COLEGIUL PEDAGOGIC „VASILE LUPU” IAŞI

INSTRUIRE ASISTATĂ DE CALCULATOR

SUPORT DE CURS

Programul de pregătire psohipedagogică pentru

maiştri instructori

PROF.
IRINA FUREDI

1
 TEMĂ PENTRU TOŢI CURSANȚII
(de prezentat la examen pe CD)

1. Să se realizeze, folosind MS Word, un referat de 4 – 5 pagini, respectând următoarele cerinţe:

Ca subiect puteţi alege orice temă din domeniul informaticii (bazele informaticii, instruire asistată
de calculator, societatea informaţională, comerţ electronic etc.)
Pentru tehnoredactarea referatului utilizaţi pentru setarea paginii formatul A4 şi următoarele
margini: top 2.5 cm, bottom 2.5 cm, left 2.5 cm, right 2.5 cm, header 1.27 cm, footer 1.27 cm
Referatul va fi prevăzut cu pagină de copertă, care să cuprindă datele personale ale autorului.
Titlul va fi scris cu un font diferit de celelalte, eventual folosind WORD ART.
Referatul va cuprinde antet (header), diferit pe pagini pare şi impare.
Inseraţi numărul de pagină (page number).
Introduceţi note de subsol (footnote), reprezentând trimiteri la bibliografie sau explicaţii
suplimentare .
Folosiţi, în cazul enumerărilor, liste marcate (bullets).
Un paragraf din text va fi scris pe 2 sau mai multe coloane.
Folosiţi pentru un anumit text chenare (border), pentru evidenţiere a textului.
Referatul va cuprinde o imagine, 2 tabele şi 2 grafice (cu titlu şi legendă), cu formate diferite.
Întregul text al referatului va fi aliniat Justify, scris cu fontul TIMES NEW ROMAN, cu diacritice,
dimensiunea (size) 12, iar distanţa dintre rânduri (line spacing) să fie de 1,5.

2. Test grilă cu întrebări din arhitectura generală a unui sistem de calcul, rețele de calculatoare și
Internet.

2
 CUPRINS

Capitolul 1. SISTEM INFORMAŢIONAL ……………………………… ………………………………….. 4

Capitolul 2. ARHITECTURA GENERALĂ A SISTEMULUI ELECTRONIC DE CALCUL ………………. 6
Capitolul 3. SISTEME DE OPERARE ALE CALCULATOARELOR …………………………… 14
Capitolul 4. PROCESOARE DE TEXT – MICROSOFT WORD …………………………………… 27
Capitolul 5. REȚELE DE CALCULATOARE ȘI INTERNET ............................................................. 52

3
 CAPITOLUL 1

SISTEM INFORMAŢIONAL

1. Obiectul informaticii
Informatica a fost definită iniţial de către Academia Franceza (prin anul 1955), ca fiind “ştiinţa
prelucrării raţionale, îndeosebi prin maşini automate, a informaţiei, considerată ca suport al
cunoştinţelor umane şi al comunicarilor în domeniile tehnicii, economice si sociale”, Aceasta se
contureaza ca activitate practică şi concepţie teoretică, pe masura dezvoltării calculatoarelor electronice şi a
perfecţionării tehnologiei de prelucrare a datelor.
Ca domeniu distinct de activitate, informatica preia treptat toate sarcinile dintr-un sistem economico-
social privind elaborarea de metode, tehnici, concepte şi sisteme pentru prelucrarea automata a informatiei.
Din acest punct de vedere informatica este definita ca fiind ştiinţa care se ocupă cu studiul şi elaborarea
metodelor de prelucrare a informaţiei cu ajutorul sistemelor automate de calcul.
Ca activitate practică, informatica are o existenţă dinamică, ea apare şi se dezvoltă dintr-o necesitate
obiectivă, aceea de a rezolva problemele complexe privind prelucrarea datelor. În stadiul actual de maturizare
al informaticii, aceasta trebuie să urmărească doua obiective majore:
 pe de o parte, să realizeze prin metode şi tehnici proprii, sisteme informatice performante prin care să se
asigure accesul larg la informaţie;
 iar pe de alta parte, să asigure utilizarea eficienta a tuturor resurselor sistemelor de calcul.
Activitatea umană, indiferent sub ce formă se desfăşoară, este generatoare de informaţii. Cu cât
această activitate este mai complexă şi mai dinamică, cu atât volumul de informaţii creşte şi se diversifică
tinzând să frâneze sau chiar să blocheze procesul decizional. Apare astfel un conflict între
creşterea volumului de informaţii şi posibilităţile limitate ale sistemelor clasice de prelucrare, sisteme
ce nu pot furniza informaţii cât mai rapide, complete şi corecte necesare luarii deciziilor. În aceste
condiţii, rolul informaticii este decisiv în deblocarea şi fluidizarea sistemelor informaţionale şi decizionale,
prin asigurarea gestiunii, prelucrării şi distribuirii informaţiei într-un mod cât mai eficient către utilizatori.
În accepţiunea curenta, informatica cuprinde toate activitatile legate de proiectarea, realizarea
si exploatarea sistemelor de prelucrare automată a datelor, în scopul creşterii eficienţei activităţilor
umane, care influenteaza în mod decisiv fizionomia economiei si societăţii în general, configurând societatea
informaâională în care ne aflăm.

2. Informaţii, cunoştinţe, date

Informaţiile şi cunoştinţele au o mare importanţă atât pentru dezvoltarea personalităţii umane, cât şi
pentru evoluţia vieţii şi societăţii democratice. Nici societatea şi nici indivizii ei, nu pot evolua, nu pot
progresa satisfacător dacă nu dispun de informaţii. Prin intermediul informaţiilor se asigură transferul
cunoştinţelor de la o generaţie la alta, se asigură accesul la cele mai avansate realizări ale omenirii.
Conceptul de informaţie reprezintă o noţiune de maximă generalitate care semnifică o ştire, un
mesaj, un semnal, etc. despre evenimente, fapte, stări, obiecte, etc. în general despre forme de manifestare a
realităţii care ne înconjoară. Forma de exprimare şi transmitere a informaţiilor o reprezintă comunicarea.
Informaţia apare ca o comunicare despre un anumit aspect al realităţii obiective.
Din punct de vedere conceptual, informaţia reprezintă o reflectare în planul gândirii umane, a
legăturilor de cauzalitate privind aspectele din realitatea ce ne înconjoară.
Din punct de vedere al informaticii, informaţia este definita de francezul J. Arsac ca fiind "o formulă
scrisă susceptibilă de a aduce o cunoştinţa".
Informaţia are deci sens de noutate pentru cel căruia i se adresează, indiferent de forma pe care o ia
(ştire, semnal, comunicare). Se poate spune deci, că informaţia este un mesaj, dar cu precizarea că nu orice
mesaj este o informaţie. Dacă mesajul nu transmite nici o noutate şi nu are un suport real, atunci acesta nu
4
prezintă interes pentru receptor şi deci nu are caracter de informaţie. Informaţia primeste întotdeauna
atributul domeniului pe care îl reflecta. De exemplu, realităţile din domeniul economic se reflecta în
informaţii economice.
Procesul de sesizare, înţelegere şi însuşire a informaţiilor dintr-un anumit domeniu reprezintă un
proces de informare. Informaţiile dobândite în urma unui proces de informare într-un anumit domeniu,
formează cunoştinţele despre acel domeniu, iar mulţimea acestora reprezintă patrimoniul de cunoştinţe.
Cunoştinţele reprezinta o însumare în timp a tuturor informaţiilor dobândite într-un anumit
domeniu.
Data este forma de reprezentare materială a informaţiei.
Datele reprezintă:
 suportul formal al informaţiei care se concretizează în cifre, litere, simboluri, coduri şi alte semne
plasate pe suporţi tehnici de date;
 obiectul prelucrării pentru informatică, materia primă a acesteia şi numai prin asociere cu
realitatea pe care o reflectă, se poate spune ca informatica generează informaţii.
Datele obţinute în urma procesului de prelucrare pot avea calitatea de informaţii pentru o anumită
categorie de utilizatori sau rămân simple date dacă îşi pierd calitatea de noutate semantică.
În practică, de multe ori termenul de informaţie este utilizat pentru a desemna date, iar expresia
"prelucrarea informaţiilor" înlocuieşte expresia "prelucrarea datelor". Se poate considera ca datele
prelucrate, în măsura în care afecteaza în sens pozitiv comportamentul receptorilor (oameni sau maşini), au
calitatea de informaţii.
În procesul prelucrării şi utilizării informaţiilor, acestea sunt privite din trei puncte de vedere:
 din punct de vedere sintactic, când se urmăreşte aspectul formal al reprezentării acestora, în sensul
ca datele care se prelucrează se supun riguros anumitor reguli de validitate;
 din punct de vedere semantic, urmărindu-se semnificaţia, înţelesul informaţiei (conţinutul real al
informaţiei) ce deriva din datele prelucrate;
 din punct de vedere pragmatic, urmărindu-se utilitatea, adică măsura în care sunt satisfăcute
cerinţele utilizatorilor.
Desi informatica are în vedere în primul rând aspectul formal al informatiei, în procesul prelucrării
datelor nu se poate face abstracţie de nici unul dintre cele trei aspecte (sintactic, semantic şi pragmatic). Chiar
dacă în procesul prelucrării datelor se porneşte de la un interes pragmatic, acesta nu se poate realiza daca nu
se respectă anumite reguli de sintaxă şi semnificaţie privind datele supuse prelucrării.

Procesul de prelucrare automată a datelor reprezintă tocmai procesul prin care datele sunt supuse
operaţiilor de culegere, transmitere, prelucrare şi stocare.
Culegerea datelor constă în sesizarea lor la locurile unde sunt generate şi transpunerea lor pe
suporturi adecvate prelucrării automate. La acest moment se numesc date primare.
Prelucrarea datelor constă în transformarea acestora din date primare în date finale, în urma
parcurgerii unei succesiuni de operaţii impuse de cerinţele utilizatorilor şi specificul echipamentelor de calcul
şi a tehnologiei de prelucrare.
Transmiterea datelor asigură vehicularea atât a datelor primare de la sursele generatoare către
sistemele de prelucrare automată, cât şi a rezultatelor prelucrărilor către beneficiari.
Stocarea datelor constă în memorarea şi păstrarea acestora pe suporturi de memorie specifice în
scopul consultării şi prelucrării ulterioare.
Coordonatele moderne ale realizării sistemelor informatice relevă preponderenţa utilizării reţelelor de
calculatoare ca suport hardware şi a sistemelor de gestiune a bazelor de date ca support software, baza de
date fiind nucleul informaţional al oricărui sistem informatic.
Deschiderea largă oferită de Internet face utilizarea bazelor de date distribuite pe reţele de
calculatoare drept cea mai viabilă soluţie pentru valorificarea eficientă în procesul de management a
performanţelor remarcabile oferite de performantele PC-uri de astăzi.

5
 CAPITOLUL 2

ARHITECTURA GENERALĂ A SISTEMULUI ELECTRONIC DE CALCUL

1. Noţiuni generale

Un sistem electronic de calcul este o masina automată de prelucrare a informaţiei capabilă să execute
secvenţe complexe de operaţii cu ajuorului unui program înregistrat în memoria principală.
Un sistem electronic de calcul (S.E.C) – denumit în mod curent calculator, reuneşte din punct de
vedere fizic şi funcţional două componente de bază:
 componenta hardware;
 componenta software.
Componenta hardware reprezintă ansamblul elementelor fizice, care compun calculatorul
electronic: circuite electrice, componente electronice, dispozitive mecanice şi alte elemente materiale ce intră
în structura fizică a calculatorului electronic care au rolul de a primii date, de a le memora, de a le prelucra şi
de a le reda într-o formă accesibilă utilizatorului. Hardware-ul este controlat de software în procesul
transformării datelor în informaţii. Componentele hardware sunt asamblate fizic pentru a îndeplini anumite
funcţii de bază ale calculatorului:
 funcţia de introducere a datelor şi programelor în sistem (funcţia de intrare);
 funcţia de memorare şi regăsire a datelor;
 funcţia de prelucrare a datelor, cunoscută şi sub denumirea de funcţia aritmetică şi logică;
 funcţia de comandă şi control
 funcţia de afişare a mesajelor şi rezultatelor (funcţia de ieşire).
Componenta software cuprinde totalitatea programelor, reprezentând "inteligenţa calculatorului",
prin care se asigură funcţionarea şi exploatarea sistemului de calcul. Prin intermediul acestor programe,
utilizatorul are posibilitatea de a comunica cu sistemul de calcul, introducând date, programe şi comenzi,
primind rezultatele prelucrării şi diverse mesaje. O parte din date, rezultate sau programe pot fi memorate
pentru prelucrări ulterioare.
Componentele hardware ce formează arhitectura unui sistem electronic de date sunt:
 unităţile de intrare-ieşire
 unitatea centrală care cuprinde: unitatea de comandă-control; unitatea de memorare; unitatea
aritmetico-logică
Unităţile de intrare – ieşire se mai numesc şi unităţi periferice. La calculatoarele personale, unitatea
standard de intrare este reprezentată de tastatură, iar unitatea de ieşire este monitorul.

6
7
2. Arhitectura unităţii centrale
Unitatea centrală este compusă din binomul format pe placa de bază reprezentat de microprocesor şi
memoria internă.
2.1. Microprocesorul
Microprocesorul reprezintă elementul de bază al unui calculator. Acesta este un set de circuite integrate
plasate într-o pastilă de siliciu.
Ca imagine, microporcesorul se prezintă astfel:
În cadrul unui procesor colecţiile de tranzistori (de ordinul
milioanelor) ce formează diferitele circuite integrate sunt grupate în
următoarele componente de bază:
 unitatea de comandă – control;
 unitatea artimetico – logică;
 setul de registrii ai procesorului;
 magistralele procesorului

Unitatea de comandă control

Unitatea de comandă control prelucrează o singură categorie de
informaţii şi anume instrucţiunile progamului care se află în curs de
execuţie. De asemenea, asigură şi schimbul de informaţii între componentele unui calculator.
Unitatea de comandă control se compune din următoarele elemente:
 Contorul ordinal (numit şi controller-ul de adrese) – furnizează şi memorează adresa de memorie
de unde se va extrage următoarea instrucţiune de executat. Respectiva cerere de furnizare a adresei
de memorie circulă prin intermediul magistralei de adrese.
 Registrul de instrucţiuni – are rolul de a stoca instrucţiunea aflată în curs de execuţie.
 Decodorul de funcţiuni – este singurul circuit capabil să recunoască funcţia definită de
instrucţiunea de executat. Acesta este propriu fiecărui tip de procesor.
 Ceasul intern – este un circuit electronic care distribuie regulat impulsuri pentru
sincronizarea diferitelor operaţiuni elementare ce se efectuează în timpul derulării unei
instrucţiuni.Frecvenţele distribuite de ceasul intern se măsoară în megaherţi.
 Circuitele de comandă – permit efectuarea unei anumite acţiuni asupra unităţilor comandate după
s-au format diferite comenzi corespondente operaţiunilor elementare

Unitatea aritmetică şi logică

Mai este numită şi unitatea de calcul. Este capabilă să prelucreze informaţia prin calculele matematice şi
funcţiile logice pe care le execută.

Setul de registrii ai procesorului

Regiştrii reprezintă un set de poziţii binare în care se pot stoca informaţii în timp ce procesorul lucrează cu
ele.

Magistralele procesorului
Cunoscute şi sub denumirea de magistrale de comunicaţie sau BUS-uri, acestea reprezintă trasee
informaţionale prin care circulă unidirecţional sau bidirecţional informaţii între diferite componente ale
calculatorului. Magistralele de comunicaţie, în funcţie de amplasarea lor, pot fi:
Interne – asigură schimbul de informaţii între contorul ordinal, decodorul de funcţiuni, registrii, etc. Viteza
de furnizare a informaţiilor este aceeaşi cu cea a microprocesorului;
Externe – se găsesc sub forma de trasee electrice gravate pe placa de bază. Se pot identifica mai multe
magistrale externe, şi anume:
8
Parametrii microporcesorului
Parametrii de bază ai microprocesorului sunt:
1. viteza de lucru
2. capacitatea maximă de memorie pe care o poate adresa
3. setul de instrucţiuni pe care-l poate executa
4. articularea configuraţiei într-o arhitectură multiprocessor

2.2. Memoria internă

Memoria internă este o componentă pasivă care păstrează pe durata prelucrării atât programele care se
execută cât şi datele de care acestea au nevoie. Microprocesorul care este componenta activă ce
realizează efectiv prelucrarea datelor iniţiază un permanent schimb de informaţii cu memoria internă. El
preia succesiv instrucţiunile de program, solicită şi datele aferente, iar rezultatele se depun tot în memoria
internă de unde sunt ulterior afişate sau stocate pe medii magnetice.
Atât datele, cât şi instrucţiunile ce compun programele sunt alcătuite din punctul de vedere extern
al utilizatorului din litere, cifre si caractere speciale. Pentru a putea fi memorate şi prelucrate de calculator
ele trebuie convertite în cod binar. Codul binar foloseşte numai două simboluri pentru
reprezentarea informaţiilor şi anume cifrele 1 şi 0. O cifră binară care poate avea numai două valori 1
sau 0 se numeşte BIT, prescurtarea de la binary digit.
Un şir de 8 biţi se numeşte byte. Bitul se botează cu „b” iar byte-ul cu „B”.
Capacitatea de memorare foloseşte următoarele unităţi de măsură:
10
1 Kilobyte = 1024 bytes (2 bytes)
10 20
1 Megabyte = 1024 Kb (2 kilobytes) = 2 bytes
10 30
1 Gigabyte = 1024 Mb (2 megabytes) = 2 bytes
10 40
1 Terabyte = 1024 Gb (2 gigabytes) = 2 bytes
10 50
1 Pentabyte = 1024 Tb (2 terabytes) = 2 bytes
10 50
1 Exabyte = 1024 Pb (2 petabytes) = 2 bytes
10 70
1 Zettabyte = 1024 Eb (2 exabytes) = 2 bytes
10 80
1 Yottabyte = 1024 Zb (2 zettabytes) = 2 bytes
Pentru a manipula cu mai multă operativitate numerele mari şi codurile instrucţiunilor complexe de program,
s-a introdus termenul de cuvânt de memorie – word, cu variantele: semicuvânt – halfword şi dublu cuvânt
– double word.
Din punct de vedere funcţional, deci al rolulului pe care-l îndeplineşe în funcţionarea sistemului, memoria
internă se divide în următoarele categorii:
 memoria RAM:
 memoria ROM;
 memoria Cache;
 memoria CMOS;
 memoria video.

Memoria RAM
Memoria RAM este o memorie cu acces direct realizată din module (cipuri) de diverse capacităţi. Este o
memorie volatilă de mare capacitate în care utilizatorul, de fapt programele acestuia, au dreptul de a scrie şi
ulterior
9 de a citi date. Ea este memoria de lucru curentă. Dacă dorim să păstrăm datele din această memorie
 pentru a le utiliza şi după închiderea calculatorului, ele trebuie salvate, adică memorate pe un suport de
memorie externă, hard disc sau floppy disc, de exemplu.

Memoria CMOS
Memoria CMOS este o mică zonă din memoria RAM care are un circuit de alimentare separat de la un
acumulator cu litiu. Datorită acestuia informaţia din memoria CMOS se va păstra şi după ce se opreşte
calculatorul. Din acest motiv memoria CMOS se comportă ca o memorie permanentă, nevolatilă. Avantajul
său esenţial constă în aceea că informaţiile înscrise aici se pot actualiza oricând este nevoie prin folosirea
unui mic program al sistemului de operare numit SETUP. În memoria CMOS se introduc o serie de
parametrii şi informaţii de control ca de exemplu: parole, data curentă şi ora, informaţii despre setări ale
echipamentelor din configuraţie etc. Utilizatorii începători e bine să nu umble în Setup.

Memoria ROM
Alături de memoria de lucru RAM utilizată pentru execuţia diverselor aplicaţii în curs de execuţie,
calculatoarele personale dispun de circuite de memorie care păstrează programe necesare pentru funcţionarea
sistemului, programe ce nu-şi modifică de regulă, conţinutul. Aceste programe speciale sunt păstrate într-o
memorie nedistructibilă numită memorie ROM (Read Only Memory). Informaţiile din memoria ROM sunt
destinate numai citirii, deci nu pot fi modificate sau şterse. Rolul acestei memorii este de a stoca programe cu
grad mare de generalitate şi o frecvenţă sporită de utilizare. Plasarea acestor programe în partea de hardware
a unui sistem de calcul oferă avantajul vitezei şi siguranţei în execuţie, comparativ cu implementarea lor ca
software, care ar avea doar avantajul flexibilităţii.
Memoria cache
Memoria cache interpune un bloc de memorie rapidă între microprocesor şi un bloc de RAM.
Un circuit special denumit controller de cache încearcă să menţină în memoria cache, datele sau
instrucţiunile pe care microprocesorul le va solicita în momentul următor apelând la un algoritm statistic de
anticipare. Dacă informaţia cerută se află în memoria cache, ea poate fi furnizată fără stări de aşteptare; dacă
informaţia cerută nu este în memoria cache, ea este transferată din RAM la viteza corespunzătoare RAM-
ului, constituind un eşec cache.
Un factor major ce determină performanţele cache-ului este cantitatea de informaţie conţinută; cu cât
cache-ul este mai mare, cu atât cantitatea de date tranferată este mai mare.
Dezavantajul unui cache mai mare îl reprezintă costul.

Memoria video
Afişarea pe monitor a devenit o sarcină din ce în ce mai complexă odată cu trecerea de la monitoarele alb-
negru la monitoarele color, de la simpla afişare de text la afişarea imaginilor în mişcare.
Placa grafică responsabilă de procesarea informaţiilor care se afişează a devenit din ce în ce mai sofisticată
incluzând acum următoarele elemente:
BIOS-ul video;
Procesorul video;
RAM-ul video;
Drivere.
Fără a intra în amănunte constructive reţinem faptul că zona de memorie RAM alocată special lucrului cu
monitorul, valabil la primele PC-uri, este acum plasată direct pe placa grafică sub denumirea de RAM-video.

10
4. ECHIPAMENTE PERIFERICE. SUPORTURI DE DATE

4.1. Funcţii, clasificare, rol

Echipamentele periferice mediază schimbul de date şi informaţii dintre unitatea centrală şi mediul extern.
Principalele funcţii ale acestora se referă la următoarele:
♦ introducerea datelor, programelor şi a comenzilor în memoria internă;
♦ redarea rezultatelor prelucrărilor sub o formă accesibilă utilizatorului;
♦ oferirea de posibilităţi utilizatorului pentru a putea supraveghea şi interveni în timpul unei sesiuni de lucru
în scopul asigurării unei funcţionări corecte a sistemului.
Clasificarea echipamentelor periferice are în vedere funcţiile îndeplinite de acestea în sistemul de calcul şi
rolul lor în dialogul utilizator-calculator. Din punctul de vedere al primului criteriu deosebim:
♦ echipamente periferice de intrare care permit introducerea datelor (text, imagini, animaţie etc.),
programelor şi a comenzilor în sistem;
♦ echipamente periferice de ieşire ce asigură redarea rezultatelor sau înlesnesc dialogul om-calculator într-un
format direct accesibil factorului uman;
♦ echipamente periferice de intrare/ieşire care dispun de suporturi de mare capacitate în vederea stocării
datelor şi programelor. Aceste echipamente asigură introducerea datelor şi programelor stocate în memoria
internă şi redarea rezultatelor în vederea unor utilizări viitoare. Acesta este şi motivul pentru care ele se mai
numesc şi echipamente periferice de stocaj.
În ceea ce priveşte rolul echipamentelor periferice în dialogul om-calculator întâlnim următoarea clasificare a
acestora:
♦ echipamente periferice de comunicare utilizator-calculator care lucrează cu date şi informaţii direct
accesibile omului (texte, imagini, numere, sunete etc.): terminal, mouse, creion optic, imprimantă etc.;
♦ echipamente periferice de stocaj care lucrează cu date şi informaţii în formate de reprezentare care au la
bază cifrele binare: unităţi de bandă magnetică, unităţi de disc magnetic, unităţi CD-ROM etc.;
♦ echipamente periferice pentru citirea directă a datelor şi informaţiilor.

4.2. Suporturi de date. Categorii, utilizare, reutilizare

Suporturile de date sunt medii fizice utilizate pentru preluarea, prelucrarea, stocarea datelor şi programelor şi
pentru redarea rezultatelor. Acestea sunt foarte diverse, fiind specifice echipamentelor periferice care le
folosesc ca suport. Ele se clasifică în mai multe categorii din punct de vedere: • al materialului folosit pentru
fabricarea lor; • al posibilităţii de reutilizare; • al posibilităţii de adresare; • al utilizării în sistemele de calcul.
Dacă se are în vedere materialul folosit pentru fabricarea suporturilor tehnice deosebim următoarele
categorii de suporturi:
♦ suporturi din hârtie (hârtia de imprimantă, documente completate cu cerneală magnetică, documente cu
caractere stilizate etc.);
♦ suporturi magnetice (banda magnetică, discul magnetic, tamburul magnetic etc.);
♦ suporturi optice (CD-ROM, DVD);
♦ suporturi magneto-optice.

4.3. Echipamente periferice de intrare

Echipamentele periferice de intrare sunt folosite pentru introducerea datelor şi programelor în calculator, cele
mai utilizate fiind tastatura şi mouse-ul.
Tastatura reprezintă dispozitivul care se foloseşte pentru introducerea datelor şi comenzilor în sistem.
Fiecare caracter, alfabetic, numeri, special, se generează prin apăsarea unei taste. Tastatura poate fi împărţită
în patru zone, după cum urmează: • taste alfanumerice şi taste de comandă şi control; • taste funcţionale; •
taste de poziţionare şi editare; • taste numerice reduse.
Scanner-ul preia textele şi imaginile şi le introduce sub formă digitală în memoria calculatorului unde pot
11
fi prelucrate, salvate, tipărite etc. Imaginea sau textul se preia sub forma unui număr de puncte,
procedeul purtând denumirea de digitizare. Memorată iniţial în format grafic, imaginea scanată poate fi
prelucrată ulterior cu un procesor de texte cu ajutorul unui software specializat (OCR – Optical Character
Recognition).
Mouse-ul este un echipament nelipsit în modul grafic, prin intermediul acestuia putându- se selecta rapid
opţiunile unor meniuri sau obiecte de pe ecran (texte, grafice, imagini) în vederea executării unor operaţii.
Din punct de vedere fizic, acesta este format din carcasă, bilă de cauciuc care semnalează sistemului
mişcările făcute, butoane pentru selecţii, cablu de conectare la calculator şi conector de interfaţă pentru
ataşarea mouse-ului la sistem.
Joystick-ul este format dintr-o manetă cu patru posibilităţi de mişcare (înainte, înapoi, stânga, dreapta). Este
folosit, de regulă, la jocuri, dar şi în diferite sisteme de instruire sau pentru aplicaţii de simulare.
Trackball-ul este un mouse în poziţie inversă, deplasarea cursorului realizându-se prin mişcarea bilei de
cauciuc cu degetul. Acest echipament este utilizat la calculatoarele portabile (laptop sau notebook).

Touchpad-ul are dimensiuni mici, fiind uşor de utilizat. Tableta activă posedă un dispozitiv care sesizează
atingerea şi interpretează mişcările degetului sau ale unui obiect ascuţit astfel că pe ecran cursorul se
deplasează în mod corespunzător.
Creionul optic permite desenarea pe ecran prin simpla apăsare a acestui dispozitiv.
Ecranul tactil permite introducerea comenzilor prin apăsarea cu degetul sau cu un creion special pe ecran,
având ca domeniu de aplicare echipamentele şi terminalele publice din aeroporturi, gări, bănci etc.

4.4. Echipamente periferice de ieşire

4.4.1. Monitorul
Monitorul reprezintă un echipament de ieşire pe care se afişează rezultatele prelucrărilor, mesajele pentru
utilizator şi informaţiile despre starea sistemului. În afara suprafeţei de afişare, acesta mai cuprinde şi
circuitele necesare realizării imaginii pe ecran. Este legat la placa video sau la placa grafică care prelucrează
semnalele primite de la procesor pentru a le transforma în imagini grafice.
Legătura dintre magistrală şi monitor se realizează prin intermediul plăcii adaptoare, care conţine controllerul
video (controlează şi reglează imaginea de pe ecran) şi memoria de regenerare a imaginii care conţine codul
imaginii afişate pe ecran.
Parametrii care definesc performanţele monitoarelor se referă la:
♦ diagonală;
♦ intensitatea radiaţiilor;
♦ rezoluţia (se exprimă prin numărul de puncte distincte – pixeli – afişabile pe suprafaţa ecranului. Cu
cât numărul acestora este mai mare cu atât imaginile au mai multe detalii, sunt mai clare iar rezoluţia
este mai bună. Numărul de puncte se indică sub forma produsului dintre numărul de puncte de pe o
linie şi numărul de linii. Rezoluţia este determinată atât de distanţa dintre două puncte de pe ecran –
definiţia ecranului –, cât şi de numărul de culori;
♦ numărul de culori;
♦ capacitatea de afişare;
♦ numărul dimensiunilor în care se afişează;
♦ tipul plăcii video;
♦ rata de împrospătare a imaginii (reprezintă numărul de imagini afişate pe secundă.
4.4.2. Imprimanta
Acest echipament este opţional, permite tipărirea pe hârtie a rezultatelor prelucrării şi prezintă următoarele
componente: blocul de imprimare, sistemul de avans al hârtiei, sistemul logic de comandă şi interfaţa. O
imprimantă poate tipări diverse tipuri de caractere care poartă denumirea de fonturi.
Parametrii care caracterizează performanţele imprimantelor se referă la:
♦ rezoluţie (determină calitatea grafică a tipăririi şi se exprimă prin numărul de puncte afişate pe inch – dpi);
♦ viteza de tipărire care se măsoară în caractere pe secundă (cps) la imprimantele lente şi în linii pe minut sau
12
 în pagini pe minut (ppm) la cele rapide;
♦ dimensiunea maximă a hârtiei [descrie formatul maxim acceptat pentru suportul de tipărire – A4 (210 x
297 mm), A3 (420 x 297 mm) etc.];
♦ memoria proprie care desemnează capacitatea de memorie de tip RAM ataşată imprimantei. Pentru a nu se
bloca fluxul datelor de tipărit se utilizează RAM-ul imprimantei care va stoca datele până în momentul
tipăririi;
♦ limbajul de control care se referă la setul de comenzi folosit pentru controlul imprimantei;
♦ capacitatea de emulare care exprimă capacitatea unei imprimante de a folosi limbajul de control al altei
imprimante;
♦ numărul de fonturi ce are în vedere posibilitatea tipăririi unor caractere specifice diverselor limbi.
O altă clasificare a imprimantelor se face în funcţie de tehnicile de tipărire utilizate, deosebindu-se
imprimante mecanice, matriceale, termice, cu jet de cerneală şi laser.

4.4.3. Plotterul – folosit pentru imprimarea schemelor tehnice de dimensiuni mari.

4.5. Echipamente periferice de intrare/ieşire

1. Modem – dispozitiv ce permite comunicarea între calculatoare aflate la distanţă.

Modulare = transferul semnalului din digital în analogic.
Demodulare = transferul semnalului din analogic în digital.
Principala caracteristică este viteza de transfer – se măsoară în bps (bits per second): 14400 bps, 28,8 Kbps,
36,6 Kbps, 57,6 Kbps.
În funcţie de modul de conectare sunt există:
- modem intern – conectat pe placa de bază;
- modem extern – conectat pe un port serial.
Tipuri de modem: fax-modem, data/voice-modem.

2. Touchscreen – dispozitiv ce permite selectarea prin atingere a unor opţiuni afişate pe ecranul care este
dotat cu senzori.

3. Placa de sunet (sound card) – permite calculatorului să redea sunete prin intermediul difuzorului, să
înregistreze sunete prin intermediul unui microfon sau să opereze cu sunete stocate în format digital.

Dispozitivele de memorie externă

Permit stocarea unor cantităţi mari de informaţii pe termen lung. În funcţie de tehnologia utilizată
pentru stocarea informaţiilor acestea se clasifică în:
- magnetice;
- optice;
- magnetico-optice.
1. Dischete (FD – floppy-disc) – suporturi de memorie magnetică. Au forma pătratică cu latura de 3,5",
carcasă din plastic, pot stoca 1,44Mb (capacitate mică), vitezade acces la informaţii este mică dar sunt
portabile şi ieftine. Pentru a putea utiliza o dischetă aceasta trebuie formatată. Operaţia de formatare stabileşte
modul de memorare a informaţiilor pe dischetă. Citirea şi scrierea informaţiilor de pe dischete se realizează
cu ajutorul unităţilor de floppy-disc.
2. Hard-disk (HDD – disc dur) – este un dispozitiv magnetic de stocare, este principala formă de stocare
externă a informaţiilor, are o capacitate mare de stocare (de ordinul zecilor de Gb), viteza de acces la
informaţii este mare (10-15 milisecunde), viteza de rotaţie este mare (până la 10000 rotaţii pe minut), sunt
costisitoare, sunt puţin portabile. Există şi HDD-uri portabile incluse într-o carcasă de plastic dar necesită o
unitate specială
13Discurile optice – sunt:
3.
- CD-ROM (Compact Disc Read Only Memory) – capacitate de stocare 630Mb - 1Gb;
- CD-RW (CD ReWritable) – CD reinscriptibil);
- DVD (Digital Versatile Disk) - capacitate de stocare mai mare decât a CD-urilor 4,7-17,08 Gb, viteza de
acces la informaţii este mai mare decât viteza la CD.
Fiecare dintre aceste dispozitive necesită unităţi speciale pentru citire respectiv scriere.
4. Discurile magnetico-optice – combină tehnologia discurilor magnetice cu cea CD-ROM. Pot fi citite şi
scrise, sunt portabile, au capacitate mare de stocare (200Mb), viteza de acces la informaţii este mare.
5. Banda magnetică – este similară benzilor muzicale de casetofon. Sunt utilizate pentru stocarea pe termen
lung a informaţiilor (arhive, copii etc.)

14
 SISTEME DE OPERARE ALE
CALCULATOARELOR ELECTRONICE

3.1. Noţiuni generale

Un sistem de operare constă dintr-o colecţie integrată de programe de sistem, ce
oferă utilizatorului posibilitatea folosirii eficiente a resurselor sistemului de calcul,
concurând la dezvoltarea programelor de aplicaţie.
3.2. Sistemul de operare WINDOWS
Caracterizare generală
Numele de Windows (ferestre) vine de la faptul că fiecare program se execută într-
o fereastră distinctă. Fereastra este o zonă de formă dreptunghiulară ce apare pe ecran.
Pe suprafaţa ecranului pot exista mai multe ferestre, fiecare fereastră corespunzând unui
anumit program.
Windows reprezintă un sistem de programe şi comenzi conceput şi dezvoltat pe un
mediu de interfaţă grafică de utilizator (GUIGraphical User Interface) care se pot
selecta, instala şi executa pe calculatoare personale, în funcţie de configuraţiile
hardware disponibile şi de cerinţele utilizatorilor.

SISTEMUL DE OPERARE WINDOWS XP

Sistemele de operare din familia Windows sunt sisteme de operare bazate pe o

interfaţă grafică în care fiecare aplicaţie (program) care este deschisă primeşte drept zonă
de lucru numită fereastră. Dintre toate ferestrele deschise la un moment dat, doar una
poate fi activă şi ea corespunde aplicaţiei care primeşte date de la tastatură.
Fiecărui tip se fişier şi se asociază un program şi fişierul poate fi deschis doar o
dată cu acest program.
Caracteristic familiei Windows este faptul că permite utilizarea mai multor
aplicaţii simultan proprietate numită multiprogamare (multitasking). O altă caracteristică
este faptul că se permite transferul de date intre diferite aplicaţii folosind ca intermediar o
zonă de memorie numită Clipboard.
Spre deosebire de celelalte variante ale Windows care sunt mai „rigide”,
Windows XP se caracterizează printr-o gamă mai variată de posibilităţi de vizualizare a
ferestrelor, pictogramelor, meniului Start, a barei de aplicaţii, etc. De aceea prezentarea
acestor noţiuni este puţin mai greoaie şi în practică diversele variante pot pune probleme
utilizatorului nefamiliarizat cu Windows XP. De aceea, pe parcursul cursului pot să apară
comparări cu ediţiile anterioare ale sistemului de operare.
După încărcarea în memorie a sistemului de operare Windows XP acesta
afişează pe ecran o casetă de dialog în care ne cere introducerea unui nume de utilizator
sau a unei parole pentru a putea utiliza sistemul şi pentru a ne putea conecta la reţea.
Dacă pe calculator există doar un utilizator înregistrat şi nu a fost indicată nici o parolă
pentru acesta, atunci această etapă este omisă de Windows.
Apoi Windows afişează interfaţa Explorer numită şi Desktop. Aceasta este
formată din pictograme, bara de aplicaţii (Taskbar) şi fundal (Background).

15
 1. Pictogramele
Pictogramele sunt reprezentări grafice sugestive ale conceptelor folosite de
sistemul de operare Windows. Acestea pot să apară pe Desktop sau în diferite ferestre ale
programelor.
Cele mai importante pictograme de pe Desktop sunt:
a) My Computer – reprezintă întregul calculator şi conţine toate componentele
acestuia grupate astfel:
- unităţi de disc – A:, C:, D:, etc
- Control Panel (panoul de control) – conţine celelalte componente ale
calculatorului cu setările acestora (mouse, tastatură, etc) şi proprietăţile
diferitelor elemente ale Windows-ului (data şi ora, setările reţelei, sunetele,
etc).
b) Recycle Bin – este un container pentru fişierele şterse. Atunci când ştergem
un fişier, acesta nu este şters definitiv de pe disc, ci doar mutat în Recycle Bin de unde
poate fi şters definitiv sau restaurat pentru refolosire. Aceasta este o măsură de protecţie a
fişierelor la ştergere.
c) My Documents – conţine în principal documente ale programelor firmei
Microsoft (Word, Excel, etc). De asemenea mai conţine două directoare (foldere) pentru
muzică şi imagini (My Music şi My Pictures). În cazul în care există mai mulţi utilizatori
ai aceluiaşi calculator cu conturi diferite, My Documents va fi diferit de la un utilizator la
altul.
d) My Network Places – conţine directoarele partajate în reţeaua de
calculatoare. Există posibilitatea vizualizării întregii reţele cu View Workgroup

16
 Computers sau cu Microsoft Windows Network. În variantele mai vechi de Windows My
Network Places era înlocuit cu Network Neighborhood.
e) Pictograme scurtături pentru programele sau fişierele mai des utilizate
(Winamp, Word, Media Player, etc).

2. Bara de aplicaţii (Taskbar)

Bara de aplicaţii este sitiată în partea de jos a ecranului şi conţine următoarele :
- Butonul Start care deschide meniul Start.
- Butoane de lansare rapidă (Quick Launch) cu scurtături pentru programe des
accesate.
- Butoane de aplicaţie pentru fiecare aplicaţie lansată în execuţie. Cu ajutorul
acestor butoane aplicaţiile pot fi comutate, iar ferestrele acestora pot fi
manipulate.
- Zona de configurare – se află în partea dreaptă şi conţine setări ale
calculatorului (ora sistemului, tastatura, volumul sunetului) şi ale unor
programe (antiviruşi).

3. Fundalul (Background)
Poate fi o imagine aleasă de noi sau un
fond de o anumită culoare. Cu ajutorul lui, cu click
dreapta deschidem proprietăţile fundalului , ale
monitorului şi plăcii video şi ale modului de
vizualizare a ferestrelor. Tot aici putem alege şi
configura Screen Saver-ul (programul de protecţie
a ecranului). Caseta de dialog deschisă se numeşte
Display Properties.
Toate acestea pot fi modificare după
dorinţă, dar cu mare atenţie la setările video
(Settings) pentru că nu toate rezoluţiile, numărul
de culori sau rata de refresh pot fi afişate monitor
şi se poate ajunge la dispariţia imaginii dau chiar
defectarea monitorului.

Folosirea mouse-ului în windows XP

Mouse-ul este folosit pentru deplasarea cursorului pe ecran, introducerea de
comenzi, alegerea opţiunilor din meniuri şi pentru lansarea în execuţie a programelor.
Deplasarea mouse-ului pe pad conduce la deplasarea pe ecran a cursorul săgeată
(cursorul de mouse). Cu butonul stâng se deschid pictograme (cu dublu click) se
selectează obiecte, se explorează meniuri şi se aleg opţiuni din ele sau se face „drag and

17
 drop” cu pictograme sau ferestre. Cu butonul drept de deschide meniul de context sau se
face „drag and drop” cu meniu.
Pe scurt, butonul stâng este pentru acţiuni, iar cel drept pentru meniul de context
sau „drag and drop” cu meniu.

Meniul Start
Numim meniu o listă de operaţii (comenzi, acţiuni) numite opţiuni de meniu
posibil de efectuat într-o fereastră sau într-o zonă de lucru.
Meniul Start se deschide cu click stânga pe butonul Start din bara de aplicaţii sau
cu combinaţia de taste Ctrl+Esc.
Principalele opţiuni din meniul Start sunt
Turn Off Computer (Shut Down în variantele mai
vechi) care permite oprirea sau repornirea
calculatorului.
Run – permite introducerea unei comenzi de la
tastatură.
Help and Support – deschide manualul de ajutor la
Windows
Search – este un submeniu (conţine opţiuni) care
permit căutarea unui fişier pe disc sau a unui
calculator într-o reţea de calculatoare.
Settings – submeniu cu scurtături către Control
Panel, Printers and Faxes, Network Connections şi
Taskbar and Start Menu.
Documents – este un submeniu cu scurtături către
ultimele 15 documente accesate şi către My
Documents.
Programs – este un submeniu cu scurtături şi
grupuri de scurtături către programele instalate pe
calculator (pachetul Office, Games, etc) şi accesorii
(Paint, Calculator, Notebook, System Tools, etc).

Pornirea şi oprirea calculatorului

Punerea în funcţiune a
calculatorului se face acţionând un buton de
pe carcasa calculatorului (de multe ori este
însoţit de cuvântul Power).
Oprirea calculatorului se face din
caseta de dialog deschisă cu opţiunea Turn
Off Computer din meniul Start. Dacă
întreruperea alimentării cu curent electric nu
se face automat, atunci trebuie acţionat

18
 acelaşi buton ca şi la pornire, dar numai după afişarea unui mesaj ce spune că oprirea
calculatorului poate fi făcută.

FERESTRE ŞI OPERAŢII CU FERESTRE

Fereastra este o zonă de lucru de formă dreptunghiulară proprie fiecărei aplicaţii.

Ea este una dintre cele mai importante tehnici folosite de Windows şi îi dă şi
numele.
Ferestrele pot fi de aplicaţii sau de documente, caz în care ele sunt conţinute în
ferestre de aplicaţie (Ex: ferestrele document din Word).
Dintre toate ferestrele deschise la un moment dat, doar una poate fi activă şi ea
corespunde aplicaţiei care primeşte date de la tastatură. Ea este ieşită în faţa celorlalte şi
are bara de titlu colorată diferit de barele de titlu ale celorlalte ferestre.

În general ferestrele din Windows sunt formate din:

1. Bara de titlu
Bara de titlu se află în partea de sus a ferestrei şi are culoare diferită de
restul ferestrei (în general albastră, dar poate fi schimbată din secţiunea Appearance
a casetei de dialog Display Properties).
Bara de titlu conţine:
- butonul meniului de control care deschide meniul de control

19
 - titlul ferestrei care cuprinde numele aplicaţiei din fereastră şi
eventual numele documentului din ea
- butonul de minimizare, care minimizează fereastra, adică o reduce
la butonul corespunzător din bara de aplicaţii
- butonul de maximizare / restaurare care are două forme:
butonul de maximizare – maximizează fereastra,
adică o măreşte cât tot ecranul, după care se
transformă în buton de restaurare.
butonul de restaurare – reface fereastra la
dimensiunile anterioare maximizării şi apoi
se transformă în buton de maximizare.
- butonul de închidere, care termină execuţia aplicaţiei şi închide
fereastra
2. Bara de meniuri – conţine o serie de meniuri cu opţiuni de meniu în
care se regăsesc toate operaţiile posibile în fereastră.
3. Bara de instrumente – conţine o serie de butoane pentru cele mai
utilizare operaţii din fereastră pentru a creşte viteza de lucru (nu se mai
intră aşa de des în meniuri). În cazul aplicaţiilor complexe, cu multe
operaţii por fi mai multe bare de instrumente şi e permisă selectarea
acestora precum şi adăugarea / eliminarea de butoane.
4. Bara de stare – afişează informaţii privitoare la operaţiile şi obiectele
din fereastră (ce efectuează opţiunea pe care ne aflăm cu cursorul mouse-
ului, cât s-a efectuat dintr-o operaţie, dimensiunea fişierului selectat,
spaţiul liber de pe disc, pagina şi numărul de pagini, poziţia cursorului,
etc ).
5. Barele de derulare – orizontală şi verticală apar atunci când conţinutul
ferestrei nu încape în zona de lucru şi e necesară derularea acesteia. Ele
conţin butoane săgeţi la capete şi cursoare mobile, care acţionate cu
mouse-ul (click stânga) derulează conţinutul ferestrei.
6. Zona de lucru – conţine obiecte reprezentate prin pictograme sau
conţinutul unor documente. Zona de lucru poate fi împărţită în mai multe
secţiuni.
7. Colţurile şi marginile (bordurile) – sunt folosite pentru
redimensionarea ferestrei folosind metoda „drag and drop” cu butonul
stâng. Când trece peste colţurile sau marginile ferestrei cursorul săgeată
se transformă în cursor de redimensionare.

Meniul de control

Meniul de control conţine comenzi pentru

manipularea ferestrelor.

Meniul de control poate fi deschis cu click stânga pe

butonul meniului de context din bara de titlu a
 ferestrei sau cu clic dreapta pe bara de titlu sau pe butonul de aplicaţie
corespunzător din bara de aplicaţii.

Opţiunile din meniul de control sunt:

Restore – reface fereastra la dimensiunile anterioare maximizării sau
minimizării
Move – permite deplasarea ferestrei pe ecran folosind tastele săgeţi şi
acceptând poziţia dorită prin apăsarea tastei Enter.
Size – permite redimensionarea ferestrei folosind tastele săgeţi şi acceptând
dimensiunile dorite prin apăsarea tastei Enter.
Minimize – minimizează fereastra, adică o reduce la butonul corespunzător
din bara de aplicaţii.
Maximize – maximizează fereastra, adică o măreşte cât tot ecranul.
Close – închide fereastra şi termină execuţia aplicaţiei.

Aranjarea ferestrelor pe ecran

Aranjarea ferestrelor pe ecran se poate face după dorinţă folosind
redimensionarea şi deplasarea acestora pe ecran.
Alte moduri de aranjare pot fi alese din meniul deschis cu click dreapta pe bara
de aplicaţii
alegând una din opţiunile:
- Cascade Windows => aranjarea în cascadă, adică
ferestrele se aşează una peste cealaltă ca nişte foi de
hârtie, astfel încât din fiecare să se vadă cel puţin bara
de titlu.
- Tile Windows Horizontally – aranjarea în mozaic
orizontal.
- Tile Windows Vertically – aranjarea în mozaic
vertical.
În cazul aranjării în mozaic ferestrele se
aranjează una lângă alta astfel încât să nu de suprapună şi să acopere tot ecranul.
În funcţie de operaţiile pe care le avem de făcut putem alege una din
modalităţile de aranjare de mai sus.

Activarea unei ferestre

Fereastra activă este cea în care introducem date de la tastatură. O fereastră se
poate activa astfel:
- click pe butonul corespunzător din bara de aplicaţii
- click într-o zonă a ei, dacă nu e complet acoperită de celelalte ferestre sau
dacă nu e minimizată
- ţinând tasta Alt apăsată şi cu tasta Tab parcurgând aplicaţiile până la cea
dorită.

CASETA DE DIALOG

Alături de fereastră, caseta de dialog este una dintre cele mai importante tehnici
ale Windows. Ea este o zonă de afişare care se suprapune peste imaginea curentă.
Caseta de dialog este folosită de Windows pentru următoarele:
- Afişarea de informaţii despre un obiect sau operaţie, eventual permiţând
modificarea caracteristicilor, parametrilor (setarea).
- Semnalarea de evenimente deosebite sau erori.
 - Cererea de informaţii în cazul în care nu ştie cum să execute o operaţie sau
cum să trateze un eveniment.
- Afişarea şi modificarea proprietăţilor tuturor entităţilor folosite de Windows
(fişiere, dispozitive fizice, programe, etc)
Spre deosebire de fereastră, care are o formă şi un conţinut „standardizat”,
casetele de dialog sunt foarte diferite între ele în funcţie de rolul fiecăreia. Casetele de
dialog nu pot fi minimizate, restaurate sau maximizate ca ferestrele. Astfel, într-o casetă
de dialog pot să apară următoarele componente, fără a fi obligatorii ca în cazul
ferestrelor:
- Textul explicativ care informează utilizatorul despre un obiect sau operaţie
sau despre dialogul din fereastră şi ce are el de făcut pentru a comunica cu
calculatorul.

- Zona de editare în care putem introduce de la tastatură un text sau o

valoare(nume de fişier, număr, etc). Unele zone de editate prezintă în partea
dreaptă două butoane săgeţi pentru mărirea sau micşorarea valorii introduse.

- Lista care poate fi deschisă sau ascunsă (închisă). Ea permite alegerea unei
valori din mai multe posibile.

- Comutatorul – apare în casetele cu mai multe secţiuni şi permite alegerea

(comutarea) acestora. Tot un comutator permite stabilirea unei valori din
două posibile.

- Selectorul permite selectarea unor opţiuni precedate de un pătrăţel care de

bifează.

- Butoanele radio – sunt grupuri de opţiuni precedate de un cerculeţ din care

(spre deosebire de selector) doar una poate fi aleasă.

- Pictograma – furnizează informaţii grafice sau permite lansarea unei oeraţii.

 OPERAŢII CU FIŞIERE ŞI DIRECTOARE (FOLDERE)

1. Crearea

Crearea unui director (folder) se poate face cu opţiunea Folder din submeniul New al
meniului deschis cu click dreapta pe o zonă liberă a unei ferestre sau cu opţiunea Folder din submeniul
New al meniului File dintr-o fereastră de explorare.

O scurtătură se creează cel mai simplu cu „drag and drop” cu butonul drept cu pictograma la
care vrem să creăm scurtătura şi alegând opţiunea Create Shortcut(s) Here din meniul ce se deschide în
momentul eliberării butonului drept al mouse-ului.
Aproape toate programele care lucrează cu fişiere pot crea fişiere noi se tipul asociat lor
cu opţiunea New din meniul File.
Pe lângă acestea, din submeniul New al meniului de context se pot crea fişiere de diferite
tipuri, cum se poate vedea din imaginea de mai sus.
Imediat după crearea unei pictograme (fişier, director, scurtătură) se tastează numele dorit
pentru ea şi apoi se apasă tasta Enter.

2. Ştergerea
Ştergerea unei pictograme (fişier, folder, scurtătură, etc) se poate face în unul
dintre următoarele moduri:
- selectăm pictograma cu click stânga după care apăsăm taste Delete
- alegem opţiunea Delete din meniul contextual deschis cu click dreapta pe
pictogramă
- selectăm pictograma cu click stânga după care acţionăm cu click stânga
butonul
din bara de instrumente a ferestrei în care se află obiectul.
După oricare din aceste operaţii Windows afişează o casetă se dialog prin care
ne cere confirmarea sau anularea operaţiei de ştergere solicitate.
 Dacă alegem butonul No, atunci ştergerea nu se va realiza, iar dacă dam click pe
Yes pictograma va fi ştearsă (adică mutată în Recycle Bin). Apariţia acestei casete de
dialog are rol de protecţie. În plus programele, fişierele Read Only şi cele sistem se
bucură de o dublă astfel de protecţie.
Dacă dorim ca ştergerea să fie definitivă (nu se mai mută fişierul în Recycle Bin)
atunci ţinem tasta Shift apăsată în momentul în care dăm Delete.

3. Redenumirea
Schimbarea numelui unui fişier se face imediat cupă crearea acestuia.
Mai târziu, această operaţie poate şi făcută cu opţiunea Rename din meniul de
context sau cu două click-uri stânga lente pe numele lui (nu pe pictogramă).
După introducerea noului nume se apasă tasta Enter.

4. Copierea şi mutarea
Copierea sau mutarea unui fişier sau director se poate face cu „drag and drop”
sau cu o succesiune de comenzi Copy / Cut şi Paste. Aceste operaţii se fac printr-o zonă
de memorie numită Clipboard.
Se preferă metoda „drag and drop” cu butonul drept urmată de alegerea opţiunii
Copy Here pentru copiere şi respectiv Move Here pentru mutare.
Altfel, copierea se poate face parcurgând următorii 4 paşi:
1. – selectăm pictograma dorită
2. – alegem opţiunea Copy din meniul Edit sau din meniul de context, sau
utilizăm combinaţia de taste Ctrl+C
3. – selectăm cu click stânga locul unde vrem să copiem obiectul
4. – alegem opţiunea Paste din meniul Edit sau din meniul de context, sau
utilizăm combinaţia de taste Ctrl+V
Pentru mutare pacul 2 se modifică astfel:
2. – alegem opţiunea Cut din meniul Edit sau din meniul de context, sau
utilizăm combinaţia de taste Ctrl+X
Există astfel multe combinaţii pentru copiere şi mutare, ele putând fi alese după
dorinţă sau după context.
De asemenea, la paşii 2 şi respectiv 4, se pot utiliza butoanele:

Paste

Cut Copy

Pe lângă aceste metode mai există şi una specială pentru copierea în locuri
prestabilite folosind opţiunile submeniului Send To din meniul de context. Astfel se poate
copia mai uşor pe dischetă sau în My Documents sau se poate crea o scurtătură pe
Desktop.

5. Aranjarea pictogramelor
 Aranjarea pictogramelor se face din submeniului Arrange Icons By al meniului
de context sau al meniului View.

7. Afişarea de informaţii despre fişiere şi directoare

Informaţiile privitoare la fişiere şi directoare se găsesc în caseta de dialog

Properties deschisă cu opţiunea Properties din meniul de context. Această casetă se
dialog poate avea mai multe secţiuni, dar nu lipseşte secţiunea General ce conţine
informaţiile memorare în intrarea de director:
 numele şi tipul fişierului sau directorului dimensiunea în octeţi a fişierului sau
directorului
 data şi ora creării şi a ultimei modificări a fişierului sau directorului adresa sa pe
disc, adică calea de director
 atributele fişierului sau directorului
 CONTROL PANEL

Componenta Control Panel a sistemului de operare Windows WP este destinată

administrării calculatorului, componentelor şi setărilor sale. Aici există pictograme pentru
toate dispozitivele fizice şi pentru toate conceptele folosite de Windows. Cea mai mare
importanţă o au:
Add Hardware – pentru adăugarea sau înlocuirea în calculator a unui
dispozitiv fizic şi configurarea acestuia pentru o bună funcţionare.
Add or Remove Programs – este gestionatul programelor instalate pe
calculator permiţând o uşoară dezinstalare a celor existente şi o uşoară instalare
de noi programe.
Date and Time – păstrează data şi ora sistemului şi setările legare de fusul
orar.
Display – setările monitorului şi ale plăcii video, fundalul, Screen Saver-ul,
etc.
Fonts – un gestionar al fonturilor (seturi de caractere de diferite forme)
instalate.
Internet Options – setările legate de modul de conectare la Internet (server
proxy, securitate).
Network Connections - setările reţelei (protocoale, placa de reţea,
securitate).
Regional and Language Settings – limbajele instalate şi caracteristicile
regionale (modul de scriere a numerelor, moneda folosită, modul de scriere a
datei şi a orei, etc).
System – proprietăţile calculatorului – detalii tehnice (sumar şi detaliu),
sistemul de operare folosit, nume în reţea, caracteristici de performanţă, etc.
System Information – toate informaţiile legate de partea fizică a
calculatorului şi de sistemul de operare.
Taskbar and Start Menu – setările barei de aplicaţii şi a meniului Start, ca
mod de afişare şi conţinut.
User Accounts – administratorul conturilor utilizatorilor înregistraţi (crearea,
modificarea sau ştergerea conturilor).
 PROGRAMME UTILITARE DE ARHIVARE

Programele de arhivare (comprimare) sunt unele dintre cele mai utilizate

programe utilitate, alături de editoarele de texte, antiviruşi şi programele de navigare pe
Internet.
Cele mai importante motive care obligă utilizarea lor sunt:
 Dimensiunea prea mare a unor fişiere care îngreunează sau
fac imposibile unele operaţii cum ar fi copierea pe o
dischetă sau CD, transmiterea prin E-mail sau în reţea
 Necesitarea divizării unui fişier mare în bucăţi mai mici care
să încapă pe dischete, de exemplu.
 Scăderea dimensiunii unor fişiere fără o utilizare imediată
pentru a elibera spaţiu pe discuri.
Există multe utilitare de acest gen pentru Windows, cele mai importante fiind
Winzip, Winrar şi Winace. Toate au mai multe variante cu diverse interfeţe şi opţiune, dar
toate pun la dispoziţie cele mai importante facilităţi ale unui utilitar de arhivare /
dezarhivare: crearea de volume de o anumită mărime pentru împărţirea fişierelor mari,
alegerea calităţii compresiei, crearea de arhive care să se extragă singure (Self-extract), etc.

28
 Cap. 4 - PROCESOARE DE TEXT – MICROSOFT WORD

4.1. Folosirea aplicaţiei

4.1.1 Primii paşi în procesarea textelor

Pentru procesarea/editarea de texte se pot folosi mai multe programe de pe piaţa de soft, dar cea
mai cunoscută aplicaţie este Microsoft Word din cadrul pachetului de programe Microsoft Office. În
continuare va fi prezentată versiunea 2007.

4.1.1.1 Deschiderea unei aplicaţii de procesare de text.

Pentru deschiderea aplicaţiei puteţi urma următorii paşi:

Start – All Programs – Microsoft Office – Microsoft Office Word 2007

4.1.2 Deschiderea unuia sau a mai multor documente simultan.

Din zona de activităţi puteţi alege deschiderea unui document sau a mai multor documente din listă
(ultimele 4 documente utilizate). Dacă fişierele din listă nu sunt cele dorite, puteţi apela . Acesta
vă va deschide fereastra de Open de unde puteţi alege calea fişierului, numele acestuia, iar dacă nu ştiţi
extensia acestuia puteţi alege din Files of type, opţiunea All Files (*.*). După găsirea fişierului,
selectaţi-l şi deschideţi-l cu Open.

4.1.1.3 Crearea unui nou document (folosindu-se un format prestabilit, implicit – şablon).
La deschiderea aplicaţiei aţi putut observa o suprafaţă de lucru identică foi de scris. În bara de meniuri
se poate observa denumirea implicită: Document2.doc – Microsoft Word. Aceste elemente sunt date de un
şablon (template) cu numele de Normal.dot.
Există posibilitatea de deschide un document nou nu din acest şablon “blank” ci pe diferite tipuri de
destinaţii (scrisori de afaceri, faxuri, pagini web etc.) care se pot apela prin accesarea zonei Create a new
document...

29
 Aici puteţi alege ce fel de Pentru Şabloane (Templates) dacă alegeţi opţiunea On my
document doriţi să utilizaţi. computer... puteţi opta pentru diverse categorii (ex. Letter &
Faxes)

Trecerea de la utilizarea unui şablon la documentul nostru propriu-zis se face prin salvare.

30
4.1.1.4 Salvarea unui document într-o locaţie pe hard disk.

Pentru a salva un document se foloseşte funcţia Save din meniul File. În fereastra care apare va
trebui să alegem trei elemente: locaţia (Save in), numele fişierului (File name) şi tipul fişierului (Save as
type) după care să validăm prin butonul Save.

4.1.1.5 Salvarea unui document sub un alt nume.

Dacă dorim schimbarea numelui de fişier, atunci apelăm tot din meniul File funcţia Save As....
Veţi observa deschiderea unei ferestre identice în care va trebui să schimbaţi doar numele fişierului.
Eventual poate doriţi să schimbaţi şi/sau locaţia acestuia. Validaţi prin Save.

4.1.1.6 Salvarea unui document sub alt format, cum ar fi: fişier de tip text, RTF (Rich Text Format),
html, template (şablon), cu o anumită extensie specifică softului sau sub o altă versiune a softului.

Dacă dorim schimbarea tipului de fişier, atunci apelăm tot din meniul File funcţia Save As.... Veţi
observa deschiderea unei ferestre identice în care va trebui să Save as type.

continuare...

După cum se poate observa, fişierul poate fi salvat atât ca Word Document (*.doc) cât şi ca Web
Page, Document Template, Rich Text Format sau o versiune anterioară de Word. Veţi valida tot prin Save.

4.1.1.7 Alternarea între mai multe documente deschise.

Lista de documente deschise se pot urmări apelând meniul Window. Dacă aveţi un document deschis
puteţi să-i mai deschideţi acestuia o fereastră (New Window). De asemenea, puteţi realiza o comparaţie între
două fişiere prin Compare Side by Side with... Tot pentru lucrul prin comparaţie (de data aceasta pentru toate
fişierele în lucru) se poate folosi Arrange All. Opţiunea Split împarte ecranul în două pentru un singur fişier.

4.1.1.8 Folosirea funcţiilor “Help”

După cum se observă în imaginea următoare, prin apelarea meniului Help puteţi accesa o serie de
elemente.

Microsoft Office Word Help (F1) deschide o zonă de activităţi în partea dreaptă cu o posibilitate de
căutare după un anumit element (ex. paragraph). Ceea ce s-a obţinut este o listă de rezultate cu legătură către
zone de articole sau de ajutor (help) privind subiectul (zonele sunt scrise cu gri). Dacă alegeţi zona de articole
şi aveţi o conexiune la Internet vă va deschide o pagină web de pe un site, de obicei office.microsoft.com.
Zona de help vă va duce către o structură arborescentă de conţinut. Atenţie, helpul este în limba engleză, deci
şi cuvintele căutate va trebui să le scrieţi în aceeaşi limbă.

4.1.1.9 Închiderea unui document

Închiderea unui document se face apelând funcţia Close din meniul File sau din x-ul mic din dreapta-
sus a ferestrei (a nu se confunda cu ). Dacă documentul apelat nu a fost modificat, se închide automat.
Dacă da, atunci există două situaţii:
1. documentul este nou, fără salvare, şi atunci o să apară o fereastră de genul:

unde opţiunea Yes duce către fereastra de salvare, No închide fără salvare şi Cancel te întoarce la document.
2. documentul are deja un nume, dar trebuie să salvăm sau nu modificările:

unde opţiunea Yes face salvarea, No închide fără salvare şi Cancel te întoarce la document.
4.1.1.10 Închiderea unei aplicaţii de procesare de text.

Aplicaţia se poate închide din clasicul buton . De această dată, aplicaţia va lua în considerare toate
documentele deschise, şi atunci mesajele prezentate anterior vor apărea pentru fiecare document în parte.

4.1.2 Modificarea setărilor de bază

4.1.2.1 Schimbarea modului de vizualizare a paginii.

Din meniul View se poate alege modul în care dorim să lucrăm cu documentul.

Astfel, Normal – face o vizualizare fără margini proprii, Web Layout – vizualizare tip pagină web, Print
Layout – cea mai indicată, deoarece prezintă formatul de pagină cu toate elementele incluse, Reading Layout
– vizualizare gen răsfoire de carte, Outline – structura documentului, tip continuu fără delimitări de pagină.

4.1.2.2 Folosirea funcţiei de modificare a dimensiunilor vizualizării (zoom).

Modificarea dimensiunii paginii se poate realiza din meniu View – Zoom...:

View – Zoom... şi zoom-ul din bara de instrumente

unde, după cum se observă, puteţi alege diferite opţiuni de vizualizare.

4.1.2.3 Modificarea afişajului barei de instrumente.

Bara de instrumente poate oferi mai multe elemente decât oferă iniţial. Se pot adăuga sau şterge
pictograme după cum doriţi. Dacă doriţi ca elementele existente să nu mai fie afişate doar pe un singur rând
apăsaţi pe butonul din capătul rândului şi alegeţi opţiunea Show Buttons on Two Rows:
 Dacă doriţi să mai adăugaţi butoane alegeţi fie opţiunea Add or Remove Buttons ori din meniu: View
– Toolbars. Nu se recomandă folosirea unui număr prea mare de bare de instrumente deoarece micşorează
spaţiul dedicat paginii.

4.1.2.4 Modificarea afişajului caracterelor netipăribile.

Text dumneavoastră poate lua două forme: tipăribil şi netipăribil. De exemplu, spaţiu, tab-ul, enter-ul,
fontul de tip ascuns (hidden), etc. nu se văd pe foaia de lucru şi nici la imprimantă. Pentru a putea şi aceste
elemente să fie vizibile (în vederea modificării) apăsaţi butonul din bara de instrumente Show – Hide.
Dacă doriţi să renunţaţi la acest mod de vizualizare trebuie să mai apăsaţi o dată pe buton pentru dezactivare.

4.1.2.5 Modificarea opţiunilor/preferinţelor de bază ale aplicaţiilor: numele utilizatorului,

directorul/folderul prestabilit, salvarea documentelor.

Documentele dumneavoastră pot fi adaptate modului dumneavoastră de lucru prin modificarea

setărilor de bază: Tools – Options...
General – alegerea unităţii de măsură în
centimetri sau mărirea numărului de fişiere
(ultimele folosite) afişate (aşa cum am mai spus
iniţial sunt 4)

User Information – alegerea numelui şi,

eventual, a unor date de identificare (e-mail)

File Locations – schimbarea locului predefinit

de salvare a documentelor

Spelling & Grammar – deselectarea opţiunilor

de corectare automată a elementelor de
dicţionar şi/sau
gramaticale

Save – alegerea perioadei de timp după care să

se facă Autorecovery (salvarea automată)

4.2 Operaţii de bază

4.2.1 Introducerea informaţiilor
4.2.1.1 Introducerea textului.
Introducerea textului se face prin intermediul tastaturii. Trebuie ţinut cont de faptul că în momentul în
care se ajunge la capătul rândului cursorul trece automat pe rândul următor. Validarea de paragraf se face cu
tasta Enter. Prin această validare se realizează un paragraf nou.

4.2.1.2 Introducerea unor caractere speciale, a simbolurilor.

O serie de caractere nu se găsesc pe tastatură, de aceea, există posibilitatea folosirii de simboluri
(caractere greceşti, semne matematice, săgeţi etc.) prin meniul Insert – Symbol.
4.2.2 Selectarea informaţiilor

Selectarea unui caracter, cuvânt, rând, propoziţie, paragraf sau a întregului text dintr-un document.

Selectarea puteţi să o realizaţi cu mouse-ul (se ţine butonul stânga apăsat şi se deplasează peste
elementul/elementele de selectat – textul selectat va apărea de culoare albă pe fond negru) sau în combinaţie
cu tastatura după cum urmează:

Caracter Selecţie cu mouse-ul

Cuvânt Dublu click de mouse pe
cuvânt
Propoziţie CTRL + click mouse
Paragraf CTRL + Shift + ↓
Tot textul CTRL + A

4.2.3 Editarea informaţiilor

4.2.3.1 Editarea conţinutului prin inserarea unor caractere sau cuvinte noi într-un text existent,
scrierea
peste pentru a înlocui un text
existent.
Pentru a introduce un text nou (ex. un cuvânt nou) trebuie să vă poziţionaţi cu mouse-ul sau cu
săgeţile de pe tastatură în locul respectiv şi să vă tastaţi cuvântul. De asemenea, se poate folosi opţiunea de a
selecta o anumită zonă şi de a scrie deasupra text. Atenţie la folosirea tastei Insert – va introduce cuvântul
respectiv peste textul existent. Tasta Insert se poate dezactiva prin apăsarea din nou pe aceasta (pentru a
vedea dacă tasta Insert este activă următiţi bara cu casete de informaţii în zona OVR – culoarea gri înseamnă
dezactivat, culoarea neagră activat).

4.2.3.2 Folosirea comenzilor “Undo” şi “Redo”.

Dacă aţi greşit introducerea de text (sau o altă acţiune) puteţi apela funcţia Undo – anulare (Edit –
Undo Typing sau butonul din bara de instrumente ). Opus funcţiei Undo este funcţia Redo, care
realizează refacerea ultimei operaţii anulate.

4.2.4. Copierea, mutarea sau ştergerea

Un text selectat poate fi copiat, mutat, şters sau înlocuit. Copierea/mutarea textului în diferite părţi ale
documentului sau chiar în documente diferite este posibilă datorită existenţei Clipboard-ului. Clipboardul
este o memorie temporară folosită la păstrarea pe termen scurt a cuvintelor şi/sau obiectelor.
4.2.4.1 Copierea textului într-un document sau în alte documente
deschise.
 După selecţie (Atenţie! Numai după selecţie) copierea se face fie din meniu: Edit – Copy, fie din
tastatură: CTRL+C. Aici intră în acţiune Clipboard-ul care păstrează informaţia copiată. Ne deplasăm în
locul unde dorim copierea şi aducem textul fie din meniu: Edit – Paste, fie din tastatură: CTRL+V.
Importanţa Clipboard-ului este dată de faptul că putem să ne alegem câte destinaţii dorim şi să facem lipirea
(Paste) fără a mai face o copiere nouă a aceluiaşi text.

4.2.4.2 Mutarea textului într-un document sau în mai multe documente deschise.
După selecţie (Atenţie! Numai după selecţie) mutarea se face fie din meniu: Edit – Cut, fie din
tastatură: CTRL+X. Ne deplasăm în locul unde dorim mutarea şi aducem textul fie din meniu: Edit – Paste,
fie din tastatură: CTRL+V. De această dată lipirea (Paste) se face numai pentru o singură destinaţie.

4.2.4.3 Ştergerea textului.

Textul selectat se poate şterge folosind tasta Delete sau Backspace.

4.2.5 Caută şi înlocuieşte

4.2.5.1 Folosirea comenzii de căutare a unui cuvânt sau a unei fraze într-un document.

Într-un document mai mare avem nevoie de a căuta un cuvânt sau un grup de cuvinte. Pentru aceasta
se apelează funcţia Find din meniul Edit sau din tastatură: CTRL+F. Cuvântul pe care dorim să-l căutăm se
introduce în câmpul Find what:. Căutarea se face prin apăsarea butonului Find Next.

Căutare Înlocuire

4.2.5.2 Folosirea comenzii de înlocuire a unui cuvânt sau a unei fraze într-un document.

Dacă se doreşte şi înlocuirea acestuia se alege Replace (sau de la bun început CTRL+H), se tastează
în câmpul Replace what: cuvântul/grupul de cuvinte cu care se înlocuieşte şi se alege una din opţiunile:
Replace, Replace All sau Find Next în funcţie de situaţia de context.

4.3 Formatare
În continuare vom urmări aplicarea unor anumite proprietăţi (formatare) la nivel de caracter (font),
paragraf şi pagina.

4.3.1 Formatarea textului

Formatarea textului se face din meniul Format – Font:
4.3.1.1 Schimbarea fontului caracterelor: dimensiune şi tip.

Chiar dacă în lista de fonturi dispune de un număr foarte mare de fonturi, acestea se împart în trei
mari categorii: ascuţite (ex. Arial), rotunjite (ex. Times New Roman) şi simboluri (ex. Webdings).
Dimensiunea cea mai utilizată a fontului este 12. Dar se pot folosi, funcţie de context, toate
dimensiunile (dacă acestea nu apar, de exemplu 13, pot fi tastate în zona superioară).

4.3.1.2 Folosirea opţiunilor de formatare: bold (caractere aldine), italice (caractere cursive) şi subliniere

Scoaterea în evidenţă a unui cuvânt/text dintr-un document se poate face apelând la Font style: unde
Regular este caracterul obişnuit, Italic este cel înclinat (cursiv), Bold este îngroşat (aldine), iar Bold Italic
însumează cele două caracteristici.
Opţiunea Underline (subliniere) este puţin folosită, însă dispune de o listă destul de mare de variante.
Activarea acesteia atrage după sine şi activarea alegerii de culoare.

4.3.1.3 Folosirea funcţiilor indice inferior, indice superior într-un text.

3
Sunt situaţii în care trebuie să folosim indici în scriere (ex. cm , ai). Pentru aceasta se va scrie textul
obişnuit după care se va secta elementul de indice căruia va trebui să-i aplicaţi un efect (Effects): superscript
pentru indice superior şi subscript pentru indice inferior. După cum se observă, textul rezultat este de
dimensiune mai mică şi poziţionat la o anumită distanţă.
Tot din categoria “efectelor”, putem transforma textul nostru în caracter umbrit (shadow) sau ascuns
(hidden).
Toate aceste modificări pot fi vizualizate în modul Preview, înainte de acceptare.

Validarea modificării se face prin OK. O parte din elementele prezentate anterior se regăsesc şi în
bara de instrumente.
4.3.1.4 Modificarea textului în majuscule, litere mici, tip titlu,
etc.

Dacă se doreşte trecerea de la un mod de prezentare la altul (de ex. de la caractere normale la
caractere mari sau de totul scris cu litere mari la format titlu – varianta americană) se pot alege următoarele
opţiuni:
- Sentence case – gen propoziţie (prima litera mare)
- lowercase – toate literele sunt mici
- UPPERCASE – toate literele sunt mari
- Title Case – gen titlu în care fiecare cuvânt începe cu o literă mare
- tOGGLE cASE – mai deosebit, aşa cum apare scris

4.3.1.5 Folosirea diferitelor culori în text.

Folosirea imprimantelor cu jet de cerneală color, de exemplu, cere şi posibilitatea de a putea alege
culoarea dorită pentru fontul tău. Se poate face din Format – Font – Font Color: sau din bara de instrumente
:

4.3.1.6 Copierea formatului unui text selectat şi aplicarea acestuia altui text
selectat.
De multe ori dorim să copiem formatul pe care l-am stabilit pentru un text şi la alte zone de text.
Pentru aceasta trebuie să vă poziţionaţi în zona sursă (e de ajuns un simplu click în acea zonă) şi apelarea
butonului din bara de instrumente. După cum observaţi cursorul se modifică şi el. Cu acesta selectaţi zona
de text dorită ca destinaţie pentru formatare. Această opţiune modifică atât formatarea la nivel de font cât şi
formatarea la nivel de paragraf.

4.3.1.7 Aplicarea unui stil existent unui cuvânt, unei linii, unui
paragraf.
Fiecare text este caracterizat de un stil care cuprinde toate tipurile formatări (font, paragraph). De
exemplu, stilul predefinit este stilul Normal (vezi caseta din partea dreaptă a barei de
instrumente). Din această casetă se pot alege stilurile dorite care pot fi ori predefinite (ex. Heading 1) sau
create de utilizator (ex. 1).
 Anularea stilurilor aplicate textului se face alegând opţiunea Clear Formatting (bineînţeles după
selectarea textului).

4.3.1.8 Folosirea despărţirii automate în silabe (automatic hyphenation).

Despărţirea în silabe face parte din opţiunea de verificare a limbii alături de dicţionar, gramatică etc.
şi se poate apela din meniu Tools – Language – Hyphenation. Rămâne să optaţi pentru varianta automată sau
manuală.

4.3.2 Formatarea paragrafelor

4.3.2.1 Introducerea, ştergerea marcatorilor de paragraf.

Mai înainte a fost prezentată opţiunea de afişare a caracterelor netipăribile prin apelarea butonului .
Cu această opţiune se pot identifica toate paragrafele din document. Descrierea semnelor care pot apărea:
- final de paragraf
- aliniat
∙ - spaţiu
Aceste coduri pot fi selectate şi şterse, în cazul în care se doreşte acest lucru.

4.3.2.2 Introducerea, ştergerea întreruperilor de linie.

Tot din aceeaşi categorie de coduri este şi întreruperea de linie care se foloseşte atunci când dorim
să scriem pe mai multe rânduri dar nu dorim să ieşim din paragraf (ex. poezii).

4.3.2.3 Alinierea textului: stânga, dreapta, centrat, stânga-dreapta (justified).

Următoarele elemente ţin tot de formatarea la nivel de paragraf dar prin interfaţa apelabilă din bara de
meniuri: Format – Paragraph.
Pentru moment aici vom discuta despre Aliniere (Alignment), Indentare (Indentation), Spaţiere
(Spacing) între rânduri (Line spacing) şi între paragrafe (Befor/After).
 Vom începe cu formatarea privind alinierea textului. Alinierea se poate face centrat (Centered), la
stânga (Left), dreapta (Right) sau stânga-dreapta (Justified) funcţie de o linie imaginară trasată pe mijlocul
textului. Această aliniere se mai poate face din bara de instrumente apelând (stânga, centrat,
dreapta, total).

4.3.2.4 Indentarea paragrafelor: stânga, dreapta, prima linie, hanging.

 Rigla
Se apelează din meniu View – Ruler.
Elemente de
poziţionare a paragrafului:
alegerea tipurilor de tabulatori
indicator pentru început de paragraf
indicator pentru începutul celui de-al doilea rând din paragraf
indicator pentru margine dreapta paragraf

Ideea de identare se referă la poziţionarea elementelor paragrafului funcţie de situaţie:

- Identare la prima linie

- Id en tare agăţa tă (h an gin g)

- Id en tare stânga -dreapta

4.3.2.5 Spaţierea rândurilor unui paragraf: simplu, dublu.

Un text poate fi scris cu o distanţă între rânduri stabilită fie din meniu Format – Paragraph, fie din
bara de instrumente . Implicit distanţa dintre rânduri este de single (un rând), dar poate fi modificată
la
1,5 rânduri sau double (două rânduri). Sunt însă situaţii în care putem să modificăm aceste elemente şi să
punem valori de genul 1,45 (multiple):

4.3.2.6 Aplicarea spaţierii imediat deasupra şi sub paragraf.

În cazul textelor americane (unde nu există aliniat pentru paragraf) sau pentru formatarea unui titlu
trebuie să aplicăm o distanţare faţă de paragraful anterior şi/sau următor.
Pentru aceasta se foloseşte opţiunea de spaţiere înainte (before) şi după (after). Această spaţiere se
referă strict la primul rând din paragraf, respectiv ultimul rând din paragraf. Atenţie! Însumarea celor două
spaţieri poate crea o spaţiere prea mare între paragrafe.

4.3.2.7 Folosirea şi setarea tabulatorilor: stânga, dreapta, centru, zecimal.

Tabulatorii sunt folosiţi pentru o poziţionare rapidă şi corectă a unui text pe o linie.
De exemplu, aveţi următorul text:

Aşa cum prezentam anterior de la intersecţia celor două rigle vă puteţi alege tipul de tabulator dorit
pentru aliniere:
Tabulator de aliniere la stânga
 – textul este introdus de la stânga la dreapta începând de la tabulator
Tabulator de aliniere centrat
– textul este centrat ţinând cont de poziţia tabulatorului
Tabulator de aliniere la dreapta
– textul se aliniează la dreapta până la tabulator
Tabulator separator zecimal
– textul se aliniează înainte de punctul zecimal la stânga, iar după punctul zecimal se aliniază la
dreapta.

Ştergerea tabulatorilor se face trăgând de aceştia oriunde în afara riglei.

O altă posibilitate de lucru cu tabulatori este prin intermediul meniului Format – Tabs...

4.3.2.8 Folosirea listelor (numerotare, marcatori). Introducerea şi ştergerea marcatorilor, numerotărilor

dintr-o listă.

Formatarea listelor se poate realiza prin utilizarea marcatorilor de tip Bullets sau Numbering. Se va
selecta lista (poate să fie în text sau celule dintr-un tabel) şi se va alege una din cele două opţiuni: .
Ştergerea lor se face prin selecţie şi apoi dezactivarea butonului respectiv din bara de instrumente.
4.3.2.9 Schimbarea stilului marcatorilor şi numerotărilor dintr-o listă simplă prin opţiunile standard.

Tipuri de marcatori:
bulleted – simboluri folosite pentru evidenţierea paragrafelor
numbered – ordonarea paragrafelor folosind cifre sau litere
outline numbered – organizarea paragrafelor pe structuri de numere
După cum se poate observa din imaginea de mai sus se pot alege diferite opţiuni pentru aceeaşi
categorie.

4.3.2.10 Adăugarea bordurilor şi efectul de umbră aplicat paragrafului.

Utilizarea unui editor de text presupune şi folosirea de chenare/borduri pentru zone de text (text
selectat sau întregului paragraf). Aplicarea acestora se face din meniu Format – Borders and Shading...
Atenţie! Trebuie mai întâi selectat textul ce urmează să fie încadrat.
De la Setting: vă alegeţi tipul de chenar (atenţie la previzualizarea din partea dreaptă). Se pot stabili
stiluri de linii, culori, dimensiuni.
Shading (Umbrire) se aplică pentru o accentuare a unei zone de text (umbrire pentru text).

Când aveţi de aplicat o linie de departajare (vedeţi exemplele de mai jos) puteţi folosi şi butonul
din bara de instrumente. Dacă observaţi, butonul din bara de instrumente are o săgeată care va
deschide o listă de opţiuni:

Exemple:

Nume Prenume

(bordura a fost aplicată atât sus cât şi jos)

 Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi – Facultatea de Economie
Iaşi, 2009
(bordura a fost după selecţia textului folosind varianta linie pe mijloc)

sau pentru definirea header-ului:

4.3.3 Formatarea documentelor

4.3.3.1 Schimbarea orientării unui document, tip portret şi tip vedere (landscape). Schimbarea
mărimii hârtiei.

Se realizează apelând din bara de meniuri: File - Page Setup:

Noi vom porni de la stabilirea tipului de pagină, adică din opţiunea Paper Size.
- A4 este dimensiunea unei pagini standard în România (faţă de Letter în SUA).
- Dimensiunea în cm este următoarea: 21 x 29.7
- Pentru un referat vom folosi orientarea foii de hârtie de tip vertical (Portrait/Portret), însă pentru un
tabel cu multe coloane vom folosi varianta orizontală (Landscape/Peisaj)
- Atenţie de modul de previzualizare (Preview) – acesta vă va arăta situaţia curentă.

4.3.3.2 Schimbarea marginilor întregului document, sus, jos, stânga, dreapta.

Pentru margini vom apela opţiunea Margins. Marginile pot fi:

Sus (Top), Jos (Bottom), Stânga (Left) şi Dreapta (Right).
Exerciţiu: Pentru aceste opţiuni alegeţi dimensiunile în cm: 2 – 2 – 3 – 2.
Sfaturi pentru următoarele opţiuni:
Gutter dacă vreţi să vă îndosariaţi materialul listat (nu este cazul la români care-şi aplică din start o
margine mai mare în partea stângă pentru acest scop).
În legătură cu listarea alegeţi din meniul Multiple pages:
Mirror margins – această opţiune o veţi folosi pentru a lista pe ambele părţi fără să vă mai deranjeze
faptul că o margine este de 3 cm şi una de 2 cm.
2 pages per sheet – în cazul în care doriţi să listaţi două pagini pe o singură foaie.

4.3.3.3 Inserarea, ştergerea unei funcţii “page break” dintr-un document.

Uneori se doreşte trecerea la o nouă pagină fără ca pagina curentă să se fi terminat. Acest lucru se
realizează cu ajutorul comenzii Break... din meniul Insert. Această comandă duce la apariţia casetei de
dialog Break din care se selectează opţiunea Page Break.

4.3.3.4 Adăugarea, modificarea textului din antet şi subsol.

Fără o traducere rapidă am putea folosi titulatura de antet, dar să nu o confundăm cu elementele de
identificare de pe adresele oficiale care conţin text şi imagini. Oricum ele reprezintă elementele de
identificare de pe o pagină fie că sunt poziţionate sus (header) şi jos (footer) şi care se repetă automat pe toate
paginile sau pe paginile pare sau impare.
Cum se realizează:
View – Header and Footer... veţi observa deschiderea unei zone de editare separate cu o bară de
editare proprie.

Această zonă respectă regulile de formatare învăţate până acum. Validaţi prin butonul Close din bara
de instrumente nou apărută.
4.3.3.5 Adăugarea unor câmpuri în antet şi subsol: data, informaţii despre numărul paginii, locaţia
fişierului.

După cum se poate vedea de pe această bară mai putem utiliza introducerea numărului de pagină, a
numărului de pagină raportat la total pagini, data, ora. De asemenea se poate face o trecere de la header la
footer unde se respectă aceleaşi reguli sau putem face o trecere la următorul header varianta par/impar.

4.3.3.5 Aplicarea numerotării automate a paginilor dintr-un document.

Pentru a introduce un număr de pagină vom folosi: Insert – Page Numbers...

Elemente care trebuie avute în vedere:

- poziţionarea numărului (Position) sus sau jos pe pagină;
- alinierea (Alignment) la stânga, centrat, dreapta sau Inside/Outside dacă folosim opţiunea Mirror Margins
(vezi formatarea la nivel de pagină);
- dacă nu aveţi copertă puteţi activa “Show number on first page” pentru a pune număr şi pe prima pagină;
- butonul Format ne duce într-o altă fereastră care ne ajută să:

- alegem tipul de număr (arab, roman)

- să numerotăm continuu sau de la un anumit număr (Start at)

- sau pentru profesionişti - pe capitole

4.4 Obiecte

4.4.1 Tabele
4.4.1.1 Creaţi un tabel standard.
Un tabel poate arăta aşa:
Nr. crt. Denumire modul Ore alocate
1. ABC-ul Calculatoarelor 4
2. Sisteme de operare Windows 4
3. Microsoft Word 12
4. Microsoft Excel 12
5. Microsoft Access 15
6. Microsoft Power Point 4
7. Internet – navigare şi comunicare 4
 Pentru a realiza un tabel trebuie să apelăm meniul Table – Insert – Table, unde va trebui să
introducem numărul de coloane, respectiv de linii ce caracterizează tabelul (în cazul nostru (3 coloane şi 8
linii):

4.4.1.2 Introducerea, editarea informaţiilor într-un tabel.

Datele se introduc celulă cu celulă, avându-se în vedere faptul că în tabel se respectă regulile de
formatare învăţate până acum. Deplasarea de la o celulă la alta se face fie folosind săgeţile de poziţionare de
pe tastatură, fie tasta TAB.

4.4.1.3 Selectarea rândurilor, coloanelor, celulelor, a întregului tabel.

Selectarea rândurilor: click cu mouse-ul în exteriorul stânga al rândului, atunci când cursorul devine o
săgeată albă.
Selectarea coloanelor: click cu mouse-ul deasupra coloanei respective, atunci când cursorul devine o
săgeată mică neagră.
Selectarea întregului tabel: click pe steluţa apărută în partea din stânga a tabelului.
Toate aceste elemente se pot selecta şi apelând Table – Select - ...

4.4.1.4 Inserarea, ştergerea rândurilor şi coloanelor.

Pentru a introduce un rând sau o coloană nouă trebuie să apelaţi din nou Table – Insert

4.4.1.5 Modificarea lăţimii coloanei şi înălţimii rândului.

Modificarea lăţimii coloanei şi înălţimii rândului se poate face manual sau automat.
Manual se face prin poziţionarea mouse-ului şi tragerea de coloana sau rândul pe care doriţi să-l
modificaţi.
Automat se selectează din meniul Table – Table Properties...
4.4.1.6 Modificarea lăţimii, stilului, culorii bordurii celulei.

Modificările la nivel de celulă se pot face prin click dreapta mouse pe celula respectivă selectată,
Borders and Shading...

4.4.1.7 Adăugarea efectului de umbră pentru celule.

Adăugarea efectului de umbră (shading) se realiză la fel ca şi pentru modificarea culorii de bordură.
4.4.2 Poze, imagini, diagrame

4.4.2.1 Introducerea unei poze, imagini, diagrame într-un document.

Un text creat cu editorul Microsoft Word îşi poate îmbunătăţii aspectul prin introducerea de imagini.
Acest lucru se poate realiza prin: Insert – Picture.

După cum se observă, ideea de imagine poate fi dată de:

- colecţie de imagini (Clip Art),
- imagine existentă într-o locaţie (From File)
- imagine obţinută de la un scanner sau cameră digitală
- desenare – vezi bara de desenare
- structură organizaţională – organigramă
- grafice
Pentru inserarea unei imagini de tip clip art trebuiesc urmaţi următorii paşi:
Insert – Picture – Clip Art (observaţi deschiderea unei ferestere de activităţi în partea dreaptă).
Alegeţi . Se va deschide o fereastră în care imaginile sunt organizate într-o
structură arborescentă. Dar, dacă faceţi acest lucru pentru prima dată, va apărea un mesaj care vă solicită
acceptul pentru a căuta şi organiza arborescent imaginile din întregul calculator (mai mult ca sigur vor fi
foarte multe imagini de organizat). Dacă nu doriţi acestserviciu puteţi să
anulaţi prin selectarea şi apoi Later.
 Deschideţi structura Office Collections, vă
alegeţi unul din domeniile prezentate (ex.
Business), apoi imaginea dorită. Când faceţi
click pe imagine observaţi apariţia unui buton
cu săgeată, ceea ce denotă prezenţa unui
meniu. Alegeţi din meniu opţiunea Copy
(Copiere).
Faceţi click în text în zona unde doriţi să
puneţi imaginea, click dreapta mouse, Paste
(Lipire).

4.4.2.2 Selectarea unei poze, imagini, diagrame într-un document.

La selectarea imaginii vom observa un cadran negru, delimitat la colţuri şi laterale de pătrate mici
negre. Acest lucru arată că imaginea este în rând cu textul, adică se comportă ca un caracter dintr-un
paragraf, adică i se pot impune reguli de formatare, ex. aliniere.

4.4.2.3 Copierea unei poze, imagini, diagrame într-un document, în alte documente deschise.

Copierea unei poze/imagini/diagrame se face ca şi pentru un text cu CTRL+C (Edit Copy). Vă alegeţi
destinaţia şi lipţi (Paste – CTRL+V).

4.4.2.4 Mutarea unei poze, imagini, diagrame într-un document sau între documente.

Mutarea unei poze/imagini/diagrame se face ca şi pentru un text cu CTRL+X (Edit Cut). Vă alegeţi
destinaţia şi lipţi (Paste – CTRL+V).

4.4.2.5 Redimensionarea unei poze, imagini, diagrame.

În primul rând va trebui să selectaţi imaginea dorită. Selectarea imaginii se face printr-un click stânga
pe aceasta. Imaginea va apărea încadrată într-un pătrat cu 8 puncte. Acum puteţi modifica dimensiunea
obiectului plasând cursorul mouse-ului deasupra unui din cele 8 puncte. Cursorul poate avea diferite forme în
funcţie de punctul de deasupra căruia îl plasaţi. După apariţia cursorului apăsaţi şi trageţi spre interior sau
exterior (micşorare sau mărire). Din colţuri modificare se face proporţionat (fără a se distorsiona imaginea
iniţială).
4.4.2.6 Ştergerea unei poze, imagini, diagrame.

Ştergerea obiectului se face după selecţie folosind Backspace sau Delete.

4.5 Pregătirea fişierului rezultant

4.5.1 Pregătirea
4.5.1.1 Înţelegerea importanţei verificării documentului (proofing) cum ar fi: verificarea aşezării
în pagină, a prezentării (margini, fonturi şi formate adecvate) şi verificarea ortografică.

Documentul pe care l-aţi lucrat înainte de a hotărî finalizarea lui (salvare, arhivare, listare) va trebui
să-i verificaţi integritatea. Acest lucru se poate face prin previzualizare, verificarea ortografică.

4.5.1.2 Corectura ortografică a unui document şi efectuarea unor schimbări cum ar fi:
corectarea greşelilor ortografice, de gramatică, ştergerea cuvintelor repetate.

În ceea ce priveşte corectura conţinutului textului

trebuie să ne raportăm la limba în care este scris textul
(română, engleză, etc.). Setarea limbii în care se face
corectura se face din meniu Tools – Language – Set
Language...

Corectura se face de obicei automat activând opţiunile de Check spelling as you type (subliniere
culoare roşie) şi Check grammar as you type (subliniere culoare verde).

Manual corectura se face apelând meniul Tools - Spelling and Grammar...

După cum se observă textul greşit este
trecut cu roşu. Aveţi dedesubt o listă de
sugestii (poate să nu existe această listă).
Aveţi o serie de situaţii de răspuns:
- Ignor Once – ignoraţi de această dată
- Ignore All – ignoraţi toate de acest fel
(de ex. nume proprii)
- Add to Dictionary – nu se găseşte în
dicţionar (ex. neologisme)
- Change – schimbi pe baza sugestiei
- Change All – le schimbă pe toate de
acest gen (dacă sunteţi siguri)
- AutoCorrect (lăsaţi calculatorul să
hotărască)
4.5.1.3 Vizualizarea unui document înainte de a-l tipări (preview).
Previzualizare (vizualizarea documentului aşa cum va ieşi la imprimantă) se poate face apelând
meniul File – Print Preview... sau din bara de instrumente . Aici va trebui să vizualizaţi toate paginile
privind marginile, fonturile, aranjarea în pagină.

4.5.2 Tipărirea

4.5.2.1 Alegerea opţiunilor de tipărire cum ar fi: tipărirea întregului document, sau a unor pagini
anume, numărul de copii dorit.

După previzualizarea documentului trecem la listarea lui (pe hârtie sau în fişier).
Apelaţi meniul File – Print... sau mai simplu CTRL+P.

3
4

1. Se va selecta imprimanta (pot exista în listă mai multe imprimante la care puteţi avea acces, ex. o
imprimantă cu jet de cerneală a colegului din reţea);
2. Dacă doriţi imprimarea în fişier selectaţi opţiunea: Print to file
3. Ce anume vreţi să listaţi (tot documentul (all), pagina curentă (current page), o selecţie (selection) sau
diferite pagini – ex. dintr-un material de 70 de pagini, paginile 12, 14, de la 18-25, si de la 29 la final
– scrieţi în spaţiul respectiv 12,14,18-25,29-)
4. Numărul de copii, ex. 3
5. Dacă dorim să listăm faţă-verso vom selecta numai cele pare/impare, apoi cele impare/pare.
După selectarea opţiunii de listarea în fişier, alegerea tuturor elementelor de listare prezentate
anterior, validaţi prin OK. Se va deschide următoarea fereastră unde va trebui să alegeţi calea şi numele
fişierului.
4.5.2.2 Tipărirea unui document de la o imprimantă instalată folosind opţiuni definite sau setări implicite.

Dacă ştim că avem setată imprimanta corect şi nu dorim decât să folosim opţiunile predefinite (număr
exemplare 1, tot documentul, etc.) putem trimite fişierul pentru listare folosind icoana de pe bara de
instrumente.
 CAPITOLUL 6

REŢELE DE CALCULATOARE ŞI INTERNET

6.1. Concepte şi categorii

O reţea de calculatoare este formată dintr-un ansamblu de calculatoare interconectate în vederea
efectuării schimburilor de date şi partajării de resurse. După apariţia calculatoarelor personale, prelucrarea
centralizată pe calculatoarele mari a fost înlocuită cu prelucrarea descentralizată pe microcalculatoare. Astfel,
dezavantajul lipsei comunicării unui sistem personal a fost compensat prin includerea acestuia într-o reţea.
Calculatoarele dintr-o reţea pot fi de acelaşi tip, în cazul reţelelor omogene, sau de tipuri diferite, în cazul
celor eterogene.
Astfel, o reţea de calculatoare reprezinta un ansamblu de calculatoare (sisteme de calcul)
interconectate prin intermediul unor medii de comunicatie (cablu coaxial, fibra optica, linie telefonica,
ghid de unde) in scopul utilizarii in comun de catre un numar foarte mare de utilizatori -chiar la nivel
mondial- a tuturor resurselor fizice (hardware), logice(software de baza si aplicatii) si informationale
(baze de date) asociate calculatoarelor din retea. Prin astfel de retele de calculatoare se poate
asigura o integrare informatica a unui numar foarte mare de utilizatori la nivel local, regional si mondial.
Principalele avantaje ale reţelelor de calculatoare constau în următoarele:
♦ fiabilitate ridicată prin posibilitatea accesării mai multor echipamente de stocare;
♦ partajarea resurselor, atât a celor fizice scumpe (imprimante şi harddisk-uri scumpe, plotere etc.), cât şi a
celor software întrucât toate echipamentele, datele şi aplicaţiile sunt disponibile oricărui utilizator din reţea,
indiferent de localizarea fizică a utilizatorului ori a resursei folosite;
♦ amplificarea procesului de comunicare între angajaţii aflaţi la depărtare unii de ceilalţi;
♦ o mai mare flexibilitate care este dată de posibilităţile de extindere a reţelelor prin adăugarea de noi staţii de
lucru sau servere ori de împărţirea mai eficientă a resurselor între utilizatori;
♦ reducerea costurilor echipamentelor datorită faptului că microcalculatoarele prezintă un raport preţ/calitate
mai bun decât sistemele mari de calcul.
În funcţie de aria geografică în care activează există următoarele tipuri de reţele, şi anume:
♦ reţele locale – LAN (Local Area Networks) care conectează utilizatorii dintr-o clădire sau dintr-un grup de
clădiri. Sunt reţele private, fiind cel mai adesea utilizate în scopul conectării calculatoarelor personale din
birourile companiilor sau ale instituţiilor în vederea partajării de resurse şi a schimbului de informaţii. Aceste
reţele prezintă trei caracteristici principale, şi anume: a) mărimea (au dimensiuni restrânse, se pot planifica
timpii de transmisie, se pot utiliza diferite tehnici de proiectare, iar administrarea reţelei este relativ simplă);
b) tehnologia de transmisie (legătura constă dintr-un cablu la care sunt conectate toate calculatoarele; au
întârzieri mici, dau erori puţine şi pot opera cu viteze de până la sute de megabiţi/sec); c) diverse
topologii (bus, inel, stea, arbore, plasă);
♦ reţele metropolitane – MAN (Metropolitan Area Networks) care conectează utilizatorii unui oraş ori a
unei regiuni. Reprezintă, în linii mari, o extensie a reţelelor LAN, utilizând în general tehnologii similare cu
acestea. Pot fi private sau publice şi pot avea legături cu reţeaua de televiziune prin cablu sau cu sistemele de
telefonie mobilă;
♦ reţele cu largă răspândire geografică – WAN (Wide Area Networks) care conectează utilizatorii unui stat
sau a unui continent. În vederea executării programelor utilizatorilor, acest tip de reţea cuplează mai multe
maşini care poartă denumirea de maşini gazdă sau sisteme finale. Acestea sunt conectate printr-o subreţea de
comunicaţie formată din linii de transmisie şi din elemente de comutare şi are rolul de a transporta mesajele
de la gazdă la gazdă. Elementele de comutare sunt reprezentate de calculatoare specializate cu rol de
conectare a două sau mai multe linii de transmisie. Atunci când pe o anumită linie de transmisie sosesc date,
elementul de comutare alege o nouă linie pentru a retransmite datele mai departe. Reţelele de tip WAN
conectează mai multe reţele locale, în timp ce Internetul conectează mai multe reţele de tip WAN. Cele mai
mari reţele WAN sunt cele de servicii internaţionale (CompuServe şi Internet).
 6.2. Componente hardware şi software
Reţelele pot fi conectate între ele, permiţând schimbul de informaţii. Conectarea unor calculatoare
diferite se face conform unor standarde de reţea. Realizarea unor reţele de calculatoare necesită următoarele
două componente majore: componente hardware şi software.
6.2.1. Componente hardware
Componentele hardware se referă la următoarele:
■ server-ul; calculatorul care are rol de server trebuie să fie cel mai puternic din reţea întrucât acesta asigură
gestiunea reţelei. El trebuie să conţină: un harddisk de mare capacitate (sau mai multe); memoria internă cu
cea mai mare capacitate; microprocesorul cel mai rapid; suportul fizic pentru controlul imprimantelor; plăcile
de interfaţă pentru reţea. Pe server rulează sistemul de operare de reţea. El supervizează comunicaţiile în
cadrul reţelei şi conţine programe ce îi permit să se comporte ca un dispozitiv central de stocare pentru
celelalte calculatoare conectate le reţea. Performanţele unui server trebuie să aibă în vedere două
caracteristici importante, şi anume: scalabilitatea şi toleranţa la erori. Scalabilitatea unui server ia în
considerare posibilitatea creşterii capacităţii acestuia, întrucât pe măsură ce noi utilizatori se adaugă la sistem
creşte şi volumul tranzacţiilor efectuate, se acumulează tot mai multe date şi, în consecinţă, cererile adresate
server-ului se înmulţesc. Această caracteristică are în vedere: adăugarea de noi module de memorie internă în
scopul gestionării utilizatorilor suplimentari, adăugarea de procesoare suplimentare pentru a se putea controla
creşterea încărcăturii sistemului, instalarea de noi discuri, precum şi respectarea limitelor sistemului de
operare referitoare la numărul de utilizatori, spaţiul total pe disc etc. Toleranţa la erori are în vedere
posibilitatea de a recupera contextul curent de lucru în urma producerii unor disfuncţionalităţi hardware. O
toleranţă completă la erori ar presupune dublarea fiecărei componente a sistemului de calcul;
■ staţiile de lucru; sunt reprezentate de microcalculatoarele folosite de utilizatori (mai poartă denumirea şi
de clienţi). Acestea sunt conectate la server şi dispun de o placă de reţea. În funcţie de capacitatea pe care o
au staţiile de lucru sunt de două tipuri, şi anume: staţii de lucru inteligente care încorporează, pe lângă
unitatea centrală de prelucrare (UCP), şi o memorie internă, un harddisk, ori două sau mai multe procesoare
şi staţii de lucru fără disc, care nu au harddisk-uri, sunt dependente de server dar din punct de vedere
economic sunt mai ieftine decât microcalculatoarele obişnuite;
■ mediul fizic de transmisie reprezentat de suportul fizic pe care se transmit datele sub formă de curenţi
electrici sau unde electromagnetice. El variază foarte mult pornind de la cabluri şi până la transmisii satelit
sau legături wireless. Acest tip de mediu se poate clasifica în mediu prin cablu (cablu torsadat, cablu coaxial,
cablu cu fibră optică) sau mediu fără cablu (telefonie celulară, unde radio terestre, unde radio prin satelit,
unde laser, microunde etc). Mediul de transmisie prin cablu se conectează la plăcile de interfaţă cu reţeaua
prin intermediul conectoarelor (de tip T, BNC, DB etc.);
■ echipamente de interconectare specifice reţelei:
a) adaptoare de reţea: sunt plăci de interfaţă prin care este posibilă conectarea calculatorului la reţea
(Network Interface Card). Totodată, placa de reţea dispune de circuite de codificare/decodificare şi de un
conector pentru cablul de reţea;
b) modem-uri: sunt dispozitive pentru conectarea unui calculator la reţea prin intermediul liniilor telefonice;
c) dispozitiv de ataşare la mediu: este un echipament care transmite şi receptează semnalul între placa de
reţea şi un mediu fizic de transmisie, altul decât cel suportat de placa de reţea, cum ar fi transmisia prin unde
radio;
d) hub-uri (hubs): sunt necesare pentru conectarea calculatoarelor într-o reţea de tip stea, prin cabluri
individuale;
e) repetoare (repeaters): acestea amplifică semnalul pentru a mări aria de răspândire într-o reţea locală. Ele
sunt utilizate în situaţia în care lungimea totală a cablului de reţea este mai lungă decât cea admisă pentru
respectivul tip de cablu;
f) punţi (bridges): ele realizează conectarea a doua reţele de calculatoare, prelucrând informaţia în funcţie de
adresa destinatarilor şi a expeditorilor;
g) porţile (gateways): acestea permit conectarea unor reţele de calculatoare care folosesc protocoale diferite;
h) routere (routers): ele controlează fluxul de informaţii şi optimizează căile de transfer a datelor, fiind
capabile să traducă protocoale de comunicare diferite.
6.2.2. Componente software
Sistemul de operare al reţelei NOS (Network Operating System) asigură integrarea echipamentelor şi a
software-ului de aplicaţie în reţeaua de calculatoare. Legătura fizică dintre componentele reţelei se realizează
prin cablurile şi echipamentele specifice, iar legătura logică este stabilită prin sistemul de operare. Sistemul
de operare al reţelei este o colecţie de programe prin care sunt gestionate resursele reţelei (echipamente,
programe, aplicaţii etc.). Nodurile reţelei pot fi servere sau staţii de lucru.

6.3. Mediile Internet, Intranet şi Extranet

6.3.1. Mediul Internet
Mediul Internet este un ansamblu de retele de calculatoare interconectate care impreuna cu miile de
calculatoare individuale (terminale, statii de lucu) si milioane de utilizatori , constituie comunitatea Internet
care are la dispozitie un mediu informational si de calcul cu foarte multe servicii informatice si resurse (baze
de date diverse, biblioteci de programe, documentatii, etc.). Mediul Internet constituie un ansamblu complex
de arhitecturi, componente fizice si sisteme de operare, care trateaza in mod egal atat minicalculatoarele
sau retelele de calculatoare, cat si PC-urile sau maiframe-urile. Facilitatile mediului au o importanta egala,
iar componentele sale se comporta una fata de alta fara nici o discriminare.
Astfel, mediul Internet este un ansamblu de retele de calculatoare la nivel mondial ce realizeaza
conectarea a milioane de calculatoare si care reprezinta:
calculatoare guvernamentale si ale institutiilor natiunilor din intreaga lume;
calculatoare ale miilor de universitati si scoli din intreaga lume; sisteme de
calcul ale marilor corporatii (Microsoft, IBM, Digital, etc.); sisteme de
calcul ale unor organizatii si fundatii stiintifice, culturale, sociale;
calculatoare ale marilor agentii de presa si de televiziune din intrega lume;
calculatoare ale marilor edituri din lume;
calculatoare ale milioanelor de utilizatori din intreaga lume.
Din punct de vedere arhitectural, mediul Internet este de fapt o retea gigantica de retele de
calculatoare raspandita la nivel mondial si care inglobeaza diverse produse harware si software ce
gestioneaza o mare colectie de baze de date ce contin informatii si servicii de toate tipurile, acestea fiind
accesibile de la orice calculator (terminal) conectat la retea in orice loc si la orice moment.
 6.3.1.1. Concepte şi termeni
Înţelegerea distincţiei dintre termenii: Internet si World Wide Web (WWW)
Internet - calculatoare conectate în reţea; o reuniune de reţele. Internetul a pornit ca o reţea de 4
calculatoare a 2 universităţi americane: Reţeaua ARPANET, ce avea rolul de a menţine legătura Intre cele
doua centre stiinţifice. Treptat, aceasta s-a extins la nivel militar. Reţeaua oferea posibilitatea transmiterii
informaţiilor către un alt calculator din reţea in cazul In care unul era scos din uz.
Există diferite tipuri de reţele, dintre care cele mai importante sunt:
Wide Area Network (WAN) un calculator dintr-o anumita reţea comunica cu
un alt calculator aflat la o distanta foarte mare (chiar în alta ţară).
Local Area Network (LAN) calculatoarele sunt localizate foarte aproape unele
de altele, In aceeaşi clădire, sau birou.
World Wide Web (WWW) - o multitudine de pagini de informaţie scrise în format html.
Hypertext Markup Language (HTML) este un limbaj cu ajutorul căruia se scriu pagini pentru World
Wide Web. Limbajul HTML îi permite textului să includă diferite fonturi, diferite imagini grafice si legături.
Hypertext oferă o metoda de prezentare a textului, imaginilor, sunetelor si filmelor ce sunt legate într-un mod
nesecvenţial.

Definirea şi înţelegerea termenilor: HTTP, URL. hyperlink, ISP, FTP

Hypertext Transport Protocol (HTTP) este o metodă prin care paginile WWW sunt transferate prin
reţea.
Uniform Resource Locator (URL) este o adresa a unei resurse existenta pe Internet ce oferă legături
între două documente din WWW. Fiecare resursă existenta pe Internet are propria ei adresa de identificare,
sau un URL, care specifică serverului unde să o găsească. URL poate folosi diferite protocoale cum ar fi:
FTP si HTTP.
Hyperlink este o adresă cu ajutorul căreia se pot face legături cu alte pagini de web, adresa prin
intermediul caruia se trece de la un document web la altul.
ISP (Internet Service Provider): este cel care oferă servicii de acces la Internet
FTP este un protocol (sistem de reguli şi proceduri ce guvernează comunicaţia dintre doua
dispozitive). Mai precis un protocol de aplicaţii, adică oferă schimbul de date dintre aplicaţiile existente
într-o reţea. Altfel spus FTP este un proces ce permite schimbul de fişiere intre două calculatoare. FTP
suporta diferite comenzi ce permit transferul bidirecţional de fişiere binare şi ASCII între diferite
calculatoare. Acest protocol este instalat împreună cu utilităţile oferite de TCP/IP ca protocol standard folosit
pentru a comunica de-a lungul Internetului.

Înţelegerea alcătuirii şi structurii unei adrese web

Orice calculator aflat în reţea are o anumita adresa (adresa IP) ce îi permite să fie identificat în mod
unic în cadrul reţelei.
Adresa IP este formată din adresa de reţea si adresa calculatorului care primeşte mesajul. Ea
reprezintă un număr pozitiv reprezentat pe 32 de biţi.
Ca structura generală, o astfel de adresă este de forma clasa.reţea.gazdă, adică:
 o parte care indica tipul adresei;
 o parte care identifică reţeaua la care este conectat sistemul
 o alta care identifică conexiunea prin care sistemul se leagă la reţea.
Clasa adresei - în funcţie de clasa căreia îi aparţine adresa, numărul de biţi rezervaţi pentru celelalte
câmpuri va fi diferit. Exista patru clase de adrese: clasa A, clasa B, clasa C si clasa D.
Adresele din A utilizează primii 8 biţi pentru identificarea reţetei, iar următorii 24 de biţi pentru
identificarea gazdelor. Adresele din această clasă au în prima poziţie bitul 0; următorii 7 biţi ai primului octet
7
identifică reţeaua fizică, deci pot exista pana la 128 (=2 ) adrese disponibile, iar următorii 24 de biţi identifică
24
calculatorul (host-ul) conectat la reţea. O reţea din aceasta clasa poate avea un număr de 15.777.214 (=2 )
calculatoare.
 Adresele din clasa B utilizează primii 15 biţi pentru identificarea reţelei, iar următorii 15 de biţi
pentru identificarea gazdelor, Aceste adrese au în primele doua poziţii biţii 1 si 0; următorii 14 biţi identifică
15
reţeaua fizică, iar ultimii 15 biţi identifica calculatorul conectat la reţea (55.534=2 valori).
Adresele din clasa C prezintă în primele trei poziţii biţii 1, 1, si 0; următorii 21 de biţi identifică
21
reţeaua - pot exista pana la 2.097.151 (=2 ) reţele cu aceasta adresă - iar următorii 8 biţi identifica
calculatorul conectat la reţea - deci într-o reţea din această clasa pot exista pana la 254 calculatoare.
Adresele din clasa D sunt deocamdată neutilizate şi încep cu grupul 1110 în primele patru poziţii, iar
restul de 28 de biţi sunt rezervaţi. În prezent sunt utilizate aceste adrese pentru difuzarea mesajelor de la un
sistem către un grup de sisteme din reţeaua globala.
În concluzie, va trebui în primul rând cunoscută adresa de reţea si apoi adresa calculatorului care
primeşte mesajul. De pildă: în adresa 192.158.0.3, numerele 192.158 corespund adresei de reţea iar numerele
0.3 corespund adresei calculatorului care primeşte mesajul.

Cunoaşterea termenului browser web – aplicaţie de navigare pe internet – şi utilitatea acesteia

Web Browser-ul este o aplicaţie cu ajutorul căreia se pot face schimburi de date cu diferite
calculatoare din reţea prin intermediul paginilor web. La o anumita cerere aplicaţia va verifica daca ea ajunge
unde trebuie si abia apoi va deschide pagina respectivă. Cele mai cunoscute browsere web sunt Internet
Explorer (Microsoft), Opera, Netscape Navigator.

Cunoaşterea noţiunii de motor de căutare şi utilitatea acestuia

Motorul de căutare este un program disponibil pe Internet cu ajutorul căruia se pot căuta diferite
informaţii referitoare la un subiect anume. Această căutare se realizează după o cheie de căutare (un anumit
cuvânt sau o anumită combinaţie de cuvinte) şi are ca rezultate afişarea adreselor paginilor ce conţin cuvântul
respectiv. Cele mai cunoscute motoare de căutare sunt: Google, Yahoo, Altavista.

Înţelegerea termenilor cookie, cache

Cookie este informaţia accesată pe un site de web, păstrată pe harddisk-ul vizitatorului de site, astfel
încât acesta să-şi poată aminti identitatea utilizatorului cât şi preferinţele acestuia din considerente de
minimizare a timpului necesar unei eventuale reaccesări a aceluiaşi site.
Cache este locul unde se păstrează temporar informaţii (pagina de start din Internet Explorer, ultimile
pagini vizitate) astfel încât, în momentul executării unei astfel de comenzi, calculatorul nu mai accesează
legătura la Internet ci ia informaţii din cache-ul situat pe harddisk.

6.3.1.2. Aspecte de securitate

Cunoaşterea termenului de site web protejat - utilizarea de nume de utilizator şi parolă
Există site-uri care oferă posibilitatea păstrării confidenţialităţii datelor dumneavoastră.
De aceea pentru a avea acces la date va trebui sa aveţi creat un cont si anume va trebui să aveţi un
nume de utilizator (username) si o parola. Cu acest nume de utilizator si cu parola puteţi avea acces la datele
din contul dumneavoastră. Exemplu de site web protejat este orice site de mail.

Înţelegerea termenului de certificat digital

0 data cu dezvoltarea reţelei Internet, a apărut necesitatea autentificării unor documente în format
electronic transmise în reţea. Dezvoltarea sistemelor de plata non-cash, a comerţului electronic, a telefoniei
mobile şi, în general a tuturor mijloacelor de transmisie de date care necesita criptare sau autentificare a
condus la crearea unei noi situaţii juridice.
Certificatele oferă un mecanism cu ajutorul căruia se câştigă o încredere mai mare in legătură dintre o
cheie publică şi entitatea care deţine cheie privată corespunzătoare. Un certificat este o declaraţie semnată
digital cu referire la o anumita cheie publică, certificatul fiind semnat de emitentul său (cel ce deţine o altă
pereche de chei publice si private). De obicei, certificatul mai conţine şi alte informaţii referitoare la cheia
privată, ca de exemplu informaţii despre cei care au acces la cheia privată corespunzătoare. De aceea, atunci
când eliberează un certificat digital emitentul atesta validitatea legăturii dintre cheia publică şi informaţiile
referitoare la identitatea celor care o accesează.
Cele mai folosite certificate se bazează pe standardul ITU-T X. 509. Aceasta este o tehnologie
fundamentală folosită în Windows 2000 PKI (Public Key Infrastructure). Trebuie însă reţinut că acesta nu
este singurul mod de certificare.

Înţelegerea termenului de criptare a datelor şi utilitatea acesteia

Criptarea sau codificarea datelor este procesul cu ajutorul căruia informaţia este greu de descifrat sau
de citit. Scopul criptării este acela de a nu permite persoanelor neautorizate accesul la anumite date în timpul
transmiterii lor sau atunci când sunt păstrate pe diferite suporturi magnetice. Pentru a decodifica datele este
necesara o cheie de decodificare. Au apărut diferite tipuri de codificări imposibil de spart ce au condus la
discuţii foarte mari deoarece aceste coduri pot fi folosite de organizaţiile teroriste pentru comunicare.

Conştientizarea pericolului infectării unui computer cu viruşi printr-un fişier descărcat de pe

Internet
Virusul este un program care se ascunde în aplicaţiile existente pe calculator sau în orice altă
aplicaţie. Principalul scop al acestor programe este acela de a se autoreproduce cât mai des posibil pentru a
ocupa cât mai mult spaţiu pe disc. Un alt scop al acestuia este acela de a bloca aplicaţia respectivă.
Astfel că atunci când copiaţi anumite fişiere pe calculator de pe Internet exista pericolul ca aceste
fişiere să conţină diferiţi viruşi care să ducă la funcţionarea necorespunzătoare a sistemului de operare. De
aceea trebuie ca atunci când copiaţi ceva de pe Internet să verificaţi fişierele respective cu ajutorul unui
program antivirus.

Conştientizarea riscului de a fi subiectul unei fraude atunci când este folosit un card de credit
pe Internet
Nu este tocmai recomandat să utilizaţi cărţile de credit pentru a cumpăra diferite produse de pe
Internet, deoarece exista pericolul de a fi făcut public contul dumneavoastră de card şi atunci altcineva ar
putea folosi banii din contul dumneavoastră.

Înţelegerea termenului de Firewall

Firewall-ul este un sistem de securitate, de obicei este o combinaţie de hardware si software, cu
scopul de a proteja o reţea împotriva ameninţărilor ce vin din partea altor reţele, ca de exemplu Internetul.
Firewall-urile împiedică comunicarea directă cu calculatoarele externe ei şi viceversa. În locul comunicării
directe toate informaţiile sunt conduse de un proxy server în afara reţelei. Firewall-ul înregistrează atât
volumul de informaţii schimbat cu celelalte calculatoare cât şi încercările persoanelor neautorizate de a
obţine acces la date.

Un firewall poate să:

 monitorizeze căile de pătrundere în reţeaua privată, permiţând în felul acesta o monitorizare

mai bună a traficului şi deci o detectare mai uşoară a încercărilor de infiltrare;
 blocheze la un moment dat traficul spre şi dinspre Internet;
 selecteze accesul în spaţiul privat pe baza informaţiilor conţinute în pachetele de date;
 permită sau interzică accesul la reţeaua publică, de pe anumite staţii de lucru specificate;
 şi, la fel de important, poate izola spaţiul privat de cel public, realizând interfaţa între cele
două.

Pe de altă parte, o aplicaţie firewall nu poate:

  interzice importul/exportul de informaţii dăunătoare vehiculate ca urmare a acţiunii
răutăcioase a unor utilizatori aparţinând spaţiului privat (ex: căsuţa poştală şi ataşamentele);
 interzice scurgerea de informaţii pe alte căi care ocolesc firewall-ul (acces prin dial-up ce
nu trece prin router);
 apăra reţeaua privată de utilizatorii ce folosesc sisteme fizice mobile de introducere a datelor în
reţea
 (USB Stick, dischetă, CD, etc.)
 preveni manifestarea erorilor de proiectare ale aplicaţiilor ce realizează diverse servicii,
precum şi punctele slabe ce decurg din exploatarea acestor greşeli.

De aceea, pentru o protecţie maximă împotriva pericolelor din Internet, pe lângă un firewall mai este nevoie
şi de alte componente de pază.

Proxy server este o componentă a unui firewall care organizează traficul pe Internet de la o reţea
LAN, cât şi către o reţea LAN. El decide dacă lasă diferite mesaje să treacă prin reţea, oferă acces la reţea şi
filtrează diferitele cereri venite din partea utilizatorilor deoarece unele dintre ele pot veni de la persoane
neautorizate.
Un server proxy este un computer care funcționează ca intermediar între un browser Web (cum ar fi
Internet Explorer) şi Internet. Serverele proxy ajută la îmbunătăţirea performanţei Web, stocând câte o copie
a paginilor Web utilizate frecvent. Atunci când un browser solicită o pagină Web stocată în colecţia (cache)
serverului proxy, pagina este furnizată de serverul proxy, mai rapid decât deplasarea pe Web. De asemenea,
serverele proxy ajută la îmbunătăţirea securităţii, filtrând unele tipuri de conţinut Web şi software-urile rău
intenţionate.
Serverele proxy sunt utilizate cel mai mult de către reţele din organizaţii şi firme. De obicei,
persoanele care se conectează la Internet de acasă nu utilizează un server proxy.
6.3.2. Mediul Intranet
Tehnologia Intranet reprezintă la momentul actual soluţia optimă pentru interconectarea
calculatoarelor din reţeaua unei firme sau organizaţii. Obiectivul urmărit de Intranet ţine de transformarea
sistemului informaţional al întreprinderii într-un mediu simplu, atractiv şi interactiv. Intranetul mai poate fi
considerat ca o implementare a tehnologiilor Internet în cadrul unei organizaţii, deşi el nu implică neapărat şi
conectarea la reţeaua publică globală reprezentată de Internet. Printre avantajele acestei tehnologii enumerăm
pe următoarele:
♦ aplicaţii distribuite numeroase (publicaţii, forumuri de discuţii, poştă electronică etc.);
♦ integrarea bazelor de date din întreprindere;
♦ costuri şi complexitate reduse;
♦ regândeşte sistemul informaţional existent;
♦ asigură independenţă de orice departament sau specialist informatic.
Intranetul asigură o serie de resurse tehnice, financiare şi strategice. Dintre resursele tehnice
menţionăm utilizarea tehnologiilor standardizate şi evolutivitate tehnologică. Gratuitatea produselor program
existente, arhivarea standard fără costuri, utilizarea reţelelor existente şi eliminarea costurilor poştale
reprezintă doar câteva din resursele financiare oferite de Intranet. Partajul cunoştinţelor, organizarea timpilor
de lucru şi formarea profesională continuă vizează resursele strategice oferite de Intranet.
Arhitectura unui Intranet este foarte asemănătoare cu cea de tip client-server cu deosebirea că rolul
staţiilor de lucru este mult diminuat. Datele se stochează centralizat pe acelaşi tip de echipamente, o parte din
datele procesate fiind preluate de pe staţiile de lucru pe servere, iar controlul aplicaţiilor şi al mediilor de
operare se face mai mult prin servere decât prin staţiile de lucru. Aplicarea acestei tehnologii vizează
următoarele domenii:
♦ informaţie/documentare (rapoarte juridice, memorie colectivă, noutăţi/ştiri, cunoaşterea colectivităţi);
♦ lucru colaborativ (pregătirea reuniunilor, telereuniuni, forumuri de discuţii);
♦ comunicare electronică (poşta electronică, transferuri de documente, grupuri de lucru on-line);
♦ formare profesională interactivă (autoformare, sesiuni individualizate la distanţă, reorganizarea timpilor de
formare profesională etc.);
♦ accesul publicului (spaţii informaţionale interactive, calculatoare sau posturi de primire, teleproceduri).

6.3.3. Mediul Extranet

În ultima vreme reţeaua Extranet a fost dezvoltată în cadrul telecomunicaţiilor. Firme diferite ca
dimensiune au adoptat acest model întrucât s-a demonstrat practic că reprezintă cea mai ieftină şi logică
soluţie prin care poate fi condusă o afacere şi poate fi pusă în legătură cu partenerii ei. Extranetul este o
aplicaţie bazată pe protocolul reţelei Internet (IP) ce rulează între o companie şi partenerii săi. Reprezintă un
Intranet extins care permite comunicarea între diverse organisme exterioare, cum ar fi cele ale clienţilor,
furnizorilor etc. Acest tip de reţea îi vizează numai pe partenerii aflaţi în exteriorul companiei, fiind destinată
în principal celor mai importanţi parteneri. Aplicaţiile Extranet aparţin următoarelor categorii: documentaţie
on-line, spaţii de lucru cu sau fără interactivitate, spaţii de exprimare a cerinţelor etc.
Diferenţele dintre Internet, Intranet şi Extranet pot fi realizate prin intermediul următoarelor criterii:
♦ tip de acces: Internet – deschis, Intranet – privat, Extranet – controlat;
♦ utilizare: Internet – public, Intranet – membrii organizaţiei, Extranet – partenerii de afaceri;
♦ tipul informaţiei: Internet – general, Intranet – proprietar, Extranet – partajare selectivă.
Literatura de specialitate menţionează patru modele de reţele Extranet, un model fiind definit printr-o
combinaţie logică de opţiuni pentru asigurarea securităţii în dezvoltarea afacerilor pe reţea în exteriorul
companiei, în funcţie de partenerii şi obiectivele firmei. Aceste modele sunt următoarele:
♦ modelul de acces protejat în intranet. Potrivit acestui model utilizatorilor li se permite accesul direct în
Intranet-ul organizaţiei, fără a utiliza reţeaua Internet. Restricţiile de acces sunt asigurate sub diverse forme
permiţând, spre exemplu, servicii diferite în cazul clienţilor, furnizorilor etc.;
♦ modelul comerţului electronic care este dezvoltat special pentru tranzacţii de tip bussiness to bussiness.
Protecţia şi securitatea este asigurată prin protocoale speciale în criptarea şi decriptarea mesajelor;
♦ modelul aplicaţiilor specializate este folosit în situaţia firmelor care au relaţii de afaceri cu parteneri
numeroşi. Reţeaua Extranet restricţionează accesul prin protocoale şi metode de autentificare speciale. În
acest caz costul asigurării securităţii este mare, dar beneficiile sunt importante întrucât clienţii află preţurile
în intervale de timp mai mici (mai puţin de un minut), lansează comenzi şi verifică stadiul acestora fără ca
firma să plătească un angajat care să preia toate aceste mesaje;
♦ modelul site-ului protejat cu o simplă parolă, care este cel mai simplu, uşor de creat şi cu o investiţie
minimă în ceea ce priveşte securitatea, ceea ce-l face însă să fie şi cel mai nesigur.
Acest tip de reţea, dacă constituie un spaţiu privat, oferă o serie de avantaje în raport cu reţeaua
Internet, cum sunt: performanţă, calitatea serviciilor, securitate. Global, Extranet-urile prezintă şi alte
avantaje printre care menţionăm pe următoarele:
♦ facilitează legături interservicii;
♦ implementează canale informaţionale mai eficiente;
♦ securizează informaţia.
În ceea ce priveşte sistemele informaţionale, reţeaua Extranet prezintă anumite avantaje, şi anume;
♦ implementare mai puţin costisitoare pentru firmele care dispun deja de site-uri web sau de reţea Intranet;
♦ interfaţă conversaţională pentru utilizatorii săi, avantajul utilizării tehnologiilor Internet;
♦ capacitate de a integra evoluţiile viitoare din punct de vedere al conţinutului, a numărului de utilizatori etc
 BIBLIOGRAFIE
1. AIRINEI D., ş.a., Tehnologii informaţionale pentru afaceri, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, Iaşi, 2005
2. AIRINEI D., ş.a., Introducere în informatica economică, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003
3. BAN M.-T., Dicţionar explicativ de calculatoare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994
4. BĂDUŢ M., Calculatorul în trei timpi, Editura Polirom, Iaşi, 2001
5. BEEKMAN G., Computer confluence. Exploring Tomorrow’s Technology, Prentice Hall, New
Jersey, 2001
6. BROOKSHEAR G. J., Introducere în informatică, Editura Teora, Bucureşti, 1998
7. COURTER G., AMEQUIS A., Ghidul dumneavoastră în lumea calculatoarelor, Editura All,
Bucureşti, 1998
8. CURTEANU S., BUJOR A., Introducere în utilizarea bazelor de date, Ed. MatrixRom, Bucureşti,
2004
9. CURTEANU S., Tehnologia informaţiei, curs şi aplicaţii, Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”, Iaşi,
2002
10. DICKSON G. W., DeSANCTIS G., Information Technology and Future Entreprise, Prentice Hall,
New Jersey, 2000
11. FĂTU T., ş.a., Sisteme de operare, Editura PROJUVENTUTE, Focşani, 1999
12. FILIP MARIA, GRAMA ANA, Medii de programare. Abordări teoretice, Editura Fides, Iaşi, 1998
13. FOTACHE M., Baze de date relaţionale. Organizare, normalizare şi interogare, Editura Junimea,
Iaşi, 1997.
14. GEORGESCU, M., ş.a., Birotica. Instrumente şi metode de lucru, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2005
15. GIBBS M., Reţele de calculatoare pentru începători, Editura Teora, Bucureşti, 1995
16. GRAMA, A., ş.a., Sub Windows să învăţăm Word, PowerPoint, FrontPage şi Internet, Ed. Sedcom
Libris, Iaşi, 2004
17. HUTCHINSON S. E., SAWYER S. C., Computers, Communications, Information.A User’s
Introduction, Irwin McGraw-Hill, 2000
18. LUNGU I. Ş.A., Baze de date – organizare, proiectare şi implementare, Editura All, Bucureşti, 1995
19. MICROSOFT, Bazele reţelelor de calculatoare. Manual pentru administrarea reţelelor LAN şi
WAN, Editura Teora, Bucureşti, 1997
20. MUELLER S., PC depanare şi modernizare, Editura Teora, Bucureşti, 1998
21. NIŢCHI S., RACOVIŢAN D., Bazele prelucrării informaţiilor şi tehnologie informaţională, Editura
Intelcredo, Deva, 1995
22. NORTON P., Secrete PC, Editura Teora, Bucureşti, 1995
23. O’BRIEN J., Introduction to Information Systems, Irwin McGraw-Hill, 2001
24. PARKER D., STARETT B., CD-ROM, Editura Teora, Bucureşti, 1995
25. PATRICIU V., Criptografia şi securitatea reţelelor de calculatoare, Editura Tehnică, Bucureşti,
26. PERSON R., Utilizare Windows. Manual de utilizare complet, Editura Teora, Bucureşti, 1995
27. ROSCH W. L., Totul despre hardware, Editura Teora, Bucureşti, 1998
28. SĂNDOIU M., SĂNDOIU D. I., Descoperiţi PC-ul!, Editura Elisavaros, Bucureşti, 2000
29. SCORŢESCU FL., Informatică economică, suport de curs, Iaşi, 2007
30. SURCEL T. Ş.A., Informatică economică, Editura Calipso, Bucureşti, 2004
31. TAMAŞ ILIE, ş.a., Bazele tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, Editura InfoMega, 2004
32. TANENBAUM A. S., Reţele de calculatoare, Editura Agora, Bacău, 2000
33. WATTERS C., Dictionary of Information and Technology, Academic Press, 1995