I

Care Este Planul

O să geată sa auzit în întuneric și a lovit ceva solid. Sunetul m-a fă cut
să mă trezesc și am întins mâ na, că utâ ndu-mi frenetic armele. Mâ na
mea a lovit ceva – nu puteam să spun ce – care a că zut cu un zgomot
puternic.
"Tă cere!" spuse o voce din apropiere. — Nu ne pot vedea, dar trag
după sunete.
Vocea – era a lui Tore – m-a tras tot restul drumului și mi-am
amintit unde mă aflam.
Pescărușul , nava lungă a lui Hastein, că pitanul meu, și Ursul , nava
lui Ivar cel fă ră oase, erau ancorate, unul lâ ngă altul, în mijlocul
râ ului Sena. Eram adâ nc în inima lui Franciei.
Amurgul că dea câ nd m-au smuls de pe malul râ ului, unde mă
înconjuraseră ră zboinicii franci. Fiind prea periculos să încerce să
navigheze în întuneric prin apele necunoscute ale Senei, Hastein și
Ivar hotă râ seră să aștepte noaptea în mijlocul râ ului, câ t mai
departe posibil de arcașii franci care pâ ndeau de-a lungul ță rmului.
Tore și Odd erau ghemuiți în apropiere, cu arcurile pregă tite cu
să gețile încordate, uitâ ndu-se dintre scuturile strâ nse de-a lungul
Pescărșului .
— Vezi ceva? şopti Tore.
Odd clă tină din cap. — Nu, a ră spuns el. — Linia ță rmului este prea
departe, iar umbrele copacilor de-a lungul lui ascund prea multe.
Totuși, este undeva acolo, a adă ugat el, ară tâ nd ușor în amonte cu
mâ na liberă , — judecâ nd după unghiul ultimei să geți care a lovit
partea laterală .
Am avut noroc să mă aflu în viață ; norocos că m-am întors
nevă tă mat de la periculoasa misiune de cercetare la care mă
trimiseseră liderii armatei noastre. Încă mai simțeam teama de a ști
că timpul morții mele era aproape. Încă o dată , împotriva orică rui
pronostic, supraviețuisem. Încă o dată , din motive cunoscute numai
de ei, Norna alesese să nu taie firele vieții mele, ci, în schimb, mă
ținuseră în viață și fă cuse parte din marele tipar al destinului pe care
îl țeseau; soarta tuturor oamenilor si a lumii însasi. Am avut norocul
să tră iesc, dar moartea mea se simțise atâ t de aproape și atâ t de
sigură , încâ t nu puteam scă pa de strâ nsoarea din inimă .
După -amiaza urmă toare, tâ rziu, am ajuns la Ruda, orașul franc de-a
lungul râ ului pe care armata noastră îl capturase și și-l fă cuse bază
militară . Nu voiam să mă întorc la casa lui Wulf, că pitanul francez, în
care fusesem cazat înainte de a fi trimis în misiunea de cercetă tori.
Dacă aș fi fost singur, m-aș fi dus la palat, unde și -au fă cut
adă posturile restul echipajului lui Pescă rușului . Dar nu eram singur.
Aveam un prizonier.
Câ nd i-am deschis ușa casei și am pă șit înă untru, Wulf, care stă tea la
masa din camera principală , s-a gră bit să se ridice în picioare.
Pentru o clipă a ră mas fă ră cuvinte de surprindere. Poate crezuse –
sau chiar sperase – că sunt mort.
Destul de repede, totuși, și-a recă pă tat atâ t stă pâ nirea de sine, câ t și
vocea și a început să protesteze tare.
— Nu mă așteptam să te întorci aici. Orașul este calm acum și în
pace. Nu mai avem nevoie de protecția ta.
Ceea ce a spus era adevă rat. Cea mai mare parte a armatei noastre
avea tă bă ra pe o insulă de pe râ u, chiar în amonte de Ruda, mai
degrabă decâ t în oraș, iar Ragnar, regele de ră zboi al armatei, le
interzise oamenilor noștri să hă rțuiască cetă țenii orașului. În
curâ nd, s-ar putea să ne confruntă m cu principala armată a
Francilor. Ragnar nu dorea o populație ostilă în spatele nostru de
care să se ocupe, pe lâ ngă o forță de asediu, dacă ar fi trebuit să ne
apă ră m de după zidurile lui Ruda.
— De ce te-ai întors aici? a continuat Wulf. De ce nu stai cu restul
oamenilor că pitanului tă u în palatul contelui?
Bertrada, soția lui Wulf, stă tea în spatele lui, strâ ngâ ndu-și mâ inile,
cu o expresie îngrijorată pe față . Ș tiam că nu putea înțelege ce
spunea - Wulf îmi vorbea în propria mea limbă , mai degrabă decâ t în
versiunea latină vorbită de franci. Dar furia lui era evidentă din
tonul vocii. Fă ră îndoială că se temea că aș putea să mă jignească . De
fapt, începuse.
Am ară tat în spatele meu.
— M-am întors la tine acasă datorită ei. Ea este prizoniera mea. Am
nevoie de spațiu în care să fie în siguranță .
Cu siguranță Wulf ar putea înțelege asta. O femeie – în special una la
fel de tâ nă ră și dră guță ca prizoniera mea – nu putea fi gă zduită într-
o sală plină de ră zboinici înră dă cinați.
— Ești îngrijorat pentru siguranța ei? a exclamat el și și-a dat ochii
peste cap – un gest insolent care m-a înfuriat. Nu este aceasta o
femeie pe care ai ră pit-o? Dacă bună starea ei te îngrijorează atâ t de
mult, de ce ai luat-o? Cu siguranță ar fi fost în siguranță dacă ai fi
lă sat-o cu oamenii ei!
— Am ră mas fă ră mâ ncare, a continuat Wulf. Atâ ta timp câ t flota ta
este pe râ u și țara noastră este atacată de armata ta, nu pot să -mi iau
nava - nu pot face comerț. Nu pot câ știga nimic cu care să cumpă r
mâ ncare pentru propria mea familie. Nu-mi permit să hră nesc două
guri în plus. Ea este problema ta. Ea nu este preocuparea mea.
Genevieve, prizoniera mea, stă tea chiar în pragul ușii, trâ ntită pe
spate de perete, privindu-ne obosită . Se poticnise de oboseală de
mai multe ori în timpul scurtei plimbari de la râ u pâ nă la casa lui
Wulf și pă rea că ar putea adormi pe picioare în orice moment.
M-am simțit aproape la fel de obosit precum ară ta Genevieve. Eram
aproape de epuizare înainte ca Hastein și Ivar să mă salveze și de
atunci dormisem puțin. Francii fuseseră supă rați că o pierduseră pe
Genevieve câ nd credeau că salvarea ei era asigurată . Arcașii pe care
i-au trimis tâ râ ind pe malul râ ului ținuseră un foc constant, chiar
dacă ineficient, asupra noastră în timpul nopții.
Nimeni de la bordul celor două nave nu fusese lovit, dar după ce
fusesem vâ nat timp de câ teva zile de franci, fluierul ocazional al unei
să geți care trecea pe deasupra capului meu, nevă zută în întuneric,
sau zgomotul loviturii joase lovind partea laterală a navei, erau
suficiente pentru a-mi ține nervii în stare de nervozitate și a fă cut
imposibil să am un somn să nă tos.
— Vom discuta mai tâ rziu problema hranei, i-am spus lui Wulf.
Deocamdată , trebuie să mă odihnesc. Ne vei oferi amâ ndurora
mâ ncare și bă utură și un loc unde să dormim.
A deschis gura ca pentru a protesta în continuare, dar l-am
întrerupt.
— Nu te întreb, Wulf, l-am întrerupt eu. Fă cum ți se spune.
Am dormit restul după -amiezii și toată noaptea. Câ nd m-am trezit
devreme a doua zi dimineață , eram înfometat. Pâ nă și terciul subțire
de orz pe care Bertrada îl gă tise pentru a întrerupe postul nopții a
fost delicios. Am terminat repede un castron plin și i-am înmâ nat
vasul gol înapoi Bertradei pentru a-l umple. Ea îi aruncă o privire lui
Wulf, iar câ nd el dă du din cap, ea pă și spre vatră , scoase o altă porție
din oala atâ rnată deasupra focului mic și mi-o întinse înapoi.
Genevieve a pă șit pe ușa care ducea în camera din spate și a ră mas o
clipă , clipind din ochi și pă râ nd confuză . Cu o seară înainte le
spusesem lui Wulf și Bertradei să -i pregă tească un palet în camera
din spate, unde dormeau ei și copiii lor. Am crezut că se va simți mai
în siguranță și, speram, că se simțea mai bine fiind din nou printre
oamenii ei. Wulf și Bertrada pă ruseră surprinși. Presupun că au
crezut că am luat-o captivă , mă car în parte, pentru a avea plă cerea
unei femei în patul meu.
Wulf a observat că mă uitam în camera din spate și s-a întors și a
vă zut-o pe Genevieve.
— Este că lugă riță , a spus el, întorcâ ndu-se înapoi că tre mine.
Se pare că era încă enervat că m-am întors și era înclinat să se certe.
— Ț i-ai dat seama de asta? Ș tii ce înseamnă asta?
— Ea mi-a spus, am spus.
— Este o femeie sfâ ntă . De ce ai luat-o? Ce vei face cu ea? a întrebat
el.
— Intenționez să o vâ nd.
Wulf fă cu ochii mari, întoarse capul și privi din nou la Genevieve.
— Nu poți, spuse el cu o voce mai blâ ndă . Este atâ t de tâ nă ră . Ș i ea
și-a dedicat viața slujirii lui Dumnezeu.
Ce conta mai mult pentru Wulf, m-am întrebat – vâ rsta ei sau că era
o preoteasă a Hristosului Alb?
Mi-a spus că prima lui soție și cele două fiice ale lor fuseseră luate de
Northmen câ nd Ruda fusese cotropită cu câ țiva ani în urmă . Vă zâ nd-
o pe Genevieve, i-a adus în minte amintiri dureroase ale acelei
pierderi?
— Intenționez să o vâ nd înapoi familiei ei, i-am explicat. Pe lâ ngă
faptul că este o preoteasă , este de sâ nge nobil. Ea spune că tată l ei
este conte. Va plă ti bine ca să o recupereze nevă tă mată . Sau așa
speram.
Lumina din cameră s-a stins brusc. M-am întors și l-am vă zut pe
Torvald stâ nd chiar în pragul ușii deschise. Se putea mișca usor
pentru un bă rbat atâ t de mare.
— Tu vei veni cu mine, mi-a spus el. Ragnar ține un consiliu de
ră zboi cu Hastein, Ivar și Bjorn. Ei doresc să vorbească cu fiecare
dintre cercetași și să -i întrebe despre ceea ce au observat.
În timp ce îmi împingeam scaunul pe spate și mă ridicam, Torvald
adă ugă :
— Trebuie să -ți aduci și prizonierul. Ș i tu, a spus el, ară tâ nd spre
Wulf, Hastein a spus că vei veni și tu.
Ragnar își ținea consiliul în sala mare a palatului contelui. M-am
bucurat că , fusesem chemat să mă prezint acolo în fața lui din alt
motiv decâ t să ră spund pentru o greșeală . Câ nd am intrat în hol,
Torvald a ară tat că tre o bancă de lâ ngă un peretele de lâ ngă ușă .
— Tu și femeia așteptați aici, i-a spus el lui Wulf.
Ragnar și fiii să i Ivar cel fă ră oase și Bjorn Ironsides erau așezați în
spatele unei mese lungi.
Hastein se plimba în faţa ei. Patru ră zboinici – i-am recunoscut pe
toți ca cercetași din că lă toria noastră în susul râ ului – stă teau în
apropiere. Einar, tovară șul meu, era printre ei. Hastein îmi spusese
că se întorsese cu bine de la misiunea de cercetă tori, dar nu
avusesem nicio șansă să vorbim, pentru că fusesem recuperat de
nava lui Ivar, mai degrabă decâ t de Pescăruș . Einar a dat din cap
câ nd m-a vă zut și s-a uitat la Genevieve curios.
Hastein s-a uitat la Torvald și la mine în timp ce ne apropiam, apoi a
spus:
— Ah, iată -l pe Halfdan. El este ultimul dintre ei.
— Trei dintre cercetași nu s-au întors? întrebă Ragnar.
Opt dintre noi fuseseră trimiși în misiunea de a gă si armata francă .
Hastein dă du din cap.
— Doi de pe malul de sud și unul de la nord.
— Ș i a fost la fel de aproape să se întâ mple și cu acesta, a adă ugat
Ivar, ară tâ nd spre mine. Câ nd l-am gă sit, era înconjurat de ră zboinici
franci. El ucisese pe patru dintre ei, iar pe restul îi ținea la distanță
câ nd am ajuns la el. Erau aproape treizeci. Este norocos să tră iască ,
pentru că era mult mai în amonte decâ t ne-am propus să ne
aventură m. Dar tocmai câ nd ne pregă team să întoarcem coră biile și
să ne întoarcem la Ruda, am vă zut fum ridicâ ndu-se din față , de-a
lungul liniei râ ului, iar Hastein a insistat să investigă m dacă ar putea
fi de la un semnal.
— Ai aprins un semnal de foc? m-a întrebat Ragnar, cu o expresie
disprețuitoare pe față . Era o privire la care mă așteptam câ nd
apă ream în fața lui.
Nu credeai că asta i-ar putea atrage pe franci în poziţia ta? Așa te-au
descoperit?
Se pare că pă catele mele din trecut nu fuseseră uitate sau iertate.
Simțeam cum îmi crește temperamentul. Nu fusese vina mea că
fusesem forțat să -l ucid pe unul dintre propriii noștri ră zboinici și
mă certasem cu altul. Dar Ragnar crezuse că așa era și se aștepta clar
să mă fi purtat prostesc din nou câ nd că utau.
— Francii m-au gă sit deja și m-au prins în capcană pe malul râ ului,
am ră spuns eu strâ ns din dinți. Nu aveam nimic de pierdut în acel
moment prin aprinderea unui foc. Nu am avut niciun motiv să fac
asta voluntar și de fapt nu am vrut ca focul să fie un semnal. Fylgja
mea – spiritul meu gardian – poate că mi-a ghidat mâ na câ nd am
aprins focul, nu inteligența mea. De fapt, Ivar avea dreptate. Am avut
că m-au gă sit în viață .
Ingeniozitatea mea – sau norocul meu – îl impresionase în mod clar
pe Ivar. Acum și Bjorn se uita la mine cu o nouă expresie de
aprobare pe chip. Ragnar pă rea mult mai puțin impresionat. Cel
puțin nu vorbea despre spâ nzurarea mea, totuși.
— Ară tați cercetașilor ce faceți. i-a spus Ragnar lui Hastein.
Hastein ne-a fă cut semn să ne apropiem de masă . Un sul de
pergament fusese desfă șurat. Bă nuiam că fusese jefuită de la vreo
biserică sau mă nă stire, pentru că era acoperită pe o parte cu scriere
latină . Hastein desenase o hartă brută pe spatele bucă ții de
pergament. Pâ nă acum nu era mare lucru – era puțin mai mult decâ t
o singură linie ondulată care trecea în diagonală pe pergament. În
apropiere, pe masă , era o sticlă cu o pensulă mică în ea și o lungime
scurtă de scâ ndură cu o canelură superficială , similară ca formă cu
linia pictată pe pergament, tă iat în suprafața acestuia.
— În timp ce eu și Ivar eram pe râ u, că utâ ndu-vă , a spus Hastein,
adresâ ndu-se tuturor cercetașilor, am luat notă de cursul râ ului, de
curbele și întorsă turi și le-am marcat pe această tablă . Apoi l-am
copiat pe această hartă .
— Aceasta este pe Ruda, explică el, ară tâ nd spre un cerc pictat la un
capă t al liniei, lâ ngă partea de sus a foii de pergament. Ș i acesta este
cursul râ ului Sena în amonte de Ruda, unde ai cercetat.
— Înțelegeți cu toții ce semnifică asta? întrebă Ragnar.
Am dat din cap și câ țiva cercetași au mâ râ it în semn de
consimță mâ nt.
— Vreau ca fiecare dintre voi să ne povestească despre orice trupă
francă pe care a vă zut-o – câ te și ce tip… și să ne ară tați unde de-a
lungul râ ului le-ați vă zut. a spus el. Ș i dacă ați localizat orașe sau
drumuri și puteți marca locația lor pentru noi.
A fost o idee inteligentă . Deși Ragnar ne explicase, bă nuiam că
Hastein se gâ ndise la asta. Din pă cate, cei mai mulți dintre bă rbați
nu mai vă zuseră pâ nă acum nici mă car o hartă simplă . Că pitanii de
nave și conducă torii de armate, precum Hastein și Ragnar, se ocupă
de astfel de lucruri, dar oameni liberi simpli și fermieri, nu. Drept
urmare, au avut dificultă ți în a pune în relație locațiile în care au
cercetat în zona rurală francă pe o bucată goală de pergament
întinsă pe masă în fața lor.
Râ nd pe râ nd, cercetașii au fă cut un pas înainte și și-au spus
poveștile despre ceea ce vă zuseră . Toți, de ambele maluri ale râ ului,
vă zuseră patrule de cavalerie francă . Stabilirea exactă a locului unde
îi vă zuseră era însă o altă chestiune. Pe mă sură ce fiecare bă rbat
vorbea, Hastein devenea vizibil din ce în ce mai frustrat.
În cele mai multe cazuri, ei au putut estima doar aproximativ unde
fuseseră observate trupele france și chiar și asta se baza în primul
râ nd pe faptul că Hastein și Ivar știau unde de-a lungul râ ului fusese
lă sat pe ță rm fiecare cercetă tor.
În cele din urmă , am ră mas doar cu Einar. Einar a fă cut un pas
înainte și și-a atins harta cu degetul.
— Este un oraș mare pe aici, la sud de Ruda. spuse el, ară tâ nd spre o
zonă sub linia râ ului.
Am gă sit un drum care traversează țara de la nord la sud, care cred
că este același drum care duce spre sud de la Ruda. L-am urmat și m-
a condus în orașul pe care l-am vă zut aici. Mulți ră zboinici franci
sunt în el și este protejat de un zid înalt. Am urmă rit orașul mai mult
de o zi. Patrule de ră zboinici că lare au intrat și ieșit frecvent.
— Ești sigur că orașul este aici? întrebă Hastein, bă tâ nd cu degetul
în locul spre care ară tase Einar. După experiențele sale cu ceilalți
cercetași, a pă rut sceptic.
Einar ridică din umeri.
— Nu pot spune cu certitudine. Nu este ușor să compar distanțele pe
care le-am parcurs, a spus el, fă câ nd semn spre pergament.
Hastein oftă .
— Dar dacă am dreptate că drumul pe care l-am vă zut este același
drum care merge spre sud de Ruda, atunci și orașul pe care l-am
vă zut se află la sud și cred că ar fi cam acolo.
— Einar are dreptate, m-am oferit eu voluntar. Există un oraș franc
undeva în acea zonă . Eu însumi nu l-am vă zut, dar prizonierul pe
care l-am capturat mi-a spus despre asta. Ea l-a numit Evreux.
Am pronunțat cu dificultate ciudatul nume franc.
—Ș i ea a spus că este pe drumul care duce spre sud de la Ruda. Ș i eu
am că lă torit o vreme pe acel drum, deși eram în sudul orașului. Ș i
același drum duce în cele din urmă la un alt oraș, chiar mai la sud, pe
care ea l-a numit Dreux. Cred că Dreux ar fi pe aici, am adă ugat,
ară tâ nd spre hartă , sub locul pe care îl indicase Einar.
— Aici? esti sigur? Ș i există un drum care merge de la nord la sud
care face legă tura între aceste două orașe și Ruda? întrebă Hastein.
Am dat din cap.
Folosind pensula mică și sticla de lichid închis la culoare, se aplecă
peste masă și trase o linie care trecea pe hartă de la cercul care
marca locația orașului Ruda, apoi a marcat linia cu încă două cercuri
unde Einar și cu mine indicasem că se aflau cele două orașe. Se
îndreptă , pă râ nd mulțumit.
Ivar își puse mâ inile în spatele capului și se lă să pe spate în scaun.
— La ce ne folosește asta? Fă ră să se adreseze cuiva anume.
M-am întrebat și eu acelasi lucru. Hastein l-a ignorat și mi s-a
adresat din nou.
— Mai devreme, la bordul Pescă rușului , mi-ai spus că ai vă zut un
numă r mare de trupe france la un fort. Unde era fortul?
— Aici. Mai este un drum care merge spre est de acest al doilea oraș,
de la Dreux, am explicat, trasâ nd linia cu degetul. Prizonierul meu
mi-a spus că acest drum duce în cele din urmă la un oraș mare pe
care francii îl numesc Paris. Este mai mare chiar și decâ t Ruda. Am
gă sit armata francă aici, chiar lâ ngă drumul care duce de la Dreux la
Paris. Mi-am așezat degetul pe harta unde am estimat că am vă zut
uriașul fort franc.
Hastein se uită la hartă , încruntat.
— Spui că i-ai vă zut aici? a intrebat el.
Am dat din cap.
— Ești sigur că ai că lă torit atâ t de departe în sud? Este departe de
râ u. Te-am lă sat pe ță rm, la nord de această zonă .
— Da, i-am spus.
Cu câ t studiam harta și mă gâ ndeam la locul în care că lă torisem, cu
atâ t mă simțeam mai încreză tor.
— Am fost acolo. Ș i sunt sigur că era fost principala armată francă
cea pe care am vă zut-o.
— Spui că ai gă sit principala armata francă ? interveni Ragnar.
Din tonul vocii sale, el era clar sceptic. M-am întrebat dacă ar fi fost
tot atâ t de gră bit să se îndoiască de cele spuse de mine dacă fortul ar
fi fost vă zut de un alt cercetaș.
— De ce crezi asta? a continuat el. Toți cercetașii, de pe ambele
maluri ale râ ului, au vă zut trupe france.
— În mare parte au vă zut patrule de ră zboinici că lare. Le-am vă zut
și eu. Dar ră zboinicii pe care i-am vă zut aici construiau un fort, i-am
explicat, ară tâ nd din nou spre zona hă rții pe care o indicasem
anterior. Un fort imens, pentru a le închide tabă ra. Mulți, mulți
bă rbați lucrau la acest fort. Pereții să i, câ nd vor fi terminați, vor fi la
fel de înalți și la fel de puternici ca cei care înconjoară Hedeby și vor
închide o zonă aproape la fel de mare. Era un fort construit pentru a
ține o armată - o armată foarte mare.
Ivar și Bjorn schimbară priviri.
— Câ ți ră zboinici ai vă zut acolo? întrebă Ivar.
— Nici nu am încercat să îi numă r, i-am spus. Erau mult prea mulți.
Dar am vă zut mulți, mult mai mulți decâ t au luptat aici la Ruda.
Existau unită ți de ră zboinici că lare în mișcare în mod constant în
toată această zonă și am vă zut, de asemenea, soldați de infanterie
mă rșă luind spre fort – două coloane, se întindeau atâ t de departe pe
drum, încâ t nu le-am putut vedea sfâ rșitul.
— Din ce direcție veneau soldații de infanterie? întrebă Ragnar.
În timp ce vorbea, Hastein a pictat un pă trat pe hartă în care am
spus că am vă zut fortul. Se pă rea că l-am convins, cel puțin, de
locația fortului.
— Din est, mai departe în interior, am ră spuns. Din direcția
Parisului.
— Dacă a vă zut atâ t de mulți soldați franci de infanterie, s-ar putea
ca Halfdan a gă sit adunarea principală a armatei france, i-a spus
Hastein lui Ragnar, care se lă să pe spă tarul scaunului cu o
încruntă tură adâ ncă pe față . Pă rea de parcă ura să admită că armata
francă ar fi putut fi gă sită de mine.
Ragnar tă cu o vreme, tră gâ ndu-și de barbă în timp ce gâ ndea. În cele
din urmă a vorbit.
— Pâ nă acum, regele francilor i-a convocat pe toți: nobilii și
servitorii lor – vor fi în mare parte cavalerie – precum și trupele din
garnizoanele acelor orașe care nu pot fi atacate de noi. Aceștia erau
probabil soldații de infanterie pe care i-a vă zut. Ș i acum toți se
adună , ca ră spuns la porunca regelui lor. Tabă ra fortificată pe care a
gă sit-o la sud de râ u s-ar putea să fie locul unde se vor întâ lni. El a
clă tinat din cap și a oftat. Totuși, alți cercetași au vă zut ră zboinici
că lare, mulți, mulți dintre ei, și pe malul de nord al Senei. Ce face
regele francilor? Care este planul lui?
— Mi se pare că regele franc și-a împă rțit armata, a sugerat Hastein.
Se pare că a plasat forțe mari de ambele maluri ale Senei.
— Hmm... Ivar mormă i. Dacă este așa, regele lor joacă un joc lent și
prudent, dar unul inteligent. El își propune să ne împiedice să
obținem provizii. Își folosește trupele că lare, care se pot deplasa
rapid prin țară , pentru a strâ nge un laț în jurul Rudei. Dacă grupurile
noastre de raid continuă să iasă , unul câ te unul îi va prinde și îi va
ucide. Ș i dacă nu mai putem face raiduri, în cele din urmă vom
ră mâ ne fă ră mâ ncare. Vom deveni mai slabi în timp ce armata lui se
adună și devine mai puternică . Apoi, odată ce va ajunge la putere
maximă , fă ră îndoială că va defila spre Ruda. Dacă nu luă m nava și
ne retragem în aval înainte de a pune orașul sub asediu, vom fi
prinși aici.
— Eu, unul, nu vreau să lupt din spatele acestor ziduri, a spus Bjorn.
Pâ nă acum tă cuse. Nu vă d niciun profit în asta. Acesta este un oraș
franc. O vom pă ră si oricum pâ nă la urmă . De ce să irosești vieți
apă râ ndu-l?
— Bjorn are dreptate, spuse Ivar. M-am să turat de acest oraș
împuțit. Bă rbații nu sunt meniți să tră iască așa, atâ t de mulți atâ t de
apropiați. Simt că fiecare respirație pe care o trag în piept a fost deja
respirată de alți zece bă rbați.
— Deci, voi doi ne sfă tuiți să luă m ceea ce am câ știgat și să navigă m
în aval de râ u, că tre mare? întrebă Ragnar.
Ivar și Bjorn dă dură din cap.
— Fiii mei, a spus Ragnar, clă tinâ nd din cap, locuiesc în Irlanda de
prea mult timp. Vorbesc ca niște vite adevă rate. Ivar se uită la el, dar
nu spuse nimic.
Cuvintele lui Ivar m-au fă cut să -mi amintesc ceva ce uitasem să -i
spun lui Hastein ieri, în oboseala și ușurarea mea că am fost salvat.
— Am gă sit una dintre grupurile noastre de raid câ nd cercetam, am
spus. Francii i-au prins pe câ mpie. Am vă zut unde au murit.
— Vezi, tată ? Este așa cum am spus, se ră sti Ivar. A început deja.
Pâ nă acum, trei dintre grupurile noastre de raid nu s-au întors. Fă ră
îndoială că toți au fost prinși și uciși de cavaleria francă . Este timpul
să negociem ră scumpă ră ri pentru cei dintre prizonierii noștri pe
care francii sunt dispuși să -i ră scumpere și să ne facem planuri să
plecă m. Am venit să le nă vă lim pă mâ nturile, nu să ne stabilim aici.
— Sau să fim îngropați sub ele, a adă ugat Bjorn.
Am crezut că sugestia lui Ivar a fost una bună . Am sperat să ne
putem ră scumpă ra rapid prizonierii și să pă ră sim pe Frankia. Am
așteptat cu neră bdare să scap de Genevieve. Ș i m-am să turat de
acest ră zboi, să vă d atâ ta moarte. M-am să turat să ucid oameni cu
care nu mă certam.
— Vă d un pericol în planul regelui franc, spuse Hastein.
— Asta am tot spus, încuviinţă Ivar, dâ nd din cap energic şi dâ ndu-i
un ghiont pe Bjorn cu cotul. Hastein este de acord cu noi, tată .
Trebuie să facem planuri acum să pă ră sim acest oraș.
Hastein clă tină din cap.
— Nu! Vă d un pericol pentru franci. Ai dreptate, Ivar. Împă rțindu-și
forțele, francii pot opri raidurile noastre deocamdată . Dar dacă ar fi
nevoie, câ t de repede își poate reuni regele armata?
— Mi-a trecut același gâ nd prin minte, a spus Ragnar.
— L-am adus aici pe că pitanul francez a că rui navă am capturat-o. a
continuat Hastein. Poate că va putea ră spunde la această întrebare.
Întorcâ ndu-se că tre Torvald, a spus: Adu-l aici pe Wulf.
Wulf pă rea nervos câ nd Torvald îl aducea să stea în fața mesei și
pă rea să nu știe ce să facă cu mâ inile lui. În cele din urmă le-a bă gat
în centură , la spate, apoi a tras aer adâ nc în piept și a lă sat-o să iasă
încet.
— Câ t de departe în sus, deasupra Rudei, ai că lă torit? l-a întrebat
Hastein.
— Pâ nă la Paris, ră spunse Wulf. Mi-am dus nava, Rândunica , la Paris
pentru a vinde mă rfuri acolo.
— Câ t de departe este Parisul dea lungul râ ului? întrebă Ragnar.
— Cu Rândunica ? Ea nu este o navă rapidă , mai ales dacă trebuie să
vâ slim. Ș i, de obicei, sunt multe de fă cut în acea că lă torie. Sena este
uni râ u ca un șarpe ră sucit, cu siguranță .
— Câ t timp îți ia să că lă torești în amonte de la Ruda la Paris? întrebă
Ragnar, pă râ nd neră bdă tor.
— Ș apte zile, mai mult sau mai puțin, cu Rândunica, ră spunse Wulf.
Este mai rapid să că lă torești pe uscat, dacă cauți viteza. Dar mai ușor
de transportat marfă cu nava. Desigur, a adă ugat el, navele tale sunt
mult mai rapide decâ t ale mele. Pariez că poți face că lă toria în
jumă tate din acest timp.
— Există treceri de râ uri? întrebă Hastein. Vaduri sau poduri?
— Fă ră vaduri, ră spunse Wulf, clă tinâ nd din cap. Râ ul este prea lat și
prea adâ nc. Ș i primele poduri peste ea sunt la Paris. Nu există nicio
trecere în aval de acolo, cu excepția unui feribot sau două în satele
de-a lungul râ ului.
Cuvintele lui Wulf pă reau să -i facă pe plac lui Hastein și Ragnar, deși
nu înțelegeam de ce. S-au uitat unul la altul și au zâ mbit.
— Asta e tot deocamdată , îi spuse Hastein lui Wulf, fă câ ndu-i semn
cu mâ na. Poți pleca.
— Ce complotezi tu și Hastein, tată ? întrebă Ivar. Am mai vă zut acea
privire în ochii tă i.
— Deocamdată , nimic, ră spunse Ragnar. Ș i ai dreptate, Ivar, adă ugă
el cu sâ rguință . Ar trebui să mergem mai departe și să discută m cu
francii și să începem să negociem ră scumpă ră ri pentru prizonierii
noștri. Îi va încuraja pe oamenii noștri să știe că în curâ nd își pot
schimba prizonierii pe argint. Ș i aveți dreptate că nu putem continua
să trimitem raiduri. Vom pierde prea mulți oameni în fața francilor.
— Ș i după ce prizonierii vor fi ră scumpă rați, a întrebat Bjorn, vom
pleca?
— Poate că da, ră spunse Ragnar. Poate că nu. Dar toți bă rbații ar
trebui să folosească acest timp, în timp ce așteaptă în tabă ră și nu
pot ataca, pentru a-și îngriji armele și a-și repara armura, dacă este
necesar. Ș i toți arcașii, a adă ugat el, uitâ ndu-se la mine, ar trebui să
se asigure că au o cantitate mare de să geți. Poate că , după ce vor fi
plă tite ră scumpă ră rile, vom pleca. Dar trebuie să ne asigură m că
armata este pregă tită pentru ră zboi.
O Pace
Wulf luase literalmente demiterea lui Hastein și pă ră sise palatul
pentru a se întoarce acasă , lă sâ nd-o pe Genevieve singură pe bancă .
— Suntem pe aici, i-am spus, vorbindu-i în propria ei limbă. Ne vom
întoarce la Wulf acasa acum.
— De ce am fost adusă aici? a intrebat ea.
M-am intrebat și eu acelasi lucru. Cu siguranță nu fusese nevoie de
ea la consiliul de ră zboi.
— Nu știu, am ră spuns.
Tonul vocii mele era aspru și neprietenos. Încă nu puteam să -mi
cură ț din minte felul în care mă simțeam acolo lâ ngă râ u, știind că
voi muri, așteptâ nd ca francii să mă atace. Câ nd pericolul amenință ,
poate fi un lucru ră u să ai prea mult timp de gandit. Nimeni nu poate
scă pa de soarta lui și este poate cea mai adevă rată mă sură a unui om
– sau așa mi-a spus odată fratele meu, Harald – cu câ t curaj
întâ lnește o moarte sigură . Harald însuși nu ară tase nicio teamă
câ nd își întâ lnise propriul final. Frica pe care o simțisem acolo lâ ngă
râ u și frigul de la ea care încă stă ruia în inima mea, m-au fă cut să mă
simt rușinat. Nu eram potrivit să fiu fratele lui Harald. Cum aș putea
spera să -i ră zbun moartea?
Genevieve îi alertase pe franci despre prezența noastră acolo, lâ ngă
râ u. Dar pentru ea, nu aș simți această rușine. Pe nedrept, am
învinuit-o pentru asta.
În mod clar, auzise ostilitatea din vocea mea, pentru că și-a
îndepă rtat repede privirea și și-a întors capul la o parte.
— Nu pleca încă , a spus o voce din spatele meu. Era Hastein. Hai să
mergem la mine. Vreau să vorbesc cu tine și cu prizonierul tă u. Ș i i-
am spus lui Cullain să pregă tească o masă specială . Este cel mai mic
lucru pe care l-am putut face, pentru ceea ce ai realizat. Mă gâ ndesc
că nu ai mâ ncat bine de câ teva zile.
În timp ce mergeam în spatele lui Hastein și Torvald prin holurile
palatului, Genevieve m-a întrebat cu o voce liniștită :
— Cine sunt acești doi bărbați?
— El este căpitanul meu, i-am spus, arătând spre Hastein. Numele lui
este Hastein. El este un lider foarte puternic printre danezi. El este un...
Jarl .
Ultimul cuvânt l-am spus în propria mea limbă. Nu m-as putea gandi
la nici un cuvânt în latină cu același înțeles.
Genevieve se încruntă .
— El ce este? ea a intrebat.
M-am gâ ndit la contele de Ruda, care stă pâ nise peste acest oraș
înainte să -l luă m de la el.
Ș i Genevieve spusese că tată l ei era contele mai multor orașe și
ținuturi din jurul lor.
— Ai spus că tatăl tău este contele de Paris? Am întrebat.
Ea dădu din cap.
— Parisul este unul dintre județele lui, a spus ea. Sunt și alte orașe.
Domnește el acele orașe pentru Regele francilor?El este
administratorul regelui pentru ei.
— Un Jarl este aproape la fel. El conduce un district mare pe
pământurile noastre, în numele regelui nostru.
— Și celălalt bărbat?
— Numele lui este Torvald. El este cârmaciul lui Hastein pe nava lui și
este al doilea la comandă.
— Este un gigant, a spus ea, cu uimire în voce. Am auzit povești
despre așa ceva, dar niciodată nu m-am gândit să văd una cu ochii
mei.
M-am întrebat dacă toți Francii știau la fel de puține ca ea despre
lumea din afara propriilor meleaguri. Torvald era un bă rbat foarte
înalt, desigur, și era robust, dar nu era un adevă rat uriaș. Toți cei din
poporul meu știau că adevă rații giganți sunt mult mai mari decâ t
Torvald. Ei tră iesc departe de bâ ntuielile oamenilor, în Niflheim,
ținuturile îndepă rtate, înghețate, care sunt întotdeauna acoperite cu
gheață și ză padă , sau în regatul lor montan îndepă rtat și ascuns,
Jotunheim.
Am intrat în încă perile lui Hastein, unde ochii mei au vă zut o
priveliște minunată . Că pitanul meu se angajase într-adevă r să mă
ră splă tească , pentru că se pregă tise un adevă rat festin.
O gâ scă uriașă , cu pielea maronie și stră lucitoare de gră sime care
picura, se pră jea. O oală de fier era cuibă rită într-un pat de că rbuni
care fusese greblat pe o parte a vetrei, iar aburul savuros care se
ridica din ea adă uga mirosul de ceapă înă bușită și alte legume la
aroma delicioasă a pă să rii pră jite. Două pâ ini proaspete ză ceau pe
masă lâ ngă un bloc de brâ nză considerabil. Totuși, cel mai binevenit
dintre toți era un ulcior mare de ceramică , umplut pâ nă la refuz cu
bere brună .
Câ nd gâ sca a fost gata, iar Cullain o tă iase și ne-a servit, mă simțeam
bine după al doilea ulcior de bere și mă simțeam destul de liniștit.
Pâ nă și Genevieve, care fusese la fel de supă rată ca o pisică dusă
într-o cameră plină de câ ini câ nd am intrat prima oară în
apartamentul lui Hastein, pă rea să se fi relaxat oarecum, după ce a
bă ut o ceașcă de vin.
Hastein se gâ ndise să i-o ofere, bă nuind în mod corect că berea
poate să nu fie pe gustul ei. Pă rea deranjată , totuși, de paharul mare
ornamentat cu argint în care Cullain îi servise vinul.
— Acesta este un potir! protestase ea. Este menit să dețină numai
sângele sfințit al lui Hristos.
— Sunt păgâni, Doamna mea, a răspuns Cullain. Ei nu inteleg.
Stăpânul meu admiră asta cană numai pentru frumusețea lucrării
sale și pentru faptul că este din argint solid. A vrut să te onoreze
servindu-ți vinul într-o cană atât de bună.
Cuvintele lui Cullain m-au tulburat. M-am întrebat de ce a vrut
Hastein să o onoreze pe Genevieve. Pă rea un lucru ciudat. De altfel,
de ce o invitase să ia masa cu noi? De obicei, nu îi trata pe prizonieri
așa.
— Prizonierul tă u este o captură bogată , mi-a spus Torvald. Am
auzit că tată l ei este conte. Dacă este adevă rat, ar trebui să primești
mult argint pentru ea. Ș i pare să fie și dră guță , deși își ascunde
înfă țișarea sub gluga și rochia aceea mohorâ tă . Dacă tată l ei este
bogat, de ce se îmbracă atâ t de simplu?
— Este preoteasă , i-am spus. Hainele sunt ceea ce poartă ei.
— Este că lugă riță , a spus Hastein, corectâ ndu-mă .
— Da, am fost de acord. Așa spunea și ea.
— Sunt ca monahii din mă nă stirile pe care le-am jefuit, aici și în
Irlanda, i-a explicat Hastein lui Torvald. Numai că ele sunt femei.
— Cum îl cheamă prizonierul tă u? întrebă Hastein.
— Genevieve, i-am spus. Ea ridică privirea la sunetul numelui ei,
realizâ nd că vorbim despre ea.
— Ș i ea este cu adevă rat fiica unui conte? Ești sigur de asta?
— Da, am ră spuns. Ș i din ceea ce a spus ea, cred că el este unul
puternic. El conduce mai mult de un oraș.
Hastein se uită la Genevieve apreciativ. A fi în centrul atenției pă rea
să o sperie pe Genevieve, iar ea își coborî privirea.
— Întreabă -o în ce orașe conduce tată l ei.
— Tatăl meu este contele de Angers și Tours, și Blois, și Nevers, și
Autun și Auxerre, și Paris, a spus ea, câ nd i-am tradus întrebarea lui
Hastein.
Am fost surprins de ră spunsul ei. Nu mi-am dat seama că tată l ei
domnea atâ t de multe orașe. Hastein pă rea surprins și el.
— Întreabă -o cum se numește tată l ei, a spus el.
— Robert, a ră spuns ea câ nd am întrebat-o. Și se numește Robert cel
Puternic, pentru că este unul dintre Cei mai mari războinici ai regelui
Carol și un lider al armatelor. Nu se teme de nimeni. El nu se va teme
de tine - el va încerca să te omoare pe tine și pe toți oamenii tăi, a
adăugat ea sfidătoare.
Torvald zâ mbi la ră spunsul ei. Ș i el a fost numit cel Puternic, deși
numele lui se datora forței sale personale.
— Este un premiu destul de bogat, a spus Hastein. Ar trebui să te
descurci foarte bine cu asta. Foarte bine într-adevă r. Spune-i că va
trebui să scrie un mesaj pentru a fi livrat tată lui ei. Poate ea să scrie?
a întrebat el.
Am întrebat. Genevieve dă du din cap.
— Desigur, spuse ea.
— Îți voi spune ce ar trebui să scrie, a continuat Hastein. Îi vei
explica asta. Vrem ca ea să -și asigure tată l că este în siguranță și
nevă tă mată .
S-a oprit și s-a uitat la mine.
— Este nevă tă mată ?
M-am înroșit și am dat din cap. Nu mă așteptam la o astfel de
întrebare. Torvald a râ s la reacția mea.
— O alegere înțeleaptă , atunci câ nd ai de-a face cu femei din
nobilimea lor. Îți va aduce o ră scumpă rare mai bogată . spuse
Hastein. Îi va spune tată lui ei că este nevă tă mată , dar dacă el nu
plă tește o ră scumpă rare prompt, se va teme că ră pitorii ei își vor
face plă cerile de ea. Asta îl va încuraja să plă tească un preț mare – și
să -l plă tească rapid.
— Ce zice? întrebă Genevieve, privind de la Hastein la mine.
— Își dorește să scrii un mesaj pe care îl vom da tatălui tău, i-am spus.
— Deci putem să aranjăm ca răscumpărarea ta să fie plătită.
— Ce să-i spun? a intrebat ea. Pă rea plină de speranță și
neră bdă toare.
Nu am vrut să -i repet cuvintele lui Hastein.
— Vom discuta mai târziu, i-am spus.
Câ nd ne-am întors în cartierul lui Hastein de la consiliul lui Ragnar,
el adusese cu el harta pe care o desenase, precum și sulul, pensula
mică și sticla de cerneală . Hastein desfă cu acum sulul și cu cuțitul
tă ie din el încă o bucată de pergament. Genevieve gâ fâ i. Mi-a întins
bucata de pergament, cu pensula și sticla.
— Scrii latina la fel de bine cum vorbești, nu-i așa? a intrebat el.
Am dat din cap.
— Ajută -o să scrie mesajul și să mi-l aducă înapoi câ nd a terminat.
De asemenea, am de gâ nd să -l pun pe episcopul pe care l-am
capturat aici, la Ruda, să scrie unul pentru a-l trimite celorlalți mari
preoți ai creștinilor din aceste meleaguri. Plă nuiesc să -i pun pe listă
pe toți preoții și că lugă rii pe care îi ținem acum prizonieri și să
spună că îi vom vinde pe toți ca sclavi dacă nu vor fi ră scumpă rați. Ș i
vom arde toate mă nă stirile și bisericile dintre locul ă sta și mare,
dacă nu ne plă tesc pentru a le cruța.
Hastein râ nji.
— Îmi place această parte, a spus el. Îmi face plă cere să storc
argintul de la ei.
Soarele cobora spre orizont câ nd Genevieve și cu mine ne-am întors
de la palat la casa lui Wulf. Purtam un sac mare de ră dă cinoase, unul
mai mic de orz și o șuncă proaspă tă de la un porc sacrificat recent,
învelite în pâ nză . Mi le-a dat Cullain, după ce îi spusese lui Hastein
protestul lui Wulf că nu mai avea mâ ncare.
— Nu am cunoscut niciodată un negustor care să nu țină undeva un
depozit de argint secret, ră spunsese Hastein. Ș i majoritatea au mai
multe tezaure ascunse în locuri diferite. Acesta este modul în care se
protejează împotriva necazurilor neașteptate. Bă nuiesc că Wulf ar
putea cumpă ra mai multă mâ ncare dacă ar fi cu adevă rat disperat.
Pur și simplu nu dorește să dezvă luie că are o bogă ție ascunsă
despre care noi nu știm. Dar putem împă rtă și cu el unele dintre
alimentele noastre. Nu ar trebui să ai rații slabe din cauza zgâ rceniei
lui Wulf, ni tu, nici prizonierul tă u.
În timp ce mergeam, m-am simțit din nou nedumerit că Hastein o
invitase pe Genevieve să ia masa cu noi. De câ teva ori în timpul
mesei, el remarcase câ t de plă cut îi pă rea înfă țișarea și, odată , chiar
mă rugase să -i traduc cuvintele lui. M-am simțit foarte ciudat fă câ nd
asta. Ea, în schimb, roșise, dar nu pă ruse nemulțumită .
— Am vorbit cu Wulf în timp ce el și cu mine așteptam la palat, spuse
Genevieve, întrerupându-mi gândurile. L-am întrebat de ce locuiești la
el acasă."
Bă nuiam că această întrebare îl fă cuse pe Wulf inconfortabil. Nu și-
ar dori ca niciun Frank, cu atâ t mai puțin fiica unui conte, să știe că a
ajutat armata noastră să intre în Ruda.
— Mi-a spus că el și nava lui au fost capturate de Oamenii din Nord
care l-au folosit într-un șiretlic pentru a ajunge cu războinicii aproape
de oraș și să treacă prin poarta râului. El a spus că căpitanul tău era
liderul piraților care îl capturase și ți-a ordonat să-i protejezi pe Wulf
și pe familia lui, pentru că oamenii din Ruda ar fi putut crede, în mod
eronat, că i-a ajutat de fapt pe Oamenii de Nord câștigă orașul.
A fost o minciună mai inteligentă decâ t m-aș fi așteptat de la Wulf.
Poate că Hastein avea dreptate. Poate avea un tezaur ascuns de
argint.
— A fost o bunătate la care nu m-aș fi așteptat de la oamenii tăi, a
spus ea.
Genevieve îmi spusese de mai multe ori că ne consideră criminali și
pirați.
— Wulf mi-a spus că i-ai salvat viața soției, în noaptea când Ruda a
căzut. Ai ucis unul dintre propriii tăi războinici pentru a o salva, a
spus ea.
Am fost surprins că Wulf a oferit voluntar această informație.
A rămas tăcută mult timp, apoi a continuat în cele din urmă.
— Îți doresc să știi că sunt recunoscătoare pentru felul în care m-ai
tratat. Pentru ce... pentru ceea ce tu nu ai făcut. Mi-a fost foarte frică,
dar ai acționat cu onoare.
Eu nu am raspuns. Nu vroiam recunoștința ei.
Voiam doar argintul pe care avea să -l aducă ea – și să scap de ea.
A doua zi dimineața, am pă ră sit casa lui Wulf dimineața devreme, de
îndată ce m-am trezit, înainte ca restul gospodă riei să înceapă să se
agite. M-am să turat să mă aflu în structura înghesuită și înfundată ,
dar mai mult decâ t atâ t, nu mi-am dorit să o vă d pe Genevieve. În
plus, Ragnar spusese la consiliu că toți arcașii ar trebui să folosească
această perioadă pentru a-și reînnoi stocul de să geți, iar propria
mea aprovizionare era pâ nă acum îngrozitor de scă zută .
Am rupt postul de noapte în palatul contelui de Ruda, cu echipajul
Pescăruşului . Tore, în calitate de că pitan al arcașilor de pe nava lui
Hastein, începuse deja să acționeze la comanda lui Ragnar.
— Am gă sit o cameră aici, în palat, unde ră zboinicii contelui
depozitau arme și echipamente suplimentare. mi-a spus el. Sunt
multe mă nunchiuri de să geți acolo. Îți voi ară ta unde este. Odd, cu
mine și restul bă rbaților din echipajul nostru cu arcuri ne-am
umplut deja tolbele de acolo.
Camera în care m-a condus Tore era un depozit mult mai simplu
decâ t mă așteptam din cuvintele lui.
Era adevă rat că acolo erau depozitate multe arme suplimentare,
inclusiv mă nunchiuri de să geți. Dar camera mare, deschisă , conținea
și tot ceea ce era necesar pentru fabricarea sau repararea armelor și
a armurii. Era o forjă , o nicovală și unelte de fieră rie.
— Să gețile sunt aici, spuse Tore, mergâ nd spre colțul camerei unde
erau stivuite mă nunchiuri de să geți legate.
— Ce pă rere ai despre ele? am întrebat. El a ridicat din umeri.
— Am vă zut să geți mai bune, dar am vă zut și mai rele.
Am luat un pachet și am examinat să gețile din el. Nu erau atâ t de
lungi câ t îmi fă ceam eu să gețile – asta ar afecta câ t de departe
puteau fi trase și forța cu care vor fi trase. Ș i arborele lor erau de
asemenea mai subțire.
— Ai tras cu vreuna? am întrebat. Tore avea un arc lung, așa cum
aveam și eu, și era unul puternic. Arcurile noastre erau prea
puternice pentru ca ceilalți arcași de pe navă să poată trage ușor.
— Da, a ră spuns el. Sunt puțin cam ușoare. Fă ră îndoială că ele vor
face același lucru și cu arcul tă u. Dar este mai bine să le ai pe astea
decâ t să fugi în mijlocul unei bă tă lii.
— Crezi că va avea loc o bă tă lie? Încă una? Speram să facem cum și-a
dorit Ivar și să pă ră sim Frankia înainte să se întâ mple asta.
— Ragnar este regele de ră zboi al armatei, a ră spuns Tore, de parcă
asta ar fi ră spuns la întrebarea mea.
Am dezlegat cordonul care fixa două mă nunchiuri și am început să
bag să geți într-una dintre tolbele mele.
În timp ce fă ceam asta, am observat dincolo de mă nunchiurile
stivuite de să geți, lungimi de cherestea uscată care nu fuseseră încă
despicată și tă iată în arbori. M-am dus și am luat unul.
— Există și aici un sac mare plin cu pene de gâ scă și multe vâ rfuri de
să geți nemontate, a spus Tore voluntar.
Asta era mai bine. Am folosit să gețile francilor pentru a umple o
tolbă - cea de rezervă pe care o luasem de la un mort. Dar aș fi putut
face destule să geți noi, potrivite ca lungime și greutate și bune
pentru puterea arcului meu, pentru a-mi umple tolba principală -
cea care conținea rezerva mea ră masă de să geți pe care le aduceam
cu mine în această că lă torie. Aveam mai multă încredere în să gețile
pe care le fă ceam eu, mai multă siguranță că vor ajunge acolo unde
țintesc eu.
Munca a durat aproape patru zile de trudă lungă și obositoare. Mi-
am petrecut o zi întreagă , și o parte din alta, împă rțind cheresteaua,
modelâ nd despică turile în arbori pe care le-am îndreptat la că ldura
unui foc mic și tă iâ nd cote la un capă t al fiecă rui arbore și
strâ ngâ ndu-l pe celă lalt pentru a lua priza unui cap de fier. A fost
nevoie de încă o zi întreagă pentru a împă rți pene în bucă ți pentru a
le prinde și a le atașa de noile mele să geți cu smoală și legă turi din
fir fin. În sfâ rșit, am folosit mai mult pitch pentru a monta vâ rfurile
metalice, apoi le-am ascuțit.
Am terminat în seara celei de-a patra zile și am să rbă torit împreună
cu Tore, Odd și ceilalți membri ai echipajului lui Pescă rușului ,
împă rțind mai mult de câ teva reprize de bere bogată și amețitoare
dintr-un butoi, despre care Tore spunea că fusese jefuit dintr-o
mă nă stire.
În timp ce lucram la noile mele să geți, stă team în fiecare noapte la
palat cu echipajul. În noaptea după ce ne-am întors de la consiliul lui
Ragnar, i-am explicat lui Wulf că nu voi ră mâ ne în fiecare noapte în
casa lui. La urma urmei, avea dreptate... orasul era in siguranta
acum. Nu credeam că Genevieve va îndră zni să pă ră sească casa lui,
avâ nd în vedere că Ruda era ocupată de armata noastră . Dar i-am
spus lui Wulf că , ori de câ te ori era plecată , îl voi face responsabil
pentru a mă asigura că ea nu se ră tă cește și nu va suferi vreun ră u.
Totuși, după ce am fost plecat timp de patru zile și patru nopți
întregi, am crezut că este prudent să -mi verific prizonierul. Era
tâ rziu și cerul se întunecase de mult pâ nă câ nd mi-am întors pașii
oarecum instabili spre casa lui Wulf, purtâ nd cele două tolbe ale
mele care erau acum pline de să geți.
Câ nd am ajuns acasă la Wulf și am intrat câ t de liniștit am putut,
focul fusese oprit în vatră și toți se culcaseră . Din spatele ușii închise
că tre camera din spate, sforă iurile lui Wulf ră sunau ca un vuiet
instabil al tunetului îndepă rtat. Am amestecat jarul pâ nă câ nd s-au
aprins suficient pentru a-mi da o lumină slabă pentru a vedea și mi-
am sprijinit tolbele bine umplute de peretele de lâ ngă cufă rul meu.
Corpul meu se simțea lipicios și murdar. Mi-am amintit cu dor de
baia din casa lungă a tată lui meu. Mi-am amintit de ziua, care după o
excursie la vâ nă toare reușită , în care Harald și cu mine stă team la
înmuiat în cada mare de lemn, pâ nă la gâ t în apă fierbinte, în timp ce
sora noastră Sigrid ne servise vin fiert. A fost o perioadă fericită .
Pă rea să se fi întâ mplat atâ t de demult.
Dintr-un impuls, mi-am dezbră cat tunica și pantalonii și am ieșit
afară , spre butoiul de lemn de lâ ngă ușa unde Wulf depozita apa pe
care el și Bertrada o transportau din fâ ntâ na comună de pe stradă .
Luâ nd pumni de apă rece, mi-am clă tit fața și corpul câ t de bine am
putut, apoi m-am gră bit înapoi înă untru pentru a scă pa de ră coarea
aerului nopții.
În timp ce că utam în lumina slabă pelerina mea cu care să mă usuc,
un fior m-a zguduit și am stră nutat.
— Ce? Cine e acolo? o voce adormită bolborosi din partea
îndepă rtată a camerei.
Surprins, m-am întors să vă d cine vorbise.
Genevieve stă tea întinsă pe un palet improvizat într-un colț și se
ridicase într-un cot, privind cu ochii înfundați în direcția mea.
Ea icni.
— Unde sunt hainele tale? întrebă ea, acum complet trează .
Mi-am smuls mantia și mi-am înfă șurat-o în jurul corpului.
— Ce cauți aici? am întrebat eu.
— Nu mai pot dormi în camera din spate, a spus ea. Este prea mult
zgomot și am dormit aici în ultimele două nopți.
— Sforăitul lui Wulf te deranjează? A fost atât de zgomotos
— Asta și... sunt și alte zgomote, spuse ea, apoi și-a dres glasul în timp
ce își trecea distrasă o mâ nă prin pă r.
Mi-a luat un moment să -mi dau seama despre ce vorbea. Wulf și
Bertrada s-au comportat rezervați unul în jurul celuilalt în timpul
zilei, dar afecțiunea pe care o împă rtă șeau în întuneric era
zgomotoasă și entuziasmantă .
După ce am crescut într-o casă lungă , unde mulți oameni locuiesc
aproape împreună , cu puțină intimitate, am învă țat să ignor astfel de
sunete. Aparent, în palatele nobilimii france, condițiile nu erau
aceleași.
— Ah, am spus. Și după un moment, a adăugat:
— Deci Plănuiești să dormi aici acum?
— Dacă nu te opui, a răspuns ea.
— Nu-mi pasă. Nu contează pentru mine ce faci tu, i-am spus.
Ea a oftat.
— Încă ești supărat pe mine. Ai fost furios pe mine din acea zi, lângă
râu. O pot vedea pe fața ta ori de câte ori te uiți la mine și aud vocea
ta interioară ori de câte ori vorbești.
Nu am spus nimic ca ră spuns. Ea avea dreptate.
— Îmi pare rău pentru ceea ce am făcut, a spus ea, cu o voce care era
puțin mai mult decâ t o șoaptă .
— Îți pare rău că ai încercat să scapi? Am întrebat. Nu am crezut-o și
nu am încercat să ascund asta.
— Nu, spuse ea, clătinând din cap. Nu pentru încercarea de a evada, ci
pentru ceea ce acțiunile mele au cauzat. Îmi pare rău pentru bărbații
care au plătit cu viața, imi pare rau pentru familiile lor. Mă simt
responsabilă pentru moartea lor. Dacă nu aș fi strigat, ar fi fost în
viață astăzi, am provocat moartea lor. Apoi și-a acoperit fața cu
mâinile și a început să plângă.
Așa că i-a pă rut ră u pentru moartea acelor bă rbați. M-am bucurat să
aud asta. Ajunsesem să cred că nu se gâ ndea la nimeni în afară de ea
însă și. De fapt, mi-a pă rut ră u pentru ră zboinicii franci.
Au fost oameni curajoși. Au încercat să o salveze pe Genevieve și să îl
ajute pe tovară șul lor ră nit. Nu fusese nimic personal între noi. Dacă
nu ar fi fost ră zboiul dintre cele două popoare ale noastre, nu am fi
fost deloc dușmani, iar ei nu ar fi murit.
— Nu-ți face bine să te învinovățești, i-am spus lui Genevieve. Ceea ce
s-a întâmplat a fost soarta. Soarta acelor războinici, soarta ta și a
mea. Nornele au ales să țesem firele tuturor vieților noastre împreună.
Eu nu stiu de ce. Nici un muritor nu poate înțelege de ce împletesc
modelele pe care le fac. Dar soarta noastră a fost asta, acei războinici
și cu mine ar trebui să ne întâlnim ca dușmani și datorită norocului
meu am învins.
— Nu înțeleg, a spus ea, clătinând din cap. Crezi că zeii tăi provoacă
toate lucrurile care se întâmplă?
— Nornele nu sunt zei, am spus. Ei sunt țesători ai sorții - a tot ce se
întâmplă în lume, căile pe care le urmează viețile tuturor oamenilor.
Chiar și zeii sunt conduși de soartă.
— Este o credință ciudată, a spus ea, clă tinâ nd din cap și
încruntâ ndu-se.
Mi s-a pă rut ciudat că cineva nu crede în soartă . Cum ar putea un om
să înfrunte viața dacă nu ar avea încredere că lucrurile s-au
întâ mplat dintr-un motiv - că drumul pe care îl urmează viața lui
este țesut de Norne? Fă ră asta, s-ar fi uitat întotdeauna înapoi, așa
cum a fă cut Genevieve acum, și s-ar întreba dacă tot ceea ce se
întâ mplase în jurul lui, tot ce se afla în spatele lui pe calea lui, s-ar fi
putut schimba cumva dacă ar fi acționat altfel.
— Nu este o credință, i-am spus. Este calea lucrurilor.
M-am întins pe palet, mi-am înfă șurat strâ ns mantia în jurul meu și
în curâ nd am adormit.
Dimineața, câ nd m-am trezit, am constatat că furia mea față de
Genevieve trecuse.
Preparate
A doua zi, am ră mas acasă la Wulf, folosind timpul pentru a-mi
lustrui, unge și a ascuți marginile sabiei și suliței pe care le
dobâ ndisem în misiunea mea de cercetare. Am fost surprins să
descopă r că , în cele câ teva zile în care fusesem plecat, muncind să -
mi umple rezerva de să geți, Genevieve devenise un membru
acceptat al gospodă riei. Ea a ajutat-o chiar și pe Bertrada să
pregă tească mesele, deși, evident, avea puțină experiență în gă tit.
Bertrada trebuia să o ghideze prin cele mai simple sarcini.
Între mese, s-a ocupat să se joace cu bebelușul, Alise, și să încerce
să -i învețe pe cei doi copii mai mari rudimentele scrisorilor lor.
— Nu ar trebui să vă pierdeți timpul, doamnă, i-a spus. În ciuda
insistențelor să i se adreseze doar - Genevieve, nici Bertrada, nici Wulf
nu s-au putut abține să nu arate respect față de rangul ei.
— Dacă vrea Dumnezeu, Carloman o să-mi preia nava și afacerea mea
într-o zi și Adela va fi luată ca soție de un bărbat decent.
— Dar ești un comerciant, Wulf, spuse Genevieve.
— Nu știu să citesc și să scriu? nu am nevoie și de asemenea
cunoștințe.
A scuturat din cap.
— Îmi cunosc limitele, a spus el, — și greutățile și măsurile. Nu poți
tranzacționa fără a ști așa ceva. Dar nu am nici un folos de pe urma
scrisorilor. Sunt pentru preoți, nu pentru oameni care muncesc pentru
a-și câștiga traiul.
S-a înroșit și a privit în jos.
— Adică fărp supărare, doamnă, a adăugat el. Ești o soră sfântă si
atât."
În timp ce lucram la armele și armura mea, mi-am gă sit adesea
privirea ră tă cind prin cameră , oriunde se afla Genevieve. Am
observat că , deși își ținea mâ inile ocupate, avea deseori o expresie
îndepă rtată și tristă în ochi, de parcă mintea ei ar fi în altă parte. Ș i
în timpul după -amiezii, în timp ce o ridica pe Alise pe genunchi, ea a
început brusc să plâ ngă . Genevieve îi dă du copilul unui Wulf, apoi
trecu gră bită pe uşă şi ieşi în stradă . Am urmat-o.
— De ce plângi? Am întrebat.
— Nu este nimic, a spus ea, ștergâ ndu-și ochii cu mâ neca ei. Nu este o
preocupare a ta.
— Plângi pentru morți? Am ghicit, amintindu-mi remarcile ei din
noaptea precedentă .
Ea a dat din cap, apoi și-a acoperit fața cu mâ inile. Umerii ei
tremurau de suspine tă cute. Nu știam ce să fac, așa că nu am fă cut
nimic. M-a fă cut să mă simt prost.
În cele din urmă , s-a oprit din plâ ns, și-a șters din nou ochii cu
mâ neca, a tras adâ nc aer în piept și a vorbit. În timp ce o fă cea, privi
în depă rtare, deși nimic nu era acolo în afară de peretele gol al unei
case de peste drum.
— Pentru cei morți, a spus ea, răspunzând cu întârziere la întrebarea
mea, și pentru cei vii. Căpitanul Marcus - unul dintre bărbații pe care
i-ai ucis - a fost unul dintre preferații unchiului meu. El a fost adesea
acasă la unchiul meu, iar eu i- am cunoscut familia. Are o fiică tânără
despre aceeași vârstă cu Alise. Va crește fără să își cunoască tatăl. Și
îmi fac griji pentru unchiul și mătușa mea Therese. Leonidas era fiul
lor cel mai mare. Ce durere trebuie să simtă acum în inimile lor.
Nu mi-a plă cut să aud asemenea lucruri despre familiile bă rbaților
pe care i-am ucis. Nici mie nu mi-a plă cut să vă d durerea de pe fața
lui Genevieve.
— Îmi pare rău, am spus, pentru durerea pe care am adus-o în viața
ta. De îndată ce am vorbit, am crezut că cuvintele mele sunau slab și
prostesc. Mi-aș fi dorit să le fi putut lua înapoi. Ea era o francă , eu un
danez. Ea era un prizonier și eu ră pitorul ei. Torvald, sau Tore, sau
orice alt membru al echipajului Pescă rușului ar fi râ s în hohote dacă
m-ar fi auzit. Totuși, deși mi-aș fi dorit să nu fi rostit astfel de cuvinte
cu voce tare, în inima mea știam că sunt adevă rate. Am regretat într-
adevă r durerea pe care i-am provocat-o.
— Cel mai rău este că au murit pentru mine. Ei și-au dat viețile lor
încercând să mă ajute. A început din nou să plângă. Este ceva ce nu ai
putut înțelege.
Nu ar fi trebuit să -mi pese ce crede ea despre mine, dar cuvintele ei
au usturat.
— Ceva ce nu am putut să înțeleg? Am repetat și am râs amar. Pentru
că și eu sunt un ucigaș nemilos și crud fără sentimente? Doar un pirat
și un criminal - ce ar putea înțelege un astfel de om? Sau pentru că
crezi că este imposibil ca cineva ar putea alege vreodată să-și dea
viața pentru mine?
— Pentru că ești un războinic, așa cum ești atât de mândru, a replicat
ea. Și da, pentru că ești un pirat și, de asemenea, un ucigaș. Te-am
văzut luptând. Ești nemilos. Am văzut cât de ușor ucizi, sunt sigură că
ai luptat și ai ucis toată viața. Este asta calea poporului tău?
Temperamentul meu aprins a început să creeze un ră spuns furios.
Dar, deodată , câ nd m-am uitat în jos la fața plină de lacrimi a lui
Genevieve, ochii ei privindu-mă sfidă tor, în mintea mea, chipul pe
care l-am vă zut era al mamei mele... câ nd era tâ nă ră , câ nd avea
vâ rsta lui Genevieve.
Îl vă zuse pe tată l ei și pe logodnicul ei uciși în fața ochilor ei, câ nd
încercaseră s-o salveze din raidurile Northmen în care o
capturaseră . Fusese smulsă din casa ei și dusă într-un ținut stră in și
îndepă rtat. Nu simțise ea sentimente asemă nă toare cu cele pe care
le simțea acum Genevieve? Nu fusese ea, mă car pentru o vreme,
îngrozită de tată l meu? Nu-l disprețuise ea? Am simțit cum mi se
scurge furia.
— Poate că ai dreptate în privința poporului meu, i-am spus lui
Genevieve cu voce joasă. Cel puțin unii dintre noi sunt pirați. Unii sunt
cruzi și ucigași. Și sunt și eu un danez. Dar cu doar un an în urmă, nici
măcar nu eram războinic. Nu am luptat niciodată și nu am ucis
niciodată, nu am facut nimic ca să aleg să devin ucigașul care crezi că
sunt. A fost soarta mea care m-a făcut ceea ce sunt astăzi și nici un om
nu poate scăpa de soarta lui. M-am întors și am plecat înapoi în casă.
În prag, m-am oprit și am spus peste umăr:
— Și te înșeli – pot înțelege durerea pe care o simțiți. Mama mea și
fratele meu și-a dat amândoi viața pentru mine.
Mai tâ rziu în acea zi, Hastein a fă cut o vizită surpriză la casa lui Wulf.
Era prima dată câ nd venea acolo.
— Mi-am dorit să vă d cu ochii mei unde ai stat în Ruda, a explicat el,
în timp ce se uita în jurul casei mici, în timp ce Wulf privea nervos.
Mi se pă rea puțin probabil ca lui Hastein să -i pese suficient de
natura camerelor mele încâ t să se fi aventurat să le inspecteze. M-
am întrebat dacă chiar spera să vadă unde ar fi ascuns Wulf un
depozit secret de argint. Examenul lui nu a durat mult. Nu era prea
mare lucru ce să vadă în casă .
Genevieve felia legume pentru o tocană pe care o începuse Bertrada
pentru masa de seară . Nu purtase gluga și mantaua toată ziua, iar
pă rul ei brun închis și stră lucitor era tras în spate și prins lejer în
spatele gâ tului cu un cordon scurt.
Hastein a comentat.
— Azi nu poartă gluga ei de că lugă riță , a spus el și mi-a cerut să -i
traduc cuvintele.
— Mantaua mea este murdară, explică ea, părând tulburată de
întrebare. Și când lucrez lângă foc, este, de asemenea, foarte cald
pentru a o purta.
— Nu ar trebui să o poarte niciodată . Pă rul ei este mult prea frumos
pentru a fi acoperit, a spus Hastein. Spune-i că așa am spus.
De ce ar vrea să -i spună așa ceva?
Era doar o prizonieră . Prizonierul meu . Ș i de ce a trebuit să-i spun
cuvintele lui? M-a fă cut să mă simt inconfortabil.
Cuvintele lui Hastein pă reau să o facă și pe Genevieve să se simtă
incomod. M-am bucurat că nu pă rea încâ ntată de atenția lui, așa cum
a fă cut-o în ziua aceea în cartierele sale. Ea a roșit și și-a privit
mâ inile câ nd i-am tradus cuvintele lui.
— Eu sunt o femeie a lui Dumnezeu, murmură ea.
— Oare al tău căpitan nu înțelege asta?
