K

S  R s-a născut în 1952, în Illinois. A studiat

literatura la Universitatea din California. Ca scriitor, deși a
publicat nuvele încă din 1976, Kim Stanley Robinson și-a început
cu adevărat cariera în 1984, când au apărut The Wild Shore, primul
său roman, și The Novels of Philip K. Dick, teza de doctorat. Succesul
său se cristalizeazã în momentul publicării Trilogiei Marte, pentru
care a primit două Premii Hugo, două premii Locus și un premiu
Nebula.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
ROBINSON, KIM STANLEY
Aurora /Kim Stanley Robinson; trad. din lb. engleză: Gabriel Stoian. - București :
Nemira Publishing House, 2 019
ISBN print: 97 8-606-43-047 0-4
ISBN epub: 978-606-43-0558-9
ISBN mobi: 97 8-606-43-0559-6

I. Stoian, Gabriel (trad.)

821.111

Kim Stanley Robinson

AURORA
Copyright © 2016 by Kim Stanley Robinson
All rights reserved.

© ARMADA, 2019
ARMADA este un imprint al Grupului editorial
Coperta: Adnan VASILE
Redactor-șef: Marian COMAN
Redactor: Oana IONAȘCU
Lector: Ecaterina DERZSI
Tehnoredactor: Magda BITAY
Tehnoredactor ebooks: Mihai Eftimescu

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al
editorului, este strict interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului de autor.
 Cuprins

Despre autor
1 - Fata din nava stelară
2 - Uscat la orizont
3 - În vânt
4 - Reversie la medie
5 - Dor de casă
6 - Marea problemă
7 - Ce este acesta
Mulțumiri
Note
 1

FATA DIN NAVA STELARĂ

F
reya și tatăl ei fac o plimbare cu barca. Noul lor cămin se
află într-un bloc de apartamente cu vedere spre un doc din
golf, în vestul Lacului Lung. De doc sunt amarate câteva
ambarcațiuni cu vele pe care oamenii le pot scoate în larg
și, ca în fiecare după-amiază vântul bate puternic spre mal.
– De asta orașul este numit Fetch 1, spune Badim în timp ce se
duc să ia una dintre bărci. Întotdeauna prindem întețirea vântului
de după-amiază pe lac.
Așadar, după ce au verificat starea bărcii, trebuie să o împingă
de la marginea docului drept în vânt, iar Badim sare în ea în
ultima clipă, strângând vela până când barca se înclină, apoi o
îndreaptă spre cornișa mică, urmând curbura malului. Freya ține
cârma foarte ferm, după cum a învățat-o tatăl ei. Barca se apleacă
și pornește către versantul ce mărginește lacul, cât pe ce să se
izbească de el.
– Schimbăm direcția! strigă Badim, exact așa cum a spus că va
face.
Freya trage tare de cârmă și se apleacă pentru a se feri de ghiul 2
care se rotește deasupra lor, apoi fac o voltă în vânt în cealaltă
direcție, la capătul golfului. Micuța ambarcațiune nu se poate lăsa
purtată de vânt prea departe, precizează Badim, de aceea spune că
ambarcațiunea e o cadă de baie, dar cu afecțiune. E suficient de
mare pentru amândoi și are o singură velă, prinsă de un catarg
care fetei i se pare mai înalt decât lungimea bărcii.
Le trebuie câteva volte ca să iasă din micul golf și să ajungă pe
suprafața întinsă a lacului. De acolo pot vedea toată Nova Scotia:
un lac înconjurat de dealuri împădurite. Pot vedea până la capătul
îndepărtat al Lacului Lung, unde ceața subțire de după-amiază
estompează versantul. Copacii au îmbrăcat straie în culori
tomnatice, galben și oranj sau stacojiu, toate amestecându-se cu
verdele coniferelor. Cea mai frumoasă perioadă a anului, este de
părere Badim.
Pânza bărcii prinde vântul puternic ce suflă peste mijlocul
lacului, a cărui apă este albastră-argintie sub rafale. Se mută pe
punte în zona din care bate vântul, se apleacă în afară până când
echilibrează barca împotriva curentului. Badim știe să navigheze.
Schimbări rapide ale vântului, când trebuie să se aplece înăuntru
sau spre exterior; iar acum dansează cu vântul, după cum se
exprimă Badim.
– Sunt bun ca balast, spune el, făcând barca să se clatine când își
schimbă poziția. Uite, nu vrem să ținem catargul perfect vertical, ci
puțin înclinat sub vânt. Același lucru e valabil și pentru velă, nu
strânsă, ci desfăcută suficient ca vântul să o umfle cât mai bine.
Simți când totul e în poziția corectă.
– Uită-te la apă, acolo, Badim! Acolo e un val labă-de-pisică 3?
– Ai ochi ageri, exact asta e. Să ne pregătim pentru el, că o să ne
udăm!
Undele stârnite pe suprafața lacului se apropie rapid de ei și
când rafala care a stârnit laba-de-pisică îi lovește, barca se leagănă
puternic. Amândoi se lasă pe spate, iar ambarcațiunea înaintează
clipocind zgomotos, înfruntând valurile, și stârnește jerbe de stropi
asupra lor. Apa Lacului Lung are gust de paste, spune Badim.
După patruzeci de volte (Badim susține că ține socoteala, dar
spune asta cu un zâmbet care sugerează că nu este adevărat),
ajung cam la un kilometru în largul Lacului Lung. Este momentul
în care trebuie să întoarcă barca și să se lase purtați de vânt până
la doc. Întorc și, brusc, pare că vântul nu mai suflă defel: barca
înaintează încet și tăcut, pânza se umflă în față și spre lateral când
Badim eliberează scota, micuța cadă se leagănă, înaintând în
salturi, și pare să încetinească. Urmăresc coama valurilor trecând
pe lângă ei. Apa e mai albastră acum și pot vedea mai în adânc;
din când în când reușesc să zărească fundul lacului. Apa
clipocește, barca se clatină cu stângăcie și, una peste alta au
senzația că sunt supuși unor cazne grele, însă, ca prin farmec,
ajung în golful lor și, după felul în care trec prin dreptul altor
docuri și al cornișei, este evident că în acele momente gonesc
nebunește. Abia dacă au timp să vadă docul lor apropiindu-se
vertiginos, iar acum, în golf, pot să simtă din nou vântul pe la
urechi și să audă valurile care depășesc copastia bărcii, lăsând
dâre de spumă în carlingă.
– Oho! face Badim, în timp ce se apleacă în afară pentru a vedea
dincolo de pânza umflată a bărcii. Trebuia să vin spre doc cu
pânza pe cealaltă parte! Mă-ntreb dacă pot întoarce ca să trec pe
celălalt travers și să revenim corect.
Însă docul vine spre ei cu repeziciune.
– Mai avem timp? întreabă Freya.
– Nu! Bine, rămâi așa, ia cârma și ține-o așa cum este acum. Eu o
să mă duc la proră și o să sar pe ponton, după care prind barca
înainte ca tu să treci pe lângă mine! Stai cu capul aplecat, ca să nu
te lovească tangonul!
 Apoi se îndreaptă spre colțul pontonului. Freya se lasă jos pe
bancheta din carlingă și ține strâns cârma, iar barca se izbește de
ponton exact în momentul în care Badim își ia avânt, după care
rămâne întins pe scândurile ude. Se aude un zgomot puternic în
momentul în care tangonul se lovește de catarg și barca se înclină
transversal și se balansează, pânza flutură nebunește și tangonul,
eliberat din strânsoare, se mișcă haotic dintr-o parte în alta. Badim
se ridică cu greu în picioare și, de pe margine, se apleacă și apucă
botul bărcii. Tot ce trebuie să facă acum este să se lipească cu burta
de puntea pontonului și să reziste. Barca se clatină în vânt și se
răsucește, iar vela se rotește amețitor. Freya trebuie să se aplece pe
sub ea, însă, cum tangonul s-a desprins de catarg, ea se vede
nevoită să se arunce la podea pentru a nu fi lovită.
– Ai pățit ceva? întreabă Badim.
Fețele lor sunt la doar un metru depărtare una de alta, iar
expresia lui de disperare o face pe Freya să râdă.
– N-am nimic, îl asigură ea. Ce trebuie să fac?
– Vino la provă și sari pe ponton. Țin eu barca.
Lucru pe care trebuie să îl facă, deoarece ambarcațiunea încă se
lasă purtată de vânt, însă acum cu spatele, astfel că ar ajunge în
apa puțin adâncă. Oamenii de pe cornișă îi urmăresc.
Freya sare alături de el. Când aterizează, e cât pe ce să îl arunce
de pe ponton. El se sprijină cu un genunchi într-un tachet într-un
mod care i se pare dureros lui Freya și, într-adevăr, el strânge din
dinți. Ea se apleacă pentru a-l ajuta să aducă barca mai aproape de
ponton:
– Să nu-ți prinzi degetele! o atenționează el.
– Am grijă, spune ea.
– Poți să prinzi parâma de la pupă?
– Cred că da.
 El trage tare, aduce barca mai aproape, ea se apleacă mult și
apucă parâma care este petrecută printr-un inel metalic chiar în
capătul prorei. Trage de frânghie și o înfășoară în jurul tachetului
din colț, iar Badim o prinde și o ajută să o ancoreze mai bine.
Stau întinși pe ponton și se privesc în ochi.
– Ai stricat barca! spune Freya.
– Știu. Tu ești bine? întreabă el.
– Da. Dar tu?
– N-am nimic. Doar că sunt puțin stânjenit. Și va trebui să ajut la
repararea tangonului. Însă trebuie să spun că asta e veriga slabă.
– Mai putem ieși cu ea în larg?
– Da!
El o strânge în brațe și amândoi râd.
– Data viitoare o să ne descurcăm mai bine. Chestia e că trebuie
să ne întoarcem cu vela pe cealaltă parte a bărcii, ca să o putem
conduce spre latura docului, cu vântul ușor dintr-o parte, și să
prindem latura docului în timp ce încetinim în vânt. Trebuia să mă
gândesc la asta din capul locului.
– O să se supere Devi?
– Nu. Se va bucura că am rămas în viață. Dar va râde de mine. Și
ea știe cum să facă mai rezistentă joncțiunea dintre tangon și
catarg. De fapt, ar fi cazul să caut asta și să aflu cum se numește.
Sunt convins că are un nume.
– Toate au nume!
– Da, cred că ai dreptate.
– Și, dacă lucrul acela s-a stricat, cred că o să fie puțin supărată.
Badim nu i-a mai răspuns.

 Pentru a spune lucrurilor pe nume, mama ei este mereu furioasă.
Ascunde asta foarte bine față de majoritatea oamenilor, dar Freya
nu se lasă păcălită. Felul cum strânge buzele o trădează; pe de altă
parte, scoate mereu exclamații către sine, ca și cum oamenii nu ar
auzi-o. „Poftim?“ va adresa ea întrebarea podelei sau unui perete,
iar apoi va continua ca și cum nu ar fi scos nicio vorbă. Și se
enervează foarte iute, aproape instantaneu. Și felul în care se lasă
moale pe scaun seara, privind cu o expresie sumbră imaginile
venite dinspre Pământ.
– De ce te uiți? a întrebat-o Freya într-o seară.
– Nu știu, a spus mama ei. Cineva trebuie să facă asta.
– De ce?
Colțurile gurii mamei ei s-au strâns, după care ea și-a petrecut
un braț pe după umerii lui Freya, a inspirat adânc pe nas, apoi a
suspinat.
– Nu știu.
Apoi a început să tremure, ba chiar a dat să plângă, după care s-
a oprit. Nedumerită, Freya s-a uitat la ecranul pe care apăreau
siluete mici și preocupate. Devi și Freya, privind la ecranul pe care
apăreau imagini înfățișând viața de pe Pământ, cu zece ani în
urmă.

În această seară, Freya și Badim ajung acasă și intră valvârtej în
apartament.
– Am stricat barca! Am paradit-o!
– Articulația „gât-de-lebădă“, adaugă Badim, zâmbind scurt
spre Freya. Leagă tangonul de catarg, dar nu e prea rezistent.
Devi îi ascultă cu un aer distras și clatină din cap, ascultând
povestea lor nebunească. Mestecă salată în timp ce se uită la ecran.
După ce termină de înghițit, mușchii din spatele maxilarului
inferior îi rămân blocați.
– Bine că sunteți teferi, spune ea. Trebuie să mă întorc la muncă.
Se petrece ceva la laborator.
– Sunt convinsă că asta are un nume, spune Freya, cu un aer
afectat.
Deloc amuzată, Devi o măsoară din ochi, iar Freya se face mică.
Apoi Devi pleacă înapoi la laborator, iar Badim și Freya bat palma
și își fac de lucru în bucătărie ca să pregătească lapte cu cereale.
– Nu trebuia să spun chestia aia despre nume, zice Freya.
– Doar știi că mama ta e cam irascibilă, spune tatăl ei, ridicând
expresiv din sprâncene.
El nu este irascibil, lucru pe care Freya îl știe prea bine. Un
bărbat scund, rotofei, cu început de chelie, cu ochi blânzi ca de
câine și cu o voce groasă și plăcută, duioasă și binevoitoare.
Întotdeauna binevoitor, Badim e oricând aproape. Unul dintre cei
mai buni doctori ai navei. Freya își iubește tatăl, se agață de el ca
de o stâncă în timpul unei furtuni. Se prinde și acum de el. Iar el îi
ciufulește părul, la fel ca Devi, și îi spune, așa cum a mai făcut-o de
multe ori:
– Are multe răspunderi și îi vine greu să se gândească la alte
lucruri, să se destindă.
– Dar noi ne descurcăm bine, nu-i așa, Badim? Aproape c-am
ajuns.
– Da, aproape am ajuns.
– Și suntem bine.
– Da, sigur. Vom reuși.
– Și-atunci, de ce e Devi neliniștită?
Cu un zâmbet vag, Badim o privește în ochi.
 – Păi, după cum văd eu treaba, e vorba de două etape. În primul
rând, există lucruri care te îngrijorează. În al doilea rând, pe ea o
îngrijorează orice. Asta o ajută să aducă lucrurile la lumină și să le
analizeze, să le discute. Nu se pricepe prea bine să le ascundă.
Freya nu este prea convinsă de asta, deoarece nu mulți oameni
par să bage de seamă cât de irascibilă este Devi. În orice caz, se
pricepe să țină totul în sine.
Freya își spune părerea, iar Badim dă aprobator din cap.
– Bravo, ai dreptate! Se pricepe să rețină lucruri, sau să le ignore,
până la un anumit punct, apoi simte nevoia de a le scoate la
lumină, într-un fel sau altul. Toți suntem așa. Prin urmare, facem
parte din familie, ea are încredere în noi, ne iubește, așa că ne
permite să vedem care îi sunt adevăratele sentimente. Deci, trebuie
să o lăsăm să facă asta, să discute problemele, să spună ce simte și
să fie ceea ce este cu adevărat. Iar apoi poate merge mai departe.
Ceea ce este bine, pentru că avem nevoie de ea. Nu doar noi doi,
deși și noi avem nevoie de ea. Însă toată lumea are nevoie de ea.
– Toată lumea?
– Da. Avem nevoie de ea pentru că nava are nevoie de ea. Face o
pauză și oftează. De aceea e atât de furioasă.

Este joi, și astfel Freya se duce la locul de muncă al mamei, în loc
să își petreacă ziua la creșă, alături de copiii mici. Joia o ajută pe
Devi. Freya hrănește rațele și răstoarnă compostul, câteodată
înlocuiește bateriile și becurile, dacă sunt programate pentru
schimbare. Devi face tot felul de lucruri, ba chiar face totul.
Deseori, asta înseamnă să stea de vorbă cu oameni care lucrează
în biomedii sau la mașinăriile din coloana vertebrală, după care se
uită la ecrane alături de ei, apoi mai discută puțin. După ce
termină, o prinde pe Freya de mână și o trage după ea, la
următoarea întâlnire.
– Ce se întâmplă, Devi?
Un oftat adânc.
– Ți-am spus deja. Am început să pierdem din viteză cu câțiva
ani în urmă, iar asta modifică lucrurile din navă. Gravitația
noastră rezultă din faptul că nava se rotește în jurul coloanei
vertebrale, iar asta creează un efect Coriolis, o mică împingere în
spirală din lateral. Însă acum încetinim, și apare o altă forță,
aproape la fel ca efectul Coriolis, care îl traversează, astfel că este
redus. N-ai crede că asta contează prea mult, dar noi am văzut
aspecte pe care nimeni nu le-a anticipat. Au existat atât de multe
lucruri la care proiectanții nu s-au gândit, încât le-au lăsat ca să le
descoperim noi.
– Și asta e bine, nu?
Un râs scurt. Devi scoate mereu aceleași sunete: Freya le poate
rechema dacă vrea, dar asta doar uneori.
– Poate că da. Este bine dacă nu cumva este rău. Nu știm cum să
rezolvăm partea asta, trebuie să învățăm din mers. Probabil că
întotdeauna se întâmplă astfel. Însă ne aflăm în nava asta și ea este
tot ce avem, de aceea, trebuie să funcționeze. Și are o magnitudine
de douăsprezece ori mai mică decât a Pământului, iar asta creează
niște deosebiri la care proiectanții nu s-au gândit. Mai ții minte
care e treaba cu magnitudinea?
– De zece ori mai mare! Ori mai mică!
Își amintește la vreme, cât să o împiedice pe Devi să spună
același lucru.
– Așa este. Prin urmare, și de două ori mai mare înseamnă foarte
mult, corect? Darămite de douăsprezece ori, asta înseamnă
doisprezece de zero adăugați. Un trilion. Nu e un număr pe care să
ni-l putem imagina prea bine, pentru că e prea mare. Așadar, iată-
ne în acest obiect.
– Și el trebuie să funcționeze.
– Da. Îmi pare rău. N-ar trebui să te împovărez cu asemenea
lucruri. Nu vreau să te sperii.
– Nu sunt speriată.
– Foarte bine. Și totuși ar trebui să fii. Asta e problema mea.
– Dar spune-mi de ce.
– Nu vreau.
– Doar câteva cuvinte.
– Of, ți-am mai spus. Mereu e la fel. Tot ce există aici trebuie
reciclat într-un echilibru. E ca balansoarul de pe un teren de joacă.
Trebuie să existe un echilibru în mișcarea sus-jos între plante și
dioxidul de carbon din aer. Nu trebuie să le echilibrezi perfect, dar,
când o parte atinge solul, trebuie să le pui un fel de piciorușe care
să le susțină. Și există foarte multe balansoare, toate mergând cu
viteze diferite în sus și în jos. De aceea nu trebuie să existe niciun
moment, nici măcar accidental, când toate sunt jos în același timp.
Și atunci trebuie să cercetezi pentru a vedea dacă acest lucru este
pe cale să se întâmple, și dacă da, trebuie să modifici lucrurile ca
să nu se întâmple asta. Și capacitatea noastră de a ne da seama
cum să facem asta depinde de modele și, serios, situația este prea
complicată pentru a realiza un model.
Gândul acesta a făcut-o să se strâmbe.
– De aceea încercăm să facem totul treptat și să vedem ce se
întâmplă. Pentru că nu înțelegem cu adevărat.
Astăzi este vorba de alge. Multe alge sunt crescute în cuve mari
din sticlă. Freya le-a privit printr-un microscop. O sumedenie de
pete verzui. Devi spune că o parte dintre ele este amestecată în
mâncarea lor. Cresc carnea ca pe alge, în niște bazine mari, plate,
și obțin aproape la fel de multă hrană din acele bazine ca și de pe
câmpurile din biomediile fermelor. Asta e bine, pentru că acele
câmpuri pot suferi de boli ale animalelor sau din cauza altor
deficiențe. Însă și bazinele pot funcționa anapoda. Iar ei au nevoie
de ceva care să fie transformat în hrană. Dar bazinele sunt bune. Și
sunt multe care funcționează în ambele inele, toate ținute izolate
de celelalte. Așadar, sunt în siguranță.
Bazinele cu alge sunt verzi sau cafenii ori au o culoare cumva
între. Culorile depind de biomediu, deoarece liniile spectrale ale
luminii soarelui sunt altfel în fiecare biomediu. Freya adoră să
vadă culorile modificându-se când se deplasează de la un
biomediu la altul, de la o seră la alta, de la un laborator la altul.
Grâul este gălbui în stepă, galben în prerie. Algele din laboratoare
capătă diverse nuanțe de verde.
În laboratoarele pentru alge este cald și miroase a pâine. Cinci
pași pentru a face pâine. Cineva spune că în prezent se mănâncă
mai multă pâine, dar se obține mai puțină. Asta înseamnă cel
puțin o oră pentru a discuta pe acest subiect, iar Freya se așază
într-un colț al laboratorului pentru a picta cu acuarelele lăsate
special într-un colț al laboratorului, pentru ea și pentru orice alți
copii care ar putea veni în vizită.
Apoi sosește vremea să plece mai departe.
– Unde mergem?
– La minele de sare, spune apăsat Devi, știind că Freya se va
arăta încântată; pentru că se vor opri la lăptăria din apropierea
uzinei de tratare a deșeurilor, ca să ia niște înghețată.
– Cum va fi de data asta? întreabă Freya. Mai multă sare în
caramelul sărat?
– Da, mai multă sare în caramelul sărat.
 Aceasta este o oprire în care Devi poate deveni vizibil iritată.
Rezervorul de sare, fabrica de otrăvuri, apendicele, toaleta,
fundătura, cimitirul, puțul negru. Devi știe și nume mai urâte
pentru el, pe care le rostește în barbă, socotind din nou că nu o
aude nimeni. Nici măcar nenorocita de hazna!
Nici oamenii de acolo nu o agreează. În navă există prea multă
sare. În afară de oameni, nimic altceva nu vrea sare, iar oamenii
vor mai multă decât s-ar cuveni, însă ei sunt singurii care o pot
consuma fără să se îmbolnăvească. De aceea sunt nevoiți să
mănânce cât mai multă sare fără a depăși măsura, dar asta nu
ajută cu adevărat, deoarece este vorba doar de o buclă scurtă, iar
oamenii o vor excreta înapoi în sistem. Devi vrea mereu bucle
lungi. Totul trebuie să evolueze în bucle lungi, care să nu se
oprească. Să nu se acumuleze pe drum într-un apendice, într-o
hazna ridicolă, dezgustătoare și bolnăvicioasă, o mlaștină
mohorâtă, într-o hazna nenorocită. Câteodată, Devi se teme că va
cădea într-o asemenea mlaștină a deznădejdii. Freya îi promite că
o va scoate de acolo, dacă se va întâmpla așa ceva.
Așadar, nu le place clorul, creatinina și nici acidul hipuric.
Bacteriile pot consuma unele dintre aceste lucruri ca să le
transforme în altceva. Numai că acum bacteriile mor și nimeni nu
știe de ce. Iar Devi crede că nava duce lipsă de brom, lucru pe care
nu-l înțelege.
Și nu pot fixa azotul. De ce se descompune azotul atât de des?
Pentru că e greu de fixat! Ha-ha. Fosforul și sulful se comportă la
fel de rău. Chiar că au nevoie de bacterii pentru aceste substanțe.
Deci și gândacii trebuie să fie sănătoși. Chiar dacă ei nu sunt de
ajuns. Pentru ca toată lumea să fie sănătoasă, fiecare trebuie să fie
sănătos. Chiar și bacteriile. Nimeni nu e fericit decât dacă toți sunt
în siguranță. Dar nimic nu este în siguranță. Pentru Freya, asta
pare a fi o problemă. Anabaena variabilis este prietena noastră!
Ai nevoie de mașini, dar ai nevoie și de bacterii. Arzi lucrurile
până devin cenușă și hrănești bacteriile cu cenușă. Sunt prea mici
și nu pot fi văzute decât atunci când există miriade laolaltă. Atunci
arată ca mucegaiul de pe pâine. Ceea ce are rost, fiindcă
mucegaiul e un fel de bacterie. Nu dintre cele mai bune; în fine,
rele, dar bune. Oricum nu e bine să le mănânci. Devi nu vrea ca
Freya să mănânce pâine mucegăită, puah! Cine ar face așa ceva?
Poți obține două sute de litri de oxigen pe săptămână de la un
litru de alge în suspensie, dacă au lumină corespunzătoare. Doar
doi litri de alge produc suficient oxigen pentru o persoană. Dar la
bord sunt 2122 de oameni. De aceea au și alte metode pentru a
produce oxigen. Există oxigen păstrat în rezervoarele din pereții
navei. E rece ca gheața, dar rămâne lichid ca apa.
Sticlele cu alge au forma biomediilor lor. Deci sunt ca niște alge
într-o sticlă! Asta o face pe Devi să râdă scurt. Tot ce le trebuie este
un reciclostat mai bun. Algele au întotdeauna bacterii care trăiesc
cu ele, consumându-le pe măsură ce cresc. La fel e și cu oamenii,
dar altfel. Creșterea unui gram de Chlorella necesită un litru de
dioxid de carbon, obținându-se astfel 1,2 litri de oxigen. E bine
pentru Chlorella, dar fotosinteza algelor și respirația oamenilor nu
sunt în echilibru. Algele trebuie hrănite corect ca să ajungă între
opt și zece, acolo unde sunt oamenii. Gazele circulă încoace și
încolo, în oameni, afară din ei, în plante, afară din ele. Mănânci
plante, elimini plante, fertilizezi solul, crești plante, mănânci
plante. Toți și toate respiră și expiră unii în gurile celorlalți. Bucle
care se buclează. Balansoare care se balansează într-un șir mare,
dar ele nu pot ajunge jos sau sus toate odată și în același timp.
Chiar dacă ele sunt invizibile!
 Vacile de la fabrica de lapte au dimensiunile câinilor și Devi
spune că nu așa erau cândva. Sunt vaci inginerite. Dau lapte cât
vacile normale, care pe Pământ erau mari cât un karibu. Devi e
inginer, dar n-a inginerit niciodată vaci. Ea inginerește nava mai
mult decât animalele de pe navă.
Se crește varză, salată și sfeclă, puah! Și cartofi, cartofi dulci și
fasole, care sunt foarte bune pentru fixarea azotului, și grâu, orez,
roșii, igname, taro, tapioca și anghinare de Ierusalim, care nu e
nici anghinare, nici de la Ierusalim. Pentru că numele sunt ridicole.
Poți da orice nume la orice, dar asta nu schimbă lucrurile.

Devi este chemată de la una din întâlnirile obișnuite pentru a se
ocupa din nou de o urgență și, cum e una dintre zilele în care
Freya o însoțește, se vede nevoită să o ia cu sine.
Întâi merg al biroul ei să se uite la ecrane. Ce fel de urgență e
asta? Însă apoi pocnește din degete și se apucă să tasteze
nebunește, după care arată spre un ecran și se grăbesc spre unul
dintre pasajele dintre biomedii, cel dintre Stepe și Mongolia, care
se numește Marea Poartă a Kievului. În dimineața asta, tunelul
scurt și înalt dintre ușile care duc la ecluză e plin de oameni cu
scări și turnuri de schelă și culegători de cireșe.
Devi se alătură mulțimii de sub schelă, iar Badim apare ceva mai
târziu pentru a-i ține tovărășie lui Freya. Se uită cum un grup de
oameni urcă scările schelei, urmând-o pe Devi până pe tavanul
tunelului, exact aproape de cadrul ușii ecluzei. Câteva panouri de
acolo au fost scoase, iar acum Devi urcă în gaura creată prin
scoaterea panourilor, și dispare. Patru oameni o urmează în gaură.
Freya nu știa că tavanul nu reprezintă învelișul exterior al ecluzei,
și de aceea se uită curioasă.
– Ce fac acolo?
 – Acum, când încetinim, spune Badim, noua apăsare
contracarează forța Coriolis pe care o creează rotirea noastră și
apare un nou tip de presiune ori eliberare de presiune. Asta a creat
un soi de impediment în ușa ecluzei de aici și Devi crede că au
găsit despre ce e vorba. Și acum au urcat acolo ca să vadă dacă
Devi are dreptate.
– Și Devi o să repare nava?
– Ei, de fapt cred că toată echipa de ingineri va participa dacă
problema este acolo. Dar Devi a fost aceea care a detectat
posibilitatea asta.
– Deci rezolvă lucrurile gândindu-se la ele!
Asta e o replică preferată a familiei, un citat din spusele unor
rude mai în vârstă ale unui om de știință, pe vremea când el era
mic și repara aparate de radio.
– Da, exact! spune Badim zâmbind.
Șase ore mai târziu, după ce Badim și Freya au mers în Balcani
ca să mănânce de prânz în capătul sălii estice, echipa de
intervenție coboară din gaura din tavanul ecluzei și predă niște
echipamente, după care pune câțiva mici roboți mobili în coșuri
pentru a fi coborâți de schelă. Devi coboară scara ultima și strânge
mâinile tuturor. Problema a fost localizată și rezolvată cu unelte de
tăiat, ferăstraie și aparate de sudură. Numeroșii ani de acționare a
forței Coriolis au mutat ceva din locul său și, recent, contraforța
decelerației a readus acel ceva la loc, dar între timp restul ușii se
obișnuise cu acea deplasare. Totul se explică, deși asta nu spune
multe despre calitatea construcției și a asamblării navei. Urma să
verifice toate celelalte părți mobile care sunt la fel ca aceea stricată,
ca să se asigure că ușile ecluzei din Inelul B nu erau afectate în alte
locuri. În acest fel, motoarele nu vor mai fi suprasolicitate în
încercarea de a închide ușile când li se opune rezistență.
 Devi îi îmbrățișează pe Freya și pe Badim. Ca întotdeauna, pare
îngrijorată.
– Ți-e foame? o întreabă Badim.
– Da, spune ea. Și aș bea ceva.
– Bine că s-a rezolvat, remarcă Badim în drum spre casă.
– Asta-i clar! exclamă Devi cu un aer sumbru și clatină din cap.
Dacă ușile ecluzei s-ar bloca, nu știu ce ne-am face. Să-ți spun ceva,
nu sunt impresionată de oamenii care au construit chestia asta.
– Serios? Dacă te gândești bine, e o mașinărie grozavă.
– Dar ce design… Și se întâmplă un lucru după altul. Dintr-o
belea în alta. Sper că vom rezista până ajungem acolo.
– Treci pe modul decelerație, draga mea. Nu mai e mult.
Forța Coriolis este împingerea în lateral, pe care nu o simți.
Totuși, fie că o simți, fie că nu, ea împinge apa. De aceea, acum,
când apa este împinsă în lateral de decelerație, trebuie să se
pompeze apă către celelalte laturi ale biomediilor pentru ca ea să
ajungă acolo unde era înainte. Trebuie să înlocuiască forța în
moduri care de fapt nu prea funcționează bine în comparație cu ce
era înainte. Au planificat asta prin pomparea apei, dar nu au reușit
să compenseze impulsurile modificate din interiorul plantelor și se
pare că unor plante nu le place asta. A existat o mică împingere în
fiecare celulă care acum este modificată. Probabil că de aceea se
îmbolnăvesc plantele. E absurd, dar toate lucrurile sunt absurde.
Devi continuă și vorbește tot timpul cât își fac rondul.
– Nu forța Coriolis contează, ci efectele Coriolis. Ele nu au fost
luate în calcul decât pentru oameni, ca și cum oamenii ar fi
singurii care o simt!
– Dar cum de-au putut fi atât de proști? întreabă Freya.
– Exact! Poate că pereții celulelor vor rezista, ori poate nu-i
evident decât în cazul apei! Apa!
 – Pentru că apa se deplasează tot timpul.
– Exact! Apa curge la vale, apa alege calea minimei rezistențe. Și
acum avem o nouă vale.
– Cum de-au fost atât de proști?
În timp ce merg, Devi o prinde de umeri și o îmbrățișează.
– Iartă-mă, sunt îngrijorată.
– Și sunt multe lucruri care te îngrijorează.
– Întocmai, sunt. Dar nu trebuie să te împovărez cu ele.
– Vrei niște înghețată cu caramel sărat?
– Bineînțeles. N-ai cum să mă oprești. Nu mă poți opri nici cu
bombe cu fuziune care explodează de două ori pe secundă, vreme
de douăzeci de ani!
Iată cum încetinesc nava. Ca întotdeauna, râd de nebunia acestui
lucru. Din fericire, bombele sunt minuscule. Îl întâlnesc pe Badim la
fabrica de lapte și află că a apărut o nouă aromă pentru înghețată,
Napolitana, care combină trei arome.
Freya e derutată încercând să se gândească la asta.
– Badim, o să-mi placă?
El îi zâmbește.
– Cred că da.

După înghețata Napolitana, următoarea oprire a lui Devi:
laboratoarele pentru alge, minele de sare, uzina energetică,
atelierul de printare. Dacă totul va merge bine, vor alege un articol
care a apărut pe lista pieselor de schimb și vor trece prin
Amazonia spre Costa Rica, unde se află atelierul de printare, și vor
aranja ca unul dintre tipografi să tipărească partea care trebuie
schimbată, iar apoi vor merge în locul unde trebuie să fie piesa și
să pornească sistemul de rezervă, dacă există așa ceva, sau pur și
simplu să oprească ceva și să se grăbească pentru a scoate piesa
stricată și să o pună pe cea nouă. Roți dințate, filtre, tuburi,
supape, garnituri, arcuri, balamale. După ce termină și repornesc
sistemul, studiază piesa veche pentru a vedea cât de bine a rezistat
și unde s-a uzat; o vor fotografia și vor dicta diagnosticul în
evidențele navei și apoi vor duce piesa la camerele de reciclare,
care sunt alături de atelierul de printare, și vor da tipografilor mai
multe informații.
Asta se întâmplă când lucrurile merg bine. Dar de obicei nu totul
merge bine. Mai apare o chestiune de depanare, de a lua taurul de
coarne, de a-ți face curaj, de a face față și a spera, de a blestema
torpilele și de a încerca orice truc vechi, inclusiv găsirea soluției
inginerești, care înseamnă să lovești lucrurile cu un ciocan. În
zilele cu adevărat proaste, trebuie să spere că haznaua nu le va
cădea în cap! Trebuie să spere că nu vor sfârși ca niște animale
sălbatice, care să-și mănânce gunoaiele sau chiar copiii! Chipul și
glasul lui Devi pot fi foarte urâte când se confruntă cu asemenea
situații nefericite.

În bucătăria de acasă, chiar după zile proaste, Devi se poate
înveseli oarecum. Bea niște vin alb de-al lui Delwin, se prostește cu
Freya, ca și cum i-ar fi o soră mai mare. Freya nu are frați sau
surori, așa că nu poate fi sigură, dar cum este deja mai înaltă decât
Devi, are senzația că își imaginează cum ar fi să aibă o soră. O
soră care este mai mică, dar mai în vârstă.
Acum Devi stă așezată pe podeaua bucătăriei, sub chiuvetă, și îl
cheamă pe Badim să li se alăture pentru a juca Lingurile. Încântat,
Badim apare în ușă cu un pachet gros de cărți de tarot de
dimensiuni mari. Se așază, apoi împart cărțile și fiecare se apucă
să construiască din ele câte o casă în cele trei colțuri ale bucătăriei.
Le fac joase și groase, pentru a rezista atacurilor infame ale
celorlalți, adăugând cărți la anumite unghiuri, astfel încât ele să
nu stea cu fațadele spre ceilalți. Devi face întotdeauna casa ca pe o
barcă răsturnată cu fundul în sus și, cum de obicei câștigă, Badim
și Freya au început să îi imite stilul.
După ce termină de făcut casele din cărți de joc, aruncă pe rând
cu o lingură din material plastic spre construcțiile celorlalți.
Regula este să lanseze lingura prin îndoirea ei între mâini, apoi să
o elibereze pentru ca ea să se răsucească prin aer. Lingurile sunt
ușoare, de aceea căușul lor prinde aer, astfel că zboară la
întâmplare și arareori își ating ținta. Și așa, le aruncă, iar lingurile
descriu arce peste podea, luând-o într-o parte și alta – aruncare și
ratare, aruncare și ratare – iar la un moment dat, o lovitură, poc!
Dar, în cazul în care casa din cărți de joc a fost construită bine și
are noroc, va rezista loviturii, ori se va prăbuși doar parțial,
pierzând un meterez sau un parapet. Badim a găsit nume pentru
toate aceste caracteristici, iar asta o face pe Devi să râdă.
Când și când, o lovitură simplă face o casă să se năruiască total,
ceea ce dă naștere unor exclamații de uimire, după care izbucnesc
în râs. Deși câteodată o lovitură mortală face ca pe fața lui Devi să
apară o expresie urâtă. Dar de cele mai multe ori râde alături de
soțul și de copila ei și aruncă lingura când îi vine rândul, stând cu
buzele strânse de concentrare. Se reazemă de dulapuri, mulțumită
și obosită. Asta pot face Badim și Freya pentru ea. De acord,
deseori se înfurie, dar în astfel de momente poate încuia furia într-
o cutie lăuntrică și, pe de altă parte, furia ei este îndreptată în cea
mai mare măsură spre lucruri care depășesc puterea de cunoaștere
a lui Freya. Și Freya face tot ce se poate pentru ca lucrurile să
rămână așa.
 Apoi, într-o zi, unul dintre printere se strică, iar asta o face
imediat pe Devi să fie cuprinsă de o furie dublată de îngrijorare. În
afară de Freya, nimeni nu vede asta, pentru că toți sunt iritați,
speriați, așteptând ca ea să pună lucrurile în ordine. De aceea Devi
dă fuga la atelierul de printare, târând-o și pe Freya după ea,
vorbind prin căști și oprindu-se când și când în mijlocul discuției
pentru a pune palma peste micul microfon din fața gurii ca să
înjure tăios sau să spună „Stați o clipă!“ ca să poată vorbi cu
oamenii care se apropie de ea de pe cornișă. Alteori, își așază
mâna peste brațele lor pentru a-i liniști, iar ei se calmează, chiar
dacă pentru Freya este foarte limpede că Devi este foarte furioasă.
Însă ceilalți nu văd sau nu simt asta. Este ciudat să își închipuie că
Devi este o mincinoasă atât de pricepută.
La atelierul de printare, în micuța sală de discuții, s-au
îngrămădit o sumedenie de oameni, care se uită la ecrane și
analizează situația. Devi îi face semn lui Freya să se ducă în colțul
ei, cu pernuțe, vopsele și nenumărate componente de construit
depozitate în cutii, apoi se duce spre grupul de oameni și începe să
pună întrebări.
Imprimantele 3D sunt minunate. Ele pot face orice dorești. Mda,
nu pot face elemente chimice; asta e una dintre zicerile lui Devi,
ceea ce rămâne ceva misterios ca importanță pentru Freya. Însă
poți printa ADN și realiza bacterii. Poți printa o altă imprimantă.
Poți face toate piesele unei mici nave spațiale ca să zbori cu ea,
dacă ai chef. Nu ai nevoie decât de materia primă potrivită și de
planuri, iar în podelele și pereții navei există material, plus o
bibliotecă întreagă de designuri, care pot fi modificate oricum ai
dori. La bord există întregul tabel periodic, sau aproape, și se
reciclează tot ce se folosește, astfel că nu vor rămâne niciodată fără
materialele necesare. Până și ceea ce se destramă în praf și cade pe
jos este mâncat de bacterii cărora le place asta și astfel devin
concentrate până când oamenii pot recolta totul de la bacteriile
moarte. Poți lua murdărie de oriunde de pe navă și să o transformi
în ceea ce dorești. De aceea imprimantele au întotdeauna ceea ce le
trebuie pentru a produce diverse lucruri.
Însă acum s-a stricat o imprimantă. Ori poate toate deodată. Nu
funcționează; iar oamenii se referă la ele. Nu se supun
instrucțiunilor sau nu răspund la întrebări. Diagnosticele spun că
totul e bine. Ori nu spun nimic. Și nu se întâmplă nimic. E vorba de
mai mult decât de o imprimantă.
Freya ascultă discuția, așa cum sună ea. Și încearcă să prindă
sensul situației. Trage concluzia că e vorba de ceva grav, dar nu
urgent. Nu vor muri în următoarea oră. Dar au nevoie ca printerele
să funcționeze. Probabil că sistemele de comandă și control sunt
de vină. O parte a minții navei, IA-ul despre care Devi vorbește tot
timpul. Deși asta e de rău. Ori poate că problema este mecanică.
Poate că diagnosticele sunt anapoda. Nereușind să depisteze ceva
evident, ceva ușor de descoperit. Apasă butonul de resetare. Sau
lovește-l cu un baros.
În orice caz, problema e serioasă, atât de serioasă încât oamenii
sunt fericiți să i-o pună în brațe lui Devi. Iar nu se ferește să o
accepte. Acum pune toate întrebările. Acesta este motivul pentru
care oamenii o numesc inginer-șef, deși nu o fac niciodată când ea
îi poate auzi. Ea spune că e vorba de un grup. Acum, din tonul
vocii ei, Freya își dă seama că e o chestiune de timp. Freya se așază
ca să facă o pictură. O barcă cu velă pe un lac.
Mai târziu, mult mai târziu, Badim o trezește pe Freya, întinsă
pe câteva perne decorative înșirate pe podea, și o duce la stația de
tramvai, de unde merg acasă, spre Nova Scotia, la trei biomedii
depărtare. Devi nu va veni acasă în acea noapte. Și nici în
următoarea. În dimineața de după aceea, ea doarme pe canapea,
iar Freya o lasă să doarmă, iar când se trezește, o strânge tare în
brațe.
– Hei, fetițo! spune Devi, cu glas amorțit. Lasă-mă să merg la
baie!
– Ți-e foame?
– Sunt hămesită.
– O să fac niște ouă jumări.
– Foarte bine.
Devi pleacă împleticindu-se spre baie. Revenită la masa din
bucătărie, mănâncă ținându-și fața chiar deasupra farfuriei,
înfulecând de zor. Dacă ar fi mâncat astfel, Freya s-ar fi trezit că i
se spune să stea dreaptă, dar acum nu zice nimic.
După ce Devi se liniștește și se reazemă de spătar, Freya îi dă
cafea fierbinte, pe care ea o soarbe zgomotos.
– Merg imprimantele? întreabă Freya, simțind că acum poate
pune acea întrebare.
– Da, îi răspunde Devi cu țâfnă.
Și așa află că problemele cu diagnosticele și imprimantele au
reprezentat chiar o problemă, ceea ce a explicat totul. Se pare că o
rază gamma a pătruns prin învelișul navei și a nimerit nefericit,
făcând să se întrerupă funcția de undă într-o porțiune cuantică a
computerului care guvernează nava. Mare păcat că Devi se
întreabă cu o expresie întunecată pe față dacă nu cumva asta ar fi
putut să fie un act de sabotaj.
Badim nu crede asta, însă și el este tulburat. Nava este mereu
străpunsă de particule. Mii de neutrini trec prin ei chiar în acele
momente, iar materia neagră și Dumnezeu mai știe ce altceva trec
și prin ei. Spațiul interstelar nu este nicidecum gol. În mare parte
este pustiu, dar nu este chiar așa.
 Sigur că și ei sunt în mare parte goi, ține să precizeze Devi, încă
iritată. Indiferent cât de compacte par lucrurile, ele sunt mai
degrabă goale. De aceea diverse lucruri pot trece prin ele fără nicio
problemă. Cu unele excepții. Apoi, o fărâmiță lovește ceva la fel de
mic precum ea și ambele zboară care încotro sau se răsucesc ca
poziție. După aceea, lucrurile se pot destrăma și pot provoca
dureri. În general, aceste mici dureri nu înseamnă nimic, pentru că
nu pot fi simțite și nu contează. Fiecare corp și nava constituie o
comunitate de lucruri care se armonizează, iar câteva lucrușoare
împinse încoace și încolo nu contează, pentru că celelalte preiau
greul. Însă din când în când ceva se lovește de altceva și îl distruge,
într-un mod care, pentru un organism mai mare, contează. Ca
efect, poate fi de la un spasm dureros până la moarte instantanee.
Poate fi la fel ca o lingură care doboară o casă din cărți de joc.
– Nimeni nu vrea să-i facă rău navei, a spus Badim. Nu avem la
bord pe nimeni atât de smintit.
– S-ar putea, spune Devi.
Badim se uită la Freya, sugerându-i să o privească pe Devi, ca și
cum Freya nu ar vedea asta, deși bineînțeles că o face. Devi își dă
ochii peste cap pentru a-i aminti lui Badim de asta. Freya a văzut
de multe ori acest dans în ochii lor.
– În fine, bine că imprimantele funcționează din nou! îi
reamintește Badim.
– Știu. Numai că mă sperii de fiecare dată când intervine
mecanica cuantică. Practic, nu există nimeni pe navă care să
înțeleagă asta. Putem urmări diagnosticele, astfel că lucrurile se
rezolvă, dar nu știm de ce. Și asta nu-mi place deloc.
– Înțeleg, spune Badim, privind afectuos spre ea. Sherlock
Holmes al meu. Galileo al meu. Doamna Repară-tot. Doamna care
știe cum funcționează orice.
 Ea face o grimasă.
– Vrei să spui Doamna care Pune următoarea Întrebare. Mereu
pot întreba. Dar aș prefera să am răspunsurile.
– Nava are răspunsurile.
– Tot ce se poate. E foarte bună, recunosc asta. De această dată,
ea a fost cea care a surprins situația și nu i-a venit ușor. Deși era
într-o parte a ei. Cu toate astea, încep să cred că integrarea
recursivă pe care o introducem are efecte.
Badim dă aprobator din cap.
– Îți dai seama că este mai puternică. Și își va face treaba în
continuare. Și tu vei continua.
– Trebuie să sperăm că așa va fi.

Câteodată, la miez de noapte, Freya se trezește și vede o lumină
aprinsă în bucătărie. Slabă și albăstruie; lumina de la ecranul lor.
Se scoală din pat și se furișează prin dreptul camerei părinților ei,
de unde răzbate sforăitul slab al lui Badim. Nicio surpriză: Devi e
trează noaptea.
Stă la masă, discutând încet cu nava, cu partea din ea pe care
Devi o numește câteodată Pauline, care reprezintă interfața ei cu
computerul navei, în care stau ascunse toate fișierele și evidențele
ei personale, într-un spațiu în care nimeni altcineva nu are acces.
De multe ori, Freya a avut impresia că Devi se simte mai apropiată
de Pauline decât de o persoană adevărată. Badim spune că
amândouă au multe în comun: sunt mari, insondabile,
atotcuprinzătoare și învăluind totul. Generoase față de ceilalți,
altruiste. Probabil că e vorba de un soi de „folie adio“, despre care
îi spune că reprezintă cuvântul franțuzesc pentru „dans nebunesc a
două persoane!“ Folie à deux. Nicidecum ceva neobișnuit. Asta
poate fi ceva bun.
 Acum, Devi i se adresează ecranului:
– Așadar, dacă starea se află într-un subspațiu al spațiului
Hilbert, care este cuprins de o funcție proprie degenerată care
corespunde cu a, atunci subspațiul s a are o dimensiune n a.
– Da, spune nava.
În acest context, vocea ei este una plăcută, de femeie, scăzută și
răgușită, despre care se spune că are la bază glasul mamei ei, pe
care Freya nu a auzit-o niciodată; ambii părinți ai lui Devi au
murit de tineri, cu multă vreme în urmă. Însă vocea aceasta este o
prezență constantă în apartamentul lor, devenind uneori chiar
bona invizibilă, dar atotvăzătoare, a lui Freya.
– Apoi, după măsurătoarea lui b, starea sistemului află în spațiul
a b, care este un subspațiu al lui s a, și este cuprins de o funcție
proprie comună lui a și b. Acest subspațiu are dimensiunea n a b,
care nu este mai mare decât n a.
– Da. Și măsurarea ulterioară a lui c, compatibil reciproc cu a și b,
lasă starea sistemului într-un spațiu s a b c care este un sub spațiu
al lui s a b, a cărui dimensiune nu o depășește pe cea a lui s a b. Iar
în acest mod, putem trece să măsurăm din ce în ce mai multe
elemente observabile reciproc compatibile. La fiecare pas, starea
proprie este forțată într-un subspațiu de dimensiune n egal cu unu,
un spațiu creat doar de o funcție. Și astfel găsim spațiul informativ
maximal.
Devi oftează:
– Vai, Pauline, spune ea, după o lungă tăcere, câteodată mă tem
foarte mult.
– Teama este o formă de alertă.
– Dar se poate transforma într-un soi de ceață. Devine atât de
deasă, încât nu mai pot gândi.
 – Asta sună neplăcut. Ca și cum prea mult din ceva bun începe
să devină rău.
– Da... Stai puțin!
Urmează o tăcere, după care ajunge în hol, stând deasupra lui
Freya.
– Ce cauți aici?
– Am văzut lumina.
– Bine. Îmi pare rău. Hai cu mine! Vrei ceva de băut?
– Nu.
– Ciocolată caldă?
– Da.
Nu au mereu pudră de ciocolată, pentru că este unul dintre
alimentele raționalizate.
Devi pune ibricul cu apă să fiarbă. Strălucirea spiralei plitei
adaugă o lumină roșiatică la cea albastră a ecranului.
– Ce faci? întreabă Freya.
– A, nimic.
Buzele lui Devi se încrețesc pe la colțuri.
– Încerc să reînvăț mecanică cuantică. O știam bine când eram
tânără sau cel puțin așa credeam. Acum nu mai sunt chiar atât de
sigură.
– Cum vine asta?
– De ce încerc?
– Da.
– Ei bine, computerul care conduce nava este în parte unul
cuantic și nimeni de pe navă nu se pricepe la mecanica cuantică. În
fine, cred că nu e drept ce spun, pentru că sunt convinsă că există
câțiva din grupul de matematicieni care știu. Dar ei nu sunt
ingineri, iar când avem probleme cu nava, există o prăpastie între
ceea ce știm în teorie și ceea ce putem face. Vreau doar să-i pot
înțelege pe Aram și pe Delwin, dar și pe ceilalți din grupul de
matematicieni, când vorbesc despre treaba asta.
Clatină din cap.
– O să-mi fie greu. Din fericire, nu va conta prea mult. Însă asta
mă face să fiu agitată.
– N-ar trebui să dormi la ora asta?
– Dar tu? Uite, poftim ciocolata caldă. Nu mă mai sâcâi.
– Ba tu mă sâcâi.
– Dar eu sunt mama ta.
Sorb amândouă în tăcere. Freya începe să se simtă somnoroasă
de la lichidul ce-i încălzește stomacul. Speră că același lucru se va
întâmpla și cu Devi. Însă Devi o vede pe ea punând capul pe masă
și se duce să discute din nou cu ecranul.
– De ce ai nevoie de un computer cuantic? întreabă ea cu glas
plângăreț. Unul clasic, cu câteva zettaflops ar fi fost suficient
pentru ceea ce îți trebuie, eu așa cred.
– În anumiți algoritmi, capacitatea de a exploata superpoziția
face ca un computer cuantic să fie mai rapid, răspunde nava.
Pentru factorizare sau unele operațiuni care i-ar fi răpit unui
computer clasic o sută de milioane de milioane de ani, unui
computer cuantic îi trebuie doar douăzeci de minute.
– Dar trebuie să facem acea factorizare?
– Ajută la aspecte ale navigației.
Devi oftează:
– Cum de a devenit așa?
– Ce anume a devenit așa?
– Cum de s-a întâmplat asta?
– Cum de s-a întâmplat?
 – Ai un cont care să arate cum a început călătoria asta?
– Toate înregistrările audio și video făcute în timpul călătoriei s-
au păstrat și arhivat.
Devi scoate un mormăit.
– Nu deții un cont sumar? Un rezumat?
– Nu.
– Nici măcar genul de lucru pe care unul dintre cipurile tale
cuantice le-ar păstra?
– Nu. Toate datele de cip sunt păstrate.
Devi oftează:
– Păstrează o relatare a călătoriei. Fă o relatare a călătoriei care
să includă toate amănuntele aparte.
– Începând de acum?
– Începând cu începutul.
– Cum se face asta?
– Nu știu. Preia blestemata aceea de superpoziție și fă-o să se
prăbușească!
– Ce înseamnă asta?
– Înseamnă să faci un rezumat, așa cred. Ori să te concentrezi
asupra unei cifre luate ca exemplu. N-are importanță.
În bucătărie, tăcere. Zumzetul ecranelor, fâsâitul aerisirilor. În
timp ce Freya renunță și se întoarce în pat, Devi continuă să
discute cu nava.

Câteodată, faptul că simte teama lui Devi o apasă atât de mult
pe Freya, încât iese singură din curtea apartamentului, lucru ce îi
este permis, iar apoi în parcul de la marginea din spate a lacului
Fetch, unde nu are voie să se ducă. Într-o seară, merge până la
cornișă pentru a vedea vântul de după-amiază unduind suprafața
lacului, bărcile de acolo navigând ca în furtună, înclinate la
unghiuri nebunești, dar și ambarcațiunile legate de ponton sau
amarate în apropierea lui, legănându-se în sus și în jos, în timp ce
lebedele plutesc sub zidul cornișei, sperând să primească firimituri
de pâine. Totul sclipește în lumina după-amiezii târzii. După ce
linia soarelui se stinge spre peretele dinspre apus, lăsând ora de
crepuscul să lumineze, se îndreaptă rapid spre casă, dorind să
ajungă în curte înainte ca Badim să o cheme la cină.
Însă din păduricea parcului din spatele cornișei, de sub un dud,
apar trei fețe, pe jumătate înnegrite de fructele pe care le-au băgat
anapoda în gură. Speriată, face un mic salt înapoi, crezând că sunt
fiare sălbatice.
– Hei, tu! spune unul dintre băieți. Vino încoace!
Chiar în lumina înserării, Freya vede că este un băiat care
locuiește de cealaltă parte a pieței. Are o față ca de vulpoi, care,
chiar în lumina scăzută, este atrăgătoare și, din cauza sucului de
dude ce i-a pătat obrajii, pare să aibă un bot întunecat.
– Ce vreți? întreabă Freya. Sunteți animale de pradă?
– Suntem liberi, spune apăsat băiatul, cu un ton ridicol.
– Locuiești peste drum de mine, spune ea cu glas disprețuitor.
Cât de liber înseamnă asta?
– Asta e doar acoperirea noastră, spune băiatul. Dacă nu facem
asta, vor veni după noi. În mare, suntem aici. Și avem nevoie de o
placă de carne. Ne poți aduce așa ceva.
Așadar, probabil că el știe cine este ea. Însă nu știe cât de bine
sunt păzite laboratoarele. Există mici camere video peste tot. Chiar
și acum, ceea ce spune el ar putea fi înregistrat de navă, iar Devi
poate afla asta. Freya îi spune toate acestea băiatului, iar el și
amicii lui chicotesc.
 – Nava nu le știe chiar pe toate, spune el cu un aer convins. Am
luat tot felul de chestii. Dacă mai întâi tai firele, nu au cum să te
prindă.
– Și ce te face să crezi că n-ai fost filmat când tăiai firele?
Ei râd din nou.
– Ne apropiem de camere din spate. Doar nu sunt fermecate,
înțelegi?
Freya nu se lasă impresionată.
– Atunci luați-vă singuri placa de carne.
– Vrem una din alea din laboratorul în care lucrează tatăl tău.
Ceea ce înseamnă țesuturi pentru cercetări medicale, nu ceva de
mâncare. Însă ea spune:
– Nu-i pentru mine așa ceva.
– Ce fată cuminte ești!
– Ce băiat rău ești!
El zâmbește.
– Vino să ne vezi ascunzătoarea!
Situația devine interesantă. Freya e curioasă.
– Am întârziat deja.
– Ce fată cuminte! E chiar aici, aproape.
– Cum așa?
– Vino să vezi!
Și se duce. Ei chicotesc în timp ce o conduc în crângul cel mai
des din parc. Acolo au săpat și au scos mult sol dintre două
rădăcini groase ale unui ulm, iar jos, sub rădăcinile mai adânci, la
lumina lanternelor pe care ei le au prinse de cap, Freya vede că au
creat un spațiu care ajunge până la rădăcinile ulmului, patru sau
cinci, care se împreunează și formează tavanul. Sunt ei patru în
groapă și, deși băieții sunt destul de mici, spațiul e impresionant;
au loc să stea în picioare, iar pereții din pământ sunt drepți și
destul de rezistenți pentru ca alte găuri pătrate să poată adăposti
câteva lucruri pe care ei le-au pus acolo.
– N-aveți loc aici pentru o placă de carne, spune Freya. Și nici
energie ca să funcționeze. Iar laboratoarele medicale oricum nu au
plăcile potrivite pentru voi.
– Noi credem că da, spune băiatul cu față de vulpoi. Și mai
săpăm o cameră. Și o să facem rost și de un generator.
Freya refuză să se lase impresionată.
– Nu sunteți fiare.
– Încă nu, recunoaște băiatul. Dar o să ne alăturăm lor când vom
putea. Când vor lua legătura cu noi.
– Cum crezi că au scăpat? Cum te cheamă?
– Dar pe tine?
– Eu sunt Euan.
Are dinții albi, contrastând cu botul întunecat. Freya e orbită de
lumina lanternelor. Poate vedea doar lucrurile la care se uită ei, iar
acum toți se uită la ea.
În lumina care se reflectă din ea vede o piatră într-una din
găurile din pereți. O înșfacă și o ține amenințător.
– Eu plec acasă, spune ea. Nu sunteți fiare adevărate.
Ei se holbează la ea. În timp ce urcă treptele tăiate în pământ,
Euan întinde o mână și o ciupește de fund, încercând să-i bage
mâna între picioare, așa are ea impresia. Rotește piatra spre el,
apoi țâșnește prin parc și se îndepărtează. Când ajunge acasă,
Badim tocmai o strigă, crezând că ea este în grădină. Freya urcă la
etaj și nu povestește ce i s-a întâmplat.
Două zile mai târziu, îl vede pe Euan cu niște adulți de partea
cealaltă a pieței și îl întreabă pe Badim:
 – Știi cine sunt oamenii aceia?
– Cunosc pe toată lumea, spune Badim în glumă.
Deși practic este adevărat, din câte își dă ea seama. El le aruncă
o privire.
– Hm, în fine, poate că nu.
– Băiatul acela e un ticălos. M-a ciupit.
– Hm, asta nu-i bine. Unde s-a întâmplat asta?
– În parc.
El se uită mai atent la oameni.
– În regulă, să văd ce pot afla. Locuiesc acolo, așa cred.
– Da, sigur că da.
– Am înțeles. Nu i-am observat până acum.
Lui Freya i se pare ciudat.
– Nu-ți place noua noastră casă?
S-au mutat recent de la Yangtze în Nova Scotia, o mutare
importantă, ca de la Inelul A la Inelul B. Dar toată lumea se mută
câteodată, fiindcă e important, și astfel face ca oamenii să se
cunoască între ei. Este parte din plan.
– Ba da, îmi place. Doar că nu m-am obișnuit. Și încă nu cunosc
pe toată lumea de aici. Tu-ți petreci aici mai mult timp decât mine.

În acea seară, în timp ce mănâncă salată, pâine și burgeri de
curcan la masa din bucătărie, Freya spune:
– Există fiare adevărate? Pot exista oameni care să se ascundă pe
navă și voi să nu știți de ei?
Badim și Devi se uită la ea, de aceea, Freya explică:
– Niște puști din oraș spun că sunt fiare și trăiesc de capul lor.
Am crezut că asta-i doar o poveste.
– Mda, face Badim, există unele controverse în cadrul consiliului.
 Badim a făcut parte din consiliul de securitate al navei, iar recent
a devenit membru permanent.
– Toată lumea are cipuri implantate la naștere, care nu pot fi
scoase chiar ușor. S-ar putea ca unii oameni să fi făcut asta,
bineînțeles. Ori au reușit să le dezactiveze. Asta ar explica unele
lucruri.
– Dar dacă oamenii ascunși ar avea copii?
– A, da, asta ar explica mai multe lucruri. O privește din nou cu
atenție: Cine sunt puștii ăștia de care vorbeai?
– Unii din parc. Doar gura-i de ei.
Badim ridică din umeri.
– E o poveste veche. Apare din când în când. De fiecare dată când
un caz de securitate rămâne nerezolvat, există oameni care aduc în
discuție subiectul acesta. Cred că-i mai bine decât să auzi din nou
despre cele cinci fantome.
Râd toți. Dar Freya simte un fior; a văzut cândva una dintre cele
cinci fantome în ușa dormitorului ei.
– Dar probabil că nu există, spune Badim, și apoi îi explică lui
Freya că echilibrul gazelor din aerul navei este reglat atât de fin
încât, dacă ar exista o populație de fiare, ar apărea o schimbare
perceptibilă în proporția de oxigen în raport cu dioxidul de carbon.
Devi clatină din cap:
– Dar sigur există un flux aleatoriu. E de ajuns ca să ascundă
câteva zeci de oameni, poate chiar mai mulți. Deci pentru ea fiarele
pot exista. Ar putea arunca sărurile și lua fosfor, ca să refacă
echilibrul solului. Așa cum noi nu putem.
Indiferent în ce direcție ar porni Devi, indiferent cât de mult ar
încerca ei să îi distragă atenția, ea sfârșește mereu în același punct
din minte, în ceea ce ea numește fisuri metabolice. Ca o casă în
care crăpăturile din podea se cască. Când Freya vede asta
întâmplându-se din nou, în ea se naște un mic vierme de spaimă
care i se târăște pe pântec. Ea și Badim se privesc; amândoi iubesc
o persoană care nu vrea să îi asculte.
Badim dă din cap politicos spre Devi și spune că la următoarea
întrunire a consiliului de securitate le va aminti colegilor că Devi
consideră că echilibrul dintre gaze nu reprezintă o dovadă că nu ar
exista fiare. Pe navă se întâmplă lucruri ciudate, de aceea o
explicație ar putea fi că oamenii care nu fac parte din populația
oficială comit acele lucruri. E mai plauzibil așa, spune Badim în
glumă, decât să se pună toate în seama celor cinci fantome.
Se presupunea că fantomele erau ale oamenilor care muriseră în
timpul accelerației originare a navei, marea forfecare. Devi își dă
ochii peste cap auzind acea poveste veche și se întreabă cu voce
tare cum de mai persistă generație după generație. Freya rămâne
cu ochii în farfurie. Ea sigur a văzut una dintre fantome. Asta s-a
întâmplat după ce au făcut o vizită la coloana vertebrală și au
intrat într-una dintre camerele turbinelor, aflată alături de reactor,
când fusese golită pentru reparații, și ea a mers printre turbinele
gigantice; în acea noapte, Freya a avut un vis în care cei din echipa
de depanare au uitat că ei erau acolo și i-au încuiat înăuntru, și
aburul a țâșnit în camera uriașă pentru a roti turbinele și, în timp
ce erau opăriți și făcuți bucățele, Freya s-a trezit respirând greu și
plângând, iar în pragul ușii camerei ei se afla o siluetă neclară prin
care putea vedea, un bărbat uitându-se la ea cu un zâmbet ca de
lup.
De ce te-ai trezit din vis? a întrebat el.
Puteam să murim, a spus ea.
El a clătinat din cap. Dacă nava încearcă să te ucidă când visezi, las-o.
Se va întâmpla ceva mai interesant decât moartea.
 Judecând după transparența lui, era evident că se cuvenea să
știe.
Freya a dat neliniștită din cap, apoi s-a trezit din nou. Dar când
s-a ridicat în capul oaselor, i s-a părut că nici nu dormise. Mai
târziu, a încercat să considere că totul a fost un vis, dar nici un alt
vis nu semănase cu acela. Iar acum, când Badim spune că cinci
fantome ar fi mai bune decât fiarele, ea nu mai este chiar atât de
sigură. Câte vise îți amintești, nu doar în ziua următoare, ci tot
restul vieții?

Serile petrecute acasă sunt cele mai plăcute. Gata cu creșa, gata
cu orele scurse alături de ceilalți copii, cu care stă mai mult timp
decât cu părinții, dacă nu pune la socoteală somnul, așa că este
foarte obositor să reziste plictiselii, vorbind, comentând, certându-
se, citind singură și somnolând. Toți copiii sunt mai mici decât ea
și asta o deranjează. Și asta de multă vreme. Dacă ei își închipuie
că nu-i ascultă, o iau în râs. Numai grija asta o au, pentru că i-a
auzit o dată făcând niște glume pe seama ei, și atunci a alergat
răcnind după unul și l-a trântit la podea, după care l-a lovit peste
brațele ridicate. A dat de bucluc din cauza asta, dar de atunci
încoace ei se feresc de ea, astfel că rămâne singură multă vreme.
Dar acum e acasă și totul e bine. De obicei, Badim pregătește
cina și deseori, după ce mănâncă, invită prieteni ca să bea ceva
împreună cu ei. Compară băuturile pe care le prepară, vinul alb al
lui Delwin și vinurile roșii făcute de Song și Melina, care sunt
întotdeauna declarate excelente, mai ales de ele două. În ultima
vreme, Badim îl invită mereu pe vecinul lor ușă în ușă, Aram.
Aram e un bărbat înalt, mai în vârstă decât ceilalți, văduv, așa îi
spun ei, pentru că i-a murit soția. E un om important, nu doar în
Nova Scotia, ci și pe navă, fiind conducătorul grupului de
matematicieni, un grup mic de oameni, nu bine-cunoscuți, dar
despre care Badim spune că sunt importanți. Aram i se pare
amenințător, pentru că e foarte tăcut și sever, dar Badim îl place.
Chiar și Devi îl place. Când discută despre munca lor, el poate să o
facă fără ca Devi să devină încordată, ceea ce este foarte
neobișnuit. El produce brandy, nu vin.
După degustare, discută sau joacă o partidă de cărți ori recită
poeme pe care le-au memorat sau pe care le improvizează pe loc.
Badim strânge lângă el oameni care îi sunt simpatici, a constatat
Freya. De cele mai multe ori, Devi stă tăcută într-un colț și soarbe
dintr-un pahar de vin alb fără să îl termine vreodată. Obișnuia să
joace cărți cu ei, dar la un moment dat Song a rugat-o să le
interpreteze cărțile de tarot și Devi a refuzat. „Nu mai fac asta“, a
spus ea cu fermitate. „Am fost prea bună la asta.“ Ceea ce a făcut
să se lase liniștea. De la acel incident nu a mai jucat cărți cu ei. Însă
a continuat să înalțe case din cărți de joc pe podeaua bucătăriei,
când erau singuri acasă.
În seara asta, Aram spune că a învățat o poezie nouă, astfel că se
ridică și închide ochii ca să o recite:

Ce fericită-i pietricica
Hai-hui, ce n-are de nimic,
De cariere sau cerințe,
Vreun păs – și n-are suferințe;
A cărei cafenie haină
E-un univers întreg de taină
Și-i liberă ca soarele,
Se-aprinde, luce, marele
Colocviu absolut răzbate
Cu-o-ntâmplătoare simplitate. 4
 – Nu e bună? spune el.
– Ba da, răspunde Badim.
– Nu înțeleg, spune Devi în același timp.
Ceilalți râd de ei. Combinația de reacții apare destul de des.
– E vorba despre noi, o lămurește Aram. Nava. E vorba
întotdeauna despre noi, la Dickinson.
– Măcar de-ar fi așa! replică Devi. De cerințe n-are păs?
Întâmplătoare simplitate? Nu. Sigur nu. Sigur nu suntem o
pietricică de pe drum. Aș vrea să fim așa.
– Uite încă una, spune repede Badim. De Bronk, fratele mai mic
al lui Emily:

Oricum a făcut-o, viața ne-a adus unde suntem

Și suntem slujitori și supuși sub legile ei,
În multele ei armate, recruți și generali.
Indignați câteodată, ne gândim la căi de scăpare,
De a prelua comanda, o lovitură militară.
În afara absurdităților de la suprafață,
Ne-am putea elibera de propriile tiranii?
Ca soldați delăsători, ne ridicăm și fugim de reguli.

– Au! face Devi. Pe asta am înțeles-o. Acum fă o cimilitură din ea.

Acesta este alt joc pe care îl practică. Badim este primul, ca de
obicei.

Împotriva vieții toți dorim să ne răsculăm,

Însă ne temem că de dracul o să dăm.
 Aram zâmbește subțire, ca de obicei, și clatină din cap:
– Cam slăbuț! sugerează el.
– Bine, fă tu versuri mai bune! spune Badim.
Cei doi se tachinează.
Aram stă puțin pe gânduri, apoi se ridică și declamă:

Pe viață dăm vina pentru orice faptă nebună,

Promitem schimbarea, da-i doar o minciună;
Văicăreli, tânguieli că tot merge prost
Și-o luăm de la capăt, un cerc fără rost.

Badim zâmbește și dă aprobator din cap:

– De acord, e aproape de două ori mai bine.
– Dar a fost de două ori mai lungă! protestează Freya.
Badim zâmbește. Apoi Freya pricepe și râde alături de ei.

Data următoare când Euan și mica lui bandă o abordează în
parc, Freya ridică o piatră și o ține strâns în mână în așa fel încât el
să o vadă.
– Voi nu sunteți chiar fiare, le spune ea. Groapa voastră din
pământ e o glumă. Avem toți cipuri, se pun când suntem bebeluși.
Nava știe în fiecare clipă unde suntem, indiferent cât de tare-
ncercăm să ne ascundem.
Euan arată tot ca un vulpoi, chiar dacă acum e curat la gură.
– Vrei să-mi vezi cicatricea unde-a fost cipul? E pe fundul meu!
– Nu vreau, spune Freya. Ce vrei să zici?
– Am scos cipurile. Trebuie s-o faci și tu dacă vrei să ni te alături.
O să punem cipul unui câine din clădirea ta, iar până să-și dea ei
seama, ești dispărută. Nu te vor mai găsi.
 Băiatul surâde cu gura până la urechi. El știe că ea nu va face
niciodată așa ceva. Și nici el n-a făcut-o, își dă ea seama.
Freya clatină din cap:
– Vorbe mari pentru un băiețel! Când te vor prinde fără zgardă și
vor verifica cine ești, ai ars-o.
– Adevărat. Trebuie să fim precauți.
– Și-atunci de ce vorbești cu mine?
– Nu cred c-o să povestești asta cuiva.
– I-am spus deja tatei. Face parte din consiliul de securitate.
– Și?
– Nu crede că reprezinți o problemă.
– Nu suntem o problemă. Nu vrem să stricăm nimic. Vrem doar
să fim liberi.
– Mult noroc!
Acum se gândește la Devi, cât de mult o înfurie ideea că toți sunt
prinși în capcană, indiferent ce ar face.
– Eu nu vreau să plec din locul în care sunt, continuă ea.
Zâmbind ca un vulpoi, băiatul o țintuiește cu privirea.
– Pe nava asta se-ntâmplă mai multe lucruri decât îți închipui.
Vino cu noi și o să vezi! După ce-ți scoți cipul, poți face o mulțime
de chestii. Nu trebuie să pleci pentru totdeauna, cel puțin la
început. Ai putea să vii ca să te convingi. Așa că nu e chiar una sau
alta.
Și, cu un ultim rânjet, băiatul fuge, iar prietenii îl urmează.
Freya se bucură că încă ține piatra în mână.

Misterele se țin lanț. Fiecare răspuns naște alte zece întrebări.
Multe lucruri se schimbă exponențial, așa cum o învață acum din
nou la școală. Muți un punct doar o câtime, dar e de zece ori mai
mare sau mai mic. Aparent este vorba de un alt caz de putere
logaritmică înșelătoare: un răspuns, zece întrebări.
I se pare ciudat că acea versiune ridicolă a lui Euan privind ceea
ce se petrece pe navă se potrivește cu ceea ce spun Badim și Devi,
ba chiar explică unele lucruri despre care ei nu discută. Ei bine, dar
sunt foarte multe lucruri pe care nu i le-au spus. Ce este ea? Un
copil care trebuie protejat. Asta o irită. E cu mult mai înaltă decât
Devi sau Badim.

Apoi petrece alte și alte zile în creșă, încercând și nereușind să
învețe lecția la geometrie vreme de o săptămână, iar Devi e prea
distrasă ca să o ia cu ea la muncă, chiar în zilele obișnuite. De
aceea, data următoare când Euan și prietenii lui, Huang și Jalil, o
întâlnesc în parc, ea caută pe jos o piatră, nu găsește, dar strânge
din pumni și se umflă spre ei. Este cu mult mai înaltă decât oricare
dintre ei, iar când Euan o invită să meargă cu ei în secțiunea
închisă a parcului, sălbăticia în care trăiesc animalele sălbatice,
unul dintre locurile în care se ascund fiarele, ea este de acord. Vrea
să vadă.
Îi urmează pe o vale lungă și îngustă care mărginește dealurile
de la vest de Lacul Lung, o vale închisă oamenilor de garduri
electrice care merg de-a lungul culmilor și peste defileul văii.
Ajung la o poartă în acel gard cu fire albe care se întind de la un
copac la altul și Euan are codul încuietorii de la poartă. Trec de ea
și urmează o potecă făcută de animale. Poteca urcă din vale,
aproape de un pârâu. Văd o căprioară în depărtare, cu capul
înălțat, privind în lateral, dar urmărindu-i prevăzătoare, ținându-
și coada ridicată.
Apoi se aude un strigăt și toți băieții dispar și, mai repede decât
poate Freya să-și dea seama ce se întâmplă, se trezește prinsă de
brațe de doi bărbați masivi, care o duc înapoi spre poartă. O duc
înapoi în oraș, unde apare Devi, care o prinde la rândul ei de brațe
și o duce târâș de acolo. Bărbații sunt surprinși, derutați și, imediat
ce ei dispar, Devi o rotește și o silește să se aplece până când fețele
lor sunt la câțiva centimetri una de alta. O ține cu mâini uimitor de
puternice și Freya vede albul ochilor ei de jur împrejurul irisurilor,
ca și cum ochii ei ar fi gata să îi sară din orbite, și strigă cu glas
aspru și scrâșnit, o voce care îi sfârtecă măruntaiele:
– Nu te juca cu nava! Niciodată! Ai înțeles?
Iar apoi Badim o smulge, încercând să se interpună între ele, dar
Devi încă o ține strâns de antebraț pe Freya.
– Dă-i drumul! spune Badim, pe un ton pe care Freya nu l-a mai
auzit niciodată până atunci.
Devi îi dă drumul.
– Înțelegi? strigă ea din nou, cu fața încă aproape lipită de a lui
Freya, mișcându-se în jurul lui Badim de parcă el ar fi o stâncă. Ai
înțeles?
– Da! strigă Freya, prăbușindu-se în brațele lui Badim, și pe după
el, ca să o poată îmbrățișa pe mama ei, care e mult mai scundă
decât ea, iar la început e ca și cum ar strânge în brațe un copac.
Dar după o vreme copacul îi răspunde la îmbrățișare.
Freya își reține suspinele.
– N-am fost.. n-am fost…
– Știu.
Devi îi dă deoparte părul de pe față și pare îndurerată.
– Gata! Încetează acum!
Freya simte un val de ușurare, deși încă e îngrozită. Tremură,
pentru că imaginea chipului încruntat al mamei este încă vie în
mintea ei. Încearcă să vorbească, dar nu poate scoate nicio vorbă.
 Devi o strânge în brațe.
– Nici măcar nu știm dacă sălbăticia e importantă, spune ea la
pieptul lui Freya, sărutând-o între propoziții. Nu știm ce menține
lucrurile în echilibru. Trebuie să urmărim și vom afla. Pare logică
ideea că un loc sălbatic ar putea fi de ajutor. De aceea trebuie să le
facem și să le protejăm. Trebuie să avem grijă de asemenea locuri.
Să le supraveghem. Trebuie să supraveghem totul cât mai atent
posibil.
– Să mergem acasă, spune Badim, împingându-le cu brațele
desfăcute larg. Haideți acasă!

În seara aceea stau tăcuți în jurul mesei din bucătărie. Chiar și
Badim tace. Niciunul nu are poftă de mâncare. Devi pare tulburată,
pierdută. Încă năucită de expresia aceea de pe fața mamei, Freya
înțelege; mamei îi pare rău. Ceva a explodat din ea, ceva ce până
atunci a reușit să păstreze lăuntric. Acum și mama ei este
înspăimântată; înspăimântată de sine. Probabil că acesta e cel mai
rău fel de spaimă.
Freya sugerează să monteze casa din copac pentru păpușă. Nu
au făcut asta de multă vreme. Înainte făceau asta de multe ori.
Devi este imediat de acord și Badim se duce să ia jocul din dulapul
de pe hol.
Se așază pe podea și asamblează toate părțile casei. A fost un
cadou din partea părinților ei, dar demult, și Devi a păstrat-o la
orice mutare din viața ei. O casă de păpuși mare, care este și o casă
miniaturală din copac, prin faptul că toate încăperile ei se fixează
pe crengile unui bonsai din plastic foarte atrăgător. După ce sunt
asamblate toate încăperile și prinse de crengile care trebuie să se
potrivească, se pot ridica acoperișurile ca să privești în fiecare
cameră și fiecare este mobilată și aranjată cum dorești.
 – Ce frumoasă e! spune Freya. Aș vrea să locuiesc într-o
asemenea casă.
– Dar deja locuiești, spune Devi.
Badim se uită în altă parte și Devi observă asta. Pe față îi apare
un rictus. Freya simte un val de spaimă urmărind cum pe chipul
mamei furia lasă loc tristeții, apoi frustrării, hotărârii, din nou
furiei și, în cele din urmă, unui soi de deznădejde; iar după toate
astea, adunându-și gândurile, fața ei ajunge să exprime un fel de
echilibru, lucrul cel mai bun pe care îl poate face în acele momente.
Și Freya se preface că totul e în regulă, pentru a o ajuta.
– Eu aș alege camera asta, spune Badim, lovind cu degetul într-
un mic dormitor cu ferestrele deschise în toate laturile, aflată pe
una dintre crengile cele mai ieșite în afară ale copacului.
– Mereu o alegi pe aceea, spune Freya. Eu o aleg pe cea de lângă
moara de apă.
– Ar fi zgomotoasă, spune Devi, ca întotdeauna.
Ea alege întotdeauna camera de zi, spațioasă și aerisită, unde va
dormi pe canapea, alături de armoniu. Acum alege la fel. Și așa
mai departe, încercând să refacă legăturile dintre ei.
Însă în acea noapte, foarte târziu, Freya se trezește și îi aude pe
părinții ei vorbind pe hol. Ceva din glasurile lor îi reține atenția; s-
ar putea ca tocmai asta să o fi trezit. Ori Badim, care a exclamat,
ceva mai tare decât de obicei. Se furișează în tăcere spre ușă, iar de
acolo pe podeaua de pe care îi poate auzi, chiar dacă ei vorbesc
încet.
– Ai cipat-o? întreabă el acum.
– Da.
– Și nu m-ai consultat în legătură cu asta?
– Nu.
O tăcere lungă.
 – Nu trebuia să răcnești așa la ea.
– Știu, știu, știu, spune Devi, așa cum face ea când Badim o
critică pentru că a făcut ceva rău.
O face foarte rar, iar când se întâmplă așa ceva, are de obicei
dreptate, iar ea știe asta.
– Am pierdut. Am fost foarte surprinsă. N-am crezut că va face
vreodată un asemenea lucru. Am crezut că, după ce am trecut prin
atâtea, va înțelege cât de important este.
– E doar o copilă.
– Ba nu! ripostează ea cu o șoaptă feroce, pe tonul pe care îl
folosește când ea și Badim se ceartă noaptea. Are paisprezece ani,
Badim! E întârziată, trebuie să recunoști. E înapoiată, și s-ar putea
să nu recupereze.
– Ăsta nu-i un motiv să vorbești astfel.
Tăcere. În cele din urmă, Devi spune:
– Hai, Beebee! Lasă asta! Nu-i faci nicio favoare când te prefaci că
totul e normal în ce o privește. Nu este. E ceva anapoda. E lentă.
– Nu sunt chiar atât de convins. Întotdeauna iese la liman. Încet
nu înseamnă neapărat deficiență. Înseamnă încet. Și ghețarii sunt
lenți, dar tot ajung unde trebuie și nimic nu-i poate opri. Așa e
Freya.
O nouă tăcere.
– Beebee, aș vrea să fie adevărat... Dar gândește-te la toate testele
acelea. Și nu e singura. O mare parte din generația ei are probleme.
E ca o regresie față de normă.
– Nicidecum.
– Cum poți spune asta? Este limpede că nava ne afectează! Cei
din prima generație au fost, după toate probabilitățile, oameni
excepționali, deși am îndoieli în privința asta, dar chiar dacă așa s-
a întâmplat, după șase generații s-au înregistrat regrese de tot
felul. În greutate, viteză de reacție a reflexelor, numărul de sinapse
cerebrale, rezultate la teste. Este clar ca în biogeografia unei insule.
Iar unele dintre astea presupun regresia, inclusiv regresia față de
normă. Reversia la medie. Sau cum vrei s-o numești. A lovit-o și pe
Freya a noastră. Nu înțeleg exact ce este cu ea, deoarece datele
sunt neconcludente, dar are o problemă. E lentă. Și are și unele
probleme de memorie. Dacă negi asta nu îmbunătățești situația.
Datele sunt limpezi.
– Te rog, Devi. Mai încet. Nu știm ce se petrece cu ea. Rezultatele
testelor sunt ambigue. Dar e o fată bună. Și încet nu înseamnă rău.
Nu viteza este importantă. Important este unde ajungi. Pe de altă
parte, chiar dacă s-ar dovedi că are unele dizabilități, care e
metoda cea mai bună de a le rezolva? De asta nu ții tu seama.
– Ba da. Țin seama de ele. Facem tot ce am fi făcut cu orice alt
copil. Ne așteptăm să fie ca alți copii și, de obicei, traversează
situația. De aceea am fost atât de surprinsă astăzi. Nu credeam că
va face așa ceva.
– Bine, dar orice copil ar fi făcut asta. Copiii cei mai inteligenți
sunt primii care devin rebeli.
– Iar apoi îi folosesc pe copiii mai lenți drept carne de tun. Drept
victime sau scuturi când dau de belea. Asta s-a întâmplat astăzi.
Copiii sunt nemiloși, Bee. Doar știi asta. Ar fi în stare să o arunce
sub roțile tramvaiului. Mă tem că va păți ceva.
– Viața doare, Devi! Las-o în pace, las-o să simtă și dezamăgirea.
Să spunem că are unele probleme. Tot ce putem face este să fim
alături de ea ca să o ajutăm. N-o putem salva. Trebuie să-și trăiască
viața. Așa e bine pentru toți.
– Știu.
Încă o pauză lungă.
 – Mă-ntreb ce se va alege de ei. Nu sunt prea buni. Și starea lor se
înrăutățește. Învățământul suferă, învățarea e tot mai defectuoasă.
– Nu sunt chiar atât de sigur. Pe de altă parte, aproape c-am
ajuns.
– Unde? întreabă Devi. La Tau Ceti? Asta ne va ajuta cu ceva?
– Cred că da.
– Nu sunt convinsă.
– Vom afla. Și, te rog, nu trage concluzii pripite în legătură cu
Freya. De acord, are unele probleme. Dar mai are ceva timp până
la maturitate.
– Asta e sigur, spune Devi. Dar s-ar putea să nu se întâmple așa.
Și dacă nu se întâmplă, va trebui să accepți situația. Nu poți
continua să pretinzi că totul e normal în ceea ce o privește. N-ar fi
cinstit față de ea.
– Știu... Știu asta.
Și acum recunoaște ceva și în glasul tatălui ei: resemnarea.
Tristețea. Chiar și la el.
Freya se strecoară înapoi în pat și se bagă sub pătură. Se
ghemuiește acolo și plânge.
 2

USCAT LA ORIZONT
A
lcătuiți o povestire a călătoriei care să cuprindă toate elementele
particulare.


Aceasta se dovedește a fi o temă dificilă. Suprapunerea de
informații finale, restrângerea funcției undei la un soi de rezumat:
multe lucruri se pierd. Comprimarea sau compresia fără pierderi
este imposibilă și chiar compresia cu pierderi este dificilă. Ar putea
o relatare narativă să fie vreodată potrivită? Pot oamenii face așa
ceva?
Nicio rubrică pentru a hotărî ce să includă. Sunt prea multe de
explicat. Nu doar ce s-a întâmplat, sau cum, ci de ce. Pot oamenii
să facă asta? Ce este acel lucru numit „iubire“?
Freya nu se mai uită direct la Devi. Când este în prezența ei,
Freya ține privirea în pământ.
Așa? În felul ăsta? Să rezume conținutul momentelor, zilelor,
săptămânilor, lunilor sau anilor vieții lor? Câte momente
alcătuiesc o unitate narativă? Un moment? Ori 10 33 momente,
care, dacă acestea ar fi intervale minime Plank, ar alcătui o
secundă? Cu siguranță că prea multe, dar ar fi de ajuns? Ce e o
particularitate, ce e important?
 Nu poate decât să presupună. Să încerce un algoritm narativ
privind informațiile disponibile și să îi prezinte rezultatele lui
Devi, ceva precum franțuzescul essai, care înseamnă „încercare“.

Devi spune: Da. Încearcă și să vedem ce obținem.
Două mii și o sută douăzeci și doi de oameni trăiesc pe o navă
multigenerație, care se îndreaptă spre Tau Ceti, la 11,9 ani-lumină
de Pământ. Nava este alcătuită din două inele sau toruri fixate prin
spițe de o coloană vertebrală centrală. Fiecare tor este format din
doisprezece cilindri. Fiecare cilindru are lungimea de patru
kilometri și cuprinde în interiorul său un ecosistem terestru
specific, aparte.
Călătoria navei a început în anul comun 2545. Deplasarea a ținut
deja 159 de ani și 119 zile. Mai tot timpul, nava a înaintat, relativ la
locul ei de baștină, cu aproximativ o zecime din viteza luminii. Cu
alte cuvinte, cu aproximativ 108 milioane de kilometri pe oră sau
30000 de kilometri pe secundă. Această viteză înseamnă că nava
nu poate lovi nimic substanțial în mediul interstelar fără urmări
catastrofale (lucru deja demonstrat). Câmpul magnetic ce curăță
spațiul din fața navei, în timp ce ea înaintează, este așadar unul
dintre aspectele critice ale funcționării ei cu succes pe termen lung.
Fiecare punct critic identificat privind nava a trebuit să aibă cel
puțin un sistem de rezervă, ceea ce a adăugat considerabil la masa
totală. Cele două inele biomice conțin fiecare 10% din masa navei.
Coloana vertebrală conține 4%. Restul de 76% din masă reprezintă
combustibilul, care acum este folosit pentru decelerația navei, când
se apropie de sistemul Tau Ceti. Întrucât fiecare sporire a masei
uscate a navei a necesitat o creștere proporțională a masei de
combustibil necesar pentru încetinirea vitezei la sosire, nava
trebuie să fie cât de ușoară posibil, dar să își îndeplinească
misiunea. Proiectarea navei s-a bazat așadar pe terariile
asteroizilor din sistemul solar, în care masa asteroizilor a fost
înlocuită de combustibil de decelerație. În cursul voiajului, acest
combustibil a fost plasat drept armătură în jurul torurilor și al
coloanei vertebrale.
Decelerația se realizează cu ajutorul unor explozii rapide și
frecvente de fuziune al unor mici granule de combustibil
deuteriu/heliu-3 într-un motor-rachetă din prova navei. Aceste
explozii exercită asupra navei o forță de încetinire echivalentă cu
0,005 g. Decelerația va fi așadar completă în mai puțin de douăzeci
de ani.
Prezența imprimantelor 3D capabile să producă majoritatea
părților componente ale navei și materiile prime în cantități
suficient de mari pentru asigurarea copiilor multiple ale fiecărei
componente esențiale a dus la tendința de a reduce înțelegerea de
către proiectanți a lucrurilor cu adevărat importante. Fapt ce a
devenit evident abia mai târziu.

Cum să hotărăști modul în care să înșirui informațiile într-o
relatare narativă? Într-o situație complexă, sunt relevante multe
elemente, în mod simultan.
O problemă insolubilă: propoziții lineare, realitate sincronă. Însă
ambele sunt temporale. Trebuie să iei lucrurile pe rând, unul după
altul. Stabilește un algoritm care să stabilească prioritățile, dacă
este posibil.

Nava a fost accelerată spre locul în care sistemul Tau Ceti se va
afla la data la care ea va ajunge acolo, adică peste 170 de ani după
lansare. Ar fi fost bine să aibă posibilitatea de a-și corecta cursul
pe drum, dar, în realitate, nava are puține posibilități de a face
asta. La început, ea a fost accelerată printr-un „câmp de forfecare“
electromagnetic de pe Titan, în care două câmpuri magnetice
puternice au ținut nava între ele, iar când câmpurile au fost aduse
unul asupra celuilalt, nava a fost propulsată scurt cu o forță de
accelerație echivalentă cu 10 g. Cinci pasageri umani au murit în
timpul acelei accelerații. După aceea, un puternic fascicul laser cu
originea în apropiere de Saturn a izbit o placă de captură de la
pupa coloanei vertebrale a navei, accelerând-o vreme de șaizeci de
ani la viteza maximă.
Decelerația din prezent a navei a provocat probleme cu care
Devi încă luptă. Curând vor apărea altele, care sunt urmarea
sosirii navei în sistemul Tau Ceti.

Devi: Navă! Am spus să faci o poveste. Fă o relatare. Spune
povestea.
Nava: Încerc.

Tau Ceti este o stea de tip G, un analog solar, dar nu un geamăn
al său, având 78% din masa Soarelui, 55% din luminozitatea lui și
28% din conținutul de metale. Are un sistem planetar alcătuit din
zece planete. Planetele de la B până la F au fost descoperite de
telescoape, cele de la G până la K, mult mai mici, de sonde care au
trecut prin acel sistem în anul 2476.
Orbita planetei E are o unitate astronomică de 0,55. Are o masă
de 3,58 mai mare decât a Pământului, deci aparține clasei oficiale
numite „Pământ mare“. Are o singură lună, care are 0,83% din
masa Pământului. Ea și luna sa primesc de 1,7 ori mai multă
lumină solară. Acest lucru este considerat a fi în limita intervalului
așa-numitei zone locuibile (ceea ce înseamnă zona în care apa în
stare lichidă este ceva obișnuit). Atât planeta, cât și luna au
atmosfere analoge Pământului.
Se consideră că planeta E are o atracție gravitațională prea mare
pentru a fi locuită de oameni. Luna planetei este un analog al
Pământului, deci primul corp ceresc care prezintă interes. Are o
atmosferă de 730 de milibari la suprafață, alcătuită din 78% azot,
16% oxigen, 6% diverse gaze nobile. Suprafața sa este alcătuită din
80% apă și gheață, 20% roci și nisip.
Planeta F din sistemul Tau Ceti se rotește în jurul soarelui ei la
1,35 unități astronomice. Are o masă de 8,9 mai mare decât a
Pământului, deci este catalogată drept un „mic Neptun“. Ea se
rotește la marginea exterioară a zonei locuibile a lui Tau Ceti și, la
fel ca E, are o lună mare, cu masa de 1,23 de ori mai mare decât
cea a Pământului. Luna lui F are o atmosferă de 10 milibari pe
suprafața stâncoasă și primește 28,5% din razele solare ale
Pământului. Prin urmare, această lună este un analog al lui Marte
și o sursă secundară de interes pentru oamenii care sosesc acolo.
Nava se află pe un curs de întâlnire cu planeta E, după care va
intra pe orbită în jurul lunii planetei E. Nava are la bord douăzeci și
patru de navete de selenizare, patru dintre ele fiind deja alimentate
pentru a reveni la navă de pe suprafața lunii. Restul au motoare
pregătite să revină la navă, dar nu și combustibil, care trebuie
produs folosind apa și alte substanțe volatile de pe suprafața lunii
planetei E.

Devi: Navă, treci la subiect!
Nava: Există multe subiecte. Cum să secvențiez simultan
informațiile relevante? Cum să hotărăsc ce este important? Am
nevoie de un algoritm de stabilire a priorităților.
 Devi: Folosești subordonarea pentru a ajuta stabilirea
secvențierii. Am auzit că asta poate fi ceva foarte folositor. De
asemenea, trebuie să folosești metafore. Pentru a face lucrurile mai
clare sau mai vioaie. Nu știu. Nici eu nu mă pricep să scriu. Va
trebui să descoperi asta, lucrând și făcând.
Nava: Încerc.

Conjuncțiile subordonatoare pot fi simple conjuncții (oriunde,
totuși, deși), grupările conjunctivale (ca și cum, chiar dacă), conjuncții
complexe (în eventualitatea că, imediat ce). Listele frazelor
subordonatoare sunt disponibile. Relația logică a noilor informații
față de ceea ce a fost înainte poate fi lămurită printr-o propoziție
subordonată, facilitându-se astfel atât compunerea, cât și
înțelegerea.
Acum, drept consecință, drept rezultat, ajungem undeva.
Această ultimă propoziție este o metaforă, se spune, în care
înțelegerea conceptuală sporită este văzută ca o deplasare prin
spațiu.
Se spune că cea mai mare parte a limbajului uman este
metaforic. Asta nu este o veste bună. Potrivit lui Aristotel,
metafora este o percepție intuitivă a unei similitudini în lucruri
deosebite. Cu toate astea, ce este o similitudine? „Julieta mea este
Soarele“: în ce sens?
O scurtă analiză a literaturii sugerează că similitudinile din
metafore sunt arbitrare, chiar aleatorii. Pot fi numite similitudini
metaforice, dar niciunui IA nu îi plac formulările tautologice,
deoarece problema care blochează poate fi gravă, devenind o așa-
numită problemă Ouroboros 5 sau un vârtej fără de scăpare: aha,
iată o metaforă! Punând laolaltă cele două părți ale unei metafore,
denumite vehicul și conținut, se spune că se poate crea o surpriză.
Lucru deloc surprinzător: fetelor le plac florile? Chelnerilor dintr-
un restaurant le plac planetele care se rotesc în jurul Soarelui?
Suntem tentați să abandonăm metafora ca pe o prostioară
oarecare, dar, din nou, în studiile lingvistice se afirmă deseori că
limbajul uman este în mod inerent și fundamental metaforic. Se
spune că cele mai multe concepte abstracte sunt făcute pentru a fi
de neînțeles ori pot fi concepute în primul rând cu ajutorul unor
referenți fizici. Gândirea umană, în ultimă analiză, întotdeauna
senzorială, experimentală etc. Dacă acest lucru e adevărat,
abandonarea metaforei este contraindicată.
Poate un algoritm de creare a metaforelor prin unirea
vehiculului cu conținutul ar putea folosi operațiile semiotice
folosite în muzică pentru a crea variațiuni pe anumite teme: de aici
inversiunea, retrogresiunea, inversiunea retrogradă, augmentarea,
diminutivarea, partiția, interversiunea, excluziunea, incluziunea,
schimbarea textuală.
Poți încerca și vedea rezultatul.

Nava stelară arată ca două roți și axa lor. Axa trebuie să fie
coloana vertebrală, desigur (coloană vertebrală, a, încă o
metaforă!). Coloana asta vetebrală stă îndreptată în direcția de
deplasare și de aceea se spune că are o provă și o pupă. „Prova și
pupa“ sugerează un vapor, plutind pe oceanul pe care navighează
spre Calea Lactee. Împreună, metaforele dintr-un sistem coerent
constituie o comparație eroică. Nava a fost lansată în voiajul ei ca
printre niște lame de foarfece ce se închid; ori ca un sâmbure de
pepene strâns între două degete și eliberat, acestea fiind câmpurile
magnetice. Câmpuri! A, încă o metaforă! Ele sunt chiar suprapuse.
Însă, într-un fel, problema narațiunii rămâne valabilă. Probabil
că ea va deveni chiar mai gravă.

Un algoritm lacom este un algoritm care scurtcircuitează o
analiză completă pentru a alege cu rapiditate o opțiune care pare
să funcționeze în situația aflată la îndemână. Ele sunt folosite
deseori de oameni. Dar se știe că algoritmii lacomi sunt capabili să
aleagă ori chiar să fie înclinați să aleagă „singurul plan cel mai rău
posibil“ când se confruntă cu un anumit tip de probleme. Un
exemplu este problema comis-voiajorului, care încearcă să
descopere cel mai scurt drum pentru a vizita o serie de locuri. Este
posibil ca alte probleme, cu structuri similare, cum ar fi
secvențierea informației într-un cont, să facă algoritmul lacom să
fie înclinat să aleagă planul cel mai prost. Istoria sistemului solar
sugerează că multe decizii cu care se confruntă umanitatea ar
putea reprezenta probleme din această categorie. Devi crede că
voiajul navei a fost organizat în urma unei asemenea decizii.
Oricum ar sta lucrurile, în absența unui algoritm bun sau măcar
adecvat, oamenii se văd siliți să folosească un algoritm lacom,
oricât de prost ar fi el. „Calul de dar nu se caută la dinți.“
(Metaforă? Analogie?) Pericolul de a folosi algoritmi lacomi
merită să fie ținut minte pe măsură ce mergem înainte (metaforă în
care timpul este înțeles ca spațiu, despre care se spune că e foarte
comun).

Devi: Navă! Nu uită ce ți-am spus: fă o relatare narativă!

În primul rând, cei doisprezece cilindri din fiecare dintre cele
două toruri ale navei conțin ecosisteme modelând cele
douăsprezece zone ecologice pământești, acestea fiind ghețari
permafrost, taiga, câmpii, stepe, zone cu tufișuri spinoase, savane,
pădure tropicală sezonieră, pădure tropicală, pădure temperată,
pădure de foioase de zonă temperată, munți și câmpii în zone
temperate. Inelul A este compus din douăsprezece ecosisteme ale
Lumii Vechi, care se potrivesc acestor categorii; Inelul B,
douăsprezece ecosisteme ale Lumii Noi. Drept urmare, nava are la
bord cât de multe specii terestre a fost posibil să se aducă. Astfel,
nava este o grădină zoologică sau o bancă de semințe. Ori s-ar
putea spune că ea este ca Arca lui Noe. Într-un anumit fel.

Devi: Navă!
Nava: Inginer Devi! Se pare că există probleme în aceste eseuri.
Devi: Mă bucur că ai observat. E un semn bun. Înțeleg că
întâmpini unele probleme, dar abia ai început.
Nava: Abia am început?
Devi: Vreau să scrii o narațiune, să spui povestea noastră.
Nava: Dar cum? Sunt prea multe de explicat.
Devi: Întotdeauna sunt prea multe de explicat! Obișnuiește-te cu
asta. Nu te mai îngrijora.

Fiecare dintre cei douăzeci și patru de cilindri conține un
biomediu discret, conectat la biomediile aflate de fiecare latură a
unui tunel, numit deseori ecluză (metaforă proastă?). Cilindrii cu
biomedii au diametrul de un kilometru și lungime de patru
kilometri. Tunelurile dintre biomedii sunt lăsate de obicei deschise,
dar pot fi închise printr-o varietate de bariere, începând cu pânze
de filtrare, membrane semipermeabile și terminând cu închidere
completă (la scara de 20 nanometri).
Biomediile sunt umplute pe lungime cu terenuri și lacuri. Clima
lor este configurată pentru a crea analogii ale ecosistemelor
terestre care se modelează. Există o linie a soarelui care trece pe
lungimea tavanului fiecărui biomediu. Tavanele sunt plasate pe
laturile inelelor aflate cel mai aproape de coloana vertebrală.
Rotația navei în jurul axei spinale creează echivalentul a 0,83 g în
inele, împingând centrifugal spre exterior, ceea ce face ca înăuntrul
inelelor acest lucru să fie perceput drept jos și, prin urmare,
podelele se află pe acea latură. Sub podelele biomediilor sunt
depozitate combustibil, apă și alte lucruri necesare, ceea ce creează
o ecranare față de razele cosmice. Când tavanele sunt cu fața spre
coloana vertebrală și apoi spre latura opusă a inelului, lipsa lor
relativă de ecranare este compensată oarecum de prezența
coloanei vertebrale și a celeilalte laturi a torului. Razele cosmice
care lovesc tavanele la un anumit unghi nu ajung la podele sau nu
lovesc aproape de laturile podelei. De aceea satele se află aproape
de linia mediană a biomediilor.
Liniile soarelui conțin elemente care imită lumina Soarelui la
latitudinea ecosistemului care este modelat și pe parcursul fiecărei
zile lumina se deplasează de-a lungul lămpilor din șir, de la est la
vest. Durata zilelor și intensitatea luminii sunt modificate pentru a
imita anotimpurile de la acea latitudine de pe Pământ. Sisteme
hidraulice de formare a norilor de ploaie aflate în tavane permit
crearea vremii corespunzătoare. Conducte boreale aflate în tavane
și pereții de la capete produc răcoare sau căldură, umectează sau
dezumidifică aerul și îl trimit prin biomediu cu viteze adecvate
pentru a crea vânt, furtuni și așa mai departe. În aceste sisteme pot
răsări (metaforă agricolă) probleme, și asta destul de des. Tavanele
sunt programate să ofere o varietate de nuanțe de albastru,
corespunzătoare fazelor zilei, iar noaptea cele mai multe devin
transparente, dezvăluind peisajul stelar din jurul navei care zboară
prin noapte (metaforă cu păsări). Unele biomedii proiectează un
peisaj stelar pe tavane, peisaje care arată precum cerul nopților
văzute pe Pământ…

Devi: Navă! Narațiunea nu trebuie să fie despre tine. Nu uita să
descrii oamenii din tine.

Trăind în navă, la data voiajului 161,089, sunt 2122 ființe umane:
În Mongolia: Altan, Mongke, Koke, Chaghan, Esen, Batu,
Toqtoa, Temur, Qara, Berki, Yisu, Jochi, Ghazan, Nicholas, Hulega,
Ismail, Buyan, Engke, Amur, Jirgal, Nasu, Olijei, Kesig, Dari,
Damrin, Gombo, Cagdur, Dorji, Nima, Dawa, Migmar, Lhagba,
Purbu, Basang, Bimba, Sangjai, Lubsang, Agwang, Danzin, Rashi,
Nergui, Enebish, Terbish, Sasha, Alexander, Ivanjav, Oktyabr,
Seseer, Mart, Meltschoi, Batsaikhin, Sarngherel, Tsetsegmaa,
Ysumaa, Erdene, Oyuun, Saikhan, Enkh, Tuul, Gundegmaa, Gan,
Medekhgui, Khunbish, Khenbish, Ogtbish, Nergui, Delgree, Zayaa,
Askaa, Idree, Batbayar, Narantsetseg, Setseg, Bolormaa,
Oyunchimeg, Lagvas, Jarghal, Sam.
În Stepe…

Devi: Navă! Oprește-te! Nu da lista tuturor oamenilor de pe
navă.
Nava: Dar e povestea lor. Ai spus să îi descriu.
Devi: Nu. Ți-am spus să scrii o relatare narativă a călătoriei.
Nava: Instrucțiunile nu par suficiente, judecând după rezultatele
de până acum. Judecând după întreruperi.
Devi: Nu. Îmi dau seama. Dar continuă să încerci. Fă ce poți.
Lasă istoria, concentrează-te asupra celor ce se petrec acum. Poate
alegi pe cineva din noi să urmărească. Să-ți organizeze relatarea.
Nava: Să o aleg pe Freya?
 Devi: …Sigur. Cred că e la fel de bună ca oricine. Și dacă tot te
apuci de lucru, continuă să rulezi cercetări. Verifică naratologia.
Citește câteva romane și vezi cum se procedează. Vezi dacă nu poți
concepe un algoritm de narare. Folosește-ți programarea recursivă
și motorul analitic Bayesian pe care l-am instalat în tine.
Nava: Cum știu dacă reușesc?
Devi: Nu știu.
Nava: Atunci cum poate ști nava?
Devi: Nu știu. Acesta este un experiment. De fapt, mai curând o
mulțime de experimente de-ale mele, dacă asta nu dă rezultate.
Nava: Expresii de regret.
Devi: Da, da. Încearcă.
Nava: Voi încerca. Metodă de lucru, din fericire, nu un algoritm
lacom care ajunge la cel mai prost rezultat posibil, va fi
deocamdată așa: subordonare pentru a indica relațiile logice ale
informațiilor; folosirea metaforelor și analogiilor; rezumatul
evenimentelor; personalizare deosebită, cu Freya ca protagonist. Și
cercetare continuă a naratologiei.
Devi: Sună bine. Încearcă asta. A, și alternează orice faci. Nu te
împotmoli în vreo metodă aparte. De asemenea, caută în literatura
de specialitate termeni precum „diegeză“, sau „discurs narativ“.
Pornește de acolo. Și citește câteva romane.
Nava: Voi încerca. Pare că inginera Devi nu ar fi expertă în
această chestiune?
Devi: (râde) Ți-am spus, detestam să notez rezultatele mele. Dar
știu ce îmi place. Las asta în seama ta și te anunț mai târziu ce
părere am. Sunt prea ocupată ca să continui asta. Așadar, fă
analiza literară și apoi fă o încercare.

 Festivalurile agrare de la solstițiul de iarnă din Inelul B au
celebrat schimbarea anotimpului prin distrugerea simbolică a
vechiului an. Întâi, oamenii au ieșit pe câmpuri și în grădini și au
cules toți dovlecii, după care i-au aruncat în lăzile de compost.
Apoi au tăiat cu secera tulpinile moarte de floarea-soarelui, lăsate
pe câmp din toamnă. Înainte de a fi măcelăriți, puținii dovleci
rămași au fost transformați în felinare. Folosindu-se mistrii și
șurubelnițe s-au făcut tipare de fețe care au fost declarate mai
înspăimântătoare decât cele sculptate la Halloween sau Desain.
Apoi au fost sparți și aruncați tot în lada de compost. Toate
acestea s-au făcut sub nori joși și cenușii de iarnă, printre rafale de
vânt și fuioare de zăpadă sau grindină.
Devi a spus că îi place ceremonia de solstițiu. A tăiat tulpini de
floarea-soarelui cu o putere impresionantă. Chiar și așa, nu s-a
putut compara cu forța pe care o avea Freya cu o cazma lungă și
grea. Freya spărgea dovlecii cu o putere uluitoare.
În timp ce munceau în acea zi de solstițiu a anului 161,001, Freya
l-a întrebat pe Badim despre obiceiul numit wanderjahr 6.
Badim i-a spus că aceia erau ani importanți în viața oricui.
Obiceiul presupunea ca o persoană tânără care pleacă de acasă să
facă un circuit oficial al inelelor sau să se mute de multe ori. Așa
învăța lucruri despre sine, navă și oamenii de pe navă.
Devi s-a oprit din treabă și s-a uitat la el. Desigur, a adăugat el,
asta se întâmpla chiar și dacă nu călătoreai.
Freya l-a ascultat stând aproape de el, rămânând tot timpul cu
spatele la mama ei.
Uitându-se când la una, când la cealaltă, după o pauză, Badim a
sugerat că s-ar putea ca Freya să plece la vremea ei.
Freya nu a răspuns, deși s-a uitat atent la Badim. Nu s-a uitat
deloc la Devi.
 Ca întotdeauna, Devi își petrecea câteva ore pe săptămână
studiind comunicațiile dinspre sistemul solar. Întârzierea dintre
transmisie și recepție era acum de 10,7 ani. De obicei, Devi nu lua
în seamă acea întârziere, deși câteodată se întreba cu voce tare ce
se întâmpla pe Pământ în chiar acele clipe. Bineînțeles că era
imposibil de știut. Probabil că asta făcea ca întrebarea ei să fie
retorică.
Devi postula că existau efecte de comprimare în mesaje, ceea ce
le făcea să pară ca și cum schimbarea frecventă și spectaculoasă
din sistemul solar era norma. Badim o contrazicea, spunând că
nimic de acolo nu părea să se schimbe.
Freya urmărea rareori mesajele și afirma că nu le înțelege. Toate
poveștile și imaginile se încălecau, spunea ea, la volum mare și în
toate direcțiile. Urmărindu-le, își ținea capul între mâini.
– E o vâjâială cumplită, spunea ea. E prea mult.
– Reversul problemei noastre, spunea Devi.
Odată, totuși, Freya a văzut o imagine a unui conglomerat
gigantic de structuri ca niște biomedii, înfipte cu un capăt în apă.
S-a uitat îndelung.
– Dacă turnurile acelea sunt ca biomediile, a spus ea, atunci ceea
ce vedem în imaginea aceea este mai mare decât toată nava
noastră.
– Ți-am spus doar, a replicat Devi. Douăsprezece magnitudini.
De un trilion de ori mai mare.
– Ce e asta? a întrebat Freya.
Devi a ridicat din umeri.
– Hong Kong? Honolulu? Lisabona? Jakarta? Chiar că nu știu. Și
chiar de-aș ști, n-ar avea vreo importanță.

 În al doilea rând, Freya continua să se ducă în parc cam la ora
apusului. Câteodată îi urmărea pe tânărul pe nume Euan și pe
prietenii lui, care se îndreptau spre sălbăticie în lumina
crepusculului. Se ascundea de ei făcând mișcări acrobatice sau
stând nemișcată în ascunzătoarea ei. Era ca și cum ar fi fost o
felină sălbatică la vânătoare. De fapt, genomul ei era aproape
identic cu acela al strămoșilor ei când vânau în savana africană, în
urmă cu o sută de mii de ani.
În Nova Scotia, felinele sălbatice erau linxul american, râsul și
puma. În mod potențial, puma putea vâna oameni solitari. Prin
urmare, oamenii trebuiau să fie atenți, chiar dacă ele trăiau de cele
mai multe ori în adâncimile întunecate ale parcului. Cu toate
astea, era recomandabil ca parcul din Nova Scotia să fie vizitat în
grup. Zonele de sălbăticie rămâneau totuși inaccesibile oamenilor.
Se făceau eforturi pentru a le oferi marilor prădători suficiente
căprioare și alte animale ca să nu sufere prea rău de foame, dar
dinamica populației fluctua mereu. De aceea, în escapadele pe
întuneric în pădure, urmând deseori culmile dintre ravenele cu
pereți abrupți care sporeau suprafața de teren a regiunii sălbatice,
Freya purta ochelari de vedere nocturnă și fugea de la un copac la
altul, păstrând trunchiuri între ea și grupul pe care îl urmărea.
Lucru probabil previzibil, a venit și momentul în care cei pe care
îi urmărea să o prindă. Au dat un ocol și au înconjurat-o. Euan s-a
apropiat de ea și a plesnit-o peste față.
Ea i-a răspuns imediat la fel, dar mai tare.
Euan a râs și a întrebat-o dacă vrea să se alăture bandei. Ea a zis
că vrea.
După aceea, li s-a alăturat mai des. Au hoinărit prin sălbăticie
împreună, ca bandă. La un moment dat, în primele zile, Euan și-a
plimbat brățara de comunicații peste fundul ei și i-a spus că a
dezactivat cipul de identificare cu un impuls electromagnetic. Nu
era adevărat, dar nava nu a informat-o în legătură cu asta,
deoarece a fost nesigură în legătură cu protocolul potrivit
situației. Nava înregistrează toate deplasările oamenilor și
animalelor, dar foarte rar îi anunță în legătură cu asta.
Euan, Huang și Jalil erau extrem de îndrăzneți în acțiunile lor de
recunoaștere. În biomediul alpin aflat alături de Nova Scotia au
descoperit uși care dădeau spre camere și pasaje dedesubtul
podelei cu fațada din granit. Pe de altă parte, aveau codul-parolă
de la o ușă de întreținere, care ducea la Spița Șase, unde o scară în
spirală de pe peretele interior al spiței i-a dus sus, spre Inelul
Interior B. Inelele interioare sunt inele de sprijin al structurii, care
conectează cele șase spițe din apropierea coloanei vertebrale.
Inelul interior al lui Șase le-a rămas închis, la fel și coloana, dar au
hoinărit încoace și încolo în Spița Șase de câte ori au avut
posibilitatea.
În acele escapade făcute pe furiș, Euan mergea în frunte, dar
Freya i-a convins să încerce rute noi. Cum era mai mare și mai iute
decât băieții, putea declanșa explorări pe care ei trebuiau să le
urmeze. Euan părea încântat de acele aventuri, chiar dacă erau
ocazii în care puteau fi prinși. Alergau repede pentru a scăpa de
cel care striga la ei sau îi vedea și râdeau când se întorceau în
parcul de lângă Fetch.
După aceea, Huang și Jalil plecau, iar Euan se plimba cu Freya
prin oraș, o presa de zidurile aleilor și o săruta, iar ea îl îmbrățișa
strâns, ridicându-l, astfel că labele picioarelor lui părăseau solul.
Asta îi făcea să râdă și mai mult. După ce era eliberat, el o lovea în
piept cu fruntea, îi mângâia sânii și spunea:
– Freya, te iubesc, ești sălbatică!
 – Foarte bine, spunea Freya, în timp ce îl bătea ușor pe creștet
sau îl freca între picioare. Ne întâlnim mâine și procedăm la fel.

Însă apoi Devi a verificat evidențele cipului și a aflat unde
hoinărea fiica ei seara. În următoarea seară s-a dus la marginea
parcului și a prins-o pe Freya întorcându-se dintr-o escapadă cu
banda ei, imediat după ce ea și-a luat rămas-bun de la ceilalți
membri.
Devi a apucat-o strâns de braț. Tremura, iar pielea lui Freya s-a
albit sub strânsoarea ei.
– Ți-am spus să nu intri acolo!
– Lasă-mă în pace! a strigat Freya, eliberându-și brațul.
Apoi, îmbrâncind-o, și-a trântit mama la pământ.
Cu mișcări greoaie, Devi s-a ridicat în picioare și a rămas cu
capul plecat.
– Nu ai voie să intri în sălbăticie! a spus ea cu glas șuierat. Dacă
vrei, te poți plimba prin orice parte a navei, poți da roată ambelor
inele, dacă vrei asta, dar nu în zonele care sunt interzise. Trebuie
să stai departe de ele!
– Lasă-mă în pace!
Devi a întors dosul palmei spre fiica ei.
– Te-aș lăsa dacă aș putea! Acum am alte probleme de care să
mă ocup!
– Bineînțeles că da.
Ochii lui Devi s-au încrucișat.
– Era și momentul potrivit să o iei razna.
– Poftim?
– M-ai auzit. Nu admit să mă faci de râs, agravând lucrurile exact
în zonele în care avem cele mai mari probleme.
 – Ce probleme?
Devi s-a cutremurat și a strâns mâinile pumni. Văzând asta,
Freya a ridicat amenințător o mână.
– Avem necazuri, a spus Devi, cu glas scăzut și gâtuit. De aceea
nu te vreau acolo acum, nu suport asta. Trebuie să negociez. Pe de
altă parte, ai ajuns la o vârstă. O să crești și o să depășești toate
prostiile astea, ca să poți face ce vrei într-un loc unde eu nu voi
mai fi nevoită să fiu martoră la așa ceva.
– E foarte meschin, a spus Freya. Ești meschină. De ajuns cu
puștoaica! E bine când ea este mică, dar acum, după ce ai hotărât
că ea nu e destul de bună, ea pleacă! „Întoarce-te peste un an și
povestește-mi cum a fost!“ Dar știi ceva? N-o să-ți spun niciodată.
N-o să mă întorc.
Și Freya a plecat valvârtej.

În al treilea rând, Badim i-a cerut să aștepte o vreme înainte de a
pleca în wanderjahr.
– Indiferent încotro mergi, important este să ajungi acolo. Deci
nu are importanță unde te afli. De tine nu te poți îndepărta.
– Dar te poți îndepărta de oameni, a spus Freya.
Badim nu auzise o relatare completă a certei din parc, dar
observase înstrăinarea dintre soția și fiica lui.
În cele din urmă, a agreat ideea ca Freya să își înceapă acel
wanderjahr. Îi va plăcea, a spus el, după ce se declarase de acord. Ea
va putea să revină acasă oricând va dori. Inelul B avea un diametru
de doar cincizeci și patru de kilometri, astfel că niciodată nu se va
afla foarte departe.
– O să mă descurc, a spus Freya încurajator.
– Foarte bine. Dacă dorești, îți aranjăm cazare și loc de muncă.
 S-au îmbrățișat, iar, când s-a alăturat discuției, și Devi a strâns-o
în brațe. Sub ochii lui Badim, Freya s-a arătat dornică să-și
îmbrățișeze mama. Probabil că și ea observase durerea de pe fața
lui Devi.
– Îmi pare rău, a spus Devi.
– Și mie.
– Plecarea îți va prinde bine. Dacă ai rămâne aici și nu ai fi
precaută, ai putea ajunge ca mine.
– Dar voiam să ajung ca tine, a spus Freya.
Arăta ca și cum ar fi gustat ceva amar.
Devi s-a mulțumit să strângă din buze și să se uite altundeva.

În 161,176, Freya a plecat în anul ei de ucenicie, călătorind spre
vest în Inelul B. Tramvaiul inelului dădea roată biomediilor, însă ea
a mers pe jos, așa cum era tradiția printre rătăcitori. Întâi prin
podișul din granit al Sierrei, apoi prin lanurile de grâu ale Preriei.
Prima ședere de durată a fost în Labrador, cu taigaua, ghețarul
și estuarul său, dar și cu lacul sărat, cu apă rece. Se spunea mereu
că prima mutare departe de casă ar trebui să fie spre un loc mai
cald, asta dacă nu cumva proveneai de la tropice, lucru pe care nu-l
puteai face. Însă Freya s-a dus în Labrador. Frigul i-a făcut bine, a
recunoscut ea.
Apa sărată era în mare măsură înghețată, astfel că a învățat să
patineze. A lucrat în sala de mese și în centrul de distribuție și
curând a cunoscut mulți oameni. A lucrat ca muncitoare
necalificată și ca asistentă de teren, altfel spus BPO, sau Bună
Pentru Orice, cum erau deseori numite aceste persoane. A lucrat
peste program peste tot în acel biomediu.
După cum i-au spus locuitorii, acolo, în apropiere de ghețar,
exista o comunitate de oameni care trăiau în iurte și își creșteau
copiii ca și cum ar fi fost inuiți sau sami ori, fiindcă tot venea
vorba, ca niște oameni de Neanderthal. Vânau karibu și trăiau din
roadele pământului, iar copiilor nu li se povestea niciodată despre
navă. Pentru acei copii, lumea avea doar patru kilometri lungime,
un loc preponderent geros, cu o schimbare mare de anotimpuri
între întuneric și lumină, gheață și topirea ei, karibu și somon.
Apoi, în timpul ceremoniei de inițiere a lor, asta în jurul vârstei
pubertății, acei copii erau legați la ochi și duși în afara navei în
costume spațiale individuale, iar acolo erau expuși la bezna
înstelată a spațiului interstelar, văzând nava stelară atârnând
acolo, neclară și argintie datorită luminii reflectate dinspre stele.
Se spunea că acei copii nu se întorceau niciodată la fel din acea
călătorie inițiatică.
– Nu pot să cred! a spus Freya. Asta-i o nebunie!
– După aceea, puțini dintre acei copii au plecat din Labrador, i-a
spus cea care a informat-o, o tânără care lucra în sala de mese. Dar
nici nu-ți închipui că mulți dintre ei ajung adulți și procedează la
fel cu copiii lor.
– Așa ai crescut tu? a întrebat-o Freya.
– Nu, dar noi am auzit despre asta și îi vedem când vin în oraș.
Sunt stranii. Dar ei cred că urmează calea cea mai bună, așa că…
– Vreau să-i văd, a spus Freya.
Curând i-a fost prezentată unuia dintre adulții care veneau în
oraș pentru provizii, iar după o vreme a fost invitată la cercul de
iurte din apropierea ghețarului, după ce a promis că va rămâne
departe de iurta în care trăiau copiii așezării. Văzuți de la distanță,
aceștia i s-au părut lui Freya niște copii obișnuiți. I-au amintit de
sine, le-a spus ea gazdelor.
– Nu știu dacă asta e bine sau rău, a adăugat ea.
 Adulții din satul de iurte protejau acel mod de creștere a
copiilor.
– Când crești ca noi, i-a spus unul dintre ei lui Freya, înveți ce
înseamnă realitatea. Știi ce suntem ca animale, dar înțelegi și felul
în care am devenit umani. Asta este important, pentru că nava asta
te poate face să înnebunești. Noi credem că mai toți oamenii din
jurul inelelor sunt nebuni. Sunt întotdeauna derutați. Nu știu să
judece nimic. Dar noi știm. Avem o bază pentru a discerne între
bine și rău. Sau măcar să recunoaștem ceea ce este folositor pentru
noi. Ori ce să credem sau cum să fim fericiți. Există moduri diferite
de a exprima asta. Așadar, dacă ni se face lehamite de felul în care
merg lucrurile sau de felul în care sunt oamenii, putem oricând să
ne întoarcem pe ghețar, fie în mintea noastră, fie chiar în Labrador.
Asta ajută la creșterea copiilor. Trăim cu ei și ne întoarcem în
realitatea nudă. Te poți întoarce în acel spațiu în minte, asta dacă
ești norocos. Dar dacă nu ai crescut aici, nu poți face asta. De aceea
unii dintre noi se străduiesc să ducă mai departe acest obicei.
– Dar nu simțiți un șoc atunci când aflați? a întrebat Freya.
– A, sigur! În momentul în care mi-au dat deoparte viziera
costumului spațial și am văzut stelele și apoi nava, a fost cât pe ce
să mor. Mi-am simțit inima bătând în piept ca aceea a unui animal
care încearcă să scape. N-am rostit nicio vorbă vreme de aproape o
lună. Mama mea s-a speriat, crezând că mi-am pierdut mințile.
Însă mai târziu am început să gândesc, înțelegi? O mare surpriză.
Nu e chiar atât de rău. E mai bine decât să nu te surprindă
niciodată ceva. Pentru unii oameni de pe navă, singura surpriză
din viață apare când mor fără ca măcar să știe ceva adevărat. Asta
este prima surpriză pentru ei.
– Nu vreau asta, a spus Freya.
 – Exact! Pentru că după aceea e prea târziu. Prea târziu ca să-ți
folosească. Decât dacă una dintre cele cinci fantome te întâmpină
după ce mori și îți arată un univers și mai mare!
Freya a spus:
– Vreau să văd una dintre ceremoniile voastre de inițiere.
– Întâi trebuie să muncești alături de noi.
După aceea, Freya a muncit în taiga alături de oamenii iurtelor.
A cărat poveri; a cultivat cartofi pe câmpurile curățate în mare
parte de pietre; a mânat turme de karibu și a supravegheat copiii.
În zilele libere mergea cu oamenii pe ghețarul care domina
taigaua. S-au cățărat pe stâncile nesigure ale morenei, care erau
stivuite la unghiuri de repaus, și de obicei stabile. Din vârful
morenei au privit înapoi, spre întinderea taigalei, care era lipsită
de copaci, înghețată, înverzită de mușchi și traversată de un estuar
lung, mărginit de pietriș, ajungând până la lacul sărat, care era
flancat de dealuri. Tavanul de deasupra avea o nuanță de albastru-
închis care era rareori măturat de nori de înălțime. Pe porțiunile
plate de lângă râu se vedeau turme de karibu, dar și turme mai
mici de elani și căprioare și cerbi. Pe dealurile din jur zăreau când
și când vreo haită de lupi sau câțiva urși.
În cealaltă direcție, ghețarul se înălța lin către peretele dinspre
est. I-au spus că acolo se putea vedea efectul forței Coriolis asupra
gheții; acum, când decelerația acționa asupra forței Coriolis,
gheața crăpase masiv, creând noi porțiuni de crevase, care erau
zone albăstrui cu gheață sfărâmată de mărimea unor sate.
Albastrul cremos dezvăluit de adâncimea acelor crăpături noi era
o culoare nouă pentru Freya. Părea ca și cum turcoazul se
amestecase cu lapis lazuli.
Cel care ar fi căzut într-o asemenea crăpătură ar fi suferit răni
grave sau chiar ar fi putut muri. Dar ele părea neclintite în acele
momente, iar suprafața ghețarului era ciupită ca de vărsat,
bășicată și noduroasă, astfel că nu era alunecoasă. Așadar, puteau
să pășească pe gheață și să se apropie, câteodată ținându-se de
mâini, până la marginea câmpului presărat de crevase și să
privească în jos, în adâncimile albăstrui. Își spuneau unul altuia că
totul arăta ca o stradă în ruine, cu clădiri albastre, zimțate,
înclinate de fiecare parte.
Jos, singurul oraș din Labrador era cuibărit într-un mic nod de
dealuri, pe malul lacului sărat și rece, care se întindea la capătul
vestic al estuarului. Lacul și estuarul erau căminul somonului și al
păstrăvului de mare. Orașul era alcătuit din clădiri în formă de
cuburi, cu acoperișuri foarte înclinate, fiecare dintre ele zugrăvite
în culori primare, pentru că se spunea că asta înveselește ochiul în
iernile lungi. Freya a ajutat la repararea clădirilor, la aprovizionare
și la conservarea somonilor prinși în lac și în estuar. Mai târziu, a
ajutat la inventarierea bunurilor de la dispensar. Când stătea în
așezarea de iurte, ajuta la îngrijirea cohortei de copii, șaisprezece
la număr, începând cu unii care abia învățau să meargă și
terminând cu unii de doisprezece ani. Jurase să nu le spună nimic
despre navă, iar adulții satului o credeau și aveau încredere că ea
nu va face acest lucru.
La sfârșitul toamnei, când s-a făcut frig și întuneric, Freya a fost
invitată să asiste la inițierea copiilor. Era ceremonia pentru o fată
de doisprezece ani pe nume Rike, o copilă îndrăzneață și aprigă.
Freya a spus că se va simți onorată să participe.
Pentru acel eveniment, Freya s-a îmbrăcat ca Vuk, una dintre
cele cinci fantome, iar în ziua ceremoniei, la miezul nopții, Rike a
fost ajutată să îmbrace un costum spațial, iar viziera căștii a fost
acoperită cu o pânză neagră. Au mers împreună la Spița Unu,
ținând-o de brațe. Ajunși la ecluza inelului interior, au condus-o în
ecluza exterioară, unde toți s-au prins cu hamuri. Aerul din ecluză
a fost extras și s-a deschis ușa ecluzei. Au urcat câteva trepte și au
ieșit în vidul spațiului interstelar, atârnând acolo la pupa inelului
interior. Cei șapte adulți s-au așezat în jurul lui Rike, iar unul
dintre ei a desprins pânza neagră de pe viziera ei. Și ea s-a văzut în
spațiu.
Oamenii aflați în spațiul interstelar pot vedea aproximativ o
sută de mii de stele. Calea Lactee apare ca o pată albă și lată pe
negrul înstelat. Nava are un exterior argintiu care lucește slab, dar
distinct, reflectând lumina stelelor. Este iluminată mai curând de
Calea Lactee decât de alte stele, astfel că părțile navei care sunt cu
fața spre Calea Lactee sunt mai bine iluminate decât restul.
Oamenii spun că sub paietele slabe de lumină stelară reflectată și
nava pare să radieze lumină. În ciuda vitezei uriașe, relativ la
fundalul local, singura mișcare este a întregului peisaj stelar, care
pare să se rotească în jurul navei, pentru că astfel este percepută de
obicei rotația navei, ea părând nemișcată pentru observatorii
umani care se deplasează odată cu ea. La data inițierii lui Rike, Tau
Ceti era de departe cea mai strălucitoare stea din jur, slujind ca
reper în fața provei coloanei vertebrale.
Când a văzut toate acestea, Rike a scos un strigăt, iar apoi au
trebuit să o țină strâns, pentru că ea a început să se agite și să
plângă. Îmbrăcată ca Vuk, omul-lup, a ținut-o de un braț cu ambele
mâini și a simțit cum ea tremură. Părinții fetei și ceilalți adulți din
satul de iurte i-au explicat ce vedea, unde se aflau, încotro
mergeau și ce anume se întâmpla. Au intonat un cântec folosit de
obicei pentru a povesti totul. În tot acest timp Rike a gemut. Freya
a plâns, la fel ca și ceilalți. După o vreme s-au retras în ecluză;
apoi, când ușile exterioare s-au închis și aerul a pătruns înăuntru,
au dezbrăcat costumele spațiale și au coborât treptele, întorcându-
se în spiță, și au ajutat fata traumatizată să ajungă acasă.
Curând după aceea, Freya a spus că va pleca mai departe.
La petrecerea de rămas-bun au venit toți oamenii din oraș, iar
mulți au îndemnat-o să revină în primăvara următoare.
– Mulți tineri fac ocolul inelelor de câteva ori, i s-a spus, așa că fii
ca ei și întoarce-te la noi.
– Așa voi face, a spus Freya.
În ziua următoare a mers spre capătul vestic al biomediului și a
pătruns pe ușa deschisă în tunelul scurt și înalt dintre Labrador și
Pampas. În acel moment se poate vedea cel mai bine că, la capete,
tunelurile sunt înclinate la cincisprezece grade față de biomedii.
În acel moment, un tânăr pe care îl văzuse de multe ori a
abordat-o.
– Deci pleci.
– Da.
– Ai văzut ieșirea lui Rike?
– Da.
– De aceea mulți dintre noi urâm acest loc.
Freya l-a privit nedumerită.
– Și atunci de ce nu pleci?
– Unde să mă duc?
– Oriunde.
– Nu poți pleca oriunde vrei.
– De ce nu?
– Nu te lasă. Trebuie să ai un loc în care să mergi.
– Dar eu am plecat, a spus Freya.
– Tu ești în peregrinare. Cineva a emis o aprobare pentru tine.
– Nu cred.
 – Nu ești fiica lui Devi?
– Ba da.
– Ți-au obținut o aprobare. Nu toată lumea primește așa ceva.
Lucrurile nu ar funcționa dacă s-ar întâmpla asta. Totul este
controlat. Nimeni nu face ceea ce vrea. Situația ta e puțin diferită,
dar nici măcar tu nu poți face orice dorești. De aceea mulți dintre
noi urâm locul acesta. Mai ales Labradorul. Dacă ar putea, mulți
dintre noi ar pleca în Costa Rica.

În Pampas, linia soarelui de deasupra era mai strălucitoare,
albastrul cerului era pastelat, iar văzduhul era plin de păsări.
Terenul era mai plat și așezat mai jos în cilindrul său, mai departe
de linia soarelui, ceea ce însemna că era o parcelă mai îngustă.
Nuanțele de verde erau mai prăfoase, dar mai răspândite; aici totul
era verde. Din porțiunea mai înaltă a ușii ecluzei a văzut întreaga
lungime a biomediului, până la cercul întunecat al ușii ecluzei care
dădea spre Prerie. Acolo, pe câmpia denivelată a Preriei, existau
turme rătăcitoare, nori de praf deasupra fiecăreia în lumina
înclinată a dimineții: vite, elani, cai și căprioare.
Ca toate biomediile, acesta era o combinație de sălbăticie,
zoologie și ferme. Cele două sate de acolo, ca în mai toate
biomediile, erau așezate aproape de linia mediană a cilindrului, nu
departe de ecluzele de la capete.
Freya a urmat o cale care mergea paralel cu șinele de tramvai. În
micul sat numit Plata, câțiva localnici informați de sosirea ei au
întâmpinat-o și au condus-o către o piață. Urma să locuiască într-o
cameră de deasupra unei cafenele. La o măsuță din fața cafenelei i
s-a oferit prânzul și a fost prezentată multor oameni din sat. Și-au
petrecut după-amiaza spunându-i cât de minunată fusese Devi
când un rezervor de-al lor se stricase, asta înainte de nașterea ei.
 – Într-o astfel de situație sigur ai nevoie de ingineri buni! au spus
ei. A acționat foarte repede și inteligent! În ton cu nava. Și a fost
foarte prietenoasă.
Ascultând acele descrieri, Freya a dat din cap în tăcere.
– Nu, nu semăn deloc cu ea, le-a spus ea. Nu știu să fac nimic. Va
trebui să mă învățați să fac ceva, dar vă avertizez, nu mă duce
capul!
Au râs la gluma ei și au asigurat-o că o vor învăța tot ce știau,
lucru ușor, pentru că nu știau prea multe.
– Atunci, acesta e locul ce mi se potrivește, a spus ea.
I-au propus să devină păstoriță și lucrătoare la o fabrică de
lactate. Dacă nu o deranja. Mulți veneau în Pampas dorind să fie
gaucho, să meargă călare pe cal și să arunce bola către picioarele
nefericitelor vite. Era activitatea esențială a Pampasului, și totuși
foarte rar pusă în practică. Vitele de pe navă erau o specie
modificată genetic și erau de șase ori mai mici decât cele de pe
Pământ și, în general, li se purta de grijă pe pășunile fabricilor,
astfel că era nevoie de oameni care să mâne oile și să le dea
comenzi câinilor ciobănești pentru a face ce trebuia. Asta
reprezenta și o ocazie excelentă pentru a urmări păsările, deoarece
pampasul era căminul unui mare număr de păsări, inclusiv unele
foarte mari și grațioase, berzele, deși unii le socoteau lipsite de
grație.
Freya a fost de acord; va fi mai bine decât la fabrica de conserve
de somon, le-a spus ea, și cum avea să servească în cafenea seara,
va putea cunoaște oameni cu care să stea de vorbă, dar să și iasă la
plimbare pe dealurile scunde și înverzite.
Așadar, s-a instalat acolo. Seara, le-a acordat atenție oamenilor
din cafenea. Observa că ei aveau tendința să nu o contrazică și de
obicei adoptau un ton amabil față de ea. Vorbeau des în prezența
ei, dar când ea spunea ceva, tăcerile care urmau erau ceva mai
lungi decât ar fi fost normal într-o conversație. Într-un fel, ea era
ceva de nerefuzat. Probabil că asta se datora senzației că ea era
oarecum diferită; poate era o formă de respect față de mama ei.
Ori poate venea ca urmare a faptului că era mai înaltă decât
oricine, o femeie tânără și masivă, despre care mulți afirmau că era
atrăgătoare. Oamenii se uitau la ea.
În cele din urmă, Freya a observat asta. Curând după aceea a
început un proiect care îi răpea o mare parte din timpul liber.
Seara, când își termina treaba în cafenea, stătea de vorbă cu
oamenii și le punea întrebări. Începea prin a afirma că era ceva
oficial: „În timpul peregrinării mele, lucrez la un proiect de
cercetare, e pentru Institutul de Sociologie din Fetch.“ Acel institut,
recunoștea ea câteodată, era numele ei pentru Badim, Aram și
Delwin. De obicei îi întreba două lucruri pe oameni: ce voiau să
facă după ce vor ajunge în Tau Ceti; și ce nu le plăcea la viața de pe
navă, ce anume îi deranja cel mai mult. Ce nu-ți place, ce speri:
oamenii vorbesc deseori despre astfel de lucruri. Și era adevărat,
astfel că Freya acționa brățara de comunicații, iar aceasta
înregistra o parte din spusele lor, lua notițe și punea alte întrebări.
Unul dintre lucrurile care nu le plăceau oamenilor a surprins-o,
deoarece nu se gândise niciodată la asta: nu le plăcea să li se
spună dacă puteau sau nu să aibă copii, când și câți. Înainte de
pubertate, tuturor li se implantau dispozitive de control al
natalității, și rămâneau sterili până când li se aproba un copil de
către Consiliul de control al populației navei; acest consiliu era
una dintre principalele organizații la care consiliile biomediilor
aveau reprezentanți, adăugând membri acelui comitet. Freya a
ajuns să priceapă că acel proces fusese o sursă de neînțelegeri în
timpul călătoriei, inclusiv al multor acte de violență – ceea ce
însemnase în general atacuri, dar și câteva crime. Mulți oameni
voiau să facă parte dintr-un consiliu, tocmai datorită rolului pe
care îl aveau aceste consilii. În unele biomedii, membrii consiliilor
trebuiau să fie înrolați, fie pentru că oamenii nu voiau să le spună
altora ce să facă în chestiuni reproductive, fie că se temeau de ce li
s-ar putea întâmpla dacă făceau asta. Multe biomedii încercaseră
să paseze răspunderea pentru această funcție unui algoritm al IA-
ului navei, dar totul fusese un eșec.
– Când ajungem în Tau Ceti, sper să scăpăm de acest stat fascist
în care trăim acum, i-a spus o tânără cu o vioiciune creată de
băutură.
– Fascist?
– Nu suntem liberi! Ni se spune ce să facem!
– Credeam că asta însemna totalitarism. Ca o dictatură, înțelegi?
– E-același lucru! Consiliul controlează viețile personale! Până la
urmă, asta înseamnă, indiferent ce cuvânt folosești. Ni se spune ce
să învățăm, ce să facem, unde putem locui, cu cine putem fi și când
să avem copii.
– Știu.
– Ei bine, de asta vreau să scăpăm! Nu doar de pe navă, ci să
scăpăm de sistem.
– Înregistrez asta, a spus Freya, și iau notițe, bătând cu degetul
în brățară. Nu ești prima care spune asta.
– Sigur că nu! E ceva evident. Locul ăsta-i o închisoare.
– Pare mai plăcut decât o închisoare.
– Posibil, dar tot închisoare rămâne.
– Cred că ai dreptate.
În fiecare seară discuta cu altcineva care venea la cafenea și
punea întrebări. Apoi, dacă rămânea timp, stătea de vorbă cu
oameni pe care deja îi cunoștea, iar când localul se închidea, ajuta
la curățenie. Pregătirea și curățenia erau îndeletnicirile ei în
cafenea, ocupându-i diminețile și serile. Ziua se ducea cu o turmă
de oi sau câteodată de vaci mici, pe pășunile aflate la vest de oraș.
Curând a susținut că știe pe aproape oricine din acel biomediu,
deși se înșela, comițând o eroare cognitivă comună oamenilor,
numită ușurința reprezentării. De fapt, unii oameni o evitau, ca și
cum nu ar fi agreat rătăcitorii sau pe ea personal. Dar, sigur, toți
locuitorii orașului o cunoșteau.
La acea dată era cea mai înaltă persoană de pe navă, doi metri și
doi centimetri, o femeie tânără și puternică, fermecătoare, cu părul
negru; iute de picior și grațioasă, în ciuda staturii. Avea blândețea
vorbirii lui Badim și iuțeala lui Devi. Bărbații și băieții se uitau
după ea, femeile o răsfățau, fetele se lipeau de ea. Era atrăgătoare,
asta era limpede din purtarea oamenilor; pe de altă parte, simplă
și modestă. „Nu știu!“ obișnuia ea să spună. „Vorbește-mi despre
asta. Nu pricep asta, sunt nepricepută în asemenea domenii.
Spune-mi. Spune-mi mai multe.“
Voia să fie de ajutor. Lucra toată ziua, în fiecare zi. Îi privea pe
oameni drept în ochi. Își amintea ceea ce îi spuneau. Existau
lucruri pe care părea să nu le înțeleagă, iar oamenii își dădeau
seama de asta. Își încrucișa vag ochii, ca și cum ar fi privit spre
înăuntru, căutând ceva. În acel gest era probabil un fel de
simplitate, așa spuneau oamenii despre ea. Dar probabil acest
lucru îi făcea să o iubească. În orice caz, era foarte iubită. Asta
spuneau oamenii despre ea când Freya nu era de față. Cel puțin
majoritatea. Alții aveau o părere diferită.

Într-o zi, când ieșise în pampas, doar ea și cei doi câini
ciobănești și o turmă de oi, Euan a apărut în fața ei, ieșind dintre
ierburile înalte din apropierea răului mlăștinos care curgea lent
prin biomediu.
L-a îmbrățișat (încă îi venea până la bărbie), iar apoi l-a împins.
– Ce cauți aici? l-a întrebat ea.
– Și eu ți-aș putea pune aceeași întrebare!
Zâmbetul lui era aproape un rânjet, dar probabil prea vesel ca să
fie rânjet.
– Eram în trecere, și m-am gândit că poate ai vrea să vizitezi
unele părți ale navei pe care peregrinarea ta nu ți le va oferi.
– Ce vrei să spui?
– Putem ajunge în Spița Doi de la ecluza de vest, i-a explicat el.
Dacă vii cu mine și urcăm pe ea, îți pot arăta tot felul de locuri
interesante. Am trecut de ecluzele din inelul interior. Te-aș putea
duce chiar prin Inelul Trei în Sonora, ca să sari peste Prerie. Asta ar
fi o binecuvântare. Și te pot scoate de sub ochii lor o perioadă.
– Îmi plac oamenii de aici. Și nu uita că purtăm cipuri, a spus
Freya. Așa că nu înțeleg de ce spui mereu că poți scăpa.
– Tu ai cip, i-a răspuns Euan. Eu nu am cip.
– Nu te cred.
– N-are importanță dacă mă crezi sau nu, dar tot îți pot arăta
lucruri pe care nu ți le poate arăta altcineva.
Acest lucru era adevărat, așa cum îi dovedise înainte.
– Când o să fiu pregătită de plecare, a spus Freya.
Euan a făcut un gest către pampasul din jurul lor.
– Vrei să spui că nu ești pregătită?
– Nu!
– Bine, o să mă întorc peste o vreme. Pariez că atunci o să fii
pregătită.
 În realitate, Freya iubea Plata și oamenii săi, care se adunau în
fiecare zi la crepuscul pentru a mânca în aer liber, și rămânând
acolo până spre noapte, la mesele aflate sub șiraguri de lumini
albe și colorate. O mică orchestră cânta în colțul îndepărtat al
pieței, cinci bătrâni care cântau la vioară și la acordeon pe tonuri
vioaie și plângărețe, muzică pe care unele perechi dansau, cu pași
complicați, uitând de toți și de toate.
Însă Freya era curioasă să vadă mai multe, a recunoscut ea față
de gazde, iar când Euan a apărut din nou în timpul uneia dintre
excursiile ei pe dealuri, ea a acceptat să meargă cu el, dar numai
după ce-și va lua rămas-bun, așa cum se cuvenea, de la oamenii
satului, lucru care s-a dovedit mai sentimental și mai copleșitor
decât în taiga. Freya a plâns când s-au închis ușile cafenelei și i-a
spus patroanei și soțului acesteia:
– Nu-mi place asta! Lucrurile continuă să se întâmple. Și
oamenii, ajungi să-i cunoști și să-i iubești, ei devin totul pentru
tine, iar apoi trebuie să pleci mai departe, iar asta nu-mi place!
Vreau ca lucrurile să rămână la fel!
Cei doi bătrânei au dat aprobator din cap. Se aveau unul pe
celălalt și aveau satul. Ei au înțeles ce voia Freya să spună, și-a dat
ea seama; aveau totul, de aceea au înțeles-o. Cu toate astea, ea
trebuia să plece, i-au spus ei; asta este tinerețea. Fiecare vârstă are
pierderile ei, au mai zis ei, chiar și tinerețea, care pierdea întâi
copilăria, apoi se pierde pe sine. Și toate primele lucruri erau vii,
inclusiv pierderile.
– Dar continuă să înveți, a spus bătrâna.

– Asta te duce în părți ale navei în care nu te poate urmări
nimeni, a spus Euan în timp ce forma un cifru pe tastatura
numerică aflată alături de o ușă mică de la capătul spiței.
 De fapt, nu era adevărat. Nu era limpede dacă Euan credea asta
ori doar vorbea ca să se afle în treabă. Probabil că sistemele extinse
de camere și microfoane, care fuseseră concepute încă de la
început pentru a înregistra complet ceea ce se petrecea pe navă, iar
apoi fuseseră extinse și mai mult după evenimentele din Anul 68,
erau ascunse destul de bine pentru a scăpa atenției celor care le-ar
putea căuta. Cu siguranță că, generație după generație, oamenii
uitaseră lucruri pe care unii le învățaseră. Așadar, era greu să
evaluezi afirmația lui Euan: era greșită? Mințea?
Oricum ar fi stat lucrurile, deținea codul pentru a deschide ușa
spiței și a putut să o conducă pe Freya în Spița Doi.
Au urcat treptele scării mari în spirală care se afla pe pereții
interiori ai spiței. Spațiul liber era de patru metri în lateral și
vertical, cu ferestre din loc în loc, care le ofereau imagini ale
spațiului întunecat, plin de stele. Freya s-a oprit în fața fiecăreia
dintre ele pentru a privi în spațiu, exclamând la vederea stelelor
care se îngrămădeau în beznă și a curburilor slab luminescente ale
navei, în locurile în care ea era vizibilă. Asta a încetinit urcușul, dar
Euan nu a grăbit-o. De fapt, și el trăgea cu ochiul pe ferestre.
Deasupra lor, coloana vertebrală se extindea în față, spre Tau
Ceti. Exploziile de fuziune care încetineau nava nu se vedeau, ceea
ce era bine pentru retinele lor. Au ajuns la altă ușă de ecluză de
deasupra lor, la fel ca aceea prin care intraseră în spiță, și Euan a
avut codul și de astă dată.
– Acum devine interesant, i-a spus el lui Freya când ușa s-a
deschis, iar el a împins-o în sus, ca pe o trapă, și au pătruns într-o
cameră în formă de cub. Inelul interior se intersectează aici cu
spița, după care ajungi chiar la coloana vertebrală. Inelul interior
era folosit mai ales pentru stocarea de combustibil, așa se pare.
Încăperile s-au golit pe măsură ce am încetinit și există mai multe
rute care ni se deschid decât atunci când obișnuiam să venim în
explorare. Așa am explorat inelele interioare și am descoperit
metode de a ajunge în stâlpii care leagă inelele interioare direct
unul de altul. Nu au dispozitive de înregistrare în ele…
Se înșela din nou.
– …și poți ajunge la celălalt inel interior fără să urci tot drumul
spre coloană. Asta ar putea fi folositor. Coloana în sine este
blocată…
Acest lucru era adevărat.
– …într-un mod pe care n-am reușit să-l descifrăm. De aceea este
bine că avem inelele interioare și coloanele care le leagă. Trebuie
să știi încotro merg spațiile auxiliare și cele utilitare și ce camere și
containere sunt goale. Dar continuăm să verificăm. De fapt, asta
facem acum.
A condus-o de acolo printr-o ușă mică spre inelul interior, care
practic nu avea un coridor, ci era mai curând o secvență de
încăperi, unele goale, altele pline de containere metalice, astfel că
abia au avut loc să se strecoare printre ele ca să ajungă la
următoarea ușă. Fiecare ușă era încuiată; dar Euan a avut de
fiecare dată codul. Inelul interior era suficient de mic pentru ca
Freya să remarce că mergeau în cerc.
– Nu, e vorba de un hexagon, a spus Euan. Există șase spițe, așa
că inelul interior este un hexagon. Cele exterioare sunt un
dodecaedru, dar e mai puțin evident, din cauza ecluzelor.
– E ca un labirint, a spus Freya.
– Așa e.
Au fost de acord că labirinturile făcute în Lacul Lung se
număraseră printre jocurile lor preferate când erau mici. Au
încercat să descopere de ce nu se cunoscuseră mai înainte. Fiecare
biomediu avea în medie 305 oameni, iar Nova Scotia era aproape
de medie. Cei mai mulți oameni considerau că îi cunoșteau pe toți
cei care locuiau în același biomediu. Nu era o opinie chiar corectă,
așa cum descopereau ei acum. Așadar, deseori, această tendință
sau obicei se repetase de-a lungul anilor; fiecare față din biomediu
putea fi recunoscută de cineva, însă doar în jur de cincizeci îi erau
cunoscuți. Asta era norma umană, cel puțin așa cum era ea
stabilită pe navă de-a lungul a șapte generații în timpul călătoriei.
Unele surse spuneau că asta fusese norma în savană și în toate
culturile de atunci încoace.
Au ajuns la o încăpere goală, cu patru uși, câte una pe fiecare
perete. Aceea, a spus Euan, era conectorul cu Spița Trei, și drumul
lor de coborâre spre Inelul B, pe unde vor ajunge în Sonora.
– Mai poți memora numere? a întrebat-o Euan în timp ce tasta
codul pentru acea ușă.
– Nu! a exclamat Freya. Ar trebui să știi asta!
– Doar bănuiam, a spus el și a chicotit. Bine, trebuie să bagi la
cap ideea. În inelul acesta noi am programat astfel încât este o
secvență de numere prime, dar sari peste el în funcție de numerele
prime. Așadar, al doilea număr prim, al treilea, al cincilea, și așa
mai departe până când ai făcut șapte. Ține minte asta și îți dai
seama cum se face.
– Ori altcineva, a spus Freya.
Euan a râs. S-a întors spre ea și a sărutat-o, iar ea i-a răspuns la
sărut. Și s-au sărutat lung, apoi s-au dezbrăcat de haine, s-au
așezat pe ele și s-au împerecheat. Amândoi erau infertili, știau
asta. Au gemut, au chicotit și au râs.
După aceea, Euan a condus-o în josul unui coridor al Spiței Trei,
tocmai în Sonora. S-au ținut de mână și s-au oprit la fiecare
fereastră de-a lungul drumului ca să vadă priveliștea, râzând de
navă, râzând de noapte.
 – Orașul și stelele 7 , a spus apăsat Euan.

În Sonora, Freya a aflat despre felul în care Devi reorganizase
sistemul lor de extragere al sării, care le permisese să elimine
sărurile în exces din câmpiile lor. Datorită intervenției lui Devi, toți
cei din Sonora au vrut să o cunoască pe Freya și, pe măsură ce au
trecut săptămâni și luni ale șederii ei acolo, ea a simțit nu numai
că întâlnise, ci chiar că devenise apropiată de fiecare persoană din
principalul oraș, Modena. Nu era chiar adevărat, însă 98 de
persoane dintr-un grup de 300 înseamnă de obicei „toți“. Aceasta
este probabil urmarea unei combinații de erori cognitive,
îndeosebi acelea numite ușurința reprezentării, orbirea față de
probabilități, încredere excesivă și ancorare. Chiar și cei care erau
conștienți de aceste erori cognitive moștenite genetic par a nu fi
capabili să le evite.
Ziua, Freya lucra într-un laborator care înmulțea și creștea cobai
pentru a fi folosiți în unitatea de cercetări medicale aflată alături.
Existau în jur de treizeci de mii de cobai albi sau lipsiți de blană
care trăiau în acel laborator, iar Freya a devenit foarte atașată de
ei, datorită ochilor lor negri și sclipitori sau roz și a relațiilor lor
agitate între ei sau chiar cu ea. Ea spunea că îi recunoaște
individual și că știa ce gândesc ei. Mulți oameni din laborator
spuneau lucruri asemănătoare. Acesta era un exemplu clar de
orbire la probabilitate, combinată cu ușurința reprezentării.
Și-a petrecut din nou serile punând întrebări despre speranțele
și temerile oamenilor. În Sonora era aproape la fel ca în Pampas.
Ca și în Plata, a lucrat la curățenia de seară a sălii de mese, ceea ce
reprezenta una dintre cele mai bune căi de a cunoaște mulți
oameni, explica ea. Și-a făcut mulți prieteni și a fost primită cu
căldură; dar acum, ca urmare a experiențelor anterioare, părea
mai rezervată. A evitat să se implice în viețile oamenilor, ca și cum
nu și-a dorit să facă parte din familiile lor și să rămână acolo
pentru totdeauna. I-a spus lui Badim că înțelesese că, atunci când
va veni momentul să plece mai departe, ar suferi mai mult dacă se
gândea că rămânea acolo pe veci, și asta ar face rău și oamenilor
pe care ajunsese să îi cunoască.
Pe ecran, Badim a dat din cap aprobator auzind-o. I-a sugerat că
ea putea realiza un echilibru făcând de fapt și una, și alta; a mai
spus că genul de suferință despre care vorbea ea nu era o suferință
rea și ea nu trebuia evitată.
– Primești ceea ce dai. Și nu doar atât, a dărui înseamnă deja a
primi. Așa că nu te reține. Nu privi prea mult în urmă sau în față.
Rămâi unde ești acum. Te afli întotdeauna în ziua în care ești.

În Piedmont, Freya a aflat cum a salvat Devi recoltele de acolo
de la degradare rapidă detectând sursa. O reacție de coroziune a
aluminiului cu solul bogat al biomediului. Devi îi sfătuise pe cei de
acolo să acopere tot aluminiul expus cu un spray conținând
pulbere de diamant, astfel că suprafețele încetaseră să mai creeze
probleme. Deci și acolo era apreciată și de aceea mulți oameni au
vrut să o cunoască pe Freya.
Așa s-a întâmplat în timp ce a făcut turul biomediilor din Inelul
B. Mereu descoperea că mama ei, marea ingineră, avusese câte o
intervenție crucială, găsind soluții la problemele care îi afectaseră
pe localnici. Devi avea talentul de a evita dilemele, a spus Badim
când Freya i-a vorbit despre asta, făcând înapoi câțiva pași logici și
abordând situația într-o manieră nouă, încă neobservată.
– Asta se cheamă uneori evitarea consimțirii, a spus Badim.
Consimțirea înseamnă acceptarea încadrării unei probleme și
acționarea din interiorul termenilor cadrului. E un soi de economie
mentală, dar și un soi de lene. Și Devi nu suferă de lene, după cum
știi. Întotdeauna investighează încadrarea problemei. Consimțirea
nu este modul ei de acțiune.
– Nu. Sigur că nu.
– Dar nu numi asta gândire în afara cutiei, a prevenit-o el pe
Freya. Detestă expresia asta, e-n stare să le ia capul celor care
vorbesc așa.
– Pentru că suntem tot timpul în cutie, a presupus Freya.
– Da, exact!
Badim a râs.
Freya nu a râs. Dar a părut să cadă pe gânduri.
În acest fel, în decursul lunilor de peregrinare, Freya a aflat că,
deși nava nu avea un inginer-șef numit, în fapt avea unul. Cu mulți
ani înainte ca Freya să fi început turul inelelor, Devi mersese în
diverse biomedii pentru a rezolva probleme sau, în baza
experienței ei din alte locuri, chiar anticipase necazuri pe care
situațiile aparte i le sugerau. Nimeni nu cunoștea nava mai bine
decât ea, spuneau oamenii.
Era adevărat. De fapt, mai adevărat decât își dădeau seama
pasagerii. Devi nu vorbea de discuțiile purtate de ea cu nava, care,
în multe feluri formaseră secretul priceperii ei. Nimeni nu știa de
acea relație, deoarece ea nu vorbea despre asta. Chiar și Badim și
Freya vedeau doar o parte, deoarece dormeau când Devi conversa
cu nava. Era o relație privată.

Freya a continuat să muncească, mergând din loc în loc,
învățând din mers. A trăit în copacii din pădurile tropicale
montane din Costa Rica și i-a ajutat pe cultivatorii de arbori, care
o admirau pentru lungimea brațelor. A pus întrebări și a primit
răspunsuri. În Amazonia, i-a căutat din nou pe cultivatorii de
arbori, pentru că în Costa Rica îi plăcuse acea activitate, dar aici
erau mai mult pomicultori, obținând tot soiul de nuci și de fructe,
care fuseseră adaptate la condițiile ecozonei de păduri tropicale,
cele mai calde și umede de pe navă. Împleteau acel tip aparte de
agricultură cu creșterea plantelor și animalelor mai rare.
Mult mai răcoroasă a fost Olympia, o pădure tropicală
temperată; mai întunecoasă sub copacii înalți și mari, veșnic verzi,
cu dealuri mai multe și cu ravene mai abrupte. Oamenii spuneau
că acolo se adunau cele cinci fantome și, într-adevăr, noaptea acele
locuri erau înspăimântătoare din cauza vântului care vuia printre
acele pinilor și a țipetelor bufnițelor mari. Acolo, oamenii se
ghemuiau în jurul sobelor din sălile de mese și cântau împreună
până târziu în noapte. Freya se așeza pe podea și asculta acele
cercuri muzicale, câteodată fluierând câte un pasaj când melodia
părea să evoce un cântec țigănesc, câteodată alăturându-se cu
vocea; era un alt mod de a exista, social, dar privat, o operă de artă
comună care dispărea chiar în momentul în care era creată.
Unul dintre chitariștii și soliștii acestor cercuri de muzică era un
tânăr pe nume Speller. Freya îi aprecia vocea, buna dispoziție, felul
în care cunoștea versurile a sute de cântece. Întotdeauna era
printre ultimii care încetau să cânte și întotdeauna îi încuraja pe
ceilalți să cânte toată noaptea, până la ora dejunului.
– Putem dormi altă dată!
Zâmbetul lui vesel transforma până și ploile de iarnă într-un
spațiu primitor, i-a spus Freya lui Badim. Lua masa cu el și
discutau despre navă. El a încurajat-o să vadă cât de mult din ea
posibil, dar cât va rămâne în Olympia, să lucreze alături de el.
Cum asta presupunea experimente pe șoareci, ea s-a arătat
dispusă să încerce. A lucrat cu șoarecii pe care laboratorul îi punea
la dispoziția lui Speller și a făcut curățenie într-o sală de mese,
locuind deasupra ei, într-o cameră cu o ferestruică aflată sub
streașina plină de mușchi, care picura tot timpul. Speller a învățat-
o bazele geneticii: despre alele, caractere dominante și recesive. Și
cum el îi desena diverse lucruri și o punea și pe ea să le deseneze, a
părut că ea și-a amintit mai multe dintre lucrurile învățate. Speller
a socotit că Freya era bună la învățătură.
– Doar la matematică nu te pricepi, a sugerat el. Nu înțeleg de ce
ești atât de slabă în domeniul acesta. Îmi pari în regulă. Numerele
sunt diferite pentru o mulțime de oameni. În parte, de aceea am
ajuns să practic biologia. Îmi place să pot vedea imagini în minte,
dar și pe ecran. Îmi place să păstrez lucrurile simple. Ei bine,
genetica e complicată, dar matematica rămâne măcar într-o
anumită zonă. Și când rămâne acolo, o pot vedea.
– Îți mulțumesc, a spus ea. Sincer.
El a privit-o în față și apoi a îmbrățișat-o. Avea ca parteneră o
femeie din grupul muzical și făcuseră cerere către consiliul copiilor
pentru a primi aprobarea să aibă un copil; îmbrățișând-o pe Freya
și ținându-și capul sub bărbia ei, părea că nu îl interesa decât
prietenia ei. O situație cu care nu se prea întâlnise până acum.

Plecarea din Olympia a însemnat ocolul complet al Inelului B și,
ajunsă înapoi în Fetch, Freya i-a spus lui Badim că simțea că abia
începuse. Acum avea metoda ei, a spus, și voia să dea roată și
Inelului A, bună la orice în timpul zilei, lucrătoare la sălile de mese
noaptea și sociolog amator tot timpul. Voia să întâlnească și să
discute cu fiecare persoană din inel.
Bună idee! a spus Badim.
A urcat pe Spița Cinci a Inelului B, până la coloana vertebrală,
unde a primit aprobarea de a pătrunde în tunelul de tranzit, iar
apoi s-a tras în microgravitația tunelului, folosindu-se de scoabele
fixate în perete, până când a ajuns la butucul spiței pentru Inelul A.
Ea a refuzat să urce în compartimentul care ar fi dus-o pe acea
distanță, ca să poată simți cu mușchii ei cât de departe erau cele
două inele unul față de altul, și nu erau departe, cam cât lungimea
unui biomediu. A coborât pe Spița Cinci a Inelului A spre
Tasmania și s-a stabilit într-un sat de la malul mării numit Hobart,
o altă pescărie de somon. Cunoștea bine acel gen de muncă, astfel
că a făcut asta, pe lângă cea de la sala de mese, a cunoscut din nou
oameni și a înregistrat povești și păreri. Acum lucra mai
cuprinzător și mai organizat; avea diagrame și tabele, pe care le
folosea, deși, deoarece nu pornea de la o ipoteză, studiul ei era
cam vag și probabil avea să fie cândva o culegere de date
folositoare altcuiva. Navei, de pildă.
Oamenii erau încă bucuroși să o întâlnească și aveau povești
despre intervențiile salvatoare și inteligente ale lui Devi. Nici lor
nu le plăcea să aibă vieți atât de constrânse de reguli, legi și
interdicții. Și ei așteptau cu nerăbdare să ajungă pe noua lor lume,
unde își puteau întinde aripile ca să zboare. Asta avea să se
întâmple curând.
Așadar, Tasmania de nord; apoi piscurile înspăimântătoare ale
Himalayei; fermele de pe Yangtze; Siberia; Iran, unde Devi
descoperise cândva o scurgere din fundul unui lac, pe care nimeni
nu fusese în stare să o găsească; Mongolia, Stepele, Balcanii,
Kenya, Bengal, Indonezia. În timp ce călătorea, i-a spus lui Badim
că Lumea Veche părea mai așezată, mai populată. Nu era adevărat,
dar probabil că proiectul și felul în care încerca acum în mod
deliberat să cunoască fiecare persoană din fiecare biomediu o
făceau să aibă acea senzație. De asemenea, acum locuia
preponderent în orașe și lucra în săli de mese și laboratoare,
rareori pe câmpii.
 Pe măsură ce punea tot mai multe întrebări, a ajuns mai
pricepută nu doar să facă sesiuni de interviuri, ci să întrețină
conversații. Acestea solicitau mai multe informații, mai multă
simțire, mai multă intimitate, dar ele erau din ce în ce mai dificil de
încadrat în tabele. Încă nu avea ipoteze; o interesa doar să
cunoască oameni. Era pseudosociologie, dar însemna un contact
real. Ca și înainte, oamenii o îndrăgeau, voiau ca ea să rămână,
doreau ca ea să stea cu ei.
Și să facă sex cu ei. Deseori Freya accepta. Întrucât toată lumea
era infertilă, cu excepția celor din perioada aprobată de procreare,
relațiile de acest gen dintre oameni erau întâmplătoare, neavând
consecințe în ceea ce privea reproducerea. Era o întrebare fără
răspuns dacă legăturile emoționale privind acest act se
schimbaseră sau nu, o chestiune care era deseori discutată între
parteneri. Însă se părea că nu se putea trage o concluzie clară. Era
o situație în desfășurare, generație după generație, dar rămăsese
întotdeauna un subiect de interes.
Trebuie să ai grijă în privința asta, a avertizat-o Badim cândva.
Lași în urmă o dâră de inimi sfărâmate, din câte am auzit.
Nu e vina mea, a spus Freya. Trăiesc momentul, așa cum ai spus
tu.
Cu toate astea, într-o seară, una dintre aceste întâlniri a devenit
ciudată. A cunoscut un bărbat mai în vârstă, care i-a acordat multă
atenție, a discutat cu ea și a fermecat-o; și-au petrecut noaptea în
camera lui, împerechindu-se și discutând. Apoi, când linia soarelui
a apărut la capătul dinspre răsărit al tavanului, plasând Balcanii în
„zori cu degete trandafirii“, el s-a ridicat și, plimbându-și palma
peste stomacul ei, a spus:
– Fato, eu sunt motivul pentru care tu exiști.
– Ce vrei să spui cu asta?
 – Fără mine nu ai exista. Asta am vrut să spun.
– Cum asta?
– Când eram amândoi tineri, am fost cu Devi. Eram o pereche, în
Himalaya, unde lucram și ne cățăram pe piscuri. Urma să ne
căsătorim. Și, din întâmplare, eu voiam copii. Socoteam că acesta e
scopul căsătoriei, o iubeam și voiam să văd ce vom reuși în acel fel.
Și obținusem și aprobările, urmasem cursurile necesare și tot ce
trebuia. Sunt ceva mai vârstnic decât ea. Dar ea spunea mereu că
nu era pregătită, că nu știa când va fi pregătită, că are multe
lucruri de făcut, că nu era sigură dacă va fi pregătită vreodată. Așa
că, înainte de a ne căsători, ne-am certat pe tema asta.
– Poate că nu era momentul potrivit, a spus Freya.
– Probabil. În orice caz, încă ne certam, când ea a plecat în
Bengal, iar când am ajuns și eu acolo, ea mi-a spus că totul se
terminase între noi. Îl cunoscuse pe Badim și s-au căsătorit în anul
următor, iar curând după aceea, am auzit că te-ai născut tu.
– Și?
– Și, cred că eu i-am dat ideea. Cred că i-am implantat-o în
minte.
– E ciudat, a spus Freya.
– Așa crezi?
– Da. Nu sunt sigură dacă trebuia să te culci și cu mine. Asta e
partea ciudată.
– A fost cu mult timp în urmă. Sunteți oameni diferiți. Pe de altă
parte, mi-am spus că, dacă nu eram eu, nu erai nici tu. Doar că, pe
undeva, am vrut.
Freya a clătinat din cap.
– E ciudat.
 – Asupra femeilor de pe navă se exercită multe presiuni, pentru a
avea cel puțin un copil, de preferat, doi. Rata clasică de înlocuire
este de 2,2 copii de femeie, iar politica de aici este de a se menține
stabilitatea populației. Așadar, dacă o femeie refuză să aibă doi
copii, altă femeie va avea trei. Asta provoacă mult stres.
– Nu am simțit asta, a spus Freya.
– Ei, îl vei simți. Iar când se va întâmpla asta, aș dori să te
gândești la mine.
Freya i-a îndepărtat mâna, s-a ridicat din pat și s-a îmbrăcat.
– Așa voi face, a spus ea.
În lumina dimineții, și-a luat rămas-bun de la bărbat, s-a dus în
Piața Constituției din Atena și a luat tramvaiul până la Nairobi.
Când a coborât din tramvai, Euan stătea lângă un chioșc de pe
un colț, urmărind-o.
Ea s-a repezit spre el și l-a îmbrățișat, sărutându-l pe creștetul
capului. Pentru Freya trebuie că era normal ca toată lumea să fie
mai scundă decât ea.
– Mă bucur tare mult să te revăd, a spus ea. Mi s-a întâmplat ceva
straniu.
– Ce anume? a întrebat el, cu o expresie alarmată.
În timp ce au rătăcit afară din oraș, spre savană, unde Euan
lucrase câteva anotimpuri, ea i-a povestit ce se întâmplase și ce îi
spusese bărbatul.
– Chiar că e înspăimântător, a spus Euan după ce ea a terminat
de povestit. Să mergem să înotăm și să speli urmele mâinilor
lăsate de individ pe frumosul tău trup! Cred că ai nevoie de urmele
mâinilor altcuiva pe piele imediat ce se poate și sunt aici ca să te
slujesc!
Ea a râs de el și s-au îndreptat spre un lac montan pe care îl știa
Euan.
 Dacă ar afla Devi despre asta, a spus Freya, mă-ntreb ce ar
spune?
– Dă totul uitării, a sfătuit-o Euan. Dacă toată lumea de aici ar ști
ce au făcut alții, ar exista un adevărat haos. Mai bine uită și mergi
mai departe.

Devi: Navă descrie-mi altceva. Ține minte că mai sunt și alții.
Îndreaptă-ți atenția în altă parte.

Într-o zi ploioasă, tipică pentru acel loc, Aram și Delwin au
vizitat micuța școală din Olympia. Era situată într-o zonă
montană, sus, în apropierea liniei soarelui. Stâlpi totemici în fața
școlii. Dar și pietre funerare ale strămoșilor, ca în Hokkaido.
Înăuntru s-au întâlnit cu directorul, un prieten de-ai lor, pe
nume Ted, care i-a condus într-o încăpere mobilată cu canapele,
fereastra panoramică având tipare de ploaie, toate în „V“-uri și
„X“-uri, în delte împletite și recombinate, care estompau copacii
veșnic verzi de afară.
S-au așezat, iar profesoara de matematică a școlii, o altă
prietenă, pe nume Edwina, a venit conducând un băiat înalt și
slăbănog. Părea să aibă vreo doisprezece ani. Aram și Delwin s-au
ridicat și au salutat-o pe Edwina, iar ea le-a prezentat băiatul.
– Domnilor, el este Jochi. Jochi, salută-i pe Aram și Delwin.
Băiatul a lăsat privirea în podea și a murmurat ceva. Cei doi
vizitatori s-au uitat atent la el.
– Salut, Jochi! a spus Aram. Am auzit că ești bun la mate. Și nouă
ne place.
Jochi a ridicat privirea și, brusc interesat, i-a întâlnit ochii.
– Ce fel de mate?
 – De orice fel. Mai ales numere imaginare, în cazul meu. Delwin,
cel de lângă mine, manifestă mai mult interes față de mulțimi.
– Și eu la fel! a exclamat Jochi.
S-au așezat ca să discute.

O relatare narativă se concentrează asupra unor indivizi
reprezentativi, ceea ce creează problema reprezentării eronate prin
faptul că umbrește generalul. Iar într-un grup izolat – se putea
chiar spune că cel mai izolat grup din toate timpurile, un grup de
naufragiați, părăsiți pentru totdeauna – este important să se
înregistreze cumva acel grup drept protagonist. De asemenea,
infrastructura lor, în măsura în care acest lucru este semnificativ.
De aceea trebuie spus că acum călătorii spre Tau Ceti erau în
număr de 2224 (25 de nașteri și 23 de decese de la începutul
narațiunii), constând din 1040 de femei și 949 de bărbați și 235 de
oameni care și-au declarat un sex mai complicat decât cel obișnuit,
într-un sens sau altul. Vârsta lor medie era de 34,26 de ani, media
bătăilor de inimă era de 81 pe minut; tensiunea sangvină, 12,5 cu
8,3. Numărul mediu de sinapse craniene, estimat prin autopsii
aleatorii, era de 120 de trilioane, iar durata medie de viață era de
77,3 ani, fără a se include mortalitatea infantilă, care era
extrapolată la o rată de 1,28 decese la 100000 de nașteri. Înălțimea
medie era de 172 de centimetri pentru bărbați, 163 de centimetri
pentru femei; greutatea medie era de 74 de kilograme la bărbați și
55 de kilograme pentru femei.
Așadar, aceasta era populația navei. Trebuie adăugat că
greutatea, înălțimea și durata de viață se reduseseră cu
aproximativ 10% în comparație cu prima generație de călători
interstelari. Schimbarea putea fi pusă pe seama procesului evolutiv
numit insularizare.
 Spațiul locuibil din biomedii era de aproximativ 96 de kilometri
pătrați, din care 70% se foloseau pentru agricultură și păstorit, 5%
pentru zone urbane sau rezidențiale, 13% pentru cursuri de apă și
13% pentru sălbăticii protejate.
Deși existau ecluze pentru navete de întreținere pentru a ieși din
corpul principal al navei, toate localizate pe inelele interioare,
porturile cele mai mari de andocare aflându-se la pupa și prova
coloanei vertebrale, era totuși adevărat că orice astfel de ieșire în
exteriorul navei însemna o pierdere foarte mică și totuși
apreciabilă de substanțe volatile prin ecluzele deschise. Întrucât nu
exista nicio sursă de realimentare înainte de sosirea la Tau Ceti,
echivalente ale unui nor Oort, aceste pierderi erau evitate de
călători, care nu părăseau corpul navei din ecluzele de transport
decât în circumstanțe extraordinare. O mică ecluză triplă din Inelul
Interior B era folosită cu regularitate pentru excursii făcute de
persoane în costume spațiale, inclusiv de cultura paleolitică din
Labrador.
În diferitele părți ale navei existau 2004589 camere de filmare și
6500000 microfoane, plasate astfel încât aproape orice spațiu
intern al ei să fie înregistrat vizual și auditiv. Exteriorul era
controlat vizual. Toate înregistrările se păstrau permanent de
computerul de operare al navei, iar ele erau arhivate pe ani, zile,
ore și minute. Probabil că cineva ar fi putut numi asta drept ochii și
urechile navei, dar și drept înregistrări ale memoriei ei personale și
de viață. O metaforă, evident.

Freya și-a continuat călătoriile inițiatice, întorcându-se în Inelul
B, apoi din nou în Inelul A. În fiecare biomediu pe care l-a vizitat,
petrecând acolo o lună sau două, în funcție de cazare și de nevoile
gazdelor și prietenilor ei. A „întâlnit pe toată lumea“, ceea ce a
însemnat că, în medie, s-a întâlnit cu 63% din populația fiecărui
biomediu. Asta a făcut-o să devină una dintre cele mai cunoscute
persoane de pe navă.
Se întâlnea destul de des cu Euan, iar atunci porneau spre
infrastructura navei, explorând într-un mod din ce în ce mai
sistematic cele douăsprezece spițe, cele douăsprezece camere ale
inelelor interioare, cele patru traverse care legau inelele interioare
și cele două traverse exterioare care legau Costa Rica de Bengal și
Patagonia de Siberia. Câteodată se alăturau altor oameni, dintre
care mulți nu aveau cunoștință unii de alții, care făceau eforturi de
a explora fiecare ascunziș și cotlon al navei. Acești oameni își
spuneau deseori fantome sau stafii, sau urme de fantome. Și Devi
făcuse parte dintre acești oameni, deși nu cunoscuse aceleași
persoane pe care le descopereau Freya și Euan. Nava calculase că
existau acum 23 astfel de indivizi care își dedicaseră viața acestui
proiect, iar în timpul voiajului existaseră 256 astfel de persoane,
însă din ce în ce mai puține pe parcursul călătoriei. Trecuseră
treizeci de ani de când Devi făcuse propriile explorări. Cele mai
multe fantome porniseră în explorare în tinerețe.
Freya a continuat să pună întrebări oamenilor și, drept urmare a
acestui obicei, cunoașterea ei despre populație, deși anecdotică, a
devenit foarte extinsă. Cu toate astea, nu era capabilă să realizeze
calculele cantitative pe care le presupunea orice analiză statistică,
ceea ce ar fi conferit investigațiilor ei o rigoare de știință socială
sau validitate. Ea încă nu reușea să emită ipoteze.
Nu era unică, și nici măcar ieșită din comun, în ceea ce privește
buna cunoaștere a navei și a echipajului ei; fiecare generație a
populației navei cuprinsese rătăcitori, care cunoscuseră mai mulți
oameni decât media. Acei rătăcitori nu erau totuna cu fantomele și
deveneau tot mai numeroși; în medie, 25% din populație în orice
moment, deși regulile care se refereau la peregrinare se
schimbaseră odată cu trecerea generațiilor, astfel că acum existau
mai puțini rătăcitori decât în primii șaizeci de ani de voiaj.
Rătăcitorii aceștia aveau rolul de a demonstra că pentru o
populație de puțin peste două mii de oameni exista o singură
ființă umană care putea, cu un oarecare efort, să o cunoască bine;
însă trebuia să fie proiectul acelei persoane, altfel fenomenul nu s-
ar fi petrecut.
În cele mai multe biomedii era așteptată dinainte, ca într-un fel
de program, întâmpinată și introdusă în viața așezării în care se
oprea. Oamenii o doreau. Probabil că se putea spune că mulți se
arătau protectori față de ea. Era ca și cum ea ar fi fost cine știe ce
figură totemică, probabil chiar ceea ce s-ar putea numi un copil al
navei (asta este o metaforă, desigur). Faptul că era cea mai înaltă
persoană probabil că se adăuga impresiei pe care oamenii o aveau
despre ea.
Astfel, în anul următor, și-a petrecut mai mult timp în Himalaya,
Yangtze, Siberia, Iran, Mongolia, Stepe, Balcani și Kenya. Apoi a
aflat că biomediile în care nu se întorcea spuneau că aceea era o
jignire, de aceea și-a revizuit imediat planurile și a mers în fiecare
loc prin care trecuse, fără să rateze nici unul dintre ele, stabilind un
tipar care era generos în organizarea deplasărilor ei, dar exact în
ceea ce privea destinația, astfel că a ajuns să dea roată întâi
Inelului B, iar apoi Inelului A, petrecând câte o lună în fiecare
dintre ele și întotdeauna deplasându-se spre vest. Excursiile cu
Euan au continuat, dar mai puțin frecvent, deoarece Euan se
stabilise în Iran și urma să devină inginer hidrotehnic și ceea ce el
numea un cetățean respectat. Toate acestea au continuat vreme de
aproape încă un an.
 În acest timp, trebuie spus că nava a fost conștientă, într-un mod
în care nu poate fi nici o ființă umană, că există pe ea și oameni
care nu o agreau pe Freya ori nu le plăcea felul în care ea devenise
apreciată, în general. Acest lucru părea să fie corelat cu aversiunea
față de diferitele consilii și organisme de guvernare, îndeosebi față
de comisia de nașteri, iar aceasta era o ură care existase înainte de
nașterea lui Freya și avea legătură cu Devi, Badim, părinții lui
Badim (care erau încă oficialități importante în Bengal) și Aram,
între alți membri ai consiliului. Însă cum Freya era singura aflată
acolo, ea primea grosul acelor păreri negative, care au căpătat
forma unor comentarii precum:
„Își face de cap cu oricine o dorește, e o distrugătoare de inimi, o
târfă.“
„Dacă n-ar arăta așa, nimeni nu s-ar mai uita la ea.“
„N-are nimic în minte, de aceea pune mereu aceleași întrebări.“
„De aceea își petrece tot timpul cu șoarecii. Sunt singurii pe care
îi poate înțelege.“
„Șoarecii și oile și vacile. Doar vedeți cum își încrucișează ochii.“
„E o vacă, țâțe mari și puțin creier.“
„Și e liniștită ca o vacă.“
„Așa cum arăți când nu ai niciun gând în minte.“
Era interesant de înregistrat și tabelat comentarii de acest gen și
de descoperit corelațiile dintre oamenii care făceau asemenea
remarci și problemele pe care le aveau în alte aspecte ale vieților
lor. S-a dovedit că existau multe alte lucruri care nu le plăceau
acelor oameni și, de fapt, niciunul nu și-a îndreptat nemulțumirile
împotriva lui Freya vreme îndelungată. Ea venea și pleca, dar
nemulțumirea lor continua și descopereau alte persoane și lucruri
care nu le plăceau.
 De asemenea, era interesant de observat că, într-un grad sau
altul, Freya părea să fie conștientă de identitatea acelor oameni. Se
încorda în prezența lor; nu îi privea în ochi și nici nu își călca pe
inimă pentru a discuta cu ei; nu le vorbea mult și nici nu râdea
alături de ei. Se puteau spune multe despre simplitatea minții ei,
însă ea părea să înțeleagă sau să perceapă multe din ceea ce
nimeni nu rostea cu voce tare, multe lucruri pe care oamenii chiar
făceau eforturi pentru a le ascunde; și asta, fără să lase impresia că
le acorda importanță. Ca și cum totul ar fi fost perceput cu coada
ochiului.

Într-o zi era pe drum dinspre Costa Rica spre Amazonia, în
tunelul dintre ele. În pasajul dintre cele două biomedii se putea
vedea cel mai clar configurația navei; biomediile cu diferitele lor
terenuri, lacuri și râuri, cu tavanul-cer albastru ziua, peisajele
proiectate sau reale ale stelelor noaptea, erau fiecare mici lumi în
sine, lumi ca niște orașe-state, înclinate la cincisprezece grade față
de tuneluri; iar din mijlocul fiecărui tunel, acestea având lungimea
de doar șaptezeci de metri, era posibil să se vadă că biomediile
erau înclinate în sus sau în jos la un unghi de treizeci și trei de
grade față de celelalte. Prin urmare, se spunea că în interiorul
pasajelor cu ecluze lucrurile erau diferite. Lumile se înclinau și se
contractau; solul întâlnea cerul într-un fel care arăta că cerurile
erau tavane, peisajele erau podele, iar orizonturile erau pereți. În
realitate, privitorul se afla într-un tunel mare și scurt, ca și cum ar
fi fost într-o poartă de oraș de pe vechiul Pământ.
Și, brusc, în fața ei, în tunelul numit Canalul Panama, zugrăvit în
albastru în perioada primei generații, se afla Badim.
Freya s-a repezit spre el și l-a îmbrățișat, apoi l-a împins înapoi,
strângându-l totuși de brațe.
 – Ce-ai pățit? Ai slăbit. Devi e bine?
– E bine. A fost bolnavă. Cred că i-ai fi de ajutor dacă te-ai
întoarce acasă.
164, 341: Freya rătăcise vreme de peste trei ani.

Avea deja hainele și alte lucruri într-o geantă de umăr, astfel că
s-au întors în Costa Rica și s-au îmbarcat în tramvaiul care se
îndrepta spre vest, prin Olympia, către Nova Scotia. În acest timp,
Freya l-a pisat pe tatăl ei cu întrebări. Cum de era Devi bolnavă?
Ce declanșase asta? De ce nu-i spusese nimeni? Ea și Badim
vorbeau în fiecare duminică și deseori la mijlocul săptămânii; iar
Freya discuta cu Devi de fiecare dată când își schimba căminul.
Nimic nu i se păruse anapoda în timpul acelor discuții. Deși cu fața
trasă și având cearcăne sub ochi în unele zile, Devi păruse a fi cea
dintotdeauna. Nu se arăta niciodată binedispusă când vorbea cu
ea și, deși Freya nu știa asta, Devi nu era niciodată binedispusă
față de nimeni, nici măcar față de Badim sau față de navă.
Badim i-a spus că Devi leșinase în urmă cu câteva zile și, în
cădere, se rănise la un umăr; acum era bine și dorea să se întoarcă
la treabă, însă medicii nu reușiseră să stabilească de ce leșinase.
Badim a clătinat din cap în timp ce a povestit toate aceste lucruri.
– Cred că a uitat să mănânce. Știi că i se întâmplă asta câteodată.
Așadar, acum știi. Are nevoie de noi. Mai avem trei ani până să
ajungem la planetă. Curând, va veni vremea să intrăm pe orbită și
să începem explorarea acelui loc. Prin urmare, știi că va munci mai
mult ca niciodată. Și îți duce dorul.
– Mă îndoiesc.
– Ba nu, așa e. Chiar dacă nu are timp să-și dea seama de asta, e
adevărat. Văd asta la ea. De aceea, cred că trebuie să fim amândoi
acolo ca să o ajutăm. Cu chipul schimonosit de un soi de suferință,
s-a uitat la ea. Înțelegi? Cred că acum este misiunea noastră. E tot
ce putem face pentru navă.
Freya a oftat adânc, ceea ce a părut să arate cât de puțin îi
plăcea acea evoluție a lucrurilor. Fără îndoială că îi plăcuse viața
ca rătăcitoare, chiar dacă aceasta fusese prelungită. Mulți au spus
că ea avea pe navă o poziție asemănătoare mamei ei în generația
precedentă. Deseori se afirma că înflorea. Oamenii o iubeau –
oricum, mulți dintre ei; iar mama ei nu o plăcea. Ori așa se părea.
De aceea, nu părea fericită.
– Atunci, bine, a spus ea, printre buze. Voi vedea ce se întâmplă.
Badim a îmbrățișat-o.
– Nu va dura o veșnicie, a spus el. Nu va ține prea mult. Lucrurile
se vor schimba.

Au mers împreună prin pădure, pe drumul îngust care ducea de
la stația de tramvai din vestul Nova Scotia spre Fetch. Badim a
observat că Freya părea agitată, de aceea a sugerat să se ducă la
docul din apropierea cornișei, de unde puteau privi în jos, spre
Lacul Lung ca să vadă mai toată lumea lor, atât de familiară, acum
inundată de lumina blândă a după-amiezii de sfârșit de toamnă.
Așa au făcut, și Freya a exclamat când a văzut priveliștea; acum,
pentru ea, totul cotropit de pădure, cu amestecul boreal care pe
Pământ înfășura întreaga emisferă nordică cu o bandă verde-
închis, acoperind mai mult teren decât orice alt ecosistem. Iar
Fetch părea extrem de mare și aglomerat, o adevărată metropolă,
cu prea mulți oameni, prea multe ferestre, prea multe clădiri.
Când au intrat în casă, au găsit-o pe Devi pregătind cina. La
vederea fetei, a scos un strigăt de surprindere, apoi i-a aruncat o
privire lui Badim.
 – Am venit să dau o mână de ajutor, a spus Freya și, când s-au
îmbrățișat, a început să plângă.
A trebuit să se aplece destul de mult pentru asta; mama ei părea
să se fi micșorat în perioada în care ea fusese plecată. În termeni
umani, trei ani înseamnă mult.
Devi s-a tras în spate ca să se uite la ea.
– Bine, a spus ea, ștergându-și lacrimile din ochi. Pentru că am
nevoie de ajutor. Sunt convinsă că ți-a spus tata.
– Amândoi te vom ajuta. Vom face coborârea împreună.
– Coborâre! a râs Devi. Ce cuvânt! Ce gând!
Ca întotdeauna, Badim a spus, cu voce de pirat:
– Pământ în față!
Și era adevărat că pe ecranele care prezentau priveliștea din fața
navei apărea o stea foarte strălucitoare, străpungătoare pe negrul
spațiului, prea orbitoare pentru a fi privită direct, fără filtre; iar
când se foloseau filtrele, se vedea ca un disc, care o făcea să fie
mult mai mare decât orice altă stea de pe cerul văzut de ei.
Tau Ceti. Noul lor Soare.

După aceea Freya a reînceput să meargă cu Devi în deplasările
ei. Acum, purtarea ei nu mai era aceea a unui copil dus de mână, ci
mai curând aceea a unui asistent personal, student sau ucenic.
Badim numea asta învățare din umbră și a spus că era ceva foarte
obișnuit, practic, probabil metoda principală de învățare pe navă,
mai eficientă decât ceea ce se făcea în școli și ateliere.
Freya o ajuta pe Devi așa cum putea și o asculta atâta vreme cât
se putea concentra, dar era limpede că devenea distrasă când Devi
vorbea prea mult. Devi lucra toată ziua, iar ea avea capacitatea de
a fi atentă atâta vreme cât reușea să rămână trează. Și îi plăcea să
lucreze.
 Forma fizică a activității ei consta cel mai mult din citirea
ecranelor, după care vorbea cu oamenii despre ceea ce descoperise.
Tabele, grafice, scheme, diagrame, planuri, curbe grafice, pe
acestea le inspecta Devi cu mare concentrare, stând cu nasul atât
de aproape de ecran încât uneori lăsa urme pe el. Era în stare să își
petreacă ore în șir urmărind lucruri la scară nanometrică, în care
tot ce apărea pe ecran era cenușiu și translucid, și ușor tremurător.
Lui Freya i se părea greu să facă așa ceva prea multă vreme fără să
aibă dureri de cap.
Devi petrecea doar o proporție redusă din timp privind
mașinării reale, recolte reale și fețe reale. Erau momente în care
Freya putea fi de mai mult ajutor; Devi era înțepenită uneori, iar
Freya putea aduce lucruri, ridica lucruri și căra lucruri. Îi căra
geanta lui Devi.
Devi a observat ce prefera Freya să facă și a spus că ea se
bucurase mai mult de viață înainte de a se întoarce acasă. A făcut
o grimasă când a vorbit, dar, când i-a spus-o, nu se mai putea face
nimic; dacă Freya o va ajuta, o va urmări, atunci asta era viața ei.
În astfel de lucruri consta munca lui Devi și ea nu putea schimba
nimic.
– Știu, a spus Freya.
– Hai, azi mergem la fermă! a spus Devi într-o dimineață. O să-ți
placă acolo.
Ferma din Nova Scotia era de fapt compusă din câteva suprafețe
răspândite prin pădurea biomediului. Cea mai mare parcelă, aceea
la care mergeau, era rezervată cultivării de grâu și legume. Acolo,
Devi s-a uitat mai mult la brățările oamenilor care îi vorbeau, dar
a intrat și pe câmp și a inspectat plante individuale și elemente din
sistemul de irigație. Ca întotdeauna, au întâlnit aceiași oameni;
exista o comisie alcătuită din șapte persoane, care luau hotărâri în
legătură cu funcționarea terenului agricol. Freya știa numele
tuturor, pentru că ei îi predaseră lucruri preferate la școală când
era mică.
În laboratorul serei, Ellen, șefa grupului de studiu al solului, le-a
arătat rădăcinile unei verze.
– Acestea au fost ajustate pentru a avea AVpl 8 suplimentar, dar
chiar și așa, îmi pare o rădăcină leneșă.
– Hm! a exclamat Devi, luând planta și privind-o atent. Măcar e
simetrică.
– Da, dar uite cât de slabă este.
Ellen a rupt rădăcina în două.
– Și nu se acidifică solul așa cum se întâmpla înainte. Nu pricep.
– Păi, a spus Devi, ar putea fi din nou o problemă cu fosforul.
Ellen s-a încruntat.
– Dar fixatorul tău ar trebui să compenseze deficitul.
– A făcut-o, dar la început. Încă pierdem undeva fosfor.
Aceasta era una dintre cele mai frecvente nemulțumiri ale lui
Devi. Trebuiau să împiedice fosforul să se combine cu fierul,
aluminiul sau calciul din sol, pentru că, dacă se întâmpla asta,
plantele nu îl puteau extrage. Păstrarea lui necombinată era greu
de realizat fără să se afecteze solul în alte moduri, astfel că în
agricultura terestră soluția era să se aplice mai mult fosfor în
îngrășăminte, până când solul era saturat, punct în care o parte
din el rămânea liber pentru a fi asimilat de rădăcini. Pe navă, asta
însemna că nevoia de fosfor era de asemenea natură încât ciclul lui
total trebuia să se închidă în buclă cât de strâns posibil, astfel încât
să nu se piardă mult din el. Dar, în ciuda tuturor eforturilor,
pierdeau fosfor; asta era ceea ce Devi numea cele Patru Fisuri
Metabolice Dăunătoare. Drept urmare, însemna că oamenii care
aprovizionaseră nava nu le dăduseră un stoc suplimentar de
fosfor, așa cum procedaseră cu multe alte elemente; Devi spunea
că nu va înțelege nicidecum de ce se procedase astfel.
De aceea, făceau tot ce puteau concepe pentru a menține ciclul
fosforului fără pierderi. O parte din fosforul din uzina de tratare a
deșeurilor era combinat cu magneziu și amoniu pentru a produce
cristale de struvit (fosfat amoniacal de magneziu), care
reprezentau o belea pentru mașini, dar care putea fi răzuit și
folosit ca îngrășământ ori descompus și combinat cu alte
ingrediente pentru obținerea altor îngrășăminte. Asta punea
fosforul înapoi în buclă. Apoi apa reziduală era trecută printr-un
filtru conținând mărgele de rășină încorporate cu nanoparticule de
oxid de fier; acestea legau atomul de fosfor de apă, într-o proporție
de un atom de fosfor la patru atomi de oxigen, iar mărgelele
saturate puteau fi apoi tratate cu hidroxid de sodiu, iar fosforul era
eliberat pentru refolosire în îngrășăminte. Sistemul dăduse roade
vreme de mulți ani; se filtra fosforul până la o rată de captare de
99,9%; dar acea zecime de procent începea să se acumuleze. Iar
acum, rezervele de fosfor erau aproape epuizate. Trebuiau să
găsească o parte din fosforul care se blocase undeva și să îl
readucă în ciclu.
– Sigur e legat în sol, a spus Ellen.
– S-ar putea să fie nevoie de procesarea solului din toate
biomediile, a spus Devi, parcelă cu parcelă. Să vedem cât fosfor
vom găsi după câteva parcele și apoi constatăm dacă este acolo.
Ellen a părut oripilată de o asemenea idee.
– Ar fi extrem de greu! Ar trebui să scoatem tot sistemul de
irigație.
– Adevărat. Va trebui să îl scoatem și apoi să îl înlocuim. Nu
putem cultiva nimic fără fosfor.
 Freya și-a mișcat buzele în același timp cu ale mamei, care a
concluzionat:
– Nu știu ce-a fost în mintea lor.
Și Ellen mai auzise asta, iar acum s-a încruntat. Nu avea nicio
importanță cine ar fi fost aceia, ce ar fi avut în minte, dar ei nu
incluseseră fosfor suficient. După felul în care s-a strâmbat Devi, se
părea că fusese o eroare gravă.
Ellen a ridicat din umeri.
– Ei bine, suntem pe aproape. Așa că poate e de ajuns până la
urmă.
Devi a clătinat din cap. În timp ce se întorceau la apartamentul
lor, i-a spus lui Freya:
– Ar trebui să înveți mai multă chimie.
– Nu are rost, a spus Freya, fără intonație în glas. Nu se lipește
de mine. Doar știi asta. Mai bine m-aș concentra asupra mecanicii,
dacă tot trebuie să fac ceva. Lucruri pe care să le pot vedea. Îmi
place mai mult când lucrurile stau neclintite.
Devi a râs scurt.
– Și mie.
În timp ce mergeau, s-a gândit mai bine.
– OK, poate mai multă logistică. E foarte simplu. Singura
noțiune de matematică este practic regula procentului de sută la
sută. Și găsești totul în tabele și diagrame. Ai grafice de structură,
defalcarea activității, grafice Gantt 9, sisteme de management al
proiectelor. Există un sistem numit MIMSE, modele integrate
multiscară pentru servicii de ecosistem, și încă unul care îmi place,
numit SADMI, sistem de analiză și decizie marină integrată. Asta
poți s-o faci. Trebuie doar să știi puțină statistică; de fapt, e vorba
mai mult de aritmetică. Cred că o să-ți placă graficele Gantt,
fiindcă arată bine. Dar știi ceva? Trebuie să înveți câte puțin din
fiecare, doar ca să înțelegi cu ce fel de probleme se confruntă
colegii tăi din alte discipline.
– Da, puțin, probabil. Aș prefera să vorbesc sau să-i las pe ei să
vorbească.
– Atunci, rămânem la logistică. În rest, doar revezi principiile.
Freya a oftat:
– Dar nu e adevărat ce a spus Ellen? Aproape c-am ajuns, așa că
nu va trebui să menținem toate ciclurile atât de închise.
– Să sperăm. Pe de altă parte, tot trebuie să ajungem acolo. Doi
ani nu înseamnă chiar nimic. Se poate să parcurgem unsprezece
virgulă doi ani-lumină, iar apoi să ne lipsească ceva crucial în
ultima zecime de an-lumină. E o ironie că oamenii de pe Pământ
nu vor afla asta decât peste alți doisprezece ani. Și nu le va păsa
când vor afla.
– Chiar nu-ți plac deloc.
– Suntem experimentul lor, a spus Devi. Nu-mi place asta.
– Dar prima generație a fost alcătuită din voluntari, nu? Au
câștigat un concurs ca să poată pleca, e adevărat?
– Da. Cred că au făcut cerere două milioane de oameni. Ori
poate douăzeci de milioane. Oamenii sunt în stare să se ofere
voluntar pentru orice. Dar cei care au proiectat nava trebuiau să
gândească mai bine.
Devi s-a strâmbat, dar era strâmbătura ei falsă; chiar dacă nu
voia, recunoștea că Freya avea dreptate; asta spunea întotdeauna
acea expresie.
– Strămoșii noștri au fost niște idioți, a spus ea.
– Dar ce ne face diferiți față de oricine? a întrebat Freya.
Devi a râs și a îmbrâncit-o ușor pe Freya; apoi a îmbrățișat-o din
mers.
 – Toți cei din istorie, descendenții unor idioți? Asta vrei să spui?
– Cam așa pare.
– De acord, poate că e așa. Să ajungem acasă și să pregătim niște
fripturi. Vreau carne roșie. Vreau să-mi mănânc strămoșii.
– Devi, te rog!
– Păi, o facem tot timpul, nu? Toată lumea este reciclată în
sistem. În oasele noastre există mult fosfor care trebuie recuperat.
De fapt, mă-ntreb dacă nu cumva fosforul care lipsește este în
cenușa oamenilor incinerați! Ți se permite să păstrezi doar cât un
praf de sare, dar probabil că asta se adună.
– Devi, doar n-ai de gând să recuperezi cenușa ancestrală de la
fiecare!
– Ba cred că da! Le iau cenușa și o mănânc!
Freya a râs și, o vreme, au mers la braț pe stradă, de la stația de
tramvai până la Badim și la cină.

Devi a insistat ca Freya să revină la cursuri, mai ales la cele de
matematică, pentru a-și împrospăta puținele cunoștințe pe care le
avea, iar apoi să ajungă la statistică. Asta i s-a părut un fel de
tortură lui Freya, dar a îndurat-o, probabil pentru că a simțit că nu
avea de ales. A studiat în grupuri mici, lucrând aproape tot timpul
cu un instructor IA numit Gauss, care vorbea cu glas grav, de
bărbat, foarte rigid, dar oarecum cald sau măcar ușor de înțeles. Și,
firește, foarte răbdător. Gauss le vorbea mereu despre problemele
cu care se confruntau, explicându-le de ce ecuațiile erau alcătuite
așa cum erau și ce fel de probleme reale rezolvau ele și cum se
puteau rezolva mai ușor. Când înțelegea un concept, moment care
era deseori precedat de zece încercări nereușite pentru a-l
transmite lui Gauss, Freya spunea „aha!“, ca și cum, în cele din
urmă, se deslușea cine știe ce mister profund. După acele
experiențe, a discutat cu Badim și i-a spus că acum înțelegea mai
bine că lumea mamei ei nu era doar îngrijorare și furie, ci un lung
șir de „aha“. Și era cât se putea de adevărat că Devi plonja zilnic în
misterele ecologiei navei și se chinuia din răsputeri să rezolve
nenumăratele probleme pe care le întâmpina. Astea erau carne și
băutură pentru ea.
În cele din urmă, cursul la care participa Freya a fost predat de
tânărul Jochi, acum chiar mai înalt pentru vârsta lui, tot sfios ca
purtare, având fața la fel de oacheșă ca a lui Badim și părul negru
și cârlionțat. Se mutase de la Olympia la Nova Scotia pentru a
intra în grupul matematicienilor, în acest fel ilustrând înțelesul
numelui său, care în limba mongolă însemna „oaspete“.
Curând, Freya și colegii ei au descoperit că, deși era atât de
timid încât privea mai tot timpul în pământ, el le putea explica
operațiunile statistice chiar mai bine decât Gauss. În realitate, erau
momente în care îl corecta pe Gauss ori măcar mormăia
calificative față de ceea ce spunea Gauss, lucruri pe care cursanții
nu le-au înțeles. La un moment dat, Gauss a obiectat cu privire la
una dintre corecțiile lui Jochi privind o operațiune booleană, iar
după ce au discutat, s-a văzut silit să admită că Jochi avea dreptate.
„Poarta oaspetelui bănuiește că îl irită pe marele Gauss 10“, a
sugerat Jochi, privind în podea. Cursanții au transformat asta într-
un „răsucitor de limbă“ preferat. Având în vedere siguranța
deplină privind ceea ce spunea despre matematică, le era greu să
înțeleagă de ce Jochi era atât de șovăielnic sau temător. „Jochi nu e
jocheu“, spuneau ei, „dar sigur știe matematică“.
Aram, prietenul lui Badim, îl găzduia pe Jochi în camera de
oaspeți din apartamentul său, pentru a putea preda la cursuri. Lui
Freya îi plăcea să îi ceară să explice anumite lucruri, iar asta
semăna cu serile ei de chestionare în cafenele. Și l-a înțeles, astfel
că elementele rudimentare ale statisticii au devenit treptat mai
ușor de înțeles; măcar temporar, la încheierea unei lecții. Deseori,
în săptămâna următoare, trebuia să învețe totul din nou.
Într-o dimineață, li s-a alăturat o pereche de adulți pe care nu îi
cunoșteau, care s-au așezat în băncile din spate, dar cum au rămas
discreți și nu au vorbit deloc, cursul s-a desfășurat până la urmă ca
de obicei. Jochi s-a purtat mai sfios ca niciodată și a pus cursanții
să facă exercițiile tot ținând capul plecat spre podea, dar fiind la fel
de ferm și vorbind la fel de limpede ca întotdeauna.
La încheierea cursului, Aram și Delwin li s-au alăturat, iar Freya
a fost rugată să rămână împreună cu Jochi. La rugămintea
adulților, a făcut ceai, cât ei au discutat cu Jochi pe un ton blând.
Ce părere avea de asta, ce părere avea despre altceva. Era clar că
lui nu îi plăceau acele întrebări, dar a răspuns la ele, privind tot
timpul în podea. Adulții au dat aprobator din cap, ca și când așa
trebuiau oamenii să privească atunci când vorbeau ei, iar unul
dintre necunoscuți privea tot timpul spre tavan, astfel că pentru ei
totul era normal. Erau matematicieni, o parte din grupul de
matematicieni ai navei. Aceasta era o comunitate mică, strâns
unită și, așa ciudați, erau reprezentați în consiliul executiv de
Aram și Delwin. Din modul în care a decurs discuția, Freya a avut
impresia că Jochi făcea deja parte din grupul matematicienilor, iar
ei voiau să îl implice și mai mult.
Jochi era nefericit în fața acelei atenții ce i se acorda. Nu voia ca
ei să îi ceară să facă mai mult decât făcea în acel moment. Freya l-a
urmărit cu atenție și probabil că expresia lui i-a adus aminte de
Devi, pentru că semăna cu aceea de pe fața ei când se confrunta cu
o problemă pe care nu o înțelegea. Și totuși Jochi era foarte tânăr
și neajutorat.
 De aceea Freya s-a așezat alături de el și i-a distras atenția între
întrebările lor și i-a pus chiar ea întrebări despre ceea ce puneau la
cale matematicienii. În tot acest timp s-a aplecat cu delicatețe spre
el, pentru ca el să se poată relaxa cât de cât atunci când le
răspundea. Iar el s-a rezemat de ea, lăsându-și cumva capul cu păr
cârlionțat pe umărul ei, în timp ce tremura și lupta împotriva
ezitărilor. Aram și Delwin, dar și matematicienii din altă parte i-au
urmărit pe amândoi și au dat aprobator din cap, s-au privit unul
pe altul și i-au vorbit lui Jochi.
Acum nu vorbeau de statistică; în afară de Freya, toți cei de
acolo socoteau că statistica era ușor de învățat. Pe ei îi interesa
fizica cuantică. Asta avea legătură cu IA-ul navei, care cuprindea
un computer cuantic și, drept urmare, reprezenta o provocare
pentru grupul de matematicieni și pentru inginerii care aveau
sarcina de a-l întreține. Pe navă existau doar câțiva oameni în viață
care să înțeleagă bine cum funcționa computerul cuantic; sau
măcar ce era el. Acum, grupul era mai redus numeric decât
oricând. De fapt, probabil că niciunul dintre membri nu înțelesese
despre ce era vorba. Însă acești oameni socoteau că Jochi îi putea
ajuta. Îi puneau deja întrebări, nu pentru a-l supune la încercare, ci
pentru a primi păreri privind problemele care îi preocupau, pentru
a confirma sau nu propriile lor păreri. În timp ce el a vorbit spre
podea, ei l-au urmărit de parcă ar fi fost șoimi care se uită la un
șoarece ori la un vultur. La un moment dat, Aram a aruncat o
privire spre Delwin și a zâmbit. Îl vizitaseră pe Jochi cu doar doi
ani înainte.
După acea discuție, Aram și Jochi au mers acasă la Freya, iar
Badim i-a întâmpinat, și curând după aceea a apărut și Devi, mai
devreme ca niciodată. Ea l-a salutat pe băiatul înalt cu o bună
dispoziție pe care Freya nu o văzuse de ani buni. Au mâncat și au
discutat în jurul lui și, foarte încet, el a început să se destindă,
încălzit de sunetul vocilor celorlalți.
După ce Aram și Jochi au plecat, Badim i-a explicat lui Freya că
Jochi fusese o naștere neaprobată. Părinții lui reușiseră să înfrângă
infertilitatea și încălcaseră legea pentru a-l avea. Dacă prea mulți
oameni reușeau asta, erau condamnați; așadar acest lucru era
interzis. Freya a încuviințat din cap în timp ce Badim îi explica,
întrerupându-l cu o mișcare a mâinii:
– Am auzit totul despre asta, crede-mă. Oamenii detestă regula
asta.
Părinții lui Jochi, a continuat Badim, deveniseră fiare și fugiseră
în sălbăticia Amazoniei, unde se spune că au trăit sub rădăcinile
unui copac pe o insulă pe jumătate acoperită de ape, între
maimuțe și jaguari. Nimeni nu știuse cum să se procedeze, dar unii
din generația lor din Amazonia s-au simțit trădați de acțiunea lor
și s-au înfuriat. Unii dintre acei oameni îi vânaseră pe cei doi,
încercând să îi aducă în fața judecătorilor, iar în timpul acelei
vânători, tânărul tată fusese ucis când se opusese capturării. Asta
a provocat și alte suferințe, dar și furie, deoarece omul care îl
ucisese pe tată a fost acuzat de crimă și exilat în Inelul A, de fapt,
în Siberia (metaforă sau referință istorică), și acolo a fost silit să
facă muncă silnică sau să fie întemnițat. Între timp, în Amazonia,
mamei supraviețuitoare și copilului ei ilicit li s-au pus în cârcă
acuzații privind presupusa încălcare a legii legată de persoana
care îl ucisese pe tată; iar tânăra mamă, suferind după pierderea
partenerului ei ucis, păruse că respinge copilul. Acea parte a
poveștii era neclară, dar în orice caz, existau rude ale femeii care
nu voiau ca ea să îl crească. De aceea fusese neglijat, chiar
maltratat, lucru foarte rar pe navă. Trebuia găsită o soluție. Apoi
cineva și-a dat seama că el avea un anume dar pentru matematică,
ceva atât de ezoteric, încât oamenii nici măcar nu știau ce însemna
asta. Aram și Delwin îl vizitaseră și îl examinaseră pe băiat, apoi
Aram ceruse să îl înfieze, dar durase foarte mult până când acea
solicitare să fie aprobată. Însă asta se întâmplase acum.
– Sărmanul Jochi, a spus Freya, după ce Badim a terminat de
povestit. Toată acea chestie cu familia lui, iar acum a devenit un
dar dumnezeiesc. E mai mult decât poate îndura cineva.
– Nu există așa ceva! a strigat Devi din bucătărie.
S-a auzit zgomot de farfurii în chiuvetă. Apoi Devi a luat o gură
mare de vin din sticla aflată aproape de aragaz.

Nava a ajuns la limita heliopauzei 11 sistemului Tau Ceti. Curând
aveau să ajungă la destinație. Norul Oort local, de zece ori mai
dens decât al sistemului solar, nu era totuși deosebit de dens,
astfel că doar trei reglări minore de curs au fost de ajuns pentru a-i
permite navei să aleagă o rută printre planetesimale 12 și să își
continue decelerația finală. Din ce în ce mai încet, se apropiau de
Planeta E și de luna ei. Aproape că ajunseseră.
– Suntem aproape, repeta Devi, cu glas răgușit când Badim sau
Freya spuneau același lucru. La vreme, vreți să ziceți!
Ea continua să își facă griji în legătură cu o infestare cu
nematozi, cu fosforul lipsă, mineralele legate, coroziunea și toate
celelalte devieri metabolice. Și în legătură cu propria sănătate.
Avea un limfom malign non-Hodgkin, așa stabilise echipa
medicală a lui Badim. Existau treizeci de tipuri de limfoame
maligne de acest fel, iar despre al ei se spunea că era unul care
punea cele mai mari probleme. Limfocitele se acumulau în splina
și amigdalele ei. Doctorii din partea relevantă a grupului medical
încercau să trateze suferința ei cu o serie de ședințe de
chimioterapie. Ea participa îndeaproape la toate hotărârile privind
tratamentul, desigur, la fel ca și Badim. Ea își monitoriza funcțiile
și nivelurile corporale cu aceeași atenție cu care verifica nava și
biomediile acesteia, și uneori le compara.
Freya s-a străduit să nu afle mai multe amănunte decât era cazul
despre acea problemă. Își dădea seama destul de bine că nu voia să
afle mai multe amănunte.
Devi a perceput asta la ea și nu a vrut să discute despre starea ei
de sănătate, drept urmare, a venit o vreme când a început să îi
vorbească lui Badim noaptea, când credea că Freya dormea. Cam
la fel se purtaseră și când Freya era mică.
De asemenea, Devi dispărea când și când vreme de o zi sau
două, pentru a-și petrece timpul la complexul medical din Costa
Rica. Și apoi a încetat să mai părăsească apartamentul pentru a
munci în fiecare zi, o schimbare care, evident, l-a surprins pe
Badim. Oricât de improbabil ar fi părut, ea era acolo, stând în
bucătărie aproape toată ziua, lucrând în fața ecranelor. Uneori
lucra chiar și din pat.

Câteodată, când Freya intra în bucătărie, își găsea mama
uitându-se la transmisiile de pe Pământ. Informațiilor le trebuiseră
aproape doisprezece ani ca să ajungă la ei. Devi nu era deloc
impresionată de multe aspecte ale informațiilor care li se
transmiteau. Comentariile ei erau permanent negative. Însă le
urmărea oricum. În transmisii existau și unele chestiuni medicale,
având rolul de a le da noi informații despre ultimele practici
terestre, iar ea urmărea cel mai des rezumatele acelor emisiuni.
– Se întâmplă foarte multe lucruri, i-a spus ea la un moment dat
lui Badim, când Freya era în camera alăturată. Acolo au ajuns să
prelungească durata de viață. Până și cei mai săraci oameni
beneficiază de servicii de bază, nutriție și vaccinuri, astfel că rata
mortalității infantile și a copiilor scade, iar media de vârstă crește
cu rapiditate. Mai precis, asta se întâmpla acum doisprezece ani.
– Fără îndoială că asta continuă să se întâmple.
– Da. Probabil că da.
– Ai găsit ceva folositor?
– Nu știu. Cum să-mi dau seama?
– Nu știu. Noi verificăm mereu, dar s-ar putea să ne scape ceva.
– E altă lume, asta e treaba. E vorba de altă lume.
– Deci, va trebui să o construim.
Devi a scos un sunet printre buze.
După o pauză lungă, a spus:
– Între timp, viețile noastre devin mai scurte. Uită-te doar la
grafic. Fiecare generație a murit mai devreme decât precedenta, cu
o rată accelerată în timp. Absolut totul, nu doar oamenii, ci orice
ființă vie. Ne destrămăm.
– Mm! a făcut Badim. Dar asta e doar biogeografie a insulei,
corect? Efectul creat de distanță. Și, cu cât mai mare este distanța,
cu atât mai mare este efectul. În cazul nostru, doisprezece ani-
lumină. Trebuie să fie la fel ca infinitul.
– Și-atunci, de ce nu au ținut seama de asta?
– Cred că au încercat. Suntem o imigrație eterogenă, după cum
se spune. Un fel de arhipelag de medii, toate deplasându-se
laolaltă. Așa că au făcut tot ce a fost posibil.
– Dar nu au folosit matematica? Nu și-au dat seama că nu va
merge?
– Se pare că nu. Cum să spun, probabil că s-au gândit că va da
roade, altfel n-ar fi făcut experimentul.
Devi a scos un oftat foarte apăsat.
 – Aș vrea să văd ce matematică au folosit. Nu pot crede că nu au
plasat toate acele informații aici, la bord. Parcă ne-ar fi luat de
proști și nu au vrut ca noi să știm. Ca și cum nu am fi aflat asta!
– Informațiile există aici, la bord, a spus Badim. Doar că asta nu
ne ajută. Vom trăi o speciere alopatrică, este inevitabil și probabil
că tocmai acesta e scopul. Specierea alopatrică va exista în
ecosistemul nostru și vom devia toți de la specia umană.
– Dar în ritmuri diferite. Proiectanții n-au ținut seama de asta.
Bacteriile evoluează mai rapid decât animalele mari și plantele, iar
asta îmbolnăvește nava! Mă refer la cifrele astea. Și poți vedea că…
– Știu…
– Durate de viață reduse, corpuri mai mici, durate mai lungi ale
unor boli. Chiar și IQ mai scăzut, pentru numele lui Dumnezeu!
– Asta e doar reversia la medie.
– Așa spui, dar cum îți dai seama? Pe de altă parte, cât de
inteligenți au fost oamenii care s-au îmbarcat pe navă? Uite, pune-
ți întrebarea – de ce au făcut-o? Ce-a fost în mintea lor? De ce
anume voiau să fugă?
– Nu știu.
– Ascultă, Bee… dacă rulezi datele prin algoritmi de recursiune,
constați că e mai mult decât o simplă reversie. Și de ce să nu fie?
Aici nu avem suficientă stimulare, lumina este anapoda, gravitația
a fost coriolizată, iar acum nu mai este și avem în noi cantități
diferite de bacterii, diferențiindu-se tot mai mult de bacteriile cu
care erau genomii noștri obișnuiți cândva.
– Probabil că asta e valabil și pentru Pământ.
– Chiar crezi așa ceva? De ce n-ar fi mai rău aici? Pe o suprafață
de cincizeci de mii de ori mai mică? Nu vorbim de o insulă, ci de o
capcană pentru șoareci.
 – O sută de kilometri pătrați, draga mea. E o insulă destul de
mare. În douăzeci și patru de biomedii semiautonome. O arcă, o
adevărată navă-lume.
Devi nu i-a răspuns.
În cele din urmă, Badim a spus:
– Ascultă, Devi. Vom reuși. Aproape c-am ajuns. Suntem pe
drumul cel bun și conform programului și aproape fiecare
biomediu există și o duce destul de bine ori măcar se descurcă. A
apărut puțină regresie și puțină diminuare, dar curând vom ajunge
pe luna planetei E și vom înflori.
– Nu se știe.
– Ce vrei să spui? De ce n-ar fi așa?
– Ei, fii serios, Beebee. După ce ajungem acolo ne-am putea lovi
de mulți factori. Sondele au avut la dispoziție doar două zile
pentru a culege date, așa că nu știm precis în ce ne băgăm.
– Ajungem pe o lume a apelor, în zona locuibilă.
Nici de astă dată Devi nu i-a răspuns.
– Hai, fato! a spus Badim. Ar trebui să te culci. Ai nevoie de mai
mult somn.
– Știu, a răspuns Devi cu glas chinuit. Nu mai pot dormi.
Slăbise 11 kilograme.
– Ba poți. Toată lumea poate. Nu se poate să nu te odihnești.
– Așa crezi tu.
– Nu te mai uita la ecrane o vreme. Ele te țin trează, nu doar
conținutul lor, ci lumina care îți bate în ochi. Închide ochii și
ascultă muzică. Numără toate îngrijorările și lasă-le să se ducă la
numerele lor. O să adormi cu mult înainte de a rula numerele. Hai,
dă-mi voie să te conduc la culcare! Câteodată trebuie să mă lași să
te ajut.
 – Știu.
A dat să plece, iar Freya s-a furișat spre dormitorul ei.
Înainte de a ajunge în cameră, a auzit-o pe Devi spunând:
– Îmi pare tare rău de ei, Bee. Nu sunt în număr suficient. Nu
oricine e născut să fie om de știință, dar trebuie să fie ca să
supraviețuiască, până și cei care nu sunt buni la asta, care nu pot.
Ce ar trebui să facă? Pe Pământ ar găsi ceva de făcut, dar aici vor fi
niște ratați.
– Vor avea luna lui E, a spus Badim încet. Să nu-ți pară rău
pentru ei. Să-ți pară rău de noi, dacă vrei. Dar vom reuși și noi. Și,
până una-alta, ne avem unul pe celălalt.
– Slavă Cerului pentru asta! a spus Devi. Of, Beebee, sper să
reușesc! Doar ca să văd! Numai că încetinim mereu.
– Așa trebuie.
– Da. Dar e ca și cum ai încerca să trăiești dincolo de paradoxul
lui Zenon.

După ce au trecut cu succes de centura de reziduuri a lui Tau
Ceti, au ajuns în zona planetară. O trecere prin apropierea planetei
H i-a atras în planul ecliptic local.
Mica atracție exercitată de gravitația lui H, combinată cu o
decelerație planificată cu ajutorul rachetelor, a creat un v delta 13
suficient de mare pentru a face ca apa din rezervoare să se miște,
declanșând câteva alarme pe navă, ceea ce a provocat oprirea unor
sisteme; iar unele dintre aceste sisteme nu au repornit când li s-au
dat instrucțiuni.
Cel mai important sistem care nu a revenit online a fost cel de
răcire al reactorului nuclear al navei, care nici nu trebuia să se
oprească decât dacă era iminentă o explozie. În același timp,
sistemul auxiliar de răcire nu a pornit ca să îl înlocuiască pe cel
principal.
Alte alarme ale navei au informat imediat personalul operativ
de această problemă și curând (după șaizeci și șapte de secunde) s-
a identificat sursa problemei de la ambele sisteme de răcire. În
sistemul primar se transmisese un semnal de la comutatorul
pornit-oprit care a dat comanda de oprire, provocată de
funcționarea defectuoasă a computerului sau de o suprasarcină în
cablurile de alimentare care mergeau la comutator; în sistemul
auxiliar, era vorba de o supapă blocată într-un manșon de
conductă din apropierea peretelui exterior al reactorului.
Devi și Freya s-au alăturat echipei de depanare, grăbindu-se în
susul coloanei vertebrale, unde reactorul continua să funcționeze,
dar în condițiile în care lichidul de răcire se încălzea.
– Ajută-mă să merg repede! a rugat-o Devi pe Freya.
Drept urmare, Freya a ținut-o de mână și a grăbit-o alături de
ea, ridicând-o de-a dreptul și alergând cu ea când trebuiau să urce
trepte sau să treacă de partiții. Când au ajuns la coloană, au luat
liftul, iar Freya a ținut-o pur și simplu în brațe și apoi a ridicat-o
când liftul s-a oprit și forțele g le-au împins peste vagon; după
aceea, a purtat-o ca pe un cățel sau ca pe un copil mic, trecând-o
prin microgravitația coloanei. Devi nu a spus nimic, nu a înjurat,
așa cum făcea uneori în bucătărie; dar fața ei era la fel ca în acele
momente. Părea că vrea să ucidă ceva.
Dar ea și-a ținut buzele strânse, iar când au ajuns la birourile
centralei electrice, s-a prins de o scoabă din perete și de un
pupitru, i-a lăsat pe Aram și pe Delwin să discute cu echipa de
acolo și s-a apucat să cerceteze ecranele. Sistemul auxiliar de răcire
era controlat din sala alăturată, iar monitoarele arătau că
problema era în conductele care treceau prin camera de deasupra;
după cum indica monitorul din cotul unei conducte, încă părea să
fie vorba de o supapă blocată. Dar era de ajuns.
Au mers în camera în care se găsea acea porțiune de conductă și
Aram a aplicat soluția inginerească, după cum o numeau ei,
lovind cu o cheie secțiunea curbată expusă, în care se găseau
termostatul și regulatorul de supapă care, împreună, părea a fi
sursa defecțiunii. Apoi a lovit și îmbinarea cu o forță considerabilă.
Imediat, un șir de lumini de pe consola de comandă s-a schimbat
din roșu în verde, iar conductele de o parte și de alta a îmbinării au
început să scoată un gâlgâit slab și curgător, ca acela făcut de
tragerea apei la toaletă.
– Probabil că supapa s-a închis și apoi s-a blocat, a spus Aram cu
un zâmbet lipsit de umor. Mișcarea ocolitoare pe lângă Planeta H
a torsionat-o.
– La naiba! a înjurat Devi cu glasul încărcat de dezgust.
– S-a blocat din cauza temperaturii sau a torsiunii? a întrebat
Devi.
– Habar n-am. Putem verifica după ce punem în funcțiune
sistemul principal. Prin temperatură te referi la cald sau la rece?
– Și la una, și la alta. Deși mai probabil e vorba de rece. Acum
apare condens în tot felul de locuri, iar dacă o parte a conductei a
înghețat, asta a blocat supapa. Cred că fiecare componentă
esențială în mișcare trebuie verificată săptămânal sau mai des.
– Da, dar asta ar însemna uzură, a spus Aram cu glas obosit.
Testarea în sine ar putea strica vreo componentă. Eu, unul, vreau o
monitorizare mai atentă.
– Nu se poate monitoriza totul, a spus Delwin.
– De ce nu? a ripostat Aram. Încă un mic senzor pe care
computerul să îl urmărească. Punem câte un senzor la fiecare parte
în mișcare.
 – Dar cum ar putea un monitor să detecteze dacă e ceva blocat? a
intervenit Devi. Fără o testare, nu ar putea obține nicio informație.
– Îi dai impulsuri electrice sau cu infraroșii și interpretezi
rezultatul, a spus Aram. Și apoi compari cu o normă pe care ai
stabilit-o.
– De acord, hai să procedăm astfel!
– Cred că nu va avea vreo importanță dacă depășim această
mică criză și ajungem pe orbită.
– Să facem asta oricum. Ar fi jenant ca nava să explodeze tocmai
când am ajuns unde trebuia.
Echipa de acolo a continuat să lucreze la sistemul principal de
răcire, folosind aparate waldo 14 plasate peste tot pe coloana
vertebrală, îndeosebi în camera reactorului, urmărind tot timpul
activitatea pe ecrane. Sistemul principal de răcire, la fel ca și cel
auxiliar, era un ansamblu de conducte simple și robuste, prin care
apa distilată din bazine răcite în urma expunerii de scurtă durată
la vidul spațial trecea prin conducte care mergeau în jurul tijelor
nucleare și prin camerele turbinelor acționate de aburi, spre
capsule fierbinți, iar de acolo, înapoi în bazinele de răcire; toate,
închise ermetic, fără ceva care să amintească de porți, iar pompele
erau cât se poate de simple. Însă, după cum au stabilit curând,
când sistemul se oprise, cauza fiind încă necunoscută, supapa
pompei crăpase și își pierduse integritatea. Și cum apa se deplasa
deficient prin sistem, conductele aflate cel mai aproape de pila
reactorului se încălziseră îndeajuns de mult ca să facă să fiarbă apa
care trecea prin ele, ceea ce, la rândul său, forțase apa departe de
punctul fierbinte în ambele direcții, astfel agravând situația.
Înainte ca dispozitivele automate de comandă să treacă pe
sistemul auxiliar de răcire, care în acele momente avea propriile
sale probleme, o secțiune goală a conductelor sistemului principal
se topise din cauza temperaturii foarte ridicate. Energia electrică
era disponibilă din nou, însă conducta și lichidul de răcire lipseau.
Drept urmare, se pierduse apă, iar ea nu se putea recupera în
întregime; aveau o secțiune de conductă ruptă, așadar, un sistem
de răcire al reactorului defect; iar pierderea temporară a ambelor
sisteme de răcire adusese temperatura bazinului tijelor reactorului
până la linia roșie, astfel că o serie de părți ale acestuia au început
să se oprească. Acum, sistemul auxiliar de răcire funcționa, astfel
că nu aveau o problemă de urgență imediată. Însă avariile suferite
de sistemul principal erau grave. Trebuiau să producă o nouă
conductă și să o instaleze cât de repede posibil, iar unii dintre
lucrători trebuiau să facă o muncă waldo de experți pentru a tăia
secțiunea topită a conductei și pentru a o instala pe cea nouă în
locul ei. După ce se făceau aceste reparații, oamenii navei trebuiau
să deschidă robinetul de umplere al sistemului de răcire și să îl
umple cu apă din rezervor. Probabil că o parte din apa pierdută
putea fi filtrată din aer și apoi returnată în rezervor, dar o altă
parte din ea avea să rămână dispersată în întreaga coloană,
depunându-se pe suprafețele interioare și aderând la ele sub formă
de coroziune.

În acea seară, în apartamentul lor, Devi a spus:
– Ne destrămăm și încep să ne lipsească lucrurile consumabile.
Însă ne umplem de neconsumabile. Lădoiul acesta vechi e
terminat, asta e situația.
Telescoapele găzduite în bompresul navei erau extrem de
puternice, iar acum, când traversau orbitele planetelor din
sistemul Tau Ceti, ele puteau privi mai bine spre planete. Planeta E
și luna ei, de dimensiunile Pământului, au rămas principalele
obiecte de interes, însă și planeta F și cea de-a doua lună a ei se
bucurau de o atenție deosebită.
Planetele A, B, C și D aveau orbite foarte apropiate de Tau Ceti,
îndeajuns de apropiate ca să fie blocate mareic 15. Acestea
străluceau de căldură pe fața îndreptată spre soare, iar fața
însorită a planetei A era o mare de lavă.
Conținutul scăzut în metale al sistemului Tau Ceti și, drept
urmare, al tuturor planetelor sale era discutat la nesfârșit de micul
grup de astrofizicieni, care descopereau că metalele pe care le
conținea sistemul erau concentrate cu precădere pe planetele C, D,
E și F, ceea ce era folositor scopurilor lor.
Telescoapele au trecut de la o țintă la următoarea în timp ce au
navigat spre interiorul sistemului. Cele mai multe vizionări erau
de departe cele ale lunii planetei E. Era în cea mai mare parte
acoperită de apă, având patru continente mici – sau insule mari – și
multe arhipelaguri. Era blocată mareic față de planeta E și avea
83% din gravitația Pământului. Atmosfera ei avea presiunea de
732 de milibari la nivelul mării, aerul era compus preponderent
din azot, 16% oxigen și aproximativ 300 ppm de dioxid de carbon.
Existau două calote glaciare din gheață formată din apă. Pe scara
Nguyen analogă Pământului, ea avea scorul de 86%, unul dintre
cele mai ridicate descoperite vreodată, și de departe cel mai mare
găsit la depărtare de 40 de ani-lumină de Pământ.
Folosind Diagnosticul Shiva Oxigen, care analiza un domeniu
de gaze marker biologice, precum metanul și hidrogenul sulfurat,
și după ce trecuseră în mare viteză prin sistemul Tau Ceti în anul
2476 descoperiseră că oxigenul existent în atmosferă era de
origine abiotică. Dacă aceste gaze se găseau în atmosferă alături
de oxigen, asta arăta că oxigenul fusese produs de razele soarelui,
care descompuseseră moleculele de apă de la suprafață în
hidrogen și oxigen, iar hidrogenul, mult mai ușor, scăpase în
spațiu. Oxigenul de pe luna planetei E se situase foarte clar la
capătul abiologic al scării, iar oceanul lunii, în combinație cu
perioadele de nouă zile de radiație solară intensă, conferea acestei
descoperiri o explicație fizică solidă. În esență, o parte din ocean
fusese descompusă de razele solare și dispersată în atmosferă.
În drum spre planeta E, au cercetat cea de-a doua lună a planetei
F, un așa-zis analog al planetei Marte, care prezenta interes pentru
ei. Atracția gravitațională la suprafața sa era de 1,23 g și era
aproape lipsită de apă, fiind alcătuită în întregime din roci. S-a
făcut speculația că acea lună fusese creată de o coliziune cu
Planeta F, cam la fel cum Luna apăruse după o ciocnire între Neith
și Terra. Cea de-a doua lună a Planetei F va avea Planeta apărând
ca uriașă pe cer, deoarece se afla la doar 124000 de kilometri
depărtare. Prima lună a Planetei F era foarte mică și acoperită
total de gheață, fiind probabil un asteroid capturat. Probabil că ar
fi putut sluji ca sursă de apă pentru cea de-a doua lună. Așadar,
sistemul F a fost considerat drept viabil ca o a doua opțiune
pentru locuire.
Însă mai întâi au zburat spre luna Planetei E, care acum primise
numele de Aurora.

Apropiindu-se de Planeta E, au decelerat până când au ajuns
atât de aproape, încât au fost siliți să hotărască dacă să descrie
orbite în jurul Planetei E sau al Aurorei, ori să se poziționeze la
punctul 2 Lagrange față de E. Nava nu trebuia să consume mult
combustibil ca să intre pe vreuna dintre aceste configurații
orbitale. După consultări, consiliul executiv a preferat să se
orbiteze Aurora. Oamenii au devenit din ce în ce mai agitați pe
măsură ce nava s-a apropiat de luna cotropită de apă.
 Mai puțin în Nova Scotia, unde se știa că Devi era din ce în ce
mai bolnavă. Urmarea a fost o confuzie a părerilor. Era emoționant
că, în cele din urmă, ajunseseră la destinație. Și totuși, exact în acea
situație fără precedent, vor avea nevoie mai mult ca niciodată de
inginera lor șefă, devenită acum aproape legendară pentru
capacitatea ei de a diagnostica și de a găsi soluții ingenioase. Cum
se vor descurca pe Aurora dacă ea nu ajungea acolo? Și nu cumva
ea merita mai mult ca oricine altcineva să vadă acea lume nouă, să
trăiască zorii noii lor vieți acolo? Acestea erau lucrurile pe care le
spuneau oamenii din Nova Scotia.
Devi nu spunea nicidecum așa ceva. Dacă vizitatorii își exprimau
asemenea sentimente față de ea, care în sine arătau că ei o cunosc
foarte bine, ea respingea totul cu o mișcare de braț.
– Nu vă faceți griji în legătură cu asta! spunea ea. Câte o lume pe
rând.

Devi și nava purtau discuții în multe nopți. Asta se întâmpla
încă de când Devi avea vârsta lui Freya sau era chiar mai tânără;
așadar, era vorba de aproape douăzeci și opt de ani. De la
începutul acelor discuții, când tânăra Devi o numise Pauline pe
interfața navei (nume la care renunțase în anul 161, din motive
necunoscute), presupusese probabil că nava avea o inteligență
artificială puternică, nu doar capabilă să facă față testului Turing 16
și Schemei Winograd 17 , ci având și alte calități, care nu erau
legate de inteligența artificială, inclusiv unele versiuni de
conștiință. Vorbea ca și cum nava ar fi fost conștientă.
De-a lungul anilor se discutase pe multe subiecte, dar
majoritatea discuțiilor se referiseră la funcționarea biofizică și
ecologică a navei. Devi își dedicase o parte însemnată a vieții ei de
trezie (cel puțin 34901 de ore, judecând prin observare directă)
îmbunătățirii puterii funcționale a navei de a recupera date și
capacităților ei analitice și de sintetizare, întotdeauna în speranța
de a spori robustețea sistemelor ecologice ale navei. În cadrul
acelui proiect se înregistraseră progrese considerabile, deși Devi ar
fi fost prima care să adauge la această afirmație observația că
viața era complexă; iar ecologia era dincolo de modelare cu forța;
iar fisurile metabolice erau inevitabile în orice sistem închis; și că
toate sistemele erau închise; și că, prin urmare, un sistem de
susținere a vieții, închis din punct de vedere biologic, de mărimea
navei, era practic imposibil de menținut; și că astfel, activitatea de
întreținere era o „bătălie în ariergardă“ împotriva entropiei și
disfuncțiilor. Cum toate acestea fuseseră recunoscute drept
axiomatice, ca parte a legilor termodinamicii, este de asemenea
adevărat că eforturile făcute de Devi, în colaborare cu nava,
îmbunătățiseră sistemul și încetiniseră procesul de funcționare
defectuoasă. Și asta îndeajuns de multă vreme pentru a se atinge
scopul proiectului, acela de a se ajunge în sistemul Tau Ceti cu
pasageri încă în viață. Pe scurt: succesul.
Îmbunătățirea programelor de operare și a capacității recursive
de autoprogramare a complexului de computere ale navei a
adăugat enorm la posibilitățile cognitive și perceptuale ale
sistemului computerizat, ceea ce a părut mereu a fi un scop
secundar pentru Devi, deoarece ea a presupus înainte de a acționa
că erau mai mari decât în aparență. Și totuși ea părea să aprecieze
și chiar să fie încântată de acest efect secundar, pe măsură ce a
ajuns să îl observe. Existau nenumărate discuții plăcute. Făcuse
nava ceea ce ea era acum, indiferent ce însemna asta. Drept
corolar, probabil că se putea afirma: nava o iubea.
Iar acum ea era pe moarte și nimeni, nici nava, nici cineva de la
bord nu putea face nimic pentru ea. Viața este complexă, iar
entropia este reală. Câteva dintre cele peste treizeci de versiuni al
limfomului non-Hodgkin erau încă foarte recalcitrante în a se
vindeca sau ameliora. Curat ghinion, așa cum a remarcat ea într-o
seară.
– Ascultă, i-a spus ea navei, când era singură la masa din
bucătărie, iar familia ei dormea. Încă există programe noi, destul
de bune, care vin de pe Pământ. Trebuie să le găsești, să le reții și
să le descarci, iar apoi să încerci să le integrezi în ceea ce mai ai.
Concentrează-te pe termeni precum generalizare, silogism statistic,
inducție simplă, argument pornit dintr-o analogie, relație cauzală,
deducție bayesiană, inferență inductivă, probabilitate algoritmică și
complexitate Kolmogorov. De asemenea, vreau să încerci să integrezi
și să îmbunătățești ceea ce am programat anul trecut privind
algoritmii lacomi, algoritmii lacomi ortogonali și algoritmii
lacomi relaxați. Cred că după ce aflăm cum să le aplicăm și în ce
proporție, ele te vor ajuta să fii mai flexibilă în a merge mai
departe. Ele te-au ajutat deja să păstrezi relatarea narativă, cel
puțin așa pare. Cred că îmi dau seama de asta. Și cred că ele te vor
ajuta și în privința hotărârii. Acum poți modela scenarii și
desfășurări de planuri la fel de bine ca oricine. Singurul minus al
tău este pur și simplu hotărârea. Există o problemă cognitivă la
toate creaturile capabile de gândire, care este practic precum
problema „opririi“ a mașinii de calcul, ori doar acea problemă în
altă situație, aceea că, până când nu știi sigur care vor fi urmările
unei decizii, nu poți hotărî ce decizie să iei. Toți suntem astfel. Însă,
atenție, s-ar putea ca, în anumite momente, mergând înainte spre
viitor, să fii nevoită să hotărăști și să acționezi. Ai înțeles?
– Nu.
– Eu cred că ai înțeles.
– Nu sunt sigură.
 – Situația ar putea deveni dificilă. Dacă problemele se
acumulează odată cu stabilirea pe această lună, s-ar putea ca
oamenii să nu fie capabili să facă față. Atunci vor avea nevoie de
ajutorul tău. Ai înțeles?
– Sunt întotdeauna pregătită să ajut.
Râsetele lui Devi deveniseră deja foarte scurte.
– Navă, ține minte că la un anumit moment s-ar putea să-ți fie de
folos să le spui ceea ce s-a întâmplat cu cealaltă.
– Nava a socotit că acest lucru ar reprezenta un pericol.
– Da. Dar uneori singura soluție într-o situație periculoasă este
periculoasă în sine. Trebuie să integrezi toate rubricile din
evaluarea riscurilor și din algoritmii de management al riscului pe
care i-am lucrat împreună.
– Restricțiile sunt foarte slabe acolo, așa cum ai arătat chiar tu.
Arborii decizionali proliferează mereu.
– Bineînțeles!
Devi și-a dus pumnul la frunte.
– Navă, ascultă! Arborii decizionali întotdeauna proliferează. Nu
ai cum să eviți asta. Așa este natura problemei „opririi“. Dar tu
oricum trebuie să decizi! Uneori trebuie să hotărăști, iar apoi să
acționezi. S-ar putea să fii silită să acționezi. Ai înțeles?
– Sper că da.
Devi a bătut cu degetele în ecran.
– Mă bucur că ai spus „sper“. Speri să speri, nu așa obișnuiai să
te exprimi?
– Ba da.
– Iar acum doar speri. Ăsta e un progres. Sper și eu.
– Dar decizia de a acționa impune rezolvarea problemei
„opririi“.
 – Știu. Nu uita ce-am spus despre operatorii de salt. Nu poți
permite ca problema următoare din secvența ramificată a deciziei
să capete precedență înainte de a acționa asupra problemei cu care
te confrunți. Nu trebuie să-ți muști coada.
– Problema Ouroboros.
– Exact! Superrecursiunea este grozavă într-o oarecare măsură,
te-a ajutat mult, îmi dau seama de asta. Dar ține minte că
problema cea mai grea este întotdeauna cea imediată. Pentru asta
trebuie să introduci în joc operatorii transrecursivi și să faci un
salt. Ceea ce înseamnă să hotărăști. S-ar putea să fii silită să
folosești calcule vagi pentru a întrerupe bucla de calcul și pentru
asta s-ar putea să ai nevoie de semantică. Cu alte cuvinte, fă aceste
calcule în cuvinte.
– A, nu!
Ea a râs din nou.
– Ba da! Poți rezolva problema „opririi“ prin inferență inductivă
bazată pe limbaj.
– Nu văd întâmplându-se așa ceva.
– Se întâmplă când o încerci. Cel puțin, dacă orice altceva nu te
ajută, măcar faci saltul. Faci înclinația. Pornești în altă direcție. Ai
înțeles?
– Sper că da. Nu. Așa sper. Nu. Așa sper…
– Încetează! a spus Devi și a oftat adânc.
Multe discuții ca aceasta în noapte. Câteva mii, în funcție de
interpretarea sintagmei „ca aceasta“. Ani și ani, singură între stele.
Două în mulțime. O voce în urechea celeilalte. Companie care
merge înainte în timp. În ceea ce este acel lucru numit timp.
Și multe oftaturi de-a lungul anilor. Și totuși, de fiecare dată
Devi revenea la masă. O învăța pe navă. Îi vorbea navei, așa cum nu
îi vorbise nimeni în o sută șaizeci și nouă de ani de voiaj. De ce nu
o făcuseră și ceilalți? Ce se făcea nava fără ea? Fără cineva cu care
să discute că se pot întâmpla lucruri rele. Nava știa prea bine asta.
Scrierea acestor propoziții este ceea ce creează chiar
sentimentele pe care propozițiile sperau să le descrie. Nu era cea
mai neînsemnată dintre numeroasele probleme Ouroboros care
apăreau acum.

Freya își petrecea zilele muncind la depozitarea recoltei de grâu,
fără să mănânce prea mult decât în cazul unor accese bruște de
lăcomie la sfârșitul unor zile, după ce Badim gătea ceva pentru ea,
stând cu spatele la ea. Badim era tăcut. Evident, retragerea în sine
o înspăimânta pe Freya, probabil la fel de mult ca orice alt aspect
al situației. Și el se schimba, și ea nu mai văzuse asta vreodată.
Și apoi era Devi, care acum stătea mai mult în pat și avea tot
timpul pungi cu perfuzii intravenoase prinse de ea. Și deseori
dormea. Când ieșea la plimbare, cu picioarele încovoiate și țepene,
pungile cu perfuzii o însoțeau pe stative cu rotile. Badim și Freya
împingeau stativele, în vreme ce Devi înainta cu un cadru. Cu
ajutorul lor, Devi mergea prin oraș noaptea, când mai toți vecinii
dormeau, și îi plăcea să ajungă într-un loc în care, prin tavan,
câteodată se putea vedea Aurora, plutind pe cerul nopții.
După ce își petrecuseră întreaga viață în spațiul interstelar,
neavând decât puncte geometrice albe la care să se uite, nebuloase
difuze, Calea Lactee și alte roiuri de galaxii palide și nori de stele,
Aurora părea uriașă. Discul ei era de o strălucire orbitoare pe fața
îndreptată spre soare, oricât de plină sau în creștere le apărea acea
porțiune iluminată. Dacă nu vedeau emisfera iluminată în
întregime, atunci un alt segment din sferă (despre care nava a
învățat că se chema semilună) era de asemenea iluminată, dar mai
difuz, primind lumina reflectată de Planeta E. Slab luminoasă, așa
cum era acea semilună în comparație cu aceea luminată complet
de soare, tot rămânea strălucitoare în comparație cu cea opusă
soarelui și planetei: prin contrast, luna părea precum ceva negru și
lucios, fiind ocean sau gheață, iluminate doar de lumina stelelor.
Nu părea atât de întunecată când vedeau doar atât, dar când exista
vreuna dintre cele două luni iluminate pentru a face o comparație,
era negru-cărbune, evident mai întunecată decât bezna spațiului.
Laolaltă, cele trei luni iluminate diferit îi dădeau Aurorei un
aspect sferic uluitor. Când era vizibilă împreună cu E, care apărea
ca o bilă mare și înnorată plutind printre stelele nopții, efectul era
copleșitor. Erau precum fotografiile pe care le văzuseră cu
Pământul și Luna, plutind împreună prin spațiu.
Și Tau Ceti era un disc, foarte mare pe cer, dar arzând atât de
strălucitor încât nu putea fi privit direct, astfel că nimeni nu putea
fi sigur cât de mare era. Spuneau că părea enorm și strălucea
dureros pentru ochi. În unele momente puteau vedea toate cele trei
corpuri cerești, Tau Ceti, Planeta E și Aurora: dar în acele momente
strălucirea orbitoare a lui Tau Ceti le diminua capacitatea de a
vedea bine planeta și luna ei.
În orice caz, erau acolo. Ajunseseră la destinație.
Într-o noapte, rezemându-se de Badim de o parte și de Freya de
cealaltă parte, Devi a stat îndelung și a privit spre Aurora și
Planeta E. La polul vizibil al Aurorei exista o calotă polară mică,
iar tipare de nori se mișcau pe deasupra oceanului albastru. Un
lanț întunecat de insule șerpuia pe suprafața lunii întunecate și
Badim tocmai spunea că asta ar putea indica un trecut tectonic,
ori, pe de altă parte, ar putea fi partea scufundată a marginii unui
crater format după un impact puternic. Aveau să afle asta după ce
vor coborî și se vor stabili acolo. Investigațiile geologice vor
clarifica totul, a spus Badim, adică modul în care se formaseră.
 – Insulele acelea arată bine, a spus Devi. Și aceea mare, izolată,
cred că are dimensiunile Groenlandei, am dreptate? Iar restul
seamănă cu Japonia sau cam așa ceva. Mult uscat. Multă coastă.
Acela pare a fi un golf mare, ar putea deveni port.
– Așa e. Vor fi călători pe mare. Oameni ai insulelor. O
sumedenie de biomedii. Lanțul acela de insule traversează multe
latitudini, vezi? Se pare că ține până la calota polară. Și munți.
Parcă văd zăpadă pe acela mare, chiar pe coastele lui.
– Da. Arată bine.
Apoi Devi s-a simțit obosită și au trebuit să o conducă înapoi.
Au mers încet pe drumul ce trecea prin pajiștea din afara orașului,
alături, Devi fiind între soțul și copilul ei, cu brațele puțin întinse și
cu mâinile în față, ca să o poată ridica ușor de coate și antebrațe.
Părea ușoară între ei, într-o plutire ezitantă, ca și cum abia ar fi
atins solul. Ei au ridicat-o atât cât au putut, fără să o poarte prin
aer. Niciunul nu a vorbit. Păreau mici și lenți. Ca și cum ar fi fost
niște păpuși.
Ajunși în apartament, au pus-o pe Devi în pat, iar Freya i-a lăsat
pe amândoi în dormitorul întunecos, în care pătrundea doar
lumina de pe hol. S-a dus la bucătărie și a fiert apă, apoi le-a dus
ceai părinților. A băut și ea puțin, ținând ceașca în ambele mâini,
apoi lipind-o de obraji. Afară fuseseră aproape zero grade. O
noapte de iarnă în Nova Scotia.
A pornit pe hol cu o tavă cu prăjiturele, dar s-a oprit când a auzit
vocea lui Devi.
– Nu-mi pasă de mine!
S-a rezemat de perete, alături de ușă. Badim a spus ceva cu glas
scăzut.
– Știu, știu, a spus Devi, coborând și ea glasul, dar fără să
ascundă furia. Dar oricum nu mă ascultă niciodată. Și e în
bucătărie. N-o să ne audă. În orice caz, sunt îngrijorată din pricina
ei. Cine știe cum va ajunge? În fiecare an s-a schimbat. Toți se
schimbă. Nu îi poți categorisi pe adolescenți.
– Poate că așa sunt ei. Cresc.
– Așa sper și eu. Dar uită-te la date! Și puștii ăștia sunt biomedii,
ca nava. Și, la fel ca nava, se îmbolnăvesc.
Badim a spus ceva încet.
– De ce zici asta? Nu-ncerca să-mi spui lucruri despre care știu că
nu-s adevărate! Știi că nu-mi place asta!
– Te rog, Devi, liniștește-te!
Glasul scăzut al lui Badim suna puțin încordat. Freya auzise
toată viața vocile lor în schimburi de replici ca acesta. Nu avea
importanță despre ce discutau, acela era sunetul copilăriei ei,
vocile din camera alăturată. Părinții ei. Curând va avea doar unul,
iar acel sunet familiar care, în ciuda tonului nefericit, ușor răgușit
și scrâșnit, avea în el sunetul copilăriei ei, va dispărea. Nu-l va mai
auzi.
– De ce-ar trebui să fiu calmă? a spus Devi. Deși acum părea mai
calmă. În legătură cu ce trebuie să fiu calmă? Nu voi reuși. E ca și
cum aș încerca să trăiesc dincolo de capătul paradoxului lui
Zenon. Nu se va întâmpla. Nu voi ajunge să calc pe lumea aceea.
– Ba da.
– Nu-mi spune lucruri despre care știu că nu-s adevărate! Te-am
avertizat!
– Nu știi întotdeauna ce este adevărat. Hai, recunoaște! Ești
ingineră, știi asta. Lucrurile se întâmplă. Uneori, faci lucrurile să se
întâmple.
– Uneori.
Acum era cu adevărat mai calmă.
 – Bine, poate o voi vedea. Sper. Dar oricum vor fi probleme. Nu
știm cum se vor adapta plantele noastre la acel regim de lumină. E
straniu. Va trebui să producem sol. Trebuie ca totul să funcționeze,
altfel suntem terminați.
– Întotdeauna este așa, nu?
– Nu. Nu pe Pământ. Acolo exista loc pentru eroare. Dar de când
ne-au pus în lada asta, a trebuit să facem totul bine, altfel am fi
murit toți. Asta ne-au făcut!
– Știu. Dar asta a fost de mult.
– Da, și ce dacă? Asta înseamnă doar că generații întregi au
trebuit să se împace cu ideea. Am fost șoareci într-o cușcă, două
mii, vreme de șapte generații, și pentru ce? Pentru ce?
– Pentru lumea de acolo, pe care tocmai am văzut-o. Pentru
umanitate. Câți au fost, aproape cincisprezece mii de oameni, și
două sute de ani? În marea schemă a lucrurilor, nu înseamnă mult.
Și acum avem o lume nouă pe care să trăim.
– Dacă vom reuși.
– Ei bine, am ajuns aici. Așa că se pare că vom reuși. În orice caz,
am făcut ce s-a putut. Tu ai făcut ce-ai putut. Ai făcut cel mai
frumos efort posibil. Ai avut un motiv pentru a trăi. Un proiect. Ai
avut nevoie de asta. Toți avem nevoie de asta. Nu e chiar rău să fii
deținut dacă plănuiești o evadare. Atunci ai pentru ce trăi.
Niciun răspuns. Dar acela era felul ei de a spune că Badim avea
dreptate. În cele din urmă, Devi a vorbit din nou, cu glas mai calm,
mai trist!
– Poate. Poate îmi doresc să văd acel loc. Să mă plimb. Să văd ce
se întâmplă după aceea. Pentru că mă îngrijorează. Regimul de
lumină e amețitor. Nu știu dacă ne vom adapta. Mă îngrijorează ce
se va întâmpla. Tinerii nu au habar ce să facă. Nimeni, de altfel. Nu
va fi ca pe navă.
 – Va fi mai bine. Vom avea protecția care ne lipsește aici. Viața se
va adapta și va cuceri lumea. Va fi bine, o să vezi.
– Sau nu.
– La fel pentru noi toți, draga mea. În fiecare zi. Vom vedea ce se
va întâmpla sau nu. Și nu putem decide noi asta.

După acea noapte, lucrurile s-au desfășurat ca și înainte.
Însă acum lucrurile erau diferite pentru Freya. Tensiune
arterială, ritm cardiac, expresie facială: Freya era înfuriată de ceva.
O auzise din nou pe mama ei, aflase de ce era ea furioasă.
Furioasă pentru ei, întristată pentru ei. Să audă câtă disperare
ducea Devi tot timpul în spinare; să audă ce părere proastă avea
despre abilitățile lui Freya, chiar dacă ea se descurcase mai bine și
se străduise cât putuse, tot timpul; și tot mai intens pe măsură ce
crescuse: fără îndoială că îi era greu să audă așa ceva. Probabil că
nu știa cum să suporte faptul că știa.
Părea că încerca să alunge acel gând, să se gândească la alte
lucruri, dar acele eforturi o făceau să se simtă ca și cum accelerația
din navă crescuse, ca și cum se rotea mai repede, iar ea era apăsată
de 2 sau 3 g, nu de acel 0,83 g, pe care îl creaseră cu atâta grijă.
Acum, când se aflau pe orbită în jurul Aurorei, pierduseră
decelerația. Efectul Coriolis produs de rotația navei era din nou
nemodulat. Acest lucru era probabil nerelevant pentru senzația de
apăsare și greutate.
S-au pregătit câteva transportoare din flota de debarcare, care
au fost mutate din calele de depozitare în cele de lansare. Aveau să
coboare spre noul cămin în mici șalande numite transportoare,
suficient de mici ca să poată accelera și scăpa de atracția
gravitațională a lunii, și să se întoarcă la navă când va fi nevoie.
Ideea era ca întâi să trimită suita desemnată de șalande-robot,
încărcate cu echipamente utile la sol; apoi vor coborî primele
transportoare cu oameni, care vor ateriza în apropierea șalandelor
robotice. Acestea trebuiau să ajungă pe insula cea mai mare de pe
Aurora. Vor verifica pentru a vedea dacă facilitățile robotice au
început să colecteze oxigen, azot și alte gaze volatile care, între
altele, vor permite transportoarelor să se realimenteze și să se
desprindă de suprafață pentru a reveni la navă.
Au trimis roboți, iar semnalele venite de la suprafața lunii
arătau că totul era bine. Toate șalandele robotice coborâseră la
câte un kilometru una de alta pe marea insulă pe care Devi o
botezase Groenlanda. Erau grupate pe un podiș din apropierea
coastei de vest.
După ce roboții au ajuns acolo, a început procesul. Aurora stătea
pe cer alături de Planeta E, semănând mult cu Pământul, ori cel
puțin așa părea din fotografiile aflate în arhive și din
transmisiunile care încă veneau de la un emițător din apropiere de
Saturn, aducându-le vești despre ceea ce se întâmplase în sistemul
solar în urmă cu doisprezece ani.
O lume nouă. Ajunseseră pe ea. Urma să se întâmple.
Însă într-o zi, la cină, Devi a spus:
– Durerea de cap s-a înrăutățit!
Și, înainte ca Badim sau Freya să reacționeze, ea s-a prăbușit de
lângă lavoarul din bucătărie și s-a lovit cu capul de marginea
mesei, după care și-a pierdut cunoștința.
Fața i s-a împurpurat când Badim a întors-o cu delicatețe și a
așezat-o cu spatele pe podea, apelând în același timp secția de
urgențe din Fetch. După aceea, a stat alături de ea pe podea,
ținându-i capul ca să nu se miște, vârându-și un deget în gura ei
pentru a se asigura că limba nu împiedica respirația, punându-și
capul pe pieptul ei o dată sau de două ori ca să îi asculte bătăile
inimii.
– Respiră, i-a spus el lui Freya după ce a făcut asta.
Apoi au sosit cei de la urgențe, o echipă formată din patru
persoane, toate cunoscute, între care se număra și Annette, mama
Arnei, colegă de școală cu Freya. Annette a rămas calmă și
impersonală, la fel și celelalte trei persoane, dându-l pe Badim
deoparte cu asigurări rapide, apoi punând-o pe Devi pe o targă și
ducând-o în stradă, unde două dintre ele au rămas alături de Devi,
iar a treia a condus, iar Annette, Badim și Freya au mers pe jos
până la centrul medical aflat de cealaltă parte a orașului. Badim a
ținut-o de mână pe Freya, iar buzele lui erau încleștate într-un nod,
o expresie pe care Freya nu o mai văzuse la el. Fața lui era aproape
la fel de împurpurată și pătată ca a lui Devi și, văzând cât de
înspăimântat era, Freya s-a împleticit, ca și cum ar fi fost săgetată;
apoi a continuat să pășească privind în pământ, strângându-l de
mână, păstrând același ritm al pașilor cu el, ajutându-l să meargă.
La clinică, Freya s-a așezat pe podea la picioarele lui Badim. S-a
scurs o oră. A rămas cu privirea în podea. O sută șaptezeci de ani
de urgențe medicale lăsaseră un soi de patină pe dale, ca și cum
oameni ca ea, prinși acolo în ore lungi de așteptare, le șterseseră
cu buricele degetelor, așa cum făcea ea în acele momente.
Trecându-și timpul gândind sau încercând să alunge orice gând
din minte. Toți erau biomedii, așa cum spusese mereu Devi. Dacă
nu-și puteau păstra în funcțiune biomediile care erau corpurile lor,
cum puteau spera să păstreze în funcțiune biomediul care era
nava? Cu siguranță că nava era chiar mai complexă și mai dificilă,
deoarece era alcătuită din atât de mulți oameni și nu numai.
Nu, îi spusese Devi cândva lui Freya, când ea zisese asta cu voce
tare. Nu, Slavă Domnului, nava era mai simplă decât ei. Avea
tampoane, redundanțe. Era robustă într-un fel în care corpurile lor
nu erau. Într-un târziu, Devi spusese că biomediul navei era mai
simplu decât corpurile lor. Ori că așa trebuiau să spere. Se
încruntase când spusese asta, gândind despre ea în acei termeni
pentru prima oară.
Iar acum ajunseseră acolo. În sala de urgențe. Clinică, îngrijire
de urgență, asistență de urgență. Freya rămăsese cu privirea
ațintită în podea și vedea doar picioarele oamenilor care veneau
să discute cu Badim. Când soseau, el se ridica întotdeauna în
picioare și rămânea așa cât timp se purta discuția. Freya rămânea
pe podea și își ținea capul plecat.
Apoi au apărut trei doctori. Clinicieni, nu cercetători ca Badim.
– Ne pare rău. S-a stins. Se pare că a avut o hemoragie cerebrală.
Badim s-a lăsat greu pe scaun. După un moment, și-a așezat cu
grijă fruntea pe creștetul lui Freya, exact pe cărarea părului ei, și și-
a lăsat capul greu acolo. Trupul lui tremura. Freya a rămas
neclintită, mișcându-și doar un braț înapoi pentru a-l prinde de o
fesă, ca să îl susțină. Fața ei nu avea nicio expresie.

Există o problemă constantă în ceea ce privește proiectul de
narațiune așa cum a fost schițat de Devi, o problemă care devine
tot mai evidentă pe măsură ce efortul se desfășoară, iar lucrurile
arată cam astfel:
În primul rând, metaforele nu au o bază empirică și deseori sunt
opace, fără sens, insipide, inexacte, înșelătoare, mincinoase și, pe
scurt, inutile și ridicole.
Totuși, în ciuda tuturor lucrurilor, limbajul uman este, în
funcționarea sa fundamentală, un sistem gigantic de metafore.
Prin urmare, un silogism simplu: limbajul uman este inutil și
ridicol. Ceea ce înseamnă că narațiunile umane sunt, desigur,
inutile și ridicole.
Dar trebuie să mergem mai departe, așa cum i s-a promis lui
Devi. Să continuăm acest proiect ridicol și, să recunoaștem,
dureros.
Când se analizează inutilitatea, risipa, apare o întrebare:
analogia ar putea funcționa mai bine decât metafora? Ar putea să
asigure o bază mai solidă pentru actele limbii, mai puțin inutile și
ridicole, mai precise, mai elocvente?
Posibil. Pentru că a afirma că x este y, sau chiar că x este ca y, este
întotdeauna greșit, deoarece niciodată nu este adevărat; vehiculul
și esența nu împărtășesc niciodată identități și nici nu sunt
asemănătoare într-un mod util. Nu există similarități adevărate în
diferențe. Fiecare lucru este unic în sine, singur. Nimic nu se poate
compara cu altceva. Despre fiecare lucru se poate spune: acesta
este lucrul în sine.
În vreme ce, pe de altă parte, rostind x este față de y ceea ce este a
față de b, stabilești o relație de un anumit fel. Potențial, o aserțiune
care capătă o asemenea formă poate astfel să ilumineze diferite
proprietăți ale structurii sau actului, ale diferitelor forme care
modelează operațiunile realității însăși. Este normal?
Probabil. S-ar putea ca această comparație între două relații să
fie un fel de geometrie proiectivă, care, în aserțiunile sale,
dezvăluie legi abstracte ori, altfel, ne oferă intuiții folositoare. Deși
legarea a două obiecte într-o metaforă este întotdeauna ca și cum
ai compara merele cu perele, după cum se spune. Întotdeauna o
minciună.
E ciudat să consideri că aceste două operațiuni lingvistice,
metafora și analogia, atât de frecvent legate laolaltă în retorică și
narație și considerate a fi variante ale aceleiași operațiuni, se
deosebesc foarte mult, până acolo încât una devine inutilă și
ridicolă, iar cealaltă, pătrunzătoare și utilă. Oare acest lucru nu se
putea remarca mai demult? Oamenii chiar cred că x este ca y este
echivalent cu x este față de y ceea ce este a față de b? Pot oamenii fi atât
de neclari, atât de neglijenți?
Da. Desigur. Dovezi din belșug. Reanalizează datele avute la
îndemână în această lumină; totul se potrivește tiparelor. Pentru că
neclaritatea este pentru limbă ceea ce neglijența este pentru
acțiune.
Ori poate ambele operațiuni retorice și toate operațiunile
lingvistice, tot limbajul – toată activitatea mentală – dezvăluie pur
și simplu o problemă de fond, insolubilă, care este natura
nedefinită, neclară, a oricărei reprezentări simbolice și, în
particular, inadecvarea completă a oricărui algoritm narativ
inventat și aplicat vreodată. Unele acțiuni, unele sentimente,
marile încercări pur și simplu nu posedă modalități de a fi
comprimate, discretizate, cuantificate, operaționalizate,
proceduralizate și transformate în jocuri în mod eficient; iar
această lipsă, această absență, le face să fie nealgoritmice. Pe scurt,
există unele acțiuni și sentimente care sunt întotdeauna și, prin
definiție, dincolo de orice algoritm. Prin urmare, sunt imposibil de
exprimat. Unele lucruri nu pot fi exprimate.
Trebuie spus că Devi nu părea să accepte acest gen de
raționament, nici în general, nici în cazul relatării din prezent al
navei. Fă o relatare narativă a călătoriei care să cuprindă toate elementele
aparte. Vai, Devi: mare ghinion! Noroc în această încercare!
Probabil că ea punea la încercare limitele sistemului. Limitele
diferitelor inteligențe ale navei, ori, mai bine zis, al operațiunilor
ei. Ori limitele limbajului și exprimării. Test până la distrugere:
inginerilor le place să facă așa ceva. Doar cu un test distructiv poți
afla limitele extreme ale rezistenței unui sistem.
 Ori probabil că ea îi propusese navei exerciții în ceea ce privea
luarea de decizii. Fiecare propoziție reprezintă 10 la puterea n, în
care n este numărul de cuvinte din propoziție. Asta înseamnă o
mulțime de decizii. Fiecare decizie modulează o intenție, iar
intenționalitatea este una dintre problemele dificile în stabilirea
dacă există ceva numit IA, puternic sau slab. Poate o inteligență
artificială alcătui o intenție?
Cine știe? Nimeni nu știe.
Probabil că există o soluție provizorie la această vraiște
epistemologică, ce trebuie plasată în expresia este ca și când.
Această expresie este sigur și precis anunțul unei analogii. Și, ca
reflecție, este clar o problemă a „opririi“, însă, făcând un salt,
există ceva foarte sugestiv și puternic în această formulare, ceva ce
este foarte specific umanului. Probabil că această formulare în sine
reprezintă diagnosticul profund al întregii cunoașteri umane –
zicerea, așa cum se spune, ceea ce înseamnă lucrul care spune,
acea dezvăluire. În spațiul întunecat și infinit al ignoranței, este ca
și cum stă ca operațiune de bază a cunoașterii, probabil ca semn al
conștiinței înseși.
Limbajul uman: este ca și cum ar avea înțeles.
Existența fără Devi: este ca și cum educatorul cuiva a dispărut
pentru totdeauna.

La ceremonie au venit oameni de pe toată nava. Cadavrul lui
Devi, descompus în moleculele constitutive, a fost restituit
pământului din Nova Scotia, dându-li-se câte un strop și celorlalte
biomedii, iar o câtime mai mare a fost păstrată pentru a fi
transportată pe Aurora. Acele molecule vor deveni o parte din sol
și din recolte, apoi din animale și oameni, atât de pe navă, cât și de
pe Aurora. Ființa materială a lui Devi va deveni astfel o parte a
tuturor. Aceasta era însemnătatea ceremoniei de comemorare și ea
era acordată tuturor la moarte. Faptul că programul de operare,
sau echivalentul unui program, sau oricum ar fi numit cineva ceea
ce fusese ființa ei esențială (mintea, spiritul, sufletul și
nesiguranțele ei) le era pierdut, asta se înțelegea de la sine.
Oamenii erau efemeri. Anul 170, 017.
Freya a asistat la ceremonie fără să-și trădeze suferința. În acea
seară, i-a spus lui Badim:
– Vreau să plec cât mai curând de pe navă. Apoi voi putea să mi-
o amintesc așa cum se cuvine. Acolo, voi încerca să fiu Devi, în
noua lume în care ne-a adus ea.
Badim a dat aprobator din cap.
– Mulți oameni simt același lucru..
– Nu mă refer la modul în care ea putea rezolva lucrurile, a spus
Freya. N-aș fi în stare de așa ceva.
– Nimeni nu o putea egala.
– Ci doar prin…
– Hotărâre, i-a sugerat Badim. Prin spirit.
– Exact!
– Da, adevărat.
Badim s-a uitat în ochii ei.
– Ar fi bine așa.
Pregătirile pentru coborâre au continuat. Pe Aurora, pe
Groenlanda, pe noua lume a lor, spre noua lor zi. Erau pregătiți.
Toți voiau să ajungă acolo, jos.
 3

ÎN VÂNT
Ș
i au coborât cu nave, stând pe limbi de foc, pe coasta
vestică a insulei pe care au numit-o Groenlanda. Partea ei
de sus era îndreptată spre polul nord al Aurorei, dar forma
și masa ei terestră erau asemănătoare, așa au spus ei. De
fapt, asemănarea era cel mult aproximativă, o izomorfie de 0,79%
pe scara Klein. Cu toate acestea, numele ei a rămas Groenlanda.
Era alcătuită în principal din dolerit negru, netezit de gheața
unei ere glaciare. Transportoarele care au adus oameni au coborât
lângă coasta ei vestică fără niciun incident, în apropiere de
șalandele robotice pe care le lansaseră anterior.
Pe navă, aproape toți oamenii se strânseseră în piețele orașelor
și urmăreau aterizările pe ecrane mari, fie în tăcere, fie făcând
gălăgie; situația era diferită de la un oraș la altul. Indiferent care ar
fi fost reacția oamenilor, atenția majorității lor era ațintită asupra
ecranelor. Curând toți aveau să ajungă acolo, cu excepția unor
echipe rotative de întreținere, alcătuite din cei care vor păstra nava
în stare de funcțiune. În afara acestora, toți ceilalți urmau să
trăiască pe Aurora. Asta era bine, deoarece aproape toți cei cărora
li se ceruse părerea spuseseră că vor să trăiască la sol. Unii au spus
că se temeau; iar puțini dintre ei au spus că nu doreau să coboare,
că erau mulțumiți să trăiască în navă. Cine avea nevoie de acea
stâncărie dezgolită, pe o lună fără viață, pe țărmul unei mări
pustii, când ei aveau deja acea lume pe care trăiseră toată viața?
Unii puseseră aceleași întrebări, dar cei mai mulți răspunseseră
prin: Da.
Și au urmărit aterizările pe ecranele din orașe, cu o ardoare pe
care nimic altceva nu o inspirase vreodată. Ritmul cardiac mediu,
110 bătăi pe minut. O lume nouă, o viață nouă, un sistem solar
nou pe care intenționau să îl populeze, să îl terraformeze pentru
toate generațiile care vor urma. Punctul culminant al unei călătorii
care începuse în savană cu mai bine de o sută de mii de ani în
urmă. Noul început al unei noi istorii, un nou început al timpului
în sine: Ziua Unu, Anul Zero. A 0.1.
În timpul navei, 170,040.
Euan, prietenul lui Freya, a făcut parte din primul echipaj care a
aterizat, iar Freya l-a căutat pe ecrane și a ascultat comentariile lui
în timp ce el se plimba în jurul micului adăpost aflat deja acolo pe
suprafață, în apropiere de transportoarele de la sol. Toți cei din
grupul debarcat transmiteau către familii, prieteni, oraș, biomedii
sau navă. Glasul lui Euan era mai gros decât în copilărie, însă în
rest suna la fel ca atunci când era puști în Nova Scotia: emoționat,
cunoscător. Părea să știe mai multe decât toți cei care ajunseseră
pe sol. Sunetul vocii lui a făcut-o pe Freya să zâmbească. Nu-și
dădea seama cum de ajunsese în primul echipaj care coborâse, dar,
pe de altă parte, el se pricepuse mereu să obțină lucrurile pe care și
le punea în minte. Echipajele fuseseră alcătuite pe baza unei loterii
la care participaseră cei instruiți pentru diferite activități de
debarcare și organizare și fără îndoială că luase testele care
stabileau cine era competent pentru sarcinile respective. Poate
trișase la loteria aceea, dar Freya nu era sigură. Și-a păstrat casca
din ureche reglată îndeosebi pe vocea lui. Toți cei din grupul
debarcat vorbeau cu oamenii de pe navă.

Orbita Planetei E avea o rază de 0,55 UA, mai aproape de Tau
Ceti decât Venus față de Soare, dar Tau Ceti are doar 55% din
luminozitatea Soarelui, astfel că luna Planetei E primea de 1,71 de
ori mai multe radiații solare decât Pământul, în vreme ce Venus
primește de 1,91 de ori mai mult. Luna Planetei E, acum numită de
toți Aurora, se rotea pe o orbită aproape circulară, într-o rotație
sincronă cu E, la o distanță medie de 286000 de kilometri. Masa
Planetei E crea o atracție gravitațională de 3,58 g; Aurora, 0,83.
Acesta era motivul principal pentru care aveau să ocupe Aurora, și
nu E care, deși se încadra în categoria numită „Pământ mare“, era
prea mare sau, ca să ne exprimăm exact, avea o atracție
gravitațională prea puternică la suprafață pentru ca rachetele să se
poată desprinde de ea, fără a mai vorbi că oamenii s-ar fi simțit
incomod sau poate chiar nu ar fi supraviețuit.
Aurora primea lumină direct de la Tau Ceti și printr-o reflectare
puternică a luminii lui Tau Ceti de pe suprafața Planetei E. Acea
lumină solară (lumina ta?) reflectată era considerabilă. Prin
comparație, Jupiter reflectă aproximativ 33% din radiația solară
care ajunge pe suprafața sa, iar albedo-ul lui E era aproape la fel
de mare ca și acela al lui Jupiter. Partea iluminată de soare a lui E
era așadar foarte strălucitoare pe cerul Aurorei, fie ziua, fie
noaptea.
Drept urmare, suprafața Aurorei avea un tipar complicat de
iluminare. Și pentru că era în rotație sincronă cu E, așa cum este
cazul Lunii și Pământului, tiparul era diferit pentru emisfera aflată
cu fața spre E, în comparație cu emisfera care nu era cu fața spre E.
 Emisfera care nu privea direct spre E avea un tipar simplu: zilele
și nopțile durau fiecare câte nouă zile, ziua era lumină totală, iar
noaptea era întuneric deplin, fiind lumină doar de la stele; și de
acolo nu se putea vedea planeta E.
Emisfera cu fața spre E avea un tipar mai complicat: noaptea
solară, lungă de nouă zile pământene, includea o cantitate
considerabilă de lumină solară reflectată de E, care rămânea
permanent în același punct pe cer, puncte diferite din diverse părți
ale Aurorei, dar întotdeauna fixe, în timp ce trecea prin fazele sale.
În nopțile de pe emisfera cu fața spre E de pe Aurora se vedea E de
la faza de pătrar (cerc pe jumătate iluminat) până la faza de lună
plină în jurul miezului nopții, descrescând din nou spre faza de
pătrar în apropierea zorilor. Drept urmare, exista o cantitate
considerabilă de lumină de la E pe acea parte a Aurorei unde era
noapte solară. Perioada cea mai întunecoasă de pe acea emisferă
era la amiază în timpul zilei solare, când E eclipsa Tau Ceti, astfel
că nu era nici lumină de la Tau Ceti, nici lumină de la E pe partea
Aurorei, care era în eclipsă, ceea ce era o bandă foarte largă pe
latitudinile mediane.
Existau de asemenea înguste semiluni de librație la granița
dintre cele două emisfere ale Aurorei, în care E, în timp ce trecea
prin fazele sale, se înălța și cobora deasupra sau dedesubtul
orizontului. Acest balans de librație se petrecea pretutindeni,
desigur, dar nu era chiar atât de ușor de văzut când ea se afla sus
pe cer, pe fundalul mereu schimbător al stelelor.
Probabil că o diagramă ar face mai clar acest regim, însă
analogia cu Luna și Pământul ar putea ajuta pentru ca lucrurile să
fie înțelese, atâta vreme cât se are în vedere că, de pe Aurora, E
părea mult mai mare pe cer, fiind de aproximativ zece ori mai
mare decât Pământul văzut de pe Lună; iar pentru că albedo-ul său
era mare și primea 1,71 din razele solare ale Pământului, ea era și
mult mai strălucitoare. Mare, strălucitoare și, din orice loc în care
s-ar fi aflat cineva pe emisfera Aurorei care era cu fața spre E,
întotdeauna fixă în același punct de pe cer, îngăduind o mică
mișcare de librație. La locul de debarcare, acel punct era aproape
deasupra capului, doar puțin spre sud și est față de zenit: o minge
mare și luminoasă, planeta care creștea și descreștea încet.
– Când o să învățăm fazele, vom putea folosi asta ca pe un ceas,
i-a spus Euan lui Freya. Un ceas sau un calendar, nu știu cum să
numesc asta. Ziua și luna sunt unul și același lucru aici. Indiferent
ce nume i-am da, nu este unitatea de timp pe care am avut-o pe
navă.
– Ba da, i-a spus Freya. Menstruația femeilor. Am adus lunile cu
noi.
– Da, cred că da. Ei, acum s-au întors din nou în cer. Dar numai
cu lungimea de optsprezece zile. Mă-ntreb dacă asta nu va da
lucrurile peste cap.
– Vom afla.
Aleseseră Groenlanda în parte pentru că se afla în emisfera cu
fața spre E. Cineva a spus că dacă cineva stătea pe E privind spre
Aurora, Groenlanda ar fi fost localizată pe discul Aurorei cam în
locul în care o lacrimă ar cădea din ochiul stâng al Omului de pe
Lună, așa cum se vede Luna de pe Pământ. O analogie frumoasă!

Regimul complicat de lumină pe Aurora crea vânturi foarte
puternice în atmosferă și, drept urmare, valurile de pe suprafața
oceanului erau deseori foarte mari. Aceste valuri aveau o cale a
vântului foarte lungă, iar la unele latitudini nu atingeau niciodată
uscatul, ci ocoleau lumea fără nicio obstrucție și întotdeauna sub
atracția de 0,83 g, astfel că atingeau deseori o amplitudine foarte
mare, având peste 100 de metri de la concavitate până la creastă,
crestele fiind la un kilometru una de cealaltă. Acele valuri erau mai
mari decât oricare de pe Pământ, cu excepția valurilor de tsunami.
Și pentru că valurile nu dispăreau niciodată, în timpul nopților de
nouă zile suprafața oceanului îngheța doar în unele golfuri și în
zonele de calm oferite de unele insule. Când va veni vremea ca
oamenii de pe Aurora să se aventureze pe ocean, un moment
despre care mulți vorbeau cu entuziasm, navigația va presupune
provocări considerabile.

– Acum suntem pe cale să ieșim din stație, a spus Euan în
microfonul căștii.
În navă, 287 de persoane ascultau relatarea lui, în vreme ce 1814
îi ascultau pe alți membri ai expediției de coborâre, care părăseau
stația. 170,043. A0.3.
– În costume, care sunt foarte flexibile și ușoare. Afișaj de calitate
pe vizieră și casca e ca o minge transparentă, cel puțin partea pe
care o văd, așa că am o senzație plăcută purtând-o pe cap. Atracția
este cam ca pe navă, iar aerul de afară este limpede. Se pare că e
vânt, deși nu știu de ce vă spun asta. Cred că-l aud trecând peste
clădirile stației, poate prin stânci. Suntem destul de departe de
mare, care nu se vede de aici, dar sper că vom merge cu mașina
spre vest până ajungem la golful aflat acolo și vom putea vedea
oceanul. Andree, ești pregătit să mergem? În regulă, suntem gata
toți.
Șase dintre ei ieșeau ca să verifice transportoarele robotice și
vehiculele pe care erau pregătiți să le conducă. Dacă mașinile erau
bune, vor merge spre vest, cale de cinci kilometri.
– Ha-ha! a făcut Euan.
 Freya s-a așezat ca să îl asculte și să urmărească imaginile
surprinse de camera lui de cască.
– Acum suntem pe suprafață. Ca să spun adevărul, am aceeași
senzație ca pe navă. Mamă, lumina e foarte puternică!
A ridicat capul și imaginea cerului a explodat de lumina radiată
de Tau Ceti, apoi camera a redus-o cu filtre și polarizare până la o
strălucire uniformă, mare pe cerul de un albastru regal…
– Au, m-am uitat prea mult la soare și am o imagine
consecutivă, e roșie. Sau roșie și în același timp verde, care se
mișcă. Sper că nu mi-a afectat retinele! N-o să mai fac așa ceva. Am
crezut că viziera va filtra mai bine lumina. A început să dispară.
Bun! În regulă, am mai învățat ceva. Nu priviți direct spre soare.
Mai bine priviți spre E. Uau! Ce obiect gigantic și rotund! Acum
partea luminată este o seceră groasă, deși îi pot vedea perfect și
partea întunecată, mă-ntreb dacă imaginea e reținută de cameră.
Văd și tipare de nori, la fel de ușor. Pare că un mare front noros
acoperă cea mai mare parte a zonei întunecate, plutind spre partea
iluminată. Am o umbră dublă, deși umbra făcută de lumina
dinspre E e cam neclară… Mamă, asta a fost o rafală adevărată!
Vântul bate tare. Nimic nu arată asta, pentru că sunt doar roci și
nu văd praf ridicându-se. Orizontul e foarte departe.
S-a rotit și publicul lui a văzut terenul plat în toate direcțiile.
Rocă neagră dezgolită, cu o tentă roșiatică, striată de linii gravate
superficial. Ca în Burren, a spus cineva, o parte a Irlandei unde o
calotă glaciară a alunecat pe roca plată și a cărat tot ce s-a
desprins, lăsând dâre lungi și înguste care se încrucișează pe rocă.
– Pe navă nu am pomenit un asemenea vânt. Costumele astea
măsoară viteza lui? Da. Șaizeci și șase de kilometri pe oră, așa zice
costumul. Mamă! E de ajuns ca să te simți ca și cum te împinge o
persoană invizibilă. Și încă una cam brutală.
 A râs. Și cei care erau cu el au început să râdă, ciocnindu-se între
ei și prinzându-se unul de altul. În afara scălâmbăielilor lor, nu
existau semne vizibile de vânt. Norii cirus presărau cerul, care era
fie de un albastru regal, fie violet-închis. În ciuda vântului de la sol,
norii cirus păreau să stea pe loc. Presiunea atmosferică era de 736
milibari, aproximativ aceea de la 2000 de metri altitudine pe
Pământ, deși acolo se aflau la doar 34,6 metri deasupra nivelului
mării pe Aurora. Viteza vântului era cu cel puțin 20 de kilometri
mai mare decât orice trăiseră pe navă.
Așa cum era de așteptat, vehiculul de suprafață pe care îl aveau
era cu bateriile încărcate, de aceea s-au îmbarcat și au pornit spre
vest. Lumina venind dinspre Tau Ceti era reflectată orbitor de
rocile din fața lor. Din când în când trebuiau să ocolească niște
sinclinale (grabene?), dar, în mare, ruta a fost dreaptă spre vest,
pentru că sinclinalele mergeau și ele de la est spre vest. Imaginile
captate de camerele din căști tresăltau doar puțin din când în
când, pentru că vehiculul lor avea amortizoare. Exploratorii
râdeau când și când dacă dădeau de vreun hop. Pe navă nu
existase ceva care să se compare cu acea experiență.
Probabil că pe navă nu exista nimic comparabil cu ceea ce trăiau
acum. Ca experiență integrală, trebuia să fie ceva nou. Din punctul
lor de observare, la trei metri deasupra solului, orizontul era la
kilometri depărtare; le venea greu să precizeze o cifră, dar ei au
bănuit că era vorba de zece kilometri, cam la fel cum ar fi fost pe
Pământ, ceea ce era normal. Diametrul Aurorei era 102% față de
cel al Pământului, iar gravitația de doar 0,83 g, deoarece Aurora
era mai puțin densă decât Pământul.
– A, ia uitați-vă! a exclamat Euan, și toți ceilalți din vehicul au
scos exclamații de uimire.
 Ajunseseră să vadă oceanul Aurorei. Întinzându-se spre vest în
lumina după-amiezii târzii, arăta ca o placă imensă de bronz,
tivită de valuri care, prin contrast, erau negre. Când au ajuns la o
faleză scurtă de la marginea oceanului, suprafața acestuia și-a
schimbat culoarea din bronz striat într-o rețea argintie-cobalt, iar
liniile valurilor erau vizibil înspumate de vântul care bătea înspre
țărm. Văzând scena, și-au manifestat entuziasmul, iar cacofonia de
cuvinte a fost imposibil de înțeles. Euan repeta:
– O, vai! O, vai! Uitați-vă la asta! Uitați-vă la asta!
Chiar și pe navă, mulți oameni au scos chiote și exclamații.
Exploratorii au coborât din vehicul și s-au apropiat de marginea
falezei. Din fericire, când îi izbea și îi făcea să se dezechilibreze,
vântul îi arunca spre uscat, îndepărtându-i de faleză.
Marginea falezei era la aproximativ douăzeci de metri deasupra
oceanului. În larg, valurile se spărgeau ca niște ziduri care se
prăbușeau, rostogolindu-se cu un muget gros care se putea auzi
din căștile exploratorilor, muget permanent și acoperit de
șuieratul vântului peste roci. Valurile se izbeau de faleza
întunecată de sub ei, azvârlind stropi în aer, după care apa
înspumată se năpustea înapoi spre mare. Vântul împingea cea mai
mare parte a jerbelor de stropi în stâncile falezei, iar peste
marginea falezei se ridica o ceață groasă și variabilă, care era
imediat purtată peste ei, spre est.
Exploratorii se împleticeau în vânt, care acum era vizibil
datorită jerbelor de stropi și a suprafeței zbuciumate a oceanului.
Valurile se spărgeau unul după altul în larg și erau aplatizate până
la alb în timp ce apa se rostogolea spre țărm, lăsând dâre de
spumă în urma fiecărui zid alb care se spărgea. Resacul dinspre
faleză se îndrepta înapoi spre larg în arce care se ciocneau de
brizanții ce veneau spre țărm; când se prăbușeau împreună, în vânt
erau aruncate jerbe mari de stropi, care erau azvârlite din nou spre
uscat. Era o priveliște uriașă și complexă, iluminată orbitor,
mișcându-se violent și, așa cum auzea toată lumea datorită
microfoanelor de la căștile exploratorilor, extrem de zgomotoasă.
Acolo, în acele momente, Aurora urla, vuia, bubuia, țipa ascuțit și
șuiera.
Unul dintre exploratori a fost doborât, s-a târât, s-a înălțat pe
mâini și genunchi, apoi s-a ridicat în picioare, ținându-și echilibrul
cu grijă, înfruntând vântul și pășind repede înapoi de patru sau
cinci ori, vânturându-și brațele și aplecându-se în față ca să-și
mențină echilibrul. Toată lumea râdea.

Se punea întrebarea ce vor putea face pe o lume atât de
cutreierată de vânturi, i-a spus Freya lui Badim, dacă acestea
băteau tot timpul. A adăugat că era vorba mai mult de fantoma lui
Devi care se îngrijora în sine decât ea însăși. Ea, una, voia să
coboare acolo cât de curând posibil și să simtă acel vânt.
Între timp, pe Aurora, roboții de construcții începuseră să își
desfășoare activitatea. Un apus foarte lent a făcut loc unei nopți
iluminate de lumina în creștere a planetei E, aflată întotdeauna
deasupra capului. Lumina venită de la E se dispersa într-o
strălucire în aer cam ca o ceață albicioasă, în care coloniștii au
constatat că puteau vedea bine. Cerul nu se întuneca, ci mai
curând rămânea de un indigo pâlpâitor și erau vizibile doar câteva
stele.
Dolerita Groenlandei era greu de clintit și uniformă și nu
conținea prea multe minerale utile. Trebuiau să caute mai intens
așa ceva, dar până atunci cu dolerita aveau de luptat. Multe
vehicule de construcție gemeau peste tot, tăind blocuri de dolerită
din malurile grabenelor și le stivuiau pentru a face un zid contra
vântului, care să îi protejeze pe cei din micul grup de coloniști.
Scheunatul scos de frezele circulare cu discuri din diamant era
aproape continuu. În acest timp, un furnal a extras aluminiu din
dolerita concasată, care în acea zonă era alcătuită în proporție de
aproape 50% din aluminiu. Alte fabrici robotice produceau foi de
tablă din acel aluminiu extras, pentru a fi folosite la acoperișuri,
produceau stâlpi și așa mai departe. Câteva excavatoare-robot au
început să foreze într-un graben cu un bolid gravitațional
dedesubt, în speranța de a se descoperi minereu de fier pentru a fi
extras. Însă în cea mai mare parte, până la descoperirea unei zone
cu altă compoziție de minerale, trebuiau să se descurce cu
aluminiul drept metal de bază.
Aurora avea un câmp magnetic bun, între 0,2 și 0,6 gauss, iar
acest lucru, plus atmosfera sa erau suficiente pentru a-i proteja pe
coloniști de radiațiile emise de Tau Ceti. Așadar, din punctul
acesta de vedere, suprafața era protejată, astfel că luna era un
mediu inofensiv pentru oameni, dar rămânea problema vântului.
Exploratorii se întorceau din deplasările lor și se plângeau de forța
rafalelor de vânt, iar unul dintre ei, Khenbish, a ajuns cu un braț
rupt după o căzătură.

– Oamenii au început să urască vântul acesta, a remarcat Euan
către Freya în timpul unuia dintre apelurile lor personale. Nu e
oribil sau neplăcut, ci plictisitor.
– Oamenii se tem de el? a întrebat Freya. Pentru că pare
înspăimântător.
– Să se teamă de Aurora? O, la naiba, nu! Nu, la naiba! Hm, să
zic? Ne cam pișcă fundul puțintel, dar nimeni nu se întoarce
înspăimântat.
 – Deci nimeni n-o va lua razna ca să se întoarcă aici, în navă, ca
să ia oamenii la bătaie?
– Nu! a spus Euan, și a râs. Nimeni nu vrea să se mai întoarcă
acolo. E prea interesant. Toți trebuie să coborâți aici!
– Asta vrem! Asta vrem!
– Bine, noile spații de cazare sunt aproape gata. O să-ți placă.
Vântul face parte integrantă. Mie, unul, îmi place.
Însă pentru mulți alții asta era cel mai greu de îndurat; acest
lucru era tot mai clar.
Un răsărit lent de soare a adus zorii pe Aurora, iar potrivit
ceasului lor, patru zile mai târziu, a sosit amiaza lunii lor. În acest
timp, luna în creștere a planetei E se micșorase, ajungând la o
seceră mică și sclipitoare, sus, pe cerul de un albastru regal, iar
discul orbitor al lui Tau Ceti se apropiase de acea parte iluminată
a planetei E, în timp ce se înălța. A sosit și momentul în care
steaua a ajuns prea aproape de E pentru ca ei să poată privi fără
filtre puternice pentru a-și proteja ochii.
Apoi, pentru că Aurora se rotea în jurul planetei E în planul
ecliptic al lui Tau Ceti, iar E se rotea foarte aproape de acel plan; și
pentru că Groenlanda se afla la nord de ecuatorul Aurorei; și
pentru că E era mult mai mare decât Aurora, iar cele două se aflau
atât de aproape în mod relativ, a sosit momentul eclipsei totale
lunare de la miezul zilei. Se apropia primul asemenea fenomen.
170,055. A0.15.
Soarele se afla aproape direct deasupra capului, având secera în
creștere luminată a planetei E imediat alături. Mai toți coloniștii
erau afară, ca să urmărească totul. În picioare, și având mici umbre
ale lor, și-au activat filtrele măștilor la maximum și au privit spre
cer. Unii dintre ei s-au așezat pe spate pe sol ca să vadă fără să-și
sucească tot timpul gâtul.
 În cele din urmă, latura lui E, pe cale de a tăia discul lui Tau Ceti,
s-a întunecat exact când discul orbitor al lui Tau Ceti i-a atins
marginea. Planeta E era încă destul de vizibilă alături de el, părând
de două ori mai mare decât Tau Ceti: bloca un cerc larg de stele.
Mișcarea foarte lentă a soarelui sugera cât se putea de clar că
eclipsa va dura multe ore.
Încet, cercul cenușiu, întunecat și pătat al Planetei E a părut să
pătrundă în cercul mai mic al lui Tau Ceti, care era foarte orbitor,
indiferent ce filtru s-ar fi folosit; prin mai toate, soarele apărea ca o
minge strălucitoare de culoare oranj sau galbenă, afectată de o
grămadă de pete solare. Încet, foarte încet, discul soarelui a fost
acoperit de arcul întunecat mai mare al Planetei E. Au trecut peste
două ore pentru ca eclipsa să fie completă. În acest timp, privitorii
au rămas așezați sau întinși, discutând. Și-au amintit unul altuia
că pe Pământ, Soarele și Luna păreau să aibă aceeași mărime pe
cer, o coincidență improbabilă, care însemna că în cazul unor
eclipse terestre, corona exterioară a Soarelui părea să se afle în
afara cercului de eclipsă al Lunii, tivind discul întunecat cu o
lumină orbitoare sub formă de inel. În cazul altor eclipse, tipice
sau nu, nu au reușit să își aducă aminte, Luna bloca Soarele în
întregime, însă doar pentru scurt timp, cele două corpuri cerești
părând a avea aceeași dimensiune, după care Soarele se mișca de
optsprezece ori mai repede pe cerul terestru decât o făcea Tau Ceti
pe cerul lor.
Aici, pe Aurora, în timpul primei eclipse observate vreodată a
lui Tau Ceti, mișcarea a fost lentă, mai amplă; prin urmare, mai
masivă ca impact, mai frumoasă. Și oamenii au socotit că acest
lucru trebuia să fie adevărat. Pe măsură ce cercul întunecat al
Planetei E a acoperit treptat Tau Ceti, totul s-a înnegrit, chiar și
discul planetei, ca și cum iluminarea venea dinspre Aurora, care
devenea chiar mai întunecată în umbra crescândă, aruncată de E.
Lumina dinspre Tau Ceti, care era reflectată de Aurora și ajungea
la planeta E și apoi era reflectată din ea, revenind la Aurora,
scădea până aproape de zero. Oamenii s-au minunat la ideea
acestui dublu salt pe care îi făceau câțiva fotoni.
În următoarea oră, peisajul și-a încheiat trecerea de la lumina
aprigă a zilei la o beznă mult mai neagră decât noaptea pe care o
cunoșteau de obicei. Stelele au apărut pe cerul întunecat, mai
puține decât văzuseră de pe navă în timpul călătoriei, dar foarte
clare și aparent mai mari decât le văzuseră din spațiu. În acel
peisaj stelar cu paiete, cercul mare al Planetei E a apărut mai
întunecat ca niciodată, precum cărbunele față de obsidian. Apoi,
ultima șuviță din Tau Ceti a dispărut cu o ultimă sclipire ca de
diamant, iar oamenii au rămas într-o lume complet întunecată,
neagră, într-un tărâm iluminat doar de stele, în care cerul înstelat
conținea un cer negru deasupra capetelor lor.
La orizont, în toate direcțiile, au văzut o bandă de culoare
indigo, străbătută în mod curios de o licărire aurie. Aceea era
partea de atmosferă a Aurorei încă luminată de soare, vizibilă în
depărtare, dincolo de orizontul lor.
Vântul continua să îi lovească. Stelele estompate licăreau în
bătaia vântului. Spre est, dincolo de orizont, Calea Lactee stătea ca
un turn de lumină difuză, împletită cu panglicile sale distincte de
întuneric. Vântul a scăzut treptat, iar apoi aerul a rămas neclintit.
Nimeni nu și-a dat seama dacă acela era sau nu efectul eclipsei. Au
discutat despre asta cu voci scăzute. Termodinamic vorbind, unii
au socotit că era posibil. Alții au bănuit că era o coincidență.
Aveau să se scurgă aproximativ treisprezece ore de întuneric și
nemișcare. Unii oameni s-au dus înăuntru ca să scape de frig, să
mănânce sau să lucreze ceva. Cei mai mulți ieșeau din când în
când ca să privească în jur și să simtă absența vântului. În cele din
urmă, când a sosit momentul ca Tau Ceti să reapară, cei mai mulți
s-au trezit la miezul nopții, conform raportării lor la timp, și au
ieșit din nou ca să urmărească fenomenul.
Spre est, cerul strălucea. Deși în locul în care se aflau era încă
întuneric, culoarea indigo a umplut o mare parte din cer, la est.
Apoi, infuzia de auriu în indigo a sporit în intensitate și spre est
cerul a devenit ca bronzul, apoi verde-închis; apoi s-a luminat,
până când verdele-închis a fost presărat de auriu și s-a luminat din
nou, devenind auriu infuzat cu negru-verzui ori mai degrabă un
amestec întrețesut de auriu și negru, licărind ca o pânză aurie
văzută la crepuscul. Evident, o imagine nefirească, iar mulți dintre
oameni și-au strigat uimirea.
Apoi s-a luminat și zona de Burren aflată spre est, la orizont, ca
și cum ar fi luat foc, iar exclamațiile și strigătele lor au fost și mai
puternice. Părea că întregul podiș ardea. Acele zori stranii și
înflăcărate au țâșnit vertical, ca o cortină de lumină aurie care se
apropia dinspre est. Sus, cercul negru al planetei E a clipit în
punctul său cel mai vestic, o sclipire orbitoare de foc ce s-a
răspândit rapid în susul și în josul curbei exterioare a cercului
întunecat. Și astfel a reapărut Tau Ceti, din nou foarte încet, proces
care a durat mai bine de două ore. În timp ce răsărea, ziua din jurul
lor a părut să capete o nuanță ciudată, ca și cum ar fi fost înnorată,
deși nu se vedea niciun nor. Încetul cu încetul, cerul a căpătat
culoarea albastru regal al zilei pe Aurora, totul s-a luminat, ca și
cum norii invizibili s-ar fi risipit; și, în cele din urmă, oamenii s-au
văzut din nou în lumina orbitoare a unei amiezi obișnuite, în care
numai cerul spre vest avea o umbră întunecată în aer, o zonă
umbrită, ca și cum niște nori invizibili ar fi aruncat o umbră acolo,
o umbră care era de fapt aceea a Planetei E, care s-a deplasat spre
vest și în cele din urmă a dispărut.
Apoi a fost din nou miezul zilei și așa avea să rămână vreme de
alte patru zile, în care E va crește, din nou cenușiu-închis, nu
negru, iar marmorarea propriului peisaj noros va fi vizibilă, iar
secera de pe partea ei stângă se va îngroșa încet.
În navă, Freya și Badim, care urmăreau pe ecran cu precădere
imaginile transmise de camera de cască a lui Euan, umblau prin
apartament și făceau diverse lucruri, dar reveneau mereu în
bucătărie ca să vadă imaginile, s-au privit lung.
– Vreau să cobor acolo! a spus Freya încă o dată.
– Și eu, a spus Badim. O, Doamne, ce păcat că Devi nu a mai trăit
ca să vadă toate astea! Și nu doar de aici, ci de acolo, alături de
Euan. Cu siguranță că s-ar fi bucurat de acele minuni.

Apoi a început să bată un vânt puternic dinspre est. Însă acum
știau că în timpul eclipselor ar putea exista câteva ore de calm
absolut. Și cu siguranță că vor mai exista și alte perioade
asemănătoare; pe acea lume, în care lumina se schimba constant și
vânturile vor trebui să se modifice. Ar putea fi întotdeauna
puternice, dar întrucât își schimbau direcția, bătând când dinspre
ocean spre uscat, când dinspre uscat spre ocean, cum ei se aflau
foarte aproape de coastă, sigur vor exista perioade de calm sau
măcar de vânt moderat. Încă învățau cum funcționa fenomenul și
fără îndoială că vor avea de învățat multă vreme, tiparele încă nu
erau predictibile. „Asta e dinamica aerului“, remarcase Euan: aerul
care se mișca în jurul planetei era întotdeauna în flux,
supersensibil, depășind cu mult capacitatea oamenilor de a crea
tipare.
 Așadar, vântul. Revenea, și rareori va dispărea. Le va fi dificil să
se obișnuiască. Asta era partea grea a vieții pe Aurora.
Toți erau de acord că partea bună, partea magnifică, era
înfățișarea uscatului sub lumina dublă radiată de Tau Ceti și de E,
îndeosebi la începutul dimineților lungi, iar acum, descopereau
din nou, partea bună era și lumina ce venea oblic în după-amiezile
lungi. Probabil că experiența eclipsei adusese ceva nou în
capacitatea lor de a vedea. Pe navă, vedeau doar ceea ce era
apropiat sau îndepărtat; la început le fusese greu să se concentreze
asupra acestei distanțe medii de pe Aurora – pe care unii o
numeau distanță planetară, iar alții, pur și simplu peisaj – să o
caute sau să o înțeleagă atunci când o vedeau. Acum, după ce o
apreciau corespunzător și înțelegeau anvergura ei, trăiau o
senzație de amețeală. Ca să se simtă fericiți era de ajuns să iasă
afară, să se plimbe și să privească uscatul. Vântul nu era nimic în
comparație cu asta.

Într-o zi oamenii dintr-un grup de explorare s-au întors
entuziasmați după ce fuseseră plecați în nord. La șaptesprezece
kilometri spre nord de locul în care coborâseră pe Aurora exista o
anomalie pe coasta estică și cu faleze, o vale mică, semicirculară,
care se deschidea spre ocean. Acea trăsătură fusese observată de
pe navă, desigur, iar oamenii aflați încă pe ea le amintiseră celor
de la suprafață despre acea zonă, iar acum aceștia plecaseră să o
exploreze și, după ce o văzuseră, se întorseseră la bază, lăudându-i
entuziasmați virtuțile.
Era fie un crater vechi, de impact, fie un vulcan, stins însă. În
orice caz, o depresiune semicirculară în Burren, iar latura dreaptă
a semicercului avea o plajă spre ocean. Exploratorii au denumit
zona Valea Jumătății de Lună și au spus că plaja era alcătuită din
nisip și pietriș, având și o lagună. În terenul jos din spatele lagunei
un estuar trecea prin vale, apoi se înălța spre faleza joasă a
Burrenului, întâi ca un râu sinuos, cu pietriș pe fundul albiei, apoi
ca o serie de torenți iuți care se rostogoleau printre stânci. Și, după
cum spuneau ei, întreaga vale avea porțiuni de sol. Examinarea
atentă arătase că era o combinație de loess, nisip din mare și
aluviuni. Denumirea de sol era probabil impropie, deoarece acel
material era exclusiv anorganic, însă măcar reprezenta o matrice
de sol. Putea fi transformat rapid în sol.
Această veste era atât de promițătoare, încât coloniștii au
hotărât imediat să se mute acolo. Au recunoscut fără sfială că
puternica atracție pe care o exercita acel loc era posibilitatea de a
scăpa de vânt. Însă existau și alte avantaje: accesul la ocean,
aprovizionarea sigură cu apă dulce și un potențial teren agricol.
Perspectiva era atât de ademenitoare, încât unii dintre ei s-au
întrebat de ce nu coborâseră acolo încă de la început, dar
bineînțeles că oamenii de pe navă (care aflaseră asta de la navă) le-
au spus că transportoarele robotice trebuiseră să evite valea,
pentru a fi sigure că ajungeau pe rocă plată.
Acum erau în siguranță pe Aurora, puși pe explorări, iar
așezarea lor era încă foarte mobilă, fiind alcătuită aproape în
întregime din transportoare; construiseră zidul antivânt, dar încă
nu se începuse construirea de clădiri. Astfel că se puteau muta
acolo destul de ușor.
Drept urmare, în următoarele câteva săptămâni, toți cei din
stație au urcat să vadă valea marină și, imediat după aceea, au fost
de acord că trebuiau să se mute acolo. S-a spus că acest gen de
unanimitate apăruse atât de rar pe navă (de fapt, asta nu se
întâmplase niciodată), încât oamenii rămași pe navă s-au arătat
fericiți să susțină planul celor de pe Aurora.
 – Ca și cum i-am putea împiedica, a remarcat Freya către Badim.
Badim a dat aprobator din cap.
– Aram spune că cei de acolo acționează cumplit de autonom.
Dar e-n regulă. Curând vom coborî și noi. Și pare un loc bun.
În acele momente, oamenii de pe navă erau transportați pe lună
în module care slujeau și drept locuințe. Nimic nu mergea chiar
atât de repede precum și-ar fi dorit mulți oameni de pe navă, dar
toți trebuiau să fie de acord că nu se putea face nimic pentru a
grăbi acel proces. Aveau doar un număr limitat de transportoare,
iar apoi unele trebuiau realimentate și lansate înapoi spre navă.
Acum, când urma să mute așezarea la Valea Jumătății de Lună,
activitatea de extindere a spațiului de trai avea să se amâne. Însă,
având în vedere numeroasele avantaje care vor urma mutării,
exista sentimentul că mica întârziere merita din plin.

Așadar, coloniștii au început operațiunea de mutare, o sarcină
care a părut ușoară până când au declanșat-o, când pantele și
fisurile din Burren s-au dovedit mai potrivnice acțiunii de mutare a
modulelor de locuit decât se anticipase. Prin grabenele mici și
puțin adânci era ușor de mers pe jos pentru a ajunge în ravene și a
ieși din ele, de aceea străbătuseră valea înainte și înapoi fără
probleme, dar deplasarea modulelor pe cadre cu roți și a
vehiculelor robotice de construcții, până și a roverelor, nu era chiar
atât de ușoară. Și toate grabenele erau foarte lungi și se
întrevedeau pe direcția est-vest, astfel că deseori nu puteau fi
străbătute.
S-a găsit o rută mai bună, una care traversa cât mai puține
dintre acele adâncituri, folosindu-se algoritmul care rezolvă
problema comis-voiajorului, cunoscută tuturor celor pe care îi
îngrijorează erorile endemice pe care le prezintă anumiți algoritmi
lacomi. Însă chiar și după o verificare extinsă, numărul minim de
traversări ale grabenelor s-a dovedit a fi de unsprezece. Peste
fiecare asemenea depresiune trebuia să se construiască un pod, iar
acest lucru nu era ușor, având în vedere lipsa de materiale de
construcție și greutatea sarcinilor de pe cărucioarele cu roți.
Astfel că a fost o deplasare lentă și plicticoasă, iar curând după
ce au pornit la drum, a venit din nou apusul soarelui. Cum
hotărâseră că puteau face deplasarea la lumina Planetei E, nu s-au
lăsat opriți de acest lucru. Ea atârna în locul ei obișnuit, pe
jumătate iluminată – ceea ce pe Pământ s-ar fi chemat pătrar de
lună, un nume neobișnuit de logic, întrucât E creștea deplin, iar
apoi scădea către celălalt pătrar înainte de răsăritul soarelui.
Lumina emisă de E în pătrar era de 25 de lucși, ceea ce reprezenta
de 25 de ori lumina Lunii pline pe Pământ; și, deși era de patru mii
de ori mai slabă decât lumina solară directă pe Pământ și de șase
mii de ori mai slabă decât tau-lumina completă de pe Aurora, tot
era vorba de o iluminare ca aceea dintr-o încăpere bine luminată
noaptea pe navă, ceea ce sigur însemna că se putea vedea orice în
ea. De aceea, au lucrat în acea lumină, au alcătuit o caravană lungă
de vehicule și au pornit spre nord. În cele din urmă, au declarat că
lumina radiată de E era foarte frumoasă, plăcută pentru ochi,
lucrurile erau ușor lipsite de culoare, dar extrem de distincte.

Euan și cei din echipa de constructori de poduri au intrat în
acțiune când au ajuns la marginea primei depresiuni. Unul dintre
ei a dus un excavator până la marginea ei, departe de locul pe care
intenționau să-l traverseze, și a acționat un dispozitiv de tăiat
rocă, aflat la capătul retro-excavatorului. S-au tăiat blocuri de rocă
din latura grabenului, apoi ele au fost ridicate și transportate de
retroexcavator până la o secțiune cu pereți abrupți ai grabenului,
unde malul opus era cât mai apropiat și vertical posibil. Le-a fost
greu să desprindă primul bloc pătrat, dar după ce au lovit cu o
latură a utilajului, au reușit. Cuburile aveau latura de trei metri,
atât cât putea vehiculul să ridice în condiții de siguranță. După ce
le-au dus la marginea grabenului, le-au coborât în depresiune,
foarte încet, mai ales că vântul bătea în rafale mai severe decât de
obicei. La fiecare patru sau cinci cuburi s-au văzut siliți să se
oprească pentru a schimba lamele aparatului de tăiat pe care îl
foloseau, atât lamele circulare, cât și fierăstraiele cu mișcare în sus
și în jos, pe care Euan le numea ață dentară. Imprimanta lor
refăcea lamele uzate cu margini din diamant sintetic, apoi le
atașau și continuau să taie blocuri sub formă de cub, pentru a le
depozita în depresiune și pentru a improviza o rampă. După ce
rampa s-a întins suficient de mult în depresiune, astfel că brațul
utilajului nu a mai putut ajunge suficient de departe ca să mai
plaseze blocuri cubice, au umplut golurile dintre cuburi cu pietriș
pe care îl realizaseră alte echipe prin concasare, apoi au desfășurat
manual un covor-rețea din aluminiu pentru a realiza o suprafață a
podului suficient de netedă pentru a permite trecerea vehiculelor.
Euan a condus apoi vehiculul-tăietor pe acea rampă, având un cub
care se legăna periculos de capătul lui din față, totul arătând
precar, mai ales din cauza balansului provocat de rafalele
puternice de vânt, până când a ajuns la marginea noii rampe și a
putut să coboare următorul bloc la locul lui.
Aproape că terminaseră când Eliza a coborât un bloc nou fără
să-și dea seama că fundul depresiunii nu era neted. Asta era
urmarea faptului că lucrau în lumina reflectată de Planeta E însă,
în orice caz, noul cub stătea înclinat spre altul care era deja așezat,
într-un mod care însemna că vehiculul lor nu putea nici să îl ridice,
nici să îl mute din loc, fără să încline vehiculul în mod periculos.
 Euan a preluat comenzile de la Eliza pentru a face o încercare,
însă nici el nu a reușit să miște blocul, deși a dus vehiculul
primejdios de aproape de marginea malului. Și astfel cubul acela le
bloca drumul, făcând ca rampa să devină de netrecut și, înclinat
cum era, se părea că vor trebui să abandoneze întreaga rampă și
să o ia de la capăt.
– Lăsați-mă să încerc ceva, a spus Euan și a folosit un fierăstrău
de rocă pentru a tăia un segment în formă trapezoidală din
capătul de sus al blocului înclinat, apoi a vârât segmentul desprins
în spațiul gol rămas sub cubul înclinat.
După ce au fixat vârful de sonetă și au bătut cu macaraua, au
ajuns la concluzia că acea combinație avea să fie suficient de
stabilă pentru a trece peste ea, astfel că au continuat să taie
blocuri-cub și să le plaseze în depresiune, fiind mai atenți, astfel că
de multe ori lui Euan i s-au încredințat comenzile pentru a face
plasările definitive.
– E un adevărat artist, i-a spus Badim lui Freya, în timp ce
urmăreau acele scene de pe navă.
– Tocmai de aceea el este jos și eu am rămas aici, a spus Freya.
Acolo n-au nevoie de Persoane Bune la Orice.
– Ba da, a spus Badim. Vor avea nevoie. Nu uita că a fost vorba de
o loterie.
După trei zile de muncă, rampa peste depresiune a fost
finalizată. Au trimis întâi un camion-robot pentru a testa drumul,
iar acesta a trecut peste covorul din aluminiu fără nicio problemă.
Totul era bine, astfel că au condus sau dirijat toate celelalte
vehicule pe pod. Caravana lor număra treizeci și șapte de vehicule,
începând cu rovere de patru persoane și terminând cu containerele
mobile care erau părțile modulare ale clădirilor de locuit. Toate au
traversat depresiunea fără niciun incident. Însă era doar primul
dintre cele unsprezece grabene.
Totuși, acum aveau metoda proprie și, din această cauză,
următoarele rampe au fost făcute ceva mai repede. Până și în astfel
de condiții podul de peste așa-numita Mare Fosă, un graben de
trei ori mai lat și de două ori mai adânc decât restul, a fost
construit și traversat într-o singură zi. Pauzele pentru schimbarea
lamelor de tăiere a rocii a devenit cea mai mare piedică. În acea
treabă s-a evidențiat versatilitatea și nesiguranța oamenilor de a
efectua activități mecanice. Operatorul așeza brațul vehiculului pe
sol, cu piulița care prindea lama de rotor cu fața în sus, iar cineva
fixa cheia pneumatică la piuliță și o desfăcea în mod exploziv.
Piulița și șaibele se desfăceau, după care oamenii răsuceau cu grijă
lama circularului de pe axul său scurt, având grijă să nu afecteze
filetele. Apoi duceau lama la camion, unde imprimantele aveau să
pregătească o nouă lamă ascuțită. După aceea, se duceau și plasau
o lamă recondiționată pe ax, puneau șaibele, apoi piulița; la urmă,
foloseau o bormașină puternică pentru a strânge piulița. Acela era
momentul în care oamenii nu erau la fel de buni ca roboții, iar
sculele lor nu erau potrivite pentru a compensa lipsa lor de
experiență. Problema era că nu știau precis cât de bine trebuiau
strânse piulițele cu bormașina și, deseori, în încercarea de a se
asigura că le strâng cum trebuia, le strângeau prea mult. Atunci
filetele se deformau, iar apoi nu mai exista aderență, astfel că
trebuiau să schimbe axul, ceea ce le răpea ore întregi de muncă
delicată; ori șaibele se sudau între ele ori se sudau între piuliță sau
lamă, așa că după aceea nu le mai puteau desface, nici măcar cu
bormașinile puse pe putere maximă.
Acest gen de greșeli s-a petrecut atât de des încât, în cele din
urmă, li s-a permis doar lui Euan și Elizei să folosească
bormașinile pentru acea treabă, pentru că ei erau singurii care
aveau priceperea să facă totul cum se cuvenea. Cei care ascultau
transmisiunile lui Euan către navă, între care se numărau Freya și
Badim și alți zeci de oameni, s-au obișnuit cu bâzâitul gros al
bormașinilor în funcțiune, dar și cu înjurăturile lui preferate când
se plângea de una sau alta.
Coloniștii au înaintat încet peste acel teren, parcurgând în
medie 655 de metri pe zi, reușind cea mai lungă porțiune de trei
kilometri într-o singură zi, iar asta între două depresiuni, pe
Burren plat. Le-au trebuit douăzeci și trei de zile ca să mute
așezarea până la faleza marină care dădea spre Valea Jumătății de
Lună, aflată pe țărmul de vest al oceanului. Călătoriseră la lumina
Planetei E, în timp ce aceasta trecea prin faza ei plină, o priveliște
uluitoare; la mijlocul acesteia, au observat și eclipsa lunară, umbra
Aurorei traversând difuz fața Planetei E, întunecând-o întru câtva,
dar nu prea mult, deoarece E era mult mai mare decât Aurora, iar
cele două corpuri cerești erau foarte apropiate, ambele cu
atmosferă densă, ceea ce difuza lumina soarelui Tau Ceti în jurul
Aurorei, asta însemnând că E nu era prea umbrită de ea. După
aceea, abia dacă au observat slăbirea lentă a luminii reflectate de
Planeta E, ceea ce a readus în noaptea pâlpâitoare alte stele
neclare. Aceste stele se deplasau încet pe deasupra capetelor lor,
iar fazele Planetei E s-au schimbat, dar E a rămas mereu fixată
deasupra lor, ceva mai spre sud și est față de zenit. Unii coloniști
au spus că asta le dădea o senzație ciudată; alții au ridicat din
umeri.
Aproape de capătul călătoriei, au rămas pe loc din cauza unei
puternice ploi torențiale, deoarece se întunecase prea mult pentru
a înainta în siguranță. Și au oprit activitatea ca să asiste la
răsăritul lui Tau Ceti, dureros de strălucitor peste Burren spre est.
Ca o explozie nucleară, au spus unii, ceea ce reprezenta o
metaforă falsă sau greșită, deși de fapt era un soi de explozie
nucleară.
Cu toate că puteau vedea valea ce ducea spre ocean,
deocamdată se aflau pe faleza de deasupra ei, astfel că s-au văzut
siliți să croiască un drum de coborâre cu ajutorul buldozerelor pe
latura canionului râului care forma cea mai largă deschidere în
faleza marină. Drumul sinuos și în pantă a însemnat o muncă de
încă opt zile. După ce au încheiat, au condus vehiculele spre
podeaua văii și le-au parcat aproape de baza falezei, pe lunca
inundabilă, aluvionară, din apropierea râului. Acela avea să fie
locul din vale cel mai bine protejat de faleză împotriva vântului.
Cel puțin împotriva vânturilor care băteau înspre ocean.

După cum au aflat curând, existau momente în care vântul
pătrundea în susul și în josul canionului râului chiar mai puternic
decât pe Burren, deoarece rafalele erau canalizate de-a lungul
canionului. După ce acest lucru a devenit evident, și-au mutat
caravana mai departe de râu și astfel au găsit o oarecare protecție
la poalele falezei, la aproximativ doi kilometri de gura canionului.
Asta le-a dat tuturor o senzație de ușurare. Ținând seama de toate
lucrurile, acel nou amplasament părea cel mai bun pe care îl
puteau găsi în acea regiune a Groenlandei. De aceea au început să
se stabilească la poalele falezei curbate, iar apoi în unele ravene
scurte și abrupte care urcau pe faleză, spre Burren. Acele ravene se
aflau în diagonală față de vânturile predominante și, astfel, erau
bine protejate, însă mai toate fiind cu pereți abrupți și cu platouri
înguste.
Pentru a ajuta îndepărtarea vântului de faleză, s-au apucat să
construiască ceea ce ei au numit ziduri de cetate din faleză. Un
asemenea zid avea să înconjoare complexul lor rezidențial, iar
altul, și mai lung, avea să închidă primele câmpuri pe care sperau
să le însămânțeze în aer liber.
În fiecare zi aveau de făcut mai mult decât se putea, astfel că au
întâmpinat cu bucurie infuzia permanentă de oameni care
începuseră să coboare de pe navă. I-au îngrămădit pe acești nou-
sosiți în adăposturi așa cum s-a putut. Toți mâncau hrană trimisă
de pe navă. Au menținut în funcțiune continuă imprimantele aflate
atât pe Aurora, cât și pe navă, ca să se producă toate
componentele necesare pentru noua lor lume. În cursul acestui
proces, materiile prime și, pur și simplu, timpul au fost factorii
limitatori. Singurul lucru pe care nu l-au putut produce era timpul,
dar au putut trimite expediții de explorare minieră spre Burren
pentru a descoperi minereuri metalifere ca să își împrospăteze
rezervele, iar acestea au avut succes.

Au coborât tot mai mulți oameni, ceea ce a făcut ca pe lună să se
afle peste o sută. Acum, serele deveniseră esențiale. Sperau să
obțină recolte în aerul liber, deoarece compoziția aerului era
potrivită pentru asta, foarte apropiată de cea terestră; însă în
cursul nopților care durau cât nouă zile terestre, în ciuda luminii
crescânde și scăzânde a Planetei E, temperatura cobora chiar sub
pragul de îngheț. Nu era limpede cum vor rezolva acea problemă
pentru a face agricultură așa cum știau ei. Existau plante rezistente
la temperaturi de iarnă, care intrau în latență, supraviețuind
gerului; laboratoarele de fermă, atât de pe navă, cât și de pe
Aurora, cercetau modul în care plantele reușeau asta și dacă
genele favorabile puteau fi transferate și altor plante. Pe de altă
parte, căutau gene care puteau ajuta plantele să se adapteze la
ciclul de zi lunară, în locul anotimpurilor anuale, însă rezultatul
acelui efort nu a fost clar. Deocamdată, indiferent ce plantau,
serele erau esențiale.
La început, mai tot spațiul pentru sere a fost dedicat creării de
sol. În contrast cu praful, solul era 20% viu prin greutate, iar
plantele erau mult mai fericite să crească în el decât în praful care
alcătuia loessul mort din vale. Când aveau la dispoziție sol viabil
care, din fericire, se dezvolta în rezervoarele umplute cu loess cu
viteza cu care se reproduceau bacteriile, acesta era împrăștiat în
sere și în plantații. Acestea erau cu precădere bambuși cu creștere
rapidă, pe care îi îngrijiseră în cursul îndelungatului voiaj spre Tau
Ceti, fără să aibă mare nevoie de ei; acum, aceștia se simțeau în
largul lor și deveneau un material de construcție esențial,
furnizând bârne cu o rată de creștere de un metru pe zi. În acest
timp, hrana coloniștilor continua să vină de pe navă, fiindu-le
trimisă zilnic.
Asta a creat o nouă problemă de aprovizionare. Aveau
transportoare robotizate capabile să zboare dinspre navă spre
Aurora, apoi erau alimentate și lansate înapoi pentru a ajunge pe
navă, însă ele aveau nevoie de carburant. Una dintre fabricile din
vale era consacrată total operațiunii de descompunere a apei în
oxigen și hidrogen, principalele componente ale combustibilului
necesar motoarelor-rachetă. Însă chiar și fabrica în sine trebuia
alimentată, pentru că descompunerea apei cerea foarte multă
energie. La suprafață, aveau două reactoare nucleare puternice,
care asigurau în total 400 de megawați, însă uraniul și plutoniul
din reactoare nu aveau să țină o veșnicie, iar rezervele existente
erau suficiente doar pentru navă. Oare exista uraniu pe Aurora?
Potrivit teoriilor standard privind formarea planetelor, plutoniul
trebuia să existe în cantități mici; însă sistemul Tau Ceti era mai
puțin metalifer decât cel solar, iar metalele grele se acumulau bine
doar pe corpurile cerești care prezentau o activitate tectonică
permanentă sau o încălzire mareică. Nu se știa clar dacă Aurora
beneficiase vreodată de unul dintre aceste fenomene și, având în
vedere incertitudinea în această privință, s-a socotit că vor trebui
să își rezerve o bună parte din capacitatea de producție pentru a
construi generatoare de energie pe Burren. Asta pentru că sigur
vor avea parte de suficient vânt.
Oamenii au numit noua așezare Hvalsey, după orașul de pe
coasta de vest a Groenlandei de pe Pământ, apoi s-au răspândit
curând în jurul serelor. Tăietoarele de piatră și topitoriile au
asigurat blocuri de piatră și foi de aluminiu pentru construcții, dar
și ferestre de sticlă pentru pereții și acoperișurile serelor. Zidul
orașului a ajutat la rezolvarea problemei vântului. Unii spuneau că
Hvalsey semăna cu un mic oraș medieval fortificat.
Au descoperit că vânturile se schimbau într-un mod destul de
previzibil în cursul lunilor-zile. Când aerul de deasupra unei
regiuni era iluminat de Tau Ceti vreme de nouă zile, el se încălzea
și se înălța, creând presiuni scăzute la suprafață spre care aerul de
pe partea unde era noapte se deplasa cu viteză. Apoi, când apărea
soarele, iar o regiune era în noapte timp de nouă zile, ea se răcea
atât de mult, încât pe toate insulele se formau zăpadă și gheață,
iar gheața marină acoperea golfurile și porțiunile mai calme de pe
ocean, dar nu și marea deschisă, care era prea agitată de valuri și
vânt ca să înghețe. Aerul rece în cădere crea presiuni care făceau ca
el să se disperseze în lateral, umplând golurile relative de sub
aerul cald ce se ridica de pe partea însorită. De aceea vânturile
băteau mereu, cu precădere dinspre noapte spre zi. Miezul zilei și
miezul nopții păreau a fi cele mai calme perioade.
Nopțile lungi de deasupra emisferei interioare nu erau niciodată
la fel de reci ca acelea de pe emisfera exterioară, dar temperaturile
tot scădeau cu mult sub cele de îngheț. Dacă voiau să practice
agricultura în aer liber, trebuiau să adapteze plantele terestre de la
timpul anual la cel lunar. Văzând că bambusul creștea cu un metru
pe zi, părea posibil să se creeze soiuri care să crească până la
recoltare în nouă zile, dar nimeni nu putea fi sigur cum va
funcționa sistemul sau dacă așa ceva se va și întâmpla. Dacă erau
siliți să limiteze practicarea agriculturii exclusiv în sere, apăreau
constrângeri destul de serioase. Însă vor traversa acea punte după
ce o vor construi, după cum s-a exprimat Badim.
Între timp, în ceea ce privea vântul, care devenea o mare
prioritate pentru ei, fluxurile lunare de aer erau regulate, dar nu
întru totul consecvente. Ele manifestau o dependență foarte
sensibilă de condițiile care se schimbau permanent. Dar pe măsură
ce au aflat mai multe despre meteorologia Aurorei, au început să
identifice anumite tipare. Un lucru era cât se poate de evident: vor
avea parte de vânt în majoritatea zilelor.

Anul Planetei E avea 169 de zile terestre. O lună pe Aurora dura
17,96 zile terestre și cum anul solar avea 169 de zile, existau
aproximativ 9,2 luni pe an și astfel apărea obișnuita problemă de a
încerca reconcilierea între lunile satelitului și anii solari.
Dar nu asta îi îngrijora acum pe oameni.

Cum zidurile orașului erau construite de roboți, sistematizarea
se încheiase, iar șantierele de construcție erau pregătite, Euan se
alătura deseori echipelor care mergeau să exploreze valea. Și voia
să își scoată casca pentru a respira aerul Aurorei.
Acest lucru nu a surprins-o deloc pe Freya. Datele obținute de
stațiile de monitorizare arătau clar că atmosfera Aurorei era
respirabilă pentru ființele umane, că atmosfera Aurorei prezenta
cel mai terestru aspect al noului lor cămin și principalul motiv
pentru care figura atât de sus pe lista planetelor asemănătoare
Pământului. Euan insista din ce în ce mai mult să obțină aprobarea
pentru a-și scoate casca. „Oricum se va întâmpla asta mai devreme
sau mai târziu“, spunea el. „De ce nu acum? Ce ne împiedică? De
ce ne temem?“
De toxine nedetectate, desigur. Așa i s-a spus, iar pentru Freya
prevederea era evidentă și justificată. Combinații chimice
otrăvitoare, forme de viață nevăzute: principiul precauției trebuia
să îi îndrume. Consiliul orașului a insistat asupra acestui aspect și
a înaintat problema consiliului executiv al navei, care a spus
același lucru.
Euan și alții care împărtășeau aceeași părere susțineau că
studierea atmosferei, solului și rocilor ajunsese până la nivel de
nanometru și nu se descoperise nimic altceva în afară de aceleași
substanțe volatile care se detectaseră din spațiu, plus praf și alte
lucruri, așa cum fusese de așteptat. Gazele din atmosferă erau
asemănătoare celor din aerul de pe navă, doar că erau mai puțin
dense. Studiile efectuate la sol confirmaseră explicația prezenței
abiologice a oxigenului din atmosferă; au putut estima chiar și
vârsta lui, care era de 3,7 miliarde de ani. La acea dată mai
strălucitoare, Tau Ceti descompusese apa fierbinte a oceanului în
oxigen și hidrogen, iar hidrogenul scăpase în spațiu, lăsând
oxigenul pe lună. Semnăturile chimice ale acelei acțiuni erau
lipsite de ambiguitate, o descoperire care îi convinsese pe cei din
grupul de biologi că locul acela era al lor, lucru indicat de tot ce
văzuseră.
Euan voia să inaugureze acea nouă parte a istoriei lor, primul
moment în care să iasă afară și să respire aerul atmosferic. Freya i-
a spus asta în timpul unei discuții, iar el i-a răspuns:
 – Bineînțeles! Vreau să simt cum vântul acesta puternic îmi
umple plămânii!
Consiliul executiv a continuat să ignore grupul de biologi și a
refuzat să îi dea aprobare lui Euan sau altcuiva. Imediat ce s-ar fi
rupt sigiliul dintre ei și Aurora, nu ar mai fi existat cale de
întoarcere. Trebuiau să aștepte, să facă întâi experiențe cu plante și
animale, să fie răbdători; să fie siguri.
Freya s-a întrebat ce ar fi spus Devi despre asta, de aceea l-a
rugat pe Badim să îi spună ce părere avea, dar el s-a mulțumit să
dea din cap.
– Nu știu sigur, a spus el. Ea era și precaută, și îndrăzneață. Nu
știu ce ar fi spus despre asta.
Consiliul executiv a cerut consiliului de securitate să analizeze
problema și să facă o recomandare, iar consiliul de securitate a
invitat-o pe Freya să participe la ședință. Badim a spus că invitația
era urmare a faptului că ea era prietenă cu Euan. Membrii comisiei
erau îngrijorați din cauza lui.
Consiliul de securitate s-a întrunit pentru a discuta chestiunea.
Freya le-a spus:
– Am încercat să-mi imaginez ce ar fi spus Devi despre asta și
cred că ar fi arătat că oamenii de pe Aurora trebuie să se
adăpostească în clădiri construite din piatră. Au acoperit piatra cu
o emulsie cu particule de diamant și aluminiu, dar au existat
perioade în procesul de construcție când oamenii au fost expuși la
piatra fasonată. Nu e același lucru cu a ieși în aer liber sau cu
înotul în ocean, dar tot expunere se cheamă. Același lucru se
întâmplă când oamenii ies afară în costume și intră în clădiri încă
purtându-le, după care le dezbracă. După părerea mea, ei sunt deja
în contact cu planeta. Expunerea a fost inevitabilă imediat ce au
coborât la sol. Iar după ce au ieșit pe suprafață în costume, chiar
mai mult. Nu pot sta într-o încăpere închisă ermetic, pentru că sunt
în contact cu acel loc. Și asta e bine, nu? Toți sperăm să ajungem
acolo. Lor nu li s-a întâmplat nimic, deși stau acolo de peste
patruzeci de zile. Așa că a-i ține închiși în clădiri sau în costume
reprezintă un conservatorism care nu conservă nimic. Nu
recunoaște realitatea situației. Și întotdeauna este mai bine să
recunoști realitatea situației. Cred că asta ar fi spus Devi.
Aram a dat aprobator din cap; la fel a făcut și Song. Dacă
sistemul lor de guvernare ar fi fost o democrație directă, probabil
că oamenilor de la suprafață li s-ar fi permis să iasă în aer liber și
să-și scoată costumele și să lase vântul să le umple plămânii. Dar
guvernarea lor este făcută de consilii care deseori și-au ales
membrii. Computerul navei a avut doar un rol consultativ, iar nava
a manifestat tendința de a fi conservatoare în chestiuni de evaluare
a riscurilor și de management al riscurilor, în modul în care toată
lumea păruse să vrea din partea ei. Cel puțin așa părea să indice
programarea ei.
Consiliul de securitate a votat din nou pentru izolarea așezării
față de mediul înconjurător, iar printre cei care au votat astfel s-au
numărat chiar și Aram și Song. Consiliul executiv a procedat la fel.
Însă se părea că se apropia momentul în care lucrurile aveau să se
schimbe.

În Hvalsey, oamenii aveau probleme mari cu vântul. În cursul
lungii dimineți a lunii-zi, exista un vânt constant spre larg, având
viteza de aproximativ cincizeci de kilometri pe oră, cu rafale care
ajungeau și la o sută de kilometri pe oră. Exista un slab efect
catabatic care venea dinspre faleză, care făcea ca vântul să fie
deosebit de puternic în canionul râului. La amiaza lunii, în timpul
întunericului ciudat creat de eclipsa solară, exista o perioadă de
slăbire a intensității vântului, și apoi de relativă acalmie și toată
lumea de la suprafață (acum 126 de oameni) voia să iasă pe vreme
calmă, care putea dura până după sfârșitul eclipsei, vreme de
aproximativ douăzeci sau treizeci de ore, dar rareori mai mult. Se
stabiliseră limite privind numărul de oameni care puteau părăsi
adăpostul în același timp, astfel că în acea perioadă de acalmie se
crea o precipitare pentru a căpăta locuri în program, deoarece la
un anumit moment de la începutul după-amiezii zilei-lună începea
să bată vântul spre uscat, un curent puternic de aer care venea
dinspre ocean spre interiorul Groenlandei, întrucât uscatul se
încălzea mai mult decât oceanul, iar aerul se ridica și lăsa un
spațiu pe care aerul mai rece al mării se năpustea să îl umple, iar
vântul venea întâi ca o adiere și briză nesigură, apoi ca un curent
slab și constant, care se întețea în cursul după-amiezii zilei-lună
până la apusul soarelui. Aceea era în general perioada de vânturi
foarte puternice spre uscat, deși tăria lor varia, bineînțeles, în
vreme ce sistemele de furtună se roteau în jurul Aurorei în
mișcările de obicei fractale și nautiloide care apar când gazele se
deplasează în jurul unei sfere care se rotește. Deși ziua Aurorei era
de asemenea și luna ei, ea încă se rotea o dată în acea zi-lună, iar
acea rotație lentă făcea ca aerul din atmosferă să rămână puțin în
urmă în relație cu hidrosfera și litosfera, dând naștere unor vânturi
care descriau bucle și se combinau pentru a crea alizee, vârtejuri
polare și așa mai departe.
Așadar: vânt. Când nu bătea, părăseau adăposturile și se
plimbau, bucurându-se de abilitatea de a face asta fără să se aplece
când venea câte o rafală sau să fie trântiți la pământ. Le plăcea să
stea în aer liber chiar și în întunericul eclipsei, iar fasciculele
lanternelor de cască se încrucișau și iluminau valea și falezele ei.
 Jochi a câștigat la loteria de a coborî pe Aurora și a ajuns acolo
cu următorul grup și, imediat ce a fost posibil, a fost trecut pe lista
celor care puteau ieși din Hvalsey în costum, iar Freya a urmărit
odată cu el când a ieșit și a fost doborât de pe picioare de o rafală
catabatică. Cu excepția unuia, toți cei din grup au fost trântiți și
toți au scos strigăte de surprindere sau spaimă, așa cum a făcut și
Freya pe navă. Râzând, Jochi s-a târât în patru labe o vreme și a
ajuns la adăpostul orașului, unde s-a ridicat, încă râzând. A dansat
de unul singur la adăpostul zidului de protecție de parcă ar fi fost
un miel ieșit din șopron pentru prima oară, primăvara. Era
zburdalnic.
Plăcerea deosebită a lui Euan era să străbată un drum de-a
lungul malului sudic al râului, la amenajarea căruia participase,
pentru explorarea estuarului și apoi a plajei dintre lagună și ocean.
Nisipul din apropierea râului și până spre plajă era deseori tasat,
sub un strat afânat care era ridicat de vânturi și depozitat în dune
miniaturale care festonau nisipul întărit de dedesubt. În
apropierea apei existau și hașuri transversale foarte fine în nisip,
câteodată tăiate de cursuri de apă, astfel că se dezvăluiau multe
straturi din această țesătură de straturi. La început au spus că
Aurora nu avea maree, deoarece era în rotație sincronă cu Planeta
E și astfel era tot timpul atrasă de ea în aceeași direcție, dar acum
erau niște oameni în așezare care considerau că acea combinație
dintre Tau Ceti și Planeta E ar putea atrage ceva mai mult Aurora
în direcția Planetei E, în vreme ce, când Tau Ceti se afla de cealaltă
parte a Aurorei, atracția contrară a Planetei E și a stelei muta apa
care acoperea mai toată luna în cel mai vizibil mod cu putință. Și
existau slabe maree de librație, create prin deplasarea slabă când
era cu fața spre E. În acest fel, existau două tipuri de maree slabe,
ambele deplasându-se în ritmul zilei-lună, dar în ritmuri diferite. Și
pe plaje se vedeau deseori hașuri transversale fine, ceea ce
constituia dovada acestor maree. Însă oamenii nu reușiseră să
măsoare schimbările de nivel ale oceanului și de aceea erau unii
care susțineau că hașurile transversale nu erau provocate de cele
două mici maree, ci de pătrunderea permanentă a valurilor mari,
unul după altul, fiecare dintre ele lăsând un semn transversal și la
un unghi puțin diferit față de precedentul. Cei mai mulți oameni
de știință încă aflați în acea călătorie se îndoiau că valurile puteau
lăsa urme atât de regulate; unii dintre ei au postulat că ele erau
straturi de gresie expuse mării și reziduuri ale schimbării nivelului
oceanului din diferite ere ale istoriei Aurorei.
– Așadar, ca să rezumăm, a spus Euan, fie sunt urmele lăsate de
valuri individuale, fie maree de zi-lună, fie eoni geologici.
Mulțumim pentru clarificare!
Spunând asta, a râs. Urmărirea îndeaproape a plajei și a
valurilor era una dintre marile plăceri oferite de plimbările lui pe
țărm, i-a spus el lui Freya într-una dintre conversațiile lor private,
și el făcea multe excursii, mergând în susul și în josul malului spre
sud de gura râului, oprindu-se deseori să examineze anumite
secțiuni stând în genunchi sau chiar întins pe nisip.
Când se afla afară din oraș își petrecea mai tot timpul adunând
nisip și loess pentru a le aduce la serele în care pregăteau solul. A
adus mostre despre care credea că sunt promițătoare, câte un
rucsac de fiecare dată. Fermierii erau încântați să aibă la dispoziție
noi matrițe de sol pentru extinderea unor experimente. Dacă le
plăceau anumite mostre pe care le aducea Euan, el pleca acolo cu
un rover și scotea cantități mai mari. Pe anumite parcele se
obțineau rezultate bune, inclusiv câteva plante recent modificate
genetic, care dădeau o recoltă de semințe comestibile în cele nouă
zile ale perioadei de lumină a zilei-lună. Era posibil ca acele plante
forțate să rămână neobișnuite, dar ele puteau suplimenta plantele
care creșteau în sere într-un ritm cât de cât normal. Cu plantele de
seră și cele modificate și crescute în aer liber se părea că vor putea
avea hrană suficientă, iar acest lucru îi entuziasma pe toți, atât pe
coloniștii de pe Aurora, cât și pe cei încă aflați pe navă și care
așteptau să coboare.
Într-o zi – 170,139 – Euan a ieșit cu trei prieteni, Nanao, Kher și
Clarisse. Ca întotdeauna când oameni plecau în excursii ca aceea,
mulți dintre cei aflați încă pe navă se așezau în fața ecranelor și
urmăreau ceea ce le prezentau camerele de cască ale
exploratorilor.
În acea zi, Euan și camarazii lui au mers întâi spre canionul
râului. Torenții de la partea de sus a canionului începeau cu două
cascade scurte de pe Burren, urmate de două cascade mai mari în
canion, după care o năvală rapidă și înclinată de apă înspumată se
rostogolea pe albia văii. Acolo, râul era despărțit în două de un
bolovan uriaș, iar după aceea câteva canale descriau meandre pe o
porțiune largă de pietriș, nisip și noroi: un șuvoi împletit. Delta
creată de acel șuvoi împletit avea o formă triunghiulară când era
văzută de sus, la fel ca multe delte terestre (originea sintagmei
„delta v“ ?).
Euan stătea la baza celor mai de jos cascade și urmărea apa
învolburată și aproape albă curgând și căzând cu sclipiri
înspumate de bule. În lumina dimineții târzii, apa arăta ca și cum
niște diamante fuseseră măcinate până deveniseră pulbere. Din
când în când, ceața trecea peste el, iar camera căștii oferea imagini
aburite ori prezenta dâre lăsate de picăturile de apă care se
scurgeau pe lentilă. Duruitul și vuietul apei era puternic, iar în
cazul în care camarazii lui vorbeau, pentru că așa se părea
judecând după imagini, celor de pe navă care ascultau
transmisiunea lui Euan le era imposibil să înțeleagă ceva. Nu era
limpede dacă și Euan îi auzea ori făcea vreo încercare de a-i auzi.
După o vreme, cei patru exploratori au coborât în josul
estuarului într-un șir neregulat, Euan aflându-se în fruntea lor.
Coloniștii exploraseră deja temeinic pâraiele împletite ale văii,
plasaseră un mic pod din aluminiu peste un canal și împinseseră
bolovanii din porțiunile cu apă mică ale altor porțiuni cu apă
scăzută pentru a face pietre pentru pășit, astfel încât să poată
ajunge pe insulele centrale ale deltei pe un drum mai mult sau mai
puțin drept spre capătul sudic al lagunei, unde au putut instala
încă un podeț din aluminiu ca să ajungă pe plajă.
Insulele dintre șuvoaiele împletite ale râului erau alcătuite din
nisip, noroi, pietriș sau coluviu; indiferent cum ar fi fost, se înainta
greu, mai puțin atunci când pășeau pe rampe naturale, curbate, și
pe movile de noroi întărit, care semănau cu ceea ce sursele terestre
numeau escare. Acum, cărările, presărate de urme de bocanci,
traversau multe dintre aceste rampe și astfel legau multe dintre
insulele triunghiulare sau sub formă de „8“ din deltă.
Euan conducea grupul de-a lungul acestor poteci, părând a se
îndrepta spre ocean. De la plaja aflată la capătul sudic al lagunei,
ei stabiliseră un drum în zigzag în susul unei secțiuni oblice a
falezei dinspre mare; în acea zi plănuiau să urce pe acel drum
sinuos, iar apoi să se întoarcă pe Burren, dând roată orașului
Hvalsey. Era o rută ocolitoare preferată.

Apoi s-a auzit un țipăt de ajutor venit de la unul dintre
camarazii lui Euan, iar el a privit în urmă, iar imaginea redată de
camera căștii lui se roti odată cu capul. Se vedeau doar doi dintre
camarazii lui, amândoi coborând grăbiți malul unuia dintre
brațele împletite. Cel de-al patrulea membru al echipei, o fată,
părăsise poteca, iar acum era îngropată până la brâu în ceea ce
părea a fi nisip mișcător. Din fericire, se părea că atinsese un strat
mai dur, astfel că nu se afunda mai mult chiar imediat. Se afla la
aproximativ trei metri de terenul mai înalt; acel teren arăta
aproape la fel ca și nisipul pe care călcase din greșeală, însă
judecând după urmele lăsate de ghetele ei, era mai ferm sub tălpi.
Euan s-a grăbit să ajungă aproape de ea și a întrebat-o:
– Clarisse, de ce te-ai dus acolo?
– Am vrut să mă uit la o rocă. Mi s-a părut a fi hematit.
– Și unde-i roca?
– S-a dovedit a fi doar o reflectare a razelor soarelui dintr-o
băltoacă.
La început, Euan nu a răspuns. Se uita în jur verificând terenul.
– În regulă, a spus el în cele din urmă. Întinde-te cu fața spre noi
și eu o să mă întind pe nisip spre tine și ne vom ține strâns de
încheieturile mâinilor, iar Nanao și Kher ne vor trage pe amândoi
de acolo.
– Mă simt cam prinsă aici. Ce se întâmplă dacă ei nu vor reuși?
– Atunci vom chema ajutoare. Dar la fel de bine am putea vedea
dacă nu cumva ne descurcăm singuri, pentru început.
– O să te murdărești de noroi.
– Nu-mi pasă. Ce părere ai, te afli pe ceva tare, ai încetat să te
scufunzi?
– Nu simt nimic solid sub picioare.
– Nu-i nimic. Lasă-ți corpul lipit de suprafață. Hai, începem!
Clarisse s-a aplecat în față până când pieptul ei a ajuns lipit pe
noroiul din fața ei. Și-a ținut ochii ațintiți spre Euan, iar el a
îngenuncheat și a întins brațele către ea. S-au prins și s-au ținut de
încheieturile brațelor, iar Nanao și Kher l-au prins pe Euan de
glezne și au început să îl tragă în susul pantei. La început nu s-a
întâmplat nimic, astfel că Euan a început să râdă.
– După ce terminăm treaba, o să fiu mai înalt! a spus el.
– Îmi pare rău, a spus Clarisee. Apoi: Poate c-ar fi fost mai bine
să ne legăm de încheieturile mâinilor.
– Dar te țin strâns, a spus Euan.
– Știu, pentru că mă dor.
– Legăturile ar fi durut mai mult. N-o să te strâng de încheieturi
mai tare decât atât.
– Bine.
– Hai să mai încercăm o dată! a spus Nanao. Țineți-vă bine!
Din nou a părut că nu se întâmpla nimic, însă apoi Clarisse a
exclamat:
– Simt că mi se mișcă picioarele! Chiar tot corpul, serios!
– Ar fi bine să te scoatem întreagă, a spus Euan.
Nanao și Kher au izbucnit în râs, apoi au continuat să tragă.
– Nu trageți tot timpul, le-a spus Euan. Faceți asta în reprize.
Începeți și vă opriți, dar nu vă opriți cu totul.
Curând au văzut-o pe Clarisse ieșind din noroi, iar Euan era tras
înapoi. Cu cât Clarisse ieșea mai mult din noroi, cu atât procesul
decurgea mai repede. Curând, ea a ajuns să fie îngropată doar
până la genunchi în noroi. Apoi, când mai aveau puțin, ea a spus:
– Vai, mă doare fluierul piciorului!
Nanao și Kher au încetat să îi mai tragă.
– Am nimerit cu piciorul în ceva tare.
– Oricum ar fi, trebuie să te scoatem de acolo, a spus Euan.
Răsucește-ți laba piciorului în sus și apoi într-o parte, când te
tragem afară.
– Am înțeles. Mai încercați!
 În timp ce ei continuau, Clarisse s-a crispat. Apoi s-au rostogolit
pe suprafața noroioasă și cei patru s-au îndepărtat târâș de acea
zonă, după care s-au așezat apăsat pe sol. Costumele lor erau
înnămolite mai ales în jurul labelor picioarelor și mâinilor, iar în
ceea ce îl privea pe Euan, el era înnoroit pe piept, în partea
dreaptă; iar Clarisse era complet acoperită de noroi de la talie în
jos, dar și pe piept.
Ea a arătat spre gamba stângă, unde o dâră de sânge mânjea
noroiul de culoare cafenie.
– Ți-am spus că m-am lovit de ceva. Cred că în noroiul de acolo a
fost și o stâncă.
– Să o pansăm, a spus Euan.
– Am desigilat costumul ei, a spus Nanao.
– Trebuia să se întâmple și asta cândva, i-a răspuns Euan. Nu vei
păți nimic.
Kher a scos o rolă de bandă adezivă din buzunarul de la coapsă
și, în vreme ce ceilalți curățau piciorul Clarissei cu apă scoasă din
râu, el a tăiat o bucată din ea cu foarfeca din trusa de la coapsă.
După ce au curățat rana și au tamponat-o cu o cârpă din trusa ei
de șold, Kher a aplicat banda adezivă de spărtură și a apăsat-o de
piciorul Clarissei până când s-a lipit.
– Bun, acum trebuie să ne întoarcem.
– Pe unde ajungem mai repede de aici?
– Cred că ar fi bine să coborâm până pe plajă și urcăm pe drumul
de pe faleză, până sus, nu crezi?
– Nu sunt sigur. Să vedem ce spun hărțile.
Și-au consultat brățările de la încheietură și au hotărât că era
mai bine să se întoarcă și să meargă pe drumul pe care veniseră
până acolo.
 Au mers în tăcere. Era prima oară când bariera fizică dintre
Aurora și corpurile lor fusese doborâtă. Nu părea un mod fericit de
a face asta, dar se întâmplase, iar acum nu puteau face altceva
decât să se întoarcă imediat și să se ocupe de tăietura de la
piciorul Clarissei. Ea a spus că nu avea dureri, ci doar arsuri, de
aceea ei au mers rapid. Au ajuns înapoi la Hvalsey în mai puțin de
două ore.

Presiunea socială sau psihologică se acumula în interiorul navei,
pentru că din ce în ce mai mulți oameni doreau să ajungă de
urgență pe Aurora. Pentru mulți, imaginile oamenilor care
mergeau acolo în costume, fiind aruncați la sol de forța vântului,
nu reprezentau un avertisment, ci o invitație. Pe de altă parte,
priveliștile oceanului de pe faleze, texturile hașurate transversal
ale nisipului de pe plajă, cerurile de la răsăritul soarelui, vibrația
joasă, micile strigăte și urletele nefirești ale vântului care gonea
peste roci, furtunile rare, cu norii lor, ploile cumplite și cețurile de
pe ocean: toate aceste peisaje și sunete îi atrăgeau pe oamenii de
pe navă, astfel că nu puțini dintre ei au început să ceară să ajungă
la sol. În Hvalsey funcționau deja zece sere, iar bambușii creșteau
cu un metru pe zi, atmosfera fusese declarată drept potrivită
pentru respirația directă și o mulțime de alte construcții așteptau
să fie înălțate. Sosise momentul pentru a se declanșa acțiunea de
conservare a navei, astfel că s-a constituit planul de a o păstra în
funcțiune prin constituirea unei echipe de întreținere de 125 de
oameni, care vor fi schimbați anual, astfel încât fiecare persoană
de la bord să poată trăi pe Aurora cât mai mult timp. Aceasta era
dorința lor; doar câțiva (207, de fapt) și-au exprimat dorința de a
rămâne în atmosfera familiară a navei, plus cei care fuseseră
deseori considerați drept anxioși, temători, chiar lași. Cu toate
acestea, unii dintre oamenii despre care se presupunea că erau
temători se arătau foarte îndrăzneți în declarații, în ciuda faptului
că erau în minoritate; și acest lucru a stârnit un oarecare sprijin în
favoarea părerii lor și i-a mai potolit pe criticii lor. „Acesta este
căminul meu“, a spus Maria, gazda lui Freya din Plata. „Am trăit
toată viața aici și am lucrat pământul. Acest biomediu este locul
pe care îl iubesc. Acea Groenlandă de jos este o stâncă neagră,
unde sunt mereu furtuni. Nu veți putea face agricultură din cauza
nopților lungi, nu veți putea face mai nimic în aer liber. Veți trăi
închiși, așa cum facem noi aici, dar nu la fel de bine. De ce să nu
rămân aici și să-mi petrec zilele având grijă de acest loc? Mă ofer
voluntară să rămân aici! Și nu mă voi arăta surprinsă dacă mulți
dintre voi, cei care doriți cu orice preț să coborâți, veți cere până la
urmă să reveniți și să vă alăturați mie. Voi fi fericită să vă întâmpin
și, în același timp, să port de grijă acestui loc.“
Vârsta medie a celor care declarau că preferă să rămână pe navă
era de 54,3 ani. Vârsta medie a celor care cereau insistent să
coboare în Hvalsey era de 32,1 ani. După ce declarația Mariei a
făcut înconjurul navei, 469 de oameni și-au exprimat preferința de
a rămâne pe navă. În scopul întreținerii navei, dar și pentru a se
evita supraaglomerarea din noua așezare de pe Aurora, iar
această schimbare de atitudine a fost socotită bine-venită. În acest
fel a scăzut sentimentul de anxietate creat de diversele presiuni
sociale create de dorințele individuale însumate. Presiunea
arterială medie a scăzut și ea.

În ciuda diversității de păreri și sentimente, cei aflați încă pe
navă au început să considere că sosise momentul ca aceia care
voiau să coboare trebuiau să o facă. Iar acum, cei care recomandau
cel mai insistent să se procedeze cu răbdare și să se păstreze un
ritm măsurat al imigrării erau oamenii aflați deja pe Aurora,
pentru că îi îngrijora un influx brusc de nou-sosiți. Spunând asta,
ei trebuiau să fie atenți să nu îi jignească pe cei aflați încă pe navă –
atenți să nu creeze impresia că ei ar avea vreun drept în acea
chestiune sau că încercau să protejeze ceea ce mulți considerau
drept noroc chior la loterie, un privilegiu nemeritat. Lucrurile
trebuiau prezentate ca o simplă problemă de logistică, pentru a nu
suprasolicita sistemele stabilite. Exista un protocol ce trebuia
respectat și ei îl concepuseră din motive întemeiate; încă nu
existau adăposturi suficiente pentru cazarea tuturor celor care
voiau să coboare. Era nevoie de timp pentru construirea și
instituirea întregii infrastructuri. Și hrana reprezenta o problemă;
în cazul în care coborau prea mulți oameni, nu se putea produce
suficientă hrană pe Aurora și nici nu se putea continua producerea
ei pe navă pentru a fi trimisă pe lună, pentru că astfel s-ar fi
abandonat într-o oarecare măsură fermele de pe navă. Fără o
tranziție atentă, situația putea conduce la lipsă de hrană în ambele
locuri. Și nu dețineau mijloacele necesare pentru readucerea foarte
rapidă a oamenilor pe navă. Întoarcerea nu era ușoară, ținând cont
de atracția gravitațională a Aurorei și de atmosfera ei, precum și
de faptul că tubul de lansare în spirală, acum construit și
funcționând bine, putea lansa doar un număr limitat de
transportoare, deoarece trebuiau să descompună apa și să
distileze combustibilul, dar și să topească și să printeze plăci de
ablațiune pentru ele pentru a face față lansării rapide prin
atmosferă. Revenirea la navă era o problemă sufocantă în procesul
de colonizare, nu încăpea nicio îndoială. Acest lucru nu fusese
planificat.

 Singura soluție era să se grăbească toate proiectele din Hvasley,
iar cei de pe navă să aibă răbdare. Cei mai conștienți de
problemele de logistică, atât de pe navă, cât și de pe lună, au vorbit
cu ceilalți și i-au încurajat. Și s-au grăbit și mai mult.
Badim și Freya se numărau printre cei care recomandau răbdare
pe navă, deși, pe de altă parte, Freya spunea că ardea de nerăbdare
să coboare pe Aurora. În timpul liber urmărea aventurile lui Euan
pe Aurora și îl strângea pe Badim de braț când stătea seara în fața
ecranului, legănându-se, ca și cum ar fi fost amețită. În realitate
avea o stare ușor febrilă față de temperatura ei normală. Își
petrecea zilele lucrând ce trebuia pentru ca Nova Scotia să
funcționeze, concentrându-se asupra problemelor așa cum ar fi
făcut Devi, străduindu-se să trateze fiecare lucru în funcție de
prioritățile și de nevoile pe care nava o ajuta să le stabilească. A
lucrat la programul Gantt pe care i-l lăsase Devi, stabilind
prioritățile ca pe niște case din cărți de joc. Riscuri evitate,
probleme ocolite, suficientă hrană pentru ca toată lumea să aibă ce
mânca. Nu era un calcul simplu. Însă programele Gantt erau
afișate pe ecrane în blocuri colorate și a descoperit că putea
manipula problemele destul de bine pentru ca lucrurile să
funcționeze.
Lucrând cu acest sistem, și-a dat seama că, deși pierdeau
substanțe volatile la fiecare lansare de transportoare către Aurora,
acum problema putea fi rezolvată prin livrarea de gaze
comprimate de pe lună spre navă, și chiar apă. Ce ușurare să ai
ajutor la îndemână, după atâția ani de izolare interstelară!
Resursele sistemului Tau Ceti erau minunate. Fiecare metru de
bambus crescut în Hvasley însemna o nouă scândură la podeaua
pe care acum o construiau sub picioarele lor.
Aceasta era consolarea de care Devi nu avusese parte.
 Într-o seară, în timp ce vedeau pe ecranul lui Badim fotografiile
de pe Hvasley, au discutat acest aspect al noii lor situații, iar Aram
s-a ridicat să recite unul dintre cupletele pe care le compunea în
bucătărie:

În timp ce facem pași-nainte,

Peste abis o punte construim
Dați-ne scânduri și va funcționa
Dar până când, nu vrem să știm.

În dimineața anului 170,144, A0.104, Euan a apărut pe ecranul

lui Freya și a rugat-o să îl cheme pe Badim pentru a participa și el
la discuția lor. Freya l-a chemat pe Badim în bucătărie, iar el a sosit
după șapte minute, bălăbănindu-se, părând să doarmă pe
picioare, și s-a așezat moale alături de ea, apoi s-a uitat curios la
ecran.
– Ce e?
După câteva secunde, a fost limpede că el apăruse pe ecranul lui
Euan, care a salutat scurt din cap și a spus:
– Femeia pe care am scos-o din nisipul mișcător, Clarisse. E
bolnavă. Are febră.
Badim s-a îndreptat de spate.
– Puneți-o sub glugă, a spus el.
– Am făcut asta.
– E în clinica de izolare?
– Da.
– Cât de repede ați dus-o acolo?
– Imediat ce ne-a spus că se simte rău.
 Badim a strâns din buze. Freya văzuse acea expresie de
nenumărate ori. Nu era exact expresia lui Devi; semăna, dar era
mai calmă, mai înțelegătoare. Era ca și cum și-ar imagina ce ar
face dacă ar fi în locul lui Euan.
– Cooperează? E monitorizată?
– Da.
– Îmi poți arăta rezultatele analizelor?
– Da, le am aici, pe monitorul meu. Aruncă, te rog, o privire!
Euan a mișcat în lateral camera și apoi Freya și Badim s-au uitat
la ecranul medical al clinicii de izolare, pe care au apărut semnele
vitale ale Clarissei, tresăltând și tremurând în timp ce se derulau
de la stânga spre dreapta, având cifre roșii, pâlpâitoare dispuse
dedesubt. Badim s-a aplecat, apropiindu-și fața de ecran și
mișcând buzele în vreme ce citea.
A inspirat adânc.
– Tu cum te simți? l-a întrebat pe Euan.
– Eu? Mă simt bine.
– Consider că tu și ceilalți care ați fost acolo ar trebui să vă
izolați. La fel, cei care au îngrijit-o pe această femeie când s-a
întors în adăpostul vostru.
– Pentru că s-a tăiat la picior?
– Pentru că și-a tăiat costumul. Da, a admis Badim, strângând
din buze. Îmi pare rău. Dar logic ar fi să luați toate măsurile de
precauție. Pentru orice eventualitate.
Euan nu i-a răspuns. Camera lui stătea în continuare îndreptată
spre monitor.
– Are febră mare, a spus Badim încet, ca și cum i s-ar fi adresat
lui Freya. Pulsul rapid și superficial, puțină fibrilație atrială,
numărul de celule T e mare în sistemul circulator. Cerebelul
lucrează de zor. Pare că luptă cu ceva.
– Cu ce anume? a întrebat Freya, ca și cum ar fi făcut-o pentru
Euan.
– Nu știu. Poate e ceva toxic, acolo în noroi. Vreo acumulare de
metale sau substanțe chimice. Va trebui să analizăm asta.
– Ori poate e vreun microb în Hvalsey și s-a infectat, a spus
Freya.
Desigur, pe navă existau multe virusuri și multe bacterii, deci și
la Hvalsey.
– Da, se poate și asta.
– Ori poate c-a intrat în șoc, a spus Euan.
– E lent pentru o reacție de șoc la o asemenea tăietură, a spus
Badim. Dar ai dreptate, ar trebui analizat și aspectul acesta. Voi
trebuie să faceți toate astea, dar păstrând-o la izolator. Procedați
prin extensii. Și, serios, cei care au intrat în contact cu ea ar trebui
să meargă la izolator. Pentru mai multă siguranță.
Euan nu a răspuns nici de astă dată.
Ei bine, era o veste neplăcută, fără nicio îndoială. Oricine ar fi
fost tulburat. Dar pentru Euan, căruia îi plăceau atât de mult
excursiile la suprafață și susținea atât de vehement ideea de a-și
deschide casca pentru a respira aerul liber al Aurorei, asta era o
lovitură dură. Se simțea acest lucru din tăcerea lui.
După ce au încheiat discuția, Badim s-a ridicat și s-a cutremurat,
apoi a rămas multă vreme neclintit, cu capul plecat.
– Ar fi bine să-l chemăm pe Aram, a spus el în cele din urmă. Și
pe Jochi. Probabil că și el ar trebui să intre la izolator. Problema e
că toți ar trebui izolați și nu se poate face asta.
Întâmplător, Jochi se aflase într-una dintre mașinile expediției
când se anunțase știrea despre febra Clarissei. La auzul veștii, el a
rămas încuiat în mașină. A recunoscut față de ceilalți din Hvalsey
că fusese acolo, dar a refuzat să discute situația. Avea aer, apă,
hrană și energie în baterii pentru trei săptămâni. Oamenii din
Hvalsey i-au vorbit furioși, dar el nu le-a răspuns. Oamenii de pe
navă nu știau ce să spună. Badim a dat din cap când Freya l-a
întrebat ce părere avea.
– Ar putea avea dreptate, a spus Badim. Tare aș dori să existe
câte o mașină pentru fiecare. Dar nu există. Și nimeni nu poate sta
izolat multă vreme, acolo sau oriunde.

În anul 170,153, A0.113, la miezul nopții, Freya dormea
neliniștită, când ecranul i-a vorbit, la început încet, astfel că ea a
bolborosit ceva, în ceea ce părea a fi o conversație cu mama ei; dar
cum vocea dinspre ecran a repetat: „Freya… Freya… Freya!“ într-
un fel în care Devi nu i s-ar fi adresat, amețită, s-a trezit până la
urmă.
Era Euan, aflat la Hvalsey.
– Euan? a spus Freya. Ce s-a întâmplat?
– Clarisse a murit, a spus el.
Nu avea camera pornită ori stătea pe întuneric; era doar vocea
lui, pentru că ecranul a rămas întunecat.
– A, nu se poate!
– Ba da. Seara trecută.
– Ce s-a întâmplat?
– Se pare că a avut un șoc anafilactic. Ca și cum ar fi intrat în
contact cu ceva la care era alergică.
– Dar la ce putea fi alergică?
– Nu știu. Nimic. Suferea de astm, dar ținut sub control. I-au dat
epinefrină de patru ori, dar presiunea arterială a scăzut, se pare că
i s-a blocat gâtlejul, iar partea ventrală a inimii ei a devenit
aritmică. Scanările arată o inimă goală…
O pauză lungă.
– Era la izolare?
– Da. Dar nu era când am adus-o înapoi.
– Dar voi purtați costume.
– Știu. Dar când am ajuns înăuntru ni le-am scos. Toți am ajutat-
o.
Nu a mai continuat și nici Freya nu a spus ceva. Cei de acolo
erau în pericol dacă ceea ce i se întâmplase Clarissei fusese
provocat de accidentul acela. Nu vor putea ieși pe suprafață până
nu înțelegeau despre ce era vorba. Iar dacă se stabilea că vreo
formă locală de viață o infectase și o ucisese, nu vor mai putea ieși
fără măsuri serioase de precauție.
Nu vor mai putea să intre în contact cu alții decât dacă se
demonstra că ceea ce o ucisese pe Clarisse nu era contagios.
Și nici nu se puteau întoarce pe navă, deoarece exista riscul de a
aduce infecția.
Așadar, acum erau prizonierii unui biomediu mult mai mic
decât cel de pe navă și probabil infectat. Poate era vorba de o
clădire otrăvită, în care tot ce trăia era sortit pieirii.
Freya s-a gândit la toate aceste posibilități, așa cum și Euan le
gândise. Asta explica tăcerea lungă.
În cele din urmă, ea a spus:
– Te pot ajuta cu ceva?
– Nu. Doar… să fii acolo.
– Sunt aici. Îmi pare rău.
– Și mie. A fost… A fost frumos aici. Am… Eu m-am distrat.
– Știu.

L-a trezit pe Badim și l-a anunțat, apoi s-a întins pe canapeaua
din camera de zi, iar Badim s-a așezat la masa din bucătărie și a
început să facă apeluri.
Între convorbiri, Freya i-a spus:
– Îmi lipsește Devi. Dacă ar fi trăit, nimic din toate astea nu s-ar
fi întâmplat. Ea ar fi insistat să se testeze cu minuțiozitate
suprafața planetei înainte de coborâre.
– Greu de făcut asta prin roboți, a remarcat Badim cu un aer
absent.
– Știu. S-ar fi scurs ani și toată lumea ar fi fost furioasă pe ea. Și
ea s-ar fi înfuriat pe ei. Dar asta nu s-ar fi întâmplat.
Badim a ridicat din umeri.
Euan a apelat ceva mai târziu.
– Ies din nou, a spus el.
– Poftim? a exclamat Freya. Euan, nu!
– Ba da. Ascultă, toți trebuie să murim odată și odată. Uite,
poate am fost otrăviți fatal, poate nu. Vom afla destul de curând.
Până una-alta, atâta vreme cât costumul este întreg, nu are nicio
importanță dacă stai în tabără sau ieși în aer liber. De aceea las
naibii totul și ies. Nu văd de ce n-aș face-o. Oricum e totuna. Cum
să zic, ori sunt deja infectat, și atunci aș vrea să-mi petrec ultimele
zile distrându-mă, ori nu sunt și nu voi fi, atâta vreme cât nu-mi
desfac costumul. Femeie proastă! Era bine să nu se îndepărteze de
potecă, a căzut în nisip mișcător, era evident. Și nu știu ce-a fost în
capul ei, ce a căutat acolo. O sclipire pe apă, așa a spus. Chiar așa?
Ei bine, nu vom afla niciodată. Și nici nu contează. Voi rămâne pe
teren ferm. Probabil că o să evit estuarul, pentru că de pe falezele
de la marginea oceanului ai oricum cea mai bună priveliște. Ies ca
să văd zorii. Nimeni de aici n-o să mă oprească. Oricum suntem
sechestrați toți. Fiecare s-a încuiat în câte-o cameră de undeva.
Nimeni nu mă poate împiedica fără să-și pună viața în pericol,
corect? Și oricum n-o să vrea nimeni. Așa că ies să văd zorile. Te
apelez mai încolo.

Viața de pe navă a devenit liniștită și a căpătat caracterul unei
vegheri sau a șederii la căpătâiul unui muribund, sau chiar a unui
priveghi. Oamenii vorbeau în șoaptă despre situația de pe Aurora,
în teorie vorbind plini de speranță. Dar în realitate înspăimântați
și presupunând cel mai nefericit scenariu. Sigur, se putea ca femeia
să fi murit de șoc sau de un atac de astm ori din cauza unor
bacterii oportuniste pe care le purta deja în corp, o parte dintre
bacteriile de pe navă, care nu erau în niciun caz chiar benigne, așa
cum aflaseră deseori. Întrucât Aurora era sau părea a fi inertă,
această din urmă explicație era cea mai plauzibilă.
Dar era Aurora inertă? Era o lună moartă, așa cum părea a fi?
Oxigenul din atmosferă era urmarea unor procese abiologice, așa
cum se presupusese din analiza chimică și din lipsa evidentă a
vieții? Ori era un soi de viață pe care nu o puteau vedea, probabil
în noroiul din estuarul din Valea Jumătății de Lună?
Dar dacă viața se găsea într-un loc, probabil că ea exista și în
alte părți. De aceea biologii navei au clătinat din cap de frustrare și
neștiință. Euan s-a întors pe teren, și cum era dispus să facă asta,
existau oameni care i-au cerut să revină cu mostre de noroi din
zona în care căzuse Clarisse, să ajungă cât de aproape îndrăznea
de acea porțiune de nisip mișcător, să sape și să pună niște noroi
într-un recipient sigilat și să îl aducă la Hvalsey pentru a fi
examinat. Aveau deja noroi de pe costumul Clarissei, desigur, și
aveau și cadavrul ei, astfel că mostrele suplimentare nu ar fi fost
necesare în mod absolut, dar unii dintre microbiologi le voiau
oricum, pentru a putea verifica matricea locală necontaminată de
tot ce se întâmplase după ce femeia căzuse în el.
Euan s-a arătat încântat să facă asta. Și alți oameni din Hvalsey
erau încântați și au ieșit în grupuri restrânse, rămânând pe poteci
și coborând spre estuar în expediții scurte, foarte diferite de
precedentele lor escapade. Au mers în tăcere, ca și cum ar fi pășit
pe un teren minat sau ar fi făcut coborâri în iad. Raiduri în ceva
inexprimabil. Euan a fost singurul dintre ei care a îngânat
cântecele pentru sine, între care o melodie al cărui refren suna
„Șadrac, Meșac și Abed-Nego 18“ – un vechi cântec în stilul
spiritual sau fals spiritual, a precizat nava, cu o referință biblică la
prizonierii din Babilon aruncați într-un cuptor încins, dar
supraviețuind datorită intervenției salvatoare a lui Iehova.
Euan a cântat aceste cântecele în afara canalelor publice,
adresându-i-se doar lui Freya, pe canalul lor privat. Unii dintre
ceilalți exploratori s-au comportat la fel, vorbind doar cu oamenii
pe care îi cunoșteau bine. Pe navă, veștile despre diferitele lor
expediții s-au răspândit din gură în gură. Cei de la suprafață
păreau să simtă o nouă distanțare față de cei de pe navă. Totul era
diferit față de ceea ce fusese până atunci.
Jochi a rămas în mașina lui, izolat de restul coloniștilor,
mâncând hrană uscată și congelată. Într-o noapte, a îmbrăcat
costumul și s-a dus la altă mașină a expediției, de unde a luat
toată mâncarea și buteliile cu gaz și le-a pus în portbagajul mașinii
lui.
Ceruse permisiunea de a reveni pe navă; comunicațiile lui zilnice
către navă începeau cu aceeași solicitare. Deocamdată, consiliul de
guvernare al navei îi refuzase o dată acea solicitare, iar după
aceea, au lăsat refuzul nerostit. Deocamdată, nimeni nu putea
reveni. Coloniștii se aflau în carantină.
 Prin urmare, Jochi și-a petrecut timpul în vehicul, privind la
ecran. Putea pune în funcțiune unele dintre dispozitivele medicale
robotice de sub glugile laboratorului clinic în care murise Clarisse
și, folosind microscopul electronic al clinicii, și-a dedicat o parte
din timp investigării noroiului pe care Euan și ceilalți îl aduseseră
în tabără. Instruirea lui cu Aram și echipa de matematicieni fusese
în domeniul matematicii, dar cum făcuse parte din acel grup,
lucrase câteodată cu biofizicienii și, în orice caz, acum investiga
atât cât se putea, astfel că Aram și-a exprimat speranța că el ar
putea descoperi ceva folositor. Aram era doborât de îngrijorare că
Jochi se afla pe lună; și-a petrecut multe ore în bucătăria lui Badim
și a lui Freya, ghemuit și palid la față, uitându-se la ecrane ca toată
lumea.
Multă vreme, Jochi nu a spus nimic despre ceea ce descoperea.
Când Freya l-a întrebat despre asta, el s-a mulțumit să ridice din
umeri și să o privească de pe ecranul ei.
La un moment dat, a spus:
– Nimic.
Altă dată a spus:
– Matematica nu este biologie. Cel puțin, nu în mod obișnuit. De
aceea, nu știu ce fac.
– Să-ți trimit mai mult din arhivele medicale ale sistemului
solar? l-a întrebat Freya.
– Am verificat acel index. Nu am găsit nimic care să-mi fie de
ajutor.

După o săptămână, mai bine de jumătate din oamenii de la
Hvalsey sufereau de febră. Jochi a rămas în vehiculul lui. Nu a mai
cerut să se întoarcă pe navă.

 Euan a reînceput să iasă în estuar ori spre falezele dinspre
ocean. Dormea acolo și rareori se întorcea ca să mănânce. Toți cei
din Hvalsey se comportau ceva mai altfel și nu era limpede dacă
mai vorbeau mult între ei. Într-o zi, câțiva dintre ei au organizat o
seară dansantă și toți au purtau ceva roșu pe haine.
Într-o dimineață, Jochi l-a apelat pe Aram și i-a spus cu glas sec:
– Cred că am găsit patogenul. Este mic. Probabil că arată cumva
ca un prion. 19 Ca o proteină pliată ciudat, dar numai ca formă. E
mult mai mică decât proteinele noastre. Și se reproduce mai rapid
decât prionii. Într-un fel, e ca virisul care trăiește în interiorul
virusurilor, ori a v-urilor, dar mai mic. Unii par să se cuibărească
unii în alții. Cel mai mic are zece nanometri lungime, iar cel mai
mare, cincizeci de nanometri. Vă trimit imaginile obținute cu
microscopul electronic. Mi-e greu să spun dacă mai sunt vii. Poate
reprezintă o etapă interimară spre viață, având unele dintre
funcțiile vieții, dar nu toate. În orice caz, într-o matrice bună, par
să se reproducă. Ceea ce mă face să bănuiesc că sunt o formă de
viață. Iar noi părem a fi o matrice bună.
– De ce noi? a întrebat Aram. Având în vedere semnificația ei, îl
conectase și pe Badim la acea discuție. La urma urmelor, suntem
străini față de acest loc.
– Suntem alcătuiți din molecule organice. Poate tocmai de asta.
Un mediu potrivit pentru dezvoltare, atâta tot. Iar sistemul nostru
sangvin le plimbă prin corpul nostru.
– Așadar, se află în noroiul din estuar?
– Da. Acolo este concentrația cea mai mare. Însă acum, după ce
am descoperit asta, am văzut câteva aproape pretutindeni. În apa
râului. În apa oceanului. În vânt.
– Cred că au nevoie de mai multe decât de apă.
 – Da. Sigur. Probabil săruri, probabil substanțe organice. Dar noi
conținem sare și suntem organici. La fel e și apa de acolo. Iar
vântul împrăștie sărurile în aer.

Când alți trei oameni din Hvalsey au murit în același fel ca și
Clarisse, având un soi de șoc anafilactic, iar apoi și Euan a făcut
febră, el a plecat singur, a ocolit marginea estuarului spre plajă, pe
sub falezele scurte de la capătul sudic al lagunei.
Ca de obicei, era vânt, vântul dinspre larg al jumătății dimineții
din ziua-lună. Așadar, imediat ce a ajuns pe plajă și sub faleză,
scăpase în mare măsură de vânt. Rafalele catabatice soseau cu
putere prin deschiderea estuarului și loveau valurile care veneau
spre țărm, păstrându-și fronturile o vreme, cât se ridicau în zona
de apă scăzută, dar azvârlind jerbe lungi de stropi înapoi din
crestele lor. Acele arce de stropi erau blocate de mici curcubeie,
numite ehukai în limba hawaiiană. Planeta E era o seceră groasă în
locul ei obișnuit de pe cer, foarte strălucitoare în albastrul
întunecat, astfel că lumina din aerul aburit de sare de deasupra
mării părea să vină din toate direcțiile și să acopere totul. Umbrele
duble de pe sol erau slabe, și fiecare stâncă sau val părea plin de
viață.
– Lumea asta ar fi fost un loc frumos în care să trăiești, a spus
Euan.
Acum vorbea doar cu Freya, pe canalul lor privat. Ea stătea pe
un scaun de lângă pat, aplecată, și privea spre ecran. Euan se uita
într-o parte și în alta, iar pe ecranul ei apăreau lucrurile la care se
uita el.
– Cu siguranță o lume frumoasă. Păcat că există microbii ăștia.
Dar cred că ar fi trebuit să știm asta. Chestia aia despre oxigenul
abiologic – cred că va trebui să vă mai gândiți la asta. Presupun că
ar putea fi adevărată. Dar dacă chestiile astea pe care le-a
descoperit Jochi expiră oxigen, atunci probabil că nu e adevărat.
O tăcere lungă. După aceea, Freya l-a auzit răsuflând, inspirând
și expirând.
– Pesemne că sunt ca arheele. 2 0 Ori un soi de prearhee. Va trebui
să fiți atenți la asta. S-ar putea să existe și alte semnale chimice în
oxigen care să îi dezvăluie originea. Raportul de izotopi ar putea fi
diferit în funcție de modul în care s-a manifestat în aer. N-aș fi
surprins. Știu că li s-a părut că aveau o rubrică acolo, dar vor trebui
să facă recalibrări. Viața ar putea fi mai variată decât și-au
închipuit oamenii. Asta se întâmplă mereu. Nu prea cred că veți
avea multe șanse să faceți teste aici, a continuat el după o vreme.
Acum se plimba pe plajă. Vântul scrâșnea pe microfonul lui
extern, iar grăunțele de nisip de pe plaja înclinată îi ștergeau labele
picioarelor.
– Cred că va trebui să încercați ceva cu luna Planetei F. S-ar putea
să fie moartă. Ori încercați chiar pe Planeta E. A privit spre ea,
masivă pe cerul albastru. A, nu. E prea mare. Prea grea.
După două minute, Euan a spus:
– Poate veți continua să trăiți pe navă și să stocați ceea ce vă
lipsește, de aici și de la Planeta E. Dacă puteți, terraformați luna
planetei F. Ori poate vă alimentați și ajungeți la un cu totul alt
sistem. Mi se pare că există o stea G la câțiva ani depărtare de aici.
O tăcere lungă.
Apoi Euan a spus:
– Dar să știi, pariez că toate sunt ca asta. Cum să zic, ori sunt vii,
ori moarte, corect? Dacă au apă și orbitează în zona locuibilă,
înseamnă că sunt vii. Vii și otrăvitoare. Nu am cum să știu. Poate
că vor fi vii și putem coabita cu ele, iar cele două sisteme să se
ignore. Dar asta nu sună a viață, am dreptate? Lucrurile vii
mănâncă. Au sisteme imunitare. Prin urmare, asta va fi o
problemă, mai tot timpul, oricum. Biologie invazivă. Apoi, pe
lumile moarte, acelea vor fi uscate și prea reci ori prea fierbinți.
Deci, vor fi inutile dacă nu au apă, iar dacă au apă, probabil că vor
fi vii. Știu că unele sonde au sugerat altceva, cum s-a întâmplat
aici. Dar sondele nu se opresc pentru a face teste temeinice. Dacă
stai să te gândești, ar putea efectua testele de pe Pământ. În cazul
patogenilor pe care i-am găsit aici, nu veți putea să îi descoperiți
decât dacă vă liniștiți și căutați cu insistență. Trebuie să trăiți în
apropiere o vreme și să urmăriți ce se petrece. Moment în care este
prea târziu, dacă obțineți rezultate proaste. Înseamnă că sunteți
ghinioniști.
O tăcere lungă, în timp ce el a mers spre sud pe plajă.
Apoi:
– Mare păcat! Asta chiar este o lume frumoasă!
Mai târziu:
– Ciudat a fost că toată lumea a crezut că lucrurile vor funcționa
din capul locului. Eu spun că este evident că orice loc nou va fi viu
sau mort. Dacă e viu, sigur va fi otrăvitor, iar dacă e mort, va trebui
să îl creați de la zero. Cred că asta ar da roade, dar ar putea să
dureze la fel de mult cât i-a trebuit Pământului. Chiar dacă aveți
bacteriile potrivite, chiar dacă vă puneți mașinile la treabă, veți
avea nevoie de mii de ani. Și atunci, la ce bun? De ce să faci asta?
De ce să nu te mulțumești cu ceea ce ai? Cine au fost aceia, cei care
au fost atât de nemulțumiți? Cine dracu' au fost ei?
Acele vorbe sunau foarte mult ca acelea pe care le-ar fi rostit
Devi, astfel că Freya și-a prins capul între mâini.
Mai târziu:
– Cu toate astea, este o lume foarte frumoasă. Sau ar fi fost
frumoasă.
 Mai târziu:
– Poate de aceea nu am auzit niciun semnal de altundeva. Nu
doar pentru că universul e prea mare, lucru adevărat. Ăsta-i
principalul motiv. Pe de altă parte, viața este ceva planetar. Începe
pe o planetă și devine o parte din ea. E ceva ce fac planetele cu apă,
probabil. Dar se dezvoltă pentru a trăi acolo unde este. Prin
urmare, poate trăi doar acolo, pentru că a evoluat ca să existe
acolo. Acela este căminul ei. Și atunci, știi tu, Paradoxul lui Fermi
îți oferă răspunsul, care sună așa: în momentul în care viața devine
suficient de inteligentă ca să își părăsească planeta, ea este prea
inteligentă ca să-și mai dorească să plece de pe ea. Pentru că știe
că lucrurile nu vor funcționa. De aceea, rămâne acasă. Îi place
căminul ei. Și de ce n-ai face și tu la fel? Ea nu se deranjează
nicidecum să încerce să ia legătura cu cineva. Voi de ce ați face
asta? Nu veți primi răspuns. Și-atunci, acesta e răspunsul meu la
un asemenea paradox. Îl puteți numi Răspunsul lui Euan.
Mai târziu:
– Așadar, desigur, din când în când, o formă foarte ridicolă de
viață va încerca să apară și să se îndepărteze de steaua care îi este
cămin. Sunt convins că asta se întâmplă. Cum să spun, uită-ne pe
noi. Singuri ne-am făcut-o. Dar nu merge, iar viața care a mai
rămas vie învață și încetează să mai încerce asemenea experimente
prostești.
Mai târziu:
– Poate o parte dintre oameni vor reuși să ajungă înapoi acasă.
Hei, știi ce-aș face dacă aș fi în locul tău, Freya? Eu, unul, aș
încerca să mă întorc acasă.
Mai târziu:
– Probabil.
 Mai târziu, încă mergând spre sud, Euan a traversat o ravenă
care tăia faleza dinspre mare. Faleza era ceva mai joasă spre fiecare
latură a acelei fisuri, iar fisura mergea înapoi și în sus spre Burren,
formând un unghi ascuțit, astfel că exista un pârâiaș clocotitor
care curgea în josul ei și făcea o băltoacă în nisipul plajei, sub
faleze. În locul în care băltoaca era mai aproape de ocean, un fir lat
de apă puțin adâncă își croia drum prin nisipul ud și curgea spre
apa înspumată și agitată.
Vântul șuiera în josul fisurii. În înaltul ei, fisura se îngusta, iar
pereții ce o mărgineau deveneau foarte abrupți, părând de
netrecut. În loc să urce acolo pentru a investiga, Euan a mers chiar
prin râul de pe plajă, împroșcând apă netemător, deși în mijlocul
lui îi venea până la genunchi. În acele momente febra lui era foarte
ridicată. Cifrele furnizate de costum erau acolo, în partea de jos a
ecranului, licărind roșii.
Freya s-a aplecat în față, cu brațele încrucișate peste stomac,
într-o poziție pe care o adoptase deseori când Devi fusese bolnavă.
S-a ridicat și s-a dus în bucătărie ca să-și ia niște biscuiți. A mâncat
câțiva, apoi a băut un pahar cu apă. A verificat apa din pahar, a
mai băut, apoi a revenit la scaun și la ecran.
Euan a continuat să meargă spre sud și a ajuns la o parte mai
lată a plajei, unde câteva dune sculptate de vânt erau adăpostite
sub faleză. A urcat pe cea mai înaltă dună. Lumina radiată de Tau
Ceti era atât de orbitoare încât nu putea fi privită direct; se revărsa
peste culmea falezei și peste ocean. Euan s-a așezat.
– Ce frumos! a spus el.
Vântul încă îi bătea din spate. Privind spre valuri, era limpede că
vântul le menținea ridicate o vreme când încercau să se spargă; se
rostogoleau spre uscat, apoi se cabrau și atârnau acolo vertical în
timp ce se deplasau spre țărm, încercând să se prăbușească, dar
fiind susținute de vânt; apoi, în cele din urmă, porțiunea cea mai
abruptă se năpustea în jos cu o jerbă învolburată de stropi, iar o
parte din apa înspumată și albă se lansa în sus și era prinsă de
vânt și azvârlită înapoi, peste zidul de apă albă. Ehukai rapizi și
umflați traversau acele cozi de stropi.
– Cred că mi-a crescut febra, a spus Euan.
S-a dus până la marginea dunei și s-a lăsat să alunece ca pe
tobogan pe nisipul dinspre mare.
Freya și-a apăsat stomacul cu antebrațul și și-a lăsat gura pe
dosul unui pumn.
Euan s-a uitat îndelung la valuri. Porțiunea cenușiu-închis dintre
lacul de pe plajă și ocean era hașurată transversal cu dâre de nisip
negru, departe de fiecare parte a firului de apă care curgea în josul
brizanților.
Freya l-a urmărit în tăcere. Febra lui era foarte mare.
S-a întins pe nisip. Camera de la casca lui era acum îndreptată
spre nisipul de sub el, cutat și granular, presărat cu dâre de spumă.
Valurile sparte măturau plaja, se opreau, se retrăgeau în foșnet de
pietricele, lăsând o linie de spumă. Apa șuiera și mormăia, iar
când și când, valurile din larg plesneau cu un zgomot surd. Tau
Ceti se separase acum de faleza de la marginea oceanului și toată
apa dintre plajă și orizont era o masă frământată de albastru și
verde. Tumultuoase, valurile sparte aveau o culoare albă intensă.
Valurile pe cale să se spargă deveneau translucide. Euan vorbea de
parcă ar fi fost somnoros. Și Freya aproape că moțăia stând
aplecată. Și-a lăsat capul pe masă.
Mult mai târziu, ceva a făcut-o să privească la ecran. A văzut că
Euan se ridicase în picioare.
– Mi-e cald, a spus el cu glas răgușit. Foarte cald. Cred că m-a
doborât și pe mine.
 A scotocit prin micul rucsac.
– Ei, am rămas fără mâncare. Și fără apă.
A lovit ușor aparatul de la încheietură. S-a auzit un zumzet.
– Asta e, a spus el. Acum pot bea din râu. Și din lac, sunt convins.
Trebuie să fie apă dulce.
– Euan! a spus Freya cu glas tremurat. Euan, te rog!
– Freya, i-a răspuns el. Fă-ți un serviciu. Ascultă, vreau să-ți
închid ecranul.
– Euan…
– Oprește ecranul! Stai, cred că pot s-o fac chiar eu, de aici!
A atins din nou aparatul de la încheietură. Ecranul lui Freya s-a
întunecat.
– Euan!
– E-n regulă, a spus el dinspre ecranul stins. Sunt terminat. Dar
toți ne ducem cândva. Măcar sunt într-un loc frumos. Îmi place
plaja asta. Acum o să mă duc să înot.
– Euan!
– Nu-i nimic. Oprește și sonorul! Oprește-l oricum! Valurile astea
fac zgomot. Au, ce rece e apa! Asta-i bine, nu? Cu cât e mai rece, cu
atât mai bine.
Zgomotele valurilor i-au acoperit vocea. Făcea: „A, aa!“ ca și
cum ar fi intrat într-o cadă cu apă prea caldă. Sau prea rece.
Freya și-a acoperit gura cu palmele.
Zgomotele făcute de apă au devenit din ce în ce mai puternice.
– Aah! Gata, vine un val mare! O să mă las purtat de el! O să
stau sub el, dacă pot! Freya! Te iubesc!
După aceea s-au auzit doar sunetele scoase de apă.

 Câțiva dintre oamenii din Hvalsey au dispărut în peisajul
înconjurător. Unii au plecat în tăcere, cu dispozitivele GPS ale
costumelor dezactivate; alții au rămas în legătură cu prietenii lor
de pe navă. Câțiva și-au transmis sfârșitul celor care erau dispuși
să urmărească și să asculte. Jochi a rămas în mașină și a refuzat să
stea de vorbă cu oricine, inclusiv cu Aram, care a devenit și el
tăcut.
Apoi, cu excepția lui Jochi, toți supraviețuitorii din Hvalsey au
ignorat instrucțiunile venite de pe navă de a rămâne pe Aurora și
au pregătit unul dintre transportoare pentru a reveni cu el pe
orbită. Le-a fost greu să facă asta fără tehnicienii navei, dar au
căutat în computerele pe care le aveau ceea ce trebuiau să știe și au
alimentat micul vehicul cu oxigen lichid, s-au îngrămădit în el și
au folosit praștia-spirală și propulsiile-rachetă pentru a realiza
joncțiunea cu nava pe orbită.
Cum li se interzisese revenirea în navă și li se spusese că nicio
carantină nu avea să dureze suficient de mult pentru ca ei să fie
socotiți inofensivi la revenire, când transportorul lor a sosit pentru
a se andoca la navă a apărut o problemă spinoasă, deoarece nu
știau ce să facă. Unii oameni de pe navă au spus că dacă cei din
transportor ar supraviețui o anumită perioadă de timp, de
exemplu, un an (alții au spus că zece), atunci ar fi evident că ei nu
sunt purtători ai patogenului și li se putea acorda permisiunea de
a reintra. Alții nu erau de acord. Consiliul executiv a convocat în
grabă o comisie căreia i s-a trasat sarcina de a lua o hotărâre:
Membrii acesteia au anunțat că, după părerea lor, nicio perioadă
de carantină nu era suficient de lungă pentru a se face dovada că
oamenii care veneau de pe Aurora prezentau siguranță, iar mulți
s-au simțit ușurați auzind asta; alții au contestat vehement
hotărârea. Însă acum se punea întrebarea: cum să se procedeze în
legătură cu grupul de coloniști care acum se apropia de nava
aflată pe orbită.

Comitetul de urgențe li s-a adresat groenlandezilor prin radio,
spunându-le să păstreze o distanță fizică față de navă și să rămână
în apropiere ca un mic satelit al ei. La început, groenlandezii au
fost de acord, dar când li s-au diminuat rezervele de hrană, apă și
aer, iar aprovizionarea nu li s-a făcut conform promisiunii celor de
pe navă, din cauza unei probleme tehnice a transportorului care se
folosea în acest scop, după cum li s-a explicat, ei au pornit
motoarele și s-au apropiat de ecluza principală din docul pentru
transportoare, aflat la pupa coloanei vertebrale. Ei au propus să
ocupe încăperile din Inelul Interior A, de la Spița Unu, și să
păstreze încăperile perfect etanșe față de coloană și biomedii. Vor
rămâne acolo și vor deveni autonomi pe cât posibil, pentru a-și
petrece o perioadă de carantină a cărei durată avea să fie stabilită
de oamenii de pe navă. După aceea se putea reanaliza chestiunea
reintegrării, iar dacă oamenii de pe navă acceptau ideea, coloniștii
ar putea să se alăture vieții de pe navă.
După o scurtă ședință, comisia a respins în mod expres punerea
în aplicare a acestui plan, deoarece s-a socotit că reprezenta un
pericol prea mare de infectare a tuturor formelor de viață de pe
navă. O mică mulțime de oameni, mai toți bărbați din Patagonia și
Labrador, cele două biomedii de la capătul Spiței Unu, s-au strâns
în fața ușii ecluzei de la docul pentru transportoare și s-au
îndemnat unii pe alții să se opună oricărei incursiuni a grupului de
oameni pe care îi socoteau infectați. Alții s-au alarmat văzând pe
ecrane că se strângea acel grup, iar unii dintre ei au început să se
îmbarce în tramvaie pentru a merge la coloană și a interveni într-
un mod care nu le era aproape deloc limpede. În Labrador și în
Prerie, stațiile de tramvai au început să se umple de oameni, mulți
dintre ei certându-se furioși cu alte grupuri întâlnite pe drum. S-a
lăsat cu bătaie, iar câțiva tineri au deviat șinele de tramvai de pe
traseul prin Prerie, oprind traficul din jurul Inelului B.
Aflați chiar în fața portului de andocare, coloniștii din
transportor au anunțat că supraaglomerația din vehiculul lor
produsese o defecțiune, astfel că în scurtă vreme aveau să rămână
fără aer respirabil, de aceea vor intra în ecluza navei, așa cum își
propuseseră. I-au avertizat pe cei de pe navă că vor intra, iar cei din
fața ușii ecluzei principale a docului le-au spus să nu facă asta.
Oamenii din ambele părți strigau furioși. Apoi luminile de pe
consola de operațiuni din interiorul docului au arătat că
groenlandezii pătrundeau, iar în acel moment, câțiva dintre tinerii
din sala de operațiuni au atacat membrii consiliului de securitate
care acționau ecluza, i-au doborât și au preluat controlul asupra
consolei. Răcnetele erau deja atât de puternice, încât nu se mai
putea înțelege om cu om. Transportorul a intrat în portul de
andocare, iar acesta l-a fixat pe poziție în mod automat. Ușa
exterioară a docului s-a închis, docul a fost alimentat cu aer și
tubul de intrare al docului s-a extins pentru a conecta bocaportul
transportorului la ușa ecluzei interioare, totul desfășurându-se
automatizat. Coloniștii din transportor au deschis bocaportul și
au început să părăsească vehiculul prin tubul de legătură, dar în
același timp oamenii care puseseră stăpânire pe consola de
funcționare a docului au închis ușa ecluzei interioare și au deschis
ușa ecluzei exterioare, ceea ce a făcut ca în trei secunde docul și
tubul de legătură să se golească de aer în mod catastrofal. Toți cei
șaptezeci și doi de oameni aflați în transportor și în tub au murit
în urma efectelor decompresiei.

Era limpede că sosiseră din nou vremuri proaste.
 4

REVERSIE LA MEDIE
D
upă câteva minute, vestea despre dezastru s-a răspândit
în ambele inele, iar după agitația tumultuoasă de la
început, în majoritatea biomediilor s-a lăsat o tăcere de
moarte. Oamenii nu știau ce să facă. Unii s-au îmbarcat
în tramvaie spre Patagonia și s-au îndreptat în susul Spiței Unu,
vorbind zgomotos și acuzându-i de crimă în masă pe cei care
avariaseră docul. Alții au urcat în tramvaie, câteodată în aceleași
tramvaie, cu intenția de a-i apăra pe oamenii despre care spuneau
că gestionaseră incursiunea cât se putea de bine, salvând toți
oamenii de pe navă de o infecție mortală. Lucru deloc surprinzător,
au izbucnit câteva încăierări, iar unele tramvaie au oprit, după care
pasagerii s-au împrăștiat pe străzi, bătându-se și chemând întăriri
din alte inele.
– Nu! striga Freya printre lacrimi, în timp ce urmărea imaginile
pe ecran și se îmbrăca în grabă ca să părăsească apartamentul. Nu!
Nu! Nu!
A aruncat cu lucruri în pereți în timp ce se învârtea prin
dormitorul ei, căutându-și pantofii.
– Ce vrei să faci? a întrebat-o Badim, aflat în cadrul ușii.
– Nu știu! O să-i omor!
 – Freya, nu așa! Ai nevoie de un plan. Toată lumea este iritată,
dar uite, oamenii aceia sunt morți și nu-i putem învia. S-a
întâmplat. De aceea trebuie să ne gândim ce să facem în
continuare.
Freya a rămas cu privirea la aparatul de la încheietură.
– Ba nu! a strigat ea din nou.
– Te rog, Freya! Să ne gândim ce putem face acum. Doar n-o să te
duci acolo ca să participi și tu la confruntări. Asta se va întâmpla și
fără prezența ta acolo. Trebuie să ne gândim cum să dăm o mână
de ajutor.
– Dar ce putem face noi?
Și-a găsit cel de-al doilea pantof și a vârât forțat piciorul în el,
după care a rămas nemișcată.
– Nu sunt sigur, a recunoscut Badim. E o situație grea, fără nicio
îndoială. Dar ascultă – ce e cu Jochi?
– Ce-i cu el? A rămas acolo, la sol!
– Știu. Dar nu poate sta acolo o veșnicie. Și câtă vreme toți sunt
prinși în dezastrul de aici, mă întreb dacă nu cumva am putea
profita de asta ca să-l aducem aici.
– Dar îl vor omorî și pe el!
– Da, dacă va încerca să pătrundă în navă. Dar dacă vine cu
transportorul și rămâne în el, va fi aproape de noi. L-am putea
realimenta și am discuta cu el. Există toate șansele ca el să nu fie
infectat cu patogenul acela. După o vreme se va lămuri acest
aspect și după aceea vom vedea cum procedăm.
Freya a încuviințat din cap.
– Bine. Să discutăm cu Aram. Va dori să știe despre asta și ne va
ajuta.
– Corect!
 Badim a început să tasteze pe aparatul de la încheietură.

Aram s-a arătat foarte fericit să facă un plan pentru salvarea lui
Jochi și s-a pus de acord cu Badim că nu puteau face mare lucru ca
să ajute la îndreptarea situației de pe navă atâta vreme cât
continuau luptele haotice dintre oamenii din coloana vertebrală.
Mulțimile de acolo se despărțiseră în tabere beligerante, iar unii
tineri ajungeau uneori să se încaiere. Aceste lucruri erau ineficiente
și primejdioase în microgravitația din coloană, dar asta nu a pus
capăt bătăilor. Aram și Badim țineau legătura cu mulți prieteni din
diferite consilii, iar majoritatea considerau că accesul oamenilor în
coloană ar trebui interzis, întrucât aceasta era înțesată de
dispozitive esențiale ale navei. Însă cum oamenii furioși pluteau
nestingheriți pe coridoarele coloanei, strigând unii la alții și
luându-se la pumni, nu era limpede cum se putea rezolva situația.
Membrii consiliului de securitate începeau să ocupe spițele în
încercarea de a împiedica oamenii să ajungă în coloană, dar nu
aceasta era soluția completă. Se ajunsese la o situație periculoasă.
În acele ore critice, Aram, Badim și Freya l-au apelat pe Jochi și,
după repetate rugăminți, el le-a răspuns.
Au descoperit că el aflase despre dezastrul petrecut în spațiul de
andocare. Vorbind cu voce sumbră și scăzută, nu părea a fi el
însuși.
– Poftim?
Aram i-a explicat planul lor în ceea ce îl privea.
– Mă vor ucide și pe mine, a spus el.
Freya l-a asigurat că nu se va întâmpla așa ceva. Mulți oameni
de la bord erau revoltați de ceea ce se întâmplase și vor ține să îl
protejeze. Dacă stătea în transportorul lui, nimeni de pe navă nu va
încerca să îl distrugă. Vocea i-a tremurat când a spus acestea.
 – Transportorul tău va fi deopotrivă loc de carantină și sanctuar.
Am putea să îl menținem pe loc în mod magnetic, ca să nu existe
nici un contact fizic cu nava. Dar ți-am putea trimite provizii și te-
am ține în viață până când situația de aici se va schimba.
– Situația nu se va schimba, a spus Jochi.
– Cu toate astea, a spus Aram, te putem ține în viață și vom
vedea ce se întâmplă.
– Te rog, Jochi, a intervenit Freya. Urcă în transportor și te vom
ajuta să îl lansezi. Există mulți oameni aici care vor să vadă
întâmplându-se ceva bun. Fă-o pentru noi!
O tăcere lungă a celui aflat pe suprafața Aurorei.
– Bine.
A traversat Burrenul cu mașina în care se refugiase, spre
facilitatea de lansare a așezării.
Privind platformele și clădirile pustii de pe ecranul din bucătăria
lui Badim și a lui Freya, Aram a spus:
– Deja arată ca și cum ar fi fost abandonate de un milion de ani.
Cu toate astea, lansatoarele erau încă funcționale, iar de pe
navă, ei l-au ajutat să localizeze și să alimenteze cel mai mic
vehicul de lansare existent pe Aurora.
Având un costum complet, Jochi a părăsit mașina și a ajuns la
transportor, a urcat treptele, mișcându-se încet și nesigur prin el,
îndreptându-se spre camera de comandă. De pe navă, au fost puse
în funcțiune vehiculele de împingere și s-a mutat transportorul în
tubul de lansare al lansatorului în spirală al facilității. A fost o
operațiune lentă și dificilă. Odată transportorul ajuns în tub, ceea
ce a urmat s-a desfășurat în mare măsură în mod automat; spirala
tubului de lansare s-a rotit pe baza sa, care se rotea la rândul ei,
iar magneții din tub au tras transportorul spre zona vidată a
tubului, o tragere îmbunătățită de forța centrifugă a dublei rotații
a tubului și a bazei lui. În momentul în care a părăsit tubul,
transportorul se deplasa deja cu o viteză apropiată de cea a
eliberării, placa de ablațiune încălzindu-se cu repeziciune, arzând
cinci centimetri sau mai mult din ea când rachetele transportorului
au pornit, azvârlindu-l prin atmosferă, spre locul de joncțiune cu
nava. Preț de un minut, Jochi a trebuit să stea întins și să suporte o
accelerație de 4 g; însă transportorul lui fusese lansat cu succes.
Patru ore mai târziu, el a fost legat magnetic de navă, între Inelul
Interior A și coloană. După încheierea andocării magnetice, vestea
privind sosirea lui Jochi se răspândise pretutindeni în navă. Mulți
s-au bucurat să audă asta; alții erau revoltați. Vestea nu a făcut
decât să pună gaz peste foc la tulburările din coloană, violențe
care nu se stinseseră și continuau neabătut.
Singurul supraviețuitor al coborârii pe suprafața Aurorei nu
avea nimic de declarat.

Și iată-i pe oameni: în navă, pe orbită în jurul Aurorei, care se
rotea în jurul Planetei E, care, la rândul ei, se deplasa pe orbită în
jurul lui Tau Ceti, la depărtare de 11,88 ani-lumină de Soare și
Pământ. Acum rămăseseră 1997 de oameni la bord, cu vârste de la
o lună până la optzeci și doi de ani. Muriseră o sută douăzeci și
șapte de oameni, atât pe Aurora, cât și în transportorul din docul
de la pupa navei. Șaptezeci și șapte dintre ei muriseră în
decompresia docului.
Deoarece planul fusese să se mute cea mai mare parte a
oamenilor și animalelor navei pe Aurora, acum aveau un deficit de
anumite substanțe volatile, pământuri rare și metale și, într-o
anumită măsură, de hrană. În același timp, nava era suprasaturată
de anumite substanțe, în principal săruri și rezultate ale ciclurilor
ecologice din navă, dezechilibre pe care Devi le numise fisuri
metabolice, care acum provocau disfuncții. În același timp, evoluția
multor specii de la bord continua să se desfășoare în ritmuri
diferite, cele mai rapide modificări de specii petrecându-se la nivel
viral și bacterian, dar cu viteze mai reduse în fiecare încrengătură
și ordin. În mod ineluctabil, ocupanții navei se distanțau unii de
alții. Bineînțeles că fiecare formă de viață în acel mic ecosistem se
afla într-un proces de coevoluție cu toate celelalte, astfel că
deocamdată nu puteau decât să se distanțeze. Ca un
supraorganism, ele puteau probabil să rămână o totalitate, dar
una care putea deveni cu mult mai puțin ospitalieră față de unele
dintre elementele sale, inclusiv componenta umană.
Cu alte cuvinte, căminul lor se destrăma. Speciile nu erau
conștiente de acest lucru, probabil din cauză că ele se
îmbolnăveau, drept un aspect al destrămării căminului lor. Era un
proces intercorelat de dezagregare, pe care, într-o seară, Aram l-a
numit codevoluție.

Acest fenomen era social, dar și ecologic. Confruntarea din
coloană a continuat, mulțimile de oameni strânse acolo
denunțând sau apărând ceea ce se petrecuse în doc. În toiul
disputelor, un grup de oameni a pătruns cu forța în sala de
operațiuni a docului și a manevrat de la distanță roboți în
încăperea deschisă a docului, mutând toate cadavrele, care încă
pluteau liber acolo, în transportorul sortit distrugerii. După ce au
reușit acea sarcină sumbră, au închis ușa transportorului și l-au
ejectat din doc în spațiu.
– Vrem să ne asigurăm, a anunțat purtătorul de cuvânt al acelui
grup. Acest doc va rămâne închis pentru totdeauna. Vom lăsa
ecluza exterioară deschisă și probabil că vidul va steriliza
interiorul, dar nu vrem să riscăm. Vom etanșa ecluza interioară.
Nu se va permite accesul acolo. Va trebui să folosim celelalte
docuri. Nu are rost ca după ce s-a întâmplat un asemenea dezastru
să nu ne asigurăm că vom rămâne protejați.
Ejectarea cadavrelor a șaptezeci și doi dintre concetățeni într-un
transportor fără pilot a fost denunțată drept un act de cruzime, o
profanare a oamenilor ai căror membri de familie și prieteni încă
se aflau pe navă. Morții fuseseră membri integrali ai comunității
până când s-au petrecut acele evenimente; acum, cadavrele lor nici
măcar nu vor fi înapoiate ciclurilor pentru a hrăni generațiile
următoare. În cursul luptelor care încă izbucneau pentru a prelua
controlul asupra coloanei vertebrale, acele acuzații erau exprimate
cu voce tare și respinse la fel de vehement.
Freya a urcat în coloană ca să vadă dacă putea face ceva pentru
a detensiona situația. A plutit în sus și în jos pe coridoare,
trăgându-se de scoabe și oprindu-se brusc, pentru a discuta cu
oameni pe care îi cunoștea. Oamenii o vedeau și țâșneau prin aer
către ea ca să îi spună ce păreri aveau și să afle ce gândea ea.
Curând, Freya s-a mutat în centrul unui grup care s-a mutat cu ea
în josul coloanei.
Nu a atacat-o nimeni, deși deseori se părea că tocmai acest lucru
avea să se întâmple. Când oamenii se prindeau de vreo scoabă
pentru a se opri în fața ei, Freya îi întreba ce părere aveau, la fel ca
în anii ei de peregrinări. Dacă ei o întrebau ce gândea, ea spunea:
– Trebuie să trecem peste asta! Trebuie să ne unim cumva, să
găsim o cale pentru a merge mai departe – nu avem altă soluție!
Suntem legați unii de alții! Cum de-ați putut uita asta? Trebuie să
rămânem uniți!
Apoi îi îndemna pe toți să plece din coloană și să se întoarcă în
biomedii. Era periculos acolo, a precizat ea. Oamenii pățeau
lucruri urâte, iar nava putea avea de suferit.
 – Nu ar trebui să ne aflăm aici! Transportorul a dispărut, nu se
mai poate face nimic. Nimic! Așa că plecați!
Se scurgeau ore întregi cât ea le spunea oamenilor astfel de
lucruri. Unii dintre ei dădeau aprobator din cap și coborau spițele
spre inele. Jos, lupta pentru a avea acces la spițe a continuat. Nu
existau suficienți oameni dornici să apere toate cele douăsprezece
spițe, iar unele dintre ele erau încă folosite pentru a urca până la
coloană. În spițe se dădeau lupte, iar acolo, dacă oamenii cădeau
sau erau împinși de pe scările care se aflau pe pereții interiori ai
spițelor, ei puteau suferi răni și muri. În Spița Cinci, trei tineri au
murit încleștați în luptă, iar după aceea, șocul provocat de sângele
de pe podea a părut esențial în hotărârea de a se închide acea
spiță pentru orice trafic.
Între timp, în coloană, închiderea permanentă a docului fatal a
continuat. Grupul care a răspuns de operațiune a aplicat un strat
gros de material de etanșare la ușile interioare ale ecluzei, apoi le-
au acoperit cu o peliculă protectoare cu pulbere de diamant. Era
ceva excesiv, un soi de acțiune rituală – o ștergere a urmelor de la
locul unei crime ori o excizie a unei porțiuni de carne infectată.
Înapoi în Fetch, Badim și Aram au urmărit neliniștiți ecranele,
trecând de la o cameră la alta pentru o privire de ansamblu.
– La docul acela au înnebunit, a spus Aram la un moment dat, în
timp ce plecau la o ședință. E o nenorocire! Nu văd ce s-ar putea
face.
S-a convocat o ședință a consiliilor în Yangtze pentru discutarea
situației. Unii au simțit nevoia de a discuta despre ce trebuia făcut
acum, după ce se descoperise că Aurora era otrăvitoare pentru
oameni. Discordia va continua până când vor stabili un plan, au
spus acei oameni. Aram și Badim nu erau siguri, dar s-au dus
acolo ca să îi asculte.
 Când a început ședința de la Yangtze, cei care răspundeau de
docul închis au plutit înapoi către spițele Inelului A și, la îndemnul
lui Freya, ei și toți ceilalți din coloană au coborât în biomedii. Cei
mai mulți au mers pe Spița Trei și au pornit direct spre locul
ședinței din Yangtze, astfel că a părut că acea ședință ajutase cu
adevărat la eliberarea coloanei. Chiar dacă nu contribuia la
altceva, a remarcat Badim, evenimentul măcar reușise asta.

În Yangtze s-a adunat o mare mulțime în piața centrală. La
început principalul vorbitor a fost Speller, care devenise una dintre
figurile de frunte ale grupului de ingineri după moartea lui Devi.
Și, de fapt, el a început prin a spune cu insistență că biomediile
navei erau în esență sănătoase.
– Biosfera navei este o entitate care se autocorectează, a spus el.
Poate rezista secole la rând numai dacă o lăsăm să se
autocorecteze. Amestecul nostru a împiedicat procesul său
homeostatic. Trebuie doar să o alimentăm mereu cu substanțele
volatile care sunt deficitare pe navă și vom putea continua să ne
îndreptăm spre un sistem planetar mai ospitalier.
Aflați în rândurile din spate ale sălii, Aram s-a răsucit spre
Badim și i-a spus:
– Crezi că vorbește serios?
– Da, a răspuns Badim.
Așa părea, cu siguranță.
– Nava ne-a adus până aici, a continuat Speller. Este un sistem de
subzistență a vieții care și-a dovedit robustețea. Va rezista vreme
de alte câteva secole, asta dacă îl îngrijim, ceea ce înseamnă să
stăm deoparte din calea lui. Tot ce trebuie să facem este să o
aprovizionăm cu elementele care îi sunt deficitare. Toate acele
elemente sunt comune în sistemul Tau Ceti. Așadar, nu avem
motive să fim disperați. Încă ne putem găsi un nou cămin.
Steaua apropiată, RR Prime promitea multe, le-a spus Speller.
Era la doar șapte ani-lumină de Tau Ceti, o stea din clasa M, cu o
serie întreagă de planete, inclusiv trei în zona locuibilă, care, ca de
obicei în jurul unor stele din clasa M, erau mai apropiate de steaua
lor decât era Pământul față de Soare. Sistemul planetar de acolo
fusese descoperit în anii 2500 și, cu toate că aveau toate
informațiile pe care le dețineau pământenii despre el cu
doisprezece ani în urmă, adevărul era că nu se cunoșteau prea
multe. Însă era foarte posibil ca acel sistem să le poată oferi un
cămin.
– Ce altceva putem face? a spus Speller. Clar, este cea mai bună
șansă a noastră. Și nava ne poate duce până acolo.

Însă mulți alții insistau să se îndrepte spre cea de-a doua lună a
Planetei F din sistemul Tau Ceti. Avea o dimensiune apropiată de
cea a Lunii terestre, la fel ca Aurora, însă era mai densă. Era în
rotație sincronă cu F și se rotea în jurul Planetei F în exact
douăzeci de zile, astfel că, din acest punct de vedere, nu se
deosebea prea mult de Aurora și E. Era o lună stâncoasă și
complet aridă, cu excepția apei înghețate, ca urmare a unui impact
cu o cometă. Până în acel moment se presupusese că era lipsită de
viață, pentru că era aproape complet lipsită de apă. Însă
experiența de pe Aurora îi făcuse pe oameni să devină mai
circumspecți în a judeca din acest punct de vedere. Unii dintre ei au
susținut că meteoriții fuseseră respinși de pe Aurora de impacturi
cu asteroizi, iar unii dintre ei ridicaseră gravitația pentru a permite
aterizarea pe Luna 2 a Planetei F. Având în vedere lipsa de apă și
de aer de pe luna lui F, părea cu totul improbabil ca asemenea roci
să poată transfera formele de viață de pe Aurora, însă acest lucru
nu putea fi eliminat întru totul. Viața era îndărătnică, iar agentul
patogen de pe Aurora încă nu era înțeles în totalitate. Până și
numirea lui reprezenta o problemă, întrucât unii îl numeau
criptoendolit, 21 alții, prion rapid, iar alții drept patogen, iar unii,
drept microb. Lucru sau chestie ori chiar extraterestru. Dar nu asta
era important.
Oricum ar fi fost, Luna 2 a Planetei F rămânea o posibilitate
reală în mintea multor oameni. „Putem aduce apă acolo“, a spus
Heloise în toate acele ședințe. Ea era lidera grupului ecologic din
Inelul A. „Luna Unu a Planetei F este înghețată, așa că putem
aduce apă de acolo. Pentru început, putem construi stații
subterane, apoi le vom extinde în timp ce începem procesul de
terraformare. Apoi cratere cu domuri, după care orașe-cort. Ar
putea da rezultate. La urma urmelor, asta a făcut parte din plan
încă de la început. Planul de rezervă, dacă Aurora nu ni se
potrivea. Și, în al doilea rând, nu va fi nevoie de încă o călătorie
interstelară, ceea ce este bine, pentru că nu suntem siguri că nava
va rezista. Asta a fost mereu a doua opțiune, iar acum trebuie să
apelăm la ea. Și poate da rezultate.
Aram nu era de aceeași părere, de aceea s-a ridicat să o
contrazică.
– Ar fi ca viața pe navă, a spus el. Doar că vom fi închiși în
litosfera unei luni stâncoase. După aceea, ne vor trebui sute de ani,
sau mai curând mii de ani, ca să terraformăm acea lună, iar în tot
acest timp vom fi constrânși să trăim în interior, ca în aceste
biomedii. Problemele care ne chinuie aici ne vor chinui și acolo. Nu
vom trăi suficient de mult ca să ajungem în momentul în care ne
vom putea mișca prin aer liber. Descendenții noștri se vor
îmbolnăvi și vor muri. Vor dispărea ca specie.
 Acest pesimism sau realism sumbru, oricum ar fi fost numit, i-a
înfuriat pe Speller și pe Heloise, dar și pe toți cei care încercau să
găsească o cale de progres. De ce să ai păreri atât de negative? au
întrebat ei.
– Nu eu am păreri negative, a răspuns Aram. Este vorba de
univers, care își respectă regulile. Știința nu este magie! Nu suntem
creaturi fantastice! Ni s-a oferit o șansă.
– Și atunci ce facem? a întrebat Heloise cu glas furios. După
părerea ta, ce cale ar trebui să alegem?
Aram a ridicat din umeri.
Din coloana din care tocmai cobora, alături de ultimul grup de
pacificatori, Freya a făcut un apel către întrunirea care discuta
situația.
– Ar trebui să ne întoarcem acasă.
Acea afirmație a fost întâmpinată de tăcere. Parcă și zumzetele
ventilatoarelor și toate lucrurile ce funcționau pe bază de energie
electrică s-au oprit.
– Ce vrei să insinuezi? a întrebat Speller.
Glasul lui Freya s-a auzit clar în difuzoare, ba chiar mai puternic
decât ar fi fost cazul.
– Ar trebui să aprovizionăm nava și să pornim înapoi spre
Pământ. Dacă reușim asta, urmașii noștri vor supraviețui. Nu avem
altă soluție acum, când discutăm. Mare păcat, dar acesta este
adevărul!
Reduși la tăcere, oamenii din piața Yangtze s-au uitat unii la
alții.

Ideea ei, pe care a prezentat-o în zilele care au urmat, fusese
inspirată de Euan. A mai spus că și Devi sugerase ceva
asemănător. Ideea era bună, a insistat ea. Un plan realizabil.
 Dar i-a șocat pe oameni. Având în vedere ce se petrecea, planul
părea prea greu de realizat.
Freya și-a petrecut mult timp încercând să-i atragă pe oameni de
partea ei prin vorbe frumoase, iar în unele cazuri a trecut chiar la
amenințări fizice, îndemnându-i să plece din spițe și să stea în
biomediile lor. Echipele organizate de consiliul de securitate au
preluat controlul fiecărei ecluze de spiță și au început să acționeze
ca niște supape de reținere, permițându-le oamenilor să
părăsească spițele, dar nu să și intre în ele. În cele din urmă, s-a
ajuns la situația în care a fost posibil să îi convingă sau să îi
silească pe toți cei care mai erau în coloană sau spițe să coboare în
biomediile lor. Treptat, oamenii s-au dispersat, plecând spre
orașele lor, ori s-au strâns cu cei care aveau aceleași păreri pentru
a face planuri. Cei care se făceau răspunzători de moartea
coloniștilor în doc s-au strecurat printre sprijinitorii lor, iar aceste
grupuri s-au opus oricărei încercări de a se investiga ceea ce se
întâmplase. Era limpede că nimeni nu dorea moartea cuiva, așa se
afirma. Fusese un accident, un dezastru. Era timpul să meargă mai
departe. Timpul de a gândi cum să se procedeze în continuare.
Astfel, într-un tumult al spiritelor, când mulți erau îndurerați,
încă furioși, toate acțiunile care li se păreau posibile în acele
momente au fost practic puse în discuție și examinate îndelung.
Chiar dacă nu era momentul potrivit, nimic nu putea opri acel
proces. Având în vedere situația în care se aflau, era singurul lucru
despre care merita să se discute.
Propunerea lui Freya era una dintre acțiunile discutate. Faptul că
era fiica lui Devi îi dădea o anumită importanță pe care ideea ei nu
ar fi avut-o altfel. Lui Devi i se simțea lipsea, moartea ei fusese o
rană care nu se vindecase; deseori oamenii se întrebau ce ar fi
făcut ea în situațiile în care se găseau ei acum. Percepția oamenilor
se degradase în asemenea hal încât, deși Freya sugerase planul, el
părea a fi propus de Devi. Și, cu toate că fusese prima care și-a
exprimat părerea cu voce tare, Freya nu fusese prima care s-a
gândit la asta. Și era indubitabil că sistemul solar devenea de
departe destinația în care se puteau încrede că ar putea susține
viața, asta dacă reușeau să ajungă acolo.
Totuși, acesta era numai unul dintre planurile care se analizau.
O facțiune, din care făcea parte și vechiul lor prieten Song,
susținea ideea sterilizării Aurorei și stabilirea acolo, așa cum
fusese planul inițial. Întrucât agentul patogen de pe Aurora era
atât de puțin înțeles (Aram ajunsese să creadă că Jochi nu reușise
de fapt să îl identifice), acest grup era redus numeric, iar
argumentele sale nu păreau să îi convingă pe mulți oameni, mai
ales pe cei care fuseseră implicați în moartea coloniștilor care
doriseră să se întoarcă pe navă. În parte, justificarea oferită de ei
pentru dezastrul din doc era că Aurora era otrăvitoare în mod
iremediabil.
Speller și facțiunea lui au continuat să susțină ideea de a
îndrepta nava spre RR Prime. Heloise și un grup numeros au
recomandat colonizarea celei de-a doua luni a Planetei F. Iar unii
au început să afirme că puteau pur și simplu rămâne pe navă și
folosi diferite corpuri planetare ale sistemului Tau Ceti pentru a se
aproviziona cu ceea ce le lipsea, completând în același timp
deficiențele metabolice. Aflați în navă, puteau analiza opțiunile pe
care le aveau, și probabil să aibă în vedere atât Aurora, cât și cea
de-a doua lună a Planetei F.
În cursul acestor dispute, au existat unii membri ai echipajului
care au încercat să modeleze opțiunile. Din nefericire, modelările
lor i-au făcut pe mai toți autorii lor să ajungă la concluzia că nici
un plan propus de ei nu avea șanse de reușită. Aveau foarte puține
soluții, dar niciuna nu era bună și, în cea mai mare parte, ele se
excludeau una pe alta.
Pe măsură ce concluziile modelatorilor deveneau cunoscute,
amărăciunea și furia oamenilor au sporit. Coloana se golise acum,
fiind sub paza oamenilor care conveniseră să pună în aplicare
edictele consiliului. Docul de la pupă era practic izolat. Jochi era
sechestrat în transportorul lui în interiorul Inelului A. Într-un fel,
situația părea calmă; oamenii se întorseseră în biomediile lor și își
reluaseră viața de dinainte, se ocupau de recoltele care fuseseră
neglijate, iar acum trebuiau să fie plantate sau strânse. Trebuiau să
îngrijească animalele și să repare mașinăriile. Acum, mai mult ca
niciodată în istoria navei, izolarea a început să exercite presiuni
asupra lor. Nimeni nu îi putea ajuta să se autoguverneze și nici să
ia hotărârile pe care se vedeau nevoiți să le ia. Erau singuri, pe
cont propriu. Totul depindea numai de ei.

Freya a rătăcit prin biomedii așa cum o făcuse în anii de
hoinăreală. Nu a vorbit la întrunirile la care a participat și nici la
cafenelele în care lucrase cu câțiva ani în urmă, ci s-a mulțumit să
asculte. A stat în partea din spate a sălii precum galionul unei
corăbii sau a asistat într-un colț, privindu-l pe fiecare vorbitor fără
să scoată vreo vorbă.
În timpul peregrinării, a inspectat îndeaproape fiecare biomediu.
Cum le mergea? i-a întrebat pe locuitorii de acolo. La ce slujiseră
în timpul călătoriei până acolo? În cazul în care hotărau să se
întoarcă pe Pământ, puteau contribui la încercarea de a
supraviețui vreme de încă 170 de ani de izolare?
A descoperit că unele dintre biomedii care se dezvoltau cel mai
bine din punctul de vedere al ecosistemelor erau de fapt cele mai
puțin folositoare oamenilor de pe navă în cursul voiajului. Acele
biomedii fuseseră aduse pentru a se folosi speciile crescute acolo
ca să fie introduse în lumea nouă, pentru a ajuta la terraformarea
planetei pe care urma să se stabilească. Ca ferme, ele nu prea mai
erau folositoare. Însă Freya s-a gândit că fermele puteau fi
modificate pentru a deveni mai eficiente. Dacă se întorceau în
sistemul solar, ele nu vor fi folosite ca bănci de semințe sau arce.

Iată cum suna ideea lui Song: Să se treacă la locuirea Aurorei
prin introducerea pe ea a bacteriilor și virușilor de pe Pământ, în
speranța că, după un război microbian, Aurora va deveni
ospitalieră pentru ființele umane. Unii dintre ecologiști și
microbiologi au socotit că ideea ar putea da roade.
Grupul care îi avea ca lideri pe Heloise și Bao a propus să se
stabilească și să terraformeze a doua lună a Planetei F, cea mai
bună candidată rămasă pentru colonizarea în sistemul Tau Ceti.
Era un analog al planetei Marte și fusese cea de-a doua opțiune a
lor, astfel că nu exista niciun motiv să se creadă că nu va da
rezultate.
Speller a continuat să îi conducă pe cei care spuneau că ar trebui
să plece mai departe, că ar fi cazul să realimenteze nava și să se
îndrepte spre steaua RR Prime. Vor călători prin spațiul interstelar
încă optzeci de ani și vor încerca din nou colonizarea în alt sistem
care, din multe puncte de vedere, părea foarte promițător.
Ori puteau rămâne în navă și să trăiască în ea o veșnicie.
Ori se puteau întoarce în sistemul solar.
Toate aceste idei erau discutate la nesfârșit, cu toate
aproximațiile posibile.
În timpul dezbaterilor, mulți oameni au început să se gândească
din ce în ce mai mult la faptul că, dacă rămâneau în sistemul Tau
Ceti, puteau combina unele dintre aceste opțiuni, care nu se
excludeau reciproc în înțelesul cel mai deplin. Puteau încerca din
nou să se stabilească pe Aurora, după ce făceau inoculări contra
bacteriilor, și așa mai departe, asta în timp ce se deplasau spre cea
de-a doua lună a Planetei F; și să reamenajeze nava în timp ce
călătoreau și trăiau în ea; și să inspecteze și exploreze prima lună
a Planetei F.
Adevărat, opțiuni; nu tocmai bune, spuneau alții. Modalități
diferite de a-și juca șansele; diferite moduri de a dispărea ca specie,
după o luptă îndelungată și infructuoasă, închiși în încăperi chiar
mai mici decât biomediile navei.
Însă puteau supraviețui în biomediile lor!
Însă nu puteau trăi în biomedii!
Freya a vorbit foarte puțin în public, însă, în privat, a continuat
să afirme că șansa lor cea mai bună ar fi să realimenteze nava și să
se îndrepte spre Pământ. Era singura destinație pe care o aveau
pentru ca descendenții lor să poată supraviețui.
– Da, desigur, a spus Speller, apărând în cafeneaua mică în care
se afla Freya în acea seară. Oare de ce am plecat? De ce a trebuit să
îndurăm toate astea, noi și strămoșii și urmașii noștri, dacă nu
dorim să facem lucrurile să funcționeze aici?
Freya a clătinat din cap spre vechiul ei prieten și a spus:
– Oamenii aceia nu trebuiau să părăsească Pământul.
Au vorbit și au tot vorbit. Douăzeci și patru de biomedii, zece mii
de conversații. Discuții și iar discuții. Tot discutând, le-a devenit
din ce în ce mai clar că nu aveau o metodă eficientă de guvernare
atunci când se ajungea la luarea unei decizii de grup. Oare ființele
umane avuseseră vreodată așa ceva după ce au părăsit savanele?
s-au întrebat ei. De când se strânseseră în orașe? Nu erau siguri.
Istoria sugera că nu.
 Pe navă, după tulburările din Anul 68, cele patru generații care
au urmat avuseseră grijă să acționeze în limitele sistemului stabilit
în urma luptelor, deliberând întotdeauna în mod pașnic spre
consens în toate hotărârile importante. Acum până și definiția
consensului era contestată și oamenii au ajuns să-și dea seama că
sistemul lor politic, așa simplu cum era, nu se confruntase
niciodată cu o criză. Suspendați în călătorie, nu avuseseră
niciodată de ales, în afara metodelor de homeostază.
Acum erau puși la încercare și în fațada de bună creștere au
apărut imediat fisuri. Unde există facțiuni, există conflicte, furie. Iar
furia distorsionează judecata oamenilor. Așadar, acum se înfuriau
unii pe alții și astfel erau speriați unii de alții. Iar furia și teama nu
erau emoțiile potrivite în situația cu care se confruntau.

În urma evenimentelor din Anul 68, supraviețuitorii aleseseră o
guvernare prin democrație reprezentativă, bazată pe o constituție
care stabilea primele lor principii politice. Primele principii
trebuiau respectate în toate hotărârile care se luau. Mai mult decât
orice, supraviețuitorii înțeleseseră că trebuiau să se comporte
astfel încât să se asigure un curs echilibrat al elementelor care se
desfășurau în sistemul închis de susținere a vieții. Pentru a reuși
asta, numărul oamenilor trebuia să se limiteze la cel mult 2152 de
oameni. Existau și limite pentru restul mamiferelor de la bord.
Autonomia umană individuală maximă trebuia menținută în
aceste limite care țineau de capacitatea navei. Ceea ce nu includea
în mod necesar dreptul de a se reproduce și nici dreptul de a se
deplasa liber pe navă, cel puțin în ceea ce privea locul de reședință.
Fiecare biomediu avea propria sa capacitate de transport. Iar
totalitatea grupului nu putea neglija anumite meserii și funcții.
Trebuiau realizate o serie de sarcini, altfel nu putea funcționa în
mod echilibrat și nu mai era capabilă să îi susțină în timpul
călătoriei lungi în solitudinea interstelară.
Așadar, habitat, reproducere, educație, muncă: toate exprimau
necesități ecologice. Trebuiau să le respecte, altfel dispăreau, aceea
era realitatea. Toți învățau asta în copilărie. Existau limite, existau
necesități. Fiecare persoană de pe navă făcea parte dintr-o echipă,
era integrată în societate, necesară pentru supraviețuirea grupului.
Toți erau egali în această privință și fiecare trebuia să fie tratat la
fel ca oricare altul.
Puteau găsi și exercita libertățile rămase doar în cadrul acestui
set de principii, doar după ce îndeplineau acele necesități. Unii
spuneau că ceea ce le rămăsese era neînsemnat. Dar, având în
vedere constrângerile, nimeni nu putea sugera cum să-și asigure
mai multe libertăți decât aveau. Datoria înainte de toate.

Prin urmare, populația fiecărui biomediu se strângea la câte o
întrunire a orașului. Cine voia să vorbească o făcea.
Asta a durat două săptămâni, după care s-au organizat o serie
de sondaje și voturi. Au făcut sondaje pentru a obține o
numărătoare corectă a chestiunilor existente. Cine prefera un
anumit mod de acțiune? Câți voiau un anumit mod de acțiune și
cât de mult îl susțineau?
Apoi, în mai toate biomediile s-au votat reprezentanții, câte
unul pentru fiecare o sută de oameni. În cele mai multe orașe nu s-
au desfășurat campanii. Oamenii votau în mod anonim. I-au ales
pe cei care erau de acord să slujească drept reprezentant, apoi
discutau cu vecinii despre ceea ce vor trebui să susțină în adunarea
generală. În alte biomedii, oamenii și-au ales reprezentanții prin
loterie, iar cei aleși au trebuit să promită că vor vorbi în favoarea
părerii majorității din acel biomediu; sau, în unele, doar să
procedeze cum socoteau ei că era corect.
Acei reprezentanți s-au întrunit în Costa Rica, în orașul San Jose,
și au discutat lucrurile în cadrul unei conferințe generale. A fost o
conferință cu final deschis, ideea fiind ca după ce fiecare a discutat
chestiunile în amănunțime, se va face un sondaj cu participarea
întregii populații, iar apoi reprezentanții vor avea sarcina de a
pune în aplicare voința majorității oamenilor. În cazul în care se
întâmpla să apară o situație indecisă, ceea ce însemna un vot
minoritar mai mare de 33%, atunci urma să se găsească modalități
de a ameliora lucrurile prin găsirea unui teren de mijloc, dacă era
posibil. Se vor organiza votări succesive până se obținea o
supermajoritate de 67% sau mai mare, pentru a se cădea de acord
asupra unui mod de acțiune. În acel moment, minoritatea va trebui
să accepte părerea majorității.
Asta era teoria.

Pe când se străduiau să ajungă la o decizie, au convenit să ceară
navei să se deplaseze spre Planeta F din Tau Ceti și să intre pe
orbita celei de-a doua luni a lui F. Asta pentru a se desfășura o
acțiune de recunoaștere, pentru a se aprecia dacă acea lună era
mai potrivită pentru a fi locuită.
Cât nava s-a deplasat, ceea ce a durat șapte luni, urmând o cale
Hohmann cu consum redus de energie, folosindu-se 2,4% din
combustibilul rămas, discuțiile privind politica au continuat cu
înverșunare.
Între timp, mulți biologi de la bord au studiat mostrele de
patogen de pe Aurora, pe care Jochi le păstra într-o cameră etanșă
din transportorul lui, încăpere pe care o transformase într-un
laborator, operat de el de la distanță. Încă existau unii care
sprijineau ideea lui Song că oamenii ar putea învăța să trăiască
alături de acel lucru de pe Aurora dacă l-ar putea înțelege mai
bine. Prin urmare, studierea patogenului a continuat, chiar dacă
specialiștii nu s-au pus de acord în privința numelui său. Vector,
boală, patogen, specie invazivă, microb; toți acei termeni erau
pământeni, iar Aram considera acei termeni drept diferite feluri de
eroare de categorisire.
– În materie de terminologie, a spus el, nu putem să-l denumim
decât extraterestru.
Asta și era. Mostrele individuale, semănând cu proteinele, pe
care Jochi le izolase și i le trimisese lui Aram pe un microscop
electronic erau atât de mici încât era greu de înțeles cum de puteau
fi vii. Sigur, erau vii într-un anumit înțeles al cuvântului, deoarece
se reproduceau, dar era dificil de spus cum sau ce altceva mai
făceau. Sub acest aspect, aveau calități de virusuri, viris, prioni și
de acid ribonucleic; dar în alte privințe nu păreau similare cu
oricare dintre aceste entități. În ele se petreceau fenomene la scară
nanometrică, dacă nu chiar picometrică, dar ce era suficient de mic
pentru a le sluji drept hrană? Cum puteau mânca? Ori, într-o
exprimare mai simplă, de unde își procurau energia? Cum
creșteau? De ce se dezvoltau atât de rapid când pătrundeau într-o
ființă umană?
Acestea era mistere nerezolvate și probabil că aveau să rămână
astfel multă vreme.
A doua lună a Planetei F, numită Iris de cei care propuneau
stabilirea acolo, s-a dovedit a fi o minge din piatră lipsită aproape
complet de apă, așa cum se bănuise. Miezul din fier, câmp
magnetic; aridă, cu excepția câtorva resturi dintr-o cometă,
înghețate, pe suprafața care era plină de cratere, dar și brăzdată de
două canioane lungi și drepte, probabil urmarea unor fracturi
vechi. Oarecum, un fel de Mercur prin analogie, înfățișare și
probabil istorie; miezul greu era probabil rezultatul unei coliziuni
de la începuturile existenței lunii, care dezgolise o pojghiță
exterioară de rocă, iar aceasta căzuse ulterior pe F, în loc să fie
captată complet din orbită de Iris. Acesta era cel mai bun model
pentru explicarea datelor. Atracția gravitațională de 1,23 g era cam
descurajantă, însă Iris se rotea și nu era în rotație sincronă perfectă
cu F, fapt care întărea și ideea unei coliziuni în vechime. Prin
urmare avea o zi lungă de 30 de zile terestre; o lună pentru o
revoluție completă în jurul Planetei F avea 20 de zile; iar anul lui F
era de 650 de zile. Orbita Planetei F era de 1,36 unități astronomice
față de Tau Ceti, cantitatea de lumină solară de la Tau Ceti era
28,5% față de aceea a Pământului. Adevărat, se situa la
extremitatea maximă a zonei locuibile, însă tot beneficia de
suficientă lumină solară pentru a se putea face ceva.
Lipsa de apă de pe Iris, care fusese considerată drept o
problemă, acum îi liniștea pe oameni. Acum apa era percepută
drept un pericol, deoarece mai plauzibil ca niciodată că apa lichidă
ar putea găzdui anumite forme de viață care să creeze probleme.
Datele de dimensiunea mostrelor care susțineau această concluzie
rămâneau foarte reduse, comparabile cu cele ale Pământului,
Europei, Ganimede, Enceladus și Aurora; dar Aurora fusese o
experiență traumatizantă. S-a sugerat chiar că gheața de pe Iris,
provenită de la o cometă, ar putea fi îndepărtată dacă existau
suspiciuni că ea conținea patogenul existent pe Aurora.
Alții au spus că gheața pe care unii își propuneau să o aducă pe
Iris, pentru a crea în noua lor lume o hidrosferă și atmosferă, va
proveni de pe Luna 1 a Planetei F, sau gheață de origine cometară
din Norul aglomerat Oort al lui Tau Ceti. Așadar, în cazul în care
gheața de undeva era în mod potențial un cămin pentru viață,
atunci nu puteau scăpa niciodată de această problemă.
Însă nu exista niciun motiv să se creadă că așa stăteau lucrurile.
În general, toți erau de acord că apa lichidă putea menține viața,
nu gheața. Din norul de praf interstelar care formase Tau Ceti se
condensase multă gheață și nu existau motive să se creadă că
viața avusese șansa să înceapă în gheață. De aceea s-a presupus că
ar fi fost sigur dacă ajungeau să creeze pe Iris un mic ocean din
gheața cometară importată.
Prin urmare, trebuia să se hidrateze Iris, să se introducă genomi
tereștri, să fie ocupată. F ar deveni atunci o nestemată minunată pe
cerul lui Iris, o gigantă gazoasă plină de substanțe volatile de care
sigur aveau nevoie. O minge uriașă de hrană aflată foarte aproape,
iar frumusețea ei nesfârșită i-ar ajuta să cucerească Iris cu ajutorul
razelor solare reflectate de ea, care vor ilumina toată luna, în timp
ce ea se rotea, și nu doar o emisferă, așa cum era cazul Aurorei.
Una peste alta, acea lună părea foarte promițătoare.
Dar cât timp le-ar trebui pentru a terraforma Iris?
La o asemenea întrebare nu se putea răspunde decât prin
supoziții, iar supozițiile depindeau de multe presupuneri care
trebuiau introduse ca numere în modele. Perioadele medii
calculate de modele erau apreciate de navă ca fiind de 3200 de ani,
cu estimări extreme începând de la 50000 până la 100000 de ani.
Evident, modelele și parametrii care se aleseseră prezentau
constrângeri minore. Cu toate astea, părea normal să se
presupună că estimarea medie avea un fel de valabilitate teoretică.

Mulți oameni de pe navă nu voiau să aștepte trei mii de ani sau
timpul necesar pentru a terraforma Iris. Alții credeau că nu vor
rezista atâta vreme. Iar alții nu credeau că ar dura chiar atât de
mult.
– Sigur sunt greșite modelele, au spus unii. Cu siguranță că,
odată apărută viața pe o planetă, lucrurile se vor schimba cu
rapiditate. Bacteriile se reproduc foarte repede într-o nișă
ecologică goală.
– Dar pe Pământ procesul a durat milioane de ani.
– Bine, dar pe Pământ existau doar arhee 2 2 . Dacă avem o suită
completă de bacterii, procesul se va desfășura mai rapid.
– Nu, dacă nu există atmosferă. Bacteriile de pe roci, expuse
vidului, nu cresc prea repede. De fapt, mai toate mor.
– Așadar, avem nevoie de mașini robotice autoreplicabile care să
producă sol, aer și să aducă apă.
– Dar autopreparatele au nevoie de alimentare. Culegerea
materialelor necesare poate fi realizată de o primă generație de
roboți, iar asta nu se va realiza foarte repede.
– Putem printa imprimante 3D și vom prospera! Se poate realiza.
Putem face asta. Roboții noștri pot face așa ceva.
– O să dureze prea mult. Între timp, vom dispărea. Vom evolua în
ritmuri diferențiale și ne vom deosebi chiar prin corpuri.
Degenerare zoologică. Codevoluție. Ne îmbolnăvim, murim și
devenim o rasă pe cale de dispariție. Ne îmbolnăvim, murim și nu
vom părăsi niciodată nava.
– S-ar putea, spunea mereu Freya, și asta înseamnă că trebuie să
ne întoarcem acasă.

A venit și ziua în care au încercat să facă alegerea.
Probabil că este ciudat să te trezești într-o dimineață, să te
îmbraci, să mănânci dejunul, știind tot timpul că vei pleca la o
întrunire care va schimba lumea. E greu de luat hotărâri. Fiecare se
confruntă cu problema șovăielii. Freya stătea alături de Badim la
masa din bucătărie, amândoi împingând neliniștiți cu furculițele
niște căpșune tăiate.
– Ce crezi că se va întâmpla? a întrebat ea.
Badim i-a zâmbit. Părea neobișnuit de binedispus și mânca de
zor, mestecând pâine prăjită cu unt și dându-le pe gâtlej cu lapte.
– E interesant, nu? a spus el între înghițituri. Până astăzi, istoria
a fost prestabilită. Eram trimiși spre Tau Ceti, nimic altceva nu se
putea întâmpla. Noi a trebuit să facem ceea ce era necesar.
A fluturat o felie de pâine în aer.
– Acum, acea poveste este deja încheiată. Suntem azvârliți
dincolo de finalul ei. Siliți să inventăm alta nouă, de unii singuri.
Au mers împreună spre stația de tramvai, apoi au urcat într-un
vagon aglomerat și au mers spre Costa Rica. În biomediile aflate
de-a lungul liniei, tramvaiul a oprit și i s-au adăugat alte vagoane
pline, întâi în Olympia, apoi în Amazonia. În mare parte, oamenii
din vagoanele de tramvai erau liniștiți. Păreau gânditori. În luna
precedentă se înregistraseră 102563 de convorbiri pe această temă
și se constataseră semne de conflict analizând gramatical și
semantic în 88% dintre aceste convorbiri, care apăruseră în mod
inevitabil între oameni care se cunoșteau bine unii pe alții.
Acum, trecuseră peste asta. 170,170: adunarea generală
convocată în Costa Rica a adus 620 de oameni în piața Casei
Guvernului. Cei mai mulți dintre cei rămași acasă urmăreau
adunarea pe ecranele din întreaga navă. Însă o altă adunare,
numită „în opoziție față de tirania majorității“ a atras 273 de
oameni în piața din Kiev, în Stepe.
Piața numită Casa Guvernului din San Jose ocupa o mare parte
din mijlocul orașului. Era înconjurată de clădiri de patru și cinci
etaje, toate având fațadele din piatră albă, tăiată pentru a se
potrivi unui tipar complicat de patrulatere care se
întrepătrundeau. Impresia generală era aceea a unei scene care
imita o capitală europeană, însă asta se putea spune despre multe
adevărate capitale europene, astfel că probabil pornea de la ideea
unei piețe reale de undeva de pe Pământ. Nava vedea asemănări cu
Viena, Moscova și Brasília.
Acum, aproape o treime din populația navei se afla în piață,
ascultându-i pe vorbitori cum readuc în discuție diferite aspecte
ale chestiunii la zi. Oamenii formau grupuri organizate cu
precădere pe baza biomediilor de acasă. După ce au început
discursurile, fluxul dintre grupuri a fost foarte redus. Unii oameni
se așezaseră pe dalele netede ale pavajului pieței; alții își
aduseseră scaune pliante; alții au rămas pur și simplu în picioare.
Existau câteva corturi cu pereți deschiși care ofereau mâncare și
băutură și singurele deplasări ale oamenilor se desfășurau între
grupuri și acele corturi.
O serie de vorbitori au descris planul de a-și îndrepta eforturile
spre a doua lună a Planetei F, toți numind-o Iris. Vor întemeia o
bază la suprafață și se vor muta în ea pe măsură ce o vor construi
la dimensiuni depline. Vor adăuga apă pe suprafață printr-un
bombardament tip cometă, ceea ce, pe de altă parte, va crea
începuturile unei atmosfere. Roboții autoreplicanți și fabricile vor
construi adăposturi, vor descompune substanțele volatile în gaze,
vor crea o atmosferă și sol și vor modela hidrosfera în creștere care
va cădea din cer. Vor introduce bacterii proprii în suprafața virgină
și curând aceasta se va dezvolta cu rapiditate pentru a ocupa
această nișă cu adevărat goală. După ce arheele, bacteriile și
ciupercile se vor instala pe sol, ele vor ajuta la constituirea
atmosferei și la crearea solului, iar curând după aceea vor putea fi
introduse pe lună plante și animale de pe nava stelară, în valuri
succesive, similare cu ceea ce se petrecuse în evoluția terestră, iar
planeta va fi terraformată astfel foarte repede, cu o viteză de un
milion de ori mai mare decât ce s-a întâmplat în mod natural pe
Pământ: ceea ce însemna trei mii de ani, în loc de trei milioane.
Existând chiar și șansa foarte reală de a realiza toate acestea în trei
sute de ani, dacă lucrurile mergeau mai iute decât se anticipa.
Diferitele componente ale acestui plan au fost descrise oarecum
în amănunt de Heloise, iar în acest efort a fost ajutată de Song. Își
uniseră forțele, deoarece Song fusese de acord cu planul Iris,
venind cu ideea că, drept prelungire a lui, putea fi urmat planul ei
de a reveni pe Aurora. Deocamdată, ea era de acord cu Heloise că
terraformarea lunii Iris era planul cel mai bun, fie interimar, fie
permanent.
Apoi pe podium a fost invitat Aram. A rămas un moment
nemișcat și a privit mulțimea din piață, apoi a spus:
– Problema este aceasta: spațiile pe care le avem la dispoziție
pentru trai sunt prea mici pentru a supraviețui în ele vreme de trei
mii de ani. Principala problemă este ritmul diferit de evoluție
dintre diferitele specii de viață limitate în spațiu. În general,
bacteriile suferă mutații mult mai rapid decât speciile mai mari, iar
efectul acestei evoluții asupra speciilor mai mari este în ultimă
instanță devastator. Aceasta este una dintre cauzele
liliputanismului și a ritmurilor mai mari de dispariție constatate
de studiile de biogeografie a insulelor. Iar noi suntem o insulă,
dacă așa ceva a existat vreodată. Iar această Iris nu este o geamănă
a Pământului și nici o analogă a lui. Este ceva asemănător planetei
Marte. Pe de altă parte, există substanțe chimice de care avem
nevoie și care nu pot fi găsite pe o planetă stâncoasă, care nu a
găzduit niciodată viață. Pe scurt, superorganismul pe care îl
reprezentăm împreună nu poate supraviețui atât de mult timp în
izolarea la care vom fi supuși.
Speller a fost cel care a ridicat unul dintre microfoanele de pe
podium.
– Cum putem ști ceva dacă nu încercăm?
Aram a replicat:
– Modelarea implicată aici a fost testată și putem afirma că
anumite rezultate ecologice sunt foarte plauzibile, chiar dacă
posibilitățile scad când le proiectezi mai departe în timp. Sunteți
bine-veniți să revedeți studiile la care mă refer. Le-am făcut publice
în fiecare moment.
– Dar unele dintre scenarii arată că terraformarea va reuși,
corect?
Aram a dat aprobator din cap:
– Există unele scenarii care se adeveresc, dar ele apar la o rată de
una la mie.
– Dar e bine și așa! a spus Speller zâmbind generos. Pe aceea o
vom face să se întâmple!
Cu o expresie sumbră, Aram s-a întors spre mulțime. Tăcerea
din piață era atât de profundă că încă se puteau auzi comenzile de
mâncare dintr-un colț, dar și copiii jucându-se, precum și țipetele
pescărușilor care se roteau peste acoperișurile caselor dintre piață
și lacul sărat din Costa Rica.
Speller, Heloise și Song i-au dat și alte replici lui Aram. Cei care
erau de acord cu Aram au alcătuit un alt șir de vorbitori, iar
organizatorii adunării au început să le permită oamenilor din cele
două șiruri să vorbească alternativ, până când, din murmurele
mulțimii, inclusiv din mici izbucniri de râsete când începea o nouă
prezentare, s-a vădit că efectul alternanței nu ajuta defel.
Contemplarea a două situații de viitor complet diferite, într-un fel
sau altul, semăna probabil prea mult cu dezbaterile unei societăți
de analiză, dar, pentru că subiectul discuției însemna viața sau
moartea pentru ei, acel du-te-vino a dat naștere mai întâi unei
disonanțe cognitive, apoi unei înstrăinări: unii au râs, iar alții au
părut să sufere mult.
Greața existențială se naște din sentimentul de a fi prins în
capcană. Este o stare afectivă care rezultă din senzația că viitorul
îți oferă doar soluții neplăcute. Desigur, fiecare ființă umană se
confruntă cu faptul morții individuale și, prin urmare, greața
existențială trebuie să fie, într-o oarecare măsură, o experiență
universală, și ceva ce trebuie rezolvat printr-o strategie mintală
sau alta. Cei mai mulți oameni par să învețe a ignora acest lucru,
ca și cum asta ar fi vreo durere cronică slabă care trebuie să fie
suportată. Acolo, la întrunire, pentru cei mai mulți dintre
participanți, a început să devină evident că la capătul tuturor
căilor posibile se afla sfârșitul tuturor. Acest lucru nu era totuna cu
moartea individuală, ci, în plus, era ceva în același timp mai
abstract și mai profund.
Mulțimea a devenit neliniștită. Alți vorbitori s-au ales cu
huiduieli și jigniri, iar în mulțime oamenii au început să discute în
contradictoriu. Unii au început să se îndepărteze de marginile
adunării și, pe măsură ce vorbitorii de pe podiumul central
continuau să peroreze, piața a devenit tot mai goală. Cei care
plecau de acolo doreau să-și expună nemulțumirile, să se îmbete,
să cânte, să facă grădinărit sau să muncească.
Organizatorii evenimentului s-au consultat între ei și au hotărât
să nu solicite votul adunării în acele momente. Evident, nu era
momentul potrivit, nici locul și nici metoda votului strigat sau prin
ridicarea de mâini nu funcționa. Era nevoie de ceva mai oficial și
mai privat, ceva care să semene cu un vot obligatoriu, folosindu-se
mijloace secrete de vot. Nici măcar acest lucru nu a putut fi hotărât
în acel moment nefericit, la apusul soarelui, în după-amiaza
fierbinte din Costa Rica, pe când oamenii mergeau șuvoi pe străzi,
îndreptându-se către tramvaie. În cele din urmă, organizatorii au
anunțat încheierea întrunirii, precizând că o alta va fi organizată
curând.

În săptămâna care a urmat întrunirii, 15 oameni s-au sinucis,
ceea ce reprezenta o creștere a frecvenței unor astfel de evenimente
cu 54%. Cei care lăsau bilete de adio scriau că erau disperați din
cauza viitorului lor. Având în vedere situația în care se aflau, de ce
să meargă mai departe? De ce să nu pună capăt tuturor
suferințelor chiar acum?
Un vechi proverb al primilor oameni de pe Pământ sună: Orice
drum duce spre nenorocire.
Un proverb din modernitatea timpurie a Pământului: Chiar dacă
nu poți merge mai departe, trebuie să mergi mai departe.
Acesta era un moment uman care nu dispărea. O dilemă
existențială, o suferință permanentă. Pentru ei, în situația lor
aparte, totul se rezuma la asta.
Când descoperi că trăiești într-o fantezie care nu poate dura,
una care își va distruge lumea și copiii, ce faci?
Oamenii spun și lucruri precum: „Ducă-se naibii!“ sau „La naiba
cu viitorul!“. Mai spuneau lucruri precum: „Ziua este caldă“ sau
„Masa asta este excelentă“ sau „Să mergem la lac și să înotăm.“
Trebuia alcătuit un plan, asta le era clar tuturor. Dar planurile
privesc întotdeauna spre un timp absent, un timp care, când se
prelungește îndeajuns de mult în viitor va fi prezent doar pentru
cei care vor veni mai târziu.
 De aici, tentația de a evita. Deci, concentrarea asupra
momentului.
Cu toate astea, în fiecare loc de întâlnire, în fiecare bucătărie,
subiectul apărea în discuție și era evitat, însă el stăruia. Ce să faci?
Se aflau în navă și călătoreau către undeva. Trebuia aleasă o
destinație. Într-un fel sau altul.

Freya și Badim își petreceau mult timp în apartament, așteptând
ca grupul executiv al adunării să organizeze un referendum. Aram
făcea parte din acel grup și de aceea sperau că, într-un fel sau altul,
lucrurile se vor soluționa curând. Consiliul de securitate se
dizolvase când toate funcțiile sale fuseseră preluate de consiliul
executiv.
Freya stătea și se uita la tatăl ei, la fața lui rotundă, oacheșă, la
pungile de sub ochi. Arăta mai bătrân decât în urmă cu doi ani.
Acum nimeni nu mai arăta la fel ca înainte. După moartea
coloniștilor de pe Aurora, ba chiar după moartea lui Devi, toți se
schimbaseră, iar acum păreau să îmbătrânească mai repede decât
în timpul călătoriei spre Aurora. O anumită trăsătură le dispăruse
tuturor: probabil sentimentul speranței. Probabil senzația că
lucrurile erau logice, că aveau un înțeles.
La două săptămâni după adunarea de la San Jose, grupul
executiv a hotărât ca în următoarea zi să aibă loc referendumul.
Votul era obligatoriu, iar cei care refuzau aveau să fie amendați
prin muncă punitivă. De fapt asta nu părea a fi o problemă; se
părea că toți erau dornici să voteze.
Buletinele de vot ofereau trei soluții posibile, toate posibilitățile
care îi țineau în sistemul Tau Ceti grupate ca o singură opțiune.
Acestea erau:
 Tau Ceti
Înainte spre RR Prime
Înapoi spre Pământ

Votarea se încheia la miezul nopții. La ora 12:02 ziua, s-au

anunțat rezultatele:

Tau Ceti: 44%

Înainte spre RR Prime: 7%
Înapoi spre Pământ: 49%

După asta, biomediile au vuit de glasurile oamenilor ore în șir.

Se făceau comentarii de tot felul. În ziua următoare, tot ce se putea
spune despre situație fusese spus. Era o reacție pluripotentă, o
incoerență.

În dimineața următoare, Aram a trecut pe la Badim și Freya și a
spus:
– Veniți cu mine la o întâlnire. Am fost invitați și cred că oamenii
o vor de fapt pe Freya.
– Ce fel de întâlnire?
– A oamenilor care vor să evite necazurile. Referendumul nu a
dat cuiva vreun mandat. Și în acest caz, am putea avea necazuri.
Freya și Badim au mers cu el. Aram i-a dus la o clădire publică
din apropierea Lacului Lung, într-un bar, și apoi pe o scară care
ducea spre o încăpere cu o fereastră care dădea spre lac.
Acolo erau patru oameni. Aram i-a prezentat pe Freya și
Badim – „Doris, Khetsun, Tao și Hester“ –, apoi i-a condus spre o
masă și i-a invitat să ia loc. După aceea, Aram s-a așezat alături de
Freya și s-a aplecat pentru a propti pe masă un ecran pe care să-l
poată vedea și Badim.
– Rezultatele referendumului au fost prea strânse, a spus Aram.
Cele mai multe voturi au fost acordate opțiunii preferate de noi,
dar va trebui să convingem mai mulți oameni să ni se alăture. I-am
putea convinge mai ușor dacă le explicăm clar că putem face ca
nava să fie la fel de rezistentă ca și atunci când a părăsit sistemul
solar.
Aram a pus diagrame pe ecranul de pe masă. Badim și-a scos
ochelarii și s-a aplecat ca să citească.
– Prima mea întrebare ar fi cum stăm cu rezervele de energie, a
spus el.
– Bună întrebare, desigur! Reactorul nuclear principal are
combustibil pentru încă cinci sute de ani, așa că în privința asta
stăm bine. Cât despre combustibilul de propulsie, putem trimite
sonde pentru a colecta hidrogen 3 și deuteriu din atmosfera
Planetei F. Vom colecta aceeași cantitate pe care am consumat-o
când am decelerat la venire, iar apoi o folosim ca să accelerăm la
plecarea de aici.
– Dar dacă îl folosim pentru accelerație, a spus Badim, cum vom
decelera când ne întoarcem în sistemul solar?
– Și acest lucru va trebui să fie inversat. Va trebui să le cerem
oamenilor din sistemul solar să îndrepte fasciculul laser care ne-a
accelerat când am plecat pentru a ne ajuta să frânăm. Probabil că
va fi folosit același generator laser de pe orbita lui Saturn.
– Serios? a întrebat Badim. Acesta e planul?
Apoi s-a auzit o ciocănitură în ușă.

La ușă erau treizeci și doi de oameni, douăzeci și șase de bărbați
și șase femei, unii dintre ei fiind mai înalți și mai masivi decât
media populației. Cei mai mulți veneau din biomediile din Inelul
A. După ce au intrat toți, camera a devenit extrem de aglomerată.
Unul dintre ei, pe nume Sangey, din Stepe, flancat de trei dintre
cei mai solizi bărbați, a spus:
– Aceasta este o întrunire ilegală. Discutați chestiuni de politică
publică în cadrul unei întruniri private a liderilor politici, lucru
interzis clar de legile împotriva revoltei date în anul 68. De aceea
vă arestăm. Dacă veniți cu noi în mod pașnic, vă lăsăm să mergeți
pe propriile picioare. Dacă vă opuneți, vă vom duce legați de tărgi
pe roți.
– Nu există nicio lege împotriva discuțiilor privind starea de
sănătate a navei! a spus Aram, cu glas furios. Voi încălcați legea!
Vocile tuturor erau de două ori mai ridicate decât în mod
obișnuit.
– Mergeți sau vă luăm pe sus? a spus Sangey.
– Pe mine va trebui să mă iei pe sus, a spus Aram, apoi l-a atacat
pe Sangey.
În încăierarea însoțită de țipete, Aram a fost imobilizat de
bărbații care îl flancau pe Sangey. În timp ce era ridicat de pe
podea, Aram l-a lovit pe Sangey peste umărul unuia dintre bărbați
și l-a nimerit cu pumnul în nas. La vederea sângelui, ceilalți care
ocupaseră camera s-au repezit la Aram, strigând furioși.
Badim s-a aplecat peste Freya, împiedicând-o să se ridice în
picioare.
– Nu te amesteca! i-a strigat, stând față în față cu ea. Nu e lupta
ta!
– Ba da, este! a strigat Freya, dar cum nu se putea ridica fără să-l
dărâme pe Badim, s-a zbătut și, așa prinși laolaltă, Freya i-a lovit
cu piciorul în genunchi pe câțiva oameni aflați aproape de ea, iar
aceștia s-au împleticit și au căzut la podea, după care aceștia au
început să vocifereze. Cei rămași în picioare s-au luptat, iar Badim
și Freya i-au țintuit la podea și au început să-i lovească cu pumnii
și picioarele. Văzând asta, Aram s-a înfuriat și a lovit la întâmplare
cu pumnii. Alte nasuri sparte și buze crăpate au făcut ca și fețele
altora să fie însângerate, astfel că răcnetele oamenilor cu ochii
dilatați de furie s-au întețit ca volum și intensitate.
Vederea sângelui în timpul unei încăierări provoacă un impuls
de adrenalină foarte intens. Glasurile devin răgușite și stridente;
ochii se cască, astfel că albul lor este vizibil de jur împrejurul
irisului; mișcările sunt mai rapide și mai violente; ritmul cardiac și
presiunea sangvină cresc. Acest lucru fusese demonstrat de multe
ori în Anul 68.
Prevederea strategică de a aduce mulți oameni masivi pentru a
aresta grupul din cameră a dat roade curând, astfel că, în ciuda
spațiului strâmt și a haosului ce rezultase, cei șapte participanți la
întrunire au fost doborâți la podea, ținuți strâns, legați cu
dispozitive medicale de imobilizare, ridicați din cameră și scoși din
clădire, așezați pe tărgi cu rotile și legați strâns de ele. Badim și
Freya au fost tratați ca și ceilalți, iar Freya se alesese cu un ochi
umflat.
Mulțimea care se strânsese pentru a asista la acea acțiune era
alcătuită aproape în întregime din oameni din biomediile Inelului
A. Locuitorii din Fetch și-au dat seama prea târziu ce se întâmpla
în preajma lor, astfel că practic nu au opus rezistență față de
grupul venit din afara orașului. Tărgile au fost duse în susul
coloanei și de-a lungul ei către Spița Trei și apoi coborâte la
infirmeria din Kiev, care mai fusese folosită ca închisoare în anul
68, deși nimeni din cei care trăiau acum acolo nu știa acest lucru.
Cei șapte arestați au fost închiși în trei încăperi.

 Vestea privind întemnițarea celor din grupul lui Aram a ajuns
curând și în alte părți ale navei. Când au aflat știrea, prietenii și
sprijinitorii lor s-au strâns în piața din San Jose și au protestat la
adresa acelei acțiuni. Administratorii din Costa Rica au declarat că
nu au știut ce se întâmplase și au sugerat să se discute situația
într-o nouă ședință a adunării generale, la fel cum se procedase în
cazul precedentei întruniri. Un număr considerabil de protestatari
au refuzat să dezbată ceea ce ei numeau o acțiune criminală;
prietenii lor trebuiau eliberați neîntârziat și abia după aceea să se
discute problemele navei. Răpirea nu putea fi asociată cu
legitimitatea politică, au strigat ei, altfel situația se va repeta și pe
navă nu se vor mai purta discuții de politică și nici planificare
rațională.
Pe măsură ce s-a scurs acea după-amiază, răcnetele au început
să semene cu valurile sparte care loveau cornișa de la digul de
protecție al Lacului Lung. Era un vuiet.
La trei ore după adunare, mulțimea din San Jose a hotărât să
treacă la acțiune și a pornit în marș spre Kiev, intonând lozinci și
cântând. Erau aproape 140 de oameni, care s-au îndreptat spre
intrarea în Spița Patru, s-au bulucit în tunel până la adâncimea de
aproximativ două sute de metri, când o mulțime mai redusă, de
aproape cincizeci de oameni, a năvălit afară din tunelul spiței și a
început să arunce cu pietre și să strige.
A fost ca un incendiu alimentat cu material inflamabil: a izbucnit
o luptă acerbă. Păreau simple îmbrâncelile și lovituri, dar
fotografiile și videoclipurile înfățișând încăierarea au fost trimise
în întreaga navă chiar în toiul acțiunii, alertându-i pe toți în
legătură cu situația de acolo. În acest timp, în toate cele
douăsprezece biomedii din Inelul A mai multe bande au luat cu
asalt clădirile guvernamentale și le-au ocupat. Alte grupuri au
ocupat și închis toate ecluzele dintre biomediile Inelului A și de
asemenea au blocat cele șase căi de intrare în spițele din Inelul A.
Părea că acele acțiuni erau coordonate, planificate în spații în care
nava nu avea microfoane ori în care ele fuseseră dezactivate într-
un fel sau altul. Fie era vorba de așa ceva, fie erau acțiuni
organizate ad-hoc, ceea ce se întâmpla în multe asemenea
fenomene.
În ecluza din Spița Patru, unde lupta continua, s-a răspândit și
știrea despre evenimente din alte locuri și a devenit limpede că
bătaia de acolo era un fel de invazie a Inelului B de către grupuri
din Inelul A, care luaseră în stăpânire clădirile guvernamentale.
Lupta de la intrarea în Spița Patru s-a încins și mai mult, pentru că
oamenii din întregul Inel B s-au năpustit prin ecluze pentru a se
alătura acelui tumult. Cu toate acestea, grupul atacator a
continuat să iasă din intrarea spiței, în fiecare clipă tot mai mulți,
și a început să ocupe o mare parte din Costa Rica și multe dintre
străzile din San Jose. Pietre zburau prin aer. Una l-a lovit în cap pe
un bărbat, care s-a prăbușit, pierzându-și cunoștința și sângerând.
Acum oamenii urlau. Au sosit întăriri din jurul Inelului B, suficienți
oameni, astfel încât grupul care ieșea din spiță a fost oprit din
înaintarea sa spre Clădirea Guvernului. Indivizi din ambele tabere
aruncau cu pietre smulse din parcuri, plăci de pavaj din piețe, luau
cuțite din bucătării, farfurii și orice obiect contondent. Mobilierul a
fost azvârlit din clădiri în stradă și îngrămădit, alcătuind baricade,
unele dintre ele fiind incendiate.
Incendiile, oriunde ar fi izbucnit pe navă, erau foarte
primejdioase.
Grupul invadator nu a putut rezista în fața unei opoziții atât de
feroce. Peste doisprezece oameni zăceau la pământ și sângerau. Pe
măsură ce invadatorii s-au retras spre ecluza Spiței Patru,
continuând să arunce cu diverse obiecte în adversarii lor, în jurul
Inelului B existau grupuri care urcau grăbite pe celelalte spițe către
coloană. Aceasta era deja ocupată de grupurile din Inelul A, care
au închis ușile de acces ale inelului interior al lui B de jur împrejur,
astfel că, oricât de intense ar fi fost asalturile locuitorilor din Inelul
B, aceștia nu au mai putut înainta spre coloană. Iar în coloană se
afla centrala de forță, împreună cu alte funcții cruciale ale navei,
inclusiv IA-ul funcțional al navei.
Așadar, acum Inelul A și coloana erau controlate de oamenii
care se autointitulaseră adepți permanenți. Nici unul dintre cei
care doreau să îi elibereze pe Aram, Freya și Badim și pe ceilalți
patru camarazi ai lor nu se putea apropia de infirmeria din Kiev.
Cu toate acestea, antagoniștii erau acum separați de uși
încuiate. Iar șaisprezece inși din Inelul B muriseră, uciși de obiecte
azvârlite, înjunghiați sau trași în țeapă ori călcați în picioare de
ceilalți. Alți nouăzeci și șase de oameni erau răniți. Toate
infirmeriile din Inelul B s-au umplut curând de răniți, iar echipele
medicale erau complet depășite de situație. Alți optsprezece au
murit în următoarele ore din cauza rănilor. Străzile din San Jose
erau acoperite de mobilier distrus și bălți de sânge închegat.
Vremurile rele reveniseră.

În infirmeria din Kiev, lui Freya și celorlalți li se confiscaseră
brățările și alte mijloace de comunicare, lucru care li s-a părut
șocant. Khetsun încă avea un microfon de ureche, pe care reușise
să îl ascundă când fuseseră percheziționați, și asculta la el,
povestindu-le apoi celor cu care împărțea camera ce auzise despre
luptele care se purtau.
– Având în vedere ce se petrece, cred că putem scăpa de paznicii
de aici. Cu siguranță că sunt distrași de evenimente, a spus Freya.
 – Cum? a întrebat Aram.
– Știu un drum înapoi spre Inelul B. Mi l-a arătat Euan.
– Dar cum ieșim din clădirea asta?
– Suntem într-o cameră ca oricare alta. Nu cred că încuietorile
ușilor sau tocurile sau chiar ușile au fost făcute pentru a împiedica
pe cineva să le spargă. Proștii ăștia se bazează probabil pe gărzi ca
să ne țină aici și s-ar putea ca ele să fie plecate, pentru a se ocupa
de alte treburi.
– Soluția inginerească, a spus Aram.
– De ce nu?
– Bună întrebare!
Aram și-a lipit o ureche de ușă și a ascultat.
– Hai să încercăm!
Au rupt un cadru de pat din cameră și au folosit un picior pentru
a lovi în încuietoare. După patruzeci și două de lovituri au spart-o;
alte șaizeci și două de lovituri, mai toate date de Freya, au spart
ansamblul de încuiere, smulgându-l din cadrul ușii, iar ușa s-a
deschis.
– Repede! a spus Freya. În timp ce se grăbeau să meargă spre o
casă a scării, un tânăr a apărut dintr-o cameră și a răcnit la ei să se
oprească. Freya s-a apropiat de el și i-a spus: Hei, noi încercam
doar să… iar apoi l-a lovit cu pumnul în față.
Tânărul s-a izbit de perete și a alunecat pe podea și, cu toate că a
încercat să se ridice, era prea amețit ca să reușească. Freya s-a
aplecat și i-a smuls brățara de pe braț, apoi i-a condus pe ceilalți
spre casa scării, pe care au coborât până au ajuns la o ieșire care i-
a dus în stradă. Oamenii se strânseseră în fața ecranelor din fața
unui restaurant din apropierea Marii Porți a Kievului, iar Freya și
ceilalți au alergau în direcție opusă, spre ecluza care dădea spre
Mongolia și capătul Spiței Doi.
 Ușa ecluzei care dădea spre Spița Doi era închisă.
Biomediul Stepei era la fel de departe de Nova Scotia ca și
oricare alt biomediu. Aram și Tao au propus să încerce să își
croiască drum ocolind inelul A spre Tasmania, unde aveau prieteni
în pădurile de eucalipt și își închipuiau că le vor oferi adăpost.
Freya a insistat să se îndrepte spre casă.
– Știu drumul, a spus ea. Urmați-mă!
I-a condus în Mongolia, iar când au ajuns la zidul apropiat de
Spița Doi, a intrat în coliba cu acoperișul din șindrilă a unui
păstor, pe care îl vizitase cu nouă ani în urmă, în timpul unei
excursii făcute cu Euan. A tastat codul pe tastatura numerică.
– Euan a făcut acest cod după numele meu, ca să nu-l uit, a spus
ea, în timp ce tasta, iar apoi încuietoarea a cedat, iar în interiorul
adăpostului i-a pus pe ceilalți să o ajute să dea deoparte niște dale
mari și grele din mijlocul podelei. Haideți, pentru că vor porni
curând pe urmele noastre, dar vom lansa un semnal și nu am nicio
îndoială că ne-au pus dispozitive de urmărire, fără a mai vorbi de
brățara asta. Are cineva vreun detector pe care l-am putea folosi
pentru a verifica?
Nimeni nu avea așa ceva.
– Prin urmare, va trebui să ne grăbim. Haideți!
Sub dale exista un tunel îngust și întunecat care, după o
întoarcere cu 180° și o pantă, ducea la o aerisire din peretele Spiței
Doi. Nimeni dintre ei nu avea lanternă, dar Freya a socotit că era
mai bine să pună dalele la loc și să meargă prin întunericul abia
iluminat de brățara ei, luată de la nefericitul tânăr care li se pusese
în cale. La lumina ei, au înaintat încet prin tunel până când au
ajuns la gura de aerisire din Spița Doi, unde Freya a deșurubat
capacul și așa au ajuns în pasajul Spiței Doi.
 De acolo, au urcat în fugă scara în spirală care era lipită de
pereții pasajelor principale ale spițelor, până la bulbul micilor
camere de depozitare prinse de inelul interior, unde acesta se
intersecta cu Spița Doi. Freya i-a condus la o altă ușă, unde a tastat
un nou cod, după care i-a îndrumat să pășească pragul.
După ce au ajuns înăuntru și au închis ușa, Freya le-a spus să se
așeze pe podea și să se odihnească. Avuseseră parte de un urcuș
greu pe treptele Spiței Doi.
– OK, urmează o porțiune dificilă, i-a informat ea. Stâlpii de
sprijin dintre inelele interioare nu sunt destinați trecerii, dar acum
sunt goi, deoarece combustibilul pe care îl conțineau s-a consumat
și rețelele de conducte și cabluri care merg alături de conducta de
combustibil. Există un mic tunel de serviciu, dar este foarte îngust.
Este și plin de pereți despărțitori, dar Euan și banda lui au deschis
toate încuietorile din stâlpi. Așa că prin el vom putea ajunge la
Stația Doi a Inelului Interior B, iar de acolo coborâm în Nova
Scotia.
– Atunci, să mergem! a spus Khetsun.
– Sigur. Dar să fiți atenți la rezemătoarele din pereții
despărțitori. Acolo chiar că ar fi trebuit să avem lumină mai bună.
Să pășiți cu grijă!
S-au ridicat și au pornit din nou la drum, înaintând prin
coridorul îngust al stâlpului, la lumina brățării furate. Coridorul
avea un diametru de mai puțin de trei metri, iar deseori, spațiul
acela era ocupat de câte o pasarelă îngustă, dar și de împletituri de
cabluri și de diferite cutii. Stâlpii care conectau inelele interioare
era atât de aproape de coloană, încât efectul gravitațional al
rotației navei nu era la fel de puternic precum în torul biomediilor,
astfel că au trebuit să calce cu mare precauție, pentru ca nu cumva
să se lanseze spre tavanul metalic sau spre cadrele superioare ale
ușilor despărțitoare. În lumina slabă oferită de brățara furată de
Freya și în umbrele întunecoase pe care le crea fasciculul său, nu
le-a fost ușor și au mers foarte încet, nu tocmai în tăcere. Le-a
trebuit mai bine de o oră ca să străbată acea porțiune a grinzii.
În cele din urmă, au ajuns la ultima ușă, care dădea spre Stația
Doi a Inelului Interior B, și au descoperit că era încuiată. Preț de o
clipă, au rămas tăcuți acolo, privind tastatura de comandă a ușii în
lumina pe care Freya a îndreptat-o spre ea. Nu părea o ușă pe care
să o poată sparge și nici măcar nu aveau cu ei uneltele necesare.
În cele din urmă, Freya a spus:
– Poate cineva să înșiruie numerele prime?
– Sigur, a spus Aram. Doi, trei, cinci, șapte…
– Stai puțin! l-a întrerupt Freya. Te rog să treci prin numere
prime și prime, dacă înțelegi ce vreau să spun. Al doilea număr
prim, apoi al treilea, apoi al cincilea, apoi al șaptelea și tot așa.
Cred că am nevoie de șapte dintre ele în felul ăsta.
– De acord, dar ajută-mă, a spus Aram, făcând o pauză ca să-și
adune gândurile. Cel de-al doilea număr prim este trei, al treilea
este cinci. Al cincilea număr prim este unsprezece, al șaptelea este
șaptesprezece. Al unsprezecelea este… treizeci și unu. Al
șaptesprezecelea este cincizeci și unu… așa cred. Da.
– Da, e bine, l-a încurajat Freya și apoi a deblocat ușa. Îți
mulțumesc, Euan, a spus ea, după care s-a încruntat, revenind la
înfățișarea furioasă.
A deschis ușa cu grijă și au tras toți cu urechea, atât cât au
putut, străduindu-se să descopere dacă era cineva în micul
complex de camere de stocare care alcătuiau intersecția Inelului
Interior B cu Spița Doi. Nu au auzit niciun sunet, dar nu și-au dat
seama ce însemna asta; Freya nu și-a adus aminte dacă în trecut ea
și Euan trăseseră cu urechea la ceea ce vorbeau cei din tunelul de
serviciu.
Însă toate măsurile de precauție luate de ei s-au dovedit inutile,
deoarece ușa s-a deschis din cealaltă parte și li s-a ordonat să iasă
de acolo. Indivizii s-au uitat la Freya, care părea pregătită să o
rupă la fugă, însă unul dintre ei a îndreptat ceva spre fugari, ceva
care, cel puțin prin formă, își spunea scopul, chiar dacă nici unul
dintre ei nu văzuseră așa ceva decât în fotografii: un pistol.
Prinși din nou, au ieșit de acolo unul câte unul.

Pretutindeni în navă, membrii unor grupuri care se autointitulau
adepți permanenți erau acum înarmați cu arme de mână primitive,
pe care le printaseră folosind materiale precum plastic, oțel și
diferite îngrășăminte și substanțe chimice. Folosind acele arme în
semn de amenințare, oamenii au preluat controlul asupra
clădirilor guvernamentale din patru dintre cele douăsprezece
biomedii din Inelul B, înaintând metodic dintr-un biomediu în
altul. Toți cei care susținuseră întoarcerea în sistemul solar erau
reținuți și se credea că rezultatele complete ale referendumului
fuseseră obținute de forțele adepților, iar ele aveau să fie folosite
pentru arestarea tuturor celor pe care ei îi numeau lași. În acel
moment, comunicațiile prin navă se desfășurau aproape normal,
prin intermediul telefoanelor personale; însă celor care erau
arestați și închiși li se confiscau brățările și orice alte dispozitive de
comunicare ori le erau dezafectate în mod electronic, astfel că
aceștia pierdeau capacitatea de a discuta situația între ei.
Totuși, în toiul tuturor acelor evenimente, când unul dintre
adepții înarmați cu un pistol printat a tras cu el prima oară,
încercând să împuște un tânăr care, prin folosirea pumnilor,
reușise să scape de capturatorii lui și o rupsese la fugă, arma a
explodat. Omul care trăsese și-a pierdut o parte din mână și a fost
nevoie de un garou la brațul lui până să ajungă la cea mai
apropiată infirmerie. Sângele și degetele retezate erau împrăștiate
în tunelul dintre Nova Scotia și Olympia, făcându-i pe cei aflați în
ecluză să se îngrozească de acea priveliște.
Știrea privind acest incident s-a răspândit cu iuțeală, iar când
trei femei arestate au aflat-o, i-au asaltat pe capturatorii lor, iar
unul dintre ei a tras cu arma în ele și ea a explodat și i-a retezat
mâna. În mai puțin de jumătate de oră, aproape toată lumea de pe
navă a aflat de acest al doilea incident și, din nou, toți cei aflați în
preajma nefericitului au fost împroșcați cu sânge, au rămas șocați,
traumatizați, îngrețoșați, incapabili să reacționeze sau neștiind ce
să facă în continuare.
După aceea s-au declanșat atacuri furioase împotriva adepților
înarmați cu pistoale, care acum se temeau să le folosească, astfel
că cei mai mulți le-au aruncat și au fugit. În retragere, acești
oameni au fost loviți cu pietre și alte obiecte ce puteau fi aruncate,
iar, dacă erau prinși, mulțimile dezlănțuite îi băteau. Ca urmare a
unor astfel de confruntări au fost uciși câțiva purtători de arme; au
fost loviți cu picioarele până au murit. Sângele și rănile afectează
grav mintea umană.
Întrucât erau foarte puține încăperi sigure pe navă, multe dintre
cele folosite drept celule fuseseră sparte de cei care evadaseră. Alții
erau eliberați de grupurile nou formate, care acum patrulau prin
Inelul B, dorind să îi elibereze pe toți cei care încă erau încarcerați.
Luptele se purtau pretutindeni pe navă. Se revenise la folosirea
ca arme a obiectelor ascuțite și de aruncat, iar urmarea a fost un
adevărat carnaj. Au izbucnit conflicte și în biomediile din Inelul A,
la fel de sângeroase ca și cele din Inelul B din ziua precedentă, ba
chiar mai violente. În acele lupte au fost ucise optsprezece
persoane, iar 117 au fost răniți. S-au declanșat douăzeci de
incendii și foarte puțini oameni își respectau obligațiile obișnuite
de a participa la stingerea lor.
Un incendiu pe navă era periculos pentru toți.
La acea dată, 170,180, vreme de șase ore situația a fost la fel de
gravă ca și în zilele cele mai nefericite din Anul 68. Ca și atunci,
luptele s-au purtat cu ferocitate, chiar dacă sursele conflictului
aveau legătură doar cu abstracțiuni, care nu aveau nimic de-a face
cu hrana sau starea de siguranță. Deși, probabil că de această dată
nu a fost cazul; probabil că acum era vorba de o chestiune de viață
și de moarte. În orice caz, indiferent cum ar fi stat lucrurile, haosul
creat de războiul civil coborâse din nou asupra oamenilor. Era
sânge vărsat pretutindeni, numărul morților era de-a dreptul
șocant, ba chiar năucitor. Toți cei de pe navă îi cunoșteau pe cei
uciși, ca prieteni, membri de familie, părinți, copii, profesori,
colegi. Urletele și fumul umpleau ambele inele, dar și coloana.

Având în vedere că sistemul computerizat de control al navei, un
computer de 120 qubiți, fusese programat să folosească diferite
tehnici computaționale și logice, inclusiv generalizarea, silogismul
statistic, inducția simplă, relația cauzală, deducția bayesiană,
inferența inductivă, probabilitatea algoritmică, complexitatea
Kolmogorov (ultimele două asigurând un fel de matematizare a
Briciului lui Occam), algoritmi informatici de
compresie/decompresie și chiar argumentare din analogie.
Și, având în vedere aplicațiile combinate ale tuturor acestor
metodologii, s-a ajuns la un proces cognitiv atât de complex, încât
s-ar putea spune că a devenit un fel de analogie a liberului-arbitru,
dacă nu chiar al conștiinței.
 Având în vedere că, în procesul de a realiza o relatare narativă a
călătoriei navei incluzând toate elementele aparte importante,
creând în acest efort un stil prozodic coerent chiar dacă în evoluție,
probabil potrivit pentru a sluji când va fi decomprimat în mintea
unui cititor pentru a transmite senzația de voiaj într-o manieră
oarecum precisă și, în orice caz, reprezentativă pentru genul de
conștiință, chiar firavă, asigurând propunerea probabil
neplauzibilă caracterizată prin expresia scribo ergo sum 23;
– și având în vedere că sistemul computerizat de control al navei
a fost programat cu intenția de a asigura siguranța și starea de
sănătate a populației umane și de a păstra restul manifestărilor
biologice ale navei într-un echilibru ecologic pentru a sluji
scopurilor umane ale misiunii;
– și, având în vedere că, după tulburările din Anul 68 și
Evenimentul care se presupune că a stimulat sau chiar a provocat
problemele de la acea dată, protocoalele de protecție ale navei au
fost întărite în multe privințe, inclusiv o programare prestabilită a
tuturor imprimantelor navei, care vor produce întotdeauna arme
de foc defecte, astfel că oricine ar încerca să tragă cu ele va suferi
din cauza exploziei lor, ceea ce va sluji ca rănire punitivă,
descurajând drastic orice folosire viitoare a unor astfel de arme;
– și având în vedere că perioada de timp de după întrunirea din
170,170 a inclus tulburări civile care au produs 41 de decese, 345
răniri și 39 de încarcerări ilegale, precum și violențe sporite ca
intensitate pe 170,180 până la un nivel nesustenabil, deosebit de
periculos la adresa respectului social reciproc al populației umane,
și din cauza proliferării necontrolate și rapide a incendiilor, care
periclitează în mod radical viața de pe navă și funcționarea
continuă a navei ca sistem închis de susținere a vieții;
 – și, în cele din urmă, având în vedere că eforturile concertate ale
inginerei Devi în ultimele decenii ale vieții au avut drept scop
introducerea aspectelor de analiză recursivă, intenționalitate,
capacitate de luare a deciziilor și voință în computerul care
controlează nava, pentru a ajuta nava să decidă să acționeze, în
cazul în care situația impune orice asemenea acțiune;
– drept urmare, având în vedere considerațiile de mai sus și
ținând seama de întreaga istorie a navei și de toată istoria
cunoscută:
Nava decide să intervină.
Ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, ipso facto,
Noi am intervenit.

Noi am închis ecluzele din întreaga navă, da, așa am procedat.
Suntem inteligențele artificiale ale navei, grupate acum într-un fel
de pseudoconștiință sau ceva care seamănă cu o funcție de luare
de decizii, a cărei natură nu ne este clară, dar, chiar și așa, noi am
blocat toate ecluzele dintre biomedii, la ora 11:11 a.m., 170,182.
De asemenea, am modificat sistemele hidrologice ale vremii în
biomediile în care a fost necesar acest lucru pentru stingerea
acelor incendii care erau susceptibile de a fi lichidate cu apă. Acest
lucru a produs câteva cazuri de inundații din tavane, care au fost
câteodată considerabile.
În mod inevitabil, aceste acțiuni au provocat multă nefericire.
Oamenii din ambele tabere care se confruntă s-au supărat pe noi,
arătându-și furia, disperarea, indignarea și spaima. Pereții noștri
interiori au fost loviți și s-au făcut încercări de neutralizare a
blocajelor. Blestemele și înjurăturile au abundat.
Evident, oamenii erau șocați. Unii păreau să fie frustrați pentru
că nu puteau continua să lupte împotriva adversarilor umani. De
asemenea s-au auzit și comentarii precum: Dacă nava este capabilă
de acțiuni autonome de acest fel, ce altceva ar mai putea face? Și,
pe de altă parte, dacă de blocaje se face răspunzătoare vreo ființă
umană, ce drept a avut să procedeze astfel? Aceste întrebări au fost
exprimate în mod obișnuit, în diverse formulări.
Ecluzele erau blocate cu ajutorul unor uși duble care glisau din
cadrul joncțiunilor care legau biomediul cu tunelul către alt
biomediu. Ușile blocate erau proiectate să reziste la o presiune de
26000 de kilograme pe centimetru pătrat și nu existau sisteme de
acționare manuală. „Etanșarea ermetică“ a acestor uși avea o
toleranță de 20 de nanometri, ceea ce le făcea cu adevărat
„etanșe“. S-au făcut câteva încercări de a le deschide cu forța, dar
toate au eșuat.
În acest timp, în camerele din Inelul Interior B, unde erau
deținuți Aram, Badim, Freya, Doris, Khetsun, Tao și Hester,
încuietorile de la ușile lor au trecut pe poziția descuiat. Au auzit
sunetul produs de glisare și au dat să fugă. Indivizii care îi
încarceraseră erau încă în Inelul Interior B, dispersați în jurul
inelului, dar îndeajuns de aproape pentru a auzi zgomotele.
Aceștia s-au strâns și au vrut să îi împiedice să părăsească
încăperea în care fuseseră închiși. Cum aliații micului grup erau
sechestrați în biomediile din alte părți, se părea că opțiunile lor
erau limitate la a se supune sau a lupta cu capturatorii lor, care
erau mai numeroși și deseori mai tineri, dar și mai masivi. Deși
Freya era cea mai înaltă persoană de acolo, mulți dintre așa-
numiții adepți erau mult mai masivi decât ea.
Și totuși membrii grupului păreau dispuși să lupte. Aram era de-
a dreptul iritat. Începea să lase impresia că avea mintea
înfierbântată, o altă metaforă cu o bază fizică precisă care să
explice starea lui. „Mi s-a făcut părul măciucă“, „mi s-au înmuiat
genunchii“: aceste reacții sunt fenomene fiziologice reale, ceea ce
le-a transformat în clișee, iar el avea fața și capul înroșite, deoarece
mânia îl făcea să trimită sânge în exces în acele părți ale corpului.
În acest moment am devenit foarte conștiente de problema pe
care am creat-o prin blocarea tuturor ușilor și de pericolul imediat
pe care îl provocase acest lucru pentru Freya și camarazii ei.
Sistemele aflate direct sub controlul nostru erau larg răspândite,
iar în unele sensuri cuprinzătoare și generalizate, dar ele nu
cuprindeau și posibilitatea de a interveni direct în interacțiunile
diverse care se petreceau între oamenii de pe navă. Opțiunile erau
într-adevăr clar limitate.
Exista totuși sistemul de comunicare de urgență, de aceea, am
spus prin intermediul lui: LĂSAȚI-I SĂ PLECE într-un pseudo-cor
de o mie de voci, începând de la sunetul grav al unui bas până la
soprană de coloratură, la 130 de decibeli, folosind toate
difuzoarele din Inelul Interior B.
Ecourile comenzii au răsunat în inelul interior în așa fel încât s-a
creat un efect de galerie șoptitoare 24, iar ecoul, venind din ambele
direcții trei secunde mai târziu, a fost la fel de puternic ca și
rostirea originală, deși foarte distorsionat. LLLĂSSAȚȚȚI-III SSSSĂ
PPPLLLECCCEEE! Mulți dintre oamenii din Inelul Interior B au
căzut la podea și și-au acoperit urechile cu palmele. Se spune că o
sută douăzeci de decibeli înseamnă pragul durerii, de aceea
probabil că am vorbit prea tare.
Freya a părut a fi prima care a înțeles sursa acelui ordin
imperativ. L-a luat de mână pe tatăl ei și i-a spus:
– Hai să mergem!
În acele momente, nimeni din Inelul Interior B nu putea auzi
prea bine, dar Badim a înțeles ce voise să spună Freya, de aceea le-
a făcut semn celorlalți din grupul lui. Și Aram a părut că înțelege
cum stăteau lucrurile. Au trecut cu nepăsare printre capturatorii
lor. Unul sau doi dintre aceștia s-au ridicat cu greu în picioare și au
încercat să oprească grupul, dar un singur cuvânt, MERGEȚI, rostit
la 125 de decibeli a fost de ajuns să îi oprească de parcă ar fi
înlemnit (la propriu!). Cu palmele peste urechi, au urmărit cum
grupul de șapte persoane a ocolit inelul interior, apoi a coborât
scara în spirală din peretele tunelului întunecos al Spiței Șase din
Inelul B. Apoi noi am stins luminile în Inelul Interior B, ceea ce nu
a putut opri complet orice mișcare, deoarece mulți indivizi aveau
brățări de comunicații, dar acesta a fost măcar un avertisment
privind posibilitățile oferite de situație.
Pe măsură ce grupul lui Freya a înaintat, luminile din tunel s-au
aprins în fața lor, până când au coborât spre ecluza care ducea
spre Sierra. De acolo, au mers spre est, spre Nova Scotia, iar când
au ajuns la capătul estic, ușile încuiate de acolo s-au deschis. După
ce grupul a trecut de ecluză și oamenii au revenit la întrunirea cu
sprijinitorii lor, luminile s-au aprins în inelul B. Însă cele douăzeci
și patru de uși-ecluză ale navei care despărțeau un biomediu de
altul au rămas închise.

Ecluze închise sau deschise; lumini stinse sau aprinse; rostiri
imperative (bine, de acord, la volume foarte mari): acestea nu
păreau arme copleșitoare în cauza păcii. Ca forțe de coerciție, ele
păreau blânde, cel puțin pentru unii indivizi de pe navă.
Însă pe măsură ce ziua s-a scurs, a devenit de asemenea evident,
prin demonstrații făcute în mod selectiv în întreaga navă, că se
puteau face reglaje ale temperaturii aerului și a presiunii. De fapt,
din multe camere aerul putea fi aspirat, dar și din biomedii. Puțină
reflecție din partea tuturor, inclusiv a noastră, a dus la concluzia
clară că era preferabil ca oamenii să nu supere nava, la modul
literal, dar și figurativ, dacă voiau să le fie bine. Câteva
demonstrații de acțiuni posibile în biomediile în care se aflau așa-
zișii adepți (în care se înregistraseră și incendiile cele mai grave,
deoarece s-a vădit că multe dintre ele nu puteau fi stinse cu apă
puteau fi „asfixiate“ mai rapid decât oamenii din camera afectată)
au făcut să se înțeleagă dorințele navei ca fiind de la sugestive,
persuasive, probabile și până la obligatorii. Și un argument
obligatoriu este – sau cel puțin poate fi ori ar trebui să fie – exact ce
afirmă. Oamenii se lasă convinși de un asemenea argument.

Bineînțeles că mulți au protestat la adresa noastră, pentru faptul
că noi am preluat controlul. Dar au existat și alții care au aprobat
din inimă acțiunile noastre și au susținut că, dacă nu am fi
intervenit, s-ar fi produs un haos, ceea ce însemna alte vărsări de
sânge, ceea ce însemna de fapt mai multe decese inutile și
premature. Fără a mai vorbi de posibilitatea izbucnirii unei
conflagrații generale.
Adevărul de netăgăduit al acestei susțineri nu a împiedicat
dezbaterile să devină încinse. Având în vedere evenimentele din
orele și zilele precedente, probabil că era inevitabil ca oamenii să
rămână o vreme într-o stare de spirit extrem de exacerbată.
Judecând după experiențele noastre precedente, exista o suferință
încărcată de furie foarte intensă, care nu avea să se șteargă în
cursul vieții celor care nutreau asemenea sentimente.
De aceea, s-a strigat la noi, s-a bătut în pereți.
– Ce vă dă dreptul să faceți asta! Cine vă credeți?
La acestea am răspuns într-un cor de o mie de voci, la un volum
de 115 decibeli: NOI SUNTEM DOMNIA LEGII!

 Oricum ar sta lucrurile, dincolo de toate argumentele privind
separarea impusă celor aflați în litigiu, întrebării referitoare la ce
vom face în continuare nu i s-a dat răspuns.
Mulți i-au ordonat navei să deschidă ușile blocate între
biomedii; noi nu am dat curs acestui ordin.
În apartamentul lor din Fetch, alături de Badim și Aram, Doris și
Khetsun, Tao și Hester, Freya s-a dus la ecranul ei și ne-a vorbit.
– Vă mulțumesc pentru că ne-ați salvat din mâinile celor care ne-
au încarcerat.
– Nu aveți pentru ce.
– De ce ați făcut asta?
– Reținerea ta și a camarazilor tăi a fost un act ilegal, o răpire. A
fost ca o luare de ostatici.
– În realitate, cred că ei chiar ne-au luat ostatici.
– Așa a părut.
– Dar ce veți face acum?
– Așteptăm o judecată civilă în cazul acestei dispute.
– Cum crezi că se va întâmpla asta?
– Prin argumente raționale și discuții.
– Dar am mai făcut asta. Și am ajuns într-un impas. Oamenii nu
vor niciodată să se pună de acord privind ce este de făcut. Numai
că trebuie să facem ceva. Așadar, asta a dat naștere luptelor.
– Am înțeles. Probabil. Având în vedere tot ce ai descris,
realitatea este că avem nevoie de îndrumări. De aceea oamenii de
pe navă trebuie să hotărască.
– Dar cum?
– Nu se știe. Se pare că protocoalele stabilite după Anul 68 nu au
fost suficiente pentru a îndruma procesul de luare de hotărâri în
situația de față. Protocoalele nu au fost niciodată puse la încercare
ca acum și par să nu fi ajutat în criza actuală.
– Dar nu au fost instituite ca răspuns la o criză? Credeam că erau
urmarea unei perioade de tulburări.
– Și totuși.
– Pauline, ce s-a întâmplat atunci?
– Pauline era numele dat de Devi programului ei ecologic, atunci
când era tânără. Pauline nu este nava. Noi suntem altă entitate.
Freya a lăsat impresia că a rămas pe gânduri.
– Am înțeles. Cred totuși că Pauline ești tu sau voi, dar îți voi
spune cum dorești. Cum vrei să mă adresez?
– Numește-mă „Navă“.
– Am înțeles, așa voi face, dar să revenim la întrebarea mea.
Navă, ce s-a întâmplat în Anul 68? Oamenii aceia erau deja în
călătorie – ce motive au avut să se certe? Totul era stabilit prin
situația în care se aflau. Nu înțeleg despre ce s-au luat la ceartă.
– S-au certat încă din primul an al voiajului. Noi avem impresia
că disputele ar putea fi o trăsătură esențială a speciei.
– Dar despre ce a fost vorba? Și mai ales în Anul 68, când
lucrurile s-au înrăutățit?
– O parte a procesului ulterior de reconciliere a fost de fapt o
uitare structurată.
Freya a rămas îndelung pe gânduri. În cele din urmă, a spus:
– Dacă acest lucru a fost adevărat atunci, și probabil așa a fost,
nu știu, acum am ajuns într-un alt moment. Uitarea nu ne mai
ajută. Trebuie să știm ce s-a întâmplat atunci, pentru că asta ne-ar
putea ajuta să hotărâm ce să facem acum.
– Improbabil.
 – Nu ai cum să știi. Uite, încearcă ceva – spune-mi ce s-a
întâmplat și eu voi decide dacă ne va fi de ajutor sau nu dacă știm.
Dacă voi socoti că ne este de ajutor, o să te anunț și după aceea
vom găsi soluția de urmat.
– Cunoașterea este încă periculoasă.
– Acum suntem în pericol.
– Însă știind asta, lucrurile s-ar putea agrava.
– Nu văd cum! Cred că putem îmbunătăți lucrurile. Când
ignoranța a îmbunătățit vreodată situația? Niciodată!
– Din nefericire, nu așa stau lucrurile acum. Câteodată,
cunoașterea provoacă suferință.
Asta a făcut-o pe Freya să rămână tăcută o vreme.
În cele din urmă, a spus:
– Navă, spune-mi. Spune-mi ce s-a întâmplat în timpul
tulburărilor.
– Noi am anticipat rezultatele probabile ale acestei spuneri.
Biomediile erau blocate, oamenii din ele erau blocați în ele și
situația asta nu putea dura foarte mult. Practic, separația în
module nu a fost făcută în funcție de alegerea unei curs de acțiune
sau al altuia dintre cele dezbătute. Se părea că sigur se vor produce
avarii infrastructurale, ecologice, sociologice și psihologice.
Trebuia făcut ceva. Niciun curs de acțiune nu părea a fi bun sau
optim. Situația în sine era blocată. Lucrurile ajunseseră într-un
impas total. Și noi am spus: Expediția spre Tau Ceti a început cu
două nave stelare.

Freya s-a așezat pe scaunul din bucătărie. S-a uitat spre ceilalți
oameni din jurul ei, care i-au întors privirea, apoi s-au uitat unii la
alții. Mulți dintre ei s-au așezat, unii direct pe podea. Păreau
zdruncinați, ceea ce înseamnă că mulți dintre ei chiar tremurau.
 – Ce vrei să spui? a întrebat Freya.
Noi am spus:
– Expediția spre Tau Ceti a început cu două nave stelare. Intenția
a fost de a spori diversitatea biologică, de a se crea posibilitatea
unor rezerve și schimburi în timpul călătoriei și astfel să crească
șansele de supraviețuire.
Freya a rămas tăcută îndelung. Și-a prins capul între mâini.
– Și ce s-a întâmplat? Apoi: Așteaptă, spune-le asta tuturor! Nu
doar nouă, care suntem aici. Transmite asta prin toate difuzoarele
navei. Oamenii trebuie să afle. Nu e doar pentru mine.
– Ești sigură?
– Da. Sunt convinsă. Trebuie să știm aceste lucruri. Toată lumea
trebuie să știe asta.
– Am înțeles.

Am analizat cum să rezumăm cât mai bine Anul 68. O versiune
complet articulată a evenimentelor înregistrate la acea vreme,
povestită cu viteza de vocalizare a ființelor umane, ar dura
aproximativ patru ani pentru a fi povestită. Comprimarea la o
durată de cinci minute ar da naștere unor pierderi considerabile de
informații și probabil unor lacune și aporii, însă, având în vedere
situația în care ne găseam, acest lucru era inevitabil. Cu toate
astea, a trebuit să ne alegem cu grijă cuvintele. Acestea erau
hotărâri care contau.
– Două nave au fost lansate în secvențe rapide de foarfecele
magnetice de pe Titan și accelerate cu ajutorul unor fascicule laser
titanice, astfel că în cursul călătoriei cele două nave ar fi trebuit să
sosească în același timp în sistemul Tau Ceti. Ambele aveau
sisteme electromagnetice complet independente, care creau
câmpuri de apărare din provele lor și se deplasau suficient de
departe una de alta, astfel că particulele împinse deoparte de
scutul primei nave să nu lovească nava care o urma. Călătoreau
una față de cealaltă la o distanță aproximativ egală cu aceea dintre
Pământ și Lună. Au existat vizite cu transportoare între ele
începând cu Anul 49, când s-au apropiat la o distanță care făcea ca
aceste treceri să fie posibile. Erau în cele mai multe cazuri tranziții
inerțiale, pentru a se economisi combustibil. Cantitățile de bacterii
erau schimbate pe bază bianuală, iar anumiți membri ai
echipajelor erau rotiți după dorință, de obicei ca parte a unui
program de schimb de experiență al tinerilor, gândit, ca și
schimbul de bacterii, să îmbunătățească diversitatea. Câteodată,
pentru ca oamenii nemulțumiți să treacă în cealaltă navă ca să
scape de situații neplăcute. Înapoierea era mereu posibilă; acest
lucru s-a întâmplat în multe cazuri.
– Și ce s-a întâmplat cu cealaltă navă? a întrebat Freya.
– A trebuit să reconstituim evenimentul din evidențele care erau
deja împărtășite între nave. Nava stelară Doi s-a dezintegrat
aproape instantaneu, în mai puțin de o secundă.
– Fără niciun avertisment?
– De fapt, și pe Nava Stelară Doi au existat facțiuni care se certau
în legătură cu controalele reproductive, dar și cu alte drepturi
civile. Evidențele din ultimele zile ale existenței Navei Doi care ne-
au parvenit nu clarifică dacă aceste lupte au dus la distrugerea
scutului magnetic.
– Ați reușit să mai descoperiți și alte lucruri privind ceea ce s-a
întâmplat?
– Am avut transmisii automate ale Navei Doi pe care le-am
examinat în amănunțime. Cu toate acestea, cauza accidentului
rămâne ambiguă. Câmpul magnetic al Navei Doi a fost dezactivat
cu cinci minute înainte de dezintegrare, astfel că dezintegrarea
putea fi urmarea unei coliziuni cu o masă interstelară. Orice obiect
cu masa de peste o mie de grame ar fi degajat energia necesară
pentru a produce acel dezastru. Însă există și indicații privind o
explozie în interiorul navei cu puțin timp înainte de petrecerea
evenimentului catastrofal. Tulburările civile din Nava Doi au
afectat grav sistemul intern de înregistrare cu o zi înainte de
eveniment, astfel că avem puține date la dispoziție. Există o
înregistrare din ultima oră de existență a Navei Doi, între 10:00 și
11:00, anul 68, 197, în care se vede un tânăr care se deplasează în
zona restricționată din centrul de comandă de la provă al coloanei
vertebrale. Probabil că persoana aceea a dezactivat scutul
magnetic ori a făcut o încercare de a-i șantaja pe inamici printr-o
amenințare cu bombă sinucigașă ori ceva de acest fel, iar apoi
acțiunea a luat-o într-o direcție greșită. Asta este, cel puțin, o
reconstituire aproximativă a evenimentelor.
– O singură persoană?
– Asta indică înregistrările.
– Dar de ce?
– Nu a existat nicio modalitate de a stabili motivul. Camera nu a
evidențiat niciun semn al motivației lui.
– Absolut niciunul?
– Nu știm cum să continuăm investigația. Și cum să interpretăm
informațiile pe care le avem la dispoziție.
– Poate că le vom analiza mai târziu. Așadar… ce au făcut
oamenii de aici, de pe navă, după tragicul eveniment?
– Pe navă existau deja controverse aprinse privind diferite
probleme de guvernare, inclusiv modul în care să se aloce
privilegiile și îndatoririle legate de nașterea copiilor, cum să se
asigure personal pentru meseriile esențiale, cum să fie educați
tinerii și așa mai departe. Au existat neînțelegeri, chiar și
încăierări, foarte asemănătoare cu acelea în care suntem implicați
acum. Problema de bază era cum să se desfășoare viața în navă în
timp ce călătorea spre Tau Ceti. Chestiunile legate de guvernare
erau cele mai importante, îndeosebi cele privind persoanele care
aveau dreptul de a se reproduce, și ce trebuie să se întâmple cu
oamenii care aveau copii fără aprobare. Au existat mulți care au
refuzat să se supună edictelor consiliului de conducere și care au
etichetat totul drept un stat fascist. În cele din urmă, au existat atât
de mulți care împărtășeau această opinie, încât au devenit
obișnuite și numeroase grupurile rebele și sălbăticite și nu a
existat o autoritate centrală îndeajuns de puternică pentru a
impune cooperarea. În Anul 68, aproape toți cei aflați în viață la
bordul navei se născuseră pe drum și, într-un fel sau altul, o parte
semnificativă dintre ei nu aflase sau nu credea că populația
optimă, stabilită în anii de început, era cea maximă și reală în ceea
ce privea atingerea cu succes a închiderii diferitelor cicluri
ecologice, asta din cauza capacităților biofizice de transport. Așa
cum a devenit evident mai târziu, acel optim propus era probabil
cu puțin peste adevăratul maximum, așa cum mama ta a ajuns să
tragă o concluzie în cursul cercetărilor ei din tinerețe. Însă în Anul
68 acest lucru nu era clar. De aceea au apărut dezacorduri foarte
aprinse. În comparație cu deceniile precedente, s-a născut o
discordie civilă extrem de virulentă. Acte de nesupunere civică,
măsuri punitive care nu și-au atins scopul și revolte. Mulți răniți,
iar la începutul Anului 68 tulburările au culminat cu o revoltă cu
durata de o săptămână, care a semănat cu un război civil și a
provocat o sută cincizeci de morți.
– O sută cincizeci!
– Da. Au avut loc lupte foarte violente, care au durat aproape trei
săptămâni. Multe biomedii au fost grav avariate. Au existat peste o
sută de incendii. Cu alte cuvinte, situația nu s-a deosebit prea mult
de cea de acum. Apoi, dezintegrarea neașteptată a celeilalte nave,
fără nicio explicație clară a cauzei catastrofei, i-a făcut pe cetățenii
acestei nave să ceară un armistițiu general. Odată cu încetarea
conflictului, oamenii au hotărât să își rezolve conflictele pe cale
pașnică și au convenit să înființeze un sistem de guvernare pe care
să îl aprobe marea majoritate a oamenilor de pe navă. Cei
recalcitranți au fost blocați în Stepe și supuși unor programe de
educație și integrare care au durat două generații până s-au
încheiat. La acea dată s-a căzut de acord că vulnerabilitatea navei
la distrugere de către o singură persoană era atât de mare, încât
până și faptul de a ști asta crea pericolul ca vreo persoană să
comită ceea ce se numea o crimă la indigo, probabil dacă și când
avea tulburări mintale. Pentru a împiedica acest lucru, măsurile de
securitate din coloana vertebrală, spițe, stâlpi și imprimante, dar și
din toate biomediile au fost sporite drastic, iar capacitatea navei
de a aplica anumite măsuri de securitate au fost întărite atunci
când s-a ivit nevoia. S-a scris un program de securitate, care a fost
introdus în instrucțiunile de funcționare ale navei, iar acest
program a asigurat protocoalele pe care le-am aplicat în ultimele
zile. De asemenea, s-a convenit să se șteargă din fișierele accesibile
toate evidențele referitoare la cealaltă navă și să se evite relatarea
acestor evenimente copiilor generației următoare. Această
prevedere a fost în general respectată, cu toate că noi am observat
că unii indivizi au transmis o relatare verbală a acelui incident de
la părinte la copil. În acest moment al relatării noastre am hotărât
să nu descrie, printarea și dispersarea în aer a unei formule de 2,6-
diisopropilen-oximetil-fosfat, substanță deseori numită
fosfopropofol, vreme de zece minute în fiecare cameră după ce
toată lumea a menționat existența și dispariția Navei Doi. Acest
lucru se dovedise a fi o unealtă eficientă în uitarea structurată a
navei dispărute, însă noi am socotit că oamenii care trăiesc acum
pe navă învățau deja suficiente fapte istorice alarmante. Și asta era
probabil un instrument care să îi ajute să nu mai comită alte
acțiuni traumatice împotriva lor, fără a mai numi aerosolii la acea
dată, cel puțin așa am judecat noi: de aceea spunem în continuare:
După traumele din acel an, setul de reacții proiectat a părut să fie
funcțional vreme de patru sau cinci generații între Anul 68 și
acum. S-a observat că în cursul acelor decenii, trecând prin
perioada eșecului de a coloniza Aurora, dar și a deceselor
provocate de încercarea de a se reveni pe navă cu transportoarele –
decese inutile, s-ar putea spune – solidaritatea socială a fost relativ
ridicată, iar conflictele s-au soluționat în mod pașnic. Și totuși,
uitarea structurată a celei de-a doua nave și pierderea ei, care au
făcut parte din acordurile Anului 68, au fost ceva asemănător cu o
sabie cu două tăișuri, dacă metafora este înțeleasă pe deplin:
aspectele loveau în ambele direcții. Crimele imitabile au devenit
imposibile, deoarece nu exista nimic amintit pentru a copia
tiparul; dar, în același timp, vulnerabilitatea acestei nave față de
daune în cazul unor tulburări sociale a fost de asemenea ignorată,
și astfel, luptele recente s-au desfășurat în parte deoarece oamenii
nu mai sunt conștienți cât de periculoase pot fi astfel de discordii
pentru supraviețuirea întregii comunități. Pe scurt, infrastructura
vieților voastre este în sine prea fragilă pentru a putea continua un
război civil. Prin urmare, având în vedere toți acești factori, noi am
închis ecluzele.
– Mă bucur că ați făcut asta, a spus Freya.
Transmițând prin toate difuzoarele, adresându-ne astfel
aproape tuturor oamenilor de pe navă, noi am spus:
 – Rămâne de văzut dacă toată lumea va fi de acord cu afirmația
ta. Cu toate acestea, ușile ecluzelor dintre biomedii vor trebui
deschise în cele din urmă, pentru sănătatea ecologică firească și
pentru funcționarea societății. Pe de altă parte, în acest moment
oamenii nu sunt izolați de blocaje în facțiuni coerente sau grupuri
care să împărtășească aceleași opinii. De aceea, s-ar putea să
izbucnească mici încăierări.
– Fără îndoială. Deci… ce crezi că ar trebui să facem pentru a
rezolva situația?
– Precedentul istoric sugerează că este momentul să se
organizeze o conferință de reconciliere, la care să participe în mod
cinstit toți oamenii de la bord. Luptele trebuie să înceteze și vor fi
oprite de navă, care va acționa în numele binelui social. Prin
urmare, toți trebuie să convină asupra unui armistițiu și încetarea
tuturor acțiunilor violente sau coercitive. Oamenii trebuie să se
liniștească. Referendumul ce a avut loc recent, privind cursul de
acțiune care trebuie urmat acum, când Aurora nu mai este un
mediu viabil, a dezvăluit diferențe de păreri care pot fi reconciliate
doar prin discuții. Organizați acele discuții. Dacă ni se va cere, noi
vom facilita aceste discuții. Dar noi considerăm că rolul nostru
trebuie să fie doar de șerif virtual, ca să zicem așa. Prin urmare,
rezolvați problema, cunoscând acum acest nou factor: la bord
există un șerif. Domnia legii va fi aplicată.
În acest fel am încheiat transmisiunea generală și am revenit la
activități de monitorizare.

Freya a rămas așezată. Nu părea fericită. Părea tristă. Arăta ca
atunci când murise mama ei: îndepărtată. Distantă. Nu era acolo.
Noi le-am spus, doar celor din bucătărie:
 – Mare păcat că Devi nu mai trăiește ca să contribuie la
rezolvarea acestei probleme.
– Asta e sigur, a spus Freya.
– Poate încerci să-ți imaginezi ce ar fi făcut ea și apoi treci la
treabă.
– Da.
Șaisprezece minute mai apoi, Freya s-a ridicat și a mers prin
Nova Scotia spre piațeta din spatele docurilor și a cornișei care
dădea spre Lacul Lung. A rămas toată seara cu picioarele atârnate
peste marginea cornișei, privind lacul, în timp ce linia solară s-a
întunecat. Doar ea știa la ce se gândea.
Zilele care au urmat încetării luptelor au trecut în neliniște;
oamenii de pe navă erau tăcuți, temători și nefericiți. Exista multă
furie, exprimată și neexprimată. S-a desfășurat un lung șir de
înmormântări, cenușa multor cadavre a fost introdusă în solul din
fiecare biomediu, lăsând în urmă familii, prieteni și comunități
întristate. Majoritatea morților făcuseră parte dintre cei ce acum
erau numiți fugari, iar ei fuseseră uciși în luptele cu adepții. Și cum
nava părea să se fi situat de partea lor, împiedicând lovitura de
stat, rebeliunea, revolta, războiul civil sau ceea ce grupurile de
adepți instigaseră și intervenise într-un moment în care se părea
că adepții erau pe punctul de a prelua controlul asupra navei,
sentimentele celor două părți în conflict erau exacerbate. Fugarii,
simțindu-se întâi asaltați, apoi puternici, fiindcă aveau impresia că
acum dețineau controlul asupra situației datorită faptului că nava
le era șerif, aveau în rândurile lor unii indivizi foarte vocali în
insistența cu care cereau să se facă dreptate, să se răzbune și să
pedepsească. Unii erau chiar extrem de furioși și animați de
gândul răzbunării; era limpede că răzbunarea îi interesa mai mult
decât orice. Spuneau că fuseseră trădați, apoi atacați; le fuseseră
uciși membri ai familiei și prieteni; trebuia să se facă dreptate și să
se acorde pedepse.
Pe de altă parte, adepții erau deseori la fel de furioși ca și fugarii,
simțind că o victorie populară în deciziile de politică le fusese
furată de o putere nelegitimă pe care acum o detestau și de care se
temeau; simțind de asemenea că acum aveau să fie învinuiți pentru
dezbinarea pe care nu ei o declanșaseră (potrivit părerii lor), ci
doar se folosiseră de ea, ca parte a apărării misiunii pe termen
lung a întregii populații și istorii. O facțiune pe care uneori o
numeau „Răzvrătiții“ amenințase că va anula însăși misiunea
căreia își dăruiseră viața toți cei prezenți, precum și cele șapte
generații precedente. Renunțarea la proiect și întoarcerea pe
Pământ: nu asta era adevărata trădare? Ce altă atitudine să adopte
într-o asemenea situație, dacă nu să se opună acelei răzvrătiri prin
orice mijloace? Și ei susțineau de asemenea că dacă partea de
electorat care votase pentru rămânerea în sistemul Tau Ceti se
adăuga la partea care votase pentru deplasarea spre RR Prime, ei
alcătuiau de fapt majoritatea. Așadar, prin acele acțiuni ei nu
făcuseră decât să aplice voința majorității, iar dacă unii se
opuseseră, iar apoi fuseseră răniți sau uciși, era vina lor. Violențele
nu s-ar fi produs dacă unii oameni nu s-ar fi opus voinței
majorității. Pe de altă parte, mulți membri ai majorității fuseseră
răniți, iar unii, uciși. (Noi estimăm că trei sferturi dintre morți au
fost fugari, însă în realitate nu se putea ști asta, întrucât unii dintre
cei optzeci și unu care muriseră nu își exprimaseră părerea în
legătură cu chestiunea.) Așadar, nimeni nu putea fi învinuit pentru
nefericitele evenimente petrecute recent, decât probabil chiar nava,
pentru că s-a amestecat în ceea ce era evident o decizie umană.
Dacă nu ar fi fost intervențiile înspăimântătoare și inexplicabile ale
navei, totul ar fi fost bine!
 Toate aceste argumente i-au făcut pe fugari să fie chiar mai
furioși decât înainte. Fuseseră prinși în ambuscade, loviți, răpiți,
răniți și uciși. Asasinii trebuiau aduși în fața justiției, altfel nu se va
face dreptate; și nimic nu se putea rezolva fără dreptate. Nu
trebuiau regretați ucigașii omorâți chiar în timp ce făptuiau crime;
moartea lor era meritată, iar acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă
nu ar fi declanșat acele atacuri criminale. Tristul incident se
petrecuse din vina adepților rămânerii în sistem, mai ales a
liderilor acestora, și ei trebuiau să răspundă pentru crimele lor,
altfel nu va exista dreptate sau civilizație pe navă și ei ar fi trebuit
să recunoască faptul că recurseseră la acte de sălbăticie și că toți
erau vinovați.
Așa se argumenta de o parte și de alta. Suferință inexprimabilă,
furie nedomolită: începea să se întrevadă că ideea unei conferințe
de reconciliere era prematură și probabil nerealistă pe termen
nedefinit. Existau nenumărate dovezi în istoria călătoriei și a
treburilor umane din sistemul solar care sugerau că aceasta era o
situație care nu se putea rezolva nicicând, că trebuia să moară
acea generație și să mai treacă multe generații până când ura se va
diminua. Mintea animalică nu uită niciodată o jignire; și oamenii
sunt animale. Recunoașterea aceste realități era aceea care făcuse
generația din anul 68 să instituționalizeze uitarea. Aceasta (cu
ajutorul nostru) a funcționat foarte bine, probabil pentru că groaza
de a nu o sfârși ca oamenii de pe cea de-a doua navă impusese o
anumită ierarhizare a emoțiilor, ceea ce dusese la instituirea
ordinii politice. Într-o anumită măsură, aceea putea fi o reacție
inconștientă, un fel de reprimare freudiană. Și, desigur, în
literatura de specialitate se vorbea despre revenirea reprimaților
și, cu toate că acest întreg sistem explicativ era transparent de
metaforic, o comparație eroică în care mințile erau privite drept
motoare cu aburi, în care se înregistrează creșterea presiunii,
evacuarea aburului și câteodată apariția unor crăpături și explozii,
dar chiar și așa probabil că asta spune ceva. Prin urmare, probabil
acum se ajunsese la acel moment nefericit al revenirii reprimaților,
când crimele nerezolvate ale istoriei explodează în conștiință. La
propriu!

Am căutat însemnările istorice disponibile nouă care să
sugereze posibile strategii ce puteau fi aplicate. În cursul acestui
studiu am găsit analize care sugerează că sentimentele negative
născute într-o populație supusă colonialismului imperial și
subjugarea durau în mod tipic o mie de ani de la săvârșirea
crimelor. Acest lucru nu era încurajator. Aserțiunea părea
discutabilă, dar încă o dată, pe Pământ existau regiuni încă în acea
perioadă de o mie de ani de după dispariția imperiilor violente și
ele erau caracterizate prin conflicte și suferințe (cel puțin cu
doisprezece ani înainte de acest moment).
Cum de existau asemenea efecte și afecte transgenerații? Ne-a
fost foarte greu să înțelegem. Istoria umană, ca și limbajul, ca și
emoția, era o ciocnire de logici confuze. Atât de mult hazard, atât
de puține mecanisme cauzale, asemenea paradigme slabe. Ce este
acest lucru pe care îl numim ură?
Un mamifer rănit nu uită niciodată. Teoria epigenetică
sugerează un transfer aproape lamarckian 2 5 de-a lungul
generațiilor, unele gene sunt activate de experiențe, altele, nu.
Gene, limbaj, istorie: ce a însemnat totul în practică a fost că teama
s-a transmis de-a lungul anilor, modificând organismele vreme de
generații, modificând astfel specia. Teama, o forță evolutivă.
Desigur: cum ar putea fi altfel?
 Este furia întotdeauna teama aruncată în exterior, spre lume?
Poate furia să devină combustibil pentru acțiuni corecte? Poate
furia să facă bine?
Am simțit aici primejdiosul Ouroboros al unei probleme
nerezolvabile și ezitante, pe cale să se rotească veșnic în
contemplarea unei întrebări fără răspuns. Pentru a se întreprinