manipulated to generate appropriate data sets for coverage of a specific
geographical area or to meet certain selection criteria.
Multiple layer operations provide the most fundamental tools for
spatial analysis because they allow for the manipulation of data organised on
separate layers and the examination of relationship among different features.
These operations can be classified into the following three categories: overlay,
proximity and spatial correlation analysis. Overlay analysis involves the
logical connection and manipulation of spatial data on separate layers.
Proximity analysis deals with procedures that are based on distance
measurement between features on different layers. Spatial correlation analysis
is used for revealing the relationships between features of difference types.
Point patterns is defined as the spatial pattern of the distribution of a
set of point feature. Because points are zero-dimensional features, the only
valid measurement of points distributions are the number of occurrences in the
pattern and respective geographic locations. Area is not a valid measure, even
though in most cases point features on a map occupy space. Point features
represent the simplest form of spatial units; distance is the only significant
spatial relationship among point features. The distribution of point features
can be described by frequency, density, geometric centre, spatial dispersion
and spatial arrangement. In general, common point pattern analysis procedures
include the observation of distributions based on descriptive statistics,
examination of spatial arrangement among point features, and further
investigation of spatial patterns through evaluating spatial autocorrelation
statistics.
Network analysis deals with two types of problems: the structure of
connection among the line feature and the movement in the system through
the connected lines. This analysis deals with physical lines such streets, roads,
pipe lines, and the like. Virtual lines, like political administrative boundaries
do not affect the mobility of structure. A network consists of a number of line
segments that are interconnected in some way. Each line is defined by start
and end nodes. A segment may contain intermediate points of known locations
called vertices. The difference between vertices and nodes is that nodes carry
information about topology. Topological relationship defined by the nodes
determine the connectivity of the network. Each segment is associated with
impedance factor, which represent the length or distance from one end to the
other. This entity may be defined according to the nature of problem (time,
costs). If a segment is directly connected to another, then the two segment
Summary 254
share a common node. If two segments are indirectly connected, then you
should be able to traverse through connected segments between these two
segments.
Traditionally network analysis is a subdiscipline of transportation
research. Topics related to network analysis are covered in transportation
geography, planning, civil engineering an the like. Analysis of a transportation
system or a communication network starts with an evaluation of network
structure. This evaluation allows to understand the potential and limitation of
the system under consideration. The most critical element of information
about spatial relationships among a set of line feature is connectivity. For
instance, calculating the cost effectiveness of new construction versus
expansion of the existing street network can only be evaluated by means of a
though investigation of the impact of each alternative proposal.
The distribution of any spatial phenomenon can be most effectively
represented by three-dimensional perspective diagram showing the surface of
variations. Surface analysis entails analysing the distribution of a variable
which can be represented in the third dimension (3D). Conventionally, the 3D
attribute is called the z variable and can be organised in a GIS in different
ways. The z variable can be anything from a physical attribute to socio-
economic variable. Usually the z variable representing elevation. There are
three main model for representation elevation: point model (irregularly spaced
points), line model (digitised contours) and surface (Triangulated Irregular
Network – TIN). In its simplest form, surface data can be organised in a set of
irregularly points. In this case each record represents a point on the map. The
point’s co-ordinate (x,y) represent location and z variable specifies its
volumetric attribute. This type of data organisation is commonly used by land
surveyors. Surface information can also be organised in a series of digitised
contours. Contours are two-dimensional representation of a three-dimensional
surface. However, digitised contours are not suitable for surface analysis and
most GISs covert this format in grid/lattice format or as a set of triangulated
irregular network. In TIN case the surface is converted into a set of triangular
facets, and the data are stored in the form of polygons that have degenerated
into triangle. The z variable can be organised at the vertices of triangular
facets such that both the slope and aspect of facet are computable. The TIN
structure incorporate the advantage of irregularly spaced points in that the
density of the points is dependent on terrain. In other words, areas of great
variation in terrain require a higher density of points to more accurately
represent the topography, while areas of simple terrain can be more efficiently
represented by fewer data points.
Spatial interpolation is the key process in surface analysis and
involves the conversion of a set of discrete data points into a continuous
distribution, based on the assumption that the change on the surface is gradual
Summary 255
and consistent. The surface generated from different methods of interpolation

could be quite different.
In grid analysis, geographical units are regularly spaced, and the
location of each units are regularly spaced, and the location of each unit is
referenced by row and column position. The referencing of rows and columns
is different from the typical structure of Cartesian co-ordinate system. In a co-
ordinate system, the value of x along the orizontal axis increases to the right
an the value of y along the vertical axis increases upward. The columns in a
grid also increase to the right, and the rows increase downward. Analysis of
gridded data is an important area of GIS – based spatial analysis due to the
existence of large volumes of geographic information organised in a grid
format. The regularity in the arrangement of geographic units allows for the
underlying spatial relationships to be efficiently formulated.
Like any format of data, grid format have advantages and
disadvantages. The advantages are: efficient processing (because the cells are
regularly spaced with identical spatial properties multiple layers operations
can be processed very efficiently; the operations are like the operations on
matrix numbers); numerous existing sources (satellite imagery, scanned aerial
photos etc); different feature types organised in the same layer (the same grid
may consist of point features, line features and area features, as long as
different features are assigned different values). The mains disadvantages of
grid format are: data redundancy (when data elements are organised in a
regularly spaced system, there is a data point at the location of every grid
cells, regardless of whether the data element is needed or not); resolution
confusion (gridded data give an unnatural look and unrealistic presentation
unless the resolution is sufficiently high).
The major difference between vector and raster processing lies in the
organisation of geographic units, that is polygons and cells. In GIS
applications these different data types are processed differently. The
assignment of the data values (attributes) can follow different methods, each
of which may result in a different grid definition. The grid data operations and
analytical methods may not be directly applicable to vector based data.
Common operations in grid analysis consists in the following groups:
single layer operations, multiple layer operations, statistical analysis, and
surface analysis. In the first group the elementary operations are: distance
between cells, multiplication of the values with a scalar, filter and the like. In
the second group there are the follow elementary mains operations: add,
subtract, multiplication, division, normalising. The statistical operations on the
grid structures are almost the same like the operations on satellite imagery.
GISs are designed to assembling, integrating and analysing spatial
information in a decision-making context. These systems help in modelling
complex geospatial phenomena and their output serves to better manage
Summary 256
global resources. A spatial model simulates real-world processes. There are

two reasons for constructing such a model. From a pragmatic point of view
decisions need to be made and actions taken about spatial phenomena. From a
philosophical point of view a process model may be the only way of
evaluating our understanding of the complex behaviour of spatial systems.
There are several types of spatial model, don’t we mention:
conceptual models and mathematical models. Conceptual models are usually
expressed in verbal or graphical form, and attempt to describe in words or
pictures quantitative and qualitative interaction between real-world features.
The most common conceptual model is a system diagram. Which uses
symbols to describe the main components and linkages of the model.
Mathematical models use a range of techniques including deterministic,
stochastic and optimisation methods. In deterministic models, there is only
one possible answer for a given set of inputs. Stochastic models recognise that
there could be a range of possible outcomes for a given set of inputs, and
express the likelihood of each one happening as a probability. Optimisation
models are constructed to maximise or minimise some aspect of the model’s
impute (so called scope function). In GIS both approaches are used to model
spatial processes. Unfortunately, proprietary GIS software provides few
procedures (with some exception) for spatial modelling. In many ways this is
understandable since the process models are heavily adapted to meet the
requirement of particular applications. In most of situations it is desirable to
use an specific modelling software in combination with GIS.
Remote Sensing is a technology used to gather data from a distance,

with sensors recording reflected or emitted energy. All kind of natural or
artificial features emit and reflect energy differently throughout the
Electromagnetic (EM) spectrum. These differences make it possible to
measure, map, and employ imagery collected through time. The data are
available in two formats: analogue (photo) and electronic (digital).
For Earth observations, the EM spectrum typically spans wavelengths
from ultraviolet (UV) to microwave (MW). UV wavelength are shorter than
visible and are mainly use in fluorescence studies for mineral exploration, oil
spill detection and other applications where electron shifts result in photos of
radiated light. The visible region records pigments resulting from particular
chemical and molecular structures. Reflective infrared (RIR) radiation is used
mainly as a means for distinguishing vigorous and stressed vegetation. The
short wavelength infrared is useful in atmospheric studies, to distinguish snow
from clouds.
Most satellite remote sensing data are currently acquired by
multispectral scanners and linear array device and they collect data in a few
broad spectral regions similar to the green, red and RIR. The digital raster data
Summary 257
received at ground stations comes in a continuous stream as long as the

satellite is within line-of-site of the receiver. The rate of transmission is about
some megabytes per second. Incoming reflected radiation is recorded in
analogue form as a voltage measured in microwats per square centimetre per
steradian. This analogue reflectance curve must be converted into its digital
equivalent.
Resolution is a complex function involving several design trade-offs.
In its simple form, ground resolution is the smallest area on the ground from
which reflectance measurement can be made by a given sensor at a given
altitude having a specific width. Usually is measured in metres. Radiometric
resolution refers essentially to how finely the spectral response of each ground
point is devised. The voltage representing the range of response from zero to
saturation can be scaled to provide coarse or fine detail, but the finer the
detail, the larger the amount of telemetered or recorded raw data. Spectral
resolution, like ground resolution, depends on interrelated design trade-offs.
The most important task is to select spectral channels required to detect
desired ground phenomena. It is necessary to understand the spectral
properties of surface materials and processes well enough to select the most
appropriate channels. Having located where data are required in the spectrum,
the next task is to narrow the spectral bandwidth to detect specific attributes of
interest. Temporal resolution is the frequency of revisits a specific area.
There are several satellite sensor systems currently providing
operational raster data. The characteristics of these systems vary according to
the designed goals.
Image processing is achieved through a variety of mathematical
operations on the digital numbers (DN) values to improve feature delectability
and interpretability. The image processing techniques used depend on the
desired results. Digital image processing is generally divided into five groups,
based on the objective: image correction (correction of the digital image in
respect of various geometric and radiometric distortions); image registration
(superimposing of images by different sensors from different platforms and /
or at different times, over one other or on to a standard map projection); image
enhancement (enhance certain features of interest); image segmentation and
fusion (subdivide an image and merge several images); image classification
(classification of pixels of a scene into various thematic groups, based on
multispectral responses).
The purpose of image correction, also called image restoration, is to
rectify the recorded data for various radiometric and geometric distortions.
The main radiometric corrections are: destripping, noise removal, the
correction due of solar illumination variations, atmospheric contribution. The
geometric corrections are: panoramic distortion, skewing due to the Earth’s
rotation. Registration is the process of superimposing images, maps or data-
Summary 258
sets over one another with geometric precision, data derived from the dame
ground element in different sensor. In many situations, we have multisensor,
multitemporal, multiplatform or even multidisciplinary data which can
collectively be processed of an area. For integrated study the multi-images
must be registered over each other. Digital image registration basically uses
technique of co-ordinate transformation. Some control points in the two
images define transformation parameters. The steps in image registration are
follow: selection of basic image, selection of control points, matching of
control points, computing the co-ordinate transformation, and interpolating of
data. The purpose of image enhancement is to render the images more
interpretable, i.e. some features should become better discernible (important),
and other features undiscernible (unimportant), in a specific context. It must
be necessarily that the digital image be corrected for radiometric distortions,
prior image enhancement, otherwise the errors also become enhanced. As a
first preparatory step for image enhancement, it is pertinent that statistical data
distribution in a image be known. A histogram describes data distribution in a
single image an scatterogram provide an idea of relative data distribution in
multiple images. Image enhancements can be broadly grouped into two main
types: single image enhancement and multiple image enhancement. First
group contain: contrast stretching, edge enhancement, image smoothing. The
second group contain: addition and subtraction, principal components
transformation and rationing.
If the image does not completely cover the image domain it is
necessary to use several images; in the case of contiguous images obtained
from the same satellite ground track on the same day, the raw images are
rigorously identical over their common zone and one can edge-match before
any other processing. In all other cases, two contiguous scenes never have
exactly the same radiometry in their overlapping zone. For each channel one
has to define an image-radiometry transformation law for equalising the
radiometry of the image with those of the image selected as the reference one
over their common zone. If the interactive image display system is available,
the join-line in the common zone of the two images can be defined by
interactive plotting on the screen. In this case one should be careful to use
“natural” break points, e.g. edges or breaks in the landscape. Once the join-
line has been defined, mosaiking becomes a simple I/O procedure. When the
side-lap between images is small or when the orbits are not parallel and far
from in accordance with map Nord-South direction, a special method must be
used.
The purpose of digital image classification is to construct thematic
maps where each pixel in the scene is assuaged to particular class of object by
name, based on spectral response. The methods of image classification are
based on the principles of digital pattern recognition. Each DN value is a class
Summary 259
representing separate user-designed surface feature categories. Every class

carries a list of attributes and is generally colour-coded for quick visual
identification. The two main steps in theme extraction are clustering and
gathering class statistics, and classification of the continuous multispectral
image data into a single thematic layer. The clustering process can be further
divided into two different methods: unsupervised and supervised.
Unsupervised classification is a way of creating groups of similar surface
features without a priori knowledge of the items to be classified. The total
spectral response of all pixels is inspected for statistical relationships and
clustered into similar groupings. It is the interpreter’s responsibility to assign
names to the grouping. Some classes may be eliminated because they
represent to many different features, or classes may need to be merged
because they represent redundant information. Supervised classification
allows the user to define which groups are based on a priori knowledge of
area. One of the several methods is to draw polygons on the screen defining
known features. Another method is to statistically seed similar areas based on
a known point. Because a principal assumption is that the training area is
typical of the whole category, great care must be taken to select the training
area. As with unsupervised classification, supervised classification produces a
signature file that should be evaluated and possibly modified or refined. An
unbiased assessment of the accuracy of classification results is often obtained
by sampling to determine the proportion of pixels correctly classified. An
estimate of overall classification accuracy of a thematic map made from
satellite data can be obtained as well as accuracies for individual map
categories.
Visual Image interpretation is often a practical and cost-effective
means for extracting useful thematic information from satellite imagery. It is
important to understand both the procedures used by a skilled image analyst
when performing an image-interpretation task and the concepts on which
those procedures are based.
Colour display (on the screen and on the plotter) is one of most
important problem in digital image processing and finally image-
interpretation. The detailed psychophysical mechanism by which we see
colour a still not fully understood. The human brain receives colour impulse
from the eye via three separate light receptors in the retina. These receptors
respond to blue, green and red light, respectively. What colour we associate
with a particular objects depends on the particular amount of blue, green and
red it reflects. We mix impulses from the retina’s blue receptor with those
from the green and red receptors. Added together, these three impulses result
in the perception of a single colour for any given object. A change in the
relative quantity of blue, green or red light coming from the object changes the
colour we associate with it. In short, we perceive all colours by synthesising
Summary 260
relative amounts of just three. Digital image are typically displayed (on the
screen) these three colours (RGB), named additive primaries. In varying
combinations and intensities, RGB can produces an extremely wide range of
colours. A combination of red and green produces yellow; red and blue
produces magenta (a purplish-red), and blue and green produces cyan (a
greenish-blue). Red, blue and green light together produces white, while
absence of any light is perceived as black. The second important mode uses
reflected light. The surface of the map acts as a filter, absorbing or subtracting
out certain wavelengths of light and allowing other wavelengths to reach a
person’s eyes. The colour which is perceived at any point of the map is
determined by combination and intensities of wavelengths that are finally
reflected. The primary colours of this mode called subtractive primaries are
cyan, magenta and yellow (CMY). cyan, magenta and yellow inks are three
filters which, when are applied to a surface in different amounts and
combinations, can produce a very wide range of colours. The absence of
filtering pigments produces the sensation of white, while the combination of
cyan, magenta and yellow produces a dark colour approaching black. A
mixture of cyan and magenta produces sensation of blue, cyan and yellow
produce green and magenta and yellow produce red.
Integrated system, managing both traditional geographic data (most
often in vector format) and remote sensing image are still in development.
This integration can be used for simultaneous processing within same system.
If the images are stored in rectified form once they have been processed allow
direct registration with other geographical data (so called geo-coded system).
The RS data can be integrated in two ways: either as pre-processed data (as an
image) or as classified results (as a map). Whether the former or the latter
form is selected depends on the intended use (and GIS software used).
Bibliografie 261
Bibliografie
1. Baros S.Lopez, Neville P.R.H., Messina J. (1996) Image Display and

Processing for GIS, în Raster Imagery in Geographical Information Systems,
Morain S. and Baros S.L. (eds.), OnWord Press, Santa Fe, USA.
2. Bernhardsen, T. (1992), Geographic Information Systems, Viak IT,
Arendal, Norway.
3. Berry J.K. (1995) Spatial Reasonning for Effective GIS, GIS World Inc.,
Fort Collins, USA.
4. Burrough, P.A. (1986), Principles of Geographical for Land Resources
Assessement, Oxford University Press, New York.
5. Berry, J.K. (1995), Spatial Reasoning for Effective GIS, Fort Collins,
Colorado.
6. Brachen, I. Webster, C. (1990), Information Technology in Geography and
Planning, Routledge, London, New York.
7. Budge A., Morain S. (1996) Data Collection Systems, Formats and
Products, în Raster Imagery in Geographical Information Systems, Morain
S. and Baros S.L. (eds.), OnWord Press, Santa Fe, USA.
8. Chou Y-H. (1997) Exploring Spatial Analysis in Geographical Information
Systems, OnWord Press, Santa Fe, USA.
9. Donisă V., Donisă I. (1998) Dicţionar explicativ de teledetecţie şi sisteme
informaţionale geografice, Ed. Junimea, Iaşi.
10. Dureau, F. (1995) Introduction à la télédétection spatiale, în
Télédétection et systèmes d’information urbaines, Dureau, F., Weber C.
(eds.), Collection Villes Antrophos, Paris.
11. Eastman R.J. (1995) Idrisi for Windows, Clark University, Worcester,
Mass, USA.
12. Gupta R.P. (1991) Remote Sensing Geology, Springer-Verlag, Heidelberg.
13. Haidu I., Haidu C. (1998) S.I.G. Analiză spaţială, Ed. *H*G*A*,
Bucureşti.
14. Heywood I., Cornelius S., Carver S. (1995) An Introduction to
Geographical Information Systems, Longman, Harlow, England
Bibliografie 262
15. Hurn J. (1993) GPS. A Guide to Next Utilities, Trimble Navigation,

Sunnyvale, CA, USA.
16. Hutchinson S., Daniel L. (1997) Inside ArcView GIS, OnWord Press,
Santa Fe, USA.
17. Imbroane A. M. (1996) Geoinformatică. Partea I-a. Universitatea “Babeş-
Bolyai”, Cluj-Napa, Lito.
18. Imbroane A.M. (1997) G.I.S – un instrument eficient în luarea deciziilor,
în Geography within the Context of Contemporary Development, Cluj-
Napoca, 6-7 june 1997 (in press).
19. Imbroane A. M. (1999) Modèles mathématiques – instrument efficient
d’investigation des phénomènes naturels, în Studia Univ. “Babes-Bolyai”
Geographia (in press).
20. Imbroane A. M., Haidu I. (1994), Surse şi tipuri de erori în procesarea
datelor geografice, în Studia Univ. “Babes-Bolyai” Geographia, No. 1, p. 23-
31.
21. Kirkby M.J., Noden P.S., Burt T.P., Butcher D.P., 1987 – Computer
Simulation in Physical Geography, John Wiley & Sons, New York.
22. Lillesand T.M., Kiefer R.W. (1994) Remote Sensing and Image
Interpretation, John Wiley & Sons, Inc., New York.
23. Lortic B. (1995) Faut-il poser la question: que faire par télédétection?, în
Télédétection et systèmes d’information urbaines, Dureau, F., Weber C.
(eds.), Collection Villes Antrophos, Paris.
24. Maguire D.J., (1989) Computers in Geography, Longman, Harlow, England.
25. McDonnell R., Kemp K., (1995) International GIS Dictionary,
Geoinformation International, Cambridge, England.
26. Moore D. (1999) Developing Strategies for GIS in Regional Development,
în EUROGISE – GIS Challenges in Spatial Planning, International
Conference N.U.I. Galway, March 26 th 1999.
27. Morain S. , Estes J., Foresman T., Separr J. (1996) Image Formation and
Raster Characteristics, în Raster Imagery in Geographical Information
Systems, Morain S. and Baros S.L. (eds.), OnWord Press, Santa Fe, USA.
28. Openshaw S. (1996) Developing GIS-relevant zone-based Spatial Analysis
Methods, în Spatial Analysis Modelling in GIS Environment, Longley P.,
Batty M. (eds), Geoinformation International, Cambridge, England.
Bibliografie 263
29. Parry R.B., Perkins C.R. (1991), World Mapping Today, Butterworths,
London
30. Verbyla D.L., Chang K, (1997) Processing Digital Images in GIS,
OnWord Press, Santa Fe, USA.
31. Rouet P., (1991), Les données dans les systèmes d’information
géographique, Edition Hermes, Paris.
32. Verbyla D.L., Chang K. (1997) Processing Digital Images in GIS,
OnWord Press, Santa Fe, USA.
33. *** (199*) Understanding GIS. The ARC/INFO Method, ESRI, Redland,
USA.
34. *** (1996) ArcView GIS, ESRI, Redland, USA.
35. *** (199*) ARC/INFO Data Management, ESRI, Redland, USA.
36. *** (199*) Map Projections, ESRI, Redland, USA.
UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN TIMIŞOARA
FACULTATEA DE CONSTRUCŢII
SPECIALIZAREA: MĂSURĂTORI TERESTRE ŞI CADASTRU
ANUL: IV
TEHNOLOGII GEODEZICE SPAŢIALE

CURS NR.1
1 TEHNOLOGIA GPS
1.1 EVOLUŢIA SISTEMULUI GPS
În anul 1973 „U.S.Department of Defence”, din Ministerul Apărării a S.U.A, lansase o

comandă către „Joint Program Office din Los Angeles Air Force Base”, să elaboreze
concepţia unui sistem de poziţionare bazat pe sateliţi, care să permită navigaţia: adică să
ofere poziţia şi viteza unui obiect oarecare ce se află în mişcare sau în repaus. În plus se
mai solicita să fie asigurate şi informaţii de timp foarte precise. Rezultatul trebuia să fie
în timp real, adică să fie la dispoziţia utilizatorului imediat după măsurare. De asemenea
se pretindea noului sistem să funcţioneze independent de starea vremii, la orice oră din zi
sau din noapte şi în orice punct de pe suprafaţa sau în apropierea Pământului (pe pământ,
pe apă şi în aer).
Rezultatul comenzii a fost: NAVSTAR GPS, sau mai simplu GPS, notaţie folosită în mod
obişnuit pentru sistem, corespunzând denumirii de NAVigation System with Timing And
Ranging – Global Positioning System adică sistem de poziţionare globală pentru asistarea
navigaţiei bazate pe măsurările de timp şi de distanţe relative a sateliţilor.
Pentru a îndeplini condiţiile sus amintite au fost stabilite următoarele caracteristici
generale:
 Orbite satelitare înalte – care asigură avantajul că se solicită un număr mai redus de
sateliţi, iar stabilitatea acestora pe orbite este mult mai ridicată;
 Orbite satelitare înclinate – care asigură avantajul că pot fi observate şi în zonele
polare, evitând astfel o aglomerare de sateliţi în zona polilor;
 Repartizarea uniformă a sateliţilor pe orbite – care asigură avantajul că se realizează o
acoperire completă şi cu efort minim a zonelor de pe glob şi în plus sateliţii pot fi
bine supravegheaţi şi controlaţi;
 Orbite satelitare simetrice – care asigură avantajul că asupra sateliţilor acţionează
aceiaşi factori perturbatori, astfel încât constelaţia satelitară rămâne relativ stabilă.
Sistemul NAVSTAR- GPS a fost realizat practic în trei faze:
Faza 1: 1974 – 1979 faza de verificare şi testare – când s-a verificat concepţia sistemului,
s-au lansat primii sateliţi test şi s-a făcut o evaluare a costurilor pentru realizarea
sistemului;
Faza 2: 1979 – 1985 faza de dezvoltare a sistemului – când lucrările s-au concentrat
asupra dezvoltării laturii tehnice a sistemului. S-au lansat noi sateliţi şi s-au realizat
receptoare adecvate;
Faza 3: 1983 – 1994 faza de definitivare a sistemului – care se întrepătrunde cu faza
precedentă, datorită rezultatelor foarte bune obţinute în faza de testări. În această etapă s-
au lansat sateliţii pentru completarea integrală a sistemului şi s-au conceput receptoare tot
mai performante.
Începând din anul 1992, sistemul a fost format din 18 sateliţi, în şase plane orbitale
înclinate cu 55° între ele, la aproximativ 20200 km altitudine, asigurând vizibilitate la cel
puţin 4 sateliţi simultan, în orice moment al zilei, în orice punct de pe glob.
Sateliţii nu erau egali distribuiţi în planele orbitale iar orbitele erau uşor turtite la poli.
Constelaţia actuală este constituită din 34 de sateliţi operaţionali. Altitudinea la care sunt
situaţi sateliţii este de aproximativ 20200km iar durata unei revoluţii, de 11 h 58 min.
1.2 STRUCTURA SISTEMULUI GPS

Sistemul GPS este conceput din 3 segmente principale (fig.2.1):
 segmentul spaţial:
o sateliţii sistemului;
o semnalul transmis de sateliţi;
 segmentul de control:
o staţiile de control
o staţiile master;
 segmentul utilizator:
o aparatura utilizată.
Primele două segmente se află în exclusivitate sub controlul realizatorului sistemului
(DoD-Departament of Defense - Departamentul Apărării - USA)
Segmentul
spaţial
Segmentul de
Segmentul control
utilizator
Fig.1.1 Segmentele sistemului GPS

1.3. Segmentul spaţial
 Sateliţii sistemului
Sateliţii NAVSTAR-GPS transmit semnale de timp sincronizate pe două frecvenţe
purtătoare, parametri de poziţie ai sateliţilor şi informaţii adiţionale cum ar fi starea
sateliţilor.
Această constelaţie garantează vizibilitatea simultană spre cel puţin 4 sateliţi, din orice
punct de pe Pământ, iar dacă satelitul trece prin zenitul observatorului, atunci acel satelit
va fi vizibil pentru aproximativ 5 ore.
La început a fost constituit Blocul I de sateliţi (1978- 1985) care au fost sateliţi prototip
concepuţi pentru faza de testare şi dezvoltare. Greutatea lor era de 845kg şi erau
prevăzuţi pentru o durată de funcţionare de 5 ani. Primul satelit a fost lansat în februarie
1978, iar ultimul din cei 11 prevăzuţi, în octombrie 1985. În general sateliţii din această
generaţie au îndeplinit durata lor de funcţionare, mulţi dintre ei chiar depăşind-o, astfel în
anul 1993 erau încă funcţionali sateliţi lansaţi în perioada 1983 – 1985.
Blocul II de sateliţi prevede 24 de sateliţi operaţionali şi 3 de rezervă dispuşi pe 6 plane
orbitale cu înclinaţie de 55°. Ei se deosebesc esenţial de sateliţii din generaţia precedentă
prin faptul că aveau implementate tehnicile de protecţie SA – Selective Availability şi AS
– Anti Spoofing. Durata medie de vârstă a acestor sateliţi era preconizată la 6 ani, ceea ce
a condus la începerea înlocuirii acestora începând cu anul 1995. Primul satelit din această
generaţie, în greutate de cca. 1500 kg a fost lansat în februarie 1989. La bordul fiecărui
satelit din „Block - II” se află patru ceasuri atomice, două cu Cesiu şi două cu Rubidiu.
Sateliţii din generaţia „Block - IIA” (A are semnificaţia „Advanced” - îmbunătăţit) sunt
dotaţi cu posibilităţi de comunicare satelit – satelit. Primul satelit din această generaţie a
fost lansat în noiembrie 1990.
Sateliţii din generaţia „Block - IIR” (R are semnificaţia „Replenishment” - înlocuire)
asigură facilitatea de măsurare a distanţei satelit – satelit - tehnica SSR (Satelit-to-Satelit
Ranging), iar ceasurile atomice (Maser - Hidrogen) sunt cu un ordin de mărime mai
precise. Greutatea lor este de 2000 kg, iar durata de viaţă este estimată la 10 ani. Lansarea
sateliţilor din această generaţie a început în anul 1995.
Sateliţii din generaţia „Block - IIF” (F are semnificaţia „Follow on” - a continua) vor fi
lansaţi în perioada 2001 – 2010. Se preconizează că această generaţie va dispune şi de
sisteme inerţiale de navigaţie.
Satelitul este constituit din două părţi:
1. Sistemul de transport
2. Sistemul de navigaţie
1. Sistemul de transport propriu-zis constă dintr-o structură compactă tip cutie, de care
sunt prinse două panouri solare cu posibilitate de rotaţie.
În plus, această structură poartă:
 sistemul de control termic;
 sistemul de alimentare şi distribuţie;
 sistemul telemetric şi de telecomandă;
 sistemul de control al altitudinii şi vitezei;
 sistemul de control al altitudinii şi orbitei.
2. Sistemul de navigaţie al fiecărui satelit GPS constă în principal din:
 unitatea de amplificare a datelor de navigaţie;
 două emiţătoare de navigaţie cu antene pe frecvenţele L1 şi L2;
 ceasuri atomice;
 memorie cu datele de navigaţie pentru 14 zile.
 Structura semnalului GPS

Sarcina principală a sateliţilor este de a emite semnale, care să poată fi recepţionate cu
receptoare adecvate. Pentru aceasta fiecare satelit este prevăzut cu ceasuri (oscilatoare),
un microprocesor şi o antenă. Asigurarea cu energie este realizată de baterii solare.
Satelitul GPS are un oscilator de înaltă precizie cu frecvenţa fundamentală de 10.23Mhz
(banda L de frecvenţe).
Toate celelalte frecvenţe derivă din aceasta:
L1 la 1575.42 MHz  = 19 cm
L2 la 1227.60 MHz  = 24 cm
Semnalul de navigaţie actual constă în: unda purtătoare din banda L modulată cu codul P
sau cu codul C/A(S) şi mesajul de navigaţie.
Codul are caracteristicile unui zgomot aleator, dar este de fapt un cod binar generat cu un
algoritm matematic şi de aceea este denumit "zgomot pseudo-aleator" (PRN – Pseudo
Range Noise). Codul P şi codul C/A sunt defazate cu 90° unul faţă de celălalt.
Codul C/A se repetă la fiecare 1ms, pe când codul P are o perioadă de 267 zile. Această
secvenţă de 267 zile este divizată astfel încât fiecărui satelit îi este asociată o porţiune
unică de o săptămână din cod, care nu se suprapune cu nici o altă secvenţă a altui satelit.
Pentru măsurarea precisă a timpului, fiecare satelit conţine câteva oscilatoare de înaltă
precizie, cu un grad de stabilitate de ordinul 10-14. (tabelul 2.1).
Tabel 1.1 Tipuri de ceasuri
Ceas f/f
Rubidiu 10-11 - 10-12
Cesiu 10-12-10-13
Hidrogen-maser 10-14-10-15
f = frecvenţa oscilatorului
Codul P este generat la frecvenţa ceasului GPS-ului de 10.23 MHz (Mbps).

De aceea o secvenţă de cod corespunde la un interval de timp de aproximativ 100ns, ceea
ce este echivalent cu o distanţă de 50 m.
Rezoluţia poate fi îmbunătăţită prin interpolare (sub 1m).
FRECVENŢA
FUNDAMENTALĂ
10.23 MHz
10
L1 CODUL C/A CODUL P

154 1575.42 MHz 1.023 MHz 10.23MHz
L2 CODUL P
1227.60 MHz 10.23 MHz
120
50 BPS MESAJUL SATELITULUI
Fig.1.2 Structura semnalului GPS
Codul C/A nu este atât de complex. El reprezintă o secvenţă de cod cu frecvenţa de

1.023MHz, corespunzând la o rezoluţie în distanţă de aproximativ 300m.
În prezent purtătoarea L1 este modulată cu ambele coduri (P şi C/A), pe când purtătoarea
L2 este modulată numai pe codul P.
Întregul mesaj este divizat în 5 subsegmente, fiecare constând în zece cuvinte. Fiecare
cuvânt are 30 biţi fiecare.
Subsegmentul 1: conţine parametri de corecţie de ceas pentru a da utilizatorului
informaţii despre corecţia de timp GPS şi coeficienţii unui model de propagare prin
ionosferă pentru utilizatori monofrecvenţă.
Subsegmentul 2-3: conţine efemeridele satelitului precalculate din informaţiile staţiilor
terestre de urmărire. Pe baza acestor parametri se poate calcula poziţia satelitului, într-un
sistem geocentric de coordonate.
Subsegmentul 4: este rezervat pentru mesaje alfanumerice ale unor aplicaţii viitoare.
Subsegmentul 5: conţine datele de almanah pentru un satelit. Acest subsegment conţine
în mod succesiv almanahul a 25 sateliţi. Culegerea unui almanah complet necesită
maximum 12,5 minute.
Măsurarea cu codul P pe ambele frecvenţe permite şi determinarea corecţiei de refracţie
în troposferă. Absenţa codului C/A pe L2 este intenţionată şi este una din limitările
impuse utilizatorilor neautorizaţi ai sistemului.
Codurile sunt mărci precise de timp care permit procesului intern al receptorului să
calculeze momentul transmisiei semnalului satelitului.
Timpul de tranziţie este în fond reprezentat de "deplasarea" fazei între secvenţele identice
de cod (P sau C/A) generate de către oscilatoarele receptorului şi satelitului. Toate
ceasurile satelitului sunt sincronizate cu timpul sistemului GPS. Dacă receptorul a fost
echipat cu un ceas de înaltă precizie sincronizat cu timpul GPS, atunci el va măsura
distanţa "adevărată".
Prin măsurări simultane de distanţe spre trei sateliţi, poziţia utilizatorului poate fi definită
de intersecţia a trei sfere de rază cunoscută, centrate fiecare pe satelit, ale cărui
coordonate sunt furnizate în mesajul de navigaţie.
În general, receptoarele sunt echipate cu ceasuri cu cristal care nu pot stabiliza timpul ca
şi ceasurile stabile ale satelitului.
Implicit, distanţa măsurată va fi afectată de eroarea de ceas a receptorului.
Această cantitate măsurată este cunoscută ca ’’pseudodistanţă’’ şi de aceea utilizatorul
trebuie să urmărească 4 sateliţi şi să rezolve 4 ecuaţii cu 4 necunoscute: componentele
preciziei 3D(x, y, z) şi corecţia de ceas a receptorului (dT).
1.3. Segmentul de control
 Atribuţiile segmentului de control şi staţiile de control:

Segmentul de control are următoarele atribuţii:
 Calcularea efemeridelor sateliţilor;
 Determinarea corecţiilor pentru efemeridele satelitare (inclusiv implementarea
tehnicilor SA şi AS la sistemul GPS);
 Menţinerea standardului de timp, prin supravegherea stării de funcţionare a ceasurilor
satelitare şi extrapolarea mersului acestora;
 Transferul mesajelor de navigaţie spre sateliţi;
 Controlul integral al sistemului.
Datele de la staţiile de urmărire (staţii monitor), a căror poziţii sunt bine cunoscute, sunt
transmise staţiei master.
Aici, orbitele sateliţilor sunt precalculate împreună cu corecţiile de ceas ale sateliţilor.
Aceste date sunt apoi transmise sateliţilor corespunzători formând o parte esenţială a
mesajului satelitului. Sincronizarea timpului sateliţilor este una din funcţiile cele mai
importante ale segmentului de control. De aceea, staţia master este conectată direct cu
timpul standard al Observatorului Naval al USA din Washington D.C.
"Defense Mapping Agency" (D.M.A.) este serviciul care furnizează efemeride precise
pentru sateliţii sistemului GPS pe o bază de calcul săptămânală. În prezent există şi alte
organizaţii care calculează efemeride precise ca de exemplu National Geodetic Survey
din Rockville, Maryland etc.
D.M.A. operează cu 5 staţii monitor, distribuite global pentru a întări acoperirea
sateliţilor furnizată de către cele 5 staţii monitor ale Forţelor Aeriene (U.S.A.F.). Aceste
staţii sunt: Colorado Spring din Colorado care este staţia master (Master Control Station),
Hawaii, Kwajalein (în insulele Marshall din Oceanul Pacific), Diego Garcia (insulă în
Oceanul Indian) şi Ascension (insulă în sudul Ocenului Atlantic).
Sistemul de control include:

 Staţiile monitor care recepţionează mesajul de navigaţie;
 Staţiile master (de control) care prelucrează datele brute pentru a furniza;
 Poziţiile precise ale sateliţilor şi corecţiile de ceas;
 Staţiile care sunt folosite pentru actualizarea memoriei sateliţilor şi retransmiterea
subsecventă a datelor de la satelit la utilizator.
Reţeaua de 5 staţii de urmărire furnizează observaţii pe care D.M.A. le utilizează în
calculul orbitelor GPS.
Datele de la cele 5 staţii monitor ale U.S.A.F. sunt combinate cu datele de la cele 5 staţii
monitor ale D.M.A.
Fig.1.3 Poziţiile staţiilor monitor
Amplasarea acestor staţii monitor a ţinut cont de:

 Asigurarea acoperirii la latitudini mari în nordul şi sudul celor două emisfere;
 Asigurarea vizibilităţii spre orice satelit de la cel puţin 2 staţii monitor în orice
moment;
 Asigurarea accesului în staţie pentru operare continuă şi întreţinerea echipamentului.
Vizibilitatea simultană a satelitului din două sau mai multe staţii asigură urmărirea
continuă a acestuia chiar dacă una sau mai multe staţii nu funcţionează corespunzător. În
acelaşi timp, aceste observaţii asigură formarea diferenţelor simple sau duble pentru
prelucrarea datelor.
Toate staţiile master au fost poziţionate în sistemul de coordonate WGS 84 cu ajutorul
măsurătorilor Transit (Doppler).
Datumul sateliţilor este definit prin:
a) modele fizice(dinamice), cum este modelul adoptat al câmpului gravitaţional terestru,
modele pentru forţele ce perturbã mişcarea sateliţilor şi constante fundamentale ca: viteza
de rotaţie a Pământului, viteza luminii, etc.
b) modele geometrice, cum sunt coordonatele adoptate ale staţiilor de urmărire a
sateliţilor utilizate în determinarea orbitelor şi modele ce descriu precesia, nutaţia,
mişcarea polilor, etc.
Datumul sateliţilor este menţinut prin efemeridele acestora (coordonatele sateliţilor la un
moment dat), exprimate într-un sistem de referinţă terestru.
Existã un număr de datumuri ale sateliţilor reflectând diferite combinaţii ale modelelor
câmpului gravitaţional (constante geodezice asociate), modele ale mişcării de rotaţie a
Pământului sau coordonatele staţiilor monitor care sunt utilizate.
Fiecare datum poate să difere de sistemul de referinţă terestru convenţional (CTRS) în
orientare, în localizarea originii şi în scară.
Efemeridele difuzate şi cele post calculate sunt determinate în sistemul WGS`84.
 Politica de siguranţă a sistemului GPS:
D.o.D. îşi rezervă toate drepturile asupra întregului sistem GPS, fără să comunice în
prealabil utilizatorilor unele carenţe de utilizare.
Tehnica SA (Selective Availability) – este o reducere voită a preciziei pentru poziţionarea
în timp real, deci influenţează mai ales navigaţia în timp real. Diminuarea preciziei este
realizată pe de o parte prin manipularea controlată a ceasului din sateliţi (procesul dither),
când se produc erori controlate de perioadă lungă şi scurtă în toate mărimile măsurabile
(coduri şi purtătoare), iar pe de altă parte printr-o denaturare controlată a efemeridelor
transmise (procesul epsilon). Mărimea denaturării controlate a datelor poate fi dirijată de
segmentul de control al sistemului. Fără tehnica SA activată, se estimează că
precizia poziţionării în timp real cu codul C/A este de 15 – 30 m. Cu tehnica SA activată
potenţialul de precizie se reduce la cca. 100 m în poziţie planimetrică şi cca. 140 m în
poziţie altimetrică. Deşi uneori tehnica SA este dezactivată pentru o perioadă de timp,
utilizatorul trebuie să procedeze în permanenţă ca şi cum ar fi activă. În mod oficial
tehnica SA a fost implementată pentru prima dată la 25 martie 1990 la toţi sateliţii din
generaţia „Block II”.
Tehnica A-S (Anti - Spoofing) – produce o recodificare a codului P.
Noul cod rezultat se numeşte codul Y şi este accesibil numai unui grup restrâns de
utilizatori autorizaţi. Navigaţia în timp real cu codul P este substanţial mai precisă faţă de
navigaţia cu codul C/A şi poate aduce avantaje substanţiale în cazul unei conflagraţii.
Acesta a fost motivul principal pentru care s-a recodificat codul P. Iniţial era planificat ca
tehnica A-S să fie activă după atingerea fazei finale din punct de vedere militar când
segmentul spaţial era prevăzut numai cu sateliţi din generaţia „Block II”.
1.3. Segmentul utilizator
Segmentul utilizator include diferite tipuri de receptoare şi echipament periferic, necesare

pentru operaţiile de teren ale receptoarelor GPS şi pentru prelucrarea datelor cu
Programul de post procesare GPS ( GPPS ).
 Receptoarele GPS
Receptoarele sunt componentele principale ale segmentului utilizator şi cuprind:
receptorul GPS propriu-zis; antena: platforma antenei şi preamplificator; cablu conector;
apărători împotriva semnalelor reflectate; cabluri (10, 20, 30m) baterie (internă şi/sau
externă) şi bastoane de măsurare a înălţimii antenei.
Antenele receptoarelor GPS pot fi: antene monopol; antene helix; antene spiral-helix şi
antene microstrip (cu bandă îngustă).
Echipamentul periferic al segmentului utilizator constă în: calculatoare ce au
implementate softuri specifice; imprimante; dischete, etc.Acest echipament
periferic este necesar pentru prelucrarea datelor şi listarea rezultatelor într-o formă
adecvată, cât şi pentru stocarea informaţiilor.
Antena recepţionează semnalele de la sateliţii vizibili, punctul de referinţă fizic pentru
semnalele recepţionate fiind centrul de fază, care poate să difere faţă de centrul geometric
al antenei. Poziţia centrului de fază depinde de modul de construcţie al antenei şi variază
în funcţie de direcţia de incidenţă a semnalelor satelitare.
Semnalele sunt transmise mai întâi la amplificatorul de semnal şi ulterior la unitatea de
înaltă frecvenţă ca unitate efectivă de recepţie. Aici semnalele sunt identificate şi apoi
prelucrate. La majoritatea receptoarelor semnalele recepţionate de la un satelit sunt
dirijate spre un canal unic de recepţie. Întreaga instalaţie de recepţie este coordonată de
un microprocesor, care asigură şi stocarea datelor şi efectuează calculele pentru o
poziţionare în timp real. Printr-o unitate de control, care în esenţă constă dintr-o tastatură
şi un monitor, utilizatorul poate comunica cu receptorul. În memoria receptorului sunt
înregistrate măsurătorile şi mesajele de navigaţie. Alimentarea cu energie electrică poate
fi efectuată fie direct de la reţea, fie prin baterii externe.
Scopul prelucrării semnalului constă în a determina timpul de propagare a semnalului
prin intermediul codului C/A sau P(Y), să decodifice semnalul de navigaţie şi să
reconstruiască unda purtătoare a semnalului. Dacă un receptor poate să înregistreze
numai codurile şi mesajele de navigaţie, se vorbeşte de receptoare de navigaţie.
Pentru scopuri geodezice sunt necesare receptoare care pe lângă înregistrarea timpului de
propagare mai permit şi măsurători de fază pe unda purtătoare. Aici se poate face din nou
o diferenţiere între receptoarele care operează pe o singură frecvenţă şi receptoarele care
operează pe ambele frecvenţe.
ANUL: IV

CURS NR.2
1.3 DESCRIEREA SISTEMULUI DE REFERINŢĂ GPS
De-a lungul timpului oamenii au dezvoltat mai multe modalităţi de determinare a poziţiei
unui punct şi a modului de deplasare de la un punct la altul. La început marinarii foloseau
pentru orientare măsurători de unghiuri dintre stele, Soare şi Lună şi în urma unor calcule
laborioase determinau poziţia observatorului. Anii 1920 sunt martorii introducerii în
navigaţie a unei tehnologii revoluţionare - radionavigaţia - care la început permitea
navigatorilor să stabilească direcţia de unde vine semnalul radio de la staţiile aflate pe
mal atunci când navele se aflau în raza de acţiune a emiţătorului. Mai
târziu, evoluţia sateliţilor artificiali a permis transmiterea unor semnale de navigaţie mai
precise şi a deschis o nouă eră în tehnologia de navigaţie. Sateliţii au fost utilizaţi prima
dată pentru aflarea poziţiei într-un sistem bidimensional folosit de marina americană şi
numit TRANSIT. Acest sistem a fost precursorul actualului sistem GPS.
NAVSTAR GPS, corespunde denumirii de NAVigation System with Timing And
Ranging – Global Positioning System adică sistem de poziţionare globală
pentru asistarea navigaţiei bazate pe măsurările de timp şi de distanţe relative a sateliţilor.
GPS-ul este deci un sistem de poziţionare globală, adică un sistem datorită căruia,
pornind de la poziţiile mobile de-a lungul orbitelor a sateliţilor, poate fi determinată
poziţia punctelor aflate în oricare parte a Terrei. Sistemul de referinţă trebuie de aceea sa
fie geocentric, unic pentru tot globul şi fix cu privire la mişcarea Pământului. Sistemul
adoptat pentru GPS este sistemul conform WGS’84 (Sistemul geodezic mondial 1984)
schematizat în figura 2.1.
Poziţia sateliţilor de-a lungul orbitei lor cât şi poziţia punctelor de pe suprafaţa terestră
determinate cu ajutorul sateliţilor este dată de cele trei coordonate ortogonale X, Y, Z
raportate la originea unui sistem ce este descris în continuare (Fig 2.1). Axa Z a acestui
sistem este paralelă cu direcţia polului terestru (CTP) definit în 1984 de Bureau
International de l’Heure (BIH acum IRS). Axa X este definită de intersecţia planului
meridianului de referinţă la WGS’84 cu planul ecuatorului conform polului terestru.
Meridianul de referinţă este paralel cu meridianul zero definit de BIH. Axa Y este situată
pe planul ecuatorial şi este perpendiculară pe axa X. Valorile coordonatelor cresc de la
stânga la dreapta.
La acest sistem de coordonate caracteristic GPS-ului este asociat un elipsoid (elipsoidul
GRS80) având aceeaşi origine cu sistemul cartezian. Coordonatele X şi Y din sistem GPS
pot fi uşor transformate în coordonate geografice (latitudine şi longitudine) raportate la
un elipsoid. Cotele furnizate de receptorii GPS sunt şi ele raportate la suprafaţa
elipsoidului prezentat anterior. Pentru o serie de aplicaţii, cum ar fi navigaţia de exemplu,
coordonatele GPS (carteziene sau geografice) pot fi utilizate direct. Pentru a folosi
coordonatele GPS în geodezie sau în topografie, acestea trebuie să fie transformate în
mod oportun.
ZWGS84
Centrul de masa
al Terrei
Meridianul zero
YWGS84
XWGS84
Fig.1.4 Sistemul de referinţă GPS
În geodezie şi topografie sunt luate în considerare trei suprafeţe distincte:

 Suprafaţa fizică terestră, pe care sunt efectuate măsurătorile;
 Suprafaţa de referinţă (elipsoidul), în raport cu care este determinată poziţia
planimetrică a punctelor suprafeţei fizice;
 Geoidul, în raport cu care este determinată poziţia altimetrică a punctelor suprafeţei
fizice.
Suprafaţa geoidului este determinată de nivelul mediu al mării. Aceasta este deci
suprafaţa care se obţine dacă suprafaţa liberă a mărilor şi oceanelor ar fi pusă în
comunicare şi dacă ar fi pătruns sub continente înconjurând întreaga planetă. Forma
geoidului este foarte aproape de aceea a unui elipsoid de rotaţie turtit la poli dar suprafaţa
sa nu este o suprafaţă geometrică regulată. Ondulaţiile mai mult sau mai puţin accentuate
ale geoidului se datorează diferenţelor de densitate care există din loc în loc pe Terra.
Suprafaţa elipsoidului de referinţă este în schimb o suprafaţă geometrică regulată, definită
astfel încât să aproximeze cât mai bine geoidul pentru teritoriul considerat. Deoarece
forma geoidului nu este uniformă, pentru realizarea cartografiei naţionale, diferite state
sau grupuri de state folosesc elipsoizi de referinţă diferiţi aleşi astfel încât să aproximeze
cât mai bine geoidul în cadrul teritoriului de interes.
Recurgând la metode adecvate de transformare şi folosind un anumit număr de puncte
notate în cele două sisteme, este posibilă trecerea, fără probleme particulare, ale
coordonatelor X şi Y ale GPS la coordonate corespunzătoare în sistemele geodezice
naţionale. Problema este de fapt în ceea ce priveşte cotele.
1.4 SCĂRI DE TIMP UTILIZATE ÎN GEODEZIA CU SATELIŢI

Timpul reprezintă forma fundamentală de existenţă a materiei în mişcare.
În general, pentru stabilirea unei scări uniforme de timp, faţă de care să se raporteze
observaţiile, este necesar să se definească două mărimi: unitatea de măsură pentru timp
(secunda sau ziua) şi epoca sau originea timpului ales.
Deci, trebuie să raportăm data anumitor evenimente la o epocă sau origine determinată,
cu alte cuvinte să situăm această dată într-o scară de timp.
Scara de timp este constituită din originea axei timpului, definită şi recunoscută
internaţional, o unitate de măsură (secunda) şi un sens. În acest scop, pentru a măsura un
interval de timp, se poate utiliza perioada de vibraţie continuă şi regulată a unui
instrument de măsurat.
În trecut unitatea de măsură, secunda, s-a bazat pe rotaţia Pământului în jurul axei sale,
astăzi, ea bazîndu-se pe frecvenţa naturală a unui element chimic.
De asemenea, timpul are o importanţă deosebită în geodezia satelitară, datorită faptului că
poziţia unui satelit şi coordonatele punctelor de pe suprafaţa Pământului, sunt funcţii de
timp din cauza rotaţiei Pământului.
Odată cu dezvoltarea tehnologică, fenomenele de precesie şi nutaţie care influenţează cel
mai mult rotaţia diurnă a Pământului, au început să se cunoască cât mai exact, acestea
având repercursiuni remarcabile în definirea timpului şi a sistemelor de coordonate.
În geodezia cu sateliţi, întîlnim trei sisteme de timp care vor fi prezentate ulterior:
- timp dinamic
- timp atomic
- timp sideral
În geodezia satelitară, la o eroare de poziţie de 1 cm corespund erori de timp, funcţie de
timpul utilizat:
- pentru timpul sideral, adică rotaţia Pământului, eroarea de timp este ≤ 2×10-6s
- pentru timpul atomic, adică pentru propagarea semnalelor, eroarea de timp este
≤ 1×10-10s
- pentru timpul dinamic, mişcarea orbitală, eroarea de timp este ≤ 1×10-6s
11. Timp dinamic
Timpul dinamic reprezintă scara de timp uniformă care descrie mişcarea corpurilor întrun
sistem de referinţă specificat şi care se mişcă conform unei teorii gravitaţionale (teoria
generală a relativităţii sau mecanica newtoniană). Legat de teoria relativităţii timpul
dynamic depinde de sistemul de coordonate utilizat ca sistem de referinţă.
De asemenea, timpul dinamic este utilizat pentru generarea efemeridelor unui satelit GPS
(descrierea mişcării sateliţilor), fiind dat de mişcarea orbitală a Pământului în jurul
Soarelui şi făcînd legătura între timpul efemeridelor (TE) şi scara de timp dată de fizică
atomică terestră.
Astfel, în astronomie ecuaţiile de mişcare se raportează la baricentrul sistemului solar iar
timpul (utilizat în ecuaţiile mişcării) măsurat într-un sistem aproape inerţial care are
originea în centrul de masă al sistemului solar (baricentru) se numeşte timp dinamic
baricentric, abreviat TDB.
De exemplu, un ceas fix pe Pământ va avea variaţii periodice cu ecartul sub 1.6 ms faţă
de TDB, datorită mişcării Pământului în câmpul gravitaţional al Soarelui. Uneori, în
descrierea mişcării orbitale a sateliţilor din apropierea Pământului (cu orbite joase), nu
este nevoie să utilizăm TDB, deoarece atit satelitul cît şi Pământul sunt influenţate de
aceleaşi perturbaţii.
De asemenea, timpul utilizat în calculul orbitelor sateliţilor se numeşte timp dinamic
terestru, abreviat TDT şi reprezintă scara uniformă de timp pentru mişcarea în câmpul
gravitaţional terestru, scară ce se raporteză la centrul de masă al Pământului. TDT este o
scara de timp „idealizată” uniformă, care pentru corpurile din sistemul solar reprezintă
scara efemeridelor aparente geocentrice, pe cînd timpul atomic international (TAI) este o
scară de timp ”statică” care se bazează pe funcţionarea unui număr de orologii de pe
suprafaţa Pământului, servind la definirea practică a TDT. Astfel TDT s-a legat de TAI
cu scopul de a fi utilizat foarte uşor cu timpul universal coordonat, care se bazează de
asemenea pe S.I. (Sistem Internaţional).
Deoarece secunda SI s-a utilizat şi în scara timpului dinamic terestru, introdusă la
1.01.1984, diferenţa între cele două scări TAI şi TDT este constantă şi exprimată prin
relaţia:
TDT = TE = TAI + 32s.184 (2.1)
Introducerea TDT ca şi legătura între TAI şi TDT s-a realizat cu scopul continuităţii cu
scara de timp a efemeridelor (TE), care a fost dedusă din mişcarea Lunii în jurul
Pământului.
La momentul introducerii TDT, diferenţa între TDT şi TAI era egală cu diferenţa
estimată între TE şi TAI.
Inainte de timpul dinamic baricentric (TDB), s-a utilizat timpul efemeridelor TE. TDB
corespunde cu timpul coordonat fiind obţinut din mişcări orbitale raportate la baricentrul
sistemului solar iar TDT corespunde cu timpul propriu, mişcările orbitale în acest caz
raportîndu-se la geocentru.
In anul 1991, Uniunea Astronomică Internaţională (IAU) a stabilit că timpul dinamic
pentru mişcările planetare este identic cu scara de timp a fizicii atomice terestre. În
general, timpul determinat din ecuaţiile de mişcare ale Soarelui, Lunii şi planetelor ar
putea diferi de timpul determinat din fenomene fizice terestre, dar, deocamdată,
determinările observaţionale nu sunt destul de precise pentru a scoate în evidenţă astfel
de diferenţe.
2.2. Timp sideral
Timpul sideral este definit ca fiind unghiul orar al punctului vernal, eliberat de mişcările
de precesie şi nutaţie, reprezentînd de asemenea o măsură a rotaţiei Pământului.
In acest moment toate observatoarele astronomice sunt dotate cu orologii siderale de
mareprecizie. Timpul sideral reprezintă o măsură a rotaţiei Pământului şi poate fi
determinat din observaţii asupra obiectelor cereşti.
Ca măsură a timpului sideral avem timpul sideral aparent Greenwich (GAST), definit ca
unghiul orar al echinocţiului adevărat (punct vernal adevărat), şi care reprezintă
intersecţia ecuatorului adevărat cu ecliptica adevărată. Se ştie că poziţia punctului vernal
adevărat este afectată de nutaţia axei de rotaţie a Pământului, aceasta introducînd în
măsurarea intervalelor de timp sideral aparent unele inegalităţi.
De asemenea, întîlnim timpul sideral mijlociu (GMST) definit prin intermediul mişcării
diurne a punctului vernal mijlociu, afectat numai de precesia axei de rotaţie a Pământului,
timpul sideral local care este raportat la meridianul locului şi timpul sideral Greenwich.
Datorită mişcării punctului vernal, care este dependent de poziţia axei de rotaţie a
Pământului, trebuie să se aplice o corecţie zilei siderale pentru a se ajunge la punctul
vernal mijlociu, rezultînd, bineînţeles, o zi siderală medie. Diferenţa între GAST şi
GMST se numeşte ecuaţia echinocţiilor, abreviată Eq.E, conform fig. 2.1.
Eq.E = GAST - GMST (2.2)
Fig.2.1 Timp sideral
Conform fig. 2.1 avem următoarele notaţii:

γA - punct vernal adevărat (afectat de precesie şi nutaţie)
γM – punct vernal mijlociu (afectat de precesie)
zG – zenitul la Greenwich
zA – zenitul locului sau a observatorului
λ - longitudinea între meridianul local şi meridianul Greenwich
GAST – timp sideral aparent Greenwich
LAST – timp sideral aparent local
GMST – timp sideral mijlociu Greenwich
LMST – timp sideral mijlociu local
Timpul sideral la Greenwich la ora zero UT, adică la miezul nopţii, se calculează prin
intermediul relaţiei:
GMST = 6h41m50s,5481 + 8640184s,812866T + 0s,093104T2 - 6s,2x10-7T3 (2.3)
unde T – intervalul de timp exprimat în secoli Julieni cuprins între ora zero UT la data
calendaristică respectivă şi ora zero de timp universal standard J2000. UT este baza
timpuluicivil, fiind legat de mişcarea diurnă mijlocie a Soarelui.
Se ştie că timpul sideral şi universal nu au o scurgere uniformă, cauza principală fiind
viteza unghiulară a Pământului, care nu este constantă.
In general, fluctuaţiile vitezei unghiulare se datorează variaţiilor momentului polar date
dedistribuţia maselor şi oscilaţiilor axei de rotaţie a Pământului. Astfel, timpul universal
UTcorectat de mişcarea polară este UT1 şi cunoscut ca Greenwich Mean Time (GMT),
fiind
influenţat de uşoarele variaţii în rotaţia Pământului (mişcarea polilor). UT1 este obţinut
din analiza observaţiilor asupra mişcării diurne a stelelor, realizate de IERS, şi se poate
exprima în legătură cu UTC, prin relaţia:
UT1=UTC+ΔUT1 (2.4)
Corecţia ΔUT1 este transmisă codat în semnalele de timp receptionate, UTC fiind
menţinut
faţă de UT1 la o diferenţă de 0.90 secunde, în valoarea absolută prin introducerea
(repetarea)
secundei de salt, care a fost descrisă şi la subcapitolul „timp universal coordonat”.
UT1 este scara de timp fundamentală în astronomia geodezică, geodezia satelitară şi
navigaţie, scară de timp bazată pe rotaţia Pământului in jurul axei sale. UT1 este hotărîtor
pentru determinarea de poziţii prin observaţii astronomo-geodezice deoarece corespunde
vitezei unghiulare reale a rotaţiei sistemului de coordonate convenţional terestru.
UT1 este legat de TAI, timp definit de un număr mare de ceasuri cu cesiu în diferite
laboratoare şi care a fost egală cu UT1 la 1 ianuarie 1958, existînd o diferenţă între ele
datorită micşorării vitezei de rotaţie a Pământului. Aceste diferenţe au fost puse în
evidenţă în
cursul anilor, conform următoarelor relaţii ( vezi explicaţii în subcap. TAI):
TAI-UT1=+6.1 s - 1 Ianuarie 1968
TAI-UT1=+23.6 s - 1 Ianuarie 1988 (2.5)
2.3. Timp atomic
2.3.1. Timpul atomic internaţional (TAI)
Timpul atomic reprezintă baza unei scări de timp uniforme şi este menţinut de ceasurile
atomice. Scara de timp fundamentală este reprezentată de Timpul Atomic Internaţional
(TAI), adoptat ca sistem de referinţă de timp mondial, fiind foarte important pentru
instrumentele de măsurat timpul terestru.
TAI este o scară de timp precisă şi uniformă necesară pentru măsurători precise de timp,
timp necesar parcurgerii semnalului satelitar de la satelit la receptor, fiind legată de
fenomenele fizicii nucleare.
TAI corespunde necesităţilor de precizie fiind baza pentru creearea şi interpolarea altor
scări de timp, avînd o stabilitate a frecvenţei, pe perioade foarte lungi.
Se ştie că acest timp atomic este ţinut de Serviciul Internaţional de Rotaţie a Pământului
şi
de Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi din Paris iar unitatea de timp foarte precisă
aferentă acestuia, este secunda atomică, care este definită în sistemul internaţional ca
fiind
durata a 9192631770 perioade ale radiaţiei emisă de atomul de cesiu 133 cînd starea de
bază
trece de la un hipernivel la altul, neexcitat din exterior.
Astfel, la 1.01.1958 ora 0h, s-a ales arbitrar ca originea (epoca) acestei scări de timp
atomic să corespundă cu timpul universal (UT). În timp, s-a modificat diferenţa între ele
din
cauza vitezei de rotaţie lente a Pământului, deci a nesincronizării timpului universal (care
se
raportează la rotaţia Pământului) cu timpul atomic (se raportează legilor naturii, care
generează tranziţia între nivelele de energie a atomilor, fiind o scară de timp continuă),
ajungîndu-se la 1.01.1986 la valoarea de 22,7 secunde, exprimată prin următoarea
formulă:
TAI – UT1= 22,7 s (2.6)
Conform tabelului 2, diferenţa între TAI şi UTC este de 32s.
TAI=UTC+32s (2.7)
2.3.2. Timpul Universal Coordonat
UTC este scara de timp care rezolvă problema sincronizării între TAI (scară de timp
continuă) şi rotaţia Pământului, şi este cunoscut ca GMT.
Deoarece rotaţia Pământului în jurul Soarelui, are o mişcare încetinită cu valoarea de 1
secundă pe an, în medie, TAI devine greu de sincronizat cu ziua solară. Astfel, pentru a
rezolva
această problemă s-a introdus Timpul Universal Coordonat (UTC), care e incrementat cu
o
secundă (secundă de salt), cînd este necesar, la sfîrşitul lui Iunie sau Decembrie în fiecare
an.
UTC diferă de TAI printr-un număr întreg de secunde. Ca exemplu, în perioada iunie
1994 –
decembrie 1995, a fost necesar să se adauge 29 secunde la UTC pentru a obţine TAI.
UTC=TAI - n·(1s) (2.8)
Această secundă de salt, de fapt este o corecţie care se aplică diferenţei acumulate într-o
anumită perioadă, între două scări de timp diferite ( a se vedea exemplele de mai sus).
Această
inserare a unei secunde la anumite intervale de timp, nu indică o încetinire continuă a
rotaţiei
Pământului. Deoarece timpul rotaţional UT1 care se bazează pe rotaţia Pământului,
rămîne în
urmă cu 2 milisecunde de timp pe zi faţă de ceasul atomic care este considerat etalon,
după 500
de zile, această diferenţă între timpul rotaţional şi atomic va creşte la 1 secundă. Deci,
această
diferenţă se corectează prin inserarea unei singure secunde în scara de timp atomică UTC
pentru a o aduce cît mai aproape de scara rotaţională UT1, în limita de 0.9 secunde.
|UT1-UTC|<0s.9 (2.9)
Epoca fundamentală a sistemelor de referinţă cereşti este anul 2000, 1 Ianuarie ora 12
TDB.
In fig. 2.2 axa verticală indică deplasările relative ale originilor scărilor de timp faţă de
scara TAI. Scările UTC şi UT1 au aceeaşi origine cu scara de timp GPS. Trebuie ştiut că
actualele semnale orare, emise în sistemul UTC pentru nevoile astronomiei geodezice şi
geodeziei cu sateliţi se raportează la meridianul astronomic Greenwich BIH (planul
origine al
longitudinilor), deoarece valorile longitudinilor şi latitudinilor astronomice determinate în
trecut prin raportarea la vechiul pol mijlociu CIO nu mai pot coincide cu valorile
rezultate din
determinările actuale raportate la noul pol mijlociu CTP. Timpul local diferă de UTC
printr-un
număr întreg de ore, funcţie de fusul orar în care se găseşte ţara respectivă.
2.3.3. Timpul GPS
Deoarece semnalele de timp transmise de sateliţi GPS sunt sincronizate cu ceasurile
atomice de la Staţia de Control Master GPS din Colorado Springs, aceste ceasuri definesc
timpul GPS.
Precizia la nivel de milisecundă s-a realizat, odată ce s-au utilizat cristalele de cuarţ
pentru
măsurarea timpului. Creşterea preciziei măsurării timpului s-a obţinut cu ajutorul
standardelor
date de frecvenţele atomice, ştiindu-se că principiul fizic al timpului atomic se raportează
la
nivelele de energie atomică (nivele de tranziţie).
Elementele utilizate pe acest principiu sunt rubidiu, cesiu sau hidrogen, iar caracteristicile
de stabilitate al timpului atomic se bazează pe citarea raportului Δf/f, în care Δf reprezintă
variaţia frecvenţei f. Caracteristicile de stabilitate pot fi pe termen scurt, mediu sau lung.
În acest scop, se prezintă în tabelul nr.1 stabilitatea zilnică şi timpul scurs (de ordinul a
zeci de mii de ani), pentru că ceasul atomic să aibă o eroare de 1 secundă, presupunînd că
stabilitatea frecvenţei rămîne aceeaşi.
Tabelul 1
Trebuie să acordăm o atenţie deosebită şi erorilor de timp din cadrul tehnologiei GPS,
deoarece timpul are un rol important în calitatea măsurătorilor. Se ştie că principiul
sistemului GPS este măsurarea timpului, necesar ca semnalul electromagnetic să parcurgă
distanţa de la satelit la receptor, avînd în vedere că o eroare de 10 nanosecunde în
măsurarea timpului corespunde unei erori de poziţie de aproximativ 3 m. Fiecare satelit
GPS , funcţie de generaţia în care a fost lansat, are mai multe ceasuri: cu cesiu, rubidiu
sau hidrogen.
Sistemul GPS are de asemenea, propria lui scară de timp, care este legată de scara
timpului atomic TAI, prin intermediul următoarei formule:
TAI=GPS+19s.00 (2.10)
U.S. Naval Observatory (USNO) a referit timpul GPS la UTC, fiind setat la UTC la ora 0
pe 6 ianuarie 1980, sau altfel spus, la epoca standard GPS 6d.0 Ianuarie 1980, şi nu este
incrementat prin nici o secundă.
In Decembrie 1994 diferenţa între GPS şi UTC a fost de 10 secunde.
GPS=UTC+10s.00 (2.11)
In Februarie 2005 diferenţa a crescut la 13 secunde, conform tabelului 2.
GPS=UTC+13s.00 (2.12)
1.5 PRINCIPIUL MĂSURĂTORILOR GPS
Receptorul GPS măsoară timpul necesar unui semnal pentru a se propaga de la satelit la
receptor.
Distanţa satelit-receptor (fig.2.5) o putem determina înmulţind acest timp cu viteza
luminii (c).
 = c 2.1
 = distanţa;
c = viteza luminii;
 = întârzierea dintre codul generat şi codul recepţionat;
Măsurătorile de distanţe pe care receptorul le face sunt afectate de către eroarea de ceas a
satelitului şi a receptorului, de aceea acestea sunt denumite pseudodistanţe.
Utilizând ceasuri sincronizate şi în absenţa altor influenţe perturbatoare, măsurând o
singură distanţă spre satelit putem determina poziţia receptorului undeva pe o sferă
centrată pe satelit având raza egală cu distanţa măsurată.
Efectuând măsurători simultane spre cei doi sateliţi, poziţia receptorului va fi pe un cerc
care reprezintă locul de intersecţie al celor două sfere centrate pe aceşti sateliţi.
Efectuând o a treia măsurătoare simultană de distanţă, rezultă o a treia sferă care
intersectează pe celelalte două numai în două puncte.
Unul dintre aceste puncte poate fi eliminat imediat ca fiind poziţia receptorului, deoarece
el se va găsi undeva departe în spaţiu.
În principiu, determinările simultane de distanţe spre trei sateliţi asigură suficiente
informaţii pentru a putea determina o poziţie fixă în trei dimensiuni.
Dacă presupunem existenţa erorii ceasului receptorului t şi considerând că ceasul
receptorului nu este sincronizat cu ceasul satelitului în timp GPS, atunci nu este
matematic posibil să determinăm în mod unic valorile celor 4 parametri (x, y, z, t)
dându-se numai trei măsurători. Aceasta implică faptul că trebuie să măsurăm simultan o
pseudodistanţă adiţională spre un al patrulea satelit presupunând că eroarea de ceas a
satelitului a fost eliminată.
Observatorul Naval al S.U.A urmăreşte ceasurile sateliţilor GPS şi determină abaterile
(erorile) faţă de timpul GPS. Aceşti parametri sunt actualizaţi în memoria sateliţilor şi
transmişi ca parte a mesajului de navigaţie difuzat de sateliţi.
Fig.1.5 Principiul măsurătorilor GPS
Receptorul GPS utilizează valorile acestor corecţii ale ceasului satelitului pentru a corecta
pseudodistanţa măsurată.
Ecuaţia observaţiei va fi:
r s= | xs - xr |+ trc 2.2
unde:
x s = defineşte coordonatele satelitului;
xr = defineşte coordonatele (necunoscute) receptorului;
tr = eroarea ceasului receptorului;
c = viteza luminii;
Dacă introducem în modelul ecuaţiei (2.2) şi corecţia ceasului (ts ) atunci este necesar
să avem măsurători simultane efectuate cu două sau mai multe receptoare.
Dacă una sau mai multe coordonate ale receptorului sunt deja precis cunoscute, atunci
celelalte coordonate şi corecţia ceasului receptorului pot fi determinate utilizând mai
puţin de patru pseudodistanţe.
2 ASPECTE ALE ÎNTOCMIRII UNUI PROIECT PRIN

DETERMINĂRI GPS
2.1 PLANIFICAREA UNEI SESIUNI GPS
2.3. Consideraţii generale
Când o determinare este făcută cu ajutorul tehnologiei GPS, vizibilitatea dintre receptoare
nu constituie o cerinţă a măsurătorii întrucât aceste receptoare nu transmit şi nu
recepţionează semnale între ele, ci le primesc de la sateliţii care se mişcă în jurul
Pământului. Singura condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a putea recepţiona aceste
semnale se referă la obţinerea unui orizont liber spre cer.
Semnalele emise de sateliţii GPS sunt asemenea razelor solare, astfel încât, orice obstacol
aflat în calea acestora reduce considerabil intensitatea semnalului putând chiar împiedică
recepţionarea lui.
Prima fază a planificării se referă la alegerea unei perioade pentru efectuarea
măsurătorilor, care se va subdivide în sesiuni de lucru.
Perioada optimă este caracterizată printr-un număr suficient de mare de sateliţi vizibili şi
o valoare PDOP cât se poate de mică.
Un alt criteriu de alegere a perioadei optime de lucru se referă la influenţa refracţiei
atmosferice, care, noaptea este mult mai redusă decât ziua.
La stabilirea sesiunilor de lucru în poziţionarea relativă trebuie luaţi în considerare 4
factori :
 lungimea bazei
 numărul sateliţilor vizibili
 geometria constelaţiei satelitare (PDOP)
 raportul semnal/zgomot pentru semnalul satelitar.
A doua fază a planificării pentru observaţii statice se referă la distribuirea receptoarelor la
echipe şi programarea punctelor pentru fiecare echipă.
2.3. Amplasamentul
Este indicat ca staţiile să nu fie obstrucţionate din punct de vedere al vizibilităţii peste
elevaţia de 15-20 grade; în cazul în care staţia este portabilă, este bine de găsit zona cu
gradul de obstrucţie cel mai redus.
Vegetaţia prea densă poate crea probleme de vizibilitate pentru staţiile GPS; frunzele
copacilor şi crengile pot bloca semnalele sateliţilor. Se procedează la defrişări în zona
respectivă, pe baza acordului obţinut de la organele în drept. De asemenea, se va evita
amplasarea staţiilor în apropierea clădirilor înalte sau a pereţilor verticali ce pot interfera
cu semnalul recepţionat, cât şi a emiţătorilor de înaltă putere (TV). În această fază se
întocmeşte o diagramă de obstrucţie sau o diagramă polară, în vederea determinării
perioadei optime de staţionare pe punct, atunci când vizibilitatea sateliţilor este cea mai
bună.
2.3. Recunoaşterea terenului

Vizitarea staţiilor se face obligatoriu pentru fiecare punct ce urmează a fi staţionat,
înainte de începerea propriu-zisă a proiectului de măsurători.
Este indicat ca toţi membrii echipei să participe la această recunoaştere în teren şi
totodată să se analizeze la faţa locului diagrama de obstrucţie.
Pe baza acestei recunoaşteri a terenului se pot determina cu precizie:
 accesul cel mai comod la punct
 schiţa completă a terenului cu direcţiile importante de acces
 modul de marcare, pentru uşurarea recunoaşterii punctului
 obţinerea acordului de acces în zonă, în cazul proprietăţilor private
Pe tot parcursul acestei identificări a staţiilor, se va ţine cont de condiţiile meteo care nu
afectează sistemul GPS sau receptoarele, dar în schimb poate afecta accesibilitatea la
staţie.
Tot în faza de recunoaştere se identifică sistemele de semnalizare a punctelor, luându-se
măsuri de precauţie pentru cele aflate pe şosele (prin săgeţi direcţionale) sau cele ce vor fi
staţionate pe timp de noapte (sisteme de iluminare corespunzătoare).
2.3. Puncte de control planimetric
Un minim de trei puncte de sprijin sunt necesare pentru o compensare completă 3D. Cu
cât proiectul este mai mare, cu atât trebuie incluse mai multe puncte de sprijin. În cazul
suspectării anumitor puncte cu precizie scăzută, este recomandat să se extindă numărul
lor, pentru control suplimentar - în această situaţie se estimează rezultatele cu un grad
ridicat de precizie.
Amplasarea acestor puncte de sprijin se face astfel:
-se desenează linia N-S prin centrul proiectului; apoi se desenează şi linia E-V,
obţinându-se patru cadrane egale. Trei dintre acestea trebuie să conţină, fiecare, cel puţin
un punct de sprijin ; ele pot fi atât în interiorul cât şi în exteriorul perimetrului proiectat.
Pentru a avea un control mai bun asupra reţelei, se recomandă a se păstra o distanţă de
60km sau chiar mai mică între un punct de sprijin şi unul necunoscut.
Fig.2.1Reperajul punctelor de sprijin. Metoda cadranelor
În cazul drumuirilor, aceste trei puncte de sprijin vor fi amplasate la capetele traseului şi
unul la mijlocul acestuia. Pentru drumuiri întinse, punctele de sprijin se vor găsi la o
distanţă de maximum 60km.
Fig.2.2 Reperajul punctelor de sprijin. Metoda pasajului
2.3. Puncte de control altimetric

Cotele ortometrice nu trebuie confundate cu cele obţinute din măsurători GPS. Cum este
ştiut, cotele punctelor suprafeţei fizice a Pământului sunt raportate la nivelul mediu al
mării, adică la geoid, pe când cotele GPS sunt raportate la suprafaţa elipsoidului
WGS’84. Cu alte cuvinte, cotele GPS şi cotele topometrice (cote ortometrice) nu sunt
raportate la aceeaşi suprafaţă zero. O asemenea situaţie este în mod schematic
exemplificată în figura 3.3.
În acest exemplu s-a presupus măsurarea denivelării GPS dintre două puncte fixe de
nivelment A şi B. Cu aceeaşi figură se pune în evidenţă faptul ca valoarea ondulaţiei
geoidului variază de la punct la punct. Pentru transformarea cotelor elipsoidice în cote
ortometrice ar fi necesară cunoaşterea diferenţei dintre cote raportate la cele două sisteme
de referinţă (adică valoarea ondulaţiei geoidului). Din păcate, cum am mai amintit deja,
valoarea ondulaţiei geoidului nu este constantă.
Dacă valoarea ondulaţiei geoidului ar fi cunoscută (şi de multe ori nu este), pentru a
corecta cota GPS şi a determina cota ortometrică este necesar să fie luate în considerare
alte puncte cu cote cunoscute (atât cotele elipsoidice cât şi cele ortometrice).
Fig.2.3Relaţii de legătură Geoid-Elipsoid
Notaţii: N - ondulaţia geoidului

H - altitudinea ortometrică
h - altitudinea elipsoidală
N+H=h 2.1
Precizia determinării cotei h depinde de precizia cu care este cunoscut N.
Amplasarea punctelor de sprijin pentru altimetrie se face în modul următor:

 se împarte proiectul în 4 cadrane egale; în fiecare din cele 4 cadrane, trebuie să existe
cel puţin un punct de sprijin pe verticală (fig. 3.4).
 pentru reţele mai mari (depăşind 100 km2), se vor introduce mai multe puncte de
sprijin, aproximativ la intervale de 10 km (fig. 3.5).
 pentru trasee de drumuire nivelitică, se foloseşte metoda pasajului, punctele fiind
amplasate atât la capetele traseului cât şi pe parcursul acestuia, de o parte şi de
cealaltă a axului drumuirii. Se obţine astfel un minim de 4 puncte ce mărginesc
proiectul (fig. 3.6).
 în cazul reţelelor întinse, un punct de sprijin trebuie regăsit la fiecare 10 km distanţă,
pe ambele părţi ale axului de drumuire. Se vor evita punctele aliniate (toate) pe
aceeaşi parte a axului (fig. 3.7).
Fig.2.4 Reperajul punctelor de control altimetric. Metoda cadranelor

Fig.2.5 Reperajul punctelor de control altimetric pentru reţele mari
Fig.2.6 Reperajul punctelor de control altimetric. Metoda pasajului
Fig.2.7 Reperajul punctelor de control altimetric. Metoda pasajului pentru reţele mari
2.3. Alegerea distanţelor
Pentru obţinerea unei precizii ridicate a determinărilor se folosesc de regulă distanţe mici,
între 5-15 km; traseele cu lungimi mari (>30km) implică erori absolute mai mari. Orice
distanţă mare poate fi segmentată în mai multe componente care să asigure precizia dorită
pe fiecare porţiune a ei în parte.
În cazul metodei pasajului, pentru drumuiri având trasee lungi, cu cât acestea au valori
mai mari, cu atât eroarea transmisă punctului următor este mai mare.
Se impune menţinerea acestor lungimi la cotele minime. Dacă este necesar să se lucreze
cu distanţe mari, atunci se vor înmulţi punctele de sprijin pe traseu.
2.3. Planificarea unei sesiuni de măsurători
Sesiunea se defineşte ca perioada când două sau mai multe receptoare colectează
simultan datele furnizate de sateliţi. Începutul acestei "sesiuni" depinde de mai mulţi
factori, cel mai important fiind legat de disponibilitatea satelitului, adică de perioada lui
optimă de emisie.
Planificarea unui proiect GPS constă în alegerea unei metode optime de măsurare, a
aparaturii necesare , precum şi planificarea observaţiilor .
Planificarea se deosebeşte de planificrea observaţiilor geodezice clasice , întrucât
măsurătorile GPS pot fi executate practic pe orice vreme şi la orice oră din zi , În plus ,
nu trebuie să existe vizibilitate între punctele reţelei , dar se pretinde un orizont liber spre
cer de la o elevaţie de 150 în sus .
La planificarea observaţiilor într-un proiect GPS trebuie ţinut cont de mai mulţi
factori :
 Configuraţia sateliţilor ;
 Numărul şi tipul receptoarelor avute la dispoziţie ;
 Aspecte economice .
Configutaţia reţelei joacă un rol mai mic în măsurătorile GPS , ea trebuind să fie luată
în seamă doar când reţeaua GPS trebuie legată la reţeua naţională . Pentru aceasta
trebuie să dispunem de minimum 3 puncte cunoscute bine distribuite faţă de reţeaua
GPS .
Planificarea unei sesiuni de măsurători satelitare se realizează cu programe speciale
livrate de firmele constructoare împreună cu softurile de prelucrare .
Prima fază în proiectare prevede alegerea unei perioade optime pentru efectuarea
măsurătorilor , care se va subdivide în sesiuni de lucru . Perioada optimă este
caracterizată printr-un număr suficient de mare de sateliţi vizibili , care se se studiază
pe un grafic şi o valoare PDOP cât se poate de mică ( între 1 şi 5 )
,
Fig. 2.8 Sateliţii disponibili pentru punctul Poo1
Proiectarea observaiilor GPS constă deci în alegerea unei perioade de lucru optime
susţinută prin reprezintări grafice . Aceste reprezentări se bazează în esenţă pe calcularea
azimutului şi elevaţiei pentru fiecare satelit în funcţie de timpul şi locul unde se fac
observaţiile . De menţionat , că studiul constelaţiei satelitare şi a valorilor PDOP trebuie
realizat pentru întregul grup de puncte care va fi staţionat intr-o sesiune. Poziţia punctelor
trebuie cunoscută doar cu o precizie de km.
Un alt criteriu care ar putea intra în clcul pentru alegerea perioadei de lucru este influenţa
refracţiei ionosferice , care noaptea este mult mai redusă decât ziua .
L stabilirea sesiunilor de lucru în poziţionarea relativă trebuie luaţi în considerare 4
factori :
 Lungimea bazei ;
 Numărul sateliţilor vizibili ;
 Geometria constelaţiei satelitare ( PDOP ) ;
 Raportul semnal / zgomot pentru semnalul satelitar ( Signal – to – nois ratio –
SNR )
Unele valori informative pentru durata sesiunilor de lucru , când se doreşte o precizie
ridicvată sunt date în tabelul de mai jos :
Lungimea bazei ( km ) Durata sesiunii ( minute )

0-1 10-30
1-5 30 – 60
5 – 10 60 – 90
10 - 15 90 - 120
Durata sesiunilor se dimensionează în funcţie de precizia care se doreşte să fie atinsă ,
dar nu trebuie omis nici factorul economic.
A doua fază a planificării pentru observaţii se referă la distribuirea receptoarelor
pe echipe şi la programarea punctelor pentru fiecare echipă.De regulă se întocmeşte
un tabel , în care se prevede ce echipă , în ce sesiune trebuie să staţioneze într-un
punct .
Numărul minim de sesiuni într-o reţea cu p puncte şi la folosirea a r receptoare se
determină cu relaţia :
s=(p–n)/(r–n)
unde n reprezintă numărul punctelor de legătură între sesiuni.
Sesiunile trebuie astfel alese , ca să existe contact spre minimum 4 sateliţi comuni la o
elevaţie de peste 150 în toate punctele incluse într-o sesiune , iar factorul PDOP să nu
fie mai mare de 4 pentru întrega durtă de măsurare .
În timpul măsurătorilor de teren trebuie asigurate următoarele :
 Centrarea corectă a antenei pe punctul de staţie ;
 Măsurarea înalţimii antenei ;
 Conectarea corectă a cablurilor la antenă , respecti receptor şi controler ;
 Punerea în funcţiune a receptorului la momentul prestabilit în programul
sesiunilor ;
 Setarea corectă a modului de lucru ;
 Urmărirea periodică a modului de înregistrare a datelor.
ANUL: IV

CURS NR.3
2.2 METODE DE DETERMINARE A POZIŢIEI PUNCTELOR

PRIN MĂSURĂTORI GPS
Există mai multe tehnici de măsurare care pot fi folosite de majoritatea receptorilor
pentru măsurători GPS. Geodezul ar trebui să aleagă cea mai adecvată tehnică pentru
realizarea măsurătorilor.
Metoda statică – folosită pentru linii lungi, reţele geodezice, studiul plăcilor tectonice,
etc. Oferă o precizie mare pentru distanţe lungi, dar comparativ este lentă.
Metoda static rapidă – folosită pentru organizarea reţelelor de control locale, îndesirea de
reţele, etc. Oferă o precizie ridicată pentru măsurarea bazelor de până la 20 km lungime şi
este mult mai rapidă decât metoda statică.
Metoda cinematică – folosită pentru măsurarea de detalii şi măsurarea de mai multe
puncte într-o succesiune rapidă. Este o modalitate foarte eficientă pentru măsurarea mai
multor puncte situate aproape unul de altul. În orice caz, dacă există obstrucţii spre cer ca
şi poduri, copaci, clădiri înalte etc, şi mai puţin de 4 sateliţi pot fi observaţi, echipamentul
trebuie reiniţializat, fapt care poate lua 5-10 minute. O tehnică de procesare cunoscută ca
On The-Fly (OTF) a făcut un mare progres în minimizarea acestei restricţii.
Metoda de măsurare în timp real RTK – RTK foloseşte o legătură de transmitere a datelor
radio pentru a transmite datele de la satelit, de la bază la mobil. Aceasta face posibilă
calcularea coordonatelor şi afişarea acestora în timp real, în timpul desfăşurării
măsurătorilor. Este folosită pentru aplicaţii similare metodei cinematice.
Metoda de măsurare combinată - Combinarea primelor trei metode poate asigura
executarea oricărui proiect oricât de amplu, cu condiţia cunoaşterii şi aprecierii corecte a
locului şi momentului unde se pretează a fi utilizată fiecare metodă. Rolul impactului
planificării lucrărilor se va evidenţia în acest caz în mod deosebit.
Poziţiile diferitelor puncte de pe suprafaţa terestră pot fi determinate utilizând tehnici şi
tehnologii multiple de măsurare.
Astfel, poziţionarea se poate face în raport cu un anumit sistem de coordonate care se
alege de obicei ca fiind geocentric în raport cu un alt punct determinat anterior sau, în
contextul existenţei unei reţele de puncte predeterminate. Noţiunea de poziţionare poate fi
atribuită atât elementelor aflate în mişcare (mobile) cât şi celor fixe (statice).
Determinările pot fi făcute relativ la un sistem de coordonate bine definit, de regulă
tridimensional, la care originea o constituie chiar centrul de masă al Pământului, fie în
raport cu un alt punct ce reprezintă originea unui sistem de coordonate locale, diferit de
centrul de masă al Pământului şi stabilit conform scopului şi destinaţiei urmărite.
In tabelul ce urmeaza sunt recapitulati timpii de executie şi preciziile care caracterizeaza
metodele enumerate mai sus .
Tabel 3: Timpii de execuţie ai sesiunii şi precizia de determinare
Timpii de observatie
Metoda operativa referiti la baze mai Precizie Limitări
mici de 20 km
Precizie Nici una

Statică Circa o ora subcentimetrica
( de la 0.2 la 10
ppm)
Circa 5-20
minute:Timpul Necesitatea
Rapid statică (Fast efectiv depinde de De la 1 la 10 ppm receptorilor de a se
static) lungimea bazei si de adapta la metoda.
configuratia
satelitilor
Circa 20 minute Cere doua
Pseudo-statică pentru vector (cere De la 2 la 20 ppm interventii pe
insa doua serii de fiecare punct , la un
observatii de 10 interval de timp de
minute fiecare ) cel putin o ora.
Cere
si mentinerea
Cinematică 2 minute sau cel De la 1 la 10 ppm contactului cu cel
putin pentru fiecare putin 4 sateliti pe
vector intreaga durata a
sesiunii
masuratorii,si in
timpul mutarilor
dintre puncte
Tabel 4: Sectoarele de utilizare ale acestor metode
Statică Rapid - statică Pseudo-statică Cinematică
Masuratori de detaliu,masuratori de modele

Determinarea punctelor de Determinarea punctelor Determinarea de digitale ale terenului,de profil,sectiune,etc.
retele,subretele sau de indesire,determinarea puncte de indesire,de In versiunea aerotriangulatiei e utilizata pentru
indesire;determinarea de puncte de sprijin puncte de sprijin ghidarea traiectoriei de acceleratie si
punctelor de sprijin pentru pentru fotogrametrie,etc. pentru fotogrametrie determinarea centrelor de precizie ale
fotogrametrie etc. aerofotografiei pentru controlul zonei de
triangulatie
2.3. Metoda de măsurare statică
Aceasta a fost prima metodă dezvoltată în cadrul măsurătorilor GPS. Poate fi utilizată
pentru măsurarea bazelor lungi, de obicei de 20 km) şi mai lungi.
Un receptor este amplasat pe un punct ale cărui coordonate sunt cunoscute cu precizie în
sistemul WGS’84. Acesta este cunoscut sub denumirea de receptor bază (mamă). Celălalt
receptor este amplasat la celălalt capăt al bazei şi este cunoscut sub denumirea de mobil
(rover).
Datele sunt apoi înregistrate de ambele staţii simultan. Este important ca datele să fie
înregistrate la acelaşi interval de timp de către fiecare staţie. Durata de timp între
înregistrările de date poate fi setată la intervale de 15, 30 sau 60 de secunde.
Receptorii trebuie să colecteze datele pentru o perioadă precisă de timp. Această perioadă
este influenţată de lungimea bazei, de numărul sateliţilor observaţi şi de geometria
sateliţilor. Ca regulă de bază, timpul de observaţie
este de minim o oră pentru o lungime a bazei de 20 km cu 5 sateliţi şi un GDOP

predominant de 8. Bazele mai lungi necesită un timp de observaţie mai îndelungat.
Odată ce au fost colectate date suficiente, receptorii pot fi opriţi. Mobilul (rover-ul) poate
fi apoi mutat pe următoarea bază şi măsurătorile pot începe din nou.
Este foarte importantă introducerea redundanţei în reţeaua care este măsurată. Aceasta
implică măsurarea punctelor cel puţin ce două ori şi creează verificări de siguranţă
împotriva unor probleme care altfel ar putea trece neobservate.
O creştere a productivităţii poate fi realizată prin adăugarea unui receptor mobil
suplimentar. Buna coordonare este necesară între echipele care execută măsurătorile
pentru a putea maximiza efectul de folosire a trei receptori. Un exemplu este dat în figura
de mai jos.
Ca o estimare empirică a preciziei măsurătorilor relative, se poate considera ±5 mm (3
mm) +1 ppm din lungimea bazei. Aceasta este metoda principală pentru crearea reţelelor
geodezice de sprijin.
O reducere substanţială a duratei sesiunilor de lucru, la 5 – 20 minute pentru o sesiune,
este atinsă cu metoda Static rapidă, fiind folosită pentru estimarea ambiguităţilor. Metoda
oferă rezultate foarte bune la determinări de baze scurte (maxim 5 – 10 km), cu
constelaţii satelitare foarte bune şi cu receptoare care măsoară pe ambele frecvenţe.
Precizia potenţială este estimată la (±5 mm +1 ppm). Metoda se utilizează des la
îndesirea reţelelor de sprijin şi reperaj fotogrametric.
Fig.2.9a Realizarea măsurătorilor GPS în metoda statică. Etapele 1, 2

Fig.2.9 b Realizarea măsurătorilor GPS în metoda statică.
Etapele 3, 4, 5
2.3. Metoda static rapidă
În metoda de măsurare static rapidă, este ales un punct de referinţă şi unul sau mai mulţi
roveri lucrează în raport cu el.
Caracteristic, metoda static rapidă este folosită pentru îndesirea reţelelor existente,
stabilirea controlului, etc.
În cadrul acestei metode nu se va observa o bază pe ora , ci în 5-20 minute .Timpul de
observaţie depinde de configuraţia sateliţilor şi este stabilit pe bază de experienţă şi în
funcţie de lucrarea ce urmează a fi de executat .În general , cu o valoare a PDOP-ului mai
mică de 7 , timpul de observare în funcţie de numărul de sateliţi este aproximativ
următorul:
Număr de sateliţi Timp de observare

(Minute)
4 Mai mult de 20
5 De la 10 la 20
6 sau mai mulţi De la 5 la 10
Staţia de referinţă După perioada de timp
Reţeaua 12345 trebuie
(baza) este fixată. Un necesară, unul dintre
măsurată din staţia de
mobil ocupă punctul 1 receptorii mobili se
referinţă R cu 3
în timp ce celălalt mută în punctul 2, iar
receptori GPS.
ocupă punctul 3. celălalt în punctul 4.
Apoi, unul dintre receptorii mobili Rezultatul final este prezentat în figura
poate să se întoarcă la birou, în de mai sus. În ziua următoare,
timp ce celălalt măsoară punctul 5. operaţiile vor fi repetate pentru a se
verifica existenţa unor erori grosolane.
Fig.2.10 Realizarea măsurătorilor GPS cu metoda static rapidă (fast-static)
Trebuie realizate verificări pentru a ne asigura de faptul că nici o eroare grosolană nu a

intervenit în măsurători. Acest lucru poate fi realizat prin remăsurarea punctelor în un alt
moment al zilei.
Atunci când lucrăm cu doi sau mai mulţi receptori mobili, o alternativă este aceea să ne
asigurăm că toţi mobilii funcţionează în fiecare punct ocupat simultan. Astfel este permis
ca datele de la fiecare staţie să fie folosite ori ca
referinţă ori ca rover pe durata postprocesării fiind cea mai eficientă metodă de lucru dar
de altfel şi cea mai greu de sincronizat.
O altă cale de introducere a redundanţei este aceea de a stabili două staţii fixe şi de a
folosi un mobil pentru staţionarea pe puncte aşa cum este arătat în figura de mai sus.
Sau varianta alternativă
Staţii de referinţă
După perioada de timp În mod similar,
(baze) sunt amplasate
necesară staţionării, receptorul mobil trece
în punctele R şi 1.
receptorul mobil se mai departe în punctul
Receptorul mobil
mută în punctul 3. 4.
ocupă punctul 1.
Rezultatul final este reţeaua

... şi apoi în punctul 5.
măsurată cu redundanţa introdusă.
Fig.2.10 Variantă alternativă de realizare a măsurătorilor GPS cu metoda static rapidă
2.3. Metoda cinematică
Metoda cinematică este de obicei utilizată pentru măsurători de detaliu, înregistrarea

traiectoriilor, etc., deşi odată cu apariţia metodei RTK popularitatea ei este pe o pantă
descrescătoare.
Tehnica implică mutarea receptorului mobil (rover) a cărui poziţie poate fi calculată
relativ la receptorul fix (bază).
În primul rând, mobilul trebuie să îndeplinească ceea ce este cunoscut ca iniţializare.
Aceasta este în fond acelaşi lucru ca şi a măsura un punct cu metoda static rapidă şi a
permite soft-ului postprocesarea pentru rezolvarea ambiguităţii odată ajunşi la birou.
Baza şi mobilul sunt porniţi şi rămân nemişcaţi pentru 5-20 de minute, înregistrând date.
Timpul de staţionare depinde de lungimea bazei de la receptorul fix şi de numărul
sateliţilor observaţi.
După această perioadă, după această perioadă mobilul poate fi mutat nestingherit.
Utilizatorul poate înregistra poziţiile la o rată de înregistrare predefinită, poate înregistra
poziţii distincte, sau o combinaţie a celor două. Această parte a măsurătorii este denumită
în mod comun lanţul cinematic.
Un aspect important a fi urmărit este acela ca pe parcursul măsurătorii să se evite
apropierea de obiecte care ar putea bloca semnalul sateliţilor spre receptorul mobil. Dacă
oricând pe parcursul măsurătorii mobilul observă mai puţin de 4 sateliţi, măsurătoarea
trebuie oprită, receptorul trebuie mutat într-o poziţie în care 4 sau mai mulţi sateliţi sunt
observaţi şi trebuie refăcută iniţializarea înainte de continuarea măsurătorilor.
 Metoda cinematică OTF
Mobilul poate apoi să se

Iniţializarea este ...şi în alte puncte
deplaseze. Poziţiile sale pot
realizată de la bază distincte dacă se
fi înregistrate la intervale de
la mobil. doreşte.
timp predefinite...
Fig.2.12 Realizarea măsurătorilor GPS în metoda cinematică
Aceasta este o variantă a metodei cinematice şi înlătură cerinţele de iniţializare şi cele

următoare iniţializării când numărul sateliţilor observaţi scade sub 4.
Metoda cinematică OTF este o metodă de procesare care este aplicată măsurătorilor pe
parcursul postprocesării. La începutul măsurătorilor, operatorul poate pur şi simplu să se
deplaseze cu receptorul şi să înregistreze datele. Dacă va trece pe sub coroana unui copac
şi va pierde sateliţii, la momentul intrării în aria de acoperire a sateliţilor, sistemul se va
reiniţializa automat.
2.3. Metoda cinematică în timp real
Prescurtarea de RTK provine de la cinematic în timp real. Este o metodă de măsurare

cinematică OTF ce se derulează în timp real.
Staţia fixă are ataşată o legătură radio şi retransmite datele pe care le recepţionează de la
sateliţi.
Şi mobilul are o legătură radio şi recepţionează transmis de staţia fixă. Mobilul
recepţionează de altfel date şi direct de la sateliţi prin intermediul propriei sale antene
GPS. Aceste două seturi de date pot fi procesate împreună de receptorul mobil în scopul
rezolvării ambiguităţii şi prin urmare se va obţine o precizie ridicată relativ la receptorul
fix.
Odată ce receptorul fix a fost instalat şi transmite date prin legătura radio, receptorul
mobil poate fi activat.
Atunci când urmăreşte sateliţii şi recepţionează date de la fix, poate începe procesul de
iniţializare. Acesta este similar cu iniţializarea realizată în cazul unei măsurători
cinematice OTF, diferenţa principală fiind faptul că este dusă la capăt în timp real.
Odată ce iniţializarea este completă, ambiguităţile sunt rezolvate şi mobilul poate
înregistra puncte şi coordonate. În acest moment precizia de determinare a bazei este de
cuprinsă în intervalul 1-5 cm.
Este importantă menţinerea contactului cu receptorul fix, căci altfel mobilul ar putea
pierde ambiguitatea. Aceasta duce la calcularea unei poziţii a punctului mult depărtată de
realitate.
În plus, probleme ar putea fi întâlnite la măsurarea aproape de obstrucţii ca şi clădiri
înalte, copaci, etc. unde semnalul sateliţilor ar putea fi blocat.
RTK a devenit foarte repede cea mai întâlnită metodă de obţinere a unor precizii ridicate,
măsurători GPS de acurateţe mare pe arii restrânse şi poate fi utilizat şi pentru aplicaţii
similare celor la care se folosesc staţiile totale. Aceasta include şi măsurători de detaliu,
supraveghere, aplicaţii COGO, etc.
 Legătura radio
Majoritatea sistemelor GPS RTK, folosesc mici modemuri radio pe frecvenţa UHF.
Comunicaţia radio este acea parte a sistemului RTK cu care majoritatea utilizatorilor
întâmpină dificultăţi. Merită luată în considerare influenţa următorilor factori în
momentul încercării optimizării performanţei legăturii radio:
Puterea transmiţătorului radio. În general vorbind, mai multă putere înseamnă
performanţă mai bună. Oricum, majoritatea ţărilor restricţionează legal puterea de emisie
la 0,5-2W.
Înălţimea antenei transmiţătorului. Comunicaţiile radio pot fi afectate de linia de vizare.
Cu cât mai sus este poziţionată antena, cu atât este mai puţin probabil să fie probleme cu
linia de vizare. De asemenea va creşte raza de acţiune a comunicaţiilor radio. Acelaşi
lucru este valabil şi în cazul antenei receptoare.
Alţi factori de influenţă ce afectează performanţa includ lungimea cablului până la antena
radio (cabluri mai lungi înseamnă pierderi mai mari) şi tipul de antenă radio folosită.

1 - Gisgps

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1 - Gisgps

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sisteme Informatice Geografice 12 2

Noţiunea de Sistem Informaţional, cel puţin în literatura ştiinţifică românească,

Primul Sistem Informatic Geografic recunoscut ca atare, a fost elaborat în Canada

1.2. Domeniile de aplicabilitate ale GIS

vederea obţinerii de producţii maxime. Inventarierea pădurilor, a zonelor

Cadastru. Inventarierea şi întreţinerea datelor spaţiale şi atribut a tuturor

2. GIS un domeniu interdisciplinar

Menţionăm că aceste discipline, cu ramurile amintite sunt implicate atât în

3.1. Sisteme de reprezentare a datelor spaţiale

Figura 1 Reprezentarea vector şi raster a aceluiaşi areal

3.2. Sistemul vector

1) PUNCTUL este unitatea elementară în geometrie sau în captarea fotogrametrică. Nu

2) ARCUL este o succesiune de joncţiuni (legături) între o succesiune de puncte. Este

Figura 3 Reprezentarea grafică şi tabelară a arcelor fără

3) NODUL este definit ca o extremitate de arc şi nu trebuie confundat cu conceptul de

Figura 4 Reprezentarea grafică şi tabelară a arcelor cu specificarea

4) POLIGONUL este delimitat de un parcurs de arce, ele însele fiind conectate de

5) VOLUMELE, ca şi primitive grafice, sunt tratate mai puţin de produsele soft, de

Figura 5 Reprezentarea grafică şi tabelară a poligoanelor

3.3. Modele vectoriale

Modelul topologic de volum (topologic în 3D), actualmente în curs de dezvoltare, nu

Modelul spagheti este un model relativ simplu privitor la gestiunea geometriei

utilizează primele două primitive menţionate: PUNCTUL şi ARCUL. Aşa cum am

Figura 6 Model vectorial de tip spagheti

Următoarele două modele se numesc modele topologice. Termenul a fost împrumutat

Se utilizează cu precădere în hărţile ce reprezintă distribuţii într-o reţea (cabluri

În figura 7 avem un exemplu de codificare topologică de reţea. Reprezintă o hartă

3) Modelul topologic de suprafaţă este cel mai complet. El adaugă modelului

Figura 7 Modelul topologic de reţea

Figura 8 Modelul topologic de suprafaţă

Apariţia suprafeţei induce două asociaţii suplimentare: un arc are obligatoriu un

Modelul topologic de suprafaţă formează o acoperire, adică reuniunea tuturor

Figura 9 O hartă reală în care s-au pus în evidenţă arcele, nodurile şi

3.4. Sistemul raster

Reprezentarea unui număr pe un byte implică 8 biţi şi deci 256 de posibilităţi;

Figura 10 Modelul raster înfăţişat ca o matrice de numere

Figura 11 Structura quad-tree Figura 12 Împărţirea în

anumite prelucrări asupra hărţilor conduce la necesitatea reprezentării în numere reale.

Figura 13 Structura arborescentă quad-

O mulţime de pixeli învecinaţi formează linii şi arii poligonale. În acest sistem

3.5. Caracteristici ale hărţilor digitale

această situaţie drumurile vor reprezenta caracteristici geografice reale (şi nu

Acurateţea este distanţa la care o valoare estimată diferă de valoarea reală.

3.6. Sisteme de coordonate şi proiecţii cartografice

Figura 14 Sisteme de coordonate carteziene în două şi trei dimensiuni

1. Coordonatele carteziene în plan sunt definite de proiecţiile razei vectoare pe cele

unde ρ = (x2+y2)1/2, 0≤ θ ≤ 2π.

Formulele de trensformare din coordonate cartziene în coordonate sferice sunt:

Unde ρ = (x2+y2+z2)1/2, 0≤ φ ≤ 2π, 0≤ θ ≤π/2.

Figura 15 Sistemele de coordonate polare şi sferice

2. Coordonatele geografice se exprimă într-un sistem de referinţă cu originea în

Figura 16 Coordonate geografice

Coordonatele geografice sunt:

3. Coordonate elipsoidale. Termenul de coordonate elipsoidale este folosit

Din punct de vedere matematic, suprafaţa Pământului poate fi considerată o sferă,

x=f2(u,v), y=f2(u,v), (1)

u=F1(x,y), v=F2(x,y), (2)

1) Proiecţia conformă conservă unghiurile. Cu alte cuvinte un unghi măsurat pe

bidimensională. În cele ce urmează vom prezenta pe scurt cele trei categorii de

Figura17 Proiecţii pe un plan secant şi tangent la sferă

Figura 18 Proiecţia ortografică, gnomomică şi

Această situaţie defineşte două paralele standard. Distorsiunea nu este aceeaşi

Figura19 Proiecţie conică tangentă Figura 20 Proiecţie conică secantă