Hastein a râ s câ nd i-am spus ră spunsul ei.
— Da, spuse el. Ș i asta este o mare risipă a unei femei frumoase.
Dacă francii nu o ră scumpă ră , voi fi teribil de tentat să o cumpă r
chiar de la tine. Tu și cu mine am putea profita amâ ndoi de pe urma
ei.
Nu m-am gâ ndit la ce aș face dacă nu s-ar plă ti nicio ră scumpă rare
pentru Genevieve. Nu m-aș fi obosit s-o capturez – pentru a risca
pericolul de a încerca să că lă toresc prin țară cu ea – dacă nu aș fi
crezut că mi-ar aduce un mare profit pentru necazul meu. Acum că
Hastein a ridicat perspectiva că poate nu se va plă ti nicio
ră scumpă rare, mi s-a pă rut deranjant. Ce aș face cu ea dacă tată l ei
ar refuza să plă tească ?
— Câ nd voi doi ați luat masa cu mine în urmă cu câ teva zile, v-am
spus că am nevoie ca prizonierul tă u să scrie un mesaj pentru a fi
transmis familiei ei. A scris-o?
Am clă tinat din cap.
— Nu, am spus.
Hastein pă rea enervat.
— Mi-am petrecut ultimele patru zile fă câ nd să geți, i-am explicat.
— Ragnar a spus că toți arcașii ar trebui să -și completeze proviziile.
Ră spunsul meu nu pă rea să potolească iritația lui Hastein.
— Ș i am spus că ar trebui să o pună să scrie un mesaj pe care să -l
trimită tată lui ei. Nu ți-ar fi luat mult să faci asta. Fă -o acum, ordonă
Hastein, și adu-mi pergamentul de îndată ce este terminat. Mâ ine
vom pleca cu Pescăruşul în amonte pentru a că uta francii să
încercă m să dialogă m cu ei. Vom transmite atunci mesajul ei,
precum și cel scris de Episcopul Rudei și vom începe negocierile
pentru ră scumpă rarea prizonierilor noștri. Vei veni să vorbești în
locul meu cu francii.
Genevieve și-a redactat mesajul.
— Celui mai onorabil și venerat tată al meu, Robert. Ea a mâ nuit cu
precizie pensula mică , pictâ nd literele cu linii îngrijite, uniforme. A
pune cuvinte pe o pagină era în mod clar o sarcină care îi era
familiară .
Ea i-a spus tată lui ei că fusese luată prizonieră de Oamenii de Nord –
ceva de care el ar fi fost bine conștient pâ nă acum. De asemenea, a
insistat să -i spună – deși i-am spus că nu era necesar, pentru că
francii gă siseră , fă ră îndoială , cadavrul – că vă rul ei Leonidas, fiul cel
mare al fratelui să u, fusese ucis încercâ nd să o protejeze. — Vă
rugăm să transmiteți unchiul meu și mătușii Therese tristețea mea
cea mai profundă pentru moartea lui și asigură-i că a luptat cu curaj,
a scris ea, apoi și-a lă sat ră suflarea cu un oftat tremură tor.
— Tu și vărul tău ai fost apropiați? Am întrebat. Se întreba cât de
profund o întrista moartea lui.
Ea a tăcut o vreme înainte de a răspunde în cele din urmă. "Nu. De
fapt, nu am fost. Dar nu a făcut-o merită să moară. Era doar un tânăr.
Si a lui Părinții sunt oameni buni și nu merită suferința pe care le-a
adus-o, fără îndoială, moartea lui.
Genevieve nu a ezitat câ nd i-am spus să scrie că este nevă tă mată .
Dar fața ei s-a îmbujorat în roșu aprins, apoi a devenit complet albă ,
câ nd i-am spus să -și avertizeze tată l că , dacă nu se plă tește o
ră scumpă rare în curâ nd pentru ea, se temea că ră pitorii ei își vor
face plă cere de ea. Ea a scă pat pensula, fă câ nd o pată de cerneală
neagră pe pergament și s-a uitat la mine cu ochi plini de frică .
— Ți-am promis deja că tu nu ai de ce să te temi, că nu vei fi rănită,
am asigurat-o. - Aceste cuvinte sunt ale lui Jarl Hastein, nu A mea. Mi-
a spus că mesajul tău ar trebui să spună asta încurajează-ți tatăl să
nu întârzie sau să ia în considerare să încerce să plătească mai puțin
decât cerem noi. Trebuie să ai încredere în mine. Eşti ____a mea
prizonier și îmi voi onora cuvântul față de tine.
Asta părea să o liniștească. — Cât vei avea să-i cer tatălui meu să
plătească pentru a mă răscumpăra? ea a intrebat.
am raspuns sincer. "Nu stiu. Acesta este ceva va decide Hastein. Nu am
mai răscumpărat niciun prizonier până acum. Și nu ești oricare
prizonieră - în calitate de fiică a unui conte, ești fără îndoială mai
valoroasă decât majoritatea.
— Ești cu adevărat un războinic de curând? ea a intrebat. Am dat din
cap.
— Ce erai înainte?
Nu am vrut să -i spun. S-a uitat la mine, așteptâ nd ră spunsul meu.
Nici eu nu am vrut să mint.
— Am fost un sclav, am spus cu o voce liniștită . Nu am vrut ca Wulf
sau Bertrada să audă .
— Oh, spuse ea, pă râ nd surprinsă . Își lă să privirea spre pergamentul
din fața ei. "Eu sunt scuze.
Mi s-a pă rut un lucru ciudat să spună ea. M-am întrebat pentru ce îi
pare ră u.
Câ nd am ajuns la palatul contelui de Ruda cu mesajul pe care
Genevieve l-a scris pentru tată l ei, se lă sase amurg. În interiorul
palatului, coridoarele reci din piatră erau întunecate și sumbre. M-
au fă cut să mă gâ ndesc la tunelurile joase și la să lile întunecate
sculptate sub ră dă cinile munților, unde se spune că locuiesc piticii.
Hastein fă cea baie. O cadă mare de cupru fusese aşezată în centrul
podelei în încă perile lui, iar el stă tea aşezat în ea. Câ nd am intrat în
cameră , Cullain a aruncat peste cap o oală cu apă aburindă .
— Aahh! exclamă el în timp ce apa se scurgea peste el. — Se simte
minunat. Ș i-a deschis ochii câ nd mă apropiam. — Ai mesajul?
Am ridicat pergamentul. "Fac."
— Bine, spuse el. — Vom pleca mâ ine imediat după zori, de îndată
ce va fi suficientă lumină pentru a vedea râ ul. Probabil că ar trebui
să stai aici cu echipajul în seara asta.
— Îmi voi aduce armele și echipamentul din casa lui Wulf și mă voi
întoarce, i-am spus.
— Este bine că ai dobâ ndit un brynie de poștă și o sabie. Te-ai
descurcat foarte bine câ nd ai fost trimis să cercetezi. Alții - Ivar și
Bjorn - au luat în seamă .
Ai gă sit armata lui Frank, ai câ știgat o armă și o armură bună și ai
că utat să câ știgi o sumă bună de argint pentru prizonierul pe care l-
ai capturat. Asta e pentru ea, de altfel.
Hastein ară tă spre un mă nunchi de câ rpă de pe masa din apropiere.
— Sunt niște rochii de femei, a explicat el. — Se aflau într-unul
dintre acele cufere mari câ nd am preluat aceste camere pentru
locuința mea. Roba de că lugă riță pe care o poartă prizonierul tă u
este murdară . Ca fiică a contelui, nu se va obișnui cu asta.
Dă -i acestea, ca să aibă haine curate pe care să le poarte. Spune-i că
sunt un cadou de la mine, a adă ugat el.
Acum Hastein îi dă dea cadouri Genevievei. Pă rea mult prea luat de
ea. Mai mult ca oricâ nd, mi-am fă cut griji ce s-ar întâ mpla dacă tată l
ei ar refuza să plă tească o ră scumpă rare.
Hastein încetă să vorbească pentru câ teva clipe, în timp ce își freca
un bloc de să pun în pă r.
— Cullain, unde este fata aia? mormă i el. Cullain nu a raspuns. În
timp ce se îndreptă de unde se aplecase deasupra focului, turnâ nd
mai multă apă în oala suspendată peste flă că ri, se uită cu privirea în
direcția lui Hastein. Apoi a dispă rut printr-o ușă îngustă vizavi de
cea principală prin care intrasem. Câ teva clipe mai tâ rziu, o tâ nă ră a
intrat în cameră pe aceeași ușă .
Hastein flutură să punul peste cap. "Vino aici. Spală -mă pe pă r, i-a
spus el. Pentru mine, a adă ugat: — Este incomod că ea nu poate
înțelege ce spun.
Femeia s-a apropiat de cadă , i-a luat să punul din mâ nă și a început
să -i spele pă rul lui Hastein. Era desculță și purta doar o tricotă
subțire, albă , care ară ta ca o halată .
"Ce crezi despre ea?" întrebă Hastein.
Era destul de dră guță , sau ar fi fost, dacă tră să turile ei nu ar fi pă rut
atâ t de atrase și pline de tristețe. Ce a pierdut, m-am întrebat.
Libertatea ei? Familia ei? Speranţă ?
— Pare nefericită , am spus.
Hastein dă du din cap. — Se pare că are un temperament melancolic.
Apropo, am vrut să spun ce am spus, acasă la Wulf.
Am crezut că știu la ce se referea, dar am vrut ca tră să turile mele să
nu arate nicio reacție – să ascund sentimentul de alarmă tot mai
mare pe care începeam să -l simt.
— Dacă tată l prizonierului tă u ar refuza să plă tească o
ră scumpă rare pentru ea, o voi cumpă ra de la tine, a explicat el.
Dacă Hastein dorea să o aibă pe Genevieve, am îndră znit eu să refuz?
El era conducă torul meu, că petenia mea și nu voiam să -l enervez. A
fost cea mai mare noroc că mă luase în echipajul Pescăruşului şi îi
datoram loialitatea mea. Mai mult, aveam nevoie de sprijinul și
ajutorul pe care mi le putea oferi dacă speram cu adevă rat să -mi
îndeplinesc misiunea și să -l dobor pe Toke și pe toți oamenii lui. Dar
îi promisesem lui Genevieve că nu va fi ră nită . Era sub protecția mea
și i-am dat cuvâ ntul meu. M-am uitat din nou la fața femeii care o
scă lda pe Hastein și am știut că nu-i pot permite lui Genevieve să
devină cineva ca ea.
— Dacă nu este ră scumpă rată , nu o voi vinde, am spus, clă tinâ nd din
cap.
Hastein ridică din sprâ ncene. - O vei pă stra pentru tine, în loc să mi-
o vinzi? În vocea lui era un ton pe care nu l-am putut descifra. A fost
furie sau doar surpriză ?
— I-am dat cuvâ ntul meu că nu va fi vă tă mată . Nu îmi voi încă lca
cuvâ ntul, am spus. Am sperat că nu va împinge asta.
— Ea este doar un Frank și un prizonier, a spus el.
Expresia lui era încă de nepă truns, dar acum mă urmă rea cu atenție.
— Wulf a fost doar un Frank și un prizonier, i-am ră spuns, — dar te-
ai simțit obligat să te ții de cuvâ nt.
Tă cerea a atâ rnat între noi o perioadă neplă cută de mult înainte ca
Hastein să vorbească din nou. — Unii că petenii sunt foarte jigniți
dacă dorințele lor sunt contracarate, în special de că tre unul dintre
propriii lor oameni. S-a uitat la mine, încercâ nd să mă facă să -mi las
privirea înaintea lui. Dar nu aș face-o. Femeia și Cullain amâ ndoi
erau încă acum, urmă rindu-ne pe noi doi.
— Eu însumi, a spus el în cele din urmă , — cred că este bine să vă d
un bă rbat să susțină ceea ce crede el că este corect. Îmi este mai ușor
să am încredere într-un bă rbat câ nd știu că prețuiește onoarea mai
presus de orice altceva – chiar și viața lui.
Nu știam dacă să mă simt ușurat de aceste ultime replici sau
amenințat. Bă nuiam că aceasta era intenția lui Hastein – și-a dorit să
mă simt nesigur – pentru că s-a uitat la mine pentru câ teva clipe în
plus. Apoi, cu un mic zâ mbet, a privit în altă parte și s-a așezat mai
adâ nc în cadă . — Spune-i să clă tească acum să punul și să -mi
pieptene pă rul, mi-a spus el, ară tâ nd femeia cu fața tristă . — Ș i
spune-i să fie blâ ndă dacă gă sește vreo încurcă tură .
I-am transmis instrucțiunile femeii france și m-am întors să -mi iau
concediu. Hastein a sunat după mine. — Nu vă faceți griji, a spus el.
— Sunt sigur că tată l ei va plă ti. Am sperat că avea dreptate.
Wulf, familia lui și Genevieve își terminaseră deja masa de seară
câ nd m-am întors la ei acasă .
— Ai mâncat la palat? întrebă Genevieve. Am clă tinat din cap. A pus
tocana ră masă într-un vas de ceramică și a pus-o pe masă . — Este
încă cald a spus ea.
— Voi pleca o zi sau două, poate mai mult, am anunțat în timp ce
puneam mă nunchiul de haine pe masă și mă așez să mă nâ nc. — M-
am întors doar la adună-mi armele și echipamentul. Am dat din cap
spre pachet și i-am spus lui Genevieve: — Este pentru tine.
"Ce este?" a intrebat ea.
— Este îmbrăcăminte. Rochii pentru femei. Jarl Hastein le-a găsit în
palat. A observat că hainele tale sunt murdar și crezut că ți-ar plăcea
îmbrăcămintea curată purta." Am spus-o practic între linguri de
tocană. Am sperat că va crede că a fost doar o curtoazie
întâmplătoare din partea lui Hastein, și nu un cadou.
Ea a oftat și a dat din cap. "Este adevarat. Obiceiul meu este atât de
murdar încât este înțepenit de murdărie.
Genevieve desfă cu pachetul și gâ fâ i de plă cere. Îmbră că mintea
exterioară care fusese înfă șurată în jurul conținutului era o mantie
scurtă de lâ nă moale, vopsită într-un negru adâ nc. Împă turite
înă untru erau două ture de pâ nză fină albă și două rochii bogat
colorate – una de un roșu intens, cealaltă de un albastru stră lucitor.
Genevieve scoase rochiile și le ridică , astfel încâ t să le poată vedea
clar în lumina slabă din vatră .
— Uită-te la aceste culori! ea a spus. — Sunt atât de geniali. Mi-au fost
atât de dor de culori de când m-am înscris la Mănăstire de Sf.
Genevieve. Fără îndoială că este un păcat la care încă tânjesc pentru
ei atât de mult.
S-a uitat la mine. — Căpitanul tău este foarte amabil omule, a
exclamat ea. — Inima mea este atinsă de asta bunătate pe care mi-a
arătat-o.
Nu credeam că ar fi atâ t de încâ ntată dacă știa că Hastein vrea să o
cumpere pentru el. Ș i m-am trezit crezâ nd că judecata ei este
nedreaptă . Dacă Hastein ar fi capturat-o pe Genevieve, în loc de
mine, ce s-ar fi întâ mplat? Nu i-am ră nit în niciun fel. O tratasem cu
onoare. Dar pentru că Hastein îi dă duse aceste haine, acum era un
bă rbat bun în ochii ei.
— Mă bucur că simți așa pentru el, am spus.
— Mi-a spus asta dacă tatăl tău nu este de acord plătește o
răscumpărare pentru eliberarea ta, el vrea să te cumpere de la mine."
Expresia tulburată de pe chipul ei a zdrobit plă cerea de moment pe
care mi-o adusese observația mea.
— Dacă tatăl meu nu va plăti o răscumpărare? ea a șoptit. —
Intenționează căpitanul tău să ceară asta? mult pe care tatăl meu nu
va plăti?
Asta era o posibilitate la care nu m-am gâ ndit. — Eu sunt sigură că
tată l tă u îți va cumpă ra libertatea, am asigurat-o.
— Ce se va întâmpla cu mine dacă nu o face? a întrebat ea și s-a uitat
la mine cu ochi înspă imâ ntați.
"Ce vei face? Ce va face căpitanul tău?
Ar fi trebuit să -mi țin gura. "Am spus Jarl Hastein, nu te voi vinde, i-
am spus.
— Dar el este căpitanul tău.
— Tu ești prizonierul meu, nu al lui. Soarta ta este pentru mine a
decide." Eu și Nornele.
Pescă rușul s-a îndreptat în amonte de Ruda, în timp ce frânturi de
ceață dimineața devreme încă plutea peste râ u. Un pasager în plus la
care nu mă așteptam – Ragnar – se afla la bord. Am vâ slit din greu.
Hastein a rotat membrii suplimentari ai echipajului la vâ sle pe tot
parcursul zilei, oferindu-ne toate perioadele de odihnă pe râ nd,
menținâ nd în același timp nava să se ridice constant înainte.
— Aplecați-vă spatele, oamenii mei, ne-a îndrumat el.
"Este bine pentru tine. Am stat prea mult timp inactiv.
Iar eu și Ragnar dorim să vedem câ t de repede pot că lă tori navele
noastre în sus pe acest râ u.
Primele semne ale armatei france le-am vă zut la prâ nz. O patrulă de
cavalerie formată din zece oameni, că lă reții ei asezați pe cer, peste
creasta unui deal cu vedere la râ u, stă teau nemișcați pe caii lor.
Au privit cum Pescăruşul trecea pe sub ei. Un singur că lă reț s-a
întors și a plecat, în timp ce restul ne-a fă cut umbră în timp ce am
continuat în sus.
— Vor să știm că sunt acolo, spuse Tore, uitâ ndu-se la ei peste umă r
în timp ce își tră gea vâ sla. — Ei vor să știm că se uită .
Pe mă sură ce după -amiaza trecea, mai mulți că lă reți s-au ală turat
patrulei inițiale, iar alții au început urmă rirea de-a lungul malului
opus, pâ nă câ nd cel puțin treizeci de ră zboinici că lare au urmat
trecerea noastră de-a lungul fiecă rei pă rți a râ ului. Hastein a zâ mbit
sumbru în timp ce îi privea, dar nu spuse nimic. M-am întrebat de ce
nu s-a oprit și nu a transmis mesajele noastre francilor acum.
Am ancorat noaptea în mijlocul râ ului și am continuat în amonte a
doua zi dimineață devreme. La mijlocul după -amiezii, în timp ce
pescăruşul ocoli încă o curbă a râ ului, Hastein strigă de la prova,
unde el şi Ragnar stă tuseră aproape toată ziua. — Torvald, este o
insulă în față . Încetiniți ritmul și duceți-ne pe partea sa de nord.
S-a dovedit a fi două insule, separate printr-un canal îngust. Un mic
sat era situat în spatele malului de nord al râ ului, chiar în amonte de
golul dintre insule. Turmele de oi pă șteau de-a lungul versanților
ierbiți ai unei creste curbate care dă dea spre sat. La vederea navei
noastre, pă storii înspă imâ ntați care le vegheau și-au condus
încă rcă turile spre linia copacilor chiar sub creasta crestei.
Cei treizeci de cavalerişti franci care urmă reau de ieri progresul
pescăruşului pe această parte a râ ului s-au apropiat de malul râ ului
şi au format o linie între noi şi sat, gata să lupte dacă era necesar.
— Torvald, ține nava neclintită aici. Halfdan, vino înainte la prova,
strigă Hastein. La comanda lui Torvald, vâ slașii au trecut la o
lovitură lentă , suficientă pentru a menține poziția navei în curentul
lent. Mi-am lă sat vâ sla unui alt membru al echipajului și m-am
ală turat lui Hastein și Ragnar la prova.
Hastein lega un pă trat mare de pâ nză albă de axul unei sulițe. Pă rea
de parcă ar fi fost tă iat din halatul unei femei. Câ nd a terminat, a
ridicat steagul improvizat deasupra capului și a început să -l fluture
înainte și înapoi.
— Cheamă -le, a poruncit el. — Spune-le că vreau să vorbesc cu
ofițerul care îi conduce.
— Salut! Am sunat în latină la francii care priveau. — Căpitanul
nostru dorește să vorbească cu ofițerul cine îți poruncește.
Un că lă reț din centrul liniei cu un fanion roșu atașat la capă tul suliței
sale lungi a că lă rit înainte aproape pâ nă la malul apei. Scutul lui era
ridicat în fața lui și ne privea cu prudență peste marginea de sus.
— Le poruncesc acestor oameni, a spus el. "Ce este pe care ți-o
dorești?
Hastein mi-a dat instrucțiunile cu o voce scă zută și am strigat peste
întinderea îngustă de apă care despă rțea nava de mal.
— Avem mesaje de la captivi care sunt deţinut de armata noastră. Se
referă la termenii lor eliberare. Putem ateriza și să vă transmitem
mesajele?
Ne dăm cuvântul că astăzi am venit pace."
— Nava ta poate ajunge la mal, spuse Frank.
— Dar un singur om poate debarca.
M-am uitat la Hastein. El a dat din cap. — Tu vei pleca, a spus el. —
Îți voi spune ce să spui.
În timp ce Torvald aruncă nava spre ță rm, Hastein mi-a explicat ce
dorea să -i spun lui Frank și mi-a dat mesajele de pergament să le
transmit. Imediat ce a terminat, am tras la pupa și mi-am luat câ rma,
sabia și toporul mic din cufă rul meu de mare. La fel ca ceilalți
membri ai echipajului, purtam deja brynie de poștă . Tore mi-a
dezlegat scutul de pe suportul pentru scuturi de-a lungul lateralului
navei și mi l-a întins.
— Stai aproape de malul râ ului, mi-a spus el în timp ce mă
îndreptam înapoi spre partea din față a navei. — Odd și te voi
acoperi cu arcurile noastre.
Ofițerul franc se retră sese la mică distanță de malul apei și aștepta
calul să u acolo, cu o expresie neră bdă toare pe chip. Oamenii lui au
ră mas aranjați într-o linie în spatele lui, la mai puțin de un arc
depă rtare. Înainte să cobor de pe navă la mal, l-am sunat.
— Sunt gata să vin la țărm. Am cuvântul tău ca să fac asta în
siguranță?
— Ai cuvântul meu, spuse el. Tore și Odd au apă rut în spatele meu,
amâ ndoi purtâ nd arcuri înșirate.
— Și am eu al tău, ca oamenii tăi să nu mă atace?
— Atâta timp cât îți onorezi promisiunea de pace, noi le vom onora pe
ale noastre, i-am spus.
M-am apropiat de el cu precauție, urmă rindu-i ochii și mâ inile în
timp ce am fă cut-o. Își ținea scutul astfel încâ t să -l acopere de la
bă rbie pâ nă la coapsă și își întoarse calul într-un unghi, astfel încâ t
eu să mă înfrunt cu partea lui protejată .
Ș i-a ținut sulița drept în mâ na dreaptă și s-a uitat la mine cu o
expresie trufașă pe față .
Câ nd eram la doar trei pași distanță , el a ră sturnat brusc sulița în
mâ nă , astfel încâ t capul ascuțit a fost îndreptat în jos. M-am ghemuit
și mi-am înclinat scutul mai sus în fața mea câ nd a fă cut-o.
Frank a râ s neplă cut. "Nu face fii frică, Northman, spuse el. — Ți-am
dat-o pe a mea cuvânt că vei fi în siguranță. A înfipt vâ rful suliței în
pă mâ nt, astfel încâ t axul acesteia să stea drept lâ ngă el, apoi a
eliberat-o și și-a întins mâ na acum goală spre mine. — Unde sunt
mesajele despre care ai vorbit?
Am tras pergamentele împă turite de unde le-am bă gat în centură și
le-am extins pâ nă la el. S-a uitat în ochii mei pentru o clipă cu o
privire pe care pă rea să o creadă a fi feroce și intimidantă , apoi mi-a
smuls hâ rtiile din mâ nă .
— Sunt trei, i-am explicat. — Unul a fost scris de către Episcopul de
Ruda - de Rouen - și se referă la preoți pe care i-am capturat, și
templele voastre și mănăstiri. Puteți vedea că este livrat la mari preoți
ai bisericii tale?
Frank a dat din cap. — I-o voi da comandantului meu. El va vedea că
toate mesajele ajung oricine au nevoie, a spus el.
— Al doilea mesaj este o listă a tuturor celorlalți prizonieri ținem, am
continuat. — Ți-o dăm așa liderii tăi pot decide dacă doresc să
plătească răscumpărare eliberați pe oricare dintre acești oameni.
Hastein îmi explicase că l-a îndrumat pe Cullain să pregătească
această listă.
Cei numiți pe ea erau în mare parte soldați și câ țiva membri mai
mici ai nobilimii pe care i-am luat la Ruda sau în raiduri la vile din
mediul rural. — S-ar putea să nu aibă pe nimeni care să fie dispus să
plă tească pentru eliberarea lor, spusese el. — Dar vom încerca.
— Ultimul pergament, am continuat, — a fost scris de fiica unuia
dintre conducătorii tăi, contele Robert.
Numele ei este Genevieve.
Ochii lui Frank s-au aprins și el și-a tras ră suflarea cu un gâ fâ it
scă zut. — Știu numele doamnei, Northman, mârâi el. "Ea este sora
mea. Numele meu este Drogo. Sunt fiul cel mare al contelui Robert.
— Atunci tu și tatăl tău veți fi bucuroși să primiți mesajul ei și învață
că este bine, i-am spus.
— Nu te închipui, Northman, să-mi spui despre mine propriile
sentimente sau ale tatălui meu. Desfă cu pe râ nd fiecare dintre cele
trei pergamente și le scană rapid pâ nă identifică scrisoarea scrisă de
Genevieve, pe care a citit-o complet. Câ nd fața lui a devenit roșu
închis și furios, am bă nuit că tocmai citise amenințarea pe care
Hastein insistase să fie inclusă în mesajul lui Genevieve.
— Nu există nicio răscumpărare specificată în cea a surorii mele
scrisoare, a spus el.
— Nici în celelalte mesaje, am adăugat. — The sumele de
răscumpărare urmează a fi negociate. Al nostru liderii armatei doresc
să se întâlnească cu tatăl tău, conte Robert, marii preoți ai bisericii
tale și orice alții a conducătorilor tăi cu autoritatea de a conveni
asupra condițiilor. Zece peste câteva zile, liderii tăi ar trebui să vină
pregătiți negociază și gata să plătească. Vor avea nevoie aduce argint.
Mult argint. După sumele de au fost convenite și plătite răscumpărări,
vom face eliberează-ți prizonierii noștri.
— Și până atunci? Prizonierii?
— Vor rămâne în siguranță la Ruda, la Rouen... pana atunci."
— Peste zece zile? Nu este prea mult timp de asigurat suficient argint
pentru a plăti răscumpărări pentru atâția.
— A ta este o țară bogată și un popor bogat, i-am răspuns. — Sunt
sigur că te vei descurca. Hastein era sigur că ar putea, în orice caz.
— Când și unde, a întrebat Frank, — fă-ți liderii doresc să se
întâlnească pentru această negociere?
— În aval de aici, i-am spus lui Frank.
— La începutul acestei zile, nava noastră a trecut de un punct în care
a porțiune lungă și dreaptă a râului s-a încheiat. Tu stii locul despre
care vorbesc? Sena curge atât de rar drept, încât Hastein s-a gândit că
ar trebui să fie un loc ușor de identificat. El a avut dreptate.
Frank a dat din cap. "Știu."
— În primul cot al râului, chiar în amonte de acea cursă dreaptă,
există o insulă. Pe râu malul de nord, vizavi de insula, terenul este jos
si plat și în mare parte deschis. Peste zece zile vom face veniți pe acea
insulă cu cinci corăbii. Navele noastre, războinici pe care îi poartă, iar
prizonierii vor rămâne cu toții pe insulă în timpul negocierilor - dacă
nu există trădare, adică. Atunci poți fi sigur că războinicii noștri vor
trece la țărm. Vom ateriza doar cinci oameni pe malul de nord, vizavi
de insula: conducătorii de armata noastră și eu. Voi fi acolo să vorbesc
în numele lor.
— Ah, da, spuse Frank, cu un rânjet. "Tu vei traduceți pentru liderii
dvs. Este destul de uimitor să vezi o Northman care vorbește limba
oamenilor civilizați.
Propria ta limbă sună ca mârâitul câinilor.
Ignorâ nd insulta lui, am continuat.
— Ne vom întâlni și ne vom vorbi la malul apei. Nu vor veni mai mult
de cinci dintre conducătorii tăi. Restul oamenii tăi - oricât de mulți vor
alege liderii tăi aduce - trebuie să rămână la distanță. Nici unul dintre
cei zece care se întâlnesc să pledeze - Frank sau Dane - vor purta
armuri sau poartă arme de orice fel.
— Îți voi transmite mesajul, spuse Frank.
"O să fim acolo. Și presupun că după ce avem ați plătit răscumpărările
pentru a vă elibera prizonierii, veți face cu toții fugi pe Sena la mare și
navighează înapoi spre grămadă de bălegar din care ai venit? Voi,
nordici, sunteți înverșunați când ataci fermierii și satele neapărate si
preoti. Dar nu vei rezista și nu vei lupta împotriva armata noastră,
vrei? Nu este pe placul tău.
Acest Frank era cineva pe care mi-ar fi plă cut să -l ucid.
— Nu știam, i-am spus, — că zidurile Ruda erau apărate de fermieri și
preoți. The Franci pe care i-am ucis, când armata noastră a luat
orașul, toți purta arme și purta armură și părea a fi războinici.
Deși, în adevăr, judecând după felul în care au luptat, poate că nu
erau. Și liderul lor a fugit cu siguranță orașul fără luptă. Și el era
conte, ca tatăl tău. Poate că este din familia ta?
Frank și-a smucit sulița din pământ și a început să-și îndepărteze
calul. "Obține înapoi la nava ta, Northman. lătră el. "Tu ai ți-a
transmis mesajele. Nu văd niciun motiv să-ți permit să mai rămânem
pe pământul nostru.
Mi-am înclinat capul într-o plecă ciune batjocoritoare – ținâ ndu-mi
ochii pe Frank tot timpul – și am început să dau înapoi. După câ țiva
pași, m-am întors, ară tâ ndu-i spatele – tot timpul sperâ nd că Tore și
Odd îl vor pă stra în siguranță – și am început să merg spre navă .
Dintr-o dată , Frank și-a fă cut pinteni calul înainte.
La zgomot, m-am învâ rtit, ridicâ ndu-mi scutul și am întins mâ na
spre mâ nerul sabiei. Cu coada ochiului i-am vă zut pe Tore și Odd
ridicâ nd arcurile.
Frank și-a tras calul în sus la mai puțin de un pas depă rtare. A
trebuit să dau înapoi pentru a nu fi doborâ t de umă r. — Sabia pe
care o porți, Northman, a întrebat el, — cum ai reușit?
— L-am luat de la un Frank pe care l-am ucis, i-am răspuns. — Eu i-a
luat și acest brynie mail de la el. Mi se potrivesc bine, și nu era destul
de bărbat ca să-i păstreze. Bănuiesc că știi despre cine vorbesc. Sora
ta mi-a spus a lui numele era Leonidas.
— Îmi voi aminti de tine, Northman, spuse Frank. — Și dacă
Dumnezeu vrea, într-o zi te voi omorî.
Vechi dusmani și noi prieteni
Câ nd am mers din nou pe strada îngustă care ducea la casa lui Wulf
din Ruda, era în după -amiaza celei de-a patra zile de câ nd plecasem
din oraș. Hastein stabilise un ritm mai lejer în că lă toria noastră de
întoarcere, dar totuși ne-am descurcat bine, că ci că lă toriam mai
degrabă cu curentul decâ t să vâ slim împotriva lui.
Ușa casei era închisă , în ciuda faptului că era o zi caldă și plă cută de
primă vară . Totuși, câ nd mă apropiam, Wulf l-a deschis și a ieșit să
mă întâ mpine.
— Mă bucur că te-ai întors, a exclamat el.
— Ieri bă rbații priveau casa.
eram obosit. Cu excepția scurtei mele întâ lniri cu fratele lui
Genevieve, nu pusesem piciorul pe pă mâ nt timp de patru zile. Am
trecut pe lâ ngă el și mi-am dus cufă rul și echipamentul pâ nă la colțul
camerei din față pe care mi-am fă cut-o.
"Ce zici?" Am mormă it distras în timp ce am așezat cufă rul care îmi
ținea armura și armele pe podea și mi-am sprijinit arcul și scutul de
peretele din colț. Bertrada stă tea lâ ngă vatră , strâ ngâ ndu-și
nervoasă mâ inile.
Genevieve și copiii nu erau la vedere, dar îi auzeam vocea venind din
camera din spate.
— Doi bă rbați, explică Wulf. — Au fost ieri în stradă , în fața casei.
Erau adesea oameni pe stradă . Nu puteam să înțeleg agitația lui
Wulf. - Ai vreo bere? am întrebat fă ră prea multe speranțe.
— Unul dintre ei a fost bă rbatul care a fost aici în casa mea în
noaptea în care a fost luată Ruda, a continuat Wulf.
— Omul care a plecat, înainte ca tu să -l ucizi pe celă lalt.
Acum Wulf mi-a atras atenția. - Vrei să spui Stenkil? Am întrebat.
— Nu-i cunosc numele, a ră spuns Wulf.
— Dar sunt sigur că a fost omul care a fost aici în noaptea aceea și a
plecat. Cel care s-a întors a doua zi dimineață cu alți bă rbați.
Cu siguranță Stenkil nu ar fi atâ t de prost încâ t să ignore
avertismentul lui Ragnar și să rupă pacea din Ruda. Dar de ce altfel
s-ar fi întors la casa lui Wulf?
— A încercat să intre în casa ta? Am întrebat.
Wulf clă tină din cap.
— Ț i-a spus ceva?
Wulf clă tină din nou din cap. - Nu, spuse el. — El și celă lalt bă rbat
stă teau pe stradă , în fața casei, privindu-l și discutau împreună .
Bertrada le-a observat prima și m-a sunat. M-am dus la uşă să vă d
cine sunt. Parcă asta și-au dorit, pentru că atunci câ nd am fă cut-o –
câ nd au vă zut că mă uit înapoi la ei – celă lalt bă rbat a zâ mbit și apoi
au plecat amâ ndoi.
m-am încruntat. Acest lucru nu avea sens. — Cum ară ta celă lalt
bă rbat? Am întrebat.
— Era un om mare, înalt, cu pă rul negru și o barbă neagră . Avea o
cicatrice adâ ncă pe față de aici pâ nă aici, a spus Wulf, fluturâ nd
mâ na într-un unghi peste propria față . — Ș i unul dintre ochii lui era
alb solid.
Nu este niciodată un lucru bun câ nd dușmanii tă i își unesc forțele
împotriva ta. Bă rbatul pe care l-a descris Wulf era Snorre,
comandantul secund al lui Toke, care mă urmase pâ nă aici pâ nă la
Frankia. Eram sigur de asta.
M-am dus la masă , am scos un scaun și m-am așezat greu. - Ai vreo
bere? am întrebat din nou, distras. Wulf a dat din cap și a vorbit cu
Bertrada. Ea a intrat în camera din spate purtâ nd o ceașcă . S-a întors
câ teva clipe mai tâ rziu și mi-a dat-o mie. Am luat o înghițitură și mi-
am dat seama că aceasta era o bă utură mult mai bună decâ t chestiile
apoase pe care mi le servise anterior. Bă nuiam că Hastein avea
dreptate. Dacă Wulf și-ar ascunde berea bună , probabil că avea și un
depozit secret de argint ascuns pe undeva.
— Îl cunoști pe celă lalt bă rbat? întrebă Wulf. Fă ră îndoială că
expresia de pe chipul meu câ nd mi-a descris Snorre îmi dă duse
seama de asta.
— Da, am ră spuns. "Fac. El este un dușman al meu. Am jurat să -l
omor, iar el a jurat că mă va ucide pe mine.
Genevieve apă ru în camera din spate, ținâ nd-o pe Alise pe umă r.
Ochii copilului erau închiși. S-a uitat la mine o clipă , apoi s-a întors și
s-a îndepă rtat din nou din ochi.
— Nu cred că trebuie să vă faceți griji, i-am spus lui Wulf, vorbind în
latină pentru ca și Bertrada și Genevieve să poată înțelege. — Cearta
acestor bărbați este cu mine singur, nu cu tine. Și nu cred că o vor face
îndrăznește să spargi liniștea cât suntem aici în Ruda.
Ragnar, regele nostru de război, a interzis-o. Tu si familia ta este în
siguranță.
Am spus cuvintele pentru a-l mâ ngâ ia pe Wulf, nu pentru că le-am
crezut. Snorre îl ajutase pe Toke în atacul de pe Limfjord, care a dus
la moartea fratelui meu. Nu s-au scuzat atunci să ucidă femei și copii
nevinovați pentru a-și îndeplini scopul.
Am sperat că Snorre și Stenkil nu vor face nimic prostesc acum. Nu
mi-am dorit să fiu nevoit să -mi privesc spatele în mod constant câ t
am fost în Frankia. Ș i dacă ar trebui să mă atace și am supraviețuit,
nu am vrut să fiu adusă din nou înaintea lui Ragnar pentru că m-am
luptat cu alți ră zboinici din armata noastră .
După ce a lă sat copilul jos, Genevieve a ieșit din camera din spate și
s-a așezat vizavi de mine la masă . Am observat că încă purta halatul
murdar, mai degrabă decâ t una dintre rochiile pe care i le dă ruise
Hastein.
— Știi ceva mai mult despre mine răscumpărare?" ea a intrebat. —
Despre când va fi plătită, și când voi fi eliberat?
— Am livrat doar mesajele scrise unui Ofițer franc, i -am explicat. —
Dar a fost a fost de acord că va avea loc o discuție între lideri a
armatei noastre și conducătorii poporului tău. Tatăl tău fără îndoială
va fi acolo. Răscumpărările pentru tine și pentru toți prizonierii care
urmează să fie eliberați vor fi negociați atunci.
Plătirea va avea loc în opt zile. Acesta este momentul în care
răscumpărările, inclusiv ale tale, vor fi plătite și tu o vei plăti fii
eliberat. Și atunci voi fi eliberat de tine...
și un om mult mai bogat, m-am gâ ndit.
Ea a oftat. — Mă întreb dacă mesajul meu va avea a ajuns încă la
tatăl meu, iar dacă familia mea știe că sunt sigur."
— Sunt sigur că tatăl tău știe până acum, am spus.
— Eu am fost cel care a transmis mesajele, pentru că eu vorbește
limba poporului tău. Ofiţerul franc care le-a primit fratele tău.
Fața ei s-a luminat. — Drogo? ea a intrebat. Am dat din cap. — Sunt
ușurat că familia mea știe acum că sunt viu și nevătămat, oftă ea.
— Sunt sigur că sunt mulțumiți și o vor face cu plăcere plătiți o
răscumpărare pentru a vă aduce înapoi în siguranță la ei, am mințit.
Nu puteam uita cuvintele fratelui ei câ nd i-am sugerat că el și tată l ei
vor fi bucuroși să primească vești despre ea. — Nu te închipui să-mi
spui despre mine propriile sentimente sau ale tatălui meu, spusese el.
Exista vreun motiv pentru care să nu-și dorească întoarcerea
Genevievei?
Genevieve mă privea atent acum.
"Ce este?" ea a intrebat. — Există ceva ce ești nu-mi spune. O văd în
ochii tăi.
— Tocmai îmi aminteam întâlnirea mea cu tine frate, am răspuns. —
Mi-a spus că speră să mă omoare într-o zi. M-am săturat de bărbați
care spun asta .
Ea s-a uitat la mine în tăcere pentru o clipă, cu expresia ei de
nepătruns. Apoi a vorbit. "Cei doi bărbații despre care ți-a spus Wulf.
Cei care priveau casa. Care este cearta lor cu tine?
— Fiecare au motive diferite, i-am răspuns.
— Unul era aici, jefuind în casa lui Wulf în noaptea lui Ruda căzut.
Tovarășul lui a fost omul pe care l-am ucis pentru a-l salva Viața lui
Bertrada. El vrea să răzbune moartea prietenului său.
— Și celălalt bărbat? ea a intrebat.
— El este unul dintre războinicii care m-au ajutat să mă omoare frate.
Am jurat să-i ucid pe toți bărbații implicați.
Liderul lor – îl cheamă Toke – îmi dorește mort, căci Sunt singurul
supraviețuitor al crimelor pe care le-a comis, singura persoană care
ar putea să-și dezvăluie trădarea. eu sunt o amenințare pentru el și
pentru numele lui bun, atâta timp cât eu Trăi. Acest bărbat - omul pe
care l-a văzut Wulf - este unul dintre ai lui Toke cei mai de încredere
războinici. A venit aici căutându-mă, să mă omoare.
Ea se cutremură. — Viața ta este atât de plină de violență și moarte.
nu am raspuns. Ceea ce a spus ea a fost adevă rat. În iulie a acestui
an, să rbă toarea solstițiului de la mijlocul iernii, eram încă sclav.
Acum era doar primă vară . Eram un om liber și un ră zboinic de doar
câ teva luni, dar deja pierdusem socoteala câ ți oameni ucisesem. Ș i
m-am simțit în pericol să pierd socoteala de câ ți îmi doresc acum
mort.
— Mi-ai spus că fratele tău și-a dat viața pentru tine
ea a spus. Am cautat. Ea încă se uita la mine.
— A făcut, am ră spuns.
"Ce s-a întâmplat?" ea a intrebat. Am observat că Wulf și Bertrada ne
ascultau conversația, pă râ nd fascinați.
Nu am vrut să mă întorc acolo. Nu am vrut să revă d acea noapte în
mintea mea. Nu știu de ce m-am simțit obligat să ră spund la
întrebarea lui Genevieve.
— Numele fratelui meu era Harald , am început eu. "El a fost un mare
războinic, un mare spadasin. Tatăl nostru, Hrorik, a fost, de asemenea,
un mare războinic și un mare căpetenie printre danezi.
Genevieve se încruntă. — Credeam că ai spus tu a fost un sclav, a spus
ea.
— Ai fost un sclav? întrebă Wulf, cu o expresie uluită pe chip. S-a
apropiat de masă , a scos un scaun și s-a așezat lâ ngă Genevieve,
vizavi de mine. — Bertrada, a spus el,
— Adu-mi bere. Și umple din nou ceașca lui Halfdan.
Am oftat. Nu mi-am dorit ca acest lucru să fie cunoscut. Nu ar fi
trebuit să -i spun asta.
— Am fost, am spus. — Mama mea a fost o sclavă în mine gospodăria
tatălui, deși în propriul ei pământ, în Irlanda, ea fusese fiica unui rege.
Ale mele tatăl a furat-o într-un raid. Ea a devenit concubina lui.
— Și tu te-ai născut din unirea lor? întrebă Genevieve.
Uniune? Nu l-aș fi numit așa, câ nd un stă pâ n vine în patul unui sclav
și cere accesul la corpul ei. Poate totuși, câ nd am fost concepută –
înainte ca tată l meu să se că să torească cu Gunhild – a existat o unire
între ei, atâ t a inimii, câ t și a trupului.
Am dat din cap.
— Te-ai născut sclav? întrebă Wulf.
Am dat din nou din cap. — Și sclav am rămas, până când la începutul
acestui an, când pe patul de moarte tatăl meu m-a eliberat.
Wulf luă o înghițitură lungă de bere și clă tină din cap cu mirare. —
Aceasta este o poveste! el a exclamat.
— Dar fratele tău? întrebă Genevieve.
— După ce am fost eliberat, după ce tatăl meu a murit, Harald m-a
antrenat în căile unui războinic. Mai târziu, am călătorit împreună cu
câțiva dintre oamenii lui Harald pentru a inspecta a micuța moșie pe
care tatăl meu mi-a lăsat-o în nordul nostru pământurile oamenilor.
Toke, care îl ura pe Harald, ne-a urmat acolo și a atacat moșia în
timpul nopții. Toate care locuiau acolo – bărbați, femei și copii – erau
ucis. Doar eu am supraviețuit. În lupta finală, Harald a fost ucis în
timp ce tăiam un pasaj pentru ca eu să scap.
Mi-a spus că cineva trebuie să trăiască pentru a se răzbuna pe toți cei
care au avut decedat. Am jurat că voi doborî răzbunarea asupra lui
Toke și a tuturor oamenilor săi pentru uciderea lor de Harald și
ceilalți. În timp ce spuneam acele cuvinte, mă întrebam când, dacă
vreodată, voi avea ocazia să-mi îndeplinesc jurământul.
— Cine este acest Toke? întrebă Wulf.
— Este fratele adoptiv al lui Harald, i-am răspuns.
— Al lui Harald și al meu. După ce mama lui Harald a murit, tatăl meu
s-a căsătorit cu o văduvă bogată. Toke era fiul ei primul ei soț.
— De ce a vrut Toke să-ți omoare fratele? întrebă Genevieve.
— El este. . . Am că utat un cuvâ nt în limba lor care ar transmite
sensul — nebunului. "Este de parcă ar fi stă pâ nit de un spirit ră u.
Inima lui este plină cu întuneric şi cu mâ nie faţă de lume şi de tot
care sunt în ea. Dar avea o ură specială pentru Harald. Harald este
singura persoană , în afară de tată l nostru, care l-a învins vreodată pe
Toke.
— Deci spui că acest om care era în stradă, asta Snorre, este unul
dintre oamenii lui Toke? întrebă Wulf.
Am dat din cap. — El este al doilea comandant al lui Toke. El a
descoperit că Hastein mă luase în echipajul său nave și ne-a urmărit
aici.
— Hă, spuse Wulf. — Aceasta este într-adevăr o poveste. eu nu credeai
că nu ai mai mult decât un alt lup printre o haită însetată de sânge.
Există mult mai mult pentru tine decât se vede. Mă întrebam de ce
căpitanul tău pune atât de multă încredere într-unul atât de tânăr.
Nu am vrut să -i spun lui Wulf sau Genevieve că fusesem un sclav. Mă
temeam de ceea ce mă avertizase Hastein – că oricine ar afla despre
trecutul meu mă va privi cu dispreț din cauza asta. Cunoașterea
pă rea că a schimbat felul lui Wulf față de mine, dar într-un mod
neașteptat. Din acea seară nu m-a mai tratat cu neîncredere sau cu
teamă . El și Bertrada m-au fă cut să mă simt binevenit în casa lor.
În acea noapte, câ nd luam masa împreună , Wulf a povestit despre
că lă toriile comerciale pe care le fă cuse la nord, pâ nă la Quentovic și
Dorestad, la sud, pâ nă la Nantes și, în câ teva râ nduri, peste mare, în
Anglia. Poveștile lui nu erau remarcabile, dar Genevieve pă rea să le
gă sească fascinante și îi punea multe întrebă ri despre diferitele
oameni și ținuturi pe care le vă zuse. Wulf pă rea încâ ntată să -i spună ,
iar Bertrada radia cu mâ ndrie că o doamnă nobilă ca Genevieve ar
trebui să fie atâ t de interesată de faptele soțului ei.
În timp ce Bertrada întinse mâ na peste masă pentru a ne strâ nge
platourile și ceștile goale, Wulf și-a pus o mâ nă pe crupă și a strâ ns-
o. Ea îi aruncă o privire înapoi în fața lui și zâ mbi cu bună știință .
— M-am bucurat foarte mult de această noapte, i-a spus Wulf lui
Genevieve. — Dar acum cred că este timpul să mă culci. eu voi să-ți
spun mai multe povești mâine seară, dacă vrei. eu vă voi povesti
despre momentul în care am văzut un monstru marin, a pește grozav
mai mare decât această cameră.
Cuvintele lui Wulf mi-au amintit de ceva ce uitasem în șocul de a
auzi despre Snorre și Stenkil.
— Eu și Genevieve nu vom mânca aici mâine seară, i-am spus. -
Căpitanul meu, Hastein, a făcut-o a cerut să luăm masa cu el.
Genevieve pă rea alarmată . — De ce își dorește eu să fiu acolo? ea a
intrebat.
Mă întrebam același lucru câ nd Hastein mi-a spus prima dată . Mă
gâ ndisem – sau cel puțin speram – că problema lui Genevieve fusese
rezolvată între noi.
Câ nd l-am întrebat, el se uitase la mine o vreme cu o expresie
imposibil de citit, apoi mi-a ră spuns:
— E din Paris, nu-i așa? Este un oraș pe care nu l-am vă zut. Îmi
doresc să învă ț mai multe despre asta.
— Nu vă îngrijorați, i-am spus lui Genevieve. "Eu voi sa fii acolo. Vei fi
în siguranță.
Ea nu pă rea convinsă . Nu am dat vina pe ea.
Nu mi s-a pă rut de crezut că Hastein o va invita la masă , doar pentru
a afla mai multe despre un oraș îndepă rtat al francilor. M-am simțit
neliniștit, dar nu am vrut să știe.
— Există ceva despre care ar trebui să înțelegi oamenii mei, i-am spus.
— Nu există nimic pe care să-l prețuim mai înalt decât onoarea
noastră. Am jurat să urmez Hastein, să-i dau loialitatea mea, să lupt
pentru el și chiar să mori pentru el dacă este necesar. Dar în calitate
de căpitan al meu, el trebuie de asemenea să fie loial și să acționeze cu
onoare față de mine.
Bărbații nu și-ar dori să-l urmeze dacă nu ar putea fi de încredere.
Până când ești eliberat, îmi aparțineți. Și I-am spus deja lui Hastein că
nu voi renunța la tine.
S-ar dezonora dacă ar încerca să te ia fără acordul meu.
Am crezut în inima mea ceea ce i-am spus. Chiar am fă cut-o. Hastein
a fost un om onorabil. Dar era și un jarl și obișnuiește să fie ascultat.
Mintea mea, ca un tovară ș neloial, a tot șoptit gâ nduri pe care am
încercat să le ignor. Hastein mă trimisese deja odată într-o misiune
periculoasă din care abia am supraviețuit. Dacă ar fi să mor, nu ar fi
nicio dezonoare în a lua-o pe Genevieve pentru sine.
După ce Wulf și Bertrada s-au retras pentru noapte, în timp ce
Genevieve și cu mine ne pregă tim paleții pentru a dormi pe pă rțile
opuse ale camerei din față , i-am spus: — Ar trebui să porți una dintre
rochiile pe care le-a dat Hastein. tu când mergem să mâncăm la el
mâine seară.
Cred că l-ar supăra dacă l-ai respinge pe a lui cadou."
— Dacă este cererea ta, o voi face.
— Mulțumesc, am spus. Aveam multe pentru care să -i fiu
recunoscă tor lui Hastein și i-am prețuit bună voința. Dacă se poate,
nu am vrut ca Genevieve să provoace o ruptură între noi.
— Am o cerere de făcut din partea ta, spuse Genevieve.
"Ce este?"
— Mi-ar plăcea foarte mult să fac baie. nu am avut prilej de când m-ai
capturat. Nu am avut niciodată a fost atât de murdar în viața mea.
Cererea ei m-a surprins. Danezii ca popor sunt mult dați cură țeniei.
În casa în care am copilă rit, tată l meu a construit o mică baie, atașată
de holul principal al casei sale lungi. Judecâ nd după aspect - ca să nu
mai vorbim de miros -
a lui Wulf și Bertrada și a copiilor lor, totuși, am ajuns să cred că
scă ldatul nu era o practică observată în mod regulat printre franci.
Dar, după cuvintele lui Genevieve, mi-am amintit că Hastein se pare
că gă sise o cadă pentru baie undeva în palatul contelui. Poate că
nobilimea francă era mai dedată cură țeniei decâ t oamenii lor de
râ nd.
Dar unde putea să se scalde Genevieve? Deși Hastein avea o cadă de
baie, avâ nd în vedere interesul pe care-l exprimase pentru ea, cu
siguranță nu mă simțeam confortabil cu gâ ndul că ea merge la el să
facă baie.
— Voi vedea dacă pot împrumuta doi cai dimineața, i-am spus. —
Dacă voi putea, vom merge în aval de Ruda și vom găsi un loc unde
poți se scălda în râu.
— Fă baie în aer liber? întrebă ea, de parcă n-ar fi auzit niciodată de
așa ceva.
— Acolo se scaldă cei mai mulți oameni din țara mea, i-am spus. —
Cel puțin în lunile calde. ei face baie sau înota în râuri și pâraie. Sunt
câteva care își permite să construiască o baie. Daca tu nu doresc să se
scalde în râu, nu știu unde altundeva poti."
— Nu pot să înot, a spus ea. Pă reau că nu putea face multe. Aproape
toți danezii pot înota, pentru că mă rile sunt drumurile noastre.
— Voi găsi o locație în care nu aveți nevoie i-am spus.
Nu am avut nicio dificultate să împrumut doi cai, că ci armata
noastră nu mai trimitea trupe de raid că lare din Ruda. În amonte de
oraș devenise prea periculos, din cauza prezenței tot mai mari a
patrulelor france. Nu avea niciun rost să trimitem partide de raid în
aval – armata noastră cercetase deja pă mâ ntul gol în acea direcție.
Turma furată de cai, care odinioară oferise că lă ri pentru oamenii
noștri, acum era mă celă rită treptat pentru a le oferi carne.
A fost o zi glorioasă . Soarele a încă lzit aerul și a scâ nteie pe râ u, iar
întinderile de pă șune deschisă pe care le-am stră bă tut de-a lungul
malului râ ului au fost acoperite cu flori mici albastre și albe. După
limitele apropiate ale casei lui Wulf, unde fiecare respirație era
aromată cu fumul din foc și aroma stă tută a trupurilor nespă late,
fiecare plă mâ nă de aer curat pe care l-am atras avea un gust dulce ca
o bă utură de apă rece de izvor într-o zi fierbinte. Ivar avea dreptate.
Bă rbații nu erau meniți să tră iască în orașe precum Ruda.
Aerul proaspă t și soarele pă reau să fi stimulat și spiritul lui
Genevieve. Expresia melancolică care îi întunecase atâ t de des
tră să turile în ultimul timp a dispă rut.
— Spune-mi despre mama ta, a întrebat ea deodată, întorcându-se
spre mine. — Ai spus că ea, ca și ta frate, a murit pentru tine.
Am fost surprins și oarecum surprins de cererea ei. Unele lucruri –
în special acele amintiri care este dureros de amintit – nu sunt
menite să facă obiectul unei conversații ocazionale.
— De ce întrebi de mama mea? am cerut eu.
— De ce ai întrebat despre fratele meu aseară? De ce vrei să știi aceste
lucruri despre mine?
Părea surprinsă de tonul vocii mele. — Eu nu am vrut să ofensez
întrebările mele, a explicat ea. — Dacă am, vă rog să mă iertați.
Am ridicat din umeri și am privit în altă parte. Mi-aș fi dorit să nu se
uite așa la mine. Comportamentul ei era atâ t de grav și ochii ei
proiectau îngrijorare, de parcă sentimentele mele ar conta cu
adevă rat pentru ea.
Nu am vă zut cum au putut.
— Nu există nimic de iertat, am spus. — Doar vreau nu vă înțelegeți
interesul.
— Nu am întâlnit niciodată pe nimeni ca tine, a explicat ea. — Ești
atât de diferit de bărbații de la mine oameni - de la tatăl meu, de la
fratele meu, de la pe oricine am cunoscut. Ești foarte înverșunat –
chiar sălbatic - când te lupți. Am văzut ce ești capabil și mă sperie.
Totuși, există și o latură din partea ta care este foarte amabil. Și deși
apari tineri - bănuiesc că peste ani suntem aproape la fel vârsta - ai
făcut și ai văzut atât de multe în viața ta. eu am văzut atât de puțin în
a mea.
Am ridicat din umeri din nou. — Sunt ceea ce al meu soarta m-a
făcut, am spus. Cu toate acestea, cuvintele ei m-au fă cut să mă
gâ ndesc la ceea ce spusese. Singura bună tate pe care o cunoscusem
în propria mea viață a fost dragostea și grija pe care mi-a ară tat-o
mama. Dacă era vreo bună tate în firea mea, cu siguranță a venit de la
ea. Abilitatea mea de a lupta o datoram în primul râ nd fratelui meu,
Harald, care mă învă țase bine. Ș i dacă era să lbă ticie în mine, așa cum
spunea Genevieve, care era originea ei? Sâ ngele de ră zboinic fioros
al tată lui meu care mi-a curgeat în vene?
Sau s-a nă scut din mâ nia și ura care îmi ardeau în inima din cauza
lui Toke? Câ nd și dacă l-aș ucide în cele din urmă , inima mea s-ar
elibera de furie și s-ar simți în pace?
Am oftat. — Ce vrei să știi? Am întrebat. Ar fi mai simplu să vorbim
despre evenimentele trecute decâ t să reflectă m la astfel de lucruri.
Ș i așa i-am spus despre mama mea – despre casa pe care o avusese
în Irlanda, despre cum tată l meu o furase într-un raid, despre cum
tată l ei și logodnica ei încercaseră să o salveze și fuseseră uciși. I-am
povestit cum, de-a lungul timpului și împotriva orică rui pronostic,
mama și tată l meu ajunseseră să se iubească și cum mama visase să
devină mireasa lui. I-am spus cum ambiția tată lui meu l-a
determinat să se că să torească cu Gunhild, condamnâ nd-o pe mama
la o viață de sclavie.
Ș i i-am spus cum a murit mama și, odată cu moartea ei, mi-a
cumpă rat libertatea. Ea a pus multe întrebă ri atunci - întrebă ri
despre înmormâ ntarea tată lui. Ră spunsurile pe care le-am dat au
șocat-o în mod clar. O expresie de groază îi umplu chipul.
— Cum poți să nu-ți urăști fratele, Harald? El ți-a ucis mama!
Cuvintele ei – și intensitatea cu care le-a rostit – m-au surprins. —
Harald nu era responsabil pentru moartea mamei mele, i-am spus. "A
fost decizia ei, una pe care a luat-o în mod liber. Harald doar a făcut-o
să treacă din această lume în alta la fel de rapidă și cât se poate de
nedureroasă. A fost o bunătate pe care a arătat-o ea, una pentru care
sunt recunoscător.
Mamei îi fusese frică în ziua aceea, foarte frică , și pe bună dreptate.
Ea îi ceruse lui Harald să o ajute, iar el fusese de acord din cauza
dragostei și respectului pe care le simțise pentru ea. Genevieve era
un franc și un creștin. Nu avea cum să înțeleagă aceste lucruri.
— Dacă cineva a fost de vină, acesta este tatăl meu, căci rugându-i pe
Mamei să-l însoțească în călătoria lui de moarte în lumea următoare,
am adăugat.
— Îl urăști pentru asta? Îl urăști pe tatăl tău?
La un moment dat am crezut că da. Nu doar din cauza morții mamei
mele, ci și din cauza modului în care m-a tratat. Eram fiul lui, dar
pentru el fusesem doar o proprietate, un sclav. Dar în timp ce mi-am
întors întrebarea lui Genevieve în minte și mă întrebam cum să -i
ră spund, mi-am dat seama că furia mea față de Hrorik dispă ruse. Am
clă tinat încet din cap.
— Nu a fost niciodată un tată pentru mine. El a fost stăpânul meu, iar
eu eram unul dintre sclavii lui. Inima mea nu a ținut niciodată niciuna
dragoste pentru el și ziua în care am aflat că mama mea va fi să
moară pe nava morții și mult timp după aceea Nu mă puteam gândi la
el fără să simt furie. Acum, deși . . . Am ridicat din umeri. — Totul este
în trecutul. N-are rost să regretăm ceea ce are sa întâmplat deja și nu
poate fi schimbat. Ale mele moartea mamei a făcut parte din soarta ei,
și a mea, și Tatălui meu."
M-am întrebat dacă Genevieve a regretat că m-a întrebat despre
circumstanțele morții mamei mele. A fost, într-adevă r, o poveste
ciudată și teribilă . Pentru unul care nu este din poporul nostru,
trebuie să fi sunat și mai ră u. Am aruncat o privire spre ea. Spre
surprinderea mea, am vă zut că lacrimile îi udaseră obrajii.
— Mama ta te-a iubit foarte mult, spuse Genevieve, cu o voce
înțeleasă. — Atât de mult încât a fost dispus să se confrunte cu o
moarte îngrozitoare.
Oribil? Moartea mamei mele fusese curajoasă și generoasă peste
mă sură , pentru că renunțase la restul vieții ei pentru a-mi cumpă ra
una mai bună .
Dar fusese o trecere rapidă și aproape nedureroasă , datorită lui
Harald. Nu credeam că moartea ei a fost oribilă . Ș i nu puteam să
înțeleg de ce povestea cu moartea unui stră in, indiferent dacă o
crede oribilă sau nu, ar trebui să o afecteze atâ t de mult pe
Genevieve.
Deodată Genevieve începu să plâ ngă . Ea a acoperit faţa ei cu mâ na.
Era ea o fată atâ t de blâ ndă încâ t să simtă atâ t de puternic moartea
cuiva pe care nu-l cunoscuse?
— De ce plângi? Am întrebat.
— Suntem atât de diferiți, a spus ea. "In viata ta, când erai sclav, nu
aveai nimic – nimic în afară de dragostea mamei tale. În viața mea,
am avea totul. Totul, cu excepția dragostei părinților mei.
"Ce vrei să spui?" am întrebat, dar ea nu a ră spuns și nici mă car nu a
vrut să se uite la mine. Ea doar a clă tinat din cap, dar și-a pă strat fața
acoperită cu mâ na și a plâ ns în liniște pentru sine. Mi-am dat calul cu
piciorul și m-am mutat înaintea ei pentru a-i lă sa intimitatea pentru
durerea ei.
Am ajuns la un crâ ș de copaci de-a lungul malului râ ului, care avea în
centru o poiană însorită . Era destul de departe în aval de Ruda
pentru ca apa să fie curată de gunoiul din oraș și din tabă ra insulară
a armatei. Eram și noi destul de departe, am considerat eu, pentru a
fi feriți de orice întâ lnire întâ mplă toare cu ră zboinici ră tă citori din
armata noastră sau oameni din oraș.
— Ne vom opri aici, i-am spus lui Genevieve. "Copacii ne va ascunde pe
noi și caii noștri de la vedere în timp ce tu faceți baie pe malul râului.
"Unde vei fi?" întrebă ea, cu o expresie îndoielnică pe chip.
— Voi sta de veghe la marginea acestor copaci, si asigură-te că nu
vine nimeni. Nu vă faceți griji. Nu o să să te poată vedea.
Cuvintele mele nu pă reau să -i aline preocupă rile.
— Cred că îmi voi păstra tura în timp ce fac baie, a spus ea. — Am
adus una curată, din rochiile tale Căpitanul mi-a dat să mă îmbrac
când termin de scăldat.
Nu am spus nimic. Era treaba ei dacă dorea să facă baie purtâ nd
haine, deși mi se pă rea o prostie.
Am găsit un loc de-a lungul malului, unde rădăcinile încurcate ale
unei sălcii care creștea la malul apei s-au scurs în râu. — Le poți folosi
pe acestea rădăcinile ca trepte și mânere pentru a coborî la apă, i-am
spus. — Dar fii atent și nu te aventurezi departe de țărm, pentru că nu
poți înota. Aceasta se pare că fundul râului coboară destul de abrupt
Aici."
Am pă ră sit-o și am mers pâ nă la marginea îndepă rtată a poianei,
chiar în interiorul inelului de copaci. Iarba era groasă aici și pă rea
moale și primitoare. Mi-am pus arcul și tolba pe pă mâ nt, mi-am
desfă cut cureaua care îmi ținea sabia și toporul și m-am întins pe
gazonul moale și mirositor. Deși îi spusesem lui Genevieve că voi sta
de pază , nu mă așteptam ca cineva să vină peste noi aici. În timp de
ră zboi, majoritatea oamenilor nu se aventurează cu ușurință departe
de locurile sigure. Nu mai vă zusem pe nimeni de câ nd am plecat de
la Ruda.
Eram suficient de aproape ca să o aud pe Genevieve gâ fâ ind câ nd a
intrat prima oară în râ u. Mai aveau să treacă câ teva luni pâ nă câ nd
frigul iernii să dispară din apă . Am auzit și zgomote de stropire, în
timp ce se îmbă ia.
— O să ies acum, strigă ea. "Unde tu esti?"
— Sunt dincolo de poiană. Nu te văd, am asigurat-o.
Deodată am auzit un țipă t, urmat de o stropire puternică . "Ajutor!"
strigă ea cu o voce sugrumată . Atunci nu era nimic.
Am fugit pâ nă la malul apei, dar nu am vă zut-o nică ieri. Inele din ce
în ce mai largi de ondulații se ră spâ ndeau dintr-un punct aflat la
câ țiva metri de locul unde ră dă cinile de salcie intrau în apă . În timp
ce priveam, bule de aer au spart suprafața din centrul inelelor.
Mi-am dat jos pantofii, mi-am dezbră cat tunica și am să rit în râ u.
Ț inâ ndu-mi respirația, mi-am lă sat capul sub suprafață și am
început să o caut în apa tulbure.
Din fericire, curentul nu o dusese departe. Ș irul de bule de aer care
ieșea din gură m-a condus la ea. Se batea să lbatic, dar ineficient.
Câ nd am ajuns la ea, și-a strâ ns brațele strâ ns în jurul gâ tului meu și
pentru o clipă m-am temut că mă va îneca și pe mine. Mi-am trecut
brațul stâ ng în jurul picioarelor ei pentru a le ține departe de ale
mele, și și-a ținut corpul lipit strâ ns de pieptul meu, în timp ce mi-
am lovit picioarele și am tras cu brațul drept, luptâ ndu-mă pentru a
reveni la suprafață .
Genevieve a tușit pâ nă câ nd plă mâ nii i-au fost curați, apoi și-a
sprijinit capul de obrazul meu cu ochii închiși. Ne-am ținut pe linia
de plutire cu lovituri constante, dar nu am încercat să înot pâ nă la
ță rm. Era ca și cum nu mi-aș putea forța mintea să se concentreze
asupra a ceea ce trebuia fă cut acum că era în siguranță . Poate pentru
că schimbul ei ascunde puțin acum câ nd era îmbibat sau pentru că
trupul ei se simțea atâ t de cald lâ ngă al meu, unde am ținut-o strâ ns
de mine.
După un timp, Genevieve deschise ochii și ridică capul. S-a uitat în
jur, speriată .
— De ce nu înoți până la țărm? ea a intrebat.
Chipul ei era chiar lâ ngă al meu. Îi simțeam respirația pe obrazul
meu.
— Halfdan? ea a intrebat. Era prima dată câ nd îmi rostise numele.
Fă ră un cuvâ nt, am vâ slit și am ajutat-o pe Genevieve să gă sească
mâ nere pe ră dă cini care se extind în apă . În timp ce se pregă tea să se
ridice, Genevieve și-a întors capul spre mine și a spus în puțin mai
mult decâ t în șoaptă : — Turgul meu mă dezvăluie. eu Te implor, nu
mă privi cum urc din râu.
M-am întors și am înotat în amonte pâ nă în punctul în care linia
copacilor de la marginea crâ ngului se întâ lnește cu malul râ ului.
Împingâ ndu-mă de pe ță rm, am înotat din greu peste râ u și înapoi,
lă sâ nd apa rece să -mi obosească mușchii și să -mi calmeze trupul și
mintea. Câ nd m-am întors la punctul de plecare, am vă zut că
Genevieve îmi pusese tunica și pantofii pe marginea malului. Am
urcat din râ u, m-am uscat câ t am putut cu tunică și m-am îmbră cat.
Genevieve stă tea așezată peste poiană , aproape de locul unde erau
legați caii, cu spatele la râ u și la mine.
S-a întors câ nd m-a auzit apropiindu-mă . Ochii ni s-au întâ lnit și
amâ ndoi ne-am uitat în altă parte.
— Mulțumesc, spuse ea cu o voce liniștită. — Eu ar fi murit dacă nu m-
ai fi salvat.
Nu știam ce să spun. Gâ ndurile mele erau confuze. Mi-am tot amintit
cum ară ta corpul ei prin rochia transparentă și cum se simțea lipit
de al meu.
— Mă bucur că am fost acolo, i-am spus.
Ea a dat din cap energic. - Da, spuse ea. — Și eu mă bucur. M-ai
salvat."
Am avut, dar nu asta am vrut să spun.

Un ospă ț și un dans
Am fost amâ ndoi liniștiți pentru cea mai mare parte a că lă toriei
înapoi la Ruda. Câ nd zidurile orașului au apă rut în depă rtare, am
rupt în cele din urmă tă cerea.
— De ce ai ales să devii preoteasă—a călugăriţă?" Am întrebat.
Pă rea surprinsă de întrebarea mea. — Ce să faci vrei să spui?" ea a
intrebat.
— De ce nu ești logodit? De ce nu ești căsătorit?
— Trebuie să fiu o mireasă a lui Hristos, a spus ea. "Există nici un soț
mai bun pe care o creștină nu l-ar putea avea.
— Nu pot să cred că un Dumnezeu mort este cel mai bun soț pe care l-
ai putea avea, i-am spus. Sau mi-aș dori, oricum, m-am gâ ndit, dar n-
am spus. Nu era treaba mea. Atunci am spus-o oricum. — Cu adevă rat
crezi ca asa e? Am vă zut cum o ții pe Alise.
Nu ți-ai dorit niciodată un soț viu? cine ar putea să-ți încălzească
patul noaptea și să-ți dea copii ai tăi?
Genevieve s-a încruntat la mine și a replicat: — Tu nu ar trebui sa spui
asa ceva! De ce ma intrebi asa ceva întrebări?"
Nu m-am putut abtine. Am râ s de indignarea ei.
— Doar că nu am întâlnit niciodată pe nimeni ca tine.
i-am spus, zâmbind. — Ești atât de diferit de femeile din poporul meu.
Este greșit că vreau să înțeleg?
Ea a roșit, s-a încruntat din nou și și-a întors privirea.
Într-o clipă , ea a aruncat o privire înapoi la mine. Am vă zut că acum
și ea zâ mbea.
— Este nedrept să-mi folosesc propriile cuvinte împotriva mea
ea a spus. Apoi a oftat și o expresie serioasă a înlocuit umorul care îi
luminase pentru scurt timp fața.
"Este adevarat. Odată am visat să am un soț – un soț adevărat, care să
stea lângă mine noapte și pe care l-aș trezi alături în fiecare
dimineață.
Și am visat să am copii ai mei. Aceasta era viața pe care mă așteptam
să o duc și mă așteptam cu nerăbdare la el.
"Ce s-a întâmplat?" Am întrebat. — De ce este viața ta acum zălog
către Dumnezeul tău?
— Nu este o alegere pe care am făcut-o. Decizia a fost luată pentru
mine."
— Cine a luat decizia, dacă nu ai făcut-o tu?
"Tatăl meu. Sunt cel mai mic dintre cei patru copii din familia mea, a
explicat ea. "Eu am doi frați-
l-ai cunoscut pe Drogo, cel mai mare - și o soră. Ale mele tatăl își
prețuiește fiii. Amândoi sunt războinici, căpitani în scara lui de
cavalerie. Și se asigură că al meu linia și numele tatălui vor continua
după moartea sa.
— Totuși, tatăl își vede fiicele diferit.
Pentru el, nu suntem nimic mai mult decât o marfă de a fi cheltuit cu
grijă, pentru a câștiga pentru el un avantaj.
Fiicele nobilimii sunt o povară scumpă, căci o zestre trebuie plătită
soţilor lor când aceştia sunt casatoriti. Tatăl meu nu vrea să se
despartă de niciuna dintre ele averea lui fără să câștige ceva pentru el
însuși întoarcere.
— Sora mea a fost norocoasă. Deși nu avea niciun cuvânt de spus în
chestiunea căsătoriei ei, cel puțin soțul Tata a ales pentru ea nu a fost
dezagreabil. La fel a fost nu este adevărat pentru mine.
— Există un nobil în vârstă care locuiește pe o moșie mare adiacentă
unor terenuri pe care le deține tatăl meu.
Deși acum are o sănătate precară, a supraviețuit tuturor celorlalte din
familia sa, inclusiv trei fii și două soții. Ale mele tatăl spera să-și
dobândească pământurile pentru familia noastră prin căsătorie -
căsătoria mea. El a motivat asta pentru că viitorul meu soț nu avea
moștenitori, dacă aș putea da el un copil, apoi după ce a murit - ceva
pentru toată lumea crede că va dura cel mult câțiva ani în venind,
având în vedere vârsta lui și starea de sănătate - a mea tatăl, ca rudă
de sex masculin cea mai apropiată a moștenitorului bebeluș, ar
controla de drept pământurile până când copilul meu a ajuns la
majoritate.
— Era esențial, mi-a subliniat tatăl meu, că eu am un copil cât mai
curând posibil după ce m-am căsătorit și, desigur, ar fi de preferat ca
copilul pe care l-am născut fii bărbat – ca și cum asta ar fi ceva ce
poate controla orice femeie. Tata chiar a sugerat că dacă soțul meu ar
putea nu obține suficient de repede rezultatul dorit, el ar găsi un
suport fertil care să mă servească. Mi-am simțit tatăl mă privea la fel
ca unul dintre prețuiții lui iepe. Valoarea mea pentru el stă doar în
faptul că eu ar putea fi crescut și s-ar putea obține profit din urmașul
meu. Că viitorul meu soț a fost respingător eu - este bătrân și gras și
murdar, dinții îi sunt putrezi, iar respirația și trupul îi puteau - nu era
de îngrijorare orice pentru tatăl meu.
— I-ai spus tatălui tău sentimentele tale despre căsătorie?" Am
întrebat. Ea clătină din cap.
— Tatăl meu nu este un bărbat accesibil. Nu să fiicele lui, oricum. I-am
spus mamei, totuși. eu i-am cerut să mijlocească la Tatăl în numele
meu. Ea mi-a spus să nu mă mai port ca un copil răsfățat și acceptă
datoria pe care o datoram față de familie.
— Tatăl a organizat o mare sărbătoare pentru a-mi anunța logodna.
Viitorul meu soț s-a așezat lângă mine și s-a aruncat la mine pe tot
parcursul sărbătorii. Mai târziu în noaptea aceea, când toți s-au
culcat gospodăria, și-a făcut-o pe a lui drum spre dormitorul meu și a
încercat să mă violeze. El nu am putut aștepta până în noaptea nunții
noastre. I-am gheare pe ale lui față, zgâriind dungi mari sângeroase
peste ea până când am i-a scăpat din strângere. Apoi, cu un sfeșnic,
am bătut el despre față și cap.
Fața ei pă rea însuflețită și ochii ei întunecați stră luceau în timp ce
descria că își bă tea logodnicul. Aceasta era o latură a ei pe care nu o
vă zusem pâ nă acum – Genevieve, fecioara ră zboinică . Credeam că i
se potrivea mult mai bine decâ t să fii preoteasa unui Dumnezeu
mort.
a continuat ea. — Până când a putut evadează, târându-mă goală pe
hol, cu mine urmându-şi şi bătând cu ciocanul în chel lui şi acum pate
de sânge, zgomotul trezise gospodăria, iar umilirea lui a fost martoră
de mulți.
— A doua zi dimineața, logodnica mea a sunat furios de la nuntă.
Relațiile dintre el și al meu tatăl a fost încordat de atunci. Tatăl meu
era supărat de conduita mea. - De ce nu l-ai lăsat să-și facă drumul? a
strigat la mine. 'Ce diferență ar fi facut? Trebuia să fii căsătorit! Tu ai
putea cu atât mai devreme au devenit gravide!
— Tatăl meu a decis că dacă nu aș avea ca soțul bărbatului pe care l-a
ales pentru mine, atunci aș face-o ne-am căsătorit cu niciun bărbat.
Dintre poporul nostru, cel sfânt biserica aşteaptă ca nobilii să dea din
averea lor şi terenuri pentru sprijinul său, în schimbul căreia Biserica
le protejează sufletele nemuritoare și, de asemenea, sprijină
conducerea lor pe acest pământ muritor. Anul acesta, în loc să dau
bisericii pământuri sau argint, nobilul meu tatăl, contele Robert, și-a
născut fiica. eu trebuie petrec restul vieții mele slujind biserica din
Abația Sf. Genevieve din Paris. A fost considerat a donație generoasă
din partea sa. stareța era bine încântat să câștig un membru atât de
înalt pentru ordinul ei.
Tonul vocii ei suna amar în timp ce a rostit aceste ultime cuvinte, iar
lumina pe care o vă zusem cu câ teva clipe înainte a dispă rut de pe
fața ei. Înfă țișarea ei a dezmințit afirmația ei de mai devreme că era
încâ ntată să fie promisă ca mireasă Dumnezeului ei.
— Ce a spus mama ta? Am întrebat.
— A spus că m-am comportat ca o proastă, a răspuns Genevieve. — Ea
a spus că am fost norocos ca tatăl meu nu face mai rău.
Mi-am amintit cuvintele pe care Genevieve le spusese mai devreme
în timpul că lă toriei noastre din Ruda. Spusese că în viața ei avusese
totul, cu excepția dragostei pă rinților ei. Nu am fost de acord.
Hainele frumoase și un palat pentru casă nu erau totul. Mi s-a pă rut
că , în ciuda nașterii ei nobile, în multe privințe, nu avusese mai
multă libertate decâ t o sclavă . Viața ei nu fusese niciodată a ei.
Înțeleg acum de ce fratele ei a sugerat că întoarcerea ei ar putea să
nu fie binevenită . Tată l ei ar trebui să se despartă de mult argint
pentru a-i obține eliberarea. Cu toate acestea, odată ce a fost
eliberată , nu pă rea că nu putea spera să recupereze câ t îl costase ea.
— După ce răscumpărarea ta a fost plătită, vrei să te întorci la familia
ta sau la biserică? Am întrebat.
— Nu există nicio întrebare. Voi fi returnat la mănăstire din Paris.
Tatăl meu a spus foarte clar că nu mă va mai considera niciodată fiica
lui, nici nu mă primiți în casa lui.
— Atunci de ce va plăti pentru a te răscumpăra? Nu avea sens pentru
mine.
— Va plăti pentru a-și proteja onoarea, a spus ea. — Eu te-am auzit
vorbind despre onoare și am venit la înțelegi că pentru tine, pentru
poporul tău, onoarea este cu totul altceva decât ceea ce le place
bărbaților tatălui meu înseamnă când folosesc termenul. — Onoarea
tatălui meu este mândria lui. Ceea ce el numește onoare se bazează
mai mult pe a lui nașterea nobilă și averea și poziția lui, decât pe a lui
actiuni. Prețuiește faptul că alți bărbați trebuie să-i dea seama din
cauza rangului său. Își va face griji că l-ar putea diminua în ochii
altora dacă ar abandona o fiică...
chiar și unul pe care și-ar dori acum să nu aibă - la Oamenii de Nord.
Și sunt sigur că nu ar putea suporta gândit că cineva din sângele lui
devine sclav. A lui mândria contează pentru el chiar mai mult decât
averea lui. El îmi va plăti răscumpărarea, deși îl va supăra să facă
asta.
Câ nd am ajuns la casa lui Wulf, Genevieve a dispă rut în camera din
spate și nu a reapă rut pentru tot restul după -amiezii. După ce am
întors caii la grajduri, m-am îmbră cat cu podoabă de să rbă toare pe
care unul dintre robii lui Hastein mi le fă cuse la moșia lui de pe
Limfjord. Trecuseră cu adevă rat cu doar câ teva să ptă mâ ni în urmă
câ nd fusesem în Iutlanda, așteptâ nd cu neră bdare să navigă m? Avea
impresia că acele zile ar fi avut loc în timpul unei vieți diferite.
Amurgul începea să cadă peste oraș, iar Bertrada tocmai adă ugase
mai multă lemne la foc pentru a lumina întunericul din fața casei,
câ nd ușa din camera din spate se deschise și Genevieve ieși. Purta
rochia roșie închisă pe care i-o dă duse Hastein, deasupra uneia
dintre schimburile de in alb. Pelerina neagră scurtă era întinsă în
jurul umerilor ei. Pă rul ei întunecat era ră sucit într-un nod care i-a
smuls de pe gâ t.
Ș i-a ridicat privirea la mine câ nd a intrat în cameră , apoi s-a uitat
repede în jos. Am simțit că ar trebui să spun ceva, dar mintea mi s-a
golit la vederea ei și mi s-a simțit limba stâ ngace în gură . În cele din
urmă , am reușit să bâ lbâ i: — Poate că eu ar trebui să luăm o lanternă
care să ne lumineze drumul. A fost tot ce mi-am putut gâ ndi să spun.
— Este suficient de întuneric încât să avem nevoie de unul? ea a
intrebat.
— Nu, am spus, blestemâ ndu-mi mental propria prostie.
Am apărut la fel de neînțelept pe cât mă simțeam? "Ai dreptate.
Aceasta nu va fi atât de întuneric decât mai târziu, când ne vom
întoarce.
Wulf zâ mbea larg în timp ce se uita la noi.
— Nu faceți voi doi o pereche frumoasă, a spus el. Genevieve pă rea
stâ njenită , iar eu am simțit la fel. A fost o prostie să spună Wulf. Nu
eram o pereche, bine sau altfel. Genevieve a fost prizoniera mea. Am
fost ră pitorul ei. Nu eram nimic mai mult decâ t atâ t.
Câ nd am ajuns la locuința lui Hastein, m-am simțit mai confuz ca
oricâ nd de ce mă rugase să iau masa cu el și de ce trebuia să o aduc
pe Genevieve.
Pe lâ ngă Torvald, am fost singurul membru al echipajului lui
Pescă rușului care a fost prezent. A fost o mică adunare: Svein și Stig,
că pitanii celorlalte două nave ale lui Hastein și, spre surprinderea
mea, Ivar. Aceasta a fost o întâ lnire a că pitanilor. Nu aveam ce să le
spun, nici ei nu aveau ce să -mi spună . Cel puțin mâ ncarea pe care o
gă tise Cullain era foarte bună , iar Hastein a oferit cantită ți generoase
de bere și vin pentru a-l însoți.
Cu excepția salutului să u inițial, Hastein ne-a ignorat. Masa era
aproape terminată câ nd Genevieve a șoptit: — De ce sunt aici?
— Nu știu, i-am spus. "Nu știu de ce oricare dintre noi suntem aici.
Chiar această întrebare mă îngrijora din ce în ce mai mult.
Ca la un semnal, Hastein vorbi. - Halfdan, vreau să vorbesc cu
prizonierul tă u. Îmi vei traduce întrebă rile pentru ea. Ivar, care
bă use mult vin în cursul serii, stă tea acum trâ ntit pe spate în scaun,
cu un picior sprijinit de masă , uitâ ndu-se la Genevieve cu ochii pe
jumă tate închiși. S-a aplecat și a murmurat ceva la urechea lui Stig,
iar ambii bă rbați au râ s.
— Întreabă -o unde se află orașele pe care le conduce tată l ei, a spus
Hastein.
Genevieve pă rea confuză și oarecum suspicioasă câ nd i-am explicat
ce dorea Hastein să afle. — Nu știu cum să-i răspund întrebare, a spus
ea.
Hastein a încercat din nou. — Întreabă -o dacă orașele pe care le
conduce tată l ei sunt pe râ ul Sena sau aproape de acesta.
— Oh, nu, spuse ea. — Se află departe la sud de Sena. Toate, cu
excepția Parisului.
— Întreabă -o câ t de mare este Parisul, a continuat Hastein. —
Întreabă -o cum se compară cu Ruda.
— Parisul este mult mai mare decât Rouen, a răspuns ea.
— Deși nu este la fel de grozav ca odinioară, în timp a romanilor. Sunt
multe clădiri foarte vechi părți ale orașului care acum sunt doar
ruine, unde oamenii nu mai trăiesc.
— Câ t de mult este mai mare decâ t Ruda? a vrut Hastein să știe.
Ea a susținut că peste zece mii de oameni locuiau acolo. Eu personal
nu credeam că ar putea fi adevă rat, dar câ nd i-am tradus ră spunsul,
Ivar sa ridicat și a început să se intereseze de conversație.
"Zece mii? Cu siguranță există biserici acolo. Întrebați-o dacă există ,
a cerut el.
— Probabil multe biserici. Ș i mă nă stiri, întreabă -o dacă există și
mă nă stiri.
— Oh, da, a răspuns Genevieve cu entuziasm când i-am spus
întrebarea lui Ivar. "Există multe, multe biserici și câteva mănăstiri, în
și în apropiere Paris. Abatiile St. Germain si St. Denis sunt cele două
mai mari. Și, desigur, există Abația a Sfintei Genevieve, mănăstirea
unde sunt o soră sfântă.
S-a încruntat și s-a uitat la mine. — De ce își dorește sa stii aceste
lucruri? Cine este el?"
De ce dorește un lup flă mâ nd să știe unde pasc oile, m-am gâ ndit,
dar nu i-am spus asta.
— Numele lui este Ivar. El este unul dintre comandanți al armatei
noastre, i-am spus. — Tatăl lui, Ragnar Logbrod, este regele război
care ne conduce războinicii, dar Ivar și căpitanul meu, Jarl Hastein,
comandă de asemenea.
Suntem în război cu oamenii tăi. Ei trebuie să știe de la în ce direcție
este probabil să vină amenințările împotriva noastră.
— Parisul nu este o amenințare pentru tine, a spus ea. "Este departe
de aici în sus. Și este un oraș liniștit.
— Întreabă -o despre zidurile orașului, mi-a spus Hastein.
— Ți-am spus, este un oraș liniștit, a răspuns ea când i-am tradus
întrebarea lui Hastein. "Este un garnizoana oamenilor tatălui meu
care sunt staționați acolo într-o cetate de pe o insulă din mijlocul
râului.
Dar orașul în sine nu are ziduri.
Hastein și Ivar s-au uitat unul la altul, cu expresii neîncreză toare pe
fețele lor, câ nd am tradus ră spunsul lui Genevieve. Apoi Ivar a
început să râ dă .
— Nu mi-a plăcut omul ăsta, spuse Genevieve în timp ce ne
întorceam spre casa lui Wulf. Nu trebuia să întreb la cine se referea.
Pă rea înspă imâ ntată și furioasă de râ sul aspru al lui Ivar la
descrierea ei despre apă ră rile Parisului – sau lipsa acestora. După
aceea, ea refuzase cu încă pă țâ nare să mai ră spundă la orice întrebă ri
din partea lui sau a lui Hastein. "Nu am incredere ei, spusese ea. Am
crezut că este o judecată înțeleaptă din partea ei.
Mi-aș fi dorit să îmi amintesc să aduc o torță câ nd am pă ră sit palatul
contelui. Cerul nopții era învă luit de nori, iar stră zile înguste ale
Rudei erau întunecate.
Poate că uitarea mea mi-a salvat viața. Dacă ochii mi-ar fi fost orbiți
de lumina unei torțe, probabil că nu ar fi surprins mișcarea ușoară în
adâ ncul umbrelor de peste drum de casa lui Wulf.
— Rămâneți în spatele meu, i-am spus Genevievei câ nd am mi-am
scos sabia. — Cred că sunt bă rbați în față în umbre."
În timp ce vorbeam, doi bă rbați au apă rut pe stradă și și-au scos
să biile. Cel puțin nu aveau scuturi sau armuri. Fă ră îndoială că asta
ar fi stâ rnit întrebă ri dificile din partea gardienilor câ nd trecuseră
prin poarta orașului.
Este un lucru complicat, lupta cu să bii, dar fă ră scuturi. Fratele meu,
Harald, cel mai bun spadasin pe care l-am cunoscut vreodată , a spus
că o considera mai asemă nă toare cu lupta cu cuțitele – deși cuțite
foarte lungi, desigur. Puține lovituri sunt efectiv lovite, deoarece
riscul de a fi expus la o contralovitură este prea mare dacă o lovitură
este aruncată , dar ratează . Ș i este periculos să încerci să blochezi
lama cu lama. Dacă ar trebui să lovească margine la margine, în loc
să folosească partea plată a lamei pentru a prinde și bloca tă ietura
unui adversar, una sau ambele să bii s-ar putea rupe. Este un dans
mai ales de avansuri, retrageri și feinte.
Cei doi bă rbați s-au îndepă rtat în timp ce s-au apropiat de mine,
intenționâ nd să atace din pă rți diferite. M-am dat înapoi, pas câ te un
pas, ținâ nd sabia în fața mea, gata să împing sau să para. Distanța și
echilibrul - Harald le gă urise în mine, iar și iar; Trebuie să mențin
distanța și echilibrul. Dacă ești dezechilibrat, vei întâ rzia să
reacționezi, spusese el. Ș i trebuie să menții distanța
corespunză toare față de adversar, ră mâ nâ nd departe de lamă pâ nă
câ nd ești gata să lovi cu a ta.
O auzeam pe Genevieve, cu respirația ei rapidă și speriată , în spatele
meu. — Când mă mut, i-am spus, — aleargă spre ușa lui Wulf.
Am fă cut o lovitură rapidă , fă că toare, în stâ nga mea cu lama.
Atacatorul de pe acea parte a să rit înapoi, în timp ce bă rbatul din
dreapta mea a fă cut un pas înainte. M-am întors și am înaintat spre
el, cu trei pași repezi, împingâ ndu-mi sabia în pieptul lui. S-a
împiedicat înapoi, lovindu-mi lama întinsă cu partea lui, dar eu deja
îmi retras arma și am plecat, întorcâ ndu-mă spre dreapta, punâ ndu-l
între mine și tovară șul lui. Pe câ t posibil, trebuia să mă lupt cu un
singur om la un moment dat.
Genevieve ajunsese la ușa lui Wulf. Era prins. Ea a bă tut peste el,
strigâ nd: — Wulf, ajută pe mine! Lasa-ma inauntru!"
Atacatorul din stâ nga – cel care se afla acum în spatele tovară șului
să u – se întoarse și se uită înapoi la ea. - Lasă -o, spuse celă lalt. — Pe
el îl dorim și trebuie să termină m asta repede. I-am recunoscut
vocea câ nd a vorbit. Era Stenkil.
Cei doi bă rbați s-au mișcat, așa că amâ ndoi s-au înfruntat din nou
spre mine.
În spatele lor, am vă zut ușa casei lui Wulf deschisă și Genevieve a
intrat înă untru. Mă car era în siguranță .
Pe mă sură ce cei doi au înaintat, m-am retras și m-am tot mișcat
spre dreapta, încercâ nd din nou să -l pun pe unul dintre atacatorii
mei în spatele celuilalt. Strada era îngustă , totuși, și în curâ nd aveam
să ră mâ nem fă ră loc.
Ră zboinicul cel mai apropiat de mine – Stenkil – a să rit înainte în doi
pași rapizi și și-a ridicat sabia pentru o tă ietură lungă , dar eu am
să rit înapoi la fel de repede, ră mâ nâ nd în afara razei de acțiune, iar
el și-a reținut lovitura, în loc să o lanseze.
Ușa casei lui Wulf se deschise din nou și Wulf porni, cu una dintre
tigă ile de fier ale lui Bertrada în mâ ini. M-am gâ ndit că poate
intenționa să -l folosească pe post de bâ tă , dar a alergat în spatele
celui mai îndepă rtat dintre cei doi atacatori ai mei și a aruncat tigaia
spre el, aruncâ ndu-i pe spate o ploaie de jar stră lucitor.
Tunica bă rbatului a început să fumeze într-o duzină de locuri unde
că rbunii au ars gă uri prin țesă tură și au aprins marginile. A strigat
alarmat și durere și s-a întors spre Wulf, ridicâ nd sabia. În timp ce
Wulf se îndepă rta, atacatorul din fața mea a aruncat o privire înapoi
peste umă r pentru a vedea ce se întâ mpla în spatele lui.
A fost o greșeală fatală . Câ nd a fă cut-o, m-am repezit înainte și mi-
am ridicat sabia, fă câ ndu-i o tă ietură în cap.
Uimit, își ridică propria sabie într-un efort disperat de a o bloca. Mi-
am mă turat lama lamei sub a lui și i-am aruncat arma deoparte, apoi
mi-am biciuit-o pe a mea într-o tă ietură rapidă care s-a terminat
într-o parte a gâ tului lui. Nu a fost prea multă forță în lovitură , dar
tă ișul sabiei mele era foarte ascuțit și a tă iat o tă ietură aproape la fel
de adâ ncă ca lă țimea lamei.
Celă lalt bă rbat îl urmă rea pe Wulf înapoi spre ușa deschisă și câ știga
asupra lui, câ nd deodată numeroasele focuri mici care mocneau pe
tunica lui s-au aprins într-o flacă ră furioasă care i-a acoperit spatele
și i-a aprins pă rul lung. S-a oprit clă tinâ ndu-se, încercâ nd să ajungă
în spatele lui cu mâ na liberă ca să lovească flă că rile care se
ră spâ ndeau.
Mi-am smuls sabia de Stenkil, omul pe care-l ră nisem, lama tă ind-o
și mai adâ nc în timp ce am tras-o înapoi spre mine. Ș i-a scă pat
propria armă cu un zgomot și s-a strâ ns cu ambele mâ ini de rana
că scată din gâ t, încercâ nd să oprească izvorul de sâ nge care curgea
din ea. M-am aruncat în jurul lui spre bă rbatul în flă că ri și mi-am
înfipt sabia în spatele lui. A țipat și a încercat să se întoarcă , dar l-am
ținut înghesuit pe lama mea și l-am împins din nou, am împins vâ rful
și l-am ținut acolo pâ nă câ nd s-a pră bușit în genunchi, în cele din
urmă mort, și a alunecat de pe lama mea pe pă mâ nt.
M-am întors spre Stenkil, și am descoperit că nu mai era o
amenințare. Se îndepă rta clă tinâ ndu-se pe strada îngustă , încercâ nd
să scape, încă strâ ngâ ndu-l de gâ t cu ambele mâ ini. L-am prins la
colț și l-am terminat cu o singură lovitură .

Contele Robert
Wulf devenea din ce în ce mai îngrijorat pe mă sură ce ziua trecea. —
Nu poți lă sa oamenii aceia morți în depozitul meu! s-a plâ ns. — În
curâ nd vor începe să pute. Ș i dacă oamenii tă i îi gă sesc acolo, s-ar
putea să fiu învinovă țit pentru moartea lor.
Nu protestase noaptea trecută , câ nd i-am sugerat să mută m
trupurile celor doi bă rbați acolo.
Chiar mă ajutase să -i trag de pe stradă .
Era totuși dimineața tâ rziu, aproape la prâ nz. Am presupus că a
simțit că era timpul - timpul trecut - să fac alte aranjamente. Era o
așteptare rezonabilă din partea lui. Problema era că nu știam ce să
fac. Nu am vrut ca Ragnar să afle că am mai ucis doi ră zboinici din
armata noastră .
Așa cum se întâ mplă adesea câ nd o persoană întâ rzie luarea
deciziilor care trebuie luate, mi-a fost luată alegerea ce să fac. Am
auzit un zgomot de cai
copite în stradă afară , iar o clipă mai tâ rziu un pumn bă tu în uşă .
— Halfdan, strigă vocea lui Torvald. "Esti acolo?"
Am deschis ușa. Pe strada din spatele lui Torvald, Hastein și Ivar
erau că lare pe cai. Torvald ținea frâ iele a doi cai suplimentari,
înșeuți, dar fă ră că lă reți.
— Gră bește-te, spuse Torvald. — Înarmați-vă .
Echipament complet - brynie, câ rmă , scut și arme. Trebuie să vii cu
noi. Doi că lă reți - Franks - sunt în afara porții principale, purtâ nd un
steag de armistițiu. Mergem să ne întâ lnim cu ei. Hastein dorește să
traduci câ nd o facem noi. Am adus o montură pentru tine.
În spatele lui, Hastein se aplecă în şa şi se uită în pă mâ nt.
— Aici a fost vă rsat sâ nge, a spus el.
"Recent. Ș i nici o sumă mică .
S-a îndreptat și s-a uitat la mine. - Halfdan, știi ceva despre asta?
Deși nu doream să ofer voluntar ceea ce fă cusem, nu aș minți în
privința asta, mai ales nu pe Hastein.
— Da, am ră spuns. — S-a întâ mplat aseară .
Câ nd Genevieve și cu mine ne întorceam aici de la camerele tale. Doi
bă rbați ne-au atacat.
Ivar m-a privit în sus și în jos. — Nu se pare că sâ ngele tă u a fost
vă rsat, a spus el.
— Nu, am fost de acord. — Sâ ngele pe care îl vezi este al lor. I-am
omorâ t pe amâ ndoi. Torvald zâ mbi, iar Ivar pă ru impresionat.
Succesul la ucidere pă rea să aibă acest efect asupra lui. Hastein, însă ,
nu pă rea încâ ntat.
— Erau danezi? el a intrebat. Am dat din cap. S-a uitat la mine în
tă cere o vreme, apoi a scos un oftat lung. - Aveai de gâ nd să -mi spui
despre asta? el a cerut.
Am ridicat din umeri. De fapt, nu as putea spune. Nu mă hotă râ sem
câ nd a ajuns el la ușa lui Wulf. — Nu pe tine nu am vrut să aflu
despre aceste morți, i-am ră spuns.
— Ah, da, spuse Ivar. — Tată l va fi foarte nemulțumit. El va face o
mare excepție de la ceea ce ați fă cut.
Am sperat că Ragnar nu ar dori să -și exprime nemulțumirea cu un
laț.
— Ș tii cine au fost? întrebă Hastein.
— Unul dintre ei a fost Stenkil, am spus. — Tovară șul bă rbatului pe
care l-am ucis mai devreme aici, în casa lui Wulf. Pe celă lalt nu l-am
recunoscut.
Genevieve și Wulf au apă rut în spatele meu în prag. - Căpitanul tău
este supărat? întrebă ea, uite la expresia severă a lui Hastein. Am dat
din cap. "Acea nu e corect. Nu ai avut de ales. Acei bărbați au atacat
ne!" a protestat ea.
"Ce spune ea?" întrebă Ivar. Câ nd i-am spus, Wulf a intervenit. —
Este adevă rat, a spus el. — Am vă zut și eu. L-ar fi ucis pe Halfdan,
dacă nu i-ar fi ucis mai întâ i.
— Este norocos pentru tine, a spus Hastein, — că acești doi vor
vorbi în numele tă u. Dacă te-ai apă ra doar de atac - dacă nu ai avut
de ales decâ t să lupți -, Ragnar nu poate spune nimic.
— Cu toate acestea, sunt sigur că va spune ceva, gemu Ivar. — Nu va
rata o astfel de ocazie de a se plâ nge de câ t de gravă lipsesc
bă rbaților noștri disciplina.
— Mai sunt, am spus. — Acum două zile, Wulf i-a vă zut pe Snorre și
Stenkil împreună aici, pe stradă , în fața casei sale.
Hastein a stat în tă cere pe calul să u pentru o clipă , gâ ndindu-se la
ceea ce tocmai îi spusesem. Apoi clă tină din cap. — Va trebui să ne
ocupă m de această problemă mai tâ rziu, a spus el. — Deocamdată ,
trebuie să află m ce doresc acești franci de la poarta noastră .
Francii care se apropiaseră de Ruda sub un steag de armistițiu
fuseseră trimiși de contele Robert, tată l Genevievei. Pă rea că era
aproape și dorea să pledeze.
— El dorește să negocieze răscumpărarea pentru fiica lui, Lady
Genevieve, a sfătuit unul dintre cei doi călăreți. — A adus argint ca să-
l plătească. El își dorește obține eliberarea ei în această zi.
— Deci nu dorește să aștepte întâ lnirea pe care am propus-o câ nd
am transmis mesajele scrise? îi murmură Hastein lui Ivar pe sub
ră suflarea lui. — Ce ar trebui să ne gâ ndim din neră bdarea lui?
— Din ceea ce mi-a spus Genevieve, nu cred că este motivat de grija
pentru ea , m-am oferit eu voluntar.
Dacă ar trebui să se negocieze ră scumpă rarea lui Genevieve acum,
aș avea nevoie de ajutorul lui Hastein. — Nu știu ce preț să -i cer
tată lui ei să plă tească pentru ea
I-am spus. — Nu știu câ t valorează un astfel de prizonier. Vei
negocia pentru mine?
Hastein dă du din cap. - O voi face, spuse el, apoi zâ mbi. — Mă voi
bucura.
Întrucâ t eram patru, Hastein mi-a spus să le spun francilor că
contele Robert ar putea aduce trei dintre ră zboinicii să i la
parlament. — Putem renunța la celelalte condiții pe care le-am cerut
mai devreme – ca nimeni să nu poarte armură sau să poarte arme.
Nu cred că este aici cu tră darea plă nuită . Nu ar fi venit la porțile lui
Ruda și atâ t de repede, decâ t dacă ar fi dorit cu adevă rat să -și
elibereze fiica.
— Contele nu dorește să se întâlnească atât de aproape de zidurile
Rouenului, a răspuns unul dintre franci. I-am spus condițiile lui
Hastein pentru o parlament. Se întoarse și arătă în spatele lui, peste
câmpurile defrișate care înconjurau orașul, spre șirul îndepărtat de
copaci. — Te va întâlni pe teren deschis în spatele nostru, la
jumătatea distanței dintre zidul orașului și pădure. El nu are
încredere în tine și nu vrea să vină atât de aproape de restul armatei
tale. El a zâmbit sumbru și a adăugat: — Și tu, fără îndoială, nu vrei
apropie prea mult de al nostru.
— Este o cerere rezonabilă , a ră spuns Hastein câ nd i-am spus ce
spusese Frank. Ivar a fost de acord. — În locul lui, nici eu nu aș avea
încredere în noi,
el a spus.
— Când ne vom întoarce? l-am întrebat pe Frank.
— Când ar trebui să ne așteptăm ca contele Robert să fie aici?
"Întoarcere?" el a răspuns. — Nu ar trebui să pleci.
Contele se va întâlni cu tine acum, de îndată ce vom spune el esti
dispus. Ne urmărește de pe coperta a copacilor.
Câ nd l-am vă zut, nu mă îndoiam că contele Robert era un ră zboinic.
Corpul lui era învelit în fier: un brynie lung de mail cu mâ neci care îi
acopereau brațele pâ nă la încheieturi și o fustă lungă care îi atâ rna
chiar sub genunchi, dar era despicată în față și în spate pentru
confort în timpul că lă riei. Tibiele lui erau protejate de ciupi de fier
neornate, iar capul îi împodobea o câ rmă simplă cu design conic.
Toată armura lui pă rea bine fă cută , dar era simplă și fă ră decor. Ș i în
mod clar, din cauza patinei micilor lovituri și zgâ rieturi care îi
acopereau suprafața, armura lui fusese folosită din greu.
Câ nd s-a apropiat de locul de întâ lnire convenit, a ridicat o mâ nă . Cei
trei că lă reți cu el...
cei doi franci cu care vorbisem mai devreme, plus un alt ră zboinic
care, ca și contele, era mai în vâ rstă ...
oprit. Unul dintre ei conducea un cal de vâ rstă încă rcat cu două saci
de piele robuste. Un altul ținea frâ iele unui cal suplimentar care, deși
înșeu, era fă ră că lă reț.
Contele Robert și-a plimbat calul înainte câ țiva pași și s-a oprit în
fața noastră . Avea o față bronzată , acoperită de intemperii, încadrată
de o barbă tunsă , și ochi duri, inexpresivi, de culoarea cenușie a unui
cer de iarnă .
— Eu sunt Robert, a anunțat el, — contele de Angers, Blois, Tours,
Autun, Auxerre, Nevers și Paris. Îl slujesc pe Charles, regele
Occidentului Regatul francilor și eu conduc acele orașe pentru el, în
numele lui. Cine ești tu și ce domn faci servi?
— Spune-i, a spus Hastein, — că mă numesc Hastein, iar acesta este
Ivar. Spune-i că suntem danezi și oameni liberi și nu slujim nimă nui.
Ochii contelui au strălucit când am tradus răspunsul lui Hastein. —
Ești cineva care ține autoritate în rândul populației tale? Vorbesc cu
cineva care poate aranja pentru fiica mea eliberare?" se răsti el.
Nu a fost nevoie să mă consult cu Hastein pentru a putea răspunde la
întrebarea contelui Robert. "Lord Hastein – am ales să-l numesc așa,
deoarece acest Frank nu ar înțelege — jarl – — este unul dintre liderii
armata noastră, i-am spus. — El este aici pentru a negocia
Răscumpărarea Lady Genevieve cu tine, căci el este și el căpitan care
comandă războinicul care a capturat-o.
Pentru prima dată , contele și-a concentrat privirea doar asupra mea.
— Și asta, presupun, ești tu. Fiul meu mi-a spus despre tine. I-am vă zut
ochii aruncâ nd scurt o privire spre sabia pe care o purtam.
— Întreabă -l de ce a venit acum, a îndrumat Hastein. — Întreabă -l
de ce nu a așteptat întâ lnirea asupra că reia fusese convenită .
Întreabă -l, de asemenea, dacă celelalte mesaje au fost transmise
marilor preoți că rora le-au fost destinate și dacă intenționează să ne
întâ lnească câ nd și unde am plă nuit.
— Arhiepiscopii de Sens și Reims le au pe amândouă a primit mesajul
pe care l-ai transmis de la Episcopul de Rouen, a răspuns contele
Robert, când i-am explicat ce întrebase Hastein. — Ei intenționează să
ceară mai mult timp înainte de a se întâlni cu tine. Acestea vor fi
trimițându-ți un trimis aici la Rouen cu asta cerere. Bărbații din
biserică pot fi uneori lenți act. Nu mi-am dorit sfârșitul captivității
fiicei mele să fie amânată de ei. De aceea am venit.
— Sunt pregătit să mă mulțumesc cu tine acum pentru suma de
răscumpărare pe care trebuie să o plătesc pentru a asigura eliberarea
fiicei mele, a continuat el. — Sunt pregătit să plătesc tu azi, indiferent
de suma asupra căreia am convenit. Dar Trebuie să-mi văd fiica și să
vorbesc cu ea înainte începem."
Câ nd i-am tradus cererea, Hastein a clă tinat din cap. — O va vedea
câ nd ră scumpă rarea ei va fi negociată și câ ntă rită . Nu pâ nă atunci. O
va vedea câ nd vom fi gata să facem schimbul.
— De unde știu că este în viață? De unde o cunosc este nevătămat?
protestă contele. Am crezut că este o îngrijorare rezonabilă . Dar
Hastein nu s-a clintit.
— Cu doar câteva zile în urmă ai primit mesajul scris de la ea, în
propria ei mână, spunându-ți că era nevătămat, i-am spus, traducând
răspunsul dat de Hastein. — Și o vei vedea înainte de a trebui de fapt,
renunță la noi argintul tău. Ea va putea să-ți spun atunci că ea este
încă nevătămată.
Contele Robert pă rea supă rat. Bă nuiam că nu era obișnuit ca alții să -
i refuze ceea ce își dorea.
— Foarte bine, spuse el printre dinți strâ nși.
— Cât ceri pentru răscumpărarea fiicei mele?
— Zece kilograme de argint, spuse Hastein. Eram atâ t de uimit, doar
m-am uitat la el și nu i-am tradus cuvintele. A fost o sumă uriașă .
— Nu te uita cu gura deschisă , mi-a spus Hastein. — Dacă suma pe
care o cerem pare să te surprindă chiar și pe tine, ne va slă bi poziția
de negociere. Acum spune-i ce am spus.
Ochii contelui Robert s-au bombat și fața i s-a înroșit câ nd i-am
tradus termenii lui Hastein în limba lui. — Silueta ta este absurdă,
zbuci el.
— Nu sunt de acord, ră spunse Hastein, zâ mbind larg de indignarea
Contelui Robert. Hastein pă rea că se bucura foarte mult de asta. —
Spune-i că este o sumă corectă și bine motivată . Explicați-i contelui
că în urmă cu patru ani, am condus un raid în susul râ ului Sena care
a capturat mă nă stirea Sf. Wandrille, în aval de Ruda. preoții francilor
Biserica ne-a plă tit șase lire de argint pentru a nu arde clă dirile
mă nă stirii și două zeci și șase de lire în plus pentru a-i elibera pe cei
șaizeci și opt de prizonieri pe care i-am capturat acolo. Ş ase lire din
această ultimă sumă au fost ră scumpă rare numai pentru stareţ.
După ce am tradus, contele a oferit repede: — Vă voi plăti șase lire de
argint pentru mine eliberarea fiicei.
Ș ase kilograme de argint erau mai mult decâ t credeam că voi câ știga.
Am crezut că ar trebui să acceptă m. Dar Hastein, câ nd a aflat ce
sugerase contele, pă rea neîncreză tor. El a vorbit din nou, iar eu am
tradus.
— Ai plă ti aceeași ră scumpă rare pentru a-ți elibera fiica ca și pentru
un stareț sau pentru o mă nă stire? a exclamat Hastein. — Frankia are
multe, multe mă nă stiri și mulți stareți - sunt comune aici. Dar există
un alt Conte de Angers, Tours și Paris și toate celelalte orașe pe care
le conduceți? Nu e. Nu ești, în niciun fel, un om obișnuit, iar fiica ta
nobilă este un prizonier neobișnuit – unul de o valoare deosebită .
Oare onoarea numelui tă u și a funcției tale nu mă rește valoarea fiicei
tale? Ce ar spune bă rbații despre tine dacă s-ar afla că ai prefera să
te strâ ngi strâ ns de sforile poșetei și să -ți lași propria fiică să fie
vâ ndută ca sclavă decâ t să fii de acord să plă tești pentru un copil din
propriul tă u sâ nge o ră scumpă rare mai mare decâ t a fost plă tită
pentru a proteja clă dirile a unei mă nă stiri de la ardere?
— Voi plăti opt lire, a spus contele, după ce am tradus discursul lui
Hastein. "Dar nu mai mult."
Câ nd i-am povestit de oferta contelui Robert, Hastein a scos un oftat
puternic și a clă tinat cu tristețe din cap. — Explică -i acestui Frank că
regele danezilor nu are decâ t o regină , a spus el, — dar are multe
concubine. Ș i îi vede pe franci ca pe cei mai mari dușmani ai să i și
prețuiește fiecare victorie asupra lor, mare sau mică . Spune-i că sunt
sigur că regele nostru ne va plă ti cel puțin opt lire de argint pentru
această fată , câ nd va afla că este fiica unui lider atâ t de puternic al
dușmanilor să i muritori – mai ales câ nd va afla că este încă o
fecioară pe care o poate desflori.
De ce ar trebui să o ră scumpă ră m acestui Frank pentru opt lire de
argint, câ nd o putem vinde cu ușurință propriului nostru rege
pentru aceeași sumă și, fă câ nd acest lucru, câ știgă m favoarea lui?
Întreabă -l pe contor asta.
Ș tiam că Hastein cacealma. A fost decizia mea ce s-ar întâ mpla cu
Genevieve dacă tată l ei nu ar reuși să o ră scumpere. Ș i nu
intenționam s-o vâ nd – regelui danezilor sau altcuiva. Ajunsesem să
o cunosc prea bine – și cunoscusem prea intim efectele sclaviei – ca
să -i fac asta.
Am crezut că a fost un argument bun pe care l-a susținut Hastein și
mi-a fă cut plă cere să vă d efectul pe care l-a avut asupra tată lui
arogant al lui Genevieve. Fața contelui a devenit o nuanță
nesă nă toasă de roșu, iar vocea îi tremura de furie câ nd vorbea.
— Vei avea zece lire de argint ale tale, mârâi el. — Și să-ți blesteze
Dumnezeu din ceruri sufletul tău ceresc, dacă ai măcar unul. Să
terminăm cu noi acest. Îmi doresc să nu mai petrec timp în compania
lui cei care ar folosi grija unui tată pentru fiica lui lipsită de apărare și
pentru onoarea ei, ca o armă împotriva l."
Aș fi fost mai impresionat de discursul contelui dacă Genevieve nu
mi-ar fi spus câ t de puțin îi pă sa tată lui de ea sau de onoarea ei. Era,
într-adevă r, propria lui onoare – sau, după cum explicase ea,
mâ ndria lui – pe care o proteja și nu mă simțeam rușine că îl punem
să plă tească un preț mare pentru a face acest lucru.
Calul de pachet a fost condus înainte, iar unul dintre oamenii
contelui a scos un câ ntar dintr-unul dintre saci și a început să -l
adună . Un altul a început să scoată din sacoșe mici saci de piele
bombați.
— Este calul de rezervă pe care să-l călărească fiica ta? l-am întrebat
pe conte.
— Așa este, a ră spuns el.
— Dacă pot să-l iau, voi merge în oraș și ia-o, i-am spus.
Câ nd am intrat în casa lui Wulf, Genevieve, care stă tea la masă
ținâ nd copilul Alise în poală , și-a ridicat privirea.
— Te-ai întors de la întâlnirea cu francii soldati?" ea a intrebat.
— Nu sunt doar soldați franci, am răspuns. "Aceasta este tatăl tău,
contele Robert. Trebuie să vii cu mine acum. Răscumpărarea ta a fost
convenită. Tatăl tău a adus argint ca să-l plătească și vei fi eliberat
zi."
Genevieve doar s-a uitat la mine, fă ră cuvinte de surpriză .
— Mă bucur pentru tine, Lady Genevieve, Bertrada spuse, întinzându-
se s-o ia pe Alise de la ea.
— Da, a adă ugat Wulf, dâ nd din cap.
— Deși casa noastră nu se va simți la fel după ce vei fi plecat."
Wulf a fost un lucru amabil să spună . Mi-am amintit câ t de reticent
fusese inițial ca ea să ră mâ nă sub acoperișul lui. Totuși, ceea ce a
spus a fost adevă rat. Genevieve devenise un plus binevenit în
gospodă rie, ajutâ nd-o cu bucurie pe Bertrada cu gă titul, copiii și
celelalte treburi pe care le fă cea Bertrada. De fapt, de câ nd venise
Genevieve, casa era de departe mai curată decâ t fusese câ nd am
vă zut-o prima dată . Ș i întunericul și tensiunea care pă ruseră să o
pă trundă în zilele dinainte de sosirea Genevieve nu mai existau.
Purta rochia roșie pe care o purtase aseară . — Trebuie să-mi schimb
din nou obiceiul, a spus ea și a intrat în camera din spate. Avâ nd în
vedere temperamentul în care fusese tată l ei câ nd l-am pă ră sit, mi s-
a pă rut o alegere înțeleaptă . Ar fi destul de supă rat pe ea pentru
cantitatea de argint pe care o costase prin capturarea ei. Dacă ar
interpreta rochia fină de la Hastein ca un semn că ea se bucurase în
vreun fel de captivitatea ei, fă ră îndoială că primirea ei – dacă s-ar
putea numi așa – ar fi și mai sumbre.
Am tă cut amâ ndoi în timp ce am stră bă tut orașul și am ieșit pe
poarta principală . Nu a fost o tă cere confortabilă . Am simțit că ar
trebui să spun ceva, dar cuvintele nu ar veni în minte.
— Te vei bucura să te întorci la mănăstire? am întrebat în cele din
urmă.
— Nu este o viață rea, a răspuns ea. "Este liniște și pașnic. Și nu va
trebui să mă întreb sau să mă tem ce poate aduce ziua următoare.
Viața acolo este foarte . . .
Ea făcu o pauză și se încruntă, de parcă ar fi căutat cuvântul potrivit. -
Previzibil, spuse ea în cele din urmă. "Da, aia este. Viața în mănăstire
este foarte previzibilă. Viața mea ca a călugărița urmează un model
stabilit, o rutină strictă.
Nu mi-aș dori ca viața mea să fie atâ t de fixă . Nu aș vrea să știu ce
cale va urma, zi de zi, an de an. Cunoscusem o astfel de viață ca sclav.
— Peste câteva zile este o sărbătoare religioasă.
Presupun că voi fi înapoi la Paris, înapoi la mănăstire, pana atunci.
Este Paștele, sărbătoarea când sărbătorim Învierea Domnului nostru,
Isus, fiul lui Dumnezeu, din mort."
M-am gâ ndit că ar fi sumbru dacă cel mai mult la care ai putea
aștepta cu neră bdare, pentru a sparge monotonia vieții tale, ar fi o
să rbă toare religioasă . Dacă acesta a fost punctul culminant al vieții
lui Genevieve, totuși, m-am bucurat de dragul ei că nu avea să -l
rateze.
— La Paris, în dimineața de Paște, a continuat ea,
— În Biserica Sfântului este o liturghie specială Genevieve. Biserica a
fost construită pe Muntele Genevieve de primul rege al francilor care a
devenit creștin.
De Paște sunt oferite rugăciuni și cereri speciale liturghie de către
locuitorii Parisului către Sfânta Genevieve, care este înmormântat în
biserică. Credem că dă o atenție suplimentară rugăciunilor făcute în
acea zi și Îi cere lui Dumnezeu să le dea.
— Cine este această Sfântă Genevieve? Am întrebat.
— Ea este protectorul Parisului. Sunt numit pentru ea.
Sfânta Genevieve a trăit demult. Ea a salvat Parisul de armata hună a
lui Attila. Genevieve, care a fost foarte femeie bună și foarte sfântă,
chemată pe Dumnezeu să cruțe orașul și când a făcut-o, Dumnezeu a
ascultat și Armata lui Attila s-a întors. Prin puterea ei rugăciuni,
Sfânta Genevieve a salvat Parisul când puterea a bărbaților și a
armelor nu puteau face nimic.
Ș tiam despre acest Hun despre care vorbea. Fusese un mare și
înverșunat că pitan de ră zboi și era amintit chiar și printre danezi,
care îl cunoșteau drept regele Atil. Auzisem povești despre el în
nopțile lungi de iarnă din casa tată lui meu.
— Acest Attila a trăit cu multe sute de ani în urmă, nu a făcut-o? Am
întrebat.
— Da, răspunse Genevieve. "Asta s-a intamplat înapoi pe vremea când
romanii încă stăpâneau peste aceste meleaguri.
— Și această Genevieve care a salvat Parisul, a fost doar o femeie? Nu
era o zeiță?
— Era o femeie foarte sfântă, repetă Genevieve.
— Dar e moartă, nu-i așa? Am întrebat. — Sfânt sau nu, ea este
moartă și a fost moartă de mulți, mulți ani. Sute de ani. Dar te rogi la
ea? Nu am înțeles de ce creștinii ar face rugăciuni unui mort. Ce ar
putea face astfel de oameni pentru a-i ajuta pe cei vii?
— Nu mă aștept să înțelegi sau să crezi
spuse Genevieve. — Nu ești creștin. Dar am spus despre Sfânta
Genevieve pentru că îți doresc să știi că în dimineața de Paște, mă voi
ruga ei și roagă-i să te protejeze de numeroșii tăi dușmani.
Creștin sau nu, cred că ești un om bun. Știu dacă aș fi fost capturat de
oricare dintre oamenii tăi decât tine . . . Ea a clă tinat din cap în
tă cere, dar nu a exprimat ceea ce se gâ ndea. Ea nu avea nevoie.
Amâ ndoi știam ce probabil s-ar fi întâ mplat cu ea.
— Voi fi mereu recunoscător pentru felul în care ai făcut-o m-a tratat,
spuse ea, începând din nou. S-a întors și m-a privit plin în față, cu ochii
ei întunecați sclipind de parcă ar fi fost udați de lacrimi. "Sunt sigur
Nu te voi uita niciodată. Ești cu adevărat un om care o face nu vorbesc
doar despre onoare, ci despre cine o trăiește.
Cuvintele ei m-au surprins. Aș fi crezut că s-ar fi bucurat să mă uite –
să uite timpul câ nd fusese prizonieră , să uite crimele la care fusese
forțată să asista. Nu știam ce să spun sau cum să ră spund, așa că nu
am spus nimic.
Mai tâ rziu, în timp ce am privit-o plecâ nd în compania tată lui ei și a
ră zboinicilor lui, am simțit o neașteptată durere de pierdere și,
amintindu-mi cuvintele ei, am regretat că nu am spus nimic în
schimb. Mă rturisesc că în inima mea, o parte din mine și-a dorit ca
tată l ei să nu fi fost de acord cu marea ră scumpă rare pe care o
cerisem.
O parte din mine și-a dorit să fie încă cu mine.

Scă parea din capcană

— Uf, spuse Tore. — Încep să pute. Ar fi trebuit să facem asta aseară .
A fost vina mea că nu am avut. Ieri, câ nd ne-am întors în oraș
purtâ nd noua mea avere, am fost plă cut surprins câ nd Hastein
anunțase: — M-am hotă râ t. Nu îi vom spune lui Ragnar despre cei
doi bă rbați pe care i-ai ucis.
Ivar nu spusese nimic, dar se uită la Hastein cu scepticism.
— Uciderile au fost în mod clar justificate, a continuat Hastein. —
Te-au atacat noaptea, prin surprindere și fă ră provocare. Aveai tot
dreptul să te aperi și doi martori ți-au confirmat povestea – deși este
adevă rat că unul din martorii tă i, prizonierul tă u, acum a dispă rut.
Totuși, am auzit-o. Ș i Ivar a fă cut-o. Putem confirma ceea ce a spus
ea dacă ar fi necesar.
— Am auzit-o doar vorbind francez, a subliniat Ivar. — Nu înțeleg
Frankish. Nu pot spune cu siguranță ce a spus ea cu adevă rat – știm
doar ce ne-a spus Halfdan că a spus.
— Sunteți pur și simplu contrariul, spuse Hastein disprețuitor. —
Ș tiu că nu crezi că Halfdan ne-a mințit. Ș i l-ai auzit pe celă lalt Frank,
Wulf, confirmâ nd povestea în propria noastră limbă .
— Dacă crezi că crimele au fost justificate, de ce să nu-i spunem lui
Ragnar? Am întrebat.
— Pentru că oricum va fi supă rat, sugeră Ivar. — Tată lui nu-i place
să i se desconsidere ordinele, chiar și pentru un motiv bun. Este
regele frustrat din el.
Hastein clă tină din cap. — Nu acesta este motivul, a explicat el. — Aș
dori să știu cine a mai fost implicat, dacă cineva. Pare evident că
probabil că Snorre era, deși ar fi imposibil de dovedit doar din faptul
că Wulf i-a vă zut pe Snorre și Stenkil vorbind împreună pe stradă , în
fața casei sale.
— Vom face să dispară cele două cadavre, apoi așteptă m și vedem ce
se întâ mplă . Poate că Snorre va face întrebă ri, încercâ nd să
descopere dacă ați fost ucis sau ră nit, sau dacă cineva știe unde
Stenkil sau celă lalt bă rbat sunt. Asta ar putea ajuta să demonstreze
că știa dinainte ce plă nuia Stenkil să facă .
Ș i vreau, de asemenea, să vă d cum va reacționa că pitanul lui Stenkil,
Gunulf, la dispariția lui. Dacă Gunulf îl caută pe Stenkil și pare
surprins că a dispă rut, probabil că nu a fost implicat. Dar dacă nu
pune la îndoială faptul că unul dintre oamenii lui a dispă rut și dacă
nu încearcă să -l gă sească ...
ceva ce ar face în mod normal un că pitan – ne poate ară ta că Gunulf
știa că Stenkil a plă nuit crima, dar acum că a dispă rut crede că cel
mai sigur este să lase câ inii adormiți sau cadavrele dispă rute să zacă
acolo unde vor.
— Ș i, în cele din urmă , nu știm cine a fost celă lalt bă rbat pe care l-ai
ucis – dacă era un însoțitor al lui Sigvid și Stenkil, din echipajul lui
Gunulf sau, eventual, unul dintre oamenii lui Snorre. Dacă acesta din
urmă , și asta ne-ar putea ajuta să dovedim că Snorre a fost în spatele
atacului.
Deci haideți să pă stră m aceste morți liniștite și să vedem ce putem
învă ța. Este întotdeauna înțelept să descoperi pe cine să numere
dintre dușmanii tă i.
— Îți place asta, nu-i așa? îi spuse Ivar lui Hastein, clă tinâ nd din cap.
— Acest fel de complot ochi. Aș prefera să mă confrunt cu dușmanii
și să -i ucid.
Nu am crezut că ceea ce a plă nuit Hastein a fost un complot
amă gitor. Mi-am dat seama că vâ na. Dar nu a vâ nat fiare și nici nu a
folosit abilită țile știrilor pă durilor... genul de vâ nă toare cu care eram
obișnuit. El vâ na oameni - Snorre și, în cele din urmă , Toke. Că uta să
pună cap la cap, puțin câ te cu atenție, dovada tră dă rii lor – genul de
dovadă care ar sprijini introducerea unui proces legal împotriva lor,
la o Chestie. Era un tip de vâ nă toare pe care nu-l cunoșteam. Am
avut multe de învă țat de la Hastein.
Ieri ne-am oprit la depozitul lui Wulf, iar Hastein, Ivar și Torvald au
venit să examineze cele două cadavre. — Pune-le în butoaie; butoaie
cu gă uri mici gă urite în ele, îi spusese Hastein lui Torvald. —
Adă ugați niște pietre mari și aruncați butoaiele în râ u. Vor pluti în
aval de Ruda, destul de departe, astfel încâ t nimeni din armata
noastră să nu le gă sească și, în cele din urmă , să se scufunde.
Torvald lovise cu piciorul trupul lui Stenkil. — Sunt foarte rigizi
acum, spusese el. — Dacă vrem să încercă m să -i împachetă m pe
acestea două în butoaie astă zi, mai bine aduc un topor.
Gâ ndul de a-i tă ia în bucă ți pe cei doi morți mi se pă ruse prea
înfioră tor. L-am convins pe Torvald să aștepte o zi pâ nă câ nd
cadavrele au început să se desprindă din nou. Câ nd a ajuns în
dimineața asta, îl adusese pe Tore cu el. Fiecare dintre ei purta un
butoi mare, gol de lemn, echilibrat pe un umă r.
Wulf a privit nervos cum împă turim cele două trupurile zgomotoase
se dublează , apoi le-au înghesuit fiecare într-un butoi. Deși
începuseră să se slă bească , încă mai era destulă rigiditate a morții în
ei pentru a face să lucreze din greu. Muștele care gă siseră cadavrele
roiau în jurul nostru, protestâ nd împotriva întreruperii mesei și
fă câ nd din aceasta o sarcină și mai neplă cută .
— Cel puțin încă nu au început să se scurgă ,
Tore a mormă it în timp ce ridicam butoaiele pline pe o că ruță de
mâ nă pe care Wulf o furnizase pentru a le transporta la râ u. —
Mirosul lor este destul de ră u, dar scurgerea ar fi mult mai ră u.
— Ia-ți echipamentul, Halfdan, și îl vom lua și pe că rucior, mi-a spus
Torvald. — Azi pregătim pescăruşul . Pă ră sim Ruda mâ ine la prima
lumină .
Am fost surprins. Crezusem, din ceea ce ne spusese contele Robert,
că întâ lnirea de amonte pentru a negocia ră scumpă ră rile pentru
restul prizonierilor ar fi fost anulată , sau cel puțin amâ nată .
— Nu acolo mergem, a explicat Torvald, câ nd l-am întrebat. —
Întreaga noastră flotă , cu excepția celor nouă nave ale că ror echipaje
vor ră mâ ne aici în Ruda pentru a ține orașul, se mută mâ ine în sus.
"De ce?" Am întrebat.
— Vom lupta, a spus Tore. Pă rea încâ ntat.
— Ragnar crede că este suspect că francul contele era atâ t de dornic
să -și elibereze fiica, a explicat Torvald. — Bă nuiește că francii își
mută chiar acum armata întreagă împotriva lui Ruda. El crede că
contele a vrut să o scoată din oraș înainte să află m de înaintarea
francilor.
O parte din ceea ce a spus Torvald avea sens. Dacă francii și-ar muta
armata împotriva noastră , contele Robert nu și-ar dori ca fiica lui să
fie folosită ca ostatică , împiedicâ nd libertatea atacului să u, deși
relația lor era încordată .
Totuși, nu am înțeles ce face armata noastră .
— Dacă Ragnar crede că armata francă se mișcă împotriva lui Ruda,
de ce ne ducem navele în sus? Am întrebat. Ne-am apropia de
armata francă și de pericol. Cu siguranță ar fi mai înțelept să stai în
siguranță în spatele zidurilor Rudei sau chiar să te retragi în josul
Senei spre mare.
— Ragnar ne-a adus în această țară pentru a lupta cu francii și a le
vă rsa sâ ngele, nu pentru a fugi de ei, a ră spuns Tore.
Mi-am amintit de marea tabă ră fortificată pe care francii o
construiseră ca bază temporară pentru armata lor. Mi-am amintit de
coloana aparent nesfâ rșită de infanterie în marș și de numeroasele
patrule de ră zboinici că lare pe care le vă zusem.
Francii aveau mulți oameni - prea mulți. Armata noastră era prea
mică , în comparație cu forțele francilor. Nu am putut să luptă m cu ei
și să câ știgă m.
— Am vă zut armata francilor, i-am spus lui Torvald și lui Tore. —
Este vast. Ei ne depă șesc cu mult în numă r.
— Da, spuse Torvald. — Ne-ar depă și cu mult numeric dacă ne-am
așeza și am aștepta ca toate forțele lor de pe ambele maluri ale
râ ului să se unească aici la Ruda și să ne înconjoare armata. Câ nd
vor veni, vor aduce mii de infanterie și mașini de asediu și vor ataca
orașul și tabă ra noastră de pe insulă . Cu motoarele lor de asediu, ar
putea chiar să ne amenințe navele de pe râ u. Este un stil de luptă în
care francii se descurcă foarte bine. Ei pot fi foarte lenți în a
reacționa, dar câ nd își pun în sfâ rșit toate forțele, sunt foarte
puternici. Dar Ragnar este prea priceput pentru a juca jocul conform
planului francilor. Viteza cu care navele noastre ne permit să ne
mișcă m armata este unul dintre cele mai mari puncte forte ale
noastre, iar Ragnar știe bine să o folosească . Câ nd ne luptă m, va fi o
bă tă lie la alegerea lui.
Pescă ruşul era mult mai încă rcat la plecarea din Ruda decâ t fusese
în că lă toria lungă spre sud, spre Frankia, din Danemarca . Cuferele
de mare ale fiecă rui ră zboinic de la bord – și, fă ră îndoială , ale
fiecă rui ră zboinic din flotă – conțineau prada luată din bisericile,
mă nă stirile și satele jefuite de cei petreceri de razii, precum și prada
dezbră cată din casele și depozitele din Ruda câ nd aceasta a că zut.
Sfeșnice de argint și paharele mari de argint care se gă sesc atâ t de
des în bisericile creștinilor, monede, bijuterii, șuruburi din pâ nză
fină , arme, armuri și orice altceva le-a lovit fantezia oamenilor noștri
le umpleau acum cufă rurile maritime. Puntea Pescăruşului era plină
de butoaie pline cu vin şi bere francă , şi butoaie de sticlă fină şi
ceramică împachetate în paie.
Au fost, de asemenea, pă să ri, porci și chiar două oi, toate fiind
destinate focurilor noastre de bucă tar.
Sub îndrumarea lui Torvald, echipajul nostru a ridicat scâ ndurile de
pe punte pentru a avea acces la pietrele de balast din fundul carenei
navei și a aruncat suficient peste bord pentru a compensa greutatea
suplimentară pe care o transportam acum.
Singurul jaf pe care nu l-am purtat cu noi au fost prizonierii armatei
- cei care încă așteptau ră scumpă rarea, plus femeile și copiii pe care
unii dintre ră zboinicii noștri i-au luat pentru a-i vinde în piețele de
sclavi din nord. Aceștia au ră mas sub pază la Ruda, cu echipajele
celor nouă nave ră mase să țină orașul. Svein, unul dintre cei doi
că pitani experimentați care l-au urmat pe Hastein, fusese lă sat la
comanda forțelor noastre de acolo.
— Snorre și Gunulf, precum și navele și echipajele lor, sunt printre
cei nouă care ră mâ n să o țină pe Ruda, mi-a spus Torvald. — Hastein
a fost sigur de asta. Vei nu trebuie să -și facă griji pentru tră darea lui
Snorre câ t timp el este acolo, iar Svein îi va supraveghea pe amâ ndoi
și îi va raporta lui Hastein ceea ce observă .
Cufă rul meu era mult mai greu decâ t atunci câ nd începusem această
că lă torie. În plus față de cele zece lire de argint pe care le câ știgasem
ca ră scumpă rare a lui Genevieve, adă ugasem la bunurile mele câ rma
fină , sabia, brynie de poștă și că ptușeala pe care le luasem din corpul
lui Leonidas, vă rul lui Genevieve, precum și suliţa francă cu lamă
lungă pe care o luasem de la unul dintre cavaleriştii pe care i-am
ucis în lupta de la râ u.
Mie mi se pă rea că atacul nostru asupra lui Frankia fusese deja un
raid de succes. Ră zboinicii noștri câ știgaseră multe bunuri fine și
mult argint de la franci și, pâ nă acum, propriile noastre pierderi
fuseseră relativ ușoare. M-am întrebat dacă Ragnar a fost înțelept să
persiste în dorința lui de a-i face pe franci să plă tească și cu sâ nge.
Dacă alți ră zboinici dintre echipajul lui Pescă rușului adă posteau
îndoieli asemă nă toare cu ale mele, nu era evident, deoarece am dat
înapoi nava de la ță rm și ne-am îndreptat în sus. Bă rbații din jurul
meu au râ s și au glumit în timp ce vâ sleau. Lâ ngă noi, pe râ u, forma
neagră a Corbului , nava lui Ragnar, a tă iat printre fulgii de ceață
dimineață plutind peste suprafața apei. În spatele nostru, a urmat
restul flotei noastre, două -trei nave la înă lțime. Că ci, din câ te am
vă zut, vâ slele lor se ridicau și că deau, ră sturnâ nd suprafața râ ului și
tră gâ ndu-ne din ce în ce mai adâ nc în inima Frankiei.
Nu eram departe în amonte de Ruda câ nd primele patrule de
cavalerie francă au început să ne urmă rească progresul de pe
ambele maluri ale râ ului. Rapiditatea cu care au apă rut m-a
surprins. M-a fă cut să cred că Ragnar avea, probabil, dreptate –
trebuie că francii se apropie de oraș. M-am întrebat ce riscuri ne
asumam. Dacă armata francă ne-ar fi ignorat flota și ar ataca Ruda
acum, în timp ce doar nouă echipaje ale navelor au ră mas să o țină ?
Nu știam dimensiunea fiecă reia dintre navele ră mase acolo și nici
câ te echipajele lor erau numă rate. Cel mult, Svein putea avea sub
comanda lui nu mai mult de trei pâ nă la patru sute de oameni și
probabil considerabil mai puțini.
Dar câ nd francii și-au dat seama că aproape întreaga noastră flotă
era în mișcare, râ ndurile trupelor că lare care se mișcau rapid, care
urmau progresul nostru de pe oricare dintre malurile râ ului, s-au
umflat rapid cu mult dincolo de simplele patrule de cercetă tori.
Stratagema lui Ragnar a funcționat.
Chiar înainte ca soarele să -și atingă apogeul la amiază , atâ t de mulți
că lă reți că lă toreau în paralel cu cursul nostru, încâ t penaj largi de
praf s-au înă lțat pe cer deasupra de fiecare parte a râ ului. De-a
lungul fiecă rei maluri, o armată de că lă reți franci se mișca, gata să
atace dacă ră zboinicii noștri ar trebui să aterizeze.
— Francii au luat momeala, a spus Hastein, o expresie de satisfacție
sumbră pe chipul lui. M-am bucurat că s-a simțit mulțumit. Nu am.
Cuvintele lui mi-au adus în minte o imagine îngrijoră toare. Eram
momeala pe care o folosea Ragnar pentru a atrage armata francă –
sau cel puțin forțele ei că lare, singurele suficient de rapide pentru a
ține pasul cu navele noastre – departe de Ruda. Acest lucru pă rea
periculos. Câ nd pescuiți, momeala ajunge adesea să fie mâ ncată .
De-acum începusem să recunosc priveliști de-a lungul râ ului
deasupra Rudei, trecâ nd de două ori înainte și înapoi. Pentru prima
zi, am că lă torit într-un ritm constant, dar ușor, de-a lungul porțiunii
șerpuitoare, de întoarcere, a râ ului, care se întindea imediat în
amonte de oraș. Am campat în prima noapte pe câ teva insule mari în
mijlocul cursului, în apropierea locului în care două râ uri mai mici
convergeau cu Sena.
Focurile de tabă ră ale francilor sclipeau și pâ lpâ iau în întunericul de
pe fiecare mal. Pă reau să fie sute. Era ca și cum pă mâ ntul de pe
ambele maluri ale râ ului ar fi devenit cerul nopții, iar focurile
francilor erau stelele.
Am împins mai tare în a doua zi, ajungâ nd și traversâ nd toată
porțiunea dreaptă a râ ului – secțiunea în care fusesem dus la golf de
patrulele france că lare care mă vâ naseră după ce o capturasem pe
Genevieve. Insulele în care am tabă rat în a doua noapte se aflau în
primul cot al râ ului, chiar dincolo de cursa dreaptă lungă .
Era aici, pe un teren plat deschis de-a lungul malului de nord al
râ ului, vizavi de insule, unde trebuia să ne dialogă m cu francii
pentru a negocia ră scumpă ră rile pentru prizonierii noștri. Mi-am
amintit că am descris această locație pentru fratele lui Genevieve și
i-am spus despre termenii și condițiile pe care Hastein le stabilise
pentru întâ lnire.
M-am întrebat dacă fratele lui Genevieve se afla acolo acum, în
întunericul printre ră zboinicii franci tă bă rați pe partea de nord a
râ ului. Am bă nuit că era. Spusese că spera să aibă într-o zi șansa să
mă omoare. Anticipa acum că va avea ocazia să -și îndeplinească
amenințarea?
Pă rea probabil ca armatele noastre să se întâ lnească în luptă . M-am
întrebat dacă el și cu mine ne vom înfrunta.
La începutul după -amiezii din a treia zi, am ajuns la cele două insule
lungi din Sena, vizavi de punctul în care coborisem la ță rm și i-am
transmis mesajele scrise fratelui Genevievei. Trecuseră doar opt zile
de câ nd Pescăruşul fusese ultima oară aici; opt zile de câ nd am pus
piciorul ultima dată pe acest mal. Totuși, în acel scurt timp,
devenisem un om bogat, Genevieve își recă pă tase libertatea, iar
armata noastră plecase de la Ruda, că utâ nd luptă cu francii.
Torvald spusese că Ragnar va lupta într-un loc și într-un moment
ales de el. Mi-am amintit că Hastein și Ragnar studiaseră cu atenție
pă mâ ntul de aici, în timp ce Torvald luase Pescărușul încet de-a
lungul canalului dintre insule și malul de nord. Mi-am dat seama că
acesta trebuie să fie terenul ales de Ragnar. Aici aveam să luptam.
Malul de nord se ridica abrupt de la râ u în versanți puternic
împă duriți, vizavi de cea mai mare parte a lungimii primei dintre
cele două insule, dar la mică distanță în aval de unde prima insulă
era separată de a doua printr-un canal îngust, malul râ ului s-a
nivelat. într-o câ mpie deschisă care se înă lța într-o pantă blâ ndă
spre satul îndepă rtat.
Din cauza naturii abrupte și puternic împă durite a terenului
învecinat cu râ ul, o vreme îi pierdusem din vedere pe franci care
urmă reau progresul nostru de-a lungul malului de nord. Fă ră
îndoială că se legă naseră larg dinspre râ u pentru a trece în jurul
dealurilor și crestelor accidentate care dă deau pe canalul să u din
partea aceea. Dar câ nd ne-am apropiat de capă tul din amonte al
primei insule, am putut vedea cavaleria francă revă rsâ nd din linia
copacilor din capă tul îndepă rtat al câ mpiei și roiind ca furnicile prin
pă șuni și câ mpuri defrișate din jurul satului îndepă rtat.
Un fanion lung și negru a fost alergat pâ nă în vâ rful catargului de pe
Raven și ea sa balansat brusc în pâ nă la malul insulei din aval.
Torvald s-a aruncat pe vâ sla pescăruşului , iar noi l-am urmat.
Am simțit chila zdrobindu-se de-a lungul fundului în timp ce ne-am
oprit cu arcul pescărșului îndreptat spre marginea ță rmului. La
comanda lui Torvald, ne-am tras vâ slele și le-am așezat în rafturile
lor.
Alte trei nave - Ursul lui Ivar și șarpele lui Stig printre ele - au legat
lâ ngă noi de-a lungul primei insule. Restul flotei, condusă de Bjorn, a
trecut pe lâ ngă noi. Ei au continuat în amonte și au fă cut pă mâ nt de-
a lungul laturii de nord a celei de-a doua insule, chiar vizavi de
centrul câ mpiei și cu o vedere clară a satului. Ră zboinicii de pe acele
coră bii au început repede să -și întemeieze o tabă ră pe insulă , așa
cum fă cuse flota noastră în fiecare noapte a că lă toriei noastre de
câ nd am plecat de la Ruda. Unele echipaje și-au cort pâ nzele
deasupra carenelor navelor lor, fă câ nd adă posturi la bord pentru a
dormi peste noapte. Alții au întins corturile la mal. Bă rbați s-au
împră știat pe insulă , adunâ nd lemne de foc pentru focurile de
bucă tar de noapte.
La bordul pescăruşului , Hastein a urcat pe mica punte ridicată din
pupa şi s-a adresat echipajului nostru.
— Nu vă obosiți să vă pregă tiți tabă ra, ne-a spus el.
— Vom muta Pescăruşul odată ce se va lă sa întunericul.
Folosiți acest timp pentru a vă odihni sau pentru a vă pregă ti armele
și armura. Dar nu le îmbră cați câ t timp este încă lumină și francii pot
vedea. Vom gă ti și vom mâ nca o masă înainte de amurg. Asigurați-vă
că vă mâ ncați să turați. Fiecare om ar trebui să poarte apă câ nd ne
mută m în seara asta și să -și împacheteze rația pentru o zi din
magazinul navei. Va fi o zi lungă mâ ine. Torvald, Tore, vino cu mine.
Urmat de Torvald și Tore, Hastein se îndreptă spre prova și să ri în
jos pe ță rm. Ivar, Stig și câ țiva dintre oamenii lor așteptau deja acolo.
Împreună au mers în josul insulei spre locul în care era întinsă prova
navei lui Ragnar.
Odd și-a scos mantia de pe cufă rul de mare și s-a rostogolit în ea pe
punte. — Nu ai de gâ nd să încerci să te odihnești? m-a intrebat. —
Nu vom dormi diseară , iar mâ ine va aduce muncă grea.
M-am simțit prea neliniștită ca să mă gâ ndesc mă car la somn.
— De ce ne mută m în seara asta, în timp ce restul armatei noastre
taberează aici? L-am întrebat. "Unde mergem?"
Odd chicoti. — Tabă ra care este înființată în amonte este doar
pentru spectacol. Niciunul dintre ră zboinicii noștri nu va dormi în
noaptea asta. Vom folosi acoperirea întunericului pentru a ajunge la
pă mâ ntul pe care Ragnar dorește să lupte.
— De unde știi asta? Am întrebat. Ceea ce îmi doream cu adevă rat să
știu era de ce știa el, iar eu nu.
— Hastein i-a spus lui Tore despre plan, iar Tore i-a spus lui, a
explicat Odd. — Tore va comanda arcașii de pe Pescă rușului și de la
o serie de alte nave mâ ine, câ nd vom lupta.
Mâ ine. Ce ar aduce? Cum ar fi lupta? Erau mii de ră zboinici în
armata noastră și cu siguranță cel puțin la fel de mulți în cea a
francilor. Cea mai mare logodnă în care luptasem a fost capturarea
porții lui Ruda. Mai puțin de o sută de ră zboinici, Dane și Frank
împreună , luptaseră acolo.
Odd îmi urmă rea fața. — Nu ai luptat niciodată într-o bă tă lie atâ t de
mare, nu-i așa? el a intrebat.
Am clă tinat din cap. - Nu, am recunoscut.
— O să te descurci bine, a spus el. — Ai luptat bine la Ruda. Ș i ai dat
dovadă de mare inventivitate și curaj câ nd i-ai reținut pe franci de-a
lungul râ ului înainte să te gă sim acolo.
Am apreciat cuvintele lui Odd, dar nu m-au mai mâ ngâ iat. Câ nd lupt
împotriva unui singur adversar, sau chiar a mai multor adversari,
mă car puteam ști de ce amenință ri trebuie să mă apă r. Dar lupta
între atâ ția ră zboinici și înfruntarea atâ t de mulți dușmani nu era
același lucru. Harald îmi spusese, câ nd încerca să mă antreneze în
abilită țile unui ră zboinic în timpul scurt petrecut împreună : — O
bă tă lie mare este diferită , explicase el. — Ticurile de rachete umplu
aerul.
Moartea poate veni din orice direcție, în orice moment.
S-ar putea ca bă rbații să nu-i vadă nici pe ră zboinicii care îi ucid.
Într-o luptă mare, poate mai mult decâ t oricâ nd, supraviețuirea
depinde de noroc. Tot ce poți face este să lupți câ t de curajos și câ t
de bine poți și să întâ lnești cu curaj și onoare orice soartă țes-o
Nornele pentru tine.
— Mulți vor muri mâ ine, a continuat Odd.
— Este calea unei mari bă tă lii. Dar moartea poate gă si un om
oriunde și oricâ nd.
— În câ te bă tă lii – bă tă lii mari, ca aceasta – ai luptat? Am întrebat.
Odd și-a scos șapca de blană pe care o purta și și-a frecat mâ na peste
vâ rful chelui.
— Ei bine, a spus el, — aceasta va fi o bă tă lie foarte mare.
Probabil că va fi unul dintre bă rbați să spună povești despre
incendiile de iarnă pentru mulți ani de acum înainte. L-am auzit pe
Torvald estimează că armata noastră numă ră cinci mii de ră zboinici,
dă sau ia câ teva sute. Nu am luptat niciodată ca parte a unei armate
atâ t de mari. Dar chiar și într-o forță atâ t de mare de ră zboinici,
oamenii ală turi de care vom lupta efectiv și inamicii că rora ne vom
opune direct, nu vor numă ra mai mult de trei sau patru companii de
nave de fiecare parte. Ș i am luptat într-o serie de bă tă lii de aceeași
dimensiune de câ nd am slujit jarl-ul. Aș presupune că cel puțin zece.
Jarl Hastein este un om nu prea dat pă cii. Vei vedea asta, dacă vei
continua să -l urmă rești.
Aș continua să -l urmă resc pe Hastein? Câ nd am că utat să mă ală tur
echipajului lui Pescă rușului , fuseseră la să câ știg experiență ca
ră zboinic și, sper să câ știg, în Hastein, un aliat care m-ar putea ajuta
să -l aduc pe Toke în fața justiției. Odată ce Toke a murit în sfâ rșit –
presupunâ nd că am supraviețuit mâ ine pentru a urmă ri ră zbunarea
pe care jurasem că o voi aduce asupra lui – ce atunci? Câ nd fusesem
sclav, visasem să tră iesc viața unui ră zboinic și a unui viking. Dar
asta a fost înainte să fi experimentat. Nu mai eram sigur că mi-aș
dori să -mi petrec viața luptâ nd cu alții, furâ nd de la ei și ucidâ nd.
Desigur, s-ar putea să nu am de ales. S-ar putea să nu supraviețuiesc
mâ ine.
Odd trebuie să fi interpretat tă cerea mea drept îngrijorare în
legă tură cu bă tă lia viitoare. - Te vei descurca bine, spuse el din nou.
După ce Hastein, Tore și Torvald s-au întors de la consiliul de ră zboi
împreună cu Ragnar, Tore i-a chemat pe arcașii de la bordul
Pescărușului împreună la pupa.
Deși Tore, Odd și cu mine eram cei mai pricepuți cu arcul și să gețile
și primii apelați de Hastein, erau în total zece printre echipajul lui
Pescă rușului care aduseseră arcuri în această că lă torie și posedau
destulă îndemâ nare cu ele. pentru a justifica lupta ca arcași, dacă era
nevoie. Tore i-a adunat pe toți în jurul lui acum.
— Toți ar trebui să vă verificați arcurile și să gețile și să vă asigurați
că sunt gata de utilizare. ne-a spus. — Toți vom lupta ca arcași în
bă tă lia viitoare, cel puțin pentru început. Dar adu-ți toate armele și
armurile cu tine câ nd trecem râ ul, inclusiv sulițele, că ci nimeni nu
poate ști ce va aduce cursul bă tă liei.
Am fost surprins că Hastein va trage atâ t de mulți dintre ră zboinicii
noștri de pe linia principală de luptă . De la lupta de la poarta din
Ruda, unde am suferit pierderi, echipajul nostru numara decâ t
treizeci și unu, inclusiv Hastein, iar doi dintre ră zboinicii noștri încă
se recuperau de la ră nile pe care le-au primit la Ruda și nu erau încă
suficient de apți pentru a lupta. . În această bă tă lie, o treime întreagă
din echipajul nostru ar lupta ca arcași, în loc să fie în peretele
scutului. Ce plă nuiau Ragnar și Hastein?
— Câ nd trecem râ ul? Am întrebat.
— Vom muta Pescăruşul şi aceste patru nave după ce se va lă sa
întunericul, ră spunse Tore.
— Două nave vor fi legate una lâ ngă alta și ancorate în canalul dintre
cele două insule.
Vom folosi planșele lor și cele de la alte nave, pentru a forma un pod
peste ele pentru ca ră zboinicii noștri să se mute de pe insula din
amonte pe aceasta. Celelalte trei nave, inclusiv Pescă rușului , vor fi
folosite pentru a întinde râ ul de la această insulă pâ nă la malul de
nord.
Pescă ruşul va forma capă tul îndepă rtat al travei .
Asta înseamnă că ea va fi nava care va fi asigurată la malul de nord al
râ ului, iar ră zboinicii noștri vor ajunge primii la ță rm acolo. Noi cei
zece vom ateriza primii, de îndată ce Pescăruşul va atinge malul
îndepă rtat. Trebuie să ne întindem repede și să că ută m pe ță rm
santinelele franci. Surpriza este esențială pentru planul lui Ragnar.
Dacă există franci care urmă resc de-a lungul ță rmului, trebuie să -i
gă sim și să -i omorâ m înainte ca ei să tragă un semnal de alarmă .
Hastein și Ragnar nu cred că vor fi santinele atâ t de departe în aval
în pă dure. Ei cred că francii se vor aștepta ca, dacă armata noastră
face un atac, vom lovi ță rmul plat și deschis chiar vizavi de tabă ra
noastră , pentru că dacă am ataca acolo, toate navele noastre ar
putea traversa și ateriza deodată .
— Unde mergem după ce trecem? întrebă un ră zboinic pe nume
Olof. Nu l-am cunoscut, decâ t din vedere. A vâ slit cu o vâ slă spre
partea din față a navei. Nu am avut niciodată ocazia să vorbim.
— Există o creastă care se ridică abrupt deasupra câ mpiei pe care se
află satul, a explicat Tore. — Creasta este limpede aproape pâ nă la
creastă de-a lungul pă rții care dă spre sat, dar este împă durită la
fiecare capă t și în panta din spate. După ce vom trece râ ul, armata
noastră se va deplasa prin pă dure în sus pe partea din spate a
crestei și va aștepta acolo dimineața. Câ nd va veni ziua, ne vom
deplasa pe panta eliberată de sub creasta crestei și vom oferi luptă
francilor de pe teren înalt.
M-am întrebat ce s-ar întâ mpla dacă nu am obține surpriza pe care
Ragnar și Hastein au sperat-o?
Ce s-ar fi întâ mplat dacă francii ar fi plasat santinele în pă durea de
vizavi de această insulă ? Chiar și în întuneric, ne-ar vedea navele
mișcâ ndu-se cu mult înainte ca noi să le putem manevra în poziție
pentru a întinde râ ul de la insulă la mal. Santinelele puteau să tragă
un semnal de alarmă și apoi să se estompeze înapoi în întunericul
din pă dure chiar înainte să ajungem la ță rm.
Odd avea și el îngrijoră ri. — Chiar dacă francii nu au santinele de-a
lungul acelei pă rți a ță rmului pe care intenționă m să traversă m, a
spus el, — a muta întreaga noastră armată peste râ u în întuneric
fă ră a-i alerta pe franci nu va fi o sarcină ușoară .
Fă ră îndoială , francii vor avea santinele mai în amonte, vizavi de
tabă ra noastră . Nu vor auzi acele santinelele sau nu vor vedea
semne că ne mișcă m? Unde intenționă m să traversă m nu este atâ t
de departe în aval.
— Ragnar s-a gâ ndit la asta, spuse Tore.
— Câ nd suntem gata să începem traversarea, un mic atac va fi lansat
direct peste râ u din tabă ră , ca o diversiune. Cinci coră bii vor
traversa râ ul acolo, iar echipajele lor vor ateriza pe marginea
câ mpiei. Ei vor încerca să gă sească și să elimine santinelele franci
care privesc de-a lungul acelei porțiuni a râ ului. Vor forma o linie
defensivă ca și cum s-ar fi pregă tit să țină ță rmul acolo pentru un
asalt de urmat. Francii vor ră spunde cu siguranță trimițâ nd o forță
care să -i împingă pe ră zboinicii noștri de la ță rm. Câ nd o vor face,
oamenii noștri vor că dea înapoi pe navele lor. Dar zgomotul și
confuzia pe care le provoacă ne vor acoperi. Ș i pe tot parcursul
nopții, alți bă rbați se vor mișca înainte și înapoi prin tabă ră , în și din
lumina focurilor de acolo, pentru a crea iluzia că mulți bă rbați se
agită pe insula din amonte, ca și cum s-ar pregă ti să lanseze un asalt
mai mare de la acolo dimineata.
Francii ne vor urmă ri fereastra la tabă ră și nu vor vedea forța
noastră principală mișcâ ndu-se în aval, în întunericul din jurul
flancului lor.
Dacă nu sunt santinele în pă durea unde plă nuim să traversă m, m-am
gâ ndit.
Nu am vrut să pun la îndoială planul în fața celorlalți bă rbați. Nu
știam câ t de grozav a avut un rol, dacă este vreunul, în realizarea lui
Tore. După ce restul bă rbaților s-au împră știat, totuși, l-am tras
deoparte și i-am vorbit în liniște.
"Ce este?" a întrebat el morocă nos.
— Depinde mult ca armata noastră să treacă râ ul nedetectată , am
spus. — Mă întrebam dacă am putea face mai mult pentru a ne
asigura că nu există santinele franci care veghează din pă durea de
vizavi de această insulă .
— Ragnar nu crede că vor exista Franki postați atâ t de departe în
aval de principala noastră tabă ră , ră spunse Tore. — Ș i dacă există , i-
am asigurat pe el și pe Hastein că îi vom putea gă si și ucide rapid,
înainte ca ei să tragă un semnal de alarmă . Ț ine minte, vom fi zece
înarmați cu arcuri.
Bă nuisem de multă vreme că Tore avea puțină experiență la
vâ nă toare sau în pă dure. Acest lucru a confirmat.
— Lasă -mă să mă uit acum, i-am spus.
"Ce? Ce zici?" el a cerut.
— Vrei să traversezi râ ul la lumina zilei?
— Nu, i-am explicat. — Voi sta ascuns printre copaci și tufiș pe
această insulă , în aval de unde sunt ancorate coră biile noastre, și voi
privi malul îndepă rtat. Cunosc bine pă durea. Îi cunosc că ile. Dacă
bă rbații se ascund în copacii de pe malul de nord, s-ar putea să -i vă d.
Hastein s-a apropiat de noi. - Oamenii tă i sunt pregă tiți pentru seara
asta, Tore? el a intrebat.
Înainte ca Tore să poată ră spunde, am vorbit. — Tore tocmai îmi
sugera că poate că ar trebui să încep să privesc pă durea acum –
pă durile de pe malul de nord unde vom traversa, am mințit. —
Pentru a fi sigur că nu se ascund acolo nicio santinelă francă . Mai
sunt câ teva ore pâ nă la întuneric. Puțini bă rbați pot ră mâ ne
nemișcați atâ t de mult. Dacă sunt santinelele acolo, îi voi vedea.
Hastein se uită aprobator la Tore. — Este un plan bun, a spus el. —
Folosiți-vă bine de aptitudinile lui Halfdan. Eu, unul, nu sunt la fel de
încreză tor ca Ragnar că francii vor posta santinele doar vizavi de
tabă ra noastră de pe insulă , în amonte.
Vă zâ nd entuziasmul lui Hastein pentru noul plan, Tore a vrut să
meargă să privească pă durea cu mine. Cu greu, l-am descurajat. —
Poți să urmă rești la fel de încet și tă cut ca o pisică ? Poți să stai
nemișcat în pă mâ nt și tufă turi ore întregi? Am întrebat. — Chiar
dacă insectele se tâ ră sc peste tine și te mușcă ? Este ceea ce trebuie
fă cut. Dacă sunt santinelele franci, ei vor fi ascunși și vegheați. Dacă
te muți, te vor vedea. Numai dacă nu vă d nimic în mișcare, nimic
deloc, se vor plictisi și încreză tori și siguri că nimeni nu urmă rește
de pe malul nostru al râ ului.
Abia atunci ei se vor mișca și își vor da propriile poziții.
Erau trei. Trei ră zboinici franci, ascunși chiar în spate de malul apei,
în pă durea de vizavi de insula din aval.
Erau foarte distanțate – câ te unul vizavi de fiecare capă t al insulei și
unul în centru – dar între ei trei puteau vedea orice trecea râ ul de la
insulă pâ nă la malul de nord, chiar și în întuneric.
I-am spus lui Tore, iar Tore i-a spus lui Hastein. Hastein a trimis
imediat alergă tori să -l aducă pe Ragnar, Ivar și — Planul tă u nu va
funcționa, pă rinte, a spus Ivar odată ce a auzit vestea. - Santinelele
francilor vor suna un semnal de alarmă cu mult înainte să ne putem
poziționa navele pentru a traversa râ ul. Planul tă u de luptă depinde
de formarea armatei noastre pe terenul înalt al crestei într-o poziție
puternică înainte ca francii să realizeze că am trecut râ ul. Dar dacă
își trimit soldații în pă dure, ca ră spuns la santinelele lor
alarme, ceea ce vom avea în schimb va fi o luptă confuză ,
dezorganizată , în întuneric printre copaci. Nu putem câ știga astfel
victoria decisivă pe care o dorești.
— Am ajuns prea departe pentru a fi anulați așa.
ră spunse Ragnar. — Am condus cavaleria francă departe de
infanterie. Armata lor este fragmentată acum. Nu putem lă sa această
oportunitate să treacă .
Se îndreptă spre Hastein. - Câ t de sigur ești că santinelele franci sunt
în pă durile alea?
— Sunt sigur, a ră spuns Hastein. — Halfdan i-a vă zut.
Avâ nd în vedere nemulțumirea lui Ragnar că i-a fost dejucat planul,
aș prefera ca Hastein să -i acorde lui Tore meritul. Ragnar se uită cu
privirea în direcția mea. Fă ră îndoială , aspectul meu nu i-a
îmbună tă țit impresia despre mine. Fața și mâ inile îmi erau încă
mâ njite cu noroiul pe care îl folosisem pentru a le întuneca, iar
hainele mele erau murdare din cauza că mi s-au tâ râ t încet pe burtă
aproape pe toată lungimea insulei în timp ce priveam malul
îndepă rtat fă ră să se ascundă .
— Trebuie să înfrunți faptele, pă rinte, spuse Ivar.
— Planul tă u nu poate reuși.
— Poate, am sugerat, — există o cale.
Apa era rece și temperatura aerului a scă zut brusc după apusul
soarelui.
Tremuram și auzeam clă nță nind dinții lui Einar.
— Câ t de departe în aval crezi că trebuie să mergem? şopti el. Frigul
îl fă cea neră bdă tor. Încă nu trecusem de capă tul insulei.
Pluteam cu curentul, agă țați de pluta pe care o construisem în
canalul dintre cele două insule, în timp ce se lă sa înserarea. Nu era
mare lucru – doar trei bușteni legați împreună , cu peria tă iată legată
deasupra și de-a lungul lateralelor. Hainele și armele noastre – doar
arcuri, câ te o tolbă de să geți fiecare și cuțite – erau, de asemenea,
legate peste bușteni și acoperite cu crengi tă iate. În întuneric, de pe
malul îndepă rtat, pluta avea să arate – speram – ca un copac că zut în
râ u și plutea în aval.
— Destul de departe încâ t să nu mai vedem capă tul acestei insule,
am ră spuns eu, tot în șoaptă . — A treia santinelă pe care am vă zut-o
era în pă dure aproape vizavi de sfâ rșitul insulei. Trebuie să fim
suficient de departe în aval de el, încâ t să nu ne poată vedea câ nd
ieșim din râ u.
Doar capetele noastre se vedeau deasupra suprafeței apei și erau
ascunse de peria pe care o lipiseră m de bușteni. Pe mă sură ce
curentul ne ducea încet de capă tul insulei, am început să dă m cu
piciorul în picioare, împingâ nd treptat pluta mai aproape de malul
de nord.
— În stâ nga ta, am șoptit, odată ce am ocolit o curbă și insula nu mai
era vizibilă . — Vă d ceea ce pare a fi un gol în copacii de-a lungul
malului. O vezi? Să mergem acolo.
Decalajul s-a dovedit a fi gura unui pâ râ u îngust. Ne-am împins pluta
în ea, ne-am tă iat hainele și armele și ne-am urcat țeapă n în canalul
puțin adâ nc al pâ râ ului, ascuns de malurile lui și de copacii care
creșteau deasupra lor.
— Doamne, apa aia era rece, a spus Einar în timp ce ne scuturam câ t
de uscati puteam și ne tră geam hainele. — Începeam să regret că mi-
ai cerut să vin cu tine.
M-am bucurat că a acceptat. Dacă doi dintre noi loveam simultan la
fiecare santinelă , era mult mai probabil să realiză m ucideri tă cute.
Era esențial ca fiecare santinelă să moară fă ră a scoate niciun sunet
pentru a-și alerta camarazii. Aveam nevoie de cineva priceput cu un
arc care să mă ajute. Dar și mai mult, aveam nevoie de un pă durar ca
mine - cineva care se putea mișca prin pă dure în tă cere, mai mult ca
o fiară decâ t un om. S-ar putea să fie și alții care posedă astfel de
abilită ți în cadrul armatei noastre, dar eu știam doar despre Einar.
Prima santinelă a fost ușoară . A adormit, așezat la baza unui copac și
l-am localizat după sunetul sforă itului lui. Nici mă car nu aveam
nevoie de arcurile noastre. Ne-am strecurat aproape, apoi m-am
întins în jurul trunchiului copacului și mi-am prins mâ inile peste
gura și nasul lui pentru a preveni orice strigă t, în timp ce Einar l-a
ucis cu cuțitul.
Cel de-al doilea Frank se așezase în spatele unui stejar mare de la
malul apei – o bună ascunză toare de unde să privești râ ul. Cel mai
mult îmi luase să -l localizez în timpul după -amiezii, câ nd priveam
ță rm de pe insulă .
Dar acum că pă durea era acoperită de întuneric, se mișca des, stâ nd
în picioare pentru a-și întinde picioarele sau plimbâ ndu-se în sus și
în jos de-a lungul malului. Einar și cu mine ne-am poziționat în
spatele unui tufiș la cel mult două lungimi de suliță în spatele lui și
am pregă tit să geți pe arcurile noastre. Data viitoare câ nd s-a ridicat
și s-a întins, întinzâ ndu-și brațele în sus și rostogolindu-și capul
dintr-o parte în alta, i-am pus două să geți în centrul spatelui. S-a
că zut înainte de trunchiul stejarului, un singur gâ fâ it, sugrumat, i-a
scă pat din gâ t și a alunecat încet pe copac, pâ nă la pă mâ nt.
A treia santinelă a fost cea mai grea. Se mutase de după -amiază , iar
acum era ascuns în mijlocul unui desiș mare, cu copaci și arbuști
mici în spatele lui, precum și în față . Deși îi puteam distinge vag
forma umbră prin frunzele și ramurile tufișului care îl înconjura, nu
aveam nicio fotografie clară . Einar și cu mine l-am urmă rit o vreme,
dar câ nd nu s-a mișcat din desiș, Einar mi-a fă cut semn și ne-am dat
înapoi, mai adâ nc în pă dure, ca să putem vorbi.
— Ceilalți doi sunt deja morți, șopti Einar. — Această crimă nu
trebuie să fie la fel de liniștită .
Ceea ce a spus a fost adevă rat. Dar tot trebuia să fie rapid și sigur.
Dacă l-am ră ni doar pe Frank, ar putea totuși să tragă un semnal de
alarmă înainte să putem încheia cu el și să termină m treaba.
— Nu putem amâ na prea mult, a continuat Einar.
— Noaptea trece. Va fi nevoie de timp pentru a muta navele în
poziție și a pune armata noastră peste ele.
"Ce sugerezi?" Am întrebat.
— Unul dintre noi trebuie să se apuce să tragă . Celă lalt trebuie să se
deplaseze în amonte de el sau în jos și să facă zgomot – suficient
zgomot încâ t să se mute din desișul în care se ascunde și să
cerceteze.
Planul lui avea meritul de a fi simplu și nu mă puteam gâ ndi la nimic
mai bun.
— Cine va fi tră gă torul? Am întrebat.
— Tu, ră spunse Einar și ară tă în aval. — O să mă întorc pe acolo. Fii
pregă tit."
Einar a plecat, dispă râ nd rapid în întuneric. M-am îndreptat înapoi
în direcția marginii râ ului și am luat o poziție care mi-a oferit o
vedere bună asupra pă rții din aval a desișului – și, speră m, santinelă ,
dacă Einar a reușit să -l ademenească din el.
Rap-tap. Sunetul m-a tresă rit, deși așteptasem ca Einar să înceapă .
Rap-tap-rap-tap. Ce facea el?
Iar și iar, Einar a repetat modelul: rap-tap, rap-tap-rap-tap. Nu pă rea
nici un zgomot pe care ar face o fiară . Cu toate acestea, nu era
evident nici un sunet fă cut de un bă rbat.
Rap-tap, rap-tap-rap-tap.
"E cineva acolo?" şopti Frank.
Rap-tap, rap-tap-rap-tap.
— Carloman, tu ești?
Rap-tap, rap-tap-rap-tap. Pă rea că se apropia.
Frank se ridică . Îl priveam din spatele trunchiului gros al unui frasin
înalt, uitâ ndu-se în jurul lui, chiar deasupra nivelului solului, cu un
singur ochi. Puteam să vă d acum clar capul lui Frank deasupra
tufă turii, dar vederea mea asupra corpului lui era încă
obstrucționată . Cu atâ t de mult depinzâ nd de o ucidere rapidă și
liniștită , nu am vrut să risc o lovitură la capul lui în întuneric.
Rap-tap, rap-tap-rap-tap.
Am auzit zgomotul liniştit al sabiei lui Frank fiind scos din teacă , iar
el a început să se îndrepte înainte, pas cu grijă . Am estimat că în încă
trei pași va fi în aer liber.
Rap-tap, rap-tap-rap-tap.
"Cine merge acolo?" Auzeam nervozitatea din vocea lui Frank. M-am
lă sat înapoi în spatele trunchiului copacului pâ nă câ nd am fost
complet ascuns de el, apoi m-am ridicat încet. Ascultâ nd foșnetul și
scâ rțâ itul pașilor lui Frank în frunzele uscate și cojile de ghinde
împră știate pe pă mâ nt, am vizualizat unde se afla, în timp ce mi-am
pus o să geată peste arc și am tras-o la maxim.
Rap-tap, rap-tap-rap-tap.
M-am îndreptat înainte în jurul frasinului. Frank era direct în fața
mea, chiar departe de desiș, privind în întuneric în direcția din care
venea sunetul. Partea lui dreaptă era spre mine. Nu a fost un unghi
bun pentru o lovitură ucigașă .
— Psst, am șoptit. Frank s-a întors spre mine și mi-am îndreptat
să geata spre centrul pieptului lui.
Eram destul de aproape ca să -i vă d albul ochilor câ nd s-a lă rgit de
șoc și surpriză și să -l aud tragâ nd ră suflarea într-un gâ fâ it speriat.
Mi-am dat drumul să geții și am pierdut-o imediat din vedere în
întuneric. În momentul în care a să rit de pe arcul meu, Frank a
început să se îndepă rteze de mine, apoi s-a clă tinat și a că zut din
vedere în acoperirea desișului. Am auzit un thnk - mi-a fost teamă că
era să geata mea, trecâ nd pe lâ ngă el și lovindu-se în trunchiul unui
copac. Aproape imediat după , am auzit o bufnitură înă bușită , urmată
de un foșnet scurt, câ nd Frank a lovit pă mâ ntul. Apoi a fost doar
liniște.
— L-ai lovit? E mort?" strigă Einar în șoaptă puternică . Nu am știut.
Nu știam dacă a fost chiar ră nit. Mi-a fost teamă că era doar speriat
și se ascundea. Ș i acum Einar își renunțase la propria poziție.
— Shhh! i-am ră spuns, bă tâ nd o altă să geată pe coarda arcului meu.
M-am mutat de cealaltă parte a frasinului și m-am ghemuit în
spatele unui tufiș, așteptâ nd. Speram că atunci câ nd a că zut, Frank a
fost prea surprins și distras pentru a putea spune unde plecasem.
Speram că va fi nesigur unde mă aflu acum. Mai presus de toate,
speram că i-ar fi prea frică să -și piardă propria viață ca să riște să
strige sau să sune din claxon pentru a suna alarma.
Pâ nă la urmă , m-am gâ ndit, va încerca să se adă postească mai adâ nc,
pentru a pune mai multă protecție între el și arcul meu. Câ nd o
fă cea, i-ar da poziția. Ar trebui să risc o lovitură atunci, chiar și prin
perie. În acest moment, orice lovitură a fost mai bună decâ t niciuna.
Dar Frank nu s-a mișcat. Ș i așa cum spusese Einar, noaptea trecea.
Nu puteam aștepta pentru totdeauna. Ar trebui să merg la el. Ar
trebui să mă expun la vedere. Să speră m că nu avea nici un arc.
Tragâ ndu-mi arcul la maxim, m-am ridicat și m-am strecurat înainte.
Câ nd am ajuns la marginea desișului, trupul lui Frank a apă rut la
vedere și am înțeles ce s-a întâ mplat.
Unul dintre picioarele lui Frank se întindea peste o ră dă cină groasă
de copac. Câ nd m-a vă zut și a încercat să se retragă , că lcâ iul i s-a
prins de el, împiedicâ ndu-l. În schimb, să geata pe care o îndreptam
spre pieptul lui îl lovise în centrul frunții în timp ce că dea.
Era craniul lui în care se lovise să geata, nu un copac. A fost un
miracol că l-am lovit deloc, cu atâ t mai puțin l-am ucis. Dacă mi-aș fi
eliberat să geata o fracțiune de secundă mai tâ rziu, dacă aș fi țintit
doar puțin într-o parte sau alta sau dacă aș fi smucit cel mai puțin
arcul câ nd l-am eliberat, să geata mea l-ar fi ratat complet.
L-am auzit pe Einar venind în spatele meu. "E mort?" el a intrebat.
— Da, am ră spuns și m-am întors spre el.
— Ce era acel sunet pe care îl scoteai?
Râ njind, Einar își ridică cuțitul și își bă tu mâ nerul de arcul lui: rap-
tap, rap-tap-rap-tap.
Fă cu un pas înainte să se uite la mortul Frank și fluieră cu admirație.
— O lovitură în cap, a spus el. — Perfect centrat. În întuneric și câ nd
ținta ta se mișca. Ș tiam că ești priceput cu arcul și încreză tor în
abilită țile tale cu el. Dar această lovitură . . .
S-a uitat la mine și a clă tinat din cap. — Aceasta este chestia
legendelor.

Câ mpul morților
De undeva din apropiere, o pasă re a ciripit primele salută ri
provizorii că tre dimineața care se apropia. am deschis ochii. Nu
dormisem, mi-am dorit doar să fiu.
Stă team pe pă mâ nt cu spatele sprijinit de trunchiul unui copac.
Scutul, câ rma și armele mele erau lâ ngă mine. Pă durea din jurul meu
era plină de alți ră zboinici, majoritatea așezați sau întinși pe
pă mâ nt, câ țiva în picioare.
Era suficientă lumină – lumina ciudată , cenușie a zorilor, înainte ca
soarele să se ridice efectiv deasupra orizontului – pentru a le vedea
clar acum. Câ nd am ajuns prima oară aici, după ce ne-am împiedicat
prin pă dure, ne-am izbit unul de altul și de copaci, timp de câ teva
ore, încă mai fusese întuneric din ultimele porţiuni ale nopţii.
Torvald a apă rut din panta în spatele meu.
Câ rma îi era legată de cap, iar scutul îi atâ rna pe spate. — Sus, bă ieții
mei. Sus acum, a spus el în timp ce mergea printre noi, împingâ nd
din câ nd în câ nd un om adormit cu axul suliței. — Dimineața este
peste noi și este timpul.
Se opri lâ ngă Tore, care era întins lâ ngă trunchiul unui copac din
apropiere, cu capul înclinat pe spate, gura că scată , sforă ind puternic.
Arcul neîncordat al lui Tore și două tolbe pline cu să geți erau
sprijinite lâ ngă el.
Torvald întinse mâ na, îndepă rtă arcul de pe Tore și îl sprijini de
partea din spate a copacului în care dormea. Apoi a înfipt tă ios cu
vâ rful suliței în pieptul lui Tore.
— Trezește-te, Tore, spuse el. — Ai dormi pâ nă la luptă ? Ș i Doamne,
omule, unde este arcul tă u? L-ai lă sat pe navă ?
Tore deschise ochii, pă râ nd amețit, și plesni pe tija suliței lui
Torvald, dar aceasta dispă ruse deja. Torvald a plecat cu pași mari,
purtâ nd un râ njet mulțumit, în timp ce Tore se uită în jurul lui după
arcul să u cu o expresie confuză și din ce în ce mai anxioasă pe față .
Am stat și m-am întins, am fă cut apă pe marginea unui copac, apoi
mi-am legat câ rma și sabia. Îmi pun scutul pe spate și curelele celor
două tolbe ale mele peste un umă r, mi-am ridicat arcul și sulița și m-
am ală turat mulțimii dezorganizate de ră zboinici care se îndreptau
spre vâ rful crestei chiar deasupra noastră , unde o lumină care
creștea constant începea să stră lucească printre copaci.
Câ nd am pă șit din ultima margine a pă durii în aer liber, chiar
dincolo de creasta crestei, m-am oprit și m-am uitat în jur la ceea ce
avea să fie câ mpul nostru de luptă . Fața crestei fusese cură țată pe
această parte cu atâ ta timp în urmă , încâ t nu mai ră mă seseră nici
mă car cioturi. O pajiște lungă și ierboasă – folosită fă ră îndoială ca
pă șunat pentru turmele satului din apropiere – acoperea partea
înclinată a crestei, curgâ nd în jos și contopindu-se cu câ mpia largă
care se întindea de la râ u pâ nă la sat.
Dealul deschis, înierbat, se întindea pe o lungime de aproximativ
două lovituri de arc. În dreapta ei, pajiștea în pantă se termina la un
afloriment mare de stâ ncă . Chiar dincolo, capă tul crestei a că zut
brusc în jos, spre râ u. În direcția opusă , chiar dincolo de capă tul din
stâ nga terenului deschis, creasta s-a întors și s-a curbat spre câ mpie,
unde s-a redus pâ nă la nimic. Acel capă t al crestei, dincolo de
capă tul îndepă rtat al pajiștii de pe deal, nu fusese niciodată cură țat.
Creșterea densă a copacilor pe prelungirea lungă , în pantă , care se
întindea în câ mpie, marca limita a ceea ce avea să fie flancul nostru
stâ ng.
Ragnar alesese o poziție puternică din care să ajungă la oferă luptă
francilor. Ne puteau ataca doar direct din față .
Satul franc pe care îl vă zusem de pe râ u se afla aproape drept
înainte, deși era încă la o distanță considerabilă . Numeroase corturi,
focuri de bucă tă re mocnit și monturi prinse ale armatei de cavalerie
francă care ne urmaseră în sus, de-a lungul malului de nord, erau
împră știate pe câ mpurile din jurul satului.
Hastein, Ragnar, Ivar și Bjorn stă teau cu toții la mică distanță în jos
de linia copacilor de pe partea înclinată a crestei, distanțate uniform
pe partea din față . În timp ce ră zboinicii au apă rut din pă durea de
deasupra lor, au strigat: — Ce navă ?
Cine este că pitanul tă u? În funcție de ră spunsul primit, ei i-au
îndreptat pe bă rbați spre flancul drept, stâ nga sau centru.
Două standarde fuseseră așezate în centrul dealului, cu stâ lpii lor
înalți înfipți în pă mâ nt și sprijiniți de gră mezi de pietre. Bannerele
de mă tase fluturau în briza dimineții, dezvă luind desenele care le
împodobeau: corbul negru al lui Ragnar și pescă rușul zbură tor al lui
Hastein.
Cineva mi-a dat o palmă pe umă r câ nd a trecut pe lâ ngă . - Bună
treabă aseară , Halfdan, spuse el.
— Am auzit povestea fotografiei pe care ai fă cut-o în întuneric.
L-am recunoscut pe ră zboinicul care a vorbit. Numele lui era Hauk. A
fost unul dintre cei zece arcași de pe Pescă rușului 's și a vâ slit cu o
vâ slă spre partea din față a navei.
Nu mi-a vorbit niciodată înainte de această zi.
Odd mergea în spatele lui. Mi-a zâ mbit și mi-a spus: — Da, faptele
tale sunt o poveste în această dimineață . Tovară șul tă u Einar ne-a
vorbit despre ele. Își smuci capul în direcția în care mergea Hauk. —
Vino cu noi, a spus el. — Poziția noastră va fi pe panta deasupra
standardului lui Jarl Hastein.
Treptat, formația noastră de luptă a început să prindă contur. Un
zid-scut de ră zboinici, în picioare umă r la umă r și la trei adâ ncimi, se
întindea de la un capă t la altul al dealului înierbat. Deasupra zidului-
scut, la mică distanță sub linia copacilor care mergea de-a lungul
crestei crestei, se forma o a doua linie de luptă compusă în întregime
din arcași. Arcașii fuseseră împă rțiți în trei blocuri de ră zboinici: cel
mai mare în centru și două mai mici în spatele și susținâ nd peretele
scutului de pe fiecare flanc.
Tore mergea de-a lungul liniei arcașilor din centru. Se opri periodic
și vorbea cu unul sau altul dintre ră zboinicii pe lâ ngă care trecea,
verificâ ndu-le armele, uneori repoziționâ nd bă rbați în formație.
Câ nd a ajuns lâ ngă mine, m-a privit în sus și în jos în tă cere pentru o
clipă , tră să turile lui lipsite de expresie. Apoi a spus cu o voce
stricată : — Ești gata?
Am ridicat din umeri. — Mi-aș fi dorit acum să fi fă cut timp să trag
fiecare dintre noile mele să geți, i-am spus. — Ar fi trebuit să le
verific să vă d dacă există care nu împușcă adevă rat.
— Nu cred că va fi o problemă , spuse Tore, în timp ce-și desfă cea
scutul și tolbul. — O mare parte din filmă rile pe care le vom face în
această zi vor fi de la mică distanță .
Treci puțin peste. Voi trage de aici, lâ ngă tine și Odd.
— Nu am vă zut niciodată atâ t de mulți bă rbați împreună la un
moment dat, am spus, uitâ ndu-mă la masa de ră zboinici care își
gă seau locul în cele două râ nduri lungi.
— Este o priveliște impresionantă , a fost de acord Tore. — Numai
arcașii noștri sunt aproape o mie. Cel puțin asta spune Hastein. Cinci
sute dintre oamenii noștri înarmați cu arcuri sunt aici în centru – și
le comand, a adă ugat el, ca și cum ar fi să se asigure că știu. — Ș i
peste două sute mai sunt pe fiecare flanc.
— Se pare că mulți ră zboinici trebuie să tragă de pe peretele
scutului, a spus Odd. — Mă întreb dacă nu-l subțim prea mult. Se
pare că se adună mulți franci peste drum.
— Ragnar știe ce face, a ră spuns Tore.
Primele unită ți de cavalerie francă începeau să curgă din tabă ra lor,
formâ nd o linie în câ mpia cu fața noastră . În spatele lor, restul
taberei lor era un roi de activitate.
Ragnar și Hastein au ieșit din prima linie de sub noi și, după ce au
mers câ țiva pași pe deal, s-au întors cu fața cu armata noastră .
Amâ ndoi aveau scuturile atâ rnate pe spate și purtau sulițe. Ragnar,
care purta și el un topor de ră zboi cu mâ ner lung, a început să ni se
adreseze cu o voce plină de zgomot.
— Ră zboinici! Tu care vei lupta aici, în centrul liniei noastre de
luptă , în jurul steagului meu și al lui Jarl Hastein, ascultă -mă !
La sunetul vocii lui, bă rbații care stă teau de-a lungul crestei au
încetat să mai vorbească și s-au întors să asculte.
Câ nd toți au fost liniștiți, a continuat Ragnar. — Am că lă torit aici
împreună , departe de casele noastre și adâ nc în inima pă mâ ntului
inamicului nostru. Francii au fost gazde generoase. Au împă rțit cu
noi bunurile lor, argintul și femeile lor.
La asta, mulți dintre ră zboinici au râ s. continuă Ragnar. — Dar nu
am ajuns pâ nă aici doar pentru a le ușura poșetele francilor. Am
venit pentru că ei sunt singurul dușman al danezilor suficient de
puternic pentru a ne fi amenințat vreodată patria.
— Am că lă torit atâ t de departe pentru a duce ră zboiul înapoi că tre
inamicii noștri, francii. Am venit să ne luptă m cu ei aici, pe pă mâ ntul
lor. Ș i intenționez să -i însâ ngeră m atâ t de ră u, încâ t francii nu vor
mai îndră zni niciodată să amenințe pă mâ nturile danezilor.
În sus și în jos, bă rbații au urlat aprobarea cuvintelor lui Ragnar.
Mulți își bat sulițele de scuturile lor, scoțâ nd un sunet ca un tunet.
Ragnar își ridică mâ inile și zgomotul se potoli treptat.
— Permiteți-mi să vă spun acum despre eroarea pe care a fă cut-o
regele francului. Îi este atâ t de frică de amenințarea pe care o
reprezentă m pentru pă mâ ntul să u și pentru poporul să u, încâ t și-a
împă rțit armata puternică . El este ca un jucă tor prea precaut și
necalificat al lui hnefatafl care încearcă să acopere întreaga tablă
deodată împră știind o piesă aici și alta acolo.
Ragnar se întoarse și ară tă în spatele lui că tre râ ndurile de
ră zboinici franci care se umflau rapid pe câ mpie. — Ș i a pus acolo
câ teva dintre bucă țile armatei sale. În această zi, vom lua acele
bucă ți și le vom distruge.
Din nou, armata și-a urlit aprobarea. Nu m-am ală turat. Ceea ce
Ragnar a descris ca fiind doar câ teva piese din armata regelui franc,
mi s-a pă rut totuși o forță foarte mare și puternică .
continuă Ragnar. — Nu va fi o luptă ușoară . Francii sunt ră zboinici
îndră zneți, în special soldații lor cai, așa cum poate atesta oricare
dintre voi care i-ați confruntat înainte. Dar am câ știgat deja primul
avantaj, fă câ nd din acest deal terenul pe care ne vom întâ lni. Ș i vă
voi spune acum cum vom duce această bă tă lie și cum o vom câ știga.
— Armata francă care ne confruntă este compusă în întregime din
cavalerie. Ei știu doar o modalitate de a lupta: ne vor acuza. Ș i
pentru că am luat această poziție puternică în vâ rful acestei creste,
cu ambele flancuri protejate, ei ne pot ataca doar din față .
— Abruptul acestui deal îi va încetini câ nd vor veni. Totuși, aceia
dintre voi care nu s-au confruntat pâ nă acum cu o acuzare din
partea ră zboinicilor că lare, știți acest lucru: este un lucru
înfricoșă tor să vedeți un zid de cai și oameni care vă poarta asupra
voastră . Dar caii nu se vor arunca pe vâ rfurile sulițelor. Voi, care
sunteți în primul râ nd al zidului scut - și cei mai experimentați
oameni ai noștri ar trebui să fie acolo - trebuie să îngenuncheați și să
vă sprijiniți ferm paturile suliței de pă mâ nt.
Îndreptați vâ rfurile sulițelor spre pieptele cailor francilor. Asta îi va
împiedica să se încarce prin linia noastră . Încă rcarea lor se va rupe
câ nd caii vor ajunge la sulițele noastre. Trebuie să ții tare și să ai
încredere că va fi. Ș i atunci câ nd se întâ mplă , voi, ră zboinicii din
spate, trebuie să împingeți cu sulițele voastre, dincolo de primul
rang și să loviți fețele cailor și că lă reților de pe ei.
— Ră zboinicii mei, dacă nu vă clintiți în curajul vostru, vă promit că
linia noastră va ține și sarcina francilor se va sparge de zidul nostru
scut, așa cum valurile oceanului se sparg pe un ță rm stâ ncos.
Ș i în timp ce francii sunt opriți împotriva vâ rfurilor sulițelor noastre,
arcașii noștri, stâ nd pe dealul în spatele tă u și deasupra ta, vor turna
să geți în ele, ca vâ ntul Tată lui Odin Odin care duce moartea celor pe
care îi atinge.
— Voi, ră zboinicii mei, sunteți nicovala pe care vom sparge armata
francă . Francii își vor arunca forțele împotriva noastră astă zi, pentru
că ei cred că aceasta este șansa lor de a ne distruge armata care i-a
scă pat pâ nă acum. Dar voi, care luptați în zidul scutului, îi veți ține,
iar voi arcașii, stâ nd în spate, îi veți doborî și veți sâ ngera armata lor
pâ nă va slă bi. Ș i atunci, în timp ce francii mor în fața liniei noastre,
slă biți și confuzi, ciocanul va că dea și îi va zdrobi împotriva ta. O
rezervă puternică a ră zboinicilor noștri va aștepta, odihniți și
dornici să lupte, în pă durea de dincolo de flancul nostru stâ ng. Vor
că dea peste franci din spate. Împreună , ciocan și nicovală , ne vom
închide pe dușmanii noștri într-o capcană de oțel ascuțit și îi vom
distruge în ea.
— Ră zboinicii mei, nu vă temeți de moarte în această zi. Zeii înșiși
vor urmă ri această mare bă tă lie.
Vor că uta să vadă cine luptă cu curaj și disprețuiește frica.
Fecioarele scut ale lui Odin, Valkyriile, îi vor purta pe curajoșii noștri
ră zboinici care cad în competiția din această zi în marea sală de
să rbă toare a Zeilor, iar gloria lor va fi câ ntată acolo pentru
totdeauna. Este o zi bună să mori!
Am crezut că este o zi mai bună de tră it, dar armata și-a exprimat
încă o dată aprobarea față de cuvintele lui Ragnar.
În timp ce Ragnar se îndrepta cu pași mari spre flancul stâ ng, pentru
a se adresa ră zboinicilor de acolo, Hastein și-a fă cut drum prin
râ ndurile zidului scut și pâ nă acolo unde stă team Tore, Odd și cu
mine.
— Pregă tește o să geată de foc, i-a spus el lui Tore. — Ivar va
comanda forța de rezervă a armatei noastre. Odată ce lupta este bine
începută , el va conduce rezerva înainte prin pă dure de-a lungul
capă tului crestei care iese în câ mpie de acolo, dincolo de flancul
nostru stâ ng, într-o poziție din care poate ataca spatele francilor.
Dar trebuie să stea bine ascuns și să nu atace pâ nă câ nd nu dă m
semnalul - pâ nă câ nd toate forțele inamicului sunt angajate. Dacă
atacă prea devreme, oamenii lui vor fi cei care vor fi încercuiți, nu
francii. Câ nd Ragnar îți spune - sau câ nd fac eu, dacă Ragnar a că zut -
trebuie să aprinzi să geata de foc și să o tragi sus deasupra câ mpului
de luptă , pentru a-i semnala lui Ivar să atace.
Hastein s-a uitat la Odd și la mine. "Ai auzit?" el a intrebat. — Dacă
Tore a că zut, unul dintre voi trebuie să tragă să geata de foc.
Semnalul trebuie dat pentru a închide capcana asupra armatei
france.
— Este un plan minunat pe care l-a fă cut Ragnar, îi spuse Odd lui
Hastein. — Victoria noastră pare asigurată .
— Huh, a ră spuns Hastein. "Crezi asta?
Nimic nu este niciodată sigur. Bă tă lia are un mod de a ignora
planurile oamenilor.
O adiere ușoară mi-a trecut ușor pe obraz.
Aerul se simțea crocant și rece și l-am absorbit adâ nc în plă mâ ni,
savurâ ndu-i pe fiecare. Cerul de deasupra capului era de un albastru
profund, fă ră nori și, deși ziua a sosit pe deplin, luna încă atâ rna
deasupra noastră , puțin vizibilă . În timp ce mi-am ridicat privirea
spre fața ei palidă , un vultur plutind cu curenții de aer peste el. M-
am întrebat dacă este un prevestitor. Dacă da, ce semnificație avea?
— Le cauți pe Valchirii? întrebă Odd.
— Nu, am ră spuns. Nu mi-aș dori să -i vă d. Cu siguranță asta ar
însemna că trebuia să mor. "Doar mă uit. Este o zi frumoasa."
— Da, este o zi bună pentru luptă , spuse Tore.
— Suntem norocoși că este cool. Purtarea armurii în că ldură
distruge puterea și sunt sigur că vom avea nevoie de toată puterea
noastră și ne vom dori mai mult în această zi.
Pâ nă acum, coloane de cavalerie francă se revă rsa într-un flux
constant din tabă ra lor, iar linia francă începea să prindă contur.
Multe unită ți se formaseră deja în blocuri strâ nse de că lă reți, care
așteptau cu ră bdare pe caii lor nemișcați. O pă dure de sulițe
verticale, acoperite cu vâ rfuri de oțel stră lucitoare, stă tea deasupra
întregii gazde.
În fiecare bloc de că lă reți, din câ teva sulițe fluturau steaguri mici.
— Vezi sulițele cu steaguri? spuse Tore.
— Aceia sunt ofițeri. Că pitani sau conducă tori de unită ți mai mici.
Câ nd vor încă rca, încearcă să -i omori pe bă rbații cu steaguri.
Un grup mic de că lă reți s-a desprins de linia francilor și s-a îndreptat
spre noi. Erau zece. Ș i-au fă cut drum încet de la un capă t la altul al
liniei noastre, studiindu-ne râ ndurile.
Torvald a urcat pe panta spre noi după ce au trecut. - Halfdan, ai
vă zut? el a intrebat.
— Ofițerii ă ia franci, câ nd au trecut pe lâ ngă ei?
Unul dintre ei a fost contele Robert, tată l captivului tă u. Sunt sigur
de asta.
nu observasem. Dar Torvald avea probabil dreptate. Avea o vedere
neobișnuit de ascuțită . — L-am considerat un porc arogant, a
continuat el. — Sper că va ajunge la îndemâ na suliței mele.
Tore, care studiase și grupul de că lă reți franci, purta acum o
expresie sumbră pe față .
Odd se uită la el și se încruntă . "Ce este?" a întrebat.
— Nu ai observat? se ră sti Tore. — Doi dintre că lă reți, doi dintre
comandanții franci, erau bretoni.
— Cine sunt bretonii? Am întrebat.
— Ț ara lor se află la sud, de-a lungul coastei Frankiei, a ră spuns el.
— I-am recunoscut după armura și armele lor. Ră zboinicii cai
bretoni sunt foarte greu de ucis. Chiar și monturile lor sunt protejate
cu poștă . Ș i se luptă cu sulițele și sunt foarte ucigași cu ei. Eram sigur
că erau bretoni câ nd am vă zut tolbe de sulițe atâ rnâ nd de șeile lor.
Acesta este un lucru ră u. Tore pă rea nervos.
Am fost surprins. Odd și Torvald pă reau surprinși și ei. — Ne-am
mai luptat cu bretonii înainte,
îi spuse Odd lui Tore. — Ș i i-am învins.
— Da, avem, spuse Tore. — Ne-am luptat cu ei o dată și i-am bă tut
atunci. Dar nu-ți amintești? Fratele meu a fost ucis câ nd ne-am
luptat cu ei înainte. Ș i l-am vă zut aseară . Într-un vis."
— L-ai vă zut pe fratele tă u Torsten? întrebă Odd.
Tore dă du din cap. — Nu l-am visat de ani de zile. Mă tem că este un
semn. Nu cred că este unul bun.
De jos, în peretele scutului, cineva a strigat: — Uite! vin!"
Am cautat. Dincolo de câ mp, întreaga armată francă - cu excepția
unui singur bloc de ră zboinici că lare, fă ră îndoială propria lor
rezervă , care ră mă sese nemișcat în spatele centrului lor - înainta cu
un pas lent. Pe mă sură ce înaintau, râ ndurile din spate ale fiecă rei
unită ți s-au deplasat înainte, umplâ nd spațiile din formația lor, pâ nă
câ nd toate au fost așezate într-un singur șir lung de că lă reți. Treptat,
viteza lor a crescut de la o plimbare la un galop pe mă sură ce s-a
îndreptat peste câ mpie spre noi.
— Nu pierd timpul să înceapă bă tă lia,
mormă i Tore. — Trebuie să fie dornici de sâ ngele nostru. Își bă gă
mâ na în gâ tul brynie-ului de poștă , scoase ciocanul argintiu al lui
Thor pe care-l purta pe o curele de piele și îl atinse de buze.
— Forță și onoare, șopti el, apoi ascunse farmecul. Ridicâ nd mâ na și
strâ ngâ nd-o cu un pumn în fața feței, a spus din nou, de data aceasta
cu o voce mai puternică : — Forță și onoare.
Odd și-a ridicat propria mâ nă într-un pumn strâ ns, fă câ nd tot
semnul ciocanului și a atins-o de a lui Tore. — Da, putere și onoare,
tovară șul meu.
el a spus. — În această zi vom înfrunta împreună orice soartă ne-au
propus Nornei, cu putere și cu onoare.
De-a lungul șirului de arcași, ră zboinicii și-au înșirat rapid arcurile,
au scos să geți din tolbe și le-au pregă tit pe sfoară . Tore a ieșit în fața
noastră .
— Arcași! el a plâ ns. — Vom trage primul salt la semnalul meu și îl
vom trage ca unul singur. Ț ine focul pâ nă câ nd mă auzi strigâ nd —
liber. După prima să geată , trage câ t de repede poți și marchează -ți
bine ținta.
M-am simțit uimit de disciplina francilor și de controlul lor asupra
monților lor. Ei veneau acum în galop plin. Tunetul a mii de copite
au zguduit pă mâ ntul în care stă team noi, dar linia lor a ră mas chiar
și în timp ce se îndreptau spre noi.
Pe flancurile noastre stâ nga și dreapta, soldații franci care atacau
linia noastră începeau să -și coboare sulițele lungi, îndreptâ ndu-le
spre zidul scutului.
Că lă reții care se apropiau de centrul nostru pă reau să poarte sulițe
mai scurte în mâ ini. Îi țineau de lâ ngă ei în timp ce că lă reau. Mi-am
ridicat arcul și am început să caut o țintă .
"Ş tiam eu. Sunt bretonii. Ne atacă centrul, l-am auzit pe Tore
murmurâ nd pentru sine.
"Gata!" strigă el cu voce tare.
De-a lungul liniei, arcașii și-au tras arcurile la tragere completă . M-
am uitat la linia de că lă reți care se apropia rapid și am ales omul
care avea să fie ținta mea. Am încercat să -mi concentrez vederea,
privirea ucigașă , pe pieptul lui, chiar deasupra scutului lui, și să -mi
alung totul din minte. Nu mi-am putut controla gâ ndurile, totuși. Nu
mă puteam opri să aud tunetul copitelor și nici să nu numă r clipele
pâ nă câ nd linia francilor se va izbi de a noastră .
— Degajat! strigă Tore. Sute de să geți s-au arcuit de pe versantul
dealului și au că zut în hoarda de încă rcare. Mi-am privit să geata
ridicâ ndu-se spre linia francilor, dar am pierdut-o printre norul de
puțuri. Nu am putut vedea unde a lovit, dar omul în care am
împușcat nu a că zut.
Pe mă sură ce roiul de să geți cobora asupra încă rcâ nd franci, caii se
poticneau ici și colo și că lă reții că deau. Multe scuturi aveau să geți
încorporate în suprafața lor, unele atâ t de groase încâ t ară tau ca
spatele aricilor. Dar în centru, printre bretoni, puțini că lă reți au
coborâ t. Acum, că erau mai aproape, vedeam că pieptul și gâ tul
cailor lor erau protejate de fuste groase, matlasate, acoperite cu
poștă . La unii cai, să gețile loviseră armura și s-au prins în legă turile
de poștă , iar acum s-au dus înainte și înapoi fă ră efect.
Am bă tut o altă să geată pe sfoară și mi-am ridicat din nou arcul,
desenâ nd așa cum am fă cut. Bretonii se țineau bine acoperiți,
ghemuindu-se în spatele scuturilor lor în timp ce că lă reau.
Tore ținea și el arcul la tracțiune maximă , dar nu a dat drumul. —
Ară tați-vă , dracu’, a spus el. — Nu gă sesc nicio țintă . Ș i-a slă bit
să geata în același timp în care am lansat-o pe a mea și amâ ndoi ne-
am gheare pe alta din tolbe.
Pâ nă acum bretonii ajunseseră la baza crestei și au început să o urce.
Erau atâ t de aproape încâ t puteam vedea zbură toarele de pă mâ nt
caii lor.
copite ridicate. Sub mine, ră zboinicii din peretele scutului s-au
pregă tit pentru impact.
Cei îngenunchiați în primul râ nd s-au înghesuit în spatele scuturilor,
al doilea și al treilea râ nd strâ ns în spate, cu sulițele întinse.
Dar nu a avut niciun impact. Bretonii nu au încercat să treacă prin
peretele nostru scut. Deodată , un că lă reț din fruntea liniei de
încă rcare și-a ridicat brațul și a ținut o suliță scurtă deasupra
capului. La semnalul lui, linia de bretoni care încă rcau s-a îndreptat
în șeile lor ca una singură , și-a înclinat brațele înapoi și a aruncat
sulițele pe care le purtau. Mi-am lansat să geata spre fața unui
că lă reț, dar am vă zut-o trecâ nd inofensiv pe lâ ngă capul lui.
Deși mai mici decâ t o suliță normală , rachetele bretonilor erau mult
mai grele decâ t o să geată , iar forța cu care erau aruncate - fă cută și
mai mare de viteza cailor care încă rcau -
le-a fă cut să lovească cu un impact extraordinar. Am vă zut un
ră zboinic sub mine în peretele scutului încercâ nd să blocheze o
suliță care zbura spre el. Capul să u ascuțit de oțel s-a spart prin
scâ ndurile scutului lui, lovindu-l înapoi de câ rmă și față . Apoi vâ rful
suliței, acum colorat în roșu cu sâ nge, i-a ieșit brusc din ceafă . Mulți
ră zboinici, mai mulți decâ t puteam numă ra în clipa în care m-am
uitat, au fost doborâ ți înapoi de bretoni.
rachete. Am vă zut un ră zboinic lâ ngă Hastein clă tinâ ndu-se înapoi și
că zâ nd, ținâ ndu-i prin gâ t o suliță .
Un alt ră zboinic care stă tea lâ ngă standardul lui Ragnar a fost
aruncat înapoi de o rachetă care i-a prins scutul la piept.
De îndată ce și-au lansat sulițele, bretonii și-au tă iat caii puternic
spre dreapta la unison. Erau că lă reți superbi. De-a lungul centrului
liniei, arcașii noștri se îndreptau spre ei, dar bretonii se întorseseră
astfel încâ t scuturile lor mari erau cu fața spre noi, iar aceștia și
armura cailor lor au împiedicat cel mai mult să sufere vă tă mă ri
grave. În timp ce că lă reau de-a lungul liniei noastre, mulți au aruncat
o altă rachetă în râ ndurile ră zboinicilor noștri danezi pe lâ ngă care
treceau.
Mi-am ridicat arcul, dar nu am tras încă . Eram hotă râ t să fac această
lovitură să conteze.
Bretonii îşi fă ceau din nou caii la unison, întorcâ ndu-se ca unul cu
spatele că tre propriile linii.
În timp ce fă ceau, și-au rotit scuturile pentru a-și acoperi spatele.
Un breton care fă cea râ ndul în fața mea și-a gă sit drumul
obstrucționat de un cal fă ră că lă reț care nu a reușit să se întoarcă cu
formația lor. Ș i-a tă iat frâ iele cu ambele mâ ini, îndemnâ ndu-și calul
în jurul lui, iar scutul lui, atâ rnat acum de cureaua lungă în jurul
gâ tului și umă rului lui, se lă să în lateral. Am tras și am eliberat,
țintind spre punctul dintre omoplații lui, dar pâ nă câ nd să geata mea
a ajuns la el, el a dat calul cu piciorul înainte și se ră sucise în șa.
Să geata – trasă suficient de puternic la această distanță pentru a-i
stră punge poșta – l-a lovit în umă rul drept. S-a smucit în picioare la
impact, apoi s-a pră bușit înainte de gâ tul calului să u, dar a reușit să
ră mâ nă în șa și să scape.
Pe mă sură ce bretonii se îndreptau înapoi la propriile linii, au sunat
claxonele și de-a lungul liniei noastre de luptă , restul francilor au
început să se retragă . Pe fiecare dintre flancurile noastre, unde
atacase cavaleria francă obișnuită , mai degrabă decâ t bretonii,
planul lui Ragnar pă rea să fi avut un oarecare succes. În luptele
dezorganizate care au rezultat câ nd încă rcarea francilor fusese
oprită împotriva sulițelor zidului scutului, iar arcașii noștri își
turnaseră focul în ele, multe dintre monturile francilor că zuseră .
Am putut vedea mulți că lă reți pe pă mâ nt – unii nemișcați, alții
urcâ ndu-se în picioare sau încercâ nd să se clă tinească înapoi spre
propriile linii. În timp ce mă uitam, grupuri de ră zboinici danezi au
sprintat din peretele scutului nostru, tă ind ră niții franci.
Era o altă poveste în centru. Câ țiva dintre caii bretonilor că zuseră
sub să gețile noastre. Câ țiva dintre bretoni înșiși fuseseră loviți și
doborâ ți din că lă ri. Dar pierdusem mult mai mulți oameni decâ t
atacatorii noștri. De-a lungul centrului peretelui scutului, bă rbații
erau jos. Unii se zvâ rcoliau de durere la sulițele care le stră pungeau
trupurile, alții ză ceau nemișcați de liniștea morții. Pe mă sură ce
tunetul copitelor francilor s-a retras, a fost înlocuit de gemetele și
strigă tele oamenilor ră niți și ale cailor.
Cele mai mari pierderi ale noastre au avut loc în jurul anului două
standarde - bretonii își concentraseră focul acolo. Scutul aproape
fiecă rui bă rbat din jurul standardelor fusese stră puns – unii cu mai
mult de o rachetă . Spre ușurarea mea, am vă zut că Torvald și
Hastein încă mai stă teau în picioare, deși amâ ndoi tră geau de axele
sulițelor încorporate în scuturile lor.
Ș i Ragnar scă pase de ră u.
În zelul lor de a lovi liderii noștri și ră zboinicii care le pă zeau
standardele, bretonii nu îndreptaseră nimic din focul lor spre a doua
linie de-a lungul crestei. Niciunul dintre arcași nu că zuse.
— Ai dat jos vreunul? m-a întrebat Odd.
— Ai ucis pe vreunul?
Am clă tinat din cap. — Am tras patru să geți, am spus.
— Dar numai ultima mea a lovit ținta. Ș i deși a fost ră nit, chiar și acel
că lă reț a reușit totuși să -și recapete linia francă .
— Nu am fă cut mai bine, a spus el. — Ș i eu am scos patru să geți, dar
niciuna nu a doborâ t nici un om sau un cal.
Armura lor este prea grea. Cum te-ai descurcat, Tore?
Dar Tore nu ră spunse. Cobora panta cu pasi mari ca sa-l intalneasca
pe Hastein, care urca spre noi.
— Nu este bine, i-a exclamat Tore.
— Planul lui Ragnar. Nu este bun împotriva bretonilor.
— Atunci trebuie să schimbă m planul, i-a spus Hastein. A continuat
să meargă , Tore urmâ ndu-l lâ ngă el pâ nă câ nd a stat chiar sub mine
și pe Odd.
Scutul lui Hastein, deși stră puns cu două gă uri unde capetele
sulițelor îl loviseră , nu pă rea a fi grav deteriorat. Am observat că nu
era un scut pe care l-am mai vă zut purtâ nd. Deși pictat în culorile și
modelul pe care le prefera, era considerabil mai gros decâ t un scut
normal și acoperit atâ t pe față , câ t și pe spate cu piele.
— Voi trei sunteți cei mai buni arcași ai mei, a spus el cu o voce
liniștită , astfel încâ t ceilalți să nu audă . — Cum putem să ne
descurcă m cu acești bretoni? Nu putem continua să luă m pierderi
așa cum am fă cut-o în acest atac și să nu le sâ ngeră m în schimb.
— La Ruda, am rupt sarcina francilor, doborâ ndu-le caii, i-am
sugerat. Atunci fă cusem asta la îndrumarea lui Tore și funcționase
bine. Am fost surprins că nu a mai sugerat-o aici.
— La Ruda, caii nu erau blindați, spuse Tore cu amă ră ciune. —
Aceștia sunt bretoni.
— Trebuie să tragem în capul cailor lor, i-am spus. — Este singura
țintă neprotejată . Cu toții trebuie să lansă m primele să geți împreună
într-o salvă ca înainte, dar așteptați să tragem pâ nă câ nd sunt foarte
aproape.
Așteptați pâ nă câ nd ei sunt gata să -și lanseze propriile rachete
pentru a vă asigura că ne putem atinge semnele.
Capetele cailor lor sunt neblindate. Loviți în cap și calul va că dea. Ș i
dacă cade suficient, poate chiar arunca de pe foc de că tre ceilalți
că lă reți din jurul lor.
— Capul unui cal în galop este o țintă dificilă , protestă Odd,
clă tinâ nd îndoielnic din cap.
— De aceea trebuie să așteptă m pâ nă câ nd sunt foarte aproape, i-am
explicat.
Tore clă tină din cap. "Nu-mi place. Nu-mi place deloc asta. Dar
Halfdan are dreptate. Este cea mai bună țintă pe care o avem. M-am
întrebat trecă tor ce nu-i plă cea - dificultatea țintei sau că m-am
gâ ndit la asta?
— Fă -o atunci, îi spuse Hastein și se întoarse pe deal la standardul
să u.
— Cel puțin bretonii nu și-au împușcat sulițele în noi, spuse Odd.
— Nu te aștepta să dureze, a ră spuns Tore.
Afară , pe câ mpie, francii își reformaseră linia și începeau să -și
plimbe din nou caii în direcția noastră . — Ei vin, am spus.
Tore ieși gră bit în fața râ ndului arcașilor.
— Arcași! el a strigat. "Ascultă la mine. Trebuie să ne schimbă m
tactica. Aceștia sunt bretoni cu care ne confruntă m, nu cavalerie
francă obișnuită . Nu-ți irosește să gețile cu lovituri pe care armura
lor le va devia.
— Din nou trebuie să ții focul pâ nă la semnalul meu.
Îi vom lă sa să se apropie de data aceasta înainte de a pierde. Trebuie
să marcați ca țintă fața neprotejată a unui cal din primul rang al
încă rcă turii. Un mormă it scă zut a trecut în sus și în jos pe linie. Odd
avea dreptate. Partea din față a capului unui cal era o țintă mică , mai
ales câ nd se mișca la fel de repede precum că lă reau bretonii. —
Trebuie să încalcă m acuzația bretonilor, a continuat Tore. —
Tovară șii noștri viețile depind de asta. Ș i întindeți-vă - eșalonează
linia. Fiecare alt bă rbat urcă dealul cu câ țiva pași. Împreună așa cum
suntem acum, vom face o țintă prea ușoară pentru bretoni.
sulițe.
Câ nd Tore s-a ală turat din nou pe linie, Odd a urcat pe deal și a
ră mas în spatele nostru. Am că utat prin tolba mea și am gă sit o
să geată pe care o fă cusem cu mult timp în urmă în șopronul lui
Gudrod Tâ mplarul. A fost unul pe care știam că a fost adevă rat.
Pe mă sură ce bretonii se apropiau, mi-am ales ținta. Că lă rețul își
ținea scutul sus pe partea din față a corpului și se uită cu atenție
peste vâ rful lui în timp ce că lă rea.
S-a protejat bine, dar nu mi-a pă sat. Calul să u, un armă sar fin și
negru, avea între ochi o pată albă în formă de stea. Asta ar fi ținta
mea.
"Gata!" strigă Tore. Mi-am tras arcul la tragere completă și m-am
uitat dincolo de capul de fier ascuțit de la capă tul să geții, spre focul
alb care era ținta mea. Se mișca în mod constant – capul calului
țopă ia în sus și în jos în timp ce alerga. Ar trebui să -l conduc. Dar
cum să judec câ t de mult? Câ t de repede se apropia calul? Mi-am
concentrat ochii asupra petei albe de pă r și a încercat să -mi
elibereze mintea de gâ ndul conștient, dâ ndu-mă să geții și arcului
meu. Bretonii au continuat cursa. Erau aproape de baza crestei.
— Degajat! strigă Tore.
Să geata mea a să rit înainte de pe arcul meu, apoi a pă rut că plutește
spre calul care se apropia. A zburat atâ t de drept încâ t nu i-am putut
vedea axul – doar cele trei pene ale fluturarii sale.
Brusc, să geata era acolo, întunecată pe pata albă . Sâ ngele a țâ șnit în
jurul axului încorporat în craniul calului. În timp ce copitele sale în
galop loveau pă mâ ntul, picioarele din față ale calului pă reau să se
plieze sub el, nemaiavâ nd puterea de a-și susține greutatea. Corpul
să u masiv s-a aruncat în pă mâ nt, impactul aruncâ ndu-și că lă rețul
înainte peste gâ t. A lovit puternic, aterizat pe un umă r și pe o parte a
capului și nu s-a mișcat după ce a încetat să se rostogolească .
În sus și în jos valul de bretoni care se apropia, caii și că lă reții lor
erau în jos sau că deau. A că zut complet o treime din linia de
încă rcare. Dar dintre acei că lă reți care au scă pat de ră u, mulți și-au
dat seama acum unde era pericolul. Deși unii dintre bretoni încă și-
au aruncat sulițele spre ră zboinicii noștri în peretele scutului, ca la
primul lor atac, cei mai mulți și-au lansat rachetele pe deal, spre linia
de arcași care tocmai își doborau camarazii. Expus, cu nr scuturi
pentru a ne proteja, am plă tit un preț mare pentru sâ ngele breton pe
care-l vă rsă m și am că zut ca grâ ul înaintea coasei.
Hauk, cel care vorbise cu mine mai devreme în acea dimineață , care
tră sese dintr-o poziție din linia noastră la doar trei oameni mai jos
de mine, a că zut cu un suliță stră pungâ ndu-i pieptul. Ră zboinicul de
lâ ngă el a luat o suliță în coapsă . Ș i mulți alții au că zut, de asemenea -
numai brynie-urile noastre de poștă nu se potriveau cu rachetele
grele, aruncate cu greu.
Am vă zut un breton cu o barbă neagră groasă și-și ridică brațul
înapoi pentru a-și lansa sulița. Ochii lui erau fixați pe ai mei și am
știut că mă ținte.
Avea gura că scată , dar în zgomotul luptei nu auzeam niciun sunet
provenind din el. Mi-am ridicat arcul, desenâ nd așa cum am fă cut, și
am tras o lovitură în orificiul că scat al gurii lui. Exact câ nd m-am
slă bit, și-a biciuit brațul înainte. Lancea mortală s-a arcuit spre mine.
L-am privit venind, dar nu m-am putut mișca.
În timp ce racheta bretonului a trecut pe lâ ngă mine, ușor într-o
parte, am vă zut să geata mea lovindu-l în ochi.
S-a că zut cu spatele de pe cal. În aceeași clipă , am auzit un țipă t de
durere chiar lâ ngă mine. M-am întors spre strigă t și l-am vă zut pe
Odd așezat pe pă mâ nt, cu picioarele întinse în fața lui, strâ ngâ nd cu
ambele mâ ini un tij de lemn care ieșea din burtă . Capul ghimpat și
sâ ngeros al lui sulița ieșea din spate. Picioarele lui Odd tremurau de
spasme și, în timp ce mă uitam, pieptul i s-a urcat și sâ ngele i-a
țâ șnit din gură .
"Ciudat!" Tore strigă și îngenunche lâ ngă el.
Sub noi, bretonii își îndreptaseră monturile spre dreapta, ca la prima
lor încă rcare, chiar înainte de a ajunge la linia noastră . De data
aceasta, totuși, dealul era plin de cadavre de cai și oameni că zuți.
Strâ ngerea și ordinea bretonilor
formația s-a dezintegrat în timp ce se luptau să -și ghideze monturile
peste sau în jurul celor că zuți. În timp ce au fă cut-o, arcașii noștri
care au ră mas în picioare au turnat foc asupra lor. Au că zut mai
mulți bretoni, iar trupurile și monturile acelor bă rbați au blocat și
mai mult drumul celor care că utau să scape.
Un că lă reț de sub mine își biciuia furios calul cu mâ na unei sulițe,
încercâ nd să -l forțeze între doi cai fă ră că lă reți care îi blocau
drumul.
Își ținea scutul sus, acoperindu-și partea și capul.
I-am împușcat o să geată în coapsă , prin fusta brynie-ului lui lung. A
țipat și a coborâ t scutul, întinzâ nd mâ na spre rană . O altă să geată de
mai departe de-a lungul liniei noastre - nu am putut vedea cine a
tras-o - l-a lovit în o parte a feței și l-a ucis.
Un alt breton, în că utarea unei că ră ri neobstrucționate, și-a pintenit
calul atâ t de aproape de linia noastră încâ t era aproape în raza de
acțiune a sulițelor care l-au întins a trecut în galop pe partea din față
a zidului nostru de scut. M-am întors, urmă rindu-l cu arcul și, câ nd a
trecut prin fața mea, am înfipt o să geată în lateralul capului calului
să u. S-a clă tinat încă câ țiva pași, apoi s-a lă sat la pă mâ nt. În timp ce
bretonul încerca să se elibereze, doi ră zboinici s-au aruncat de pe
peretele scutului și și-au înjunghiat sulițele în el.
Abandonâ nd toate eforturile de a menține orice fel de formație
unificată , bretonii ră mași și-au îndemnat caii cu disperare înapoi
spre propriile linii. Mai puțin de jumă tate dintre bretonii care au
fă cut a doua încă rcare s-au întors în partea francă a terenului.
Hastein a urcat din nou pe deal pâ nă la linia noastră . Avea o expresie
sumbră în timp ce cerceta numă rul de arcași morți și ră niți care
ză ceau de-a lungul coastei.
— Unde este Tore? m-a intrebat.
— Sunt aici, spuse Tore, de pe dealul din spatele meu. Încă stă tea în
genunchi lâ ngă Odd, care acum era întins nemișcat pe pă mâ nt. M-am
apropiat de ei cu Hastein.
Odd era mort, i-a tă iat gâ tul. Tore ținea în mâ nă un cuțit însâ ngerat.
S-a uitat la noi și am vă zut lacrimi curgâ ndu-i pe obraji.
— Nu ar fi putut supraviețui, a spus el. — Era tovară șul meu. A fost
colegul meu de navă ani de zile. Nu l-am putut lă sa să sufere așa.
— Am nevoie de tine, i-a spus Hastein. — Trebuie să -l pă ră sești
acum.
Tore și-a șters cuțitul pe iarbă și l-a învelit, apoi și-a luat arcul și s-a
ridicat. - Sunt gata, Jarl, spuse el.
"Te-ai descurcat bine. Tu și oamenii tă i ați spart puterea bretonilor,
i-a spus Hastein. Se uită din nou la numeroșii arcași morți și ră niți
care ză ceau pe versantul dealului. — Dar la un preț foarte mare.
— Niciun om nu poate scă pa de soarta lui, spuse Tore pe un ton de
lemn.
— Cum decurge restul bă tă liei? Am întrebat.
— Pe flancurile noastre, inamicul nu a fost aproape de a sparge zidul
scutului, iar pierderile lor au fost cu mult mai mari decâ t ale noastre.
Planul lui Ragnar era unul bun. Dar în centru. . . Hastein oftă și privi
din nou în jur la numeroșii ră zboinici care ză ceau morți sau ră niți pe
versantul dealului. — Este calea luptei. Nu ne-am fi putut anticipa ca
bretonii să fie aici, atâ t de departe la nord de propriile lor
pă mâ nturi.
Hastein privi peste câ mpul de luptă , în direcția liniilor france. Miji,
apoi l-a chemat pe Torvald de pe peretele scutului.
— Am nevoie de ochii tă i, i-a spus el. — Sunt mai ascuțiți decâ t ai
mei
Câ nd Torvald a ajuns la noi, am vă zut că se uita la la Tore, la
lacrimile de pe obraji. Pentru o dată nu l-a batjocorit.
— Francii par să -și realinieze forțele, a spus Hastein. — Poți să spui
ce fac?
Torvald se uită cu atenție la linia francilor. — Ș i-au mutat rezerva în
linia principală , a spus el în cele din urmă . — Bretonii ră mași sunt
formați într-un singur rang în fața lor, chiar în centru.
Nu am înțeles cum a putut Torvald să o facă .
Pentru mine, îndepă rtata linie francă nu pă rea altceva decâ t o masă
confuză , învolburată de figuri minuscule.
— Dacă își comită rezerva, acesta va fi probabil atacul final, a spus
Hastein. — Vor da totul, dar dacă nu ne sparg, cred că se vor retrage
de pe teren. Trebuie să stă m împotriva atacului lor și să -i reținem, în
timp ce Ivar închide capcana.
— Ce vrei să fac? îl întrebă Tore.
— Trebuie să -i distrugem pe bretonii ră mași atunci câ nd vor
încă rca. Ei vor încerca să slă bească linia noastră în centru, în jurul
standardelor și să creeze goluri în peretele scutului, chiar înainte ca
sarcina principală a francilor să o lovească . Este ceea ce aș face.
Singura lor șansă de victorie acum este să -i ucidă pe liderii noștri și
să speră m că , fă câ nd acest lucru, se încalcă voința armatei de a lupta.
Depinde de tine, de arcași, să -i oprești. Am nevoie de încă o salvă de
să geți de la oamenii tă i. Ca și în cazul acestui ultim atac, țintește-l
spre capul cailor câ nd se apropie, pentru a le rupe încă rcarea și a le
întrerupe focul. Dar ține-ți focul pâ nă în ultimul moment posibil,
chiar înainte ca bretonii să -și lanseze propriile rachete și fă ca
fiecare lovitură să conteze.
— De data aceasta, adu-ți oamenii mai aproape și trage din spatele
peretelui scutului, a continuat Hastein. — Spune-le că , de îndată ce
își slă besc să gețile, înainte ca bretonii să poată întoarce focul...
ar trebui să se adă postească în spatele nostru. Lă sați scuturile
noastre să vă ofere adă post de data aceasta.
Am putut simți pă mâ ntul tremurâ nd sub picioarele mele în timp ce
armata francă a galopat spre noi pentru o ultimă dată . Bretonii nu
mai aveau destui ră zboinici pentru ca linia lor să se întindă pe tot
centrul nostru.
S-au apropiat, concentrâ ndu-și atacul în jurul standardelor noastre,
așa cum prezisese Hastein. În timp ce încă rcau, linia lor era la fel de
dreaptă și chiar peste față , precum fusese la primul lor atac.
După ultima lor încă rcare, bretonii ră mași trebuie să fi știut cu
siguranță că au că lă rit pâ nă la moarte aproape sigură . M-am uitat la
ei, întrebâ ndu-mă cum au gă sit acești oameni atâ t de curaj. Apoi am
întins o să geată pe coarda arcului meu, am ales o țintă și m-am
pregă tit să -l ucid.
Tore nu a scos strigă tul: — Loose! pâ nă câ nd bretonii urcau panta
spre noi și ridicâ ndu-și sulițele pentru a arunca. Deși mulți arcași
din armata noastră nu aveau să mai tragă niciodată , totuși focul de
rachetă care i-a lovit pe bretoni se ofilise. De-a lungul liniei lor, caii
au că zut, aruncâ ndu-și că lă reții la pă mâ nt.
Am împușcat, m-am uitat suficient de mult pentru a vedea că să geata
mea zbura adevă rat, apoi m-am gră bit în spatele râ ndului din spate
al zidului scut. Câ teva clipe mai tâ rziu, am auzit bubuituri, așchierea
scuturilor și țipete de durere în timp ce sulițele lansate de acei
bretoni care supraviețuiseră s-au izbit în râ ndurile ră zboinicilor în
jurul standardelor lui Ragnar și Hastein.
De data aceasta, bretonii nu s-au lă sat deoparte.
Ei și-au scos să biile și și-au îndemnat că lă rile înainte, îndemnâ ndu-i
împotriva zidului nostru de scut, lovind și lovind cu furie la sulițele
care i-au înjunghiat și le-au tă iat caii.
Câ teva clipe mai tâ rziu, ră zboinicii rezervei france – o masă strâ nsă
de că lă reți adâ nci de cinci râ nduri, trupe proaspete, nestingherite de
niciun foc de tir cu arcul din liniile noastre – au tuns în sus pe panta
crestei din spatele bretonilor și s-au izbit și ei de zidul scutului.
Focul bretonilor, concentrat în centrul liniei noastre, a doborâ t
destui oameni în primele două râ nduri sub standarde pentru a crea
goluri în peretele scutului. Deși alți ră zboinici au apă sat înainte 189
THE STRONG OW SAGA pentru a lua locul camarazilor lor că zuți,
încercâ nd să închidă gă urile din linie, francii și-au împins caii
înainte, împingâ nd în deschideri, înjunghiâ nd în stâ nga și în dreapta
cu sulițele pe ră zboinicii care încercau să -și blocheze. cale.
Mulți bă rbați de ambele pă rți au că zut. Dar linia noastră a fost
întinsă subțire. Pe mă sură ce ră zboinicii că deau, erau din ce în ce
mai puțini care să facă un pas înainte și să le ia locul. Iar francii,
adâ nciți de cinci râ nduri de ră zboinici proaspeți, continuau să
apă seze înă untru, cu sulițele înjunghiate, caii lor înnebuniți de luptă
dâ nd cu picioarele și tă iind copitele.
Majoritatea arcașilor noștri încă frezau ineficient în spatele peretelui
scutului. M-am uitat să lbatic în jur după Tore și l-am vă zut la câ țiva
metri mai jos de mine. În timp ce mă uitam, și-a aruncat arcul și
tolba la pă mâ nt în spatele lui, a ridicat scutul unui danez că zut și și-a
împins drum într-unul dintre golurile care se lă rgesc rapid din
peretele scutului în timp ce își scotea sabia.
Hastein, Torvald și ră zboinicii care luptau cel mai aproape de ei
fuseseră împinși înapoi aproape la stâ lpul standard. Linia noastră a
fost doar câ teva momente de la a fi rupt iremediabil. Patru franci își
forțaseră caii să înainteze în golul din ce în ce mai mare din râ ndul
nostru în fața standardului lui Hastein, iar alții apă sau aproape în
spatele lor.
Am alergat înapoi în sus pe deal pâ nă la o poziție chiar în spatele
standardul lui Hastein și a tras o să geată din tolba mea. Francii în
vâ rful cailor lor se ridicau deasupra oamenilor noștri. Ș i-au ținut
scuturile strâ ns de corpul lor pentru a se proteja de loviturile suliței
și ale sabiei care ajungeau spre ei, în timp ce înjunghiau fețele și
piepturile ră zboinicilor noștri cu sulițele lor lungi și late. Nu s-au
gâ ndit la ră zboinicul singuratic care stă tea mai departe pe versantul
dealului, în spatele standardului.
Erau atâ t de aproape, încâ t aș fi putut să -i lovesc cu câ rma dacă l-aș
fi aruncat. În succesiune rapidă , am împușcat să geți – una, două , trei
– în fețele conducă torilor franci care apă sau în peretele scutului care
se pră bușește. Vă zâ ndu-i că zâ nd, Torvald s-a aruncat înainte pe
lâ ngă unul dintre caii necă lă reți dintr-o dată și și-a înjunghiat sabia
lungă în burta celui de-al patrulea că lă reț care se împinsese în gol,
ajungâ nd sub marginea scutului lui Frank și forțâ ndu-și lama prin
link-uri ale e-mailului lui brynie.
— Arcași! Am plans. "Mie!" Am mai slă bit o să geată , iar un alt Frank
care-și împinsse drum în gol a că zut înapoi, cu o să geată în ochi.
Hastein se întoarse și privi în spatele lui.
Observâ ndu-mă , a ară tat cu sabia. — Halfdan! el a plâ ns. — Uită -te la
Ragnar!
M-am întors spre locul în care ară ta Hastein. Francii forțaseră o
gaură largă în peretele scutului din fața standardului lui Ragnar.
Doar Ragnar și unul a colilor să i încă stă tea în fața ei, încercâ nd să
împiedice steagul Corbului să cadă . În timp ce mă uitam, un că lă reț
și-a aruncat sulița în sâ nul stă pâ nului, apoi și-a dat pinteni calului
înainte. Umă rul i s-a izbit de Ragnar, trâ ntindu-l la pă mâ nt. Frank și-
a scos sabia și a lovit stâ lpul steagului, în timp ce Ragnar s-a
rostogolit într-o parte pentru a evita copitele că lcâ ndu-se cu calul
deasupra lui.
Mi-am ridicat arcul și am tras. Să geata mea l-a lovit pe că lă rețul
franc în partea laterală a capului, chiar în fața urechii lui. Sâ ngele i-a
țâ șnit din gură și din nas câ nd a că zut lateral de pe cal.
Ragnar se ridică clă tinâ ndu-se în picioare și legă nă toporul lung cu
ambele mâ ini, aproape decapitâ nd calul mortului. În timp ce că dea,
un alt că lă reț și-a îndemnat calul înainte prin zdrobirea trupurilor și
și-a ridicat sulița pentru a-l înjunghia în spatele lui Ragnar, dar
Ragnar s-a învâ rtit pentru a-l înfrunta și și-a aruncat din nou marele
topor, lovindu-l pe Frank în picior chiar deasupra genunchiului,
tă indu-l. aceasta.
Alți arcași mi se ală turaseră acum pe versantul dealului. Ne-am
turnat focul în franci la o distanță directă . mi-a strigat Hastein din
nou. — Unde este Tore? el a plâ ns. — Trebuie să dă m semnalul!
Dar Tore era pierdut undeva printre masa învolburată de ră zboinici
care se spargeau și se înjunghiau unul pe altul în fața standardelor.
Am alergat înapoi în jos pe panta pâ nă unde ză ceau tolbele lui Tore
pe pă mâ nt și și-au aruncat conținutul pe iarbă , că utâ nd să geata de
foc. Câ nd l-am gă sit, mi-am scos silexul și oțelul din punga de la
centură și le-am lovit împreună , iar și iar, aruncâ nd scâ ntei peste
mă nunchiul de iarbă uscată și țâ șniță pe care Tore îl ținea de vâ rful
să geții cu fâ șii de pâ nză uzată . În cele din urmă , unele dintre firele
libere au prins și au ținut scâ nteile. Pachetul a început să fumeze.
Am suflat pe jarul mocnit pâ nă câ nd au izbucnit în flacă ră , apoi am
pus să geata peste arcul meu și am tras-o arcuind peste câ mpul de
luptă , aruncâ nd scâ ntei în spatele lui ca o stea că ză toare.
O clipă mai tâ rziu, chiar și peste țipetele fiarelor și bă rbaților și a
ciocnirii oțelului, l-am auzit - zgomotul îndepă rtat al cornului lui
Ivar.

Fructe Grim
Bă tă lia a început cu fapte curajoase și disperate, dar s-a încheiat cu
mă cel. Ivar și oamenii lui s-au revă rsat de pe creasta împă durită
care se întindea de-a lungul flancului nostru stâ ng și au că zut în
spatele roiului dezorganizat de că lă reți franci care apă sau înainte
pentru a ataca zidul nostru de scut. Ră zboinicii din spatele liniei
francilor, retră gâ ndu-se de asaltul lui Ivar, s-au îndreptat spre
râ ndurile de că lă reți din fața lor, împingâ ndu-i împotriva gardului
viu al sulițelor zidului scutului. În cele din urmă , francii au fost atâ t
de strâ nși împreună de presa propriilor lor oameni și că lă ri, încâ t
abia se puteau mișca deloc. Au încercat curajos să lupte, dar noi ne-
am învă luit în jurul lor, înjunghiâ nd și spargâ nd cu sulițele, să biile și
topoarele noastre într-o orgie necontrolată de ucidere. Am lă sat
sâ ngele lor să spele frica de moarte pe care o simțisem cu toții și
mâ nia și tristețea noastră pentru mulți camarazi pe care îi
pierdusem.
Au fost compuse multe câ ntece și povești despre marea victorie pe
care am câ știgat-o în acea zi. Dar sunt multe care nu se povestesc
niciodată în poveștile pe care scldurile le învâ rt. Ț ipetele ră niților și
muribunzilor și sâ ngele - sâ ngele gros și roșu care era împroșcat
peste toată lumea și peste toate, înmuiâ nd pă mâ ntul pâ nă câ nd s-a
strivit sub picioare - astfel de lucruri nu sunt amintite în câ ntec. Nici
plâ nsul soțiilor și copiilor câ nd învață că nu își vor mai vedea
niciodată soții și tații. Ră zboiul poate fi glorios în povești și câ ntece,
dar este sumbru de fapt.
Câ țiva dintre armata francilor au scă pat spă rgâ nd încercuirea de pe
malul râ ului și fugind cu disperare de pe câ mp. Liderul lor, contele
Robert, trebuie să fi fost printre ei, pentru că trupul să u nu a fost
gă sit. Alții, câ teva sute dintre ei, și-au aruncat armele și au fost luați
prizonieri. Dar majoritatea francilor... mii dintre ei - au murit în ziua
aceea.
I-am pus pe prizonierii franci să îndeplinească misiunea sumbră de
a aduce morții de pe câ mpul de luptă – numai morții noștri. Am lă sat
morții franci acolo unde au că zut, deși mulți dintre ră zboinicii noștri
au ră tă cit printre trupurile, dezbră câ ndu-i pe francii uciși de armele,
armurile și obiectele de valoare. După bă tă lie, niciun om din armata
noastră , oricâ t de să rac, nu a fost echipat cu brynie și câ rmă . Ș i
piețele din Hedeby și Ribe aveau să fie pline timp de multe luni după
întoarcerea noastră în nord, cu armuri și arme france capturate
oferite spre vâ nzare sau comerț.
Timp de zile după bă tă lie, cerul de deasupra capului era întunecat cu
pă să ri care se învâ rteau în cerc, iar vulpi și lupi se furișau în
marginile copacilor, așteptâ nd să cadă noaptea pentru a-și putea
să tura gustul pentru carne.
De asemenea, i-am forțat pe prizonierii franci să doboare copaci în
pă dure, să scoată lemnele tă iate pe câ mpie și să construiască un rug
uriaș. Ragnar a anunțat că în trei zile vom ține o să rbă toare funerară
și ne vom arde morții.
Starea de spirit din armata noastră era sumbră . Fiecare companie de
navă suferise pierderi grele. Dintre echipajul lui Pescă rușului , trei
dintre cei zece arcași ai noștri muriseră - Odd, Hauk și un alt
ră zboinic care a murit sâ ngerâ nd dintr-o suliță care îi înțepase
coapsa. Ș i alți doi au fost ră niți, unul grav. Patru dintre membrii
echipajului nostru care luptaseră în râ ndurile zidului-scut fuseseră
de asemenea uciși, iar aproape toți ceilalți aveau ră ni de o anumită
natură . Deși un bă rbat își pierduse o mâ nă , altul un ochi, iar al
treilea avea probabil că merge șchiopă tâ nd pentru restul zilelor sale,
toți ră niții noștri și-ar reveni probabil dacă nu ar dezvolta febră . Dar
echipajul nostru, care numă rase treizeci și nouă câ nd plecasem din
Limfjord, fusese acum redus la două zeci și patru de ră zboinici, iar
cinci dintre aceștia nu ar fi fost suficient de bine pentru a lupta din
nou în acest sezon. Nici mă car nu mai aveam destui bă rbați pentru a
conduce toate cele treizeci de vâ sle ale Pescărușului .
În preajma focurilor de bucă tă rie ale armatei, bă rbații s-au plâ ns cu
amă ră ciune de pierderile pe care le suferisem și au pus sub semnul
întrebă rii înțelepciunea lui Ragnar în a-i provoca pe franci atunci
câ nd nu fusese necesar.
Tore, în special, era vocal în furia lui.
— Ce am câ știgat din această bă tă lie? mormă i el că tre oricine voia să
asculte. — Ce a câ știgat oricare dintre noi? Suntem noi bă rbați mai
bogați ca urmare a acestei victorii? Crede cineva cu adevă rat că
casele noastre sunt mai sigure din cauza francilor pe care i-am ucis
aici? Numă rul lor este mare. Vor fi mereu mai mulți. Dar cine va
înlocui tovară șii noștri? Cine îi va înlocui pe ră zboinicii noștri care
au murit?
Ș i eu am crezut că bă tă lia fusese neconsiderată , avâ nd în vedere
pierderile grele pe care le suferisem, deși nu mi-am exprimat
sentimentele la fel ca Tore. Era adevă rat că am zdrobit cu totul forța
cavaleriei france care ne înfruntase. Dar ei nu fă cuseră decâ t o parte
din întreaga armată pe care o adunase regele francilor Carol. Ș i al lui
a fost doar unul dintre cei trei franci. La fel ca Tore, nu credeam că
am schilodit puterea francilor. Nu am vă zut cum această victorie
fă cuse cu adevă rat propriul nostru pă mâ nt mai sigur.
Ragnar era conștient de nemulțumirea armatei.
— Chiar dacă de la nimeni altcineva, a auzit asta de la Ivar, mi-a spus
Torvald. — Aproape că au ajuns la lovituri. Ivar este un fiu care nu
ezită să -și critice tată l și își spune direct pă rerea. Ivar câ ntă rește
succesul unei campanii mai mult cu argintul câ știgat decâ t cu
sâ ngele vă rsat, iar prin mă sura sa, prada pe care am câ știgat-o pâ nă
acum de la franci nu compensează nici pe departe oamenii pe care i-
am pierdut. Ș i acum armata noastră este prea slabă , în opinia lui,
pentru a obține vreun succes în continuare în această campanie.
— Dar Hastein? Am întrebat. — Ce crede el despre bă tă lie?
— Jarl-ul își pă strează propriul sfat pâ nă acum,
ră spunse Torvald. — Deși este foarte îngrijorat de câ ți oameni am
pierdut din echipajul lui Pescă rușului . Ș i Stig, de asemenea, a
pierdut mai mult decâ t câ țiva ră zboinici de la Șarpe în această
bă tă lie. Între cele două nave, Hastein a pierdut mulți ră zboinici
experimentați care l-au urmat.
Cel puțin Svein și echipajul Lupului de Mare fuseseră în siguranță în
Ruda. Poate că Hastein avea să atragă oameni din echipajul lor să ne
ajute să -i mâ ndrim pe Pescăruș câ nd va veni timpul pentru că lă toria
lungă spre casă .
— Ar fi riscat Hastein această bă tă lie dacă ar fi avut știți costul pe
care îl vom plă ti? întrebă Tore.
— Nu cred. Jarl-ul este mai înțelept decâ t atâ t. Cred că a fost indus în
eroare de Ragnar.
Torvald ridică din umeri. - Nu cunosc mintea jarlului, nici tu, Tore.
Dar nu te gră bi să -l critici pe Ragnar. Planul să u a realizat ceea ce a
că utat să facă : am zdrobit armata de franci care ne-a înfruntat. Peste
ani, bă rbații își vor aminti doar victoria. Vor uita costul.
— Nu voi uita, spuse Tore. — Nu îl voi uita niciodată pe Odd. A fost
tovară șul meu mulți ani, în multe că lă torii. Am luptat cot la cot în
multe bă tă lii. Nu-l voi uita și nu voi crede niciodată că această
victorie a meritat moartea lui.
Torvald a clă tinat din cap în timp ce Tore a că lcat în picioare, furios.
— Ar trebui să -și urmă rească limba, a spus el.
— Deși mulți ar putea fi nemulțumiți de această bă tă lie, Ragnar este
încă regele nostru de ră zboi și este un om puternic și periculos. S-a
uitat în jos la mine.
— Hastein dorește să vorbească cu tine, spuse el. - Să vii cu mine la
cortul lui.
Câ nd am ajuns la cortul lui Hastein, am fost surprins să vă d că Ivar și
Bjorn erau acolo, întinși în față pe marea piele de urs folosită de
Hastein pentru a distra oaspeții. Toți trei beau vin. Din apariția lui
Bjorn, bă nuiam că era de ceva vreme.
— Ah, este eroul luptei, a spus Ivar, ridicâ nd batjocoritor paharul
spre mine câ nd mă apropiam. M-am încruntat, neînțelegâ nd ce a
vrut să spună .
— Oh, nu știi? el a spus. — Numele tă u este pe buzele multor
bă rbați. Se spune că , dacă nu pentru tine, tată l ar fi fost ucis în luptă .
Ș i posibil și Hastein. Îți mulțumesc că l-ai salvat pe Hastein, dar nu te
aștepta să -i ară t recunoștință față de Ragnar.
— Taci din gură , Ivar. Bjorn a vorbit cu o voce încordată . — El este
încă tată l nostru.
Hastein s-a ridicat și mi-a fă cut semn să -l urmez în cort. Înă untru, a
umplut o ceașcă cu vin și mi-a dat-o. - Nu-l deranjează pe Ivar, spuse
el. — El este doar supă rat. Dar nu la tine. M-am întrebat ce l-a
înfuriat atâ t de mult pe Ivar. Nu mă pă ruse niciodată unul că ruia îi
pasă prea mult de viețile ră zboinicilor obișnuiți.
— Nu ai auzit poveștile pe care le spun bă rbații despre tine? întrebă
Hastein. Am clă tinat din cap. — Bă nuiesc că Ragnar însuși ar fi
început unele dintre ele. Dar nu sunt nemeritati. Dar pentru
adunarea ta a arcașilor și pentru semnalarea ta pe Ivar, am fi putut
foarte bine să pierdem bă tă lia. Ș i s-ar putea să nu fi existat o
traversare reușită a râ ului, sau o bă tă lie deloc, dacă nu ai fi gă sit și
ucis santinelele franci.
Poate că ar fi fost mai bine, m-am gâ ndit, dacă trecerea fluviului ar fi
eşuat. Multe decese ar fi fost evitate.
— De ce spui că Ragnar a început poveștile? Am întrebat.
— Ră zboinicii ca un erou, a spus Hastein. — Sunt stâ rniți de povești
despre fapte curajoase și îndră znețe. Armata este într-o dispoziție
periculoasă acum. Ragnar știe că sunt și dorește să le distragă
atenția. Poveștile despre faptele tale ar putea fi o modalitate prin
care încearcă să o facă . Zeii sunt alții.
"Zeii?" Am întrebat.
— Ragnar spune acum că această victorie a fost un dar pentru
poporul nostru de la zei – de la Odin, în special. El numește bă tă lia o
victorie a zeilor noștri asupra lui Hristos Alb. El plă nuiește un mare
sacrificiu la să rbă toarea de înmormâ ntare pentru a le mulțumi. Cred
că simte că oamenii noștri sunt mai puțin probabil să -și pună la
îndoială decizia de a lupta cu francii dacă cred că victoria asupra lor
a fost un dar de la Tată l Atotputernic Odin. Desigur, nu este înțelept
să fii nerecunoscă tor zeilor.
— Dar nu te-am chemat aici pentru a discuta aceste chestiuni. Mă
gâ ndesc să te fac că pitanul arcașilor mei.
Am ră mas uluit. Nu știam ce să spun. — Dar Tore... m-am bâ lbâ it.
— Tore m-a eșuat periculos în timpul bă tă liei, a ră spuns Hastein. —
A uitat responsabilitatea pe care i-am încredințat-o. Dacă nu ai fi
gă sit
și a tras să geata de foc, rezultatul bă tă liei ar fi putut fi foarte diferit.
A comanda arcașilor care luptau sub un conducă tor atâ t de mare era
o onoare la care nici mă car nu visasem. Era un drum lung pentru un
fost sclav să fi venit.
— Nu mi-ai dat un ră spuns, spuse Hastein. — Ce ai spune dacă ți-aș
cere să comandi arcașilor mei?
Mi-am dat seama că Hastein nu spunea că dorește să comand – mă
întreba ce aș face dacă mi-ar oferi asta. Acesta a fost un fel de test?
Sau era încă indecis în propria sa minte?
Tore îmi salvase viața în ziua aceea în Ruda, câ nd bă rbatul lui Toke,
Snorre, încercase să -mi înfigă un cuțit.
Deși poate nu era un prieten, era un tovară ș. Nu puteam să -i fac asta.
Iar faptul că devin că pitanul arcașilor lui Hastein nu m-ar apropia cu
nimic de a-mi îndeplini jură mâ ntul și de a ră zbuna moartea lui
Harald. Am avut un alt drum de urmat.
— Nu cred că ar fi corect pentru Tore, i-am spus lui Hastein. În timp
ce spuneam cuvintele, mă îndoiam că Tore ar fi avut vreo grijă să fie
corect cu mine dacă rolurile noastre s-ar fi inversat. Nu conteaza. -
Tore i-a vă zut pe franci începâ nd să spargă zidul nostru de scuturi,
am continuat. — S-a ală turat liniei pentru a încerca să -i ajute să -i
alunge înapoi. Odată a fost prins în luptă ...
nu am terminat. Plă nuisem să spun că Tore tocmai uitase de să geata
de foc odată ce a fost prins în luptă . Dar asta, am presupus, era ideea
lui Hastein. Ș i, deși credeam că acțiunile lui Tore erau cel puțin
parțial o reacție la durerea și mâ nia care îi umpluseră inima la
moartea lui Odd, mă temeam că Hastein nu va crede deloc această
scuză .
— Sunt onorat, i-am spus lui Hastein. — Dar nu simt că am
experiența necesară pentru a conduce alți ră zboinici, în special pe
cei la fel de experimentați precum echipajul lui Gull.
Sunt încă prea multe lucruri pe care nu le știu și nu le-am fă cut. Tore
este mai apt să conducă arcașii decâ t mine.
Hastein s-a uitat la mine în tă cere o vreme, de parcă ar fi încercat să -
mi citească gâ ndurile și să știe ce era cu adevă rat în inima mea. —
Nu sunt sigur că sunt de acord cu tine, a spus el în cele din urmă . —
Dar pentru moment, vom lă sa lucrurile așa cum sunt. Nu spune
nimă nui despre ce am vorbit.
În timp ce plecam, l-am auzit pe Ivar plâ ngâ ndu-se din nou lui
Hastein și Bjorn de bă tă lie.
"Mare victorie? Hah! el a spus. — Zece mii de oameni. Zeci de
biserici și mă nă stiri. Ș i fă ră niciun zid care să protejeze totul.
Captura asta ar fi fost o mare victorie. Acesta a fost mai degrabă un
dezastru.
În ziua să rbă torii de înmormâ ntare, cerul era întunecat de nori și
amenința cu ploaie. De dragul lui Ragnar, am sperat că furtuna va
trece. Dacă rugul funerar nu ar arde din cauza ploii care că dea din
ceruri, ar fi greu să convingem armata noastră că zeii înșiși ne-au dat
victoria.
Dacă ar fi avut, cu siguranță Thor, Dumnezeul tunetului, nu ne-ar
împiedica să ne onoră m morții.
Rugul funerar fusese construit departe de câ mpie, departe de
creastă și de câ mpul de luptă . Era o platformă lungă , înaltă ca un
bă rbat, construită din straturi de bușteni mari, încrucișați. Interiorul
gol al rugului era umplut cu tufișuri moarte și cu ramurile care
fuseseră tă iate din copacii tă iați. Vâ rful ei – platforma pe care
fuseseră așezați morții noștri – era construit din bușteni mai mici,
așezați unul lâ ngă altul peste cadru pentru a crea o suprafață plană .
Era un rug foarte lung. Erau mulți morți de ars. O sută unsprezece
coră bii vâ slaseră în sus de la Ruda. Fiecare echipaj pierduse
ră zboinici în luptă .
Ne-am așezat în jurul platformei lungi din companiile navelor
noastre și l-am ascultat pe Ragnar...
stâ nd deasupra, astfel încâ t toți să -l poată vedea și auzi-
ne-a spus câ t de favorizați am fost toți să fi fă cut parte dintr-o
victorie atâ t de glorioasă și cum vitejii noștri morți se petreceau deja
în Valhalla cu zeii.
Nu mi-am putut pă stra gâ ndurile asupra cuvintelor lui Ragnar. Am
continuat să mă uit peste umă r la ceea ce stă tea în spatele nostru. Un
stejar singuratic, imens și stră vechi, se înă lța peste câ mpie nu
departe de rug.
Prizonieri franci, zeci și zeci dintre ei, stă teau sau ghemuiau
împreună pe pă mâ nt în apropierea lui, înconjurați de ră zboinici
înarmați din echipajul navei lui Ragnar, Corbul .
Stejarii erau sacri pentru Odin, zeul ră zboiului și al morții. Jertfele
aduse Dumnezeului cu un singur ochi erau adesea atâ rnate de
stejari, deși nu vă zusem niciodată alte fiare sacrificate astfel. Mi-am
amintit acum cu groază că Hastein spusese că Ragnar plă nuia un
mare sacrificiu zeilor, ca să le mulțumească pentru victoria pe care
ne-au dat-o. Nu mi-am putut smulge ochii de la prizonierii franci
ghemuiți lamentabil lâ ngă stejarul uriaș. M-am întrebat dacă știau
sau bă nuiau ce îi așteaptă .
Rugul a fost aprins, iar flă că rile hohote au început să mistuie
trupurile morților noștri. Un pană imens de fum întunecat s-a ridicat
pe cer. Ceea ce a urmat a fost o scenă pe care mi-aș dori să o pot
șterge din memorie.
Fiecare echipaj al navei a ales o victimă dintre prizonierii franci
îngroziți – un sacrificiu care trebuia oferit lui Odin în onoarea
membrilor echipajului navei uciși în luptă . Râ nd pe râ nd, francii au
fost defilate sub copacul stră vechi și ridicate de lațuri pe care
Ragnar, acționâ nd ca godi pentru sacrificiu, le-a legat în jurul gâ tului
fiecă ruia. În ramurile sale, fiecare prizonier a fost tras, lovind cu
picioarele și luptâ ndu-se într-un dans disperat al morții.
Câ nd a venit momentul să atâ rne nenorocitul sacrificiu al
Pescăruşului , Tore a pă şit cu neră bdare înainte şi a ajutat să tragă
frâ nghia. Mi-a cerut să mă ală tur lui, pentru a onora memoria lui
Odd, dar am refuzat. Nu puteam. I-am ucis pe Franks în luptă , dar
asta era diferit. Omul care stă tea în fața noastră plâ ngea și ne
implora pentru viață . Cu siguranță nu s-ar fi predat dacă ar fi crezut
că aceasta ar putea fi soarta lui. Nu era nicio onoare în asta. M-a
îmbolnă vit.
M-am întors și am început să merg spre râ u. A trebuit sa plec. Nu am
putut să mai ascult strigă tele francilor îngroziți și nici să vă d panica
disperată din ochii lor în timp ce așteptau râ ndul lor să moară .
Stă team la marginea râ ului, vizavi de insula din aval, uitâ ndu-mă la
curentul care curge. Câ te zile ar fi nevoie ca apa care trece acum pe
lâ ngă mine să se îndrepte spre mare?
Ră tă cisem acolo după ce pă ră sisem sacrificiul, sperâ nd că a fi în
pă dure ar putea aduce inima mea tulburată puțină pace. Nu a fă cut-
o. Am realizat că picioarele mele mă conduseseră într-un loc nu
departe de unde o ucisesem pe a treia santinelă francă . Nu era unde
să pot scă pa de moarte?
M-am simțit epuizat. Oboseala îmi apă sa trupul și inima. În fiecare
noapte de la bă tă lie, somnul meu fusese agitat și agitat, iar visele
mele fuseseră bâ ntuite de fețele fantomatice ale bă rbaților pe care i-
am ucis. Unele dintre fețele pe care nici nu le-am recunoscut. Dar
toate fețele mi-au spus, vorbind cu voci ciudate, șoptind: — M-ai
omorâ t.
Noaptea trecută , visul fusese diferit. Noaptea trecută , a apă rut o
femeie. Era foarte, foarte bă trâ nă . Fața îi era încrețită și obrajii
înfundați.
Pă rul ei, care curgea lung și nelegat peste umeri și pe spate, era alb
ca ză pada.
Cu toate acestea, în ciuda feței ei îmbă trâ nite, ea stă tea dreaptă și
înaltă , iar tră să turile ei avea o frumusețe ciudată , aproape
stră lucitoare.
O pereche mică de foarfece de fier înnegrit – mama mea avusese o
pereche asemă nă toare – atâ rnată de un cordon de la centură .
Bă trâ na le-a desprins și le-a întins în palmă pentru ca eu să le vă d.
— Nu i-ai omorâ t, a spus ea. — Le-am tă iat firele vieții. Ai fost doar
un instrument.
Dar fețele bă rbaților au ignorat-o și au continuat să șoptească : — M-
ai ucis, m-ai ucis.
Sunetul cuiva care se apropie m-a tresă rit din gâ ndurile mele. Am
pă șit în spatele unui copac, sperâ nd să ră mâ nă nevă zută . Nu mi-am
dorit companie.
O voce a strigat: — Halfdan, ești aici? Era Einar. Am fă cut un pas
înainte și l-am lă sat să mă vadă .
— Te că utam după sacrificiu, mi-a spus, în timp ce se apropia. -
Torvald a spus că te-a vă zut venind pe aici. Mi-a studiat fața pentru o
clipă , apoi a spus: — Ară ți tulburat.
— Visezi vreodată la bă rbați pe care i-ai ucis?
L-am întrebat. — Te vizitează vreodată în somn?
A scuturat din cap. — Nu am ucis atâ t de mulți oameni. Ș i cei pe care
i-am ucis au meritat să moară . Moartea lor nu mă deranjează .
M-am întrebat de ce credea că santinelele pe care le-am ucis merită
să moară . Ei își fă ceau doar datoria, încercâ nd să -și protejeze
propriii camarazi și oameni. Ș i cum ră mâ ne cu ră zboinicii franci care
fuseseră spâ nzurați în această zi? Ei au depus armele și s-au predat,
crezâ nd că le vom cruța viețile dacă ar face-o. De ce meritau să
moară ?
— Nu știu ce caut aici, i-am spus lui Einar. — Am jurat că voi încerca
să ră zbun moartea fratelui meu. De ce sunt aici, ucid oameni ale
că ror nume nu le cunosc, ale că ror fețe nu le recunosc, care nu au
avut nimic de-a face cu uciderea lui Harald? L-am iubit pe Harald,
dar cum poate moartea cuiva, chiar și a lui, să merite tot sâ ngele pe
care l-am vă rsat?
Einar s-a uitat la mine în tă cere o vreme, uitâ ndu-se în ochii mei de
parcă ar fi încercat să citească gâ ndurile din spatele lor. — Te-ai
schimbat foarte mult de câ nd ne-am întâ lnit prima dată , a spus el în
cele din urmă .
Am avut? Chiar și atunci, mă numea — ucigaș rar. Cumva, chiar și la
prima noastră întâ lnire, trebuie să fi vă zut în inima mea; trebuie să fi
vă zut în mine ce aveam să devin.
— Nimeni dintre noi nu își poate alege propria soartă , a continuat el.
— Nu suntem decâ t bă rbați. Rareori putem înțelege mă car ce rol
joacă viețile noastre în marele tipar pe care îl țes Nornele. Nu putem
decâ t să înfruntă m că ile întortocheate pe care le urmează viețile
noastre cu atâ ta curaj și onoare de care suntem capabili.
— Nu că utați să ră zbuni doar o singură moarte.
Alții au murit împreună cu Harald. Propriul meu rudă , Ulf, a luptat și
a murit ală turi de el și, de asemenea, ai jurat că vei ră zbuna moartea
nevinovaților, a femeilor și copiilor a că ror siguranță Toke le-a
promis în mod fals. Te-ai angajat, pe propria ta onoare, să ră zbune
faptele infame ale celui care nu are cinste. Te-ai angajat să scapi de
această lume de un Nithing – unul care nu este nici fiară , nici om.
Acesta nu este un lucru mic.
Am clă tinat din cap. — Cum justifică asta tot ce am fă cut? La doar o
aruncă tură de bă ţ de aici, în desişul acela de acolo, am ucis un om cu
care nu m-am certat. Cum mi-a onorat uciderea jură mâ ntul?
— Ești doar un bă rbat, Halfdan, ră spunse Einar.
— De ce te aștepți să înțelegi că ile și planurile Nornelor? Totul se
întâ mplă cu un motiv.
Deși pentru tine, în acest moment, drumul tă u pare să se fi
îndepă rtat departe de scopul tă u, trebuie să ai încredere în soartă .
Timpul petrecut aici în Frankia și tot ceea ce ai fă cut – inclusiv l-ai
ucis pe acel Frank și pe ceilalți doi, în aceste pă duri – au fost pași
care te-au purtat înainte pe drumul ră zbună rii tale.
Să rbă toarea funerară a avut loc în acea noapte, în centrul insulei din
Sena, unde fusese înființată tabă ra noastră . M-am bucurat câ nd s-a
lă sat întunericul și nu se mai vedea marele stejar de pe câ mpie. Pâ nă
câ nd noaptea i-a ascuns, se mai ză rea fructul sumbru care atâ rna de
ramurile lui, legă nâ ndu-se ușor în briza.
Un foc de tabă ră fusese construit pe vâ rful dealului jos care forma
vâ rful înalt al insulei și o serie de mese de diferite forme și
dimensiuni au fost așezate în jurul vâ rfului dealului pentru ca
că petenii să ia masa. Am presupus că mesele, bă ncile și scaunele
fuseseră luate din satul franc din apropiere, ai că rui locuitori
fugiseră câ nd și-au vă zut armata învinsă . Restul armatei, grupate de
companii de nave, erau așezate pe pă mâ nt la focuri mai mici
împră știate în jurul bazei dealului.
Echipajul Pescă rușului era adunat așezat sau stâ nd în jurul a două
focuri de bucă tar pe care le fă cusem. Numeroși cai franci fuseseră
capturați în luptă și un numă r dintre ei fuseseră sacrificați mai
devreme în cursul zilei pentru a oferi carne proaspă tă pentru
să rbă toare. Butoaie de bere francă foarte fină , jefuite dintr-o
mă nă stire din aval de Ruda pe care o jefuise armata noastră ,
fuseseră de asemenea furnizate fiecă rui echipaj.
— Ragnar a plă tit pentru asta, mi-a spus Torvald, bă tâ ndu-și mâ na
apreciativ pe butoia sprijinită lâ ngă focul nostru. — Le-a cumpă rat
pe toate de la ră zboinicii care au luat mă nă stirea în care erau fă cute.
El a oferit bere de ospă ţ pentru întreaga noastră armată . M-am
întrebat dacă Ragnar credea că bună voința armatei ar putea fi
recâ știgată atâ t de ușor.
M-am să turat și am bă ut suficient pentru a-mi plictisi mintea
suficient, astfel încâ t să nu mai fie stă pâ nită de imagini cu bă rbați
bă tâ nd cu piciorul și smucind în timp ce se sufocau pâ nă la moarte.
Totuși, nu m-am simțit într-o dispoziție de să rbă toare.
Ragnar se ridică lâ ngă focul din fața mesei înaltului șef și se adresa
armatei.
Câ nd a început să vorbească din nou despre câ t de mult ne-au ară tat
zeii favoare, am încetat să ascult.
Deodată mi-am dat seama că Ragnar îmi striga numele.
— Halfdan! el a plâ ns. "Unde ești? Stai și vino înainte.
Am tresă rit și nu m-am mișcat, întrebâ ndu-mă dacă poate că a fost
vreun alt Halfdan pe care l-a chemat.
Torvald, care pâ nă acum era bine în cupe, a luat un bă ț și mi-a
aruncat-o. - Ridică -te, spuse el, zâ mbind larg. — Hai, sau ești prea
beat ca să stai în picioare?
Încet m-am ridicat în picioare. Vă zâ nd că mă ridic, Ragnar a strigat:
— Vino înainte. Stai aici lâ ngă mine, în fața armatei.
Câ nd am ajuns pe deal și am luat locul lâ ngă el, Ragnar mi-a pus o
mâ nă pe umă r de parcă am fi fost camarazi. Apoi, cu voce tare, a
continuat povestea pe care se pare că o povestea.
— Mulți dintre voi s-ar putea să nu realizeze câ t de periculoasă a
fost poziția noastră în centrul zidului de scut. De trei ori ne-au atacat
bretonii fioroși acolo și atâ t de mulți dintre ră zboinicii noștri au
că zut în fața focului lor, încâ t linia noastră s-a subțire. În atacul lor
final, francii și-au aruncat întreaga rezervă împotriva centrului
nostru, lovind steagul nostru și că utâ nd să ne omoare pe Jarl Hastein
și pe mine. Comandanții armatei france știau că rară este armata
care nu se va sparge dacă liderii ei sunt uciși.
— O vreme, în centru, francii au avut o șansă la fel de aproape de a
obține victoria ca noi. Cavaleria francă a spart mai mult de o breșă în
peretele nostru scut. Mulți ră zboinici minunați, mulți camarazi buni
pentru noi toți, au fost uciși încercâ nd să ne țină linia. Dar, deși am
luptat înverșunat și mulți franci au că zut, tot mai mulți inamici s-au
apucat de standardele noastre.
— Torgeir, purtă torul meu steag, a că zut cu o suliță francă prin
inimă . Eu însumi am fost aruncat la pă mâ nt de încă rcarea unui
puternic campion franc. A încercat să mă calce în picioare sub
copitele zguduitoare ale calului să u de ră zboi și, cu sabia lui, mi-a
spart steagul, încercâ nd să doboare steagul Corbului.
Ragnar fă cu o pauză pentru o clipă și ră mase în tă cere, uitâ ndu-se
înapoi la fețele ră sturnate care îl priveau ră vă șit. Trebuia să
recunosc, era un povestitor priceput.
— Există o profeție, a continuat el, cu o voce atâ t de liniștită , încâ t
bă rbații din spatele adună rii au trebuit să se aplece înainte și să se
stră duiască să audă , — pe care o vră jitoare a fă cut-o câ ndva despre
mine. Ea a spus că nu voi muri pâ nă nu va că dea corbul. Am un corb
pe care l-am crescut dintr-un pui. Mi-a împă rțit casa și m-a urmă rit
în că lă toriile mele de mulți ani. Întotdeauna am crezut că această
pasă re a vorbit femeia-vră jitoare. Dar câ nd am vă zut lama lungă a
campionului franc tă indu-mi steagul Corbului, cuvintele vră jitoarei
mi-au ră sunat în minte și am putut simți foarfecele Nornelor
perierea de firele vieții mele. Auzeam bă tă ile copitelor care se
apropiau ale Valchiriilor.
Ragnar se întoarse și luă ceva de pe masa unde fusese așezat și îl
ținu sus deasupra capului, pentru ca toți să -l vadă . Era o să geată .
Una dintre să gețile mele . L-am recunoscut după culoarea și modelul
firului care fixează flutura de arbore.
— Dar pentru acest puț subțire, le-a spus ră zboinicilor care ascultau,
— regele vostru de ră zboi ar fi fost ars în această zi cu restul
morților noștri pe rugul funerar. Această să geată , lovită puternic și
adevă rat, l-a doborâ t pe Frank care a că utat să -l omoare pe Ragnar
și a că zut steagul Corbului. Ș i același arc puternic a aruncat să geata
de foc sus deasupra câ mpului de luptă pentru a-i semnala
puternicului Ivar că venise timpul ca ră zboinicii să i fioroși să cadă
peste spatele francilor și să -și zdrobească armata de zidul nostru de
scuturi.
— Halfdan, strigă el, întorcâ ndu-se înapoi spre mine. — Aceasta este
să geata ta, nu-i așa?
— Este, am ră spuns.
— Halfdan Strongbow, ia-ți înapoi să geata, pentru că mai avem
inamici de luptat. Ș i acceptă acest semn al recunoștinței mele și al
onoarei care ți se cuvine.
Ragnar îi strecura un cuplu de pe braț. Era fă cut din trei fire groase
de aur, ră sucite împreună ca o frâ nghie și acoperite la fiecare capete
cu capete de dragon de aur turnate complex. A fost mult mai valoros
decâ t orice articol pe care l-am avut vreodată vă zut, cu atâ t mai
puțin deținut.
Ragnar a agă țat cuplul de să geată și mi-a extins pe amâ ndouă . Câ nd
le-am luat de la el și mi-am alunecat cuplul pe propriul braț, el a
strigat: — Bună , Strongbow!
Peste tot în jurul dealului, ră zboinicii armatei daneze și-au urlat
aprobarea, ră sunâ nd: — Strongbow!
Strongbow! În timp ce armata striga și aplauda cu entuziasm în jurul
nostru, Ragnar mi-a vorbit cu o voce liniștită . Pentru o dată , ochii lui
nu pă reau reci sau furioși câ nd mă priveau, deși nici nu aveau
că ldură .
— Sunt îndatorat cu tine, tinere Halfdan, spuse el.
— În mai multe moduri decâ t vă puteți da seama. Nu este un lucru
mic. Într-o zi s-ar putea să gă sești recunoștința mea mai valoroasă
chiar și decâ t acest cuplu.
M-am simțit amețit. În fundul minții, mi-am amintit că Hastein mi-a
spus despre nevoia lui Ragnar de a distrage atenția armatei de la
mâ nia ei. Ș tiam că asta fusese la fel de mult în beneficiul lui, câ t și
pentru al meu. Cu toate acestea, fusesem onorat de regele nostru de
ră zboi în fața întregii armate.
Ragnar își continua povestea despre bă tă lie.
În spatele meu, am auzit o voce strigâ nd — Halfdan! Era Hastein,
care stă tea la masa înaltului că petenie cu Ivar și Bjorn. Ț inea în
mâ nă un corn de bă ut ornamentat, decorat cu argint la vâ rf și în
jurul gurii. — Vino aici, a spus el. — Îmi doresc ca armata să vadă că
acest noaptea în care stai la dreapta mea.
Hastein mi-a fă cut un loc lâ ngă el pe bancă . Câ nd m-am așezat, el a
întins cornul și Cullain, care plutea în spatele lui, l-a umplut cu bere
dintr-un butoi de la capă tul mesei.
— La o viață plină de onoare și glorie. Ai început bine ziua asta, a
spus Hastein. — Ai câ știgat un nume pentru tine, de la un mare rege
ră zboinic. A bă ut o bă utură lungă din corn, apoi mi-a dat-o.
— Spre onoare și glorie, am ră sunat și am bă ut din corn. Am întins-o
ca Hastein să o ia înapoi, dar el a clă tinat din cap.
— Acest corn este potrivit pentru un erou, mi-a spus Hastein.
— Este al tă u – un cadou de la mine.
Ivar își ridică propria ceașcă . — Bună , erou, a spus el, cu un zâ mbet
sardonic pe buze și o privire ușor stră lucită în ochi, și a bă ut.
Hastein a continuat: — A fost o zi fericită pentru mine câ nd Nornele
au fă cut să se încrucișeze firele vieții noastre. Ș tiu bine că Ragnar nu
este singurul a că rui viață probabil i-ați salvat-o. Ș i eu vă sunt dator.
— Pentru multele datorii pe care le aveți, spuse Ivar, cu vocea
începu să pară neclară . A bă ut din nou.
Bjorn, care tă cuse pâ nă acum, se uită dezgustat la Ivar. — Trebuie
să -ți batjocorești pe toată lumea și totul, frate? el a spus. — Nu este
vina lui Halfdan, armata noastră nu mai este suficient de puternică
pentru a ataca Parisul.
— Ah, da, spuse Ivar. — Asta, în adevă r, este pă catul tuturor acestor
lucruri. Capturarea Parisului ar fi fost ideea mea despre o mare
victorie.
Cuvintele lui Ivar mi-au adus în minte ceea ce mi-a spus Einar mai
devreme în acea după -amiază . — Totul se întâ mplă cu un motiv, îmi
spusese el. Ș i mi-am amintit și de ultima conversație pe care am
avut-o cu Genevieve.
— Poate, i-am spus, — există o cale.

Paris
O bufniță a urlă it în apropiere și a fost
ră spunse de altul din depă rtare.
Pă durile erau altfel tă cute, cu excepția sunetului înă bușit al copitelor
de pe covorașul gros de frunze că zute care acoperea podeaua
pă durii și gâ fâ itul cailor că lă reți cu putere toată noaptea.
Eram cinci sute de oameni, că lă riți pe coricele de cavalerie francă
capturați în luptă .
O altă sută dintre ră zboinicii noștri, conduși de însuși Ragnar,
traversau țara pe malul îndepă rtat al râ ului. Că lă reasem spre est
toată noaptea, câ t de repede am putut împinge caii. Era esențial să
ajungem la Paris în zori.
Timp de trei zile, am transportat cai peste Sena spre malul de sud al
fluviului.
Cercetașii franci priviseră inițial de la o distanță sigură – încă de la
bă tă lia și sacrificiul prizonierilor, ei au fost reticenți să se apropie.
Dar în după -amiaza primei zile, Ragnar și Hastein trimiseseră
patrule puternice de ră zboinici că lare pentru a-i alunga pe cercetași
și pentru a stabili un paravan de pichete că lare. După aceea, am
terminat traversarea și ne-am pregă tit armata pentru lovitura ei în
amonte, fă ră priviri privitoare.
Navele care transportau restul armatei noastre ar urma câ t de
repede ar putea. Bjorn, pe care Ragnar îl lă sase la comanda flotei, a
înțeles nevoia de viteză . Însă fiecare navă a fost lipsită de personal
din cauza pierderilor în luptă și a numă rului mare de ră zboinici
detaliați la acest atac pe uscat.
Ar trebui să treacă cel puțin o zi după atacul nostru inițial înainte ca
flota să ni se ală ture la Paris. Ar depinde de noi – forța noastră mică ,
că lare, de atac – să luă m și să ținem orașul. Dacă planul nostru ar fi
eșuat – dacă am pierde elementul surpriză sau dacă atacul nostru ar
fi respins de apă ră torii Parisului – ne-am afla adâ nc în țara
inamicilor noștri și ne-am depă și numeric.
Am că lă rit lâ ngă Hastein și Ivar în fruntea coloanei. Hastein și cei
cincizeci de ră zboinici pe care i-ar fi condus în timpul atacului erau
deghizați în armuri și scuturi france capturate, dintre care
majoritatea fusese luată de la francii uciși în luptă .
Deoarece mi-am luat anterior armura de la un Frank pe care l-am
ucis, ară tam deja rolul pe care trebuia să -l joc.
Hastein spera să poată pă trunde cel puțin la o anumită distanță în
oraș înainte ca cetă țenii să i să -și dea seama că sunt atacați. Toți cei
care luptă m sub comanda lui Hastein aveam fâ șii de pâ nză roșie
legate în jurul brațelor noastre, astfel încâ t camarazii noștri să ne
poată recunoaște în timpul asaltului și să nu ne confunde cu franci.
Ivar și restul ră zboinicilor noștri nu erau deghizați – nu își vor
începe propriul atac decâ t după ce Hastein a fost în poziție.
M-am întrebat dacă Genevieve va fi în biserică , cea despre care mi-a
spus ea, câ nd am atacat. Pă rea probabil. Ea spusese că biserica era
situată la mă nă stirea în care locuiau ea și celelalte că lugă rițe. Dacă
ar fi slujitori ai Dumnezeului lor, cu siguranță ar fi în templul lui în
timpul ceremoniei de închinare a să rbă torii.
Ea a numit să rbă toarea Paște. Era ziua în care creștinii Îl
să rbă toreau pe Dumnezeul lor, Hristosul Alb, înviat din morți. Din
fericire, Ragnar nu sacrificase toți prizonierii franci pe care i-am
capturat în luptă . Câ nd i-am întrebat, ei au putut să ne spună în ce zi
va avea loc să rbă toarea de Paști.
Noaptea era încă neagră , deși zorii nu erau departe, câ nd am trecut
chiar la sud de încă o altă curbă lungă , în buclă , a râ ului. Trecusem
de câ teva astfel de viraj în timpul nopții și la vederea fiecă ruia,
anxietatea mea creștea. Fiecare ră sucire serpentină a râ ului ar
crește timpul necesar navelor noastre să ajungă la noi. Cu câ t ne
apropiam mai mult de Paris, cu atâ t mă temeam că acest plan era
prea riscant. Dacă eșuează , mă temeam că voi fi învinovă țit.
Începusem să -mi doresc să nu fi spus nimic lui Ivar și Hastein despre
ceea ce mi-a spus Genevieve despre să rbă toarea de Paște.
Chiar înainte ca cursul râ ului să se îndepă rteze din nou de noi,
îndreptâ ndu-se brusc spre nord într-un alt cot, am lovit un drum
care ducea spre est și l-am urmat.
La mică distanţă mai încolo, pă durea se sfâ rşise. În fața noastră ,
dincolo de o fâ șie largă de câ mpuri și pă șuni deschise, se profila un
deal mare. Chiar și în lumina slabă aruncată de stele și lună , am
putut vedea contururile unghiulare ale clă dirilor care acoperă
pă rțile laterale și vâ rful acesteia.
Hastein a ridicat mâ na și coloana noastră sa oprit. — Zoria va veni în
curâ nd asupra noastră , ne-a spus el mie și Ivar. — Trebuie să ne
ascundem oamenii și caii mai în spate, printre copacii pă durii.
Halfdan, știi ce să faci.
Ș tiam, dar nu mi-a plă cut. A trebuit să că lă toresc singur în orașul
franc și să cercetez locațiile pe care le vom ataca. Un că lă reț
singuratic îmbră cat ca un ră zboinic franc și care vorbește limba
francă nu ar trage nicio alarmă . Sau așa credea Hastein. Dar dacă a
greșit...
Pe mă sură ce m-am apropiat, am putut vedea că râ ul se curba într-o
buclă mare, mă turatoare, în jurul bazei dealului și a orașului care
fusese construit pe laturile lui. În centrul râ ului, vizavi de deal, o
insulă mare era legată de ță rm printr-un pod. Era fortă reața descrisă
de Genevieve. Un zid de piatră înconjura insula. Deasupra ei se
vedeau vâ rfurile mai multor clă diri înalte situate înă untru.
Nu departe în aval de insulă , pe un teren plat și deschis lâ ngă râ u, o
clă dire mare pe care am considerat-o a fi un templu creștin se înă lța
deasupra unui întins de clă diri mai mici, livezi și câ mpuri lucrate,
toate închise de ziduri joase de piatră . Bă nuiam că complexul era o
mă nă stire. Deși nu mai vă zusem niciodată unul la o distanță atâ t de
apropiată , Torvald le descrisese și mi-a ară tat unul în că lă toria
noastră în susul râ ului Sena, în drum spre Ruda.
Din cauza bogă țiilor pe care le conțineau și a lipsei lor de apă rare, ei
erau ținta lui preferată de atacat în timpul raidului. Mi-am amintit că
Genevieve spusese că sunt mai multe la Paris. Acesta pă rea a fi unul
mare. Ivar ar fi încâ ntat.
Din ceea ce ne spusese Genevieve, știam că orașul nu va fi înconjurat
de ziduri. Încă anticipam, totuși, că santinelele vor ajunge la cel
puțin să pă zești drumurile care duc în el. Îmi fă ceam griji ce voi
spune câ nd m-au oprit.
Cum mi-aș face drumul pe lâ ngă ei? Ce ar crede ei despre accentul
necunoscut cu care le-am vorbit limba?
Dar nu erau gardieni. Cum au putut acești franci să fie atâ t de
mulțumiți? Au simțit că sunt feriți de atac, deoarece vasta tabă ră a
armatei lor principale se afla la puțin mai mult de o zi de că lă torie
spre vest? Au crezut ei că armata lor ar putea ajunge la Paris
înaintea noastră dacă navele noastre ar merge în sus? Sau au
încredințat oamenii din Paris apă rarea Sfintei Genevieve și
Dumnezeului lor, așa cum fă cuseră cu secole în urmă , câ nd hunii
amenințaseră ?
Drumul a început să urce. Câ nd am intrat la marginea orașului, am
fost surprins să vă d că multe dintre clă dirile pe lâ ngă care am trecut
pă reau abandonate și în stare proastă . Alții, însă , erau în mod clar
locuiți.
Pâ nă și clă dirile ruinate erau impună toare. Parisul nu semă na deloc
cu Hedeby. Pe lâ ngă faptul că sunt mult mai mari, majoritatea
caselor și structurilor de aici nu au fost construite din cherestea sau
din murdă rie și nici acoperișuri de paie. Era un oraș construit din
piatră – chiar și stră zile erau suprafațate cu el.
În față , lâ ngă o ușă care ducea în curtea unei case mari, un câ ine
prins de un lanț a început să latre și să mâ râ ie câ nd mă apropiam.
Urechile calului zvâ cniră nervos la zgomotul pe care îl fă cuse.
Primul meu impuls a fost să trag cu o să geată și să reduc la tă cere
fiara, pentru că zgomotul pe care o fă cea avea să trezească cu
siguranță pe toată lumea din interiorul clă dirilor din jur. Dar m-am
forțat să ignor amenință rile mâ râ itoare ale câ inelui cu aspect
să lbatic și atacurile sale spre mine, care au fost smucite scurt de lanț.
Am mers mai departe, afectâ nd un aer nepă să tor. Undeva, o ușă s-a
deschis scâ rțâ ind și am simțit că ochii se uitau la mine câ nd am
trecut. Apoi, supraveghetorul a închis ușa cu un blestem, deși nu mi-
am putut da seama dacă era îndreptat că tre mine sau că tre câ ine.
În interiorul orașului, majoritatea stră zilor pă reau a fi așezate într-o
rețea obișnuită . Drumul pe care mă aflam, care se apropiase de deal
într-un unghi, era o excepție, dar se termina la mică distanță în
interiorul granițelor orașului, la o intersecție cu o artere largă și
dreaptă , care urca abrupt pe partea dealului. Am urmat acest drum
nou, zgomotul copitelor calului meu pe pavajul de piatră ră sunâ nd
puternic pe strada goală .
Pe mă sură ce m-am apropiat de vâ rful dealului, drumul a trecut pe
lâ ngă o structură lungă , falnică – o clă dire masivă mai mare decâ t
oricare dintre cele pe care le-am vă zut pâ nă acum. A micșorat pâ nă
și palatul contelui din Ruda. La început am sperat că ar putea fi
Biserica Sf. Genevieve, clă direa pe care o că utam. Dar câ nd m-am
apropiat, am putut vedea atâ t de mult din nivelurile sale superioare
erau în ruine. De-a lungul stră zii, îngropate în peretele exterior, se
aflau o serie de tarabe puțin adâ nci, multe conținâ nd bă nci sau mese
din lemn pentru expunerea marfurilor. Mi-am dat seama că aceasta
era probabil piața orașului. Cum trebuie să fi fost în gloria ei, câ nd
romanii încă stă pâ neau acest pă mâ nt? Ce fel de marfă fuseseră
vâ ndute aici atunci? M-am minunat din nou că un popor atâ t de
mare, un imperiu atâ t de vast, ar putea că dea.
La fiecare capă t al imensei piețe, drumuri largi și drepte mergeau
paralel unul cu celă lalt pe deal, spre râ u. Câ nd am trecut pe al doilea
dintre acestea, am vă zut că ducea direct la pod și la cetatea insulei.
În timpul în care mi-a trebuit să ajung în oraș și să urcă m dealul
pâ nă în centrul lui, întunericul nopții dispă ruse în zori cenușii.
Undeva în apropiere, a sunat un singur clopoțel, ră sunâ nd pe
zidurile de piatră , semnalâ nd apropierea dimineții.
Cocoșii câ ntau, parcă ar fi ră spuns. Orașul începea să se trezească .
Mi-a fost teamă că nu mai am timp. Nu știam câ t de curâ nd vor veni
francii la Biserica Sf. Genevieve pentru a-și face rugă ciunile de
să rbă toare de Paști.
S-au dovedit a fi patru dintre templele creștinilor printre
numeroasele clă diri de pe vâ rful dealului și am vă zut ceea ce pă reau
a fi altele de-a lungul versanților lui. Am crezut că zelul francilor
pentru a construi multe temple excesive, mai ales avâ nd în vedere că
se închinau la un singur Dumnezeu. Ar fi fost mai înțelepți să -și fi
cheltuit bogă ția, munca și piatra pe un zid pentru a-și apă ra orașul,
pentru că Dumnezeul lor nu i-a protejat în ziua de azi.
Din fericire, doar unul dintre templele pe care le-am gă sit era legat
de un complex asemă nă tor mă nă stirii. Eram sigur că trebuie să fie
biserica și mă nă stirea Sf.
Genevieve. M-am întrebat dacă Genevieve dormea într-una dintre
clă dirile care se aflau în fața mea. Odată ce tată l ei a ră scumpă rat-o,
am crezut că nu o voi mai vedea niciodată . Mă forțasem să o scot din
minte. Au ales acum Nornele să împletească din nou firele vieții
noastre?
— Există un drum care se apropie de oraș dinspre sud, le-am spus
lui Hastein și Ivar câ nd m-am întors acolo unde așteptau ei cu
oamenii lor. — Nu ne va dura mult să ajungem la el de aici dacă
trecem prin țară . Este același drum pe care am plecat din oraș.
— De ce să se învâ rtească spre sud? întrebă Ivar.
— De ce nu mergi direct în oraș de aici?
— Din această direcție, odată ce cură ță m marginea pă durii,
pă mâ ntul dintre ea și oraș este tot un teren plat, deschis, i-am
explicat. — Acum că se face ziuă , am fi vă zuți cu mult înainte să
ajungem în oraș. Am pierde elementul surpriză . Dar spre sud,
pă mâ ntul se ridică .
Abordarea noastră din această direcție va fi prin dealuri împă durite.
Iar de-a lungul drumului sudic, odată ce ne apropiem de oraș, există
un imens cimitir. Este un loc foarte ciudat și pare a fi foarte vechi.
Francii – sau poate că au fost romanii – au construit acolo case de
piatră pentru morții lor și există , de asemenea, multe monumente de
piatră care îi onorează . Sunt destule case ale morții și sunt suficient
de mari pentru a vă oferi adă post pentru voi și oamenii voștri să vă
ascundeți, chiar la marginea orașului, pâ nă câ nd este timpul să
atacați.
— Ș i noi ceilalți? întrebă Hastein.
— Am gă sit templul descris de Genevieve, i-am spus. — Este în
centrul orașului, pe vâ rful dealului, așa cum a spus ea. Aceia dintre
noi care sunt deghizați în franci vor trebui să continue în oraș de
îndată ce ajungem la el și ne apropiem de templu.
Odată ce francii își dau seama că sunt atacați, cei care se închină
acolo vor încerca probabil să fugă în siguranța cetă ții insulei.
Trebuie să fim suficient de aproape pentru a-i opri.
— Cum vom ști oamenii mei și cu mine unde să mergem?
întrebă Ivar.
— Drumul pe care te vei afla – drumul care se apropie de oraș
dinspre sud prin cimitir – trece drept prin oraș, pâ nă la peste vâ rful
dealului și în jos pâ nă la râ u. Este drumul care duce direct la podul
care traversează insula.
Tocmai câ nd am ajuns la cimitirul de la sud de oraș, zeci de clopote
au început să sune. Mi-a fost teamă că am fost descoperiți și planul
nostru a fost condamnat.
— Ne-au vă zut? am exclamat. — Trag ei un semnal de alarmă ?
Hastein clă tină din cap. - Nu, spuse el. — Nu cred. Am mai auzit asta.
Multe dintre templele creștinilor au clopote. Deși uneori își folosesc
clopotele pentru a suna un semnal de alarmă , cred că acum le sună
pentru a chema oamenii din Paris la închinare. Cred că am ajuns
exact la timp.
Fața Bisericii Sf. Genevieve dă dea spre o curte largă deschisă , pavată
cu blocuri de piatră deschisă tă iate pă trat. Hastein și cu mine ne-am
apropiat cu precauție pe jos de-a lungul unei stră zi laterale și ne-am
uitat după un colț în ea. Ceilalți oameni ai lui Hastein – cincizeci de
ră zboinici deghizați în franci – așteptau că lare fă ră vedere în jurul
unei curbe a drumului.
În timp ce ne uitam, clopotele au început să bată din nou.
Hastein avusese dreptate. O parte din sunetul venea de la un turn
pă trat, de piatră , atașat de biserica din fața noastră . Alte clopote din
alte temple din oraș s-au ală turat, umplâ nd aerul cu un zgomot
asurzitor. Nu mi-ar plă cea să locuiesc în acest oraș. Nu am înțeles
cum au suportat zgomotul francii care au fă cut-o.
Piața din fața noastră era aglomerată de oameni care se gră beau
spre ușile deschise ale bisericii, ră spunzâ nd la a doua chemare de a
se închina, fiind vocea de clopotele templului. Majoritatea se aflau pe
jos, dar se pare că sosise o grupă numeroasă cu doar câ teva clipe
înainte că lare. Descă lecau acum lâ ngă treptele de piatră care
traversau partea din față a clă dirii.
— Uite, spuse Hastein. — Bă rbatul acela de acolo, cu brațul în
praștie – cel care o ajută pe femeia în rochie roșie să coboare de pe
cal. Il vezi?"
Am dat din cap. L-am vă zut și l-am recunoscut.
— Sunt contele Robert, am spus. M-am întrebat dacă brațul lui a fost
ră nit în luptă . M-am întrebat dacă femeia de lâ ngă el era mama lui
Genevieve.
— Contele nu poartă armură , a spus Hastein. — Puțini dintre
bă rbații de aici sunt. Sunt îmbră cați în poftele lor de să rbă toare. Ne
va ușura munca.
Unii dintre bă rbați, inclusiv contele, purtau să bii. Dar, după cum
observase Hastein, majoritatea nu erau îmbră cați pentru luptă . Doar
o mică gardă de cinci ră zboinici purta armură și purta scuturi.
Contele și grupul lui au așteptat pâ nă câ nd toată lumea din piață
intrase în biserică . Trei preoți creștini purtâ nd haine ornamentate
stă teau chiar lâ ngă ușile deschise ale bisericii, salutâ nd pe toți cei
care intrau. Unul dintre preoți, cel mai bogat îmbră cat dintre cei trei,
purta o pă lă rie foarte înaltă și cu aspect incomod și ținea în mâ nă un
toiag cu un vâ rf elaborat, curbat, care stră lucea în soarele dimineții
ca și cum ar fi fost din aur.
— Acela este un episcop, mi-a șoptit Hastein. — Un mare preot al lui
Hristos Alb. Trebuie să fie episcopul Parisului. Prizonierii pe care îi
luă m aici vor fi într-adevă r premii bogate.
Câ nd clopotele au încetat în sfâ rșit să sune, contele și grupul lui au
urcat treptele bisericii. Cei cinci ră zboinici blindați au ră mas cu caii
grupului. Contele Robert și episcopul s-au închinat țeapă nă unul față
de celă lalt. Apoi contele, însoțit de femeia în rochie roșie, a intrat în
biserică într-un pas lent și mă surat, urmat de restul grupului lor.
Câ nd toți au intrat, au urmat episcopul și preoții să i.
— Vino, spuse Hastein. — Hai să ne întoarcem la cai.
Câ nd am ocolit curba drumului, l-am gă sit pe Tore cu o sabie
însâ ngerată în mâ nă , stâ nd deasupra cadavrelor a trei franci morți –
doi bă rbați și o femeie.
"Ce s-a intamplat aici?" întrebă Hastein.
— Au venit de pe stradă , a ră spuns Tore. — La început am crezut că
vor trece pe lâ ngă noi. Dar apoi unul dintre bă rbați a început să -mi
bombă nească ceva. Nu știam ce spunea. Mi-a fost teamă că va deveni
suspicios câ nd nu i-am ră spuns, așa că m-am gâ ndit că este mai bine
să mă asigur că nu poate da un semnal de alarmă .
M-am apropiat de locul unde ză ceau morții franci întinși pe trotuar.
Niciunul dintre bă rbați nu era înarmat și, după îmbră că mintea lor,
toți trei pă reau a fi oameni de râ nd. Femeia fusese tă iată din spate.
Trebuie să fi încercat să fugă câ nd Tore a ucis-o. M-am întrebat dacă
strigase de frică sau dacă încercase să ceară ajutor, câ nd Tore îi
atacase pe oameni. Clopotele ar fi acoperit sunetul țipetelor ei dacă
ar fi fă cut-o.
Fă ră îndoială că fuseseră pe drum să se închine la Biserica Sf.
Genevieve. Pietatea lor le costase viața. M-am întrebat, ce plă nuiseră
să -i ceară Dumnezeului lor pentru această dimineață de să rbă toare?
Pentru a-i proteja pe ei și orașul lor de nord-oamenii?
— Nu sta doar acolo, mi-a spus Tore.
— Ajută -mă să -i tâ resc pe această alee, ca să nu fie din vedere.
nu m-am mișcat. M-am uitat doar la el.
"Ce?" întrebă Tore, încruntâ ndu-se înapoi la mine.
"Lasa-i!" Hastein lă tră , în timp ce ridica pe calul să u. — Pentru
monturile voastre. Trebuie sa mergem."
Am că lă rit într-o coloană dublă în piață , direct că tre paznici. Ne-au
urmă rit curioși apropierea, dar fă ră alarmă . Scuturile și sulițele lor
erau atâ rnate pe șei și stă teau ghemuit în cerc, aruncâ nd zaruri.
— Ai venit din tabăra armatei?
strigă unul dintre ei, ridicâ ndu-se în timp ce ne apropiam. Poate că a
recunoscut că nu suntem din garnizoana orașului. — Cine este
căpitanul tău? Ce scara ești cu?"
Hastein și-a tras brațul înapoi și și-a aruncat sulița în pieptul lui
Frank. În timp ce că dea înapoi, alți danezi și-au împins caii înainte,
că lare peste francii uluiți, înjunghiâ ndu-i cu sulițele. S-a terminat în
câ teva clipe.
— Tore, spuse Hastein, ia două zeci de oameni și încercuiește
biserica. Postează ră zboinici din toate pă rțile, la fiecare uşă . Să nu
scape nimeni. Voi ceilalți, bă rbați, descă lecați și formați o linie aici.
După ce a terminat de dat ordine, Hastein și-a ridicat un corn la buze
și a sunat o singură notă lungă . Era semnalul pentru Ivar, care îi
spunea că suntem în poziție. O clipă mai tâ rziu, cornul lui Ivar a
ră spuns, recunoscâ nd că a auzit.
Ușa bisericii s-a deschis și un bă rbat a privit afară . Claxonul și
zgomotul scurtei lupte trebuie să -l fi atras. La vederea mortului, a
trâ ntit ușa din nou închisă . La scurt timp mai tâ rziu, clopotele din
turnul bisericii au început să sune cu furie.
A fost nevoie de timp pentru a-i convinge pe francii din biserică să se
predea. Contele Robert, care a condus negocierile în numele celor
din interior, a bă nuit destul de rezonabil că acest lucru ar putea doar
să înlocuiască un pericol cu altul. "De unde te știu nu ne va ucide doar
dacă ne predăm? el a cerut.
— Așa cum ai făcut-o pe războinicii mei care ți s-au predat după
bătălia în aval? Cercetașii noștri ne-au spus ce ai făcut. Dacă vreau să
mor, aș prefera să mor luptând.
Măcar pot să ucid pe unii dintre voi înainte să fiu ucis.
— În locul lui, bă nuiesc că aș simți cam la fel, mi-a spus Hastein,
câ nd am tradus cuvintele contelui. — Sacrificiul lui Ragnar va cauza
probabil probleme în relațiile noastre cu francii pentru anii
urmă tori.
La început, contele a fost neclintit de promisiunea lui Hastein că ,
dacă cei din biserică se predau, el va depune personal un jură mâ nt
pe onoarea sa, garantâ nd siguranța lor. Dar, în cele din urmă ,
puterea de convingere a lui Hastein a câ știgat ziua. Pă rea să fie
amenințarea lui de a incendia biserica și de a-i arde de vii pe toți cei
care se aflau în ea, ceea ce l-a influențat în cele din urmă pe conte. El
a ieșit din biserică , și-a pus sabia pe pă mâ nt și s-a predat.
În curâ nd au sosit mesageri și ne-au spus Ragnar și oamenii să i au
capturat, cu puține dificultă ți și cu puține pierderi, turnul de pe
partea de nord a râ ului care stră juia accesul la podul care ducea de
la acel mal că tre insula fortificată . Turnul de piatră care stră juia
podul care ducea spre insula de pe malul de sud al Senei a că zut și
mai ușor sub asaltul lui Ivar. Doar doi paznici franci îl controlaseră .
Lă saseră poarta turnului deschisă , aşteptâ nd întoarcerea Contelui
Robert şi a grupului să u de la închinarea lor de dimineaţă . Cu toate
acestea, porțile de pe insulă ale ambelor poduri au fost închise, iar
ră zboinicii franci din garnizoana fortului, care ocupau meterezele
zidurilor de deasupra, au aruncat sulițe și au tras să geți în
ră zboinicii noștri câ nd se aventuraseră de-a lungul podurilor pentru
a încerca și inspectează -le.
Câ nd am ajuns acolo cu Hastein, Ragnar și Ivar tă iaseră deja copaci
pentru a-i folosi ca berbeci. Transportau trunchiurile tă iate pe
capetele celor două poduri, în pregă tirea unui atac coordonat
împotriva porților fortului insulei.
Îl adusesem cu noi pe contele Robert și pe episcopul Parisului. Ivar
ne-a întâ mpinat în timp ce urcam.
— Spune-i contelui să ordone garnizoanei să se predea.
spuse Ivar. — El comandă garnizoana francă din Paris, nu-i așa? Ei
sunt oamenii lui. Spune-i să le spună ră zboinicilor din interiorul
fortului că , dacă nu se predau, îi vom ucide pe contele și pe episcop
aici în fața lor, în timp ce ei privesc.
— Atât de mult pentru jurământul și onoarea oamenilor de nord,
a batjocorit contele când i-am tradus instrucțiunile lui Ivar. — Deci nu
vom fi vătămați dacă ne predăm? Ar fi trebuit să știu mai bine decât
să am încredere în tine. eu nu voi mai face acest lucru și nu vă voi
ajuta să păcăliți războinicii din fort să se predea.
Hastein oftă . — Spune-i că nu-l vom ucide cu adevă rat, a spus el. —
I-am dat cuvâ ntul meu că va fi în siguranță . nu o voi sparge. Dar
ră zboinicii din garnizoană nu știu asta.
— Nu-i voi minți pe oamenii mei , se ră sti contele, câ nd i-am explicat.
— Pierdem timpul cu asta, a spus Ivar. Se întoarse că tre unul dintre
oamenii lui. — Gă sește-mi o frâ nghie, a ordonat el. — Suficient de
lung pentru a ajunge pâ nă la pod de sus, de deasupra crenelurilor
acestui turn.
"Ceea ce ai de gâ nd să faci?" l-am întrebat.
— Unul dintre cei doi paznici care aveau echipajul acestui turn ne-a
rezistat și a fost ucis, dar pe celă lalt l-am luat viu. Nimeni nu i-a fă cut
nicio promisiune.
M-am întors că tre Hastein. — Dacă garnizoana de pe insulă se predă ,
le vei garanta siguranța, așa cum ai fă cut-o cu cei din biserică ? L-am
întrebat.
— O voi face, a ră spuns el.
— Lasă -mă să încerc să -i conving, am spus.
Am ieșit pe pod. Îmi purtam scutul și îl țineam în fața mea, dar chiar
și așa am stat suficient de departe de zidurile fortului insulei pentru
a fi departe de orice suliță , cu excepția celei mai greu aruncate.
— Vreau să vorbesc cu comandantul garnizoanei, am strigat. Am
putut vedea capetele cu coifă ale mai multor ră zboinici franci care
mă priveau din zidul de deasupra porții.
"Cine eşti tu?" răspunse o voce. — Eu sunt căpitan la comandă.
— Numele meu este Halfdan, am strigat. "Sunt un Dane. Vorbesc în
numele comandanților armatei noastre.
— Vorbește, atunci, spuse vocea.
— Am capturat orașul, i-am spus. "Noi au luat mulți prizonieri.
Liderul tău, conte Robert și episcopul Parisului sunt printre ei. Tu le
pot vedea acolo. M-am întors și am ară tat înapoi spre turnul de pe
malul sudic. Câ nd am fă cut-o, Hastein și alți trei ră zboinici i-au fă cut
pe contele și pe episcop să iasă la vedere pe pod.
— Este dorința lor ca tu să te predai și să eviți mai multă vărsare de
sânge, am mințit. În spatele meu, l-am auzit pe contele exclamând
indignat.
"Nu face . . . a strigat, apoi a strigat de durere.
M-am întors și am vă zut că Hastein îl bă tuse cu mâ nerul sabiei.
— Nu te cred, Northman, spuse căpitanul franc. — Contele Robert în
mod clar nu ne dorește a se preda."
— Vă vom ucide pe toți dacă suntem forțați să asaltăm asta fort, am
argumentat eu.
El a râs. — Ne vom profita de șansele.
Asta nu mergea bine. În spatele meu, la turn, omul lui Ivar cobora o
frâ nghie de la crenel pâ nă la pod. La capă t fusese legat un laţ.
— Ți-am spus că am capturat mulți prizonieri, i-am spus lui Frank. —
Le vom spânzura, unul câte unul, din acel zid al turnului, până te
predai. Tu vei trebuie să-i ascult pledând pentru viața lor. Tu vei
trebuie să-i privesc cum mor. Îl vom spânzura pe Episcopul de Paris și
însuși contele Robert, dacă trebuie. Acesta din urmă nu era adevărat,
desigur. Hastein își dăduse cuvântul. Dar, deși contele Robert ar putea
refuza să-și mintă oamenii, nu am simțit nicio reținere în legătură cu
asta...
mai ales dacă minciunile mele ar putea salva vieți.
— Nu te cred, Northman! strigă Frank, dar vocea lui nu suna la fel de
sigur ca înainte.
Ivar a luptat cu un ră zboinic franc ale că rui mâ ini erau legate la
spate pe podul de sub meterezeul turnului și și-a strecurat lațul
peste cap.
"Repede!" Am strigat că tre că pitanul franc. "Este în puterea ta pentru
a salva viața acestui om - pentru a salva mulți vieți. Omul acesta este
unul dintre camarazii tăi. Nu face el moare inutil. Tu și oamenii tăi nu
vei fi vătămat dacă depuneți armele și vă predați.
O jurăm. Dacă nu te predai, el și alții prizonierii vor fi uciși și în cele
din urmă vei fi, de asemenea."
Încă doi dintre ră zboinicii noștri se ală turaseră pâ nă acum omului
lui Ivar în vâ rful meterezelor turnului. La semnalul lui Ivar, au
început să tragă pe frâ nghie. Frank, lipsit de ajutor, a fost ridicat
încet de pe pod, cu picioarele zguduindu-se să lbatic. Episcopul, care
stă tea încă între doi ră zboinici ai lui Hastein, a că zut în genunchi și a
început să se roage.
Te rog, m-am gâ ndit, uitâ ndu-mă la că pitanul franc care privea de pe
insulă . Să nu mai moară inutil din poporul tă u în această zi. Cruță -l
pe acest om, că ci este sigur că Ivar nu o va face.
"Lasa-l jos!" strigă căpitanul. "Eu voi predați cetatea.

Premiul
Orașul și fortul că zuseră , dar armata noastră mai avea nevoie să ne
consolideze și să ne protejeze victoria. Deși s-ar putea să nu fie
ră zboinici, cetă țenii Parisului ne-au depă șit cu mult numeric. Ș i chiar
dacă au ră mas pașnici și nu au reprezentat o amenințare directă
pentru forța noastră mică , mulți au fugit din oraș câ nd și-au dat
seama că este atacat. Unii aveau să ajungă cu siguranță la armata
francă în curâ nd și să o avertizeze despre prezența noastră la Paris.
Ragnar a desemnat două sute dintre oamenii noștri să preia
controlul și să controleze fortul insulei și să -i țină acolo sub pază pe
soldații garnizoanei orașului. Contele Robert și episcopul urmau să
fie, de asemenea, închiși în fort. Fiind singurul membru al nostru
care vorbea fluent limba francilor, am ră mas acolo pentru a-l ajuta
pe Ragnar în timpul capitulă rii garnizoanei.
În timp ce îl ajutam pe Ragnar, Hastein s-a întors la Biserica Sf.
Genevieve. Preoții, plus un numă r de nobili capturați printre
credincioșii de acolo, au fost duși sub pază la fort pentru a putea fi
schimbați pentru ră scumpă rare, folosiți ca ostatici în cazul în care
am fi atacați, sau ambele. Hastein și oamenii lui i-au eliberat pe
restul francilor care fuseseră în interiorul bisericii câ nd am
înconjurat-o.
Nu i-am putut îngră di și să -i pă zim pe toți.
Grupuri de raiduri montate au alergat prin oraș și pe împrejurimi,
jefuind fiecare biserică și mă nă stire pe care le-au gă sit, adunâ ndu-și
obiectele de valoare înainte ca preoții creștini să le poată ascunde.
Stareții și monahii mă nă stirilor și preoții bisericilor care nu fugiseră
deja pâ nă câ nd nă vă litorii noștri au ajuns la ei au fost de asemenea
sechestrați și ținuți împreună cu ceilalți prizonieri de valoare în
cetatea insulei.
Pâ nă câ nd toți cei din garnizoana fortului au fost dezarmați și
asigurați, Hastein se întorsese pe insulă cu prizonierii suplimentari
din Biserica Sf. Genevieve. Nici Genevieve, nici alte că lugă rițe sau
preotese nu se aflau printre ei.
— A fost trimisă un grup de raid la Abația Sf. Genevieve? L-am
întrebat.
— Nu, spuse el. "Nu încă . Am jefuit biserica, totuși. Averea pe care
preoții o adunaseră acolo era uluitoare. a crestinilor
Poate că Dumnezeu nu este la fel de puternic precum zeii noștri, dar
cu siguranță este bogat – sau cel puțin preoții lui sunt.
— Aș dori să ajut la că utarea mă nă stirii pentru pradă , am spus. —
Câ nd trimiți ră zboinici acolo, aș vrea să merg cu ei.
Hastein se plimbase de-a lungul meterezei de deasupra zidului
fortului în timp ce discutam, studiind apă rarea insulei. S-a oprit și s-
a întors să mă privească . Un zâ mbet lent se ră spâ ndi pe chipul lui.
— Ați dori să că utați Abația St. Genevieve pentru jaf? el a intrebat.
"Ah. Ai de gâ nd să o iei prizonieră din nou?
Îmi simțeam fața înroșindu-se. — Nu, am spus.
De fapt, nu eram pe deplin sigur de ce voiam să merg la mă nă stire.
Mi-am spus că este pentru că voiam să mă asigur că Genevieve nu a
fost ră nită atunci câ nd mă nă stirea a fost jefuită . Ar putea fi un
moment periculos.
— Ia zece ră zboinici și mergi acolo acum, a spus Hastein. — Tu vei fi
la conducere.
A fost prima mea comandă . M-am simțit nervos și m-am întrebat
dacă ră zboinicii desemnați mi-ar urma ordinele mele.
— Aceasta este o comunitate de femei, de preotese, le-am spus
bă rbaților în timp ce ne apropiam de mă nă stire. Câ țiva dintre
ră zboinici au venit de pe alte coră bii decâ t pescărușul și nu-i
cunoșteam. Ei au zâ mbit și au dat din cap unul altuia apreciativ.
— Acestea sunt femei sfinte pentru franci, am continuat. — Nu le vei
face ră u. Ar enerva oamenii orașului în mod inutil.
Unul dintre bă rbații care râ sese acum o clipă se încruntă acum și
vorbea furios. - Vrei să spui că nu ne putem bucura de femeile din
acest oraș?
Erau mii de femei în acest oraș.
Nu puteam face nimic cu majoritatea dintre ei.
Poate fi un lucru ră u să fii o femeie într-un oraș care cade în mâ inile
unei armate inamice. Dar nu l-aș lă sa pe Genevieve să fie ră nită .
— Vorbesc numai despre aceste femei, aceste preotese, i-am
ră spuns. — Nu trebuie să fie molestați de tine sau de nimeni din
armata noastră .
— Tu nu ești că pitanul meu, a replicat bă rbatul. — Nici nu știu cine
ești. De ce crezi că poți să -mi spui ce femei pot sau nu am? Era
puternic construit și, deși nu-l vă zusem niciodată luptâ nd, pă rea
destul de bă trâ n pentru a fi un ră zboinic cu experiență .
Nu puteam lă sa insolența lui să ră mâ nă necontestată .
Ț inâ ndu-mi mâ na ridicată pentru a semnala că ar trebui să ne
oprim, mi-am întors calul și l-am îndrumat înapoi spre locul în care
omul care vorbise acum stă tea uitâ ndu-se la mine îmbufnat din
vâ rful propriei sale monturi.
"Nu ma cunosti? Numele meu este Halfdan, i-am spus. — Deși
pentru Ragnar Logbrod și pentru restul liderilor armatei noastre,
sunt cunoscut sub numele de Strongbow. Ești liber să ignori ceea ce
tocmai ți-am spus despre femeile care locuiesc în această mă nă stire.
Dar dacă alegi să faci asta, îți promit că nu vei tră i ca să te bucuri de
niciuna dintre ele. Ș i ar trebui să știi că nu vei fi primul ră zboinic din
această armată pe care am ucis-o pentru că nu a respectat ordinele
mele.
Ră zboinicul care mă provocase s-a uitat cu privirea și am putut
vedea mușchii gâ tului lui strâ nși. Mâ na lui dreaptă tresă ri, de parcă
ar fi vrut să întindă mâ na să biei.
Scutul meu era atâ rnat pe spate. Îmi țineam arcul, neînșirat, în mâ na
dreaptă și frâ iele calului în stâ nga. Dacă ar merge după sabia lui, aș fi
dezavantajat. Dacă ajunge la el, m-am gâ ndit, îi voi înjunghia vâ rful
arcului în ochi. Cu genunchii, mi-am înghiontat calul și mai aproape
de el, micșorâ nd distanța dintre noi. M-am întrebat dacă vreunul
dintre ceilalți s-ar ală tura luptei sau dacă va urmă ri să vadă cine a
murit.
Dar nu a vrut să lupte. Poate că a putut vedea moartea – a lui – care
era în ochii mei. El a ridicat din umeri și a privit în altă parte. - Cum
vrei, spuse el. — Preotesele nu vor fi ră nite.
Poarta că tre mă nă stire era închisă câ nd am ajuns. Am descă lecat și
am bă tut peste el cu pumnul. O uşă mică aşezată în poarta mai mare
se deschise. Chiar înă untru stă tea o femeie scundă , într-o rochie
cenușie, cu o manta și glugă albă , precum cea pe care o purta
Genevieve câ nd o vă zusem prima dată . Avea o privire speriata pe
fata.
Alte două femei, îmbră cate asemă nă tor, stă teau în spatele ei.
— Caut persoana care se ocupă de asta mănăstire, le-am spus.
Femeia scundă a oftat lung, a închis ochii pentru o clipă și a spus: —
Lăudat pe Dumnezeu! M-am întrebat dacă așa salutau preotesele
france de obicei un stră in. Nu am vă zut de ce să fie bucuroasă să mă
vadă .
— Sunt stareța Adelaide, mi-a spus ea, deschizând ochii. — Eu sunt
responsabil de mănăstire. Ai venit să ne ajute să scăpăm de nord-
oamenii? eu am m-am rugat Sfintei Maici a lui Isus să o salveze ne. Cu
siguranță te-a trimis aici.
Am crezut că este puțin probabil, deși mama îmi spusese odată că
Dumnezeul creștinilor a lucrat în moduri misterioase. Mi-am dat
seama că stareța credea că suntem franci. Eu și toți ră zboinicii cu
mine încă purtam armuri france capturate și îi vorbisem în latină –
deși folosirea acelei limbi suna pentru urechile mele foarte diferit
față de felul în care au vorbit francii. Poate că a crezut că sunt
bretonă sau dintr-o altă provincie îndepă rtată din ținuturile
francilor.
— Ați fost tu și preotul . . . călugăriţele de la mănăstire în biserică
când a fost capturat? Am întrebat.
— Nu am fost, a spus ea. — Eram în drum spre biserica, dar au
întârziat. A fost vina surorii Helen.
Eram destul de enervat pe ea și mă temeam de Episcop ar fi supărat
pe noi toți. Dar acum văd că a fost Voia Domnului. El - sau poate că
era Sfânta Genevieve ea însăși – ne protejează.
— Sunteți toți aici în mănăstire acum?
Ea dădu din cap. — Le-am condus pe surorile noastre, și tocmai
ajunsesem la poarta bisericii, când am am văzut războinici înarmați
încercuind-o. Știam ceva a fost foarte greșit. Ne-am întors și ne-am
întors aici, și am învățat de atunci că a fost Oamenii de Nord, a
răspuns ea. — Până acum nu au făcut-o vino aici, dar mă tem că mai
devreme sau mai târziu vor. eu nu crede că vom fi cu adevărat în
siguranță dacă nu scăpăm din Paris. Oamenii de Nord sunt pirați și
sălbatici. ei nu sunt de natură să respecte faptul că noi suntem
miresele și slujitori ai lui Hristos.
— Ați avut dreptate să vă faceți griji că Oamenii de Nord o vor face
vino aici. S-a întâmplat mai devreme decât mai târziu,
I-am spus. — Eu și bărbații mei suntem danezi.
Ochii i s-au mă rit și a încercat să trâ ntească ușa îngustă în fața mea.
L-am prins și am împins se deschide, fă câ nd-o să se clă tinească
înapoi. Intrâ nd înă untru, am ridicat bara care fixează poarta
principală .
— Nu-ți fie frică, i-am spus. "Daca tu nu rezistă, vei fi în siguranță. Le-
am spus oamenilor mei că sunt să nu vă rănească niciunuia dintre voi.
Dar vreau să trimiți astea două femei aici cu tine să adune toate
călugărițele împreună într-o singură cameră. Fă-o chiar acum. Vei fi
mai sigur dacă sunteți cu toții împreună, în timp ce oamenii mei caută
mănăstirea.
"In cautarea?" ea a spus. — Ce cauți pentru?"
Orice lucru de valoare, m-am gâ ndit. Orice. Vă zusem o parte din
comoara jefuită anterior din bisericile și mă nă stirile france. Hastein
avea dreptate. Bogă ția acumulată în numele Dumnezeului creștinilor
era uluitoare: farfurii și pahare de argint și aur, sfeșnice de argint cu
lumâ nă ri mari groase de ceară fină albă , haine bogate purtate de
preoți și pâ nze complicate brodate folosite pentru a acoperi altarele.
Dumnezeul lor. Multe conțineau, de asemenea, provizii generoase
din cele mai bune vin și bere, și cantită ți generoase din cele mai
bune carne și alte provizii. Slujitorilor lui Hristos Alb nu le lipsea
nimic. Am lua totul.
— Fă doar ce spun eu, i-am spus. "Fa-o acum."
Stareța se întoarse că tre cele două că lugă rițe cu ea.
— Repede, spuse ea, cu vocea tremurândă. "Aduna surorile împreună.
Adu-i la capelă.
Am ză rit-o imediat ce am intrat în capelă .
Genevieve și restul că lugă rițelor erau ghemuite lâ ngă peretele din
celă lalt și priveau nervos ușa.
Stareța mergea chiar în fața mea. Ea mă condusese acolo. Una dintre
că lugă rițe a strigat-o câ nd am intrat în cameră .
— Este adevărat, Reverendată Mamă? Sunt Oamenii de Nord aici, în
mănăstire?
Mi s-a pă rut o întrebare prostească . Nu m-a vă zut stâ nd în spatele
stareței? Apoi mi-am amintit de armura pe care o purtam. Pentru
aceste femei, fă ră îndoială , pă ream a fi un Frank.
— Este adevărat, spuse stareța.
Femeile au început să vorbească între ele cu voci înspăimântate.
"Tăcere!" spuse stareța. "Noi trebuie să se roage împreună acum
pentru mila lui Dumnezeu. Și noi trebuie să-i mulțumim pentru că a
răspuns rugăciunilor pe care le avem deja oferite. Acest om este
ofițerul care comandă nordicii care sunt aici. El mi-a promis că noi nu
va fi vătămată.
Toți ochii din cameră se uitau acum la mine. Câ nd ochii lui
Genevieve i-au întâ lnit pe ai mei, mâ na i-a zburat pâ nă la gură și fața
ei a devenit la fel de albă ca mantaua pe care o purta. S-a clă tinat
înapoi și ar fi că zut dacă femeia de lâ ngă ea nu ar fi prins-o.
Nu știu ce m-am gâ ndit – sau poate a sperat - reacția ei ar putea fi.
Dar cu siguranță nu mă așteptam la asta. Vederea mea a îngrozit-o
atâ t de mult?
M-am uitat la Genevieve, uitâ ndu-mă la celelalte că lugă rițe care o
ajutau să ajungă la un scaun din apropiere, cu mintea amorțită și
goală . Dintr-o dată mi-am dat seama că stareța Adelaide îmi vorbea.
— Săraca soră Genevieve, spunea ea. "Ea a fost capturat de oamenii
tăi. A fost un chinuitor experiență pentru ea. Și-a văzut propriul
verișor ucis. A ei tatăl a plătit o răscumpărare, iar ea a fost eliberată
de curând și s-a întors la noi. Trebuie să o sperie să te vadă, după ce a
trecut ea.
— Nu știam, am mințit. — Nu vreau să provoc ea sau vreuna dintre
călugărițele tale sunt în suferință. Mi-am dorit doar să fiu sigur că ați
fost cu toții în siguranță aici, în timp ce oamenii mei caută
mănăstirea. Mă voi alătura lor acum.
Ragnar era mai precaut decâ t fuseseră francii. Un ecran de
santinelele că lare urmă rea toate abordă rile spre Paris. La mijlocul
dimineții zilei după ce am capturat orașul, am primit un avertisment
că o mare forță de trupe france că lare se apropia dinspre vest. Pâ nă
acum, cei mai mulți dintre ră zboinicii noștri, cu excepția celor care
acționau ca picheți, se întorseseră în siguranța fortului, aducâ nd
prada cu ei. Dacă francii ar ataca în forță , speră m că am putea rezista
împotriva lor pe insulă pâ nă la sosirea flotei noastre.
În timp ce Ivar a ră mas în fort, pregă tindu-ne ră zboinicii să -l apere
dacă era necesar, Hastein și Ragnar s-au îndreptat spre a-i întâ lni pe
francii care se apropiau. Am mers cu ei ca să le servesc drept
interpret. Am fost însoțiți de o gardă de o sută de ră zboinici - o forță
suficient de puternică pentru a ne permite să ne retragem de luptă
înapoi pe insulă dacă francii nu onorează steagul armistițiului pe
care îl purtam, dar suficient de mic pentru a ară ta că nu că ută m
luptă . .
Armata francă se apropiase de Paris de-a lungul aceluiași drum
dinspre vest pe care l-au parcurs forțele noastre abia ieri – cel din
care vă zusem pentru prima dată orașul. Câ nd grupul nostru a ieșit
din Paris și a ajuns la marginea terenului plat și defrișat care se
întindea între oraș și pă dure, francii începuseră deja să se reverse de
la gura drumului pe câ mpia dinaintea noastră . Erau mii. Pe mă sură
ce fiecare unitate de cavalerie ieșea din pă dure, ei s-au întors, unii
îndreptâ ndu-se spre nord, spre râ u, alții spre sud, formâ nd treptat o
mare linie de trupe că lare care se curba într-un arc în jurul bazei
dealului.
— Intenționează să facă un cerc în jurul orașului, a spus Hastein.
— Nu contează , a ră spuns Ragnar. — Câ nd plecă m, va fi lâ ngă râ u.
Am sperat că avea dreptate. Am sperat că Bjorn va ajunge cu flota
înainte ca francii să atace.
Un mic grup de franci, cinci ră zboinici că lare, s-au separat de masa
mă cinată a armatei lor și s-au îndreptat spre noi, purtâ nd un steag
de armistițiu. Ragnar, Hastein și cu mine, ară tâ nd propriul nostru
steag alb, am că lă rit înainte ca să -i întâ mpină m, însoțiți de doi dintre
ră zboinicii noștri. Ne-am oprit la câ țiva pași unul de celă lalt.
— Numele meu este Lothar, ne-a anunțat unul dintre războinicii
franci. — Port un mesaj de la King Charles pentru conducătorul
armatei tale.
— Spune-i că vorbește cu liderul armatei noastre. mi-a spus Ragnar.
— Spune-i că mă numesc Ragnar și sunt regele nostru ră zboinic.
Când am tradus cuvintele lui Ragnar, Frank a răspuns, privindu-l pe
Ragnar în timp ce vorbea: — Atunci spune-i regelui tău de război
asta: Regele Charles merge mai departe Paris cu întreaga sa armată.
Forțele pe care le vedeți aici, cavalerie care şi acum încercuieşte
oraşul şi blocându-ți scăparea, sunt doar avangarda ei. Mulți încă mii
de infanterie urmează în urmă. Totuși, chiar și această avangardă a
trupelor călare pe care o vezi mai înainte sunteți mult mai mult decât
armata cu care ați luptat inainte de."
Am crezut că în sfâ rșit l-am trezit pe uriașul adormit. Ș i acum se
repezi spre noi, furios și dornic de sâ ngele nostru.
— Așa cum ați descoperit deja, Paris este un oraș ușor de atacat, dar
greu de apărat.
Dacă ești suficient de prost să stai și să lupți împotriva noi, nu poți
spera să câștigi. Fii sigur, vom arăta nu ai milă. Niciunul dintre voi nu
va părăsi pământurile noastre în viață.
— Dar nu trebuie să mori, deși meriți la. Regele Charles m-a autorizat
să prelungesc acest lucru oferă armatei tale. După expresia de pe
chipul francului în timp ce relata termenii regelui franc, pă rea că
cuvintele în sine aveau un gust amar în gura lui. Nu mă îndoiam că
dorința lui personală era să refuză m oferta și să alegem să luptă m.
— Eliberați toți prizonierii pe care i-ați capturat, ne-a spus el. — Nu
mai face rău acestui oraș sau lui Rouen. Sunteți de acord cu acești
termeni și sunteți de acord acum că dvs va părăsi fără întârziere
Parisul și pământurile noastre. Do aceste lucruri, iar regele Carol vă
va oferi o trecere sigură pe Sena până la mare. Îți va permite și el
pentru a păstra prada pe care ai capturat-o deja.
— Este o ofertă generoasă, a conchis Frank.
— Mult mai generos decât meriți. Acceptă-l, sau riscă să piardă totul.
Dacă nu ești de acord cu cel al regelui Charles oferi această zi, va fi
retras și vom face atac."
Am fost de acord cu Frank. Mi s-a pă rut o ofertă generoasă .
Câ știgasem deja multe bogă ții. Dacă am accepta condițiile regelui
franc, am putea pă stra totul, nu mai pierdem oamenii noștri și ne-
am putea întoarce în siguranță la casele noastre.
Ragnar nu a fost de acord. Fă ră tragere de inimă , i-am spus lui Frank
ră spunsul să u.
— Ragnar, regele nostru războinic, îți dă acest răspuns Regele
Charles. Ținem mulți, mulți ostatici, inclusiv pe contele Robert și
familia lui și pe episcopul de Paris, plus mulți dintre nobilii și preoții
tăi. daca tu atacă-ne, îi vom ucide pe toți. El spune că trebuie să știi că
vorbește adevărat când amenință că va face asta. Tu cunoașteți
soarta pe care au suferit-o mai mult de o sută dintre războinicii voștri
din mâinile noastre după ce v-am învins armată înainte în luptă.
— Dacă ataci, vom da foc și acestui oraș și arde până la pământ. Îi
vom distruge pe tot clădiri mari, toate bisericile sale mari. Apoi când
Orașul este distrus și ostaticii sunt morți, vom face ia-ne prada și vom
naviga pe râu spre Marea. Nu avem nevoie de trecerea
dumneavoastră în siguranță pentru a vă părăsi teren. O vom face
oricând vom dori.
— Urmezi un prost, Northman. Un prost sau un nebun , mi-a spus
Frank când am terminat. Mi-a fost teamă că a spus adevărul. — Voi
duce mesajul regelui tău de război regelui Carol. Pentru mine, sunt mă
bucur că ai ales să lupți. Noi în armata noastră avem multe morți de
răzbunare. Și în timp ce așteptați să ne primiți mânie, gândește-te la
asta: nu aveți corăbii aici. Cum ai de gând să scapi de noi?
Fața lui Ragnar era roșie și barba îi tremura.
Întregul trup îi tremura, era atâ t de furios.
— Sunt regele ră zboiului! a tunat el. — Am luat decizia pentru
armata noastră . Dacă francii atacă , vom ucide prizonierii și vom arde
orașul.
Nu putem pă rea a fi slabi și lipsiți de voință .
— Mi-am dat cuvâ ntul, a ră spuns Hastein. — Nu o voi sparge. Dacă
francii atacă , trebuie să ne ară tă m puterea și voința luptă nd cu ei, nu
mă celâ nd prizonierii neînarmați. Nu voi permite nimă nui, inclusiv
tu, să -mi dezonoreze numele. Prizonierii pe care îi ținem s-au predat
din cauza jură mâ ntului meu personal pe care le-am fă cut că nu vor fi
ră niți.
Nu voi fi un că lcă tor de jură mâ nt. Nu-ți voi permite să -mi faci unul.
— Sunt franci. Ei sunt dușmanii noștri! strigă Ragnar. "Acesta este
razboi."
— Hastein are dreptate, pă rinte, spuse Ivar. — Este vorba de
onoarea noastră . Nu am merita să fim numiți oameni dacă l-am
abandona, ră zboi sau nu. Arde orașul, dacă vrei. Dar nu putem ucide
acești prizonieri. Încă lcarea jură mâ ntului nostru față de ei ar fi
Niddingsvaark.
Cearta durase toată după -amiaza, de câ nd ne întorsesem la fortul
insulei de la discuția cu francii. Hastein îmi ceruse să ră mâ n cu el, în
cazul în care francii ar încerca să negocieze mai departe.
Am crezut că pierdem timp prețios. Nu ar fi ușor să ardă un oraș
construit din piatră . Clă dirile, în special cele mai mari, ar trebui să
fie umplut cu combustibili. Oamenii noștri ar trebui să fie în oraș, să
se ocupe de asta acum. Odată ce francii ar fi atacat, ar fi prea tâ rziu.
Ar trebui să -i tragem pe toți ră zboinicii noștri înapoi pe insulă . Dar
în timp ce liderii noștri s-au certat, armata noastră a stat inactiv.
— Mă întreb de ce francii nu ne-au atacat încă , spuse Ivar.
Ș i eu am fost surprins că francii nu atacaseră . Nu aveau nimic de
câ știgat așteptâ nd și multe de pierdut. Mai devreme sau mai tâ rziu,
Bjorn și navele noastre aveau să sosească . Francii trebuie să fi vă zut
cu siguranță flota noastră deplasâ ndu-se râ u pentru a ni se ală tura.
Odată ce Bjorn a ajuns la Paris, numă rul nostru ar crește foarte mult
și am avea și mijloacele de a scă pa, dacă am alege.
— Pentru că se tem de înverșunarea amenință rii noastre, se ră sti
Ragnar. — Nu-și dau seama că ne lipsește voința de a o îndeplini.
— Nu sunt de acord, a spus Hastein. — Nu cred că intenționează
deloc să atace, dacă regele lor poate gă si o modalitate de a o evita.
Nu cred că are stomacul pentru asta. Cred că regele Charles al
francilor este un om precaut. El va că uta o modalitate mai puțin
periculoasă de a rezolva acest lucru.
"Periculos?" întrebă Ivar. — Ce pericol îl amenință pe regele
francilor? El a aranjat mii de ră zboinici împotriva celor șase sute ale
noastre. Noi suntem cei în pericol.
— Regele Charles se confruntă cu multe pericole, a explicat Hastein.
— Trebuie să privim asta așa cum o va vedea el.
Un rege nu poate conduce dacă poporul să u nu mai are încredere în
el și nu îl va mai urma. Regele Charles știe asta. Dar a fă cut erori
grave de câ nd i-am atacat pă mâ ntul. Ș i-a împă rțit armata, crezâ nd în
mod eronat că este cel mai bun mod de a-și proteja poporul. Se
aștepta să evită m lupta și să ne retragem înaintea forțelor sale care
se apropiau. Dar, în schimb, și-a pierdut mii de ră zboinici câ nd am
atacat.
Mulți dintre oamenii să i - rudele celor care au fost uciși, precum și
membri ai armatei care și-au pierdut atâ t de mulți camarazi de arme
- vor fi acum supă rați că decizia lui greșită le-a costat atâ t de multe
vieți.
— De asemenea, regele Charles a greșit neprotejâ nd Parisul. A
apreciat greșit câ t de repede și de îndră zneț am putea lovi. Dacă
eroarea lui ar avea ca rezultat distrugerea orașului și moartea
ostaticilor, inclusiv a episcopului de Paris și a contele Robert, cine
știe ce ar putea face adepții să i?
Nu uitați că acum sunt trei regi franci și se luptă adesea între ei.
Dacă Charles devine prea slab pentru că adepții să i nu mai au
încredere în conducerea sa, unul dintre frații să i ar putea încerca să -
i ia tă râ mul.
— Deci ce crezi că va face? întrebă Ivar.
— Cred că va că uta argint pentru a lucra cu oțelul, a ră spuns
Hastein.
Parisul a fost liniștit în noaptea aceea. Cei mai mulți dintre oamenii
să i, nedorind să fie prinși în mijlocul unei bă tă lii, fugiseră spre liniile
de încercuire ale armatei france. Nu aveam mijloacele să -i oprim – și
nici, de altfel, dorința de a le opri. Dacă am fi forțați să încercă m să
ardem orașul, ar fi mai ușor să -l distrugem dacă locuitorii lui nu ar fi
prezenți pentru a lupta împotriva incendiilor.
Un paravan greu de pichete, aproape două sute dintre ră zboinicii
noștri, au urmă rit toată noaptea armata francă din ascunzișurile
dintre clă dirile de la marginile exterioare ale orașului, ferindu-se de
posibilitatea unui atac lansat sub acoperirea întunericului. Dar
francii nu au atacat.
Privind la sutele lor de focuri de bucă tar care ardeau pe câ mpurile
deschise din jurul orașului, m-am întrebat dacă liderii armatei
france se certau ca ai noștri despre ce curs ar trebui să urmeze câ nd
se va sosi dimineața.
Soarele dimineții își terminase la jumă tatea drumului din zori pâ nă
la amiază , câ nd o mâ nă de că lă reți ieșiră din liniile francilor, purtâ nd
un steag alb și că utâ nd un alt proces. Încă o dată am plecat să -i
întâ lnesc cu Ragnar și Hastein.
Ofițerul franc Lothar, care a susținut termenii francilor ieri, era unul
din partid care ne-a întâ lnit. Astă zi, însă , un alt bă rbat era clar la
conducere. Purta o mantie roșu închis, împodobită cu blană albă ,
peste armura sa de poștă , iar centura de sabie și hamul de cal erau
bogat ornamentate cu argint. Nu purta câ rmă ; în schimb, deasupra
capului să u era o coroană grea de aur solid, împâ nzită cu pietre
colorate și bijuterii.
În timp ce grupul nostru a oprit caii în fața lor, Frank încoronat a
vorbit cu Lothar.
— Care este Ragnar, regele lor de război?
— Acolo, ră spunse Lothar, ară tâ nd spre Ragnar.
— Și acesta, a adăugat el, făcându-mi un semn, — vorbește pentru el.
El vorbește limba noastră.
Liderul franc s-a uitat la mine curios. Avea o față lungă , încadrată de
o barbă tunsă cu grijă – fusese bă rbierită pâ nă câ nd lă țimea ei de-a
lungul liniei maxilarului nu era mai lată decâ t cureaua unei câ rme.
Pă rul lui era castaniu deschis și rar în partea de sus și îl purta mai
scurt în lateral decâ t majoritatea ră zboinicilor care erau cu el.
— Numele meu este Charles, mi-a spus el. "Eu sunt rege al acestor
ţinuturi şi al francilor occidentali. Ce este numele tau?"
— Sunt Halfdan, cunoscut printre oamenii mei ca Strongbow, am
ră spuns. Câ nd am spus aceasta din urmă , ochii regelui Charles s-au
aruncat momentan că tre arcul legat de lateralul șeii mele, apoi
concentrarea lui a revenit pe fața mea. Era ceva despre maniera lui –
o aroganță , o trufie – care m-a fă cut să nu-l plac pe loc.
— Îți doresc să-mi adresezi salutările liderului armata ta, spuse el,
dând din cap spre Ragnar. — Numele lui este Ragnar, nu-i așa?
Capitanul meu a spus că titlul lui este rege de război. La ce este el
rege? Este el de sange regal?"
M-am întrebat dacă lui Frank îi va fi mai plă cut să aibă de-a face cu
un rege. Ar fi mâ ndria lui prea jignită pentru a fi învinsă de un
simplu pirat?
— Ragnar este regele războiului care ne conduce, i- am explicat. — El
a fost ales de conducătorii noștri pentru a comanda armata noastră,
pentru a ne conduce în război. El a fost ales pentru priceperea lui, nu
din cauza familiei sau a nașterii sale, totuși este înrudit prin sânge cu
Horik, regele danezilor.
— Acesta este regele francilor? întrebă Ragnar.
"Ce spune el?"
— Acesta este regele Charles, i-am spus. — Îmi cere să vă salut.
— Spune-i lui Ragnar că vorbesc cu el, rege cu rege, a spus regele
Charles. — Spune-i că îi respect și onor îndemânarea la razboi. Spune-
i că îmi doresc să fie pace între noi popoarele. Spune-i că am nevoie de
el să-mi părăsească pământurile.
— Este obișnuit, a spus Hastein, câ nd am tradus cuvintele regelui
franc, — câ nd un rege se supune altuia, pentru ca tributul să fie
plă tit. Întreabă -l pe regele Charles dacă este dispus să -i plă tească un
tribut lui Ragnar și armatei noastre dacă suntem de acord să plecă m.
M-am uitat la Ragnar și dă du din cap de acord.
— Cine este omul acesta care vorbește? a întrebat regele Charles câ nd
am tradus ce spusese Hastein.
— Numele lui este Hastein. El este unul dintre liderii armata noastră.
El este un jarl - el domnește peste multe țări și oameni în numele
regelui Horik.
— Deci, acesta este Hastings, spuse Charles, privindu-l apreciativ pe
Hastein. — Știu de el. El a tulburat pământurile mele înainte.
Regele francilor s-a uitat înapoi la mine.
"Omagiu? Da, are un sunet mai bun. Este mai onorabil să plătești
tribut unui inamic puternic decât să plătiți răscumpărare piraților,
ucigașilor și hoților.
"Ce zice?" întrebă Ragnar.
— Cred că Hastein a avut dreptate, am spus. — Cred că va plă ti ca să
ne vadă să pă ră sim pă mâ ntul lui.

Un sezon de pace
În cele din urmă , procesul nu a fost atâ t de diferit de tocmeala
prețului unui cal deşi detaliile erau mult mai complicate. Toți au
înțeles, desigur, că regele Carol cumpă ră plecarea armatei noastre
din regatul să u. Dar avea nevoie de concesii suplimentare din partea
noastră pentru ca oamenii să i să accepte tâ rgul pe care l-a încheiat.
Ragnar și Hastein au convenit că ne vom elibera pe toți prizonierii
noștri. Niciun Frank pe care l-am capturat, nici mă car cel mai de jos
nă scut, nu ar fi fost dus și vâ ndut ca sclav. Ei s-au angajat, de
asemenea, să nu distrugă Parisul și Ruda sau vreuna dintre multele
mă nă stiri și biserici pe care le invadase armata noastră .
În schimb, ră zboinicii noștri ar pă stra prada pe care o capturaseră
deja și ni se va plă ti un tribut - o sumă mare de tribut - ca
recunoaștere a victoriei noastre. Într-adevă r, nu putea fi numită
ră scumpă rare, pentru că suma era prea mare. Francii ne-ar plă ti
șapte mii de lire de argint pentru a cumpă ra pacea.
Regele Carol a explicat că ar fi nevoie de timp - cel puțin câ teva
să ptă mâ ni și, eventual, pâ nă la mijlocul verii - pentru a strâ nge
fondurile necesare pentru a plă ti o astfel de sumă . Numai cuferele
regelui, ni s-a spus, nu puteau plă ti o sumă atâ t de mare. Bisericile
din țara pe care noi nu le-am dezbră cat deja de averea lor vor fi
presate să contribuie, pe motiv că își vor asigura siguranța lor. Iar
nobilii și oamenii de râ nd ar fi impozitați.
Pâ nă la plata tributului, vom continua să ținem, ca ostatici împotriva
regelui Carol, care își împlinește finalul acordului, cei mai valoroși
prizonieri ai noștri: contele Robert, episcopii Parisului și Ruda și trei
stareți pe care i-am capturat - doi din Paris. iar unul de la o
mă nă stire de sub Ruda. Ceilalți prizonieri, inclusiv cei ținuți la Ruda,
urmau să fie eliberați imediat. În timp ce așteptam, armata noastră
avea să ră mâ nă încarcată în fortă reața insulei de la Paris. Așa că nu
ar fi trebuit să pă trundem în țară pentru a gă si provizii pentru
oamenii noștri, francii au fost de acord să ne aprovizioneze cu vite,
bere și vin și alte produse alimentare pentru a menține ră zboinicii
noștri bine hră niți – și speră m mulțumiți și pașnici – în așteptarea
eventualei lor plecă ri.
Hastein și Ragnar au fost de acord că , în timp ce armata noastră a
așteptat să primească plata tributului, dacă vreun danez ră nea un
cetă țean al Parisului sau îi lua vreuna din bunurile, ei vor fi judecați
și amendați de liderii armatei noastre. Amenzile vor fi plă tite
francilor ră niți. Dacă un danez ucide un Frank fă ră justificare, el ar fi
spâ nzurat. Acesta din urmă a fost dur – în propria noastră țară ,
decesele erau adesea rezolvate prin plata wergild, nu viață pe viață .
Dar nimeni nu a vrut ca violența întâ mplă toare să pună în pericol
înțelegerea pă cii și nici plata tributului.
— În plus, a spus Ivar câ nd a aflat ce promiseseră Ragnar și Hastein
că vor aplica,
— Tată l va fi încâ ntat să aibă ocazia de a impune mai multă
disciplină ră zboinicilor noștri.
Bjorn și flota au sosit în seara zilei în care s-au încheiat negocierile
pentru acordul de pace. Crezuseră că se vor confrunta cu o luptă sau,
poate, cu o evacuare gră bită a forțelor noastre din oraș, pentru că un
numă r mare de cavalerie francă le umbrise progresul pe toată
durata că lă toriei în sus. În schimb, ne-au gă sit să rbă torind victoria
noastră ușoară și bogă ția pe care am primi-o cu toții de la franci în
schimbul pă cii.
Am fost implicat în fiecare aspect al negocierilor acordului de pace,
din cauza necesită ții unui interpret care să faciliteze comunicarea
dintre liderii noștri și regele Carol și consilierii să i. Mi s-a pă rut
amețitor să fac parte dintr-un eveniment atâ t de important. A fost
încurajator să privești astfel de oameni mari rezolvâ nd soarta
armatelor și orașelor și a atâ tor oameni. Cu doar un an în urmă
fusesem sclav. Acum eram în compania regilor.
Odată încheiate negocierile, însă , serviciile mele nu au mai fost
necesare. M-am trezit fă ră responsabilită ți și fă ră timp la dispoziție.
Nu știam ce să fac cu el.
— Voi face mai multe să geți, mi-a spus Tore câ nd l-am întrebat cum
plă nuiește să treacă să ptă mâ nile pâ nă la plata tributului. — Am
pierdut mulți dintre ai mei în luptă . Mai am doar suficient pentru a
umple parțial o singură tolbă .
— Plă nuiesc să mă nâ nc și să beau câ t îmi doresc.
Torvald a ră spuns câ nd i-am pus aceeași întrebare. — Francii au
brâ nzeturi asemă nă toare pe care nu le-am gustat niciodată și
unturile lor... . . Trebuie să fie ceva despre iarba de aici, în Frankia, cu
care se hră nesc animalele lor. Ș i pâ inea lor și vinul. . .
— Ar trebui să venim cu un plan și să -l ucidem pe Snorre, mi-a
propus Einar câ nd am vorbit cu el.
— A fost trimis un mesaj în aval pentru a chema restul navelor
noastre de la Ruda. În câ teva zile, Snorre va fi aici, la Paris. Tratatul
de pace ne interzice să facem ră u francilor, dar Snorre nu este un
franc.
Mi s-a pă rut cea mai atră gă toare sugestia lui Einar.
Acum că ră zboiul cu francii s-a terminat, era timpul să iau mă suri
pentru a-mi îndeplini jură mâ ntul. Intenționam să ridic problema cu
Hastein, dar o diversiune neașteptată s-a prezentat la numai două
zile după ce s-a ajuns la acordul de pace care m-a distras de la scopul
meu.
Mă aflam în imensul palat din interiorul fortului insulei în care
locuiseră contele Robert și familia lui înainte de că derea orașului.
Garnizoana orașului fusese adă postită și acolo. Acum armata
noastră a ocupat-o.
Două dintre camerele sale fuseseră revendicate ca locuințe de că tre
Hastein și echipajul Pescărușului - o cameră mică pentru Hastein
însuși și una mai mare pentru noi ceilalți.
Eram în noul nostru cartier, îi ajutam pe Torvald și pe Cullain să
instaleze uneltele de gă tit ale navei într-o vatră adâ ncă , de piatră ,
construită în peretele de pe o parte a camerei. Mi s-a pă rut că vatra
este un lucru uimitor. Un canal pentru a îndepă rta fumul fusese
construit chiar în zidul de piatră deasupra locului unde a fost pus
focul. Mi s-a pă rut un aranjament mult mai bun decâ t pur și simplu
să las fumul să se ridice prin cameră spre o gaură în tavan. Aerul din
interiorul camera a ră mas mult mai clară .
Un ră zboinic pe care nu-l cunoșteam a intrat în cartierul nostru cu
un alt bă rbat în urma lui. - Caut un ră zboinic pe nume Halfdan, strigă
el. — Cred că îl urmează pe Jarl Hastein.
— Sunt Halfdan, i-am spus.
— Acest Frank a venit la poarta orașului că utâ ndu-te, a spus el,
ară tâ nd bă rbatul din spatele lui. — Cel puțin credem că este. Nu am
putut înțelege ce spunea, în afară de numele tă u și al jarlului.
Fața lui Frank s-a luminat câ nd m-a vă zut.
În timp ce se gră bea spre mine, gardianul care îl adusese s-a întors și
a plecat. Pă rea evident că Frank mă recunoaște, dar recunoașterea
nu a fost reciprocă . Deși pă rea vag familiar, nu l-am putut plasa.
"Cine eşti tu?" Am întrebat.
— Eu sunt Gunthard, a răspuns el. Când expresia de nedumerire nu
mi-a părăsit fața, el a adăugat: — Eu slujește Contele Robert. Am fost
cu Lady Genevieve când ai capturat-o.
Mi-am adus aminte de el acum. Era Frank pe care l-am ră nit la umă r.
Cel pe care îl lă sasem în vechiul fort de pe deal cu servitoarea
Clothilde. Pă rea un om destul de decent și curajos. M-am bucurat să
vă d că a supraviețuit.
— Cum este umărul tău? L-am întrebat.
A ridicat din umeri și a tresă rit ușor câ nd a fă cut-o.
— Se vindecă, a răspuns el.
"De ce esti aici?" Am întrebat.
Gunthard aruncă o privire dintr-o parte în alta, apoi s-a aplecat
înainte și mi-a șoptit pe un ton conspirativ. A fost total inutil. Chiar
dacă ar fi strigat, nimeni altcineva din cameră nu ar fi putut înțelege
ce a spus.
— Am venit de la Lady Genevieve, mi-a spus el.
— Înțeleg, am spus, dar nu am fă cut-o. "De ce esti Aici?" am întrebat
din nou.
— Lady Genevieve m-a trimis să vă transmit un mesaj. Ea dorește să
se întâlnească cu tine.
Acum eram cu adevă rat confuz.
"De ce?" Am spus. "Când?"
— Acum, răspunse Gunthard. — Ea așteaptă înăuntru Biserica Sf.
Severin. Este chiar peste râu, în orașul chiar dincolo de turnul podului.
Acest lucru nu avea deloc sens pentru mine. Vă zusem expresia de pe
chipul lui Genevieve câ nd mă recunoscuse în mă nă stire. Nu pă rea că
și-ar fi dorit să mă vadă din nou. Nici atunci, nici niciodată .
Trebuia să fie un truc. Cineva trebuie să dorească să mă
ademenească de pe insulă și în oraș. Dar cine s-ar folosi de acest
Frank și numele de Genevieve pentru a momeli o astfel de capcană ?
Mi-am că utat în memorie, trecâ nd în revistă lista din ce în ce mai
mare de dușmani pe care mi-am fă cut-o, dar doar o singură
persoană pă rea să se potrivească cu aceste detalii. Fratele lui
Genevieve a jurat că mă va ucide. Pă rea destul de impulsiv și de
capul fierbinte încâ t să încerce. M-am întrebat dacă acum era la
Paris. Fusese supă rat pe mine înainte pentru că i-am furat sora și l-
am ucis pe vă rul lui, Leonidas. Fă ră îndoială , captura umilitoare a
tată lui să u îi aprinsese mâ nia și îi jignise și mai mult mâ ndria
trufașă . Nu mă puteam gâ ndi la nimeni altcineva care ar putea
întinde o astfel de capcană . Deși pă rea că mi-am fă cut dușmani din
belșug în propria noastră armată , niciunul dintre ei nu ar fi știut de
Gunthard și nici nu l-ar fi putut convinge să acționeze în numele lor.
Cel mai înțelept cale ar fi să nu mergi. Dar curiozitatea mea – plus,
fă ră îndoială , sentimentele de plictiseală și neră bdare care înlocuiau
deja entuziasmul campaniei – au câ știgat înțelepciunea.
— Așteaptă o clipă, i-am spus lui Gunthard. M-am dus la cufă rul meu
de mare și mi-am îmbră cat că ptușeala și brynie-ul de poștă , apoi mi-
am luat centura de sabie, sabia și toporul mic din piept și m-am
înarmat.
După o clipă de ezitare, mi-am adă ugat tolba, arcul și scutul.
Torvald mă urmă rea curios de câ nd venise Gunthard. — Ce faci? m-a
întrebat acum.
— Mă duc în oraș, am spus.
— Te aștepți la probleme?
Am fost, dar nu am vrut să par un tip excesiv de nervos. "Nu
neaparat. Niciun om nu ar trebui să se aventureze din casa lui fă ră
armele lui, am ră spuns eu, afectâ nd un ton nepă să tor, pentru că nu
se știe niciodată câ nd poate avea nevoie de o suliță bună .
Era o vorbă pe care l-am auzit pe Hastein înainte. Mi-a plă cut
sunetul.
— Hmm. Sau se pare că un arc, spuse Torvald. — Sulița ta pare să fie
singura armă pe care nu o porți. Cred că voi veni cu tine. Mă
plictisesc aici. S-a dus la cufă rul să u de mare și și-a luat propria sabie
din el, dar și-a lă sat armura și scutul în urmă .
"Cine este acest barbat?" întrebă Torvald în timp ce îl urmă m pe
Gunthard prin palat. Am observat că Frank pă rea familiarizat cu
asta, sigur de unde se îndrepta - mult mai mult decâ t eram eu. Am
presupus că locuise aici înainte ca armata noastră să fi evacuat
gospodă ria contelui.
— Îl servește pe contele Robert, i-am ră spuns.
Torvald pă rea surprins. — Unde ne duce?
— La unul dintre templele francilor de peste râ u. El spune că cineva
așteaptă acolo. Cineva care vrea să mă vadă .
— Un Frank? întrebă Torvald.
Am dat din cap. - Spune că Genevieve, fiica contelui, este acolo.
Torvald a tă cut o vreme, de parcă s-ar gâ ndi la ce i-am spus. — Nu
cred că înțeleg, a spus el în cele din urmă . — De ce ești atâ t de
puternic înarmat? Era o femeie mică și nu mi s-a pă rut deosebit de
îndră zneață .
— Ea nu va fi acolo. Cred că aceasta este o capcană .
De fapt, sunt sigur de asta, i-am spus. — Ș i îți mulțumesc că ai venit
cu mine. Eram cu adevă rat bucuros să am sprijinul lui, pentru că nu
știam câ ți dușmani mă așteptau. — Dacă suntem forțați să omorâ m
vreun franc în ziua de azi, Hastein și Ragnar sunt mai susceptibili să
creadă că trebuie să o facem dacă tu ești cel care le spui.
Dar câ nd am ajuns la biserică , înă untru era vizibilă doar o singură
persoană . Torvald a mers pe toată lungimea bisericii, de la ușile din
spate pâ nă la altar, doar pentru a fi sigur că nimeni altcineva nu se
ascunde.
Apoi mi-a spus zâ mbind: — Cred că mă voi întoarce la fort acum. Nu
cred că ai nevoie de ajutorul meu aici, pâ nă la urmă .
Genevieve îl privea pe Torvald cu o expresie nedumerită de câ nd
sosisem el și cu mine.
Niciunul dintre noi nu vorbise încă cu celă lalt. Am fost prea uluit
câ nd am vă zut-o ca să știu ce să spun.
În cele din urmă , ea a rupt tă cerea câ nd Torvald a plecat.
— Ce căuta prietenul tău, uriașul? întrebă.
— Și de ce ești înarmat? Ce ai facut așteptați să găsiți aici?
— Inamici, am ră spuns și m-am simțit nebun de îndată ce am spus-o.
Genevieve aruncă o privire spre Gunthard cu o încruntă tură
nedumerită . Ș i el pă rea confuz. "Ce ți-a spus Gunthard? ea a intrebat.
— El a spus că ești în această biserică și că ai vrut vezi-mă . Ea aruncă
din nou o privire în direcția în care se dusese Torvald, dar nu spuse
nimic. După un moment, am adăugat: — Nu l-am crezut. Nu te-am
crezut ar fi aici.
"De ce?" ea a intrebat.
— Am văzut cum arătai când ai recunoscut eu în mănăstire.
Genevieve și-a întors privirea câ nd i-am spus asta.
După o clipă, și-a întors din nou privirea spre mine. — De ce ai venit
acolo în ziua aceea? ea m-a întrebat. — De ce ai venit la mănăstire?
— Știam că războinicii noștri o vor jefui. Erau mergând la fiecare
biserică și mănăstire din Paris. eu temut pentru siguranța ta.
"Acesta este motivul pentru care?" ea a intrebat. Nu puteam citi
expresia de pe chipul ei – nu mi-a spus nimic. Am ridicat din umeri
ca ră spuns. De aceea plecasem. Cel puțin parțial. Dar tocmai îmi
doream să o vă d din nou. Cu siguranță nu am avut de gâ nd să -i
recunosc asta.
Se pare că răspunsul meu nu a satisfăcut-o. "De ce ți-a păsat? ea m-a
apăsat. — De ce ți-a păsat pentru siguranța mea? Promisiunea ta
pentru mine fusese îndeplinită.
În timp ce eram prizonierul tău, ți-ai onorat cuvântul și nu mi-a făcut
niciodată rău. Dar tatăl meu a făcut-o deja m-a răscumpărat. Deja
fusesem înapoiat la mine oameni. Nu-mi datorai nimic. După un
moment, ea a adăugat: — Suntem dușmani.
Da, eram dușmani. Acesta a fost miezul problemei, nu-i așa? Pentru
ea, eram doar un nordic și un pirat. Am fost un ucigaș - un ucigaș
nemilos și crud. Ea mă sunase înainte toate acele lucruri. De ce
fusesem surprins câ nd era îngrozită să mă vadă din nou?
— De aceea mi-ai cerut să ne întâlnim aici? Am spus.
Nu mi-am putut împiedica vocea să sune brusc.
— Erai curios să știi de ce am venit la mănăstire? eu am vrut doar să
mă asigur că ești în siguranță. Asta e tot.
Acum, dacă mă scuzați, trebuie să mă întorc la fort.
M-am întors să plec. - Așteaptă, spuse ea. "Nu am înseamnă a părea
nerecunoscător. Îți mulțumesc, nu doar pentru eu însămi, ci pentru
toate surorile din mănăstire. Nu avea fost pentru tine, cine știe ce s-ar
fi putut întâmpla pentru noi. Chiar și stareța a spus că nu ești ceea ce
ea se aștepta să fie un Northman.
Asta a fost o laudă slabă . — Ești binevenit, am spus și am început să
plec din nou.
— În mănăstire, când te-am văzut, spuse Genevieve.
M-am întors spre ea. Fața ei era foarte palidă , dar câ nd privirile ni s-
au întâ lnit, s-a înroșit și s-a întors, așa că mantaua i-a ascuns
tră să turile. "Am avut credeai că ești mort, murmură ea.
Am încercat să dau sens cuvintelor ei, dar nu am reușit. — Nu
înțeleg, i-am spus.
— Bătălia, explică ea. — Tatăl meu a fost rănit și abia scăpat cu viața.
Fratele meu Drogo a fost ucis, sau așa credem noi. Este sigur că a fost
nu printre soldaţii noştri care au scăpat. Am auzit asta mulți, mulți au
murit de ambele părți. Nu știu de ce, dar am crezut că ești printre ei.
te-am crezut erau morți. Și apoi te-am văzut.
tot nu am inteles.
— Am crezut că ești mort, spuse ea din nou, cu vocea captivantă. — Și
atunci ai fost acolo, în picioare înaintea mea."
— De ce ți-a păsat? am întrebat, clă tinâ nd din cap surprinsă .
— De ce ai venit la mănăstire? a replicat ea, privindu-ma in ochi. —
De ce ți-a păsat ce mi s-a întâmplat?
Niciunul dintre noi nu a ră spuns la întrebarea celuilalt. Nu în ziua
aceea, cel puțin. Sunt unele lucruri prea fragile, prea delicate, pentru
a fi exprimate în cuvinte. Sunt ca gheața subțire. Să te aventurezi
direct pe ea ar risca să -l distrugi.
În să ptă mâ nile care au urmat, Genevieve a gă sit motive să se
aventureze din mă nă stire aproape în fiecare zi.
A fă cut vizite frecvente mamei și tată lui ei...
ca să -i mâ ngâ ie, spuse ea. Au fost forțați să tră iască în circumstanțe
mult reduse în fortul insulei, din cauza preluarii palatului de că tre
armata noastră și a statutului de ostatic al tată lui ei.
Din câ te știam despre relația lor, mă întrebam dacă vizitele lui
Genevieve au fost o surpriză pentru pă rinții ei. Poate că au crezut că
a deveni un slujitor al lui Hristos Alb a trezit în ea un nou sentiment
de apreciere pentru ei.
Chiar dacă termenii tratatului interziceau orică rui danez să
molesteze pacea locuitorilor Parisului, tot nu era un loc în care o
tâ nă ră atră gă toare – chiar și o că lugă riță – să poată ră tă ci în
siguranță singură . În plimbă rile ei zilnice de la mă nă stire la fort,
Genevieve era întotdeauna însoțită de Gunthard. Obișnuința noastră
a ajuns să o însoțesc de obicei pe Genevieve câ nd se întorcea la
mă nă stire, în timp ce Gunthard mergea cu o distanță discretă în
urmă .
Mi s-a pă rut că plimbă rile noastre sunt o diversiune plă cută în
timpul să ptă mâ nilor de lenevire forțată , în timp ce armata noastră
aștepta ca tributul să fie plă tit. Mi-au dat ocazia, pentru prima dată
în viața mea, să am un tovară ș – nu, mai mult decâ t atâ t, un prieten,
că ci așa a ajuns Genevieve – de vâ rsta mea.
Ș i deși proveneam din medii foarte diferite, am ajuns să realizez că
Genevieve și cu mine aveam mai multe în comun decâ t vâ rsta
noastră . Niciuna dintre viețile noastre nu fusese vreodată cu
adevă rat a noastră .
Am fost un sclav pentru cea mai mare parte a vieții mele. Ș i acum
eram obligat prin jură mâ ntul meu să mă dedic ră zbună rii morții lui
Harald și a celorlalți. Jurasem să nu mă odihnesc pâ nă câ nd Toke și
oamenii lui nu plă tiseră pentru tră darea lor cu viața.
Ș i Genevieve? Tată l ei o considerase doar o marfă valoroasă care
trebuia schimbată pentru propriul să u câ știg. Câ nd încercase să
reziste și să -și tră iască propria viață , ea fusese dată preoților și
preoteselor creștine, de parcă ar fi fost o proprietate. Acum se
confrunta cu o viață lungă și singuratică ca slujitoare a lui Hristos
Alb.
Dar în aceste zile, în timp ce armata daneză era cantonată la Paris, în
acest scurt sezon de pace, ea și cu mine am furat câ teva ore din
fiecare zi pentru noi.
Rareori am pus la cale un drum direct înapoi la mă nă stire. În
schimb, ne-am plimbat împreună prin oraș. A fost o oportunitate
pentru mine de a afla despre Paris, un loc fascinant, diferit de
oricare pe care îl vă zusem vreodată .
Pentru mine, a oferit o fereastră că tre trecutul îndepă rtat, că tre
istoriile popoarelor întregi și a vremurilor stră vechi câ nd imperii
puternice se ridicaseră și că zuseră .
Iar Genevieve a fost un ghid entuziast, care știa multe despre istoria
orașului și era dornic să mi-o împă rtă șească .
Mi-a povestit despre Parisii, vechiul trib care locuise pe insula din
râ u înainte de venirea romanilor. Ea a explicat cum romanii au
construit un oraș aici după ce au cucerit Galia și l-au modelat după
Roma îndepă rtată însă și, umplâ nd orașul cu monumente și clă diri
grozave, cum ar fi forumul - numele pe care ea a numit-o marea
piață pe care am spus-o. Am trecut în prima dimineață în care am
intrat în Paris – bă i publice uriașe și o arenă .
— Ce este o arenă? Am întrebat.
Ea m-a dus acolo. O groapă circulară uriașă , că ptușită cu piatră , cu
laturi înclinate, fusese construită dincolo de marginile orașului pe
versantul estic inferior al dealului – Genevieve îl numea Muntele St.
Genevieve, deși nu era aproape un munte. Ră mă șițele zimțate ale
zidurilor groase se profilau în jurul craterului că ptușit cu piatră ,
sugerâ nd că odinioară o structură mare se înă lțase deasupra solului.
Ș iruri de bă nci de piatră în trepte, uniform distanțate, aliniau pă rțile
laterale ale interiorului gropii.
— Spectatorii s-au așezat pe acele bănci, a explicat Genevieve. — Și
înainte ca arena să cadă în ruină, acolo erau multe rânduri
suplimentare de scaune deasupra solului nivel. Mii de oameni ar putea
urmări spectacolele aici. Ea se cutremură. — Romanii ar putea fi
foarte răutăcios. Îi făceau pe bărbați să se lupte între ei - sau fiare
feroce – până la moarte, pentru distracția lor.
Trebuie să fi fost enorm înainte de a că dea în ruină . Genevieve avea
dreptate – pă rea un lucru ră u să construiești o structură atâ t de
vastă fă ră niciun scop altul decâ t să privești oamenii cum se ucid
între ei.
Uciderea nu a fost menită să fie distracție.
— Ce s-a întâmplat cu acest loc? am întrebat, uitâ ndu-mă la pereții
care se pră bușesc.
— Timp de sute de ani, acesta a fost un tărâm al păcii sub stăpânirea
romanilor. Orașe precum Paris nu au făcut-o au ziduri, pentru că nu
aveau nevoie de ei. Apoi triburile de barbari au atacat granițele
imperiului și Armatele Romei nu i-au putut ține departe. Paris a fost
jefuit de mai multe ori de cete de barbari care fac raid în Galia. În
disperare, cetățenii orașului au folosit piatră din această arenă și din
forumul din centru a orasului, pentru a construi cetatea cu ziduri de
pe insula, unde se puteau refugia în vremuri de pericol.
— Dar nu au încercat niciodată să construiască un zid în jurul
orașului însuși? Am întrebat.
Ea clătină din cap. — Odată ce francii au cucerit Galia, pacea a venit
din nou pe pământ. Are au trecut sute de ani de când un inamic a
amenințat Paris."
Sau l-am jefuit, m-am gâ ndit. De aceea prada pe care am luat-o a fost
atâ t de bogată .
— I-au alungat francii pe barbari? cei care au demis Parisul? S-au
luptat și au învins lor?" Am întrebat. Părea un lucru demn de știut.
Dacă francii ar fi reușit odată să cucerească pilierii străini care le-au
amenințat pământul, ar putea să o facă din nou.
— Nu, spuse Genevieve. — Francii au fost cei care făcuse raid în Galia
și jefuise Parisul. Ei înșiși erau barbarii. Dar pe vremea lui Clovis, unul
dintre cei mai mari regi ai poporului franc, ei în cele din urmă a
cucerit Galia și s-a stabilit aici. Era regele Clovis care i-a determinat
pe franci să se convertească la creștinism. El a construit Biserica Sf.
Genevieve aici, la Paris, și el este îngropat acolo. Din vremea lui Clovis,
popoarele din Galia - romani, galii și franci - au fost unul și au trăit
împreună în pace.
Mi s-a pă rut o poveste uimitoare. M-am întrebat dacă Ragnar știa
asta. A fă cut ca visul să u de a gă si un regat care să conducă prin
ră zboi și cucerire să pară aproape plauzibil.
A fost o perioadă fă ră griji, cea mai fericită pe care o cunoscusem
vreodată – mai fericită chiar și decâ t scurta perioadă în care Harald,
Sigrid și cu mine tră isem împreună ca familie.
În cea mai mare parte a vieții mele, singurul sentiment de
apartenență pe care l-am experimentat vreodată a fost acela de a-i
aparține lui Hrorik, tată l meu, ca proprietate a lui. După ce am fost
eliberat – și înainte ca Harald să fie ucis – fă cusem pentru prima
dată parte dintr-o familie adevă rată . Am avut un frate și o soră
că rora le pă sa de mine și aveau grijă de mine și mi-au ară tat mai
multă bună tate decâ t am cunoscut vreodată .
Cu toate acestea, am știut întotdeauna că sentimentele lui Harald și
Sigrid față de mine se bazau în mare parte pe ceea ce eram, mai
degrabă decâ t pe cine eram. La urma urmei, tră isem în aceeași
gospodă rie cu ei toată viața, dar nu le pă sa de Halfdan, robul. Abia
câ nd am devenit un membru legitim al familiei lor, pâ nă câ nd am
fost recunoscut ca fiul lui Hrorik și fratele lor, sentimentele lor față
de mine s-au schimbat.
Cu Genevieve, a fost diferit. Sentimentele pe care le simțise inițial
față de mine, frica și neîncrederea, se schimbaseră în ciuda faptului
că ceea ce eram – un nordic, un pirat, un inamic – nu se schimbaseră .
Sentimentele ei față de mine se bazau pe cine eram: pe bă rbatul care
era Halfdan. Am întrebat-o într-o zi despre asta.
— Nu vi se pare ciudat, am spus, — că noi au devenit prieteni?
"Ce vrei să spui?" ea a intrebat.
— Nu este doar faptul că suntem popoare diferite – asta tu ești un
franc, iar eu un danez. Te-am furat de la tine propriul popor și te-a
ținut pentru răscumpărare. Ș i, m-am gâ ndit, l-am ucis pe vă rul tă u
câ nd a încercat să mă oprească . Nu am spus asta, totuși. Nu am vrut
să -i reamintesc acea amintire.
A ră mas tă cută câ teva clipe, reflectâ nd la ceea ce spusesem. Atunci ea
a răspuns: — Ce spui este adevarat. Dar există o altă latură . Nimeni
nu a fă cut-o vreodată a ară tat câ t mai multă grijă adevă rată pentru
mine, pentru bună starea mea și siguranță , așa cum aveți. Tată l și
mama mea, pe care Odată am crezut că mă iubesc și țin de mine, că
ar fi m-a că să torit cu un bă rbat urâ t pe care l-am disprețuit, în
speranță pentru ca Tată l să -și câ știge într-o zi pă mâ nturile. Cu
siguranta a tată l și mama ar trebui să aibă mai multă grijă de ale lor
copil decâ t atâ t. Totuși tu, care ar trebui să -mi fii dușman, care nu-
mi datorează nimic, au onorat în mod repetat și m-a protejat. Mi se
pare ciudat că ai, dar eu sunt recunoscă tor pentru asta.
Privirea din ochii lui Genevieve, că ldura manierelor ei câ nd mi-a
spus acele cuvinte, m-au fă cut să -mi imaginez că i se pare mai mult
decâ t ciudat.
M-a fă cut să simt că îi place și prețuiește compania mea. Eu, la
râ ndul meu, am fost recunoscă tor pentru timpul și atenția ei. Nu
trebuia să -și facă excursii zilnice de la mă nă stire pentru a-și vizita
familia. Cu siguranță nu se așteptau. Ș tiam că a fă cut-o ca să poată
petrece timp cu mine. A fost, în același timp, atâ t un sentiment foarte
plă cut, câ t și unul inconfortabil. Nu eram obișnuit să gă sesc atâ ta
plă cere în compania unei femei.
Sentimentele mele mixte au fost expuse într-o zi câ nd m-a dus să
vă d o altă dintre marile clă diri romane ale orașului. Acesta, la fel ca
majoritatea vechilor structuri de piatră , era foarte înaltă , cu ferestre
înalte, arcuite și tavane boltite. — În timpul Romanului oricând, toată
această clădire era o baie grozavă,
mi-a spus. Am fost impresionat. Am crezut că baia joasă , cu o singură
cameră , pe care tată l meu a construit-o pe marginea casei sale lungi,
este un loc frumos și confortabil pentru a face baie. Această clă dire
pă rea că jumă tate din populația din Hedeby s-ar fi putut spă la în ea
în același timp.
— Mai târziu, regele Clovis l-a folosit ca palat regal.
a continuat ea. Era cu siguranță suficient de mare și de frumos
pentru a fi un palat. Observasem că mulți dintre franci – în special
oamenii de râ nd – nu pă reau chiar atâ t de familiarizați cu practica
de scă ldat.
Nu m-a surprins că un rege franc ar crede că o clă dire atâ t de
mă reață este risipă ca o simplă baie.
Gâ ndul la scă ldat mi-a adus mintea înapoi la râ ul de sub Ruda. În
timp ce mă uitam la Genevieve acum, în mintea mea îmi aminteam
cum ară tase ea în apă ; frumusețea ei dezvă luită de schimbul ei
subțire și îmbibat; pă rul ei lung umflat în apa din jurul nostru. M-a
surprins uitâ ndu-mă la ea.
"La ce te gandesti?" a cerut ea. "De ce te uiti asa la mine?
Rușinat, m-am înroșit. — Am fost, a fost. . . nimic, m-am bâlbâit. "Doar
mă gandeam. Mintea mea, gândurile mele erau în altă parte.
— Nu te cred, a spus ea. — Roșeața de fața ta dezvăluie că nu ești
sincer. eu credeam că am devenit prieteni. Te deranjează ceva?
Mi-am chemat curajul. — Când mi-ai spus asta era o baie, am început
eu, mintea mea a călătorit înapoi la ziua în care te-am dus să faci baie
în râu sub Ruda.
Acum era rândul ei să roșească. "Tu nu ar trebui să Gândește-te la
astfel de lucruri, a spus ea. "Este gresit."
— Nu mă pot abține, am recunoscut. — Și nu simt este gresit." Ea a
roșit din nou și și-a întors privirea.
Acum ea era cea care pă rea tulburată .
— Se face târziu, mi-a spus Genevieve și a început să urce repede pe
deal. — Trebuie să mă întorc la mănăstirea acum.

Cadoul
O așteptam pe Genevieve la poarta de lâ ngă oraș a fortului. Venise
încă o dată pe insulă să -și viziteze pă rinții. Einar mă vă zuse stâ nd
lâ ngă poartă și venise să vorbesc.
Mă simțeam distrasă și îmi doream să plece.
— L-ai mai vă zut pe Snorre? el a intrebat. Am clă tinat din cap. Nici
mă car nu m-am gâ ndit la el recent. Mintea mea fusese consumată de
gâ nduri despre Genevieve.
— Nasele de la Ruda au sosit ieri. El și oamenii lui sunt gă zduiți
acum aici, pe insulă , în palat. Ar trebui să fii atent."
Am apreciat avertismentul lui Einar, dar nu am vrut să mă gâ ndesc
la Snorre tocmai acum. Am încercat să plă nuiesc ce i-aș spune lui
Genevieve câ nd am vă zut-o.
— Cu siguranță soarta l-a adus pe Snorre la Frankia, a continuat
Einar. — Este un semn că Nornele doresc să te ajute să -ți
îndeplinești jură mâ ntul de ră zbunare.
Jură mâ ntul meu. Mi-am dat seama cu șoc și mare rușine că în
ultimele să ptă mâ ni am uitat complet de asta. Uitasem că am jurat că
voi ră zbuna moartea fratelui meu, Harald; a oamenilor lui; și dintre
toți cei care muriseră în atacul lui Toke asupra moșiei Limfjord.
Câ nd depusesem jură mâ ntul, mă rugam chiar lui Odin, cerâ ndu-i
ajutorul. Rugă ciunea mea s-a întors la mine acum: — Fie ca inima
mea să nu simtă pace pâ nă câ nd jură mâ ntul meu nu se împlinește.
M-am înșelat, foarte greșit, dacă am lă sat plă cerea companiei lui
Genevieve să -mi alunge datoria din minte.
Nu am vrut ca Einar să realizeze că mi-am neglijat jură mâ ntul. Nu
am vrut să -și piardă respectul pentru mine. Am bolborosit câ teva
scuze și am promis că , deși nu am timp acum, vom vorbi mai multe
mai tâ rziu. Am convenit să ne întâ lnim în cartierul meu la sfâ rșitul
după -amiezii.
Câ nd a apă rut în sfâ rșit, Genevieve pă rea sumbră .
"Care este problema?" Am întrebat. — Arăți ca deși ceva te
deranjează.
— Tatăl meu mi-a spus astăzi că regele Charles a finalizat adunarea
argintului de care are nevoie pentru a plăti tribut adus armatei tale.
Oamenii regelui o vor aduce la Paris în câteva zile. S-a uitat la mine și
și-a forțat un zâmbet. - Presupun că mă simt tristă, a adăugat ea. —
În curând, prietenul meu va pleca pentru totdeauna.
Am fost surprins să aflu veștile pe care i le dă duse tată l ei. Am vorbit
cu Torvald mai devreme în acea dimineață și nu spusese nimic
despre asta. Eram sigur că , dacă Hastein ar fi știut, Torvald ar fi știut
și el – și mi-ar fi spus. Deși l-am închis pe contele Robert în fortul de
pe insulă , se pare că el încă avea acces la spioni franci și la știrile pe
care le aduceau de la regele lor.
Genevieve și cu mine am trecut podul și am început să urcă m pe
drumul lung și drept care ducea pâ nă la vâ rful dealului. În mod
normal, ne-am fi vorbit cu neră bdare unul cu celă lalt, plă nuind ce
obiective vom vizita, în timp ce Genevieve își fă cea o întoarcere la
mă nă stire. Dar în această zi, am fost amâ ndoi pierduți în tă cerea
propriilor noastre gâ nduri.
În cele din urmă, Genevieve s-a întors către mine. "Îmi pare rău,
Halfdan, spuse ea. — Dar vreau să mă întorc la abatie acum. Mă
tulbură inima. Sunt lucruri Aș vrea să mă gândesc singur și să mă rog.
nu am protestat. Astă zi totul pă rea schimbat. Am descoperit că a fi
cu ea mi-a adus mai multă durere decâ t plă cere.
— Voi fi din nou eu însămi mâine, a promis ea.
Nu știam dacă aș putea fi. Îmi aminteam de jură mâ ntul meu. Îmi
aminteam că sunt un ucigaș. A fost soarta mea. N-ar fi trebuit să -l uit
niciodată .
Eram adâ nc în gâ nduri și acordam puțină atenție împrejurimilor, în
timp ce mă întorceam spre fortul insulei. Dar câ nd am ieșit pe podul
care ducea de la oraș la poarta cetă ții, atenția mi-a fost smucită
înapoi în prezent. Snorre și un alt ră zboinic au pă șit în vizor din
deschiderea umbrită a porții din față . Au început să meargă pe pod
spre mine.
Snorre și omul lui purtau amâ ndoi brynies de poștă , iar să biile le
atâ rnau de curele. Deși și eu purtam sabia și pumnalul îmi era și el
înfipt în centură , nu purtam armură . M-am oprit, apoi am fă cut un
pas înapoi și încă unul. Există momente câ nd zborul este alegerea
mai bună .
Mi-am dat seama că bă rbatul de lâ ngă Snorre se uita la ceva dincolo
de mine, cu un râ njet malefic pe față . M-am uitat peste umă r și am
vă zut încă doi ră zboinici, înarmați și blindați ca Snorre, apropiindu-
se de-a lungul podului dinspre mal.
Trebuie să se fi ascuns în turnul porții câ nd am trecut prin el. Nu
aveam încotro.
A fost fie luptă , fie să ritură în râ u. În timp ce Snorre și oamenii lui se
apropiau, am pă șit spre marginea a podului și privi în jos la apa care
curgea sub el.
— Ș tiu că ești destul de alergă tor, spuse Snorre, uitâ ndu-se. - Ai fost
singurul suficient de rapid pentru a scă pa în noaptea în care ți-am
ucis fratele. Dar câ t de bine poți înota?
Nu-mi venea să cred că Snorre va fi atâ t de îndră zneț încâ t să mă
atace aici, pe pod, la vedere. M-am uitat dincolo de el la poartă . Unde
erau gardienii?
— Nu este nimeni acolo care să te ajute, a spus Snorre. — Oamenii
mei pă zesc poarta în după -amiaza asta. I-am oferit voluntar pentru
datorie. Am crezut că este cel mai puțin pe care îl putem face, din
moment ce nu am fost capabili să ajută m la bă tă lie sau la capturarea
Parisului.
Erau aproape acum și se întinseseră , împingâ ndu-mă . Nu îmi
puteam permite să aștept mai mult să vă d ce va face Snorre.
Intențiile lui pă reau evidente. Cu spatele la marginea podului și apa
dedesubt, mi-am scos sabia și pumnalul din teaca lor și mi-am întins
sabia în fața mea, gata să împingă sau să para, cu pumnalul pregă tit
în mâ na stâ ngă .
— S-a atras pe noi, le-a spus Snorre oamenilor să i. — Ați vă zut cu
toții. Sunteți martori acum. Am că utat doar să vorbesc cu acest bă iat,
dar el și-a scos sabia și mă amenință cu ea. Am dreptul să mă apă r.
Toți facem.
Snorre și oamenii să i și-au apucat mâ nerele sabiei, dar înainte ca
lamele lor să -și poată cură ța teaca, o să geată fulgeră între picioarele
lui Snorre și lovi în scâ ndurile podului chiar în fața lui. Dacă ar fi fost
împușcat cu o mâ nă mai sus, l-ar fi dezamă git.
— Nu-ți trage lama, Un-Ochi, strigă o voce. — Tu, nici vreunul dintre
oamenii tă i, sau îți jur că urmă toarea mea să geată te va ucide.
Era Einar. Stă tea deasupra porții de pe meterezul zidului fortului. În
timp ce mă uitam, a montat o altă să geată pe arcul pe care îl ținea.
Snorre se întoarse pentru a ridica privirea spre metereze, cu mâ na
încă pe mâ nerul sabiei, dar nici el, nici vreunul dintre oamenii lui nu
terminară de scos armele. Era o lovitură foarte scurtă de la metereze
pâ nă la pod, una pe care orice arcaș priceput putea să o facă cu
ușurință .
"Tu!" a exclamat Snorre, câ nd l-a vă zut pe Einar.
— Întotdeauna am crezut că este suspect că oamenii lui Toke au fost
uciși câ nd l-au vâ nat pe acest bă iat, dar te-ai întors în satul tă u
nevă tă mat. Acum știu adevă rul – câ inele era în legă tură cu vulpea.
Atunci vei plă ti pentru tră darea ta și pentru amestecul tă u în această
zi. Îți voi vedea sâ ngele pe sabia mea.
— Nu-ți numă ra dușmanii uciși pâ nă nu-i ucizi, Un-Ochi, a spus
Einar. — Ș i tu, a tuturor oamenilor, nu ar trebui să -i acuze pe alții de
tră dare.
Îi slujești unui bă rbat care și-a ucis propriul frate.
Halfdan, vino pe aici. Dă -le un loc larg, ca să am o șansă clară la acest
câ ine mâ râ it.
M-am înconjurat de Snorre și de ră zboinicul de lâ ngă el, ținâ nd
armele sus și pregă tite. Câ nd am trecut pe lâ ngă el, Snorre a
batjocorit: — Încă o dată , fugi, bă iete. Nu poți face asta pentru
totdeauna. Fii bă rbat, pentru o dată în viață . Să luă m doi cai, doar tu
și cu mine, și să că lă rim la țară . Departe de oraș, departe de tovară șii
tă i și de ai mei, și vom rezolva diferențele dintre noi așa cum fac
oamenii.
— Ceea ce este între noi se va rezolva, i-am spus. — Poți fi sigur de
asta. Dar intenționam să o fac în felul meu.
Einar mi-a spus că îl urmă rea pe Snorre de câ nd sosise nava lui de la
Ruda. — Ț ine minte, nu tu singur ai de plă tit o datorie de sâ nge.
Toke și acest câ ine cu un singur ochi sunt responsabili pentru
moartea lui Ulf, fiul surorii mele. Urmâ ndu-l pe Snorre, m-am gâ ndit
să aflu despre obiceiurile lui și să -i identific camarazii. Câ nd
plă nuiești moartea unui bă rbat, este întotdeauna mai bine să știi mai
multe despre el decâ t mai puțin. Dar câ nd l-am vă zut pe el și
oamenii lui preiau paza porții, am bă nuit că nu face nimic bun și mi-
am luat arcul. Este un lucru bun pe care l-am fă cut.
Am fost de acord. Am fost împreună să -l vedem pe Hastein.
L-am gă sit în camerele lui, jucâ nd un joc de hnefatafl cu Ivar.
— Trebuie să vorbesc cu tine, i-am spus.
Hastein pă rea iritat de întrerupere.
Din pozițiile pieselor de pe tablă , pă rea că pierde.
— Sunt ocupat, în caz că nu poți să -ți dai seama, se ră sti el.
— Este o chestiune de o oarecare importanță , am spus.
S-a uitat la mine. — Vorbește, atunci. Vorbește sau pleci.
Aș fi preferat să nu ridic problema în fața lui Ivar. Câ nd am vă zut că
era acolo, ar fi trebuit să aștept. Ar fi trebuit să plec și să mă întorc
mai tâ rziu. Dar nu am fă cut-o, iar acum Hastein mă aștepta cu
neră bdare să declar ce era atâ t de important. A trebuit să continui.
— Este Snorre, am spus. — Nu mai pot aștepta. Este timpul. Trebuie
să -l omor.
— Începe să -mi placă acest bă rbat al tă u
spuse Ivar. — Lucrurile nu sunt niciodată plictisitoare pentru mult
timp câ nd el este prin preajmă .
A doua zi, la scurt timp după prâ nz, Gunthard a apă rut la intrarea în
încă perea în care echipajul lui Pescă rușului era gă zduit în palat.
Stă team lâ ngă vatră și-l priveam pe Cullain cum încep pregă tirile
sale pentru masa de seară și discutâ nd cu Torvald și Tore despre
știrile pe care Hastein și Ragnar tocmai le aflaseră . Sosise un
mesager de la regele Carol. Vagoanele încă rcate cu tributul erau în
drum spre Paris.
— Am un mesaj pentru tine de la Lady Genevieve,
spuse Gunthard, întinzâ ndu-mi o bucată de pergament împă turită .
Câ nd l-am deschis, am gă sit un scurt bilet scris în mâ na lui
Genevieve.
— Prietenul meu cel mai drag , spunea. — Mai este unul lucru pe care
vreau să-l împărtășesc cu voi aici, la Paris, înainte trebuie să pleci. Și
există o binefacere, un cadou, îmi doresc intreaba de la tine. Nu pot
veni la fort. Te rog urmareste Gunthard. El te va aduce la mine.
Am fost tentat să nu merg. Trebuia să vorbesc din nou cu Hastein.
Ieri seară , am început să ne formă m un plan pentru a ne descurca cu
Snorre. Totuși, era departe de a fi terminat. Dar aceasta ar putea fi
ultima șansă pe care aș avea să o vă d pe Genevieve.
Am împă turit pergamentul, l-am înfipt în punga de pe centură și mi-
am luat sabia din cufă rul de mare.
— Ai fost convocat din nou de acest Frank? întrebă Torvald.
Am dat din cap. — Dacă Hastein dorește să mă vadă , spune-i că mă
voi întoarce înainte de amurg.
— Trebuie să vin cu tine, să te protejez?
întrebă Torvald. M-am uitat brusc la el. Avea un râ njet pe față . — Ca
ultima dată ? el a adă ugat.
— Este Halfdan în pericol? întrebă Tore.
— Foarte mult, îi spuse Torvald. — Se duce să o întâ lnească pe fata
francă care i-a fost prizonieră . Am înroșit câ nd amâ ndoi au izbucnit
în râ s. A fost inutil să încerc să le explic. Nu ar înțelege. Genevieve a
fost doar o prietenă . Ea nu ar putea fi niciodată mai mult. Nu a fost
soarta mea.
Gunthard m-a condus într-o parte a orașului pe care nu o
explorasem anterior cu Genevieve. M-am întrebat ce plă nuia ea. Aici
nu erau nici una dintre clă dirile mari ale orașului, ci doar case. Unele
dintre cele mai mari pă reau că ar putea data din epoca romană , dar
altele pă reau a fi de construcție mai recentă și mai slă bită .
Ne-am oprit în pragul uneia dintre acestea din urmă , o casă îngustă
înghesuită între alte două .
— De ce am venit aici? l-am întrebat pe Gunthard.
— Lady Genevieve te așteaptă înăuntru, a răspuns el.
Nu am înțeles. "Ce este locul asta?" Am spus.
— Este casa în care am crescut, mi-a spus el. "A fost casa părinților
mei, dar ei au murit de mulți ani. Acum aparține fratelui meu și soției
lui. ei nu sunt totuși la Paris. Sunt la Dreux, cu ea familie. Le era frică
să se întoarcă până la armata voastră pleacă din oraș.
A bă tut o dată la ușă și aceasta s-a deschis imediat. Genevieve stă tea
înă untru.
— Te voi părăsi acum, a spus el.
Genevieve pă rea palidă și avea o expresie îngrijorată pe față . Mâ inile
îi erau împreunate în fața ei. Ea îi strâ ngea nervoasă .
— Te rog, intră înăuntru, spuse ea. — Nu sta în stradă."
— De ce . . . Am început câ nd am pă șit pe ușă , intenționâ nd să o
întreb de ce suntem aici, dar ea și-a pus vâ rful degetelor pe gura mea
pentru a mă reduce la tă cere.
— Te rog, spuse ea. — Lasă-mă să vorbesc. m-am gandit multe despre
ceea ce vreau să-ți spun, dar dacă tu întrerupe-mă, mă tem că vor
zbura cuvintele din mintea mea și le voi uita.
— Mi-ai spus despre credința ta în soartă. A mea soarta - să trăiesc o
viață de credință și devotament față de Dumnezeul meu -
a fost presat asupra mea. Totuși am jurat că o accept. eu m-am
angajat să-L slujesc pe Dumnezeu pentru restul meu zile. Nu voi – nu
pot – dezonora un asemenea jurământ odată ce l-am dat. Știu că tu,
care ești cel mai onorabil dintre bărbați, poate înțelege asta. eu voi
dă-mi viața Dumnezeului meu.
— Dar odată m-ai întrebat dacă mi-am dorit vreodată să ai un soț viu,
mai degrabă decât să fii mireasă Hristos. Ți-am spus că a fost o vreme
când am avut visat la asa ceva. Nu ți-am spus tot, totuși. Acea visul pe
care l-am avut cândva, despre care știu că acum este pierdut pentru
totdeauna, a devenit mult mai dureros de când am făcut-o te cunosc.
Nu mă pot împiedica să mă întreb cât de diferită, cât de dulce ar fi
putut fi viața mea, aș fi putut să-l petrec cu cineva ca tine.
Nu-mi venea să cred cuvintele pe care le aud urechile mele. Nu-mi
venea să cred ce dezvă luia acum Genevieve se afla în inima ei.
— Nu pot suporta, spuse Genevieve, cu vocea captivantă, să-mi petrec
restul vieții întrebându-mă ce ar fi putut fi. Îmi voi petrece restul
zilelor slujind Dumnezeului meu, pentru că am jurat. Dar trebuie au
ceva care să mă ajute prin miile de nopți singuratice care se apropie.
Trebuie să am mai mult decât doar un vis pierdut. Trebuie să am o
amintire dulce se agăța de."
Buza îi tremura și ochii pă reau umezi, deși nu vă rsa lacrimi. Ș i-a tras
mantaua deasupra capului, a lă sat-o pe podea și și-a scuturat pă rul
lung.
— Ceea ce sunt pe cale să fac este un păcat groaznic, a șoptit ea și a
pășit spre mine. "Dar eu nu îngrijire. Ajută-mă, Halfdan. Ajută-mă să
fac această zi a memorie la comoară, una care mă va mângâia prin
anii lungi care urmează.

Drumul
Am mâ ncat puțin și am bă ut doar apă . Ar trebui să fiu ușor în
picioare și să am inteligență despre mine în această noapte.
A fost ultima zi a armatei noastre la Paris. al francilor
tributul fusese câ ntă rit, numă rat și împă rțit între oamenii noștri.
Toate navele erau încă rcate și gata să navigheze. Mâ ine ne vom
îndrepta în aval spre mare și ne vom începe lunga că lă torie spre
casă .
În seara asta, Ragnar a dat un ultim festin pentru toți ră zboinicii
noștri înainte ca armata să se desființeze.
— Tată l va dori să se asigure că fiecare om apreciază pe deplin
gloria și comoara pe care puternicul lor rege de ră zboi le-a câ știgat
pentru ei, a explicat Ivar.
Era nevoie de o locație potrivită - una în care toți să se poată aduna
și Ragnar să se poată adresa întregii armate și să fie auzit. Am
sugerat, prin Hastein, vechea arenă romană . Ragnar a fost mulțumit
de site. A crezut că îi va servi bine nevoile. Se potrivea și cu planurile
mele – ale mele și ale lui Hastein. La urma urmei, arena fusese
construită cu scopul de a vedea bă rbații luptă pâ nă la moarte.
O platformă largă și ridicată trecea pe o parte a arenei. Genevieve o
numese o scenă . Ea îmi spusese că pe vremea romanilor, uneori se
jucau povești pentru locuitori. A fost un lucru pe care mi-a fost greu
să -l înțeleg. Poveștile erau de spus. Sunetul vocii povestitorului,
cuvintele sale și priceperea skaldului de a crea imagini pe care
fiecare ascultă tor le putea imagina în propria sa minte era ceea ce
dă dea poveștilor puterea lor. Ar pă rea nedemn și slab să ai bă rbați
să stea în fața ta, pozâ nd și prefă câ ndu-se, în schimb.
Platforma s-a dovedit totuși convenabilă pentru să rbă toarea lui
Ragnar. De-a lungul ei fuseseră așezate mese lungi și toți că peteniile
armatei, că pitanul fiecă rui vas, erau așezați acolo. În jurul lor ardeau
torțe, astfel încâ t să poată fi vizibile pentru toți. Snorre era printre
ei, spre capă tul din stâ nga scenei. Stig și Svein, cei doi că pitani care l-
au urmat pe Hastein, erau așezați în apropiere.
Restul armatei s-a adunat în jurul incendiilor s-a împră știat pe
podeaua arenei. Noi , membrii echipajului lui Pescă rușului și
ră zboinicii de pe celelalte două nave ale lui Hastein, aveam un loc
chiar în fața centrului platformei. Torvald revendicase devreme, la
îndrumarea lui Hastein.
Ultima adresă a lui Ragnar că tre bă rbați continuase de ceva vreme.
Înaintea lui, vorbiseră și alți că petenii mai mici. Am încetat să mai
ascult de mult. Îmi aminteam ultimele mele ore cu Genevieve. În
timp ce mă gâ ndeam la ea și la ceea ce împă rtă șisem, țineam în
mâ nă o cruce mică de aur, montată pe un lanț subțire din același
metal. Mi-o dă duse câ nd ne-am despă rțit.
— Îți doresc să ai acest simbol, spusese ea, luând-o de la gât și
apăsându-l în mâna mea. — Voi sper că ocazional, în anii până la
vino, te va face să-ți aduci aminte de mine.
N-aș avea nevoie de nimic care să mă ajute să -mi amintesc de
Genevieve. Nu aș uita-o niciodată .
Ș i eu îi fă cusem un cadou, deși pă rea să rac și ponosit în comparație
cu al ei. Pentru a înlocui crucea pe care mi-o dă duse, i-am dat crucea
mică , uzată și simplă de argint pe care o purtam la gâ tul meu pe o
curele de piele. Înainte de a i-l înmâ na, am folosit vâ rful pumnalului
meu pentru a sculpta simbolul în spatele crucii. În timp ce am fă cut-
o, mi-am amintit ultima dată câ nd mi-am folosit cuțitul pentru a face
această rună . L-am tă iat pe fața unui bă rbat pe care l-am ucis, ca
semn.
— Acest simbol, i-am spus, — este prima literă a mea numele în scrisul
poporului meu. Cand il vezi, amintește-ți de mine. Amintiți-vă de
această zi mai ales, dar și toate zilele pe care le-am împărtășit. O
amintire era ceea ce spusese că vrea de la mine. O amintire era tot ce
i-am putut oferi.
Ea a luat crucea și a întrebat: — Ce mai faci vii să porți asta? Este un
simbol al Dumnezeului meu, al fiului său, Iisus Hristos."
— Mama mea mi-a dat această cruce, în ziua în care ea a murit, i-am
spus. — Este din Irlanda, unde a fost ea născut. Ea mi-a spus că
purtarea lui s-ar putea să o provoace Dumnezeu, Dumnezeul tău, să
mă vegheze și să mă apere. eu dă-ți-o acum și speră că el va veghea
tu." Acum că nu mai pot, m-am gândit.
— Nu pot accepta asta, protestă Genevieve. "Tu ar trebui să-l păstrezi
ca să-ți amintești de mama ta.
— Amintirile mele despre mama mea trăiesc în inima mea, i-am spus,
— unde vor trăi și amintirile mele despre tine. eu doresc să-l ai, să-ți
amintești de mine.
Ragnar termină în sfâ rșit de vorbit. Mi-am pus lanțul la gâ t și am
bă gat crucea lui Genevieve în tunică . Acum era timpul să ne gâ ndim
la alte lucruri. Era timpul ca o datorie să fie plă tită .
Câ nd Ragnar s-a întors la locul să u de la masa centrală , Hastein a
mers în fața platformei.
În timp ce armata stă tea inactiv la Paris, așteptâ nd ca tributul să fie
livrat, el își ocupase timpul că utâ nd cele mai fine pâ nze, cele mai
bogate piei și cei mai buni producă tori de confecții pe care orașul
francez i-a oferit. Purta ceva din noile sale finețe acum și pă rea
stră lucitor. Avusese chiar și o centură și o teacă noi, decorate cu
accesorii complicate din argint, create pentru sabia lui preferată .
Un articol pe care îl purta Hastein nu era nou.
În jurul brațului să u de sabie, purta o bandă groasă din aur solid -
inelul de jură mâ nt al unui zeu.
Am crezut că semă na mai mult cu un rege decâ t avea regele francilor
Charles și, cu siguranță , mai regal decâ t Ragnar. Ară ta ca un om care
fusese nă scut să poruncească ; unul în care alții ar avea încredere în
mod natural și ar dori să -l urmeze. În această noapte, el va încerca să
conducă inimile și mințile armatei.
— Aceasta este o oportunitate asemă nă toare pe care nu o vom mai
avea, îmi explicase el.
— Amintiți-vă , nu sunteți doar după Snorre. Toke este cel pe care
trebuie să -l distrugi în cele din urmă și este un om foarte periculos,
pentru că este un șef puternic pe care mulți îl respectă . În această
noapte, vom încerca să ucidem reputația lui Toke. Câ nd armata se va
desființa, ră zboinicii ei se vor ră spâ ndi pe ținuturile danezilor și nu
numai. Vrem ca toți să știe despre tră darea lui Toke și să poarte
povestea cu ei. Dacă avem succes, oriunde se aventurează
ră zboinicii din această armată , Toke va descoperi că are puțini
prieteni. Oamenii curajosi și onoare nu pot suporta compania unui
nimic. Va fi cunoscut pentru ceea ce este și îi va fi mult mai greu să -și
gă sească aliați.
Stâ nd acum la marginea din față a platformei, uitâ ndu-se peste
podeaua arenei și la fețele ră zboinicilor așezați acolo, Hastein își
ridică mâ inile pentru tă cere. — Eu sunt Hastein, a început el,
— Jarl peste ținuturile din jurul Limfjordului. Cei mai mulți dintre
voi îmi știți numele, dacă nu fața.
— Aceasta este o noapte de să rbă toare, așa cum ar trebui să fie.
Să rbă torim în această noapte pentru a onora ceea ce am realizat
împreună , pentru că mâ ine ne vom despă rți. Ne-am adunat și am
format această mare armată și am navigat spre țara dușmanilor
noștri, departe de siguranța caselor noastre. Am luptat aici
împreună și am câ știgat multe victorii. Dar i-am vă zut și pe mulți
dintre camarazii noștri gă sindu-și sfâ rșitul destinului aici. Privește
în jurul tă u și fii mâ ndru. Aceasta este o companie de ră zboinici care
au câ știgat glorie și onoare, care merită câ ntecele și poveștile care
vor fi spuse despre faptele noastre aici în anii urmă tori.
Arena a izbucnit în urale. Câ nd zgomotul a încetat, Hastein a
continuat.
— Ați auzit pe mulți că petenii și pe regele nostru de ră zboi, Ragnar,
însuși, lă udâ ndu-vă pentru ceea ce am fă cut aici, în țara francilor. Nu
pot spune cuvinte mai corecte despre tine, despre succesele armatei
noastre, decâ t cele spuse deja în această noapte. Deci nu voi incerca.
În schimb, lasă -mă să te distrez. Mă nâ ncă , bea și distrați-vă în timp
ce vă spun o poveste despre fapte curajoase și tră dare întunecată ,
despre ră zboinici îndră zneți și oameni ră i și lași - nu, nu bă rbați, mai
puțin decâ t atâ t: Nithings. Lasă -mă să fiu scaldul tă u în această
noapte și să te distrez în timp ce te ospă tați. Ș i așa și-a început
Hastein povestea: povestea lui Harald și Toke... si eu.
— Au fost odată doi frați, la fel de diferiți ca ziua și noaptea. Unul era
corect și curajos, un ră zboinic iubit și admirat de toți. Celă lalt era
întunecat și chinuitor. Era un nebun, temut de mulți.
— Tată l lor a fost un că petenie puternic, un conducă tor printre
danezi. Irlanda, Anglia, Frankia - toți tremurau de frică câ nd au
apă rut coră biile lui.
Ră zboinicii lui erau neră bdă tori câ nd bă tă lia se profila. Ș i să biile lor
fine îmbră cate în argint, curelele de sabie aurite și inelele din aur și
argint au dovedit priceperea și succesul lor.
Nu mi-am dat seama că Hastein poseda o asemenea abilitate ca
povestitor. I-a fă cut pe acești oameni să pară ca niște eroi de
odinioară . Dacă nu aș fi știut despre cine vorbește, nu mi-aș fi
recunoscut tată l și nici oamenii lui. Deși erau cu siguranță ră zboinici
îndră zneți, brațele de aur și argint și curele de sabie aurite nu
fuseseră ceva des întâ lnit în casa lungă a tată lui meu.
— Fiul frumos și-a însoțit tată l în multe raiduri îndepă rtate și
că lă torii îndră znețe, câ știgâ nd multe renume, a continuat Hastein.
— Era un fiu loial și un tovară ș curajos, iar tată l să u a avut încredere
în el și l-a iubit mai presus de toți ceilalți. Fiul întunecat, gelos și
supă rat de dragostea pe care tată l să u i-a ară tat-o fratelui să u, a
plecat de acasă pentru a-și că uta propria soartă și avere. În timp, el a
devenit un că petenie renumit în sine.
— Firele vieții tuturor oamenilor, chiar și a celor mai mari, mai
devreme sau mai tâ rziu sunt tă iate de Norne, că ci niciun om nu
tră iește veșnic. În timpul unui mare raid împotriva englezilor, într-o
luptă aprigă , șeful a fost doborâ t. Ș tiind că tată l să u era pe moarte,
frumosul fiu l-a adus acasă . Acolo, pe patul de moarte, că petenia și-a
împă rțit pă mâ nturile și comoara. Ș i i-a încredințat îngrijirea fiului
să u cel mai mic – unul care nu era încă suficient de mare pentru a-și
fi urmat tată l ca ră zboinic – fratelui să u frumos. — Învă țați-l bine, a
spus tată l lor pe moarte. — Ajută -l să devină un ră zboinic la fel de
bun și de renumit ca tine.
Am fost foarte mulțumit de felul în care Hastein spunea această
poveste. Mi-a plă cut mai ales felul în care a omis faptul că fusesem
un sclav în casa tată lui meu.
— Aici începe cu adevă rat această poveste
spuse Hastein. — Pentru că împă rțirea averilor că peteniei a dus la
fapte de curaj și de tră dare, vă voi spune despre această noapte.
Hastein fă cu o pauză și își întinse brațul în spatele lui. Cullain, care
stă tea ghemuit în spatele scaunului lui Hastein, se ridică și îi întinse
o ceașcă mare de argint plină cu bere. Hastein o scurse și îi dă du
paharul gol înapoi lui Cullain pentru a fi umplut înainte de a
continua.
— Dar mai întâ i, ar trebui să pun nume bă rbaților despre ale că ror
fapte vă spun. Că ci acești bă rbați nu sunt eroi antici, cunoscuți doar
în legende sau în câ ntecele câ ntate de scalzi. Aceștia sunt ră zboinici
care au umblat printre noi – pe care unii dintre voi poate că îi
cunoașteți sau poate că au luptat ală turi.
— Numele că peteniei era Hrorik, fiul lui Offa.
Unii dintre voi s-ar putea să -l amintească drept liderul primului
mare raid împotriva Dorestadului, câ nd acel oraș bogat a fost jefuit
și s-au câ știgat multe comori. Eu însumi l-am cunoscut bine pe
Hrorik și am luptat ală turi de el. Hrorik a murit la începutul acestui
an din cauza unei ră ni pe care a primit-o în timp ce lupta în Anglia.
Sus, pe platformă , Ragnar îl privea pe Hastein și se încruntă . Ivar,
aşezat lâ ngă el, avea un mic râ njet pe faţă . Deși Ragnar nu știa ce
intenționa Hastein, Hastein îi spusese lui Ivar planul nostru și îi
solicitase ajutorul pentru el.
— Fiul frumos, a continuat Hastein, — se numea Harald. Din nou, eu
însumi l-am cunoscut; unii dintre voi poate avea, de asemenea.
Îndemâ narea lui cu sabia a fost larg admirată . Ș i numele fratelui să u,
fiul întunecat, este Toke.
Îl urmă ream pe Snorre, care stă tea așezat pe platforma ridicată .
Pâ nă acum, stă tuse trâ ntit pe spate în scaun, râ zâ nd și vorbind cu
șeful de lâ ngă el. Nu dă duse seama de ceea ce spunea Hastein. Dar la
auzul numelui lui Toke, se ridică și începu să asculte, cu o expresie
nedumerită pe chip.
— Câ nd Toke a aflat de moartea tată lui să u...
Hrorik a fost, într-adevă r, tată l să u adoptiv – s-a întors în țara
danezilor pentru a descoperi ce moștenire îl aștepta. S-a înfuriat să
afle că Hrorik nu i-a lă sat nimic. Cele mai multe dintre pă mâ nturile
și comorile lui Hrorik trecuseră fiului să u Harald...
toate cu excepția unei mici moșii de pe Limfjord, în nordul Iutlandei,
pe care Hrorik i-a dat fiului să u mai mic, al că rui nume este Halfdan.
Încruntarea nedumerită a lui Ragnar se transformase pâ nă acum
într-o încruntă tură . S-a aplecat în față peste masă și i-a vorbit lui
Hastein cu o voce suficient de tare pentru a o duce acolo unde
stă team eu, chiar dincolo de marginea platformei. — Ce faci,
Hastein? Credeam că ai spus că intenționezi să distrezi armata cu o
poveste.
Hastein i-a ră spuns cu voce joasă : — Crezi că nu sunt distrați? Vom
vedea ce se va întâ mpla. Ce-i mai bun are să vină ."
Ragnar se aruncă pe spate în scaun, aruncâ nd o privire neliniștită
dintr-o parte în alta. — Mă distrez, i-a spus Ivar. Ignorâ ndu-i, a
continuat Hastein.
— L-am cunoscut pe Halfdan la începutul acestui an și l-am luat în
echipajul navei mele, Pescă rușului . Fratele să u, Harald, l-a învă țat
bine. Este un ră zboinic formidabil care a luptat bine aici, în Frankia,
ca parte a armatei noastre. Deși era un bă rbat tâ nă r, a câ știgat deja
multă renume. Însuși regele nostru de ră zboi l-a onorat pe Halfdan.
El poate fi mai cunoscut de voi, ră zboinicii acestei armate, sub
numele de Strongbow.
Tore, care stă tea la pă mâ nt lâ ngă Torvald, s-a uitat la mine. -
Povestea pe care o spune jarl-ul este despre tine, spuse el cu o voce
surprinsă .
— Intelegerea ta este la fel de iute ca întotdeauna, îi spuse Torvald.
— Există mai mult de o modalitate de a moșteni bogă ția și
pă mâ nturile, a spus Hastein. — Harald și Halfdan au că lă torit spre
nord, spre Limfjord, pentru a inspecta moșia pe care Halfdan a lă sat-
o tată l lor. Nu se așteptau la necazuri și erau însoțiți doar de câ țiva
dintre coliniile lui Harald. Toke i-a urmat acolo cu întregul să u alai
de ră zboinici. S-a gâ ndit să câ știge prin crimă moștenirea pe care
tată l să u adoptiv Hrorik nu i-a lă sat-o.
— Toke a lovit în secret în timpul nopții, sperâ nd, fă ră îndoială , să -i
omoare pe Harald și Halfdan în somn.
Dar tentativa lui lașă de crimă a eșuat. Ș i, deși depă șiți numeric,
Harald și Halfdan iar oamenii lor au învins atacul lui Toke și s-au
baricadat în casa lungă .
— Sperâ nd să îi protejeze pe cei care nu au avut nicio parte în luptă ,
Harald și-a asigurat o promisiune de la Toke că femeile, copiii și
stă pâ nii moșiei ar putea pă ră si casa lungă în siguranță înainte de
urmă torul asalt. Toke și-a jurat – și-a jurat onoarea – că nu vor fi
vă tă mați. Dar dacă se depune un jură mâ nt pe onoarea unui om care
nu are, este lipsit de sens.
În timp ce vorbea, Hastein fă cuse un pas înainte spre marginea
platformei. Acum a dat din cap spre mine și a spus: — Ar trebui să
auzi de la unul care era acolo cum Toke și-a onorat jură mâ ntul.
Spune-ne, Halfdan. Spune-le nobililor ră zboinici ai acestei armate ce
s-a întâ mplat câ nd femeile, copiii și sclavii au pă ră sit siguranța casei
lungi.
Hastein s-a aplecat și și-a întins brațul spre mine. Ne-am strâ ns
încheieturile și m-a tras pe platformă .
M-am întors și m-am uitat peste armata de ră zboinici așezați pe
podeaua luminată de foc a arenei, o mare de fețe care acum mă
priveau cu toții, și am spus, cu cea mai tare și mai clară voce pe care
am putut-o: — Îmi voi aminti. ce s-a întâ mplat în noaptea aceea
pentru tot restul vieții mele. L-am vă zut pe Toke pă șind în vizor. A
ținut o torță și a chemat femeile și copiii. I-a îndemnat să pă ră sească
casa lungă spunâ nd: — Vino în acest fel că tre lumină și siguranță . S-
au dus la el, avâ nd încredere în promisiunea pe care o fă cuse. Apoi,
câ nd toți au fost în afara orică rui ajutor pe care l-am putea oferi,
Toke le-a strigat oamenilor să i: — Ucideți-i pe toți! Nu poate fi
nimeni în viață care să spună povestea.
Murmure furioase au trecut pe podeaua arenei. — Aceasta este o
acuzație gravă pe care ați fă cut-o. spuse Hastein.
— Dar este adevă rat, i-am spus. — Ești un zeu.
Porți inelul de jură mâ nt. Lasă -mă să -l țin și voi jura pe el.
Hastein și-a strecurat inelul de aur de pe braț și l-a întins în fața lui,
a strâ ns pumnul și a spus: — Juri lui Thor, Dumnezeul jură mintelor
și al puterii și al onoarei, că spui adevă rul?
Mi-am strâ ns mâ na peste partea cealaltă a inelului și am ră spuns cu
o voce suficient de tare pentru a continua pe podeaua arenei. "Jur.
Îmi jur, pe acest inel neîntrerupt și pe onoarea mea, că tot ce spun
este adevă rat și că Thor însuși să mă omoare dacă mint. Toke și
oamenii lui au ucis femei, copii și robi nevinovați, după ce i-a jurat
fratelui meu, Harald, că vor fi în siguranță . Ș i mai sunt. După ce acea
faptă întunecată a fost să vâ rșită , Toke și oamenii să i au dat foc casei
lungi, că utâ nd să -i ardă de vii pe ră zboinicii pe care nu i-au putut cel
mai bine prin forța armelor.
— Am încercat să ne luptă m departe de casa lungă în flă că ri și să
ajungem la siguranța pă durii înconjură toare, dar odată ce am fost în
aer liber, eram prea puțini, iar ră zboinicii lui Toke prea mulți. Pâ nă
la urmă , am ră mas doar eu și Harald. Harald a murit tă ind o cale prin
ră zboinicii din jur, ca să pot scă pa. — Cineva trebuie să
supraviețuiască pentru a ne ră zbuna, mi-a spus el. Am supraviețuit.
Ș i am jurat că voi ră zbuna crimele comise în noaptea aceea.
Ragnar nu se mai putea abține. Împingâ ndu-și scaunul pe spate atâ t
de puternic încâ t acesta că zu cu un zgomot, se ridică și bă tu cu
pumnul în masă .
— Ce faci, Hastein? La ce te joci, cu treaba asta cu jură minte și
acuzații? Aceasta este o să rbă toare. Suntem aici pentru a să rbă tori
victoria armatei noastre. Acesta nu este un lucru.
Hastein mă avertizase că Ragnar va fi supă rat. Ivar fusese de acord.
— Această să rbă toare este ultima șansă a Tată lui de a le aminti
ră zboinicilor armatei noastre ceea ce conducerea sa a câ știgat
pentru ei. Nu îi va plă cea să le distragi atenția de la asta.
Hastein s-a întors că tre Ragnar și i-a spus: — Ai dreptate, Ragnar.
Acesta nu este un lucru. Ș i nu aduc un proces, nici Halfdan. Nu aici,
nu acum.
Întorcâ ndu-se înapoi la fețele întoarse ale armatei, pe care toți îi
priveau pâ nă acum cu atenție, Hastein spuse: — De ce vă spun asta,
camarazii mei? De ce ți-am spus această poveste în seara asta, una
care încă nu are sfâ rșit? Pentru că ați dovedit, prin faptele voastre
aici, în Frankia, că sunteți oameni curajoși și onorabili. Pentru tot
restul vieții tale, vei fi respectat și onorat pentru că ai luptat și ai
câ știgat aici.
— Dar există unul dintre voi, și poate mai mult de unul, care nu
merită acea onoare și respect. Unii nu merită să facă parte din
această companie de bă rbați. Ș tiind că Halfdan a scă pat în acea
noapte pe Limfjord, știind că un martor al tră dă rii sale a
supraviețuit, Toke l-a trimis pe unul dintre cei mai de încredere
adepți ai să i să -l gă sească pe Halfdan și să -l ucidă . A trimis un bă rbat
care îl ajutase să omoare femeile și copiii nevinovați sus pe Limfjord
și care îl ajutase să -l ucidă pe Harald și pe oamenii să i – un om care
avea la fel de mult de câ știgat prin tă cere pe tovară șul nostru
Halfdan, precum a fă cut-o însuși Toke.
— V-am spus această poveste, tovară șii mei de arme, pentru că
printre noi este un criminal – unul care este vinovat de
Niddingsvaark. Este timpul să -l dezvă lui, astfel încâ t toți cei de aici
să -l poată cunoaște pe el și pe stă pâ nul să u, Toke, așa cum sunt.
În timp ce Hastein rosti aceste ultime cuvinte, am coborâ t pe
platformă pâ nă am stat în fața locului unde stă tea Snorre.
— Te acuz, Snorre! Am strigat. — Ai fost acolo în noaptea aceea. Te
acuz de crimă pentru că l-ai ajutat pe Toke să -l omoare pe fratele
meu Harald și pe bă rbații lui, pe femeile și copiii și pe robii fermei.
Te acuz că te-ai ală turat acestei armate și că ai venit aici la Frankia,
nu pentru a te lupta cu dușmanii noștri, ci pentru a încerca să mă
ucizi. În noaptea asta te voi vedea plă tind.
Pentru câ teva clipe, a fost doar liniște. Nimeni din arenă nu a vorbit.
Snorre însuși pă rea uluit, de parcă nu era în stare să înțeleagă ce se
întâ mplase. Apoi și-a recă pă tat mintea. Cu un vuiet furios, a să rit în
picioare și a scos sabia din teacă . Într-o clipă , Stig și Svein au fost și
ei în picioare. Au apucat brațele lui Snorre, ră sucindu-le în spatele
lui și i-au smuls sabia din strâ nsă .
Ragnar, care era încă în picioare, i-a strigat lui Hastein: — Uite ce ai
fă cut! Ai uitat că le-am interzis ră zboinicilor noștri să se lupte câ t
timp suntem în Frankia?
— Armata se desființează mâ ine și vom naviga spre casă , i-a spus
Hastein. — Un duel în această noapte nu va face ră u.
— Ș i gâ ndește-te, pă rinte, a adă ugat Ivar, asta se va adă uga la
poveștile pe care oamenii le vor spune despre campania ta aici, în
Frankia. Va face să rbă toarea de ră mas bun pe care ați dat-o în
această seară una care va ră mâ ne mult timp în amintire.
În plus, ar trebui să te gâ ndești la ră zboinicii noștri, la ce și-ar dori.
Hastein a promis că va distra pe ei. Ce mai bun decâ t un spectacol
minunat de sâ nge și moarte?
Mă întorsesem pe platformă și mă stă team în fața lui Ragnar. — Nu
am fă cut asta pentru a te enerva, i-am spus. — Dar să aduc
ră zbunare celor care mi-au ucis fratele este soarta mea și nu mă voi
eschiva de ea. Mi-ai spus nu cu mult timp în urmă că îmi ești dator.
Vă cer asta acum în schimb.
Lasă -mă să mă lupt cu Snorre în noaptea asta.
— Ați plă nuit asta împreună , nu-i așa?
Voi trei, mâ râ i Ragnar. - Ai fost foarte neînțelept în această noapte,
tâ nă re Halfdan. Ați câ știgat multe câ nd ați câ știgat recunoștința lui
Ragnar Logbrod. Nu a fost un lucru care să fie aruncat atâ t de ușor.
În timp ce un alergă tor se ducea la nava lui Snorre pentru a-i lua
armele și armura - eu le adusesem pe ale mele la ospă ț, știind ce
avea să urmeze - ră zboinicii armatei noastre s-au mutat pe șirurile
de bă nci de piatră cu vedere la podeaua arenei. Judecâ nd după
volumul vocii și râ setele lor, spiritele lor erau ridicate.
Ivar avusese dreptate – cu siguranță erau distrați de perspectiva de
a urmă ri un duel.
Eu, pe de altă parte, mă simțeam din ce în ce mai nervos. Am sperat
că nu se vede. În neră bdarea mea de a da o lovitură împotriva lui
Toke, fă cusem oare o greșeală teribilă ? Ce mă fă cuse să cred că aș
putea cel mai bine Snorre într-un duel?
Torvald și Hastein erau cu mine, ajutâ ndu-mă să mă înarmez. Îmi
pusesem deja mâ nerul că ptușit și brynie de poștă , dar câ nd am ajuns
la câ rmă , Hastein m-a oprit.
— Încă nu, spuse el. — Greutatea sa îți va obosi gâ tul și umerii. Nu-l
puneți pâ nă nu aveți nevoie. Nu trebuie să -ți irosești nimic din forța.
Veți avea nevoie de toate. Un duel este diferit de orice alt fel de
luptă .
Remarcile lui Hastein trebuiau, fă ră îndoială , să fie de ajutor, dar
aveau efectul opus. Mi-a fost greață stomacul – dacă aș fi mâ ncat o
masă completă , sigur ar fi revenit – și mă simțeam amețit și mă
simțeam fă ră respirație. În ritmul ă sta, pâ nă la începutul duelul nu
aș mai putea merge, cu atâ t mai puțin să lupt.
— Te-ai mai luptat vreodată într-un duel? întrebă Torvald, privindu-
mă atent. Am clă tinat din cap.
— Hunh, a spus el. Apoi, după o clipă lungă , de parcă n-ar fi putut
gă si nimic altceva de spus, a adă ugat în cele din urmă : — Ei bine,
este bine să -l scoți pe primul din drum. M-am întrebat dacă se
gâ ndea că probabil va fi și ultimul meu.
— Amintiți-vă , rapiditatea este foarte importantă într-un duel, a
spus Hastein, continuâ nd cu sfatul să u îngrijoră tor. — Puține dueluri
durează mult. Spre deosebire de luptă , tu și adversarul tă u aveți
doar unul pe celă lalt de care să vă preocupați. Cel mai mic avantaj
poate să fie decisivă ; cea mai mică greșeală fatală . Nu îmi place să
folosesc cureaua de umă r de pe scutul meu atunci câ nd mă duel. Am
mai multă viteză și libertate de mișcare fă ră ea, deși în cele din urmă
este mai obositor.
Ivar se ridică . — Bună , puternice Strongbow,
el a spus. — Ești destul de discutat în armată în această noapte. Dacă
duelul merge bine, reputația ta se va face. Bineînțeles, dacă Snorre te
ucide, povestea frumoasă pe care Hastein și-a dat atâ t de multă
bă taie de cap nu va avea deloc finalul potrivit.
— Dar Hastein a lă sat afară unele pă rți ale poveștii? Ș i eu îl
cunoșteam pe Harald și știam de Hrorik. Acum că mă gâ ndesc puțin
la chestiune, nu-mi amintesc că Harald să fi menționat vreodată un
frate mai mic. Ș i Snorre le spune tuturor celor care vor asculta că
ești un sclav, sau cel puțin te-ai nă scut așa.
M-am întrebat dacă Hastein a prevă zut asta. Cu siguranță nu am
avut.
— Nu trebuie să faci nimic altceva acum, Ivar? întrebă Hastein.
Ivar l-a ignorat și a continuat. — Un sclav care devine un ră zboinic
faimos și care urmă rește un jură mâ nt de ră zbunare. Scalzii vor
adora această poveste – dacă nu se termină în seara asta.
Einar ni s-a ală turat. — Am vorbit cu niște ră zboinici care au
petrecut mult timp în orașul Dublin din Irlanda, a spus el. — Mulți
dintre ei pretind că l-am vă zut pe Snorre în luptă în dueluri înainte.
"Ce spun ei?" întrebă Hastein.
— Ei pariază pe el , a ră spuns el. A fost încurajator să aud. Ce altceva
ar putea face tovară șii mei pentru a-mi stimula moralul? — Se spune
că luptă cu un topor mare și că o mâ nuiește bine.
Hastein se încruntă . - Interesant, spuse el. Am crezut că alarmarea
este mai potrivită . — Cu siguranță are dimensiunea pentru a se
descurca cu unul și, cu brațele lui lungi, i-ar oferi destul de multă
întindere. Întorcâ ndu-se că tre mine, a întrebat: — Te-ai mai luptat
vreodată împotriva unui topor mă reț?
— Nu, am spus, clă tinâ nd din cap. Fusese arma preferată a tată lui
meu, dar câ nd Harald m-a antrenat, nu am lucrat niciodată cu
topoarele. Nu s-a luptat cu unul.
— Eu însumi nu am mai vă zut niciodată una folosită într-un duel, a
spus Hastein. — Pot fi arme mortale în luptă din cauza puterii mari a
loviturilor lor, dar cei mai mulți bă rbați le consideră mult mai lente
decâ t o sabie pentru a le folosi într-un duel. Dar Snorre este un om
mare. Dacă prinde securea aproape de capă tul mâ nerului ei, fii
deosebit de atent, că ci cu toată lungimea ei adă ugată la cea a
propriilor brațe, el va putea să te lovească dincolo de raza de acțiune
a sabiei tale. Ș i trebuie să fii foarte atent cum îi operi loviturile cu
scutul tă u. O mare topor de ră zboi poate spulbera cu ușurință una. A
tă cut pentru un moment, gâ ndire. — Te simți confortabil să lupți cu
o suliță ? el a intrebat.
În acest moment, singurul lucru cu care m-aș fi simțit confortabil să
lupt a fost arcul meu. Dar duelurile se duc corp la corp.
Am dat din cap. Harald mă antrenase să lupt cu o suliță .
— Bine, spuse Hastein. — Folosește unul în seara asta. Mă car cu o
suliță , îi poți egala raza de acțiune.
— Unii dintre oamenii lui Snorre ies deja pe furiș din arenă și merg
să -și pregă tească nava.
Einar s-a oferit voluntar. — Cred că sunt îngrijorați pentru siguranța
lor, indiferent de rezultatul acestui duel.
Jarl Hastein a fă cut o treabă bună în a spune povestea.
Torvald și-a bă tut mâ na pe umă rul meu.
— Există Snorre, mi-a spus el. "Este timpul."
Mi-am legat câ rma și mi-am luat sulița și scutul. Urmâ nd sfatul lui
Hastein, am scurtat cureaua scutului și am ascuns-o din drum.
Respiră , mi-am spus. Nu uita sa respiri.
Einar m-a strâ ns de umerii cu mâ inile lui și s-a uitat în ochii mei. —
Nu uita, prietene, a spus el. — Ai încredere în soartă .
Hastein a mers cu mine pe podeaua arenei. Lemn în plus fusese
aruncat pe focurile împră știate peste el. Ei ardeau acum, luminâ nd
terenul pe care Snorre și cu mine ne vom lupta.
Snorre aștepta în centru. M-am oprit la o distanță sigură . Nu existau
politețe care să fie respectate într-o luptă ca aceasta. Am fost aici să
ne ucidem unul pe altul.
— Acesta va fi un duel cu moartea! strigă Hastein cu o voce suficient
de tare pentru a putea auzi toți cei din arena. — Niciun sfert nu va fi
cerut, nici un sfert nu va fi dat. Pentru mine, el a murmurat: — Fie ca
norocul să fie cu tine, Halfdan. A fă cut semnul ciocanului cu pumnul
și a adă ugat: — Forță și onoare. Apoi s-a întors și a plecat.
— Acum suntem doar noi doi, bă iete,
spuse Snorre. "Doar tu si eu. Nu ai unde să fugi și nimeni să te ajute.
Ș i-a ridicat scutul și a început să se îndrepte spre mine.
A condus cu piciorul stâ ng, câ te un pas, ținâ ndu-și scutul centrat în
fața lui și toporul atâ rnâ nd lejer și ușor înclinat spre spate. Îl ținea
pâ nă la capă tul puțului, așa cum îi avertizase Hastein.
Care au fost slă biciunile lui? Era ochiul stâ ng orb, desigur. Asta era
evident. Dar și-a ținut capul înclinat ușor spre stâ nga pentru a
compensa, oferind ochiului drept un câ mp vizual mai centrat.
Totuși, era ceva cu care să lucrezi. Am început să mă întorc spre
stâ nga lui, întorcâ ndu-mă așa cum am fă cut-o în timp cu înaintarea
lui, pentru a-mi pă stra distanța față de el. Nu eram pregă tit să mă
simțim, să încerc să -l simt. Nu am știam câ t de repede își putea
balansa toporul.
Deodată , Snorre se aruncă înainte cu piciorul stâ ng, legă nâ ndu-și
toporul într-o buclă deasupra capului, așa cum a fă cut.
Am să rit înapoi suficient de mult încâ t i-a fost dor de mine. Apoi m-
am repezit înainte după ce securea lui a coborâ t pe lâ ngă mine,
ținâ ndu-mi scutul înclinat în fața pieptului, în timp ce înjunghiam cu
sulița piciorul lui stâ ng.
Am crezut că îi va lua mai mult timp să -și revină după o lovitură
ratată , dar mi-a blocat cu ușurință împingerea cu scutul să u și, în
același timp, folosind impulsul toporului, l-a biciuit într-o buclă
completă și l-a zdrobit de mine. scut.
Impactul aproape că mi-a scă pat strâ nsoarea din mâ nă . M-am gră bit
înapoi, aruncâ nd o privire în jos la fața scutului meu. Avea o tă ietură
adâ ncă pe față , chiar în stâ nga șefului de fier. Dacă o altă astfel de
lovitură a aterizat aproape de același loc, scâ ndurile s-ar rupe cu
siguranță .
Gura lui Snorre s-a ră sucit într-un zâ mbet sumbru – deși oricâ t de
cicatrice ar fi fost fața lui, ar fi putut fi un mâ râ it – și și-a reluat
înaintarea lentă și constantă . — Este diferit să te lupți bă rbat
împotriva bă rbatului, nu-i așa, bă iete? Nu e ca cu un arc. M-am uitat
repede în spatele meu și mi-am dat seama că încerca să mă
îndepă rteze spre unul dintre focuri.
Nu aș putea câ știga această luptă dacă aș ră mâ ne în defensivă .
Întorcâ ndu-mi strâ nsoarea suliței, mi-am alunecat mâ na mai în
spate de-a lungul tijei ei, mai aproape de fund, și mi-am ținut-o de
antebraț pentru a o sprijini. Lancea se simțea grea și incomodă ,
ținâ nd-o atâ t de departe de punctul de echilibru, dar aveam nevoie
de o rază suplimentară .
Am aruncat capul suliței spre fața lui Snorre într-o serie de lovituri
rapide, fă că toare. S-a oprit din înaintare și și-a ridicat ușor scutul,
dar nu a exagerat și nu mi-a dat nicio deschidere. Pur și simplu și-a
ridicat toporul, ținâ nd-o înclinat și gata și a așteptat să vadă ce voi
face în continuare.
El este mai experimentat decâ t mine, m-am gâ ndit.
Si arata. Snorre nu ară ta deloc speriat, nici mă car neliniștit. Inima
mea bă tea în piept. Am inspirat adâ nc și am lă sat-o să iasă încet. Ai
încredere în soartă , încrede-te în soartă , m-am gâ ndit, repetâ nd
cuvintele lui Einar în minte. Dacă soarta mea este să fiu un ucigaș –
să ră zbun moartea lui Harald și tră darea lui Toke – atunci soarta lui
Snorre va fi să moară din mâ inile mele în această noapte.
Trebuia să -l fac să se angajeze, într-un fel sau altul. Aveam nevoie ca
el să -și ridice scutul suficient pentru a-i bloca vederea doar pentru o
clipă sau să mă lovească în mine sau în sulița mea cu securea.
Oricare ar fi de ajuns.
Aveam nevoie de un fel de deschidere.
Deodată Snorre a scos un strigă t fă ră cuvinte – un truc vechi, dar
surprinză toare totuși – și s-a aruncat înainte așa cum fă cuse în
atacul inițial, ridicâ nd toporul pentru a lovi. Am să rit înapoi,
înjunghiâ ndu-l în fața cu sulița mea. De îndată ce am fă cut-o, mi-am
dat seama de greșeala mea și am încercat să -mi opresc lovirea și să -
mi smulg arma înapoi.
Câ nd Snorre a să rit să atace, de fapt nu și-a legă nat toporul – abia
după lovirea mea.
Pur și simplu fă cuse cu umă rul, tră gâ ndu-mă afară . Apoi, câ nd l-am
lovit în față , el a biciuit toporul, tă indu-mi sulița. Lama toporului a
ză ngă nit de priza de fier a vâ rfului suliței mele și a împins-o în jos,
dar nu a fă cut nicio pagubă . Dacă ar fi lovit arborele de lemn, l-ar fi
tă iat.
Dar acum eram dezechilibrat și arma nu era poziționată . Snorre s-a
aruncat din nou înainte, cu brațul înclinat, toporul gata în timp ce
mă împiedicam înapoi.
Nu m-am putut retrage în siguranță la fel de repede pe câ t încă rca el.
M-a avut în zona lui de ucidere. Securea lui s-a ridicat și, câ nd a
început să coboare, mi-am împins scutul în sus pentru a-l întâ lni,
încercâ nd să mă pregă tesc pentru lovitura pe care știam că va veni.
Lama toporului a zdrobit scâ ndurile deja deteriorate, ratâ ndu-mi de
aproape încheietura mâ inii și împingâ ndu-mă cu așchii. Snorre și-a
smuls toporul într-o parte, încercâ nd să zvâ cnească din strâ nsoarea
mea. În ochi îi stră luci o privire triumfă toare.
L-am lă sat să aibă . L-am lă sat să scoată scutul ruinat din mâ nă și să -l
arunce deoparte. În timp ce a fă cut el, m-am împins puternic cu
sulița, înjunghiâ nd vâ rful ei lung prin piciorul lui stâ ng și în pă mâ nt.
El a țipat. Semă na mai mult cu urletul unei fiare ră nite decâ t cu
vocea unui om. Majoritatea bă rbaților ar fi că zut – lama lată și
ascuțită a suliței tă iase osul și tendonul, aproape tă indu-i partea din
față a piciorului.
Dar Snorre a ră mas cumva în picioare și s-a zbă tut să lbatic spre
mine cu scutul să u. Janta m-a prins în față . Apă ră toarea pentru nas
de la câ rma mea a oprit cea mai gravă lovitură , dar marginea
scutului lui mi-a tă iat fruntea și obrazul, iar sâ ngele care a țâ șnit din
ră ni mi-a intrat în ochi, așa că nu am putut să vă d. Uimit de impact,
m-am clă tinat înapoi, eliberâ ndu-mi strâ nsoarea pe suliță și
ștergâ ndu-mi frenetic ochii cu ambele mâ ini pentru a le cură ța. Apoi
mi-am adus aminte de secure.
Snorre mi-a scuturat scutul ruinat și mi-a aruncat o lovitură joasă ,
puternică și dezechilibră în picioare. M-am aruncat pe spate. În timp
ce toporul a strigat în fața mea, am lovit pă mâ ntul, m-am rostogolit
și m-am gră bit înapoi în picioare.
Snorre și-a aruncat propriul scut, eliberâ nd o mâ nă și a folosit-o
pentru a-și smulge sulița din piciorul lui. A mormă it de durere câ nd
a fă cut-o și sâ ngele a țâ șnit din rana că scată . Din nou m-am mirat că
nu a că zut. Apoi, folosindu-mi sulița ca pe un toiag pentru a-l ajuta să
se echilibreze, a început să hohotească spre mine.
Scuturâ nd din cap pentru a-l limpezi, m-am mai retras câ țiva pași,
pă strâ ndu-mă în siguranță în raza lui. M-aș putea mișca mult mai
repede decâ t el acum. Snorre s-a oprit și s-a rezemat de suliță ,
gâ fâ ind și privindu-mă .
Timpul era de partea mea acum. Snorre a fost grav ră nit și avea să
devină mai slab. Dacă nu am fă cut o greșeală gravă , el era al meu.
Mi-am scos sabia din teacă și mi-am tras pumnalul cu mâ na stâ ngă .
Era pumnalul pe care mi-l dă duse Harald în noaptea în care murise.
— Snorre, am spus, — acum suntem doar noi. Doar tu si eu. De la
bă rbat la bă rbat. Nu este ca și cum te-ai lupta cu o mulțime de
oameni ai lui Toke pentru a te susține, nu-i așa? Nu este ca și cum ai
ucide femei și copii. Nu există unde să poți fugi și nimeni care să te
ajute. Am de gâ nd să te omor, Snorre. Ș i tu ești doar primul. Într-o zi,
îl voi ucide și pe Toke.
Orice ar fi fost Snorre, nu era un laș.
A încercat să înainteze să mă întâ lnească , ținâ nd strâ ns tija suliței în
mâ na stâ ngă , folosindu-l pentru a-și lua greutatea de pe piciorul
mutilat. A schimbat atitudinea lui, așa că piciorul drept era în față ,
susținâ nd cea mai mare parte a greută ții sale, în timp ce își tâ ra
piciorul ră nit în spate, lă sâ nd o dâ ră largă de sâ nge. Lă să mâ nerul
lung al toporului să alunece în jos prin mâ na lui, pâ nă câ nd îl apucă
înecat sus pe ax, deasupra centrului. Era o prindere mult mai
puternică , una care ar permite lovituri mai scurte și mai rapide, deși
mai puțin puternice.
L-am lă sat să se apropie, fă câ ndu-l să -și consume puterile. Nu mai
avea mult. Durerea și sâ ngele care ieșea din picior îl scurgeau, ca apa
care se scurge dintr-un strat de apă perforat.
Câ nd a ajuns în raza de lovitură , am fă cut un pas în stâ nga lui și l-am
înconjurat repede. În timp ce încerca să pivoteze și să mă urmeze, și-
a pus greutate pe piciorul ră nit și a gâ fâ it. L-am vă zut pierzâ ndu-și
pe moment echilibrul. M-am repezit înă untru și mi-am îndreptat
vâ rful sabiei spre fața lui, să vă d ce avea să facă . A smucit lateral axul
suliței, lovind lama sabiei deoparte.
Era ceva cu care puteam lucra. Am dansat înainte și înapoi în fața lui,
fă câ ndu-mă în stâ nga și în dreapta. Snorre mă privea, sprijinindu-se
de suliță , ținâ nd-o în fața corpului ca un scut, așteptâ nd. Apoi i-am
aruncat din nou o pasă în față .
A fost un truc, o simulare. Încă o dată , a balansat axul suliței pe corp
pentru a bloca lama sabiei mele, dar nu era acolo. L-am tras înapoi,
apoi l-am trâ ntit din nou înainte într-o tă ietură rapidă care i-a lovit
mâ na acolo unde a strâ ns sulița, tă ind-o aproape în jumă tate.
— Asta a fost pentru Harald, am spus, dar mă mințeam pe Snorre și
pe mine însumi. Uciderea lui a fost pentru Harald. Tâ râ ndu-l afară ,
tă indu-l în bucă ți, fă câ ndu-l să simtă durere, a fost pentru mine. Am
vrut ca cineva să plă tească pentru tot ce am suferit.
Snorre respira greu. Se uită în jos la rana că scată din mâ nă , apoi lă să
sulița să cadă și își întinse brațele larg, expunâ ndu-și pieptul.
— Termină , spuse el.
Câ nd am pă șit spre el și mi-am ridicat sabia, el s-a aruncat înainte,
înfă șurâ ndu-și brațul ră nit în jurul meu și ridicâ nd toporul pentru a-
l îngropa în capul meu. Am prins lovitura cu sabia și am ținut
toporul deasupra noastră . - Acesta este pentru Harald, am repetat și
am înjunghiat lama lungă a pumnalului meu în gâ tul lui Snorre. M-
am dat înapoi, smulgâ ndu-mi cuțitul, așa cum am fă cut. Snorre
ră mase legă nâ ndu-se o clipă , apoi se lă să în genunchi. În timp ce mă
uitam, viața a dispă rut din singurul lui ochi bun și s-a ră sturnat
lateral pe pă mâ nt.
Hastein, Torvald și Einar au alergat spre mine pe podeaua nisipoasă
a arenei. Sus, în bă nci, ră zboinicii armatei noastre erau pe picioare,
scandâ nd — Strongbow, Strongbow!
— S-a terminat, a spus Hastein, câ nd a ajuns la mine și a privit în jos
la trupul lui Snorre.
— Nu, i-am spus, clă tinâ nd din cap. — Dar a început.

Lista de persoane
Stareța mă nă stirii de la Abația Sf. Genevieve din orașul franc Paris
unde locuiește Genevieve, fiica contelui Robert de Paris.
Bertrada
Soția lui Wulf, un că pitan de mare franc și negustor din orașul Ruda
sau Rouen.
Bjorn
Un șef viking care este unul dintre fiii lui Ironsides Ragnar Logbrod
și unul dintre liderii armatei daneze care atacă vestul Frankiei.
Charles
Rege al Regatului de Vest al Francilor, care corespunde aproximativ
ca teritoriu Franței moderne.
Clothilde
O femeie francă care este servitoarea personală a lui Genevieve, fiica
contelui Robert de Paris.
Clovis
Primul rege creștin al francilor, care a domnit între 486 și 511 d.Hr.
și a construit 325
THE STRONG OW SAGA Biserica Sf. Genevieve din Paris.
Cullain
Servitorul personal al lui Jarl Hastein, un fost că lugă r irlandez
capturat și înrobit în timpul unui raid viking în Irlanda.
Derdriu
O nobilă irlandeză capturată de șeful danez Hrorik într-un raid
asupra Irlandei, care a devenit sclavă în casa lui Hrorik și, ca
concubină a lui, i-a nă scut un fiu nelegitim pe nume Halfdan.
Drogo
Un ofițer de cavalerie franc; un fiu al contelui Robert și fratele lui
Genevieve.
Einar
Un ră zboinic din armata daneză , un pă durar priceput și un prieten al
lui Halfdan.
Genevieve
O tâ nă ră nobilă francă ; fiica contelui Robert de Paris.
Gunhild
A doua soție a șefului danez Hrorik și mama, printr-o că să torie
anterioară , a fiului adoptiv al lui Hrorik, Toke.
Gunthard Un servitor al Contelui Robert desemnat să escorteze
Genevieve, fiica Contelui Robert.
Halfdan
Fiul lui Hrorik, un șef danez, și al lui Derdriu, un sclav irlandez.
Harald
Fiul că peteniei daneze Hrorik de că tre prima sa soție; Fratele vitreg
al lui Halfdan.
Hastein
Un jarl danez care se împrietenește cu Halfdan și care este unul
dintre liderii armatei vikinge care atacă vestul Frankiei.
Horik
Regele danezilor.
Hrorik
Un șef danez, cunoscut sub numele de Strong-Axe; tată l lui Halfdan,
Harald și sora geamă nă a lui Harald, Sigrid, și tată l adoptiv al lui
Toke, fiul dintr-o că să torie anterioară a celei de-a doua soții a lui
Hrorik, Gunhild.
326
Drumul spre ră zbunare
Ivar cel
Un șef viking care este unul dintre fiii lui Boneless
Ragnar Logbrod și unul dintre liderii armatei daneze care atacă
vestul Frankiei.
Leonidas
Un tâ nă r ofițer de cavalerie franc; vă rul lui Genevieve și un nepot al
contelui Robert de Paris.
Ciudat
Un membru al echipajului pe nava lui Hastein, Pescă rușului și un
arcaș priceput.
Ragnar
Liderul de ră zboi al armatei daneze care atacă vestul Frankiei,
cunoscut sub porecla Logbrod sau — Pantalon pă ros.
Robert
Un nobil franc de rang înalt; contele care guvernează o serie de
orașe și pă mâ nturi din Regatul de Vest al francilor, inclusiv Parisul;
tată l lui Genevieve.
Sigrid
Fiica șefului danez Hrorik de că tre prima sa soție Helge; sora
geamă nă a lui Harald și sora vitregă a lui Halfdan.
Sforă ie
Un ră zboinic danez care este al doilea la comandă al șefului Toke.
Stenkil
Un ră zboinic danez; tovară șul unui om ucis de Halfdan.
Stig
Un adept al lui Jarl Hastein și că pitanul navei Șarpele .
Svein
Un adept al lui Jarl Hastein și că pitanul navei Lupul de mare .
Toke
Un șef danez care este fiul lui Gunhild prin prima ei că să torie, fiul
adoptiv al șefului danez Hrorik și ucigașul lui Harald, fratele vitreg al
lui Halfdan.
Tore
Un membru al echipajului pe nava lui Hastein, Pescă rușului și liderul
arcașilor din echipaj.
327
SAGA STRONGB OW Torvald
Câ rmaciul de pe nava lui Hastein, Pescărușul .
Wulf
Că pitanul unei nave comerciale france capturat de flota daneză .
328
¶
GLOSAR
berserks: Ră zboinici din societatea scandinavă care s-au fă cut
remarcați pentru înverșunarea lor excepțională și neînfricarea în
luptă și pentru dispozițiile lor capricioase și dificile în perioadele de
pace. Saga scandinave antice descriu uneori nebunii ca avâ nd
capacitatea supranaturală de a lua forma de urși sau lup sau de a-și
asuma puterile în luptă . Unii savanți moderni au sugerat că
ră zboinicii abia controlabili cunoscuți sub numele de berserks ar fi
putut suferi de boli mintale, posibil depresie maniacală sau
schizofrenie.
boss: Centrul de fier înă lțat pe partea din față a unui scut de lemn, la
care erau nituite scâ ndurile scutului, care asigura o protecție
suplimentară peste mâ nerul de pe partea din spate.
brynie: O că mașă de armură de poștă , fă cută din mii de inele mici de
fier sau oțel legate între ele într-o îmbră că minte flexibilă .
329
 THE STRONG OW SAGA Dorestad: un port franc și un centru
comercial situat în apropierea convergenței râ urilor Rin și Lek, în
zona care acum face parte din Ț ă rile de Jos.
Dorestad a fost unul dintre cele mai mari centre comerciale ale
Europei medievale timpurii.
fleching: Cele trei pene din spatele unei să geți, folosite pentru a-și
stabiliza zborul.
Frankia: Se mai numește și Francia; Ț ara francilor, care corespunde
în mare parte Franței moderne, Belgiei, Ț ă rilor de Jos și Germaniei
de Vest. Pâ nă în 845 d.Hr., decorul Drumului către răzbunare , fostul
Imperiu franc se împă rțise în trei regate: Regatul de Vest al francilor,
care corespunde aproximativ Franței moderne; Regatul Franc de
Est, care se întinde de la râ ul Rin spre est, prin ținuturile care
cuprind acum Germania modernă ; și Regatul Mijlociu de scurtă
durată , care se întindea de la Frisia în nord pâ nă la coasta
mediteraneană a Franței moderne și includea și pă rți din nordul
Italiei.
fylgja: Un spirit benefic care se atașează de o persoană și îi aduce
noroc. Unele erau vizibile și luau forma animalelor, reflectâ nd
adesea un anumit aspect al caracterului sau personalită ții omului pe
care îl urmă reau, cum ar fi un corb care simbolizează înțelepciunea
sau o ferocitate a lupului. Alții erau invizibili, dar în general erau
considerați a fi spirite pă zitoare feminine.
godi: Un preot în societatea scandinavă pă gâ nă de epocă vikingă .
Poziția de godi era de obicei deținută de un că petenie și, în mod
obișnuit, un godi nu numai că prezida festivalurile și sacrificiile
religioase, dar administra și jură mintele, care erau depuse pe un
metal mare inel, de obicei din fier sau aur.
greaves: armura, de obicei construită din plă ci curbate de oțel sau
bronz, purtată pentru a proteja piciorul inferior de la genunchi pâ nă
la gleznă .
Hedeby: Cel mai mare oraș din Danemarca din secolul al IX-lea și un
important centru comercial din epoca vikingilor. Hedeby era situat
la baza peninsulei Iutlanda, pe partea sa de est, pe un fiord care se
întindea spre interior de coastă .
hnefatafl: — Masa Regelui, un joc de societate viking de capturare și
evaziune, în care un jucă tor începe în centrul tablei și încearcă să -și
mute regele la marginea exterioară , în timp ce celă lalt jucă tor
încearcă să blocheze evadarea regelui și să -l captureze. .
housecarl: Un ră zboinic în slujba unui că petenie sau a unui nobil.
jarl: Un șef de rang foarte înalt în societatea scandinavă de epocă
vikingă care a condus pe o mare suprafață de pă mâ nt în numele
regelui. Cuvâ ntul și conceptul — jarl este originea englezei — earl.
Jotunheim: În mitologia vikingă , tă râ mul muntos al giganților situat
între Midgard, casa pă mâ ntească a oamenilor și Asgard, regatul
zeilor.
Iulie: Să rbă toarea pă gâ nă germanică din mijlocul iernii, cunoscută în
Anglia sub numele de Yule.
Iutlanda: Peninsula care formează continentul Danemarcei moderne
și antice, numită după iute, unul dintre vechile triburi daneze.
Limfjord: Un fiord imens care traversează complet vâ rful de nord al
peninsulei Iutlanda, oferind un 331
THE STRONG OW SAGA trecerea protejată în timpul perioadei
vikinge între Marea Baltică și Marea Nordului.
nava lungă : nava lungă și îngustă folosită pentru ră zboi de că tre
popoarele din Scandinavia epocii vikingilor. Longships aveau pescaj
mici, permițâ ndu-le să fie plajate sau să că lă torească în susul
râ urilor și au fost proiectate pentru a fi propulsate rapid fie cu vele,
fie cu vâ sle. Uneori erau numite și nave-dragon, deoarece multe
nave lungi aveau capete sculptate de dragoni sau alte fiare care
împodobeau stâ lpul de la prova navei.
Niddingsvaark: Acte de infamie; actele dezonorante ale unui Nithing.
Niflheim: O vastă să lbă ticie de ză padă și gheață care, conform
mitologiei popoarelor vikinge, a existat în marele gol chiar înainte
de crearea pă mâ ntului. Niflheim este casa giganților de îngheț.
Nithing: De asemenea, Nidding; unul care nu este considerat pe
deplin uman pentru că nu are cinste.
nock: Crestă tura tă iată în spatele unei să geți, în care este plasată
coarda arcului pentru a o trage. De asemenea, crestă turile tă iate în
vâ rfurile membrelor unui arc, în care coarda arcului este fixată de
arc.
Norne: Trei surori stră vechi care, conform credinței pă gâ ne
scandinave, stă teau împreună la baza copacului lumii și țeseau
destinele tuturor oamenilor pe ră zboaiele lor.
Odin: Zeul scandinav al morții, ră zboiului, înțelepciunii și poeziei;
că petenia zeilor.
Ruda: Numele vikingului pentru Rouen, un oraș franc de lâ ngă gura
râ ului Sena.
332
Drumul spre ră zbunare
rune: alfabetul folosit pentru scrierea în vechile limbi scandinave și
germanice. Literele runice, compuse din combinații de linii simple,
drepte, erau ușor de sculptat în piatră sau lemn.
scara: O unitate de cavalerie francă . Fiecare scară era compusă din
mai multe unită ți mai mici numite cunei, fiecare numă râ nd de la
cincizeci la o sută de oameni.
skald: Un poet.
Lucru: O adunare regională desfă șurată periodic în ță rile scandinave
de epocă vikingă , unde cetă țenii unei zone puteau prezenta costume
pentru a fi decise prin vot, conform legii. Procesele auzite la Things
au dus la ceea ce a devenit, secole mai tâ rziu, în cultura engleză ,
conceptul de proces de că tre un juriu format din colegi.
Thor: Zeul scandinav pă gâ n al tunetului și al recoltelor fertile și al
jură mintelor, puterii și onoarei - virtuțile unui ră zboinic. Thor era
considerat cel mai puternic ră zboinic dintre zeii scandinavi.
Ciocanul lui Thor: O piesă comună de bijuterii din Epoca Vikingă ,
purtată ca amul noroc atâ t de bă rbați, câ t și de femei, reprezentâ nd
ciocanul magic care a fost arma preferată a zeului Thor.
thrall: Un sclav în societatea scandinavă de epocă vikingă .
Valhalla: — Sala Ucișilor, marea sală de să rbă toare a zeului Odin,
care a fost casa din lumea de apoi a ră zboinicilor curajoși în
mitologia scandinavă pă gâ nă .
Valchirii: Fecioare ră zboinice care l-au slujit pe zeul Odin și au
purtat ră zboinici că zuți în sala sa de să rbă toare, Valhalla, unde și-au
petrecut zilele luptă și nopțile ospă tâ nd.
333
THE STRONG OW SAGA wergild: Suma care trebuie plă tită pentru a
compensa pentru uciderea unui om.
Hristos Alb: Numele vikingilor pentru Dumnezeul creștin, considerat
a fi un termen derogatoriu care implică lașitate, pentru că și-a
permis să fie capturat și ucis fă ră a riposta împotriva ră pitorilor să i.
334
H¶
NOTE ISTORICE
Campania daneză împotriva francilor în care Halfdan devine un
ră zboinic cu drepturi depline și își câ știgă numele se bazează pe un
atac real viking în susul râ ului Sena în primă vara anului 845 d.Hr.,
care a fost descris în diferite surse france contemporane, inclusiv
mai multe analele întreţinute de diferite mă nă stiri france. Fiecare
dintre surse oferă detalii ușor diferite despre campanie, dar cei mai
mulți sunt de acord că flota vikingilor a ajuns pâ nă la Paris pe râ ul
Sena și toate raportează că Carol cel Chel, regele Regatului de Vest al
francilor, în cele din urmă a plă tit o sumă mare - descrisă într-un
cont ca a
— mită și un altul ca — tribut – pentru armata vikingă invadatoare,
pentru a o convinge să pă ră sească regatul să u.
335
SAGA STRONG OW Din compararea atentă a diferitelor surse
contemporane care conțin relată ri despre expediție, urmă toarele
detalii suplimentare despre campanie sunt probabil exacte: vikingii'
flota numă ra 120 de nave; Regele francilor Charles a ră spuns
atacului viking prin împă rțirea armatei sale, trimițâ nd o parte de
fiecare parte a râ ului Sena; iar vikingii au luptat și au învins
ră sună tor o parte din armata francă divizată .
După victoria lor, potrivit unor surse, vikingii au ucis 111 prizonieri
spâ nzurâ ndu-i.
După ce a învins armata francă , armata vikingă a capturat Parisul
într-un atac surpriză în dimineața de Paște. Suma pe care regele
Carol a plă tit-o armata vikingă pentru a-și pă ră si regatul a fost de
7.000 de lire de argint - o sumă incredibilă pentru acea perioadă .
Am folosit aceste fapte simple ca cadru pe care să construiesc
povestea în că rțile a doua și a treia din Saga Strongbow. Liderii
versiunii mele fictive a armatei vikingilor - Ragnar Logbrod, fiii să i
Ivar cel fă ră oase și Bjorn Ironsides și Hastein - se bazează toți pe
lideri vikingi reali din a doua jumă tate a secolului al IX-lea. O sursă
francă , Analele lui Xanten, îl identifică pe Ragnar drept liderul flotei
vikinge care a atacat Sena în 845 d.Hr. Am simțit că este plauzibil ca
într-o campanie atâ t de importantă , Ragnar ar fi putut foarte bine să
fie însoțit de faimosul să u 336 .
Drumul spre ră zbunare
fiii, Ivar și Bjorn, și Hastein ar fi putut participa și el, pentru că se
știe că Bjorn și Hastein au fă cut raid împreună cu alte ocazii.
Hastein – numit uneori Hastings în sursele engleze și france – pare
să fi fost în special un personaj plin de culoare. Se știe că a că pă tat
de mulți ani coasta atlantică din vestul Frankiei, în special Bretania.
Ș i împreună cu Bjorn Ironsides, și posibil cu Ivar, a condus un tur de
raiduri pe scară largă în Marea Mediterană care a durat din 859
d.Hr. pâ nă în 862. La fel ca Hastein fictiv care se împrietenește cu
Halfdan în Saga Strongbow, se știe că i-a plă cut să folosească
stratageme inteligente. pentru a câ știga victoria asupra dușmanilor
să i.
Genevieve, tâ nă ra nobilă francă care este capturată de Halfdan, este
un personaj fictiv, la fel ca și Halfdan însuși. Cu toate acestea, tată l ei,
contele Robert, se bazează pe un adevă rat lider franc.
Robert cel Puternic a fost un nobil foarte puternic din vestul
Frankiei, care a condus ca conte peste un numă r de orașe, inclusiv
Angers, Blois, Tours, Autun, Auxere, Nevers și, conform cel puțin
unei surse, Paris. Contele Robert a fost ucis în lupta cu o forță de
raiders vikingi în anul 866 d.Hr., dar unul dintre fiii să i, Odo, este un
venerat erou francez care, în calitate de Conte de Paris, a condus
apă rarea cu succes a orașului împotriva unui asediu de un an de
că tre o armată vikingă din 885 pâ nă la 886 d.Hr.
337
SAGA STRONG OW În timpul Republicii Romane tâ rzii și al
Imperiului Roman, Paris a fost un oraș înfloritor, unul dintre
centrele culturale și comerciale ale provinciei romane Galia. Orașul
roman a fost construit pe malul stâ ng (sud) al râ ului Sena, pe vâ rful
și laturile dealului mare care mai tâ rziu a ajuns să fie cunoscut sub
numele de Muntele Sf. Genevieve. Insula mare din Sena, cunoscută
acum sub numele de Ile de la Cité, pare să fi gă zduit inițial un fel de
cartier general administrativ regional roman și posibil militar. În
jurul anului 280 d.Hr., după o perioadă de raiduri barbare care a
cuprins Galia, insula a fost fortificată cu un zid în jurul perimetrului
să u.
Deși orașul a scă zut în populație și importanță în perioada în care
vastul imperiu al Romei se pră bușise, după ce francii au cucerit Galia
și regele franc Clovis s-a convertit la creștinism, Parisul și-a
recă pă tat o parte din gloria de odinioară . A fost capitala Frankiei în
perioada în care francii au fost conduși de dinastia merovingiană ,
din aproximativ 486 d.Hr. pâ nă în 752, iar în timpul perioadei
merovingiene, se estimează că populația sa a ajuns pâ nă la 20.000
de locuitori. Cu toate acestea, regii franci ai dinastiei carolingiene,
care a început în anul 752 d.Hr., nu au folosit Parisul ca capitală , iar
în urmă toarea sută de ani dimensiunea și importanța orașului au
scă zut din nou.
338
Drumul spre ră zbunare
Pâ nă în anul 845 d.Hr., Paris ar fi avut încă o asemă nare puternică cu
precesorul să u din epoca romană . Pe lâ ngă numeroasele clă diri și
case mai mici din perioada romană , marele forum, centrul orică rui
oraș roman, încă mai exista, deși se pare că unele dintre structurile
sale de nivel superior fuseseră demontate pentru a oferi o sursă de
piatră pentru proiectele de construcție ulterioare, incluzâ nd
eventual zidul de apă rare din jurul Ile de la Cité. Arena, una dintre
cele mai mari din afara Romei, mai exista și ea. De fapt, cele mai
scă zute niveluri pot fi vă zute și astă zi la Paris. Ca și în cazul
forumului, pâ nă în secolul al IX-lea, nivelurile superioare ale arenei
au fost demontate pentru a oferi o sursă de piatră pentru alte
structuri, dar se știe că arena a fost parțial restaurată în jurul anului
577 d.Hr. de regele franc Chilperic I. , care l-a folosit ca site pentru
curse de cai. Marea clă dire din epoca romană , cunoscută acum sub
numele de bă ile Cluny, care în epoca romană gă zduia o baie publică
masivă romană pe versantul nordic inferior al Muntelui Sf.
Genevieve, se află și astă zi într-o stare de conservare remarcabilă . A
fost folosit ca palat regal în epoca merovingiană .
Cu toate acestea, francii și-au pus propria ștampilă asupra Parisului
pâ nă în 845 d.Hr. și este posibil să identifică m unele dintre clă dirile
perioadei pe care le-ar fi întâ lnit armata vikingă . După conversia la
339
SAGA STRONGB OW Creștinismul în anul 508 d.Hr., regele Clovis a
construit o biserică mare de piatră pe vâ rful Muntelui Sf. Genevieve.
Pâ nă în 845 d.Hr., a devenit centrul unei mă nă stiri, Abația Sf.
Genevieve. În mod similar, Biserica Sf. Germain de Prés, construită
în anul 542 d.Hr. la baza muntelui Sf. Genevieve, lâ ngă malurile
Senei, pâ nă în anul 845 d.Hr. devenise centrul unei mă nă stiri mari și
bogate, Abația Sf.
Germain. Abația Sf. Denis a fost o altă mă nă stire mare și importantă
situată la Paris la mijlocul secolului al IX-lea. Orașul și peisajul rural
din jur conțineau și o serie de alte biserici și mă nă stiri mai mici
construite de franci. Deoarece orașul nu a vă zut ră zboi sau a fost
jefuit de câ teva sute de ani, Parisul a fost fă ră îndoială un premiu
foarte bogat câ nd armata vikingă l-a capturat în anul 845 d.Hr.
Descrierea mea din această carte a bă tă liei dintre armatele vikinge
și france, care a avut loc atunci câ nd flota vikingă s-a mutat în sus
din Rouen, este în întregime o operă de ficțiune, deoarece nu se
cunosc detalii despre bă tă lia reală . Cu toate acestea, mi-am bazat
descrierile mele ale tacticilor folosite de ambele pă rți pe descrierile
diferitelor bă tă lii și înfruntă ri ale perioadei. Se știe că vikingii, de
exemplu, au folosit adesea focul de tir cu arcul, iar formația pe care o
folosește Ragnar în Drumul către răzbunare se bazează vag pe 340 .
Drumul spre ră zbunare
descrieri ale formațiunii folosite de regele norvegian Harald
Hardrada împotriva unei armate engleze care conținea o forță mare
de cavalerie în bă tă lia de la Stamford Bridge din 1066 d.Hr. În mod
similar, descrierea mea a forței france ca fiind compusă în întregime
din trupe că lare se bazează pe faptul că că pâ nă la mijlocul secolului
al IX-lea, francii ajunseseră să se bazeze din ce în ce mai mult pe
cavalerie atunci câ nd manevrau pe câ mp.
Bretonii, care joacă un rol major în relatarea mea fictivă a bă tă liei,
au fost un popor de origine predominant celtică , care locuia în zona
Franței de-a lungul coastei sudice a Atlanticului, cunoscută sub
numele de Bretania. Deși nu erau franci, pâ nă în secolul al IX-lea,
bretonii deveniseră oarecum fă ră tragere de inimă supuși ai
imperiului franc și, ca atare, li sa cerut, ocazional, să contribuie cu
trupe pentru a lupta pentru regele din vestul Frankiei. Bretonii s-au
fă cut remarcați pentru că sunt ră zboinici că lare pricepuți, care au
luptat protejați de armuri relativ grele, înarmați cu sulițe, sulițe și
să bii.
Se știe că după bă tă lie, armata vikingă a spâ nzurat 111 prizonieri
franci, deși nu au fost înregistrate descrieri detaliate ale acelei
acțiuni și motivele acesteia. Un istoric modern a sugerat că a fost un
act de teroare intenționată , un efort de a demoraliza restul armatei
france. O explicație mult mai probabilă este aceea că 341
THE STRONG OW SAGA spâ nzurarea în masă a fost un sacrificiu
religios. Se știe că vikingii au oferit sacrificii de animale zeilor lor și,
în ocazii mai rare, au sacrificat și victime umane. În cultura lor,
marile victorii au fost uneori marcate de să rbă tori religioase de
mulțumire zeilor, care includeau ofrande sacrificiale care erau
uneori atâ rnate de copaci.
O descriere din anul 1070 d.Hr. a practicilor de închinare de la
marele complex religios pă gâ n de la Uppsala în Suedia, de exemplu,
descrie sacrificii periodice uriașe în care oamenii, precum și
numeroase tipuri de animale, erau atâ rnate de copacii unui crâ ng
sacru care înconjura templu.
Cititorii care doresc să afle mai multe despre vikingi și franci, despre
cultura și istoria lor și despre lumea în care se desfă șoară Saga
Strongbow, sunt îndemnați să viziteze www.strongbowsaga.com, un
site web educațional dedicat vikingilor și vâ rstei lor.
342
AC ¶
CUNOAȘ TERE
Mulți oameni mi-au fost de mare ajutor în munca mea pe
Saga Strongbow, dar aș face-o
vreau să aduc mulțumirile mele speciale aici unora dintre cei care au
ajutat în diferite moduri cu această carte: agentul meu, Laura
Rennert, a că rei credință în acest proiect a contribuit la realizarea
lui; editorii mei, Susan Rich și Patricia Ocampo, ale că ror informații
și sugestii prețioase m-au ajutat să perfecționez povestirea (și
mulțumiri deosebit de speciale Patriciei, pentru că au întotdeauna
ră spunsuri la întrebă rile mele despre procesul uneori uluitor de a
crea că rți din cuvintele mele). ); prietenii mei scriitori Luc Reid, Tom
Pendergrass și Laura Beyers, pentru că au acționat ca cititori critici
și m-au ajutat să identific punctele slabe în 343
THE STRONGB OW SAGA povestea; lui Luc, de asemenea, pentru
proiectarea și întreținerea site-urilor web Strongbow Saga; Michael
Livingston, pentru ajutor neprețuit în gă sirea surselor franceze; și,
desigur, soția mea, Jeanette, pentru tot.
344
Despre autor
JUDSON ROBERTS aduce în saga Strongbow o cunoaștere extinsă ,
atent cultivată , despre istoria vikingilor din secolul al IX-lea.
De asemenea, se bazează pe o carieră distinsă în investigarea și
urmă rirea penală a infracțiunilor ca avocat și agent special.
Locuiește în Houston, Texas. Îl puteți vizita online și puteți afla mai
multe despre serial la www.judsonroberts.com.
Pentru mai multe informații despre vikingi și lumea lor, vizitați
www.strongbowsaga.com.
Vizitați www.AuthorTracker.com pentru informații exclusive despre
autorii dvs. HarperCollins preferați.
SAGA STRONGOW,
RĂZBOINUL VIKING
DRAGONI DIN MARE
credite
Tipografie de Alison Donalty
Arta jachetei © 2008 de Scott Irvine Design de jachetă de
Christopher Stengel
Drepturi de autor
SAGA STRONGOW, CARTEA A TREIA: Drumul spre ră zbunare.
Copyright © 2008 de că tre Judson Roberts. Toate drepturile
rezervate conform Convențiilor internaționale și panamericane
privind drepturile de autor. Prin plata taxelor solicitate, vi s-a
acordat dreptul neexclusiv, netransferabil de a accesa și de a citi
textul acestei că rți electronice pe ecran. Nicio parte a acestui text nu
poate fi reprodusă , transmisă , descă rcată , decompilată , inginerie
inversă sau stocată sau introdusă în orice sistem de stocare și
recuperare a informațiilor, sub nicio formă sau prin orice mijloace,
fie electronice sau mecanice, cunoscute acum sau în continuare.
inventat, fă ră permisiunea scrisă expresă a că rților electronice
HarperCollins.
Adobe Acrobat eBook Reader ianuarie 2009
ISBN 978-0-06-183811-8
10 9 8 7 6 5 4 3 2 1

Despre editor
Australia
HarperCollins Publishers (Australia) Pty. Ltd.
25 Ryde Road (PO Box 321)
Pymble, NSW 2073, Australia
http://www.harpercollinsebooks.com.au Canada
HarperCollins Publishers Ltd.
55 Avenue Road, Suite 2900
Toronto, ON, M5R, 3L2, Canada
http://www.harpercollinsebooks.ca Noua Zeelandă
HarperCollinsPublishers (Noua Zeelandă ) Limited PO Box 1
Auckland, Noua Zeelandă
http://www.harpercollins.co.nz Regatul Unit
HarperCollins Publishers Ltd.
77-85 Fulham Palace Road
Londra, W6 8JB, Marea Britanie
http://www.harpercollinsebooks.co.uk Statele Unite ale Americii
HarperCollins Publishers Inc.
10 East 53rd Street
New York, NY 10022
http://www.harpercollinsebooks.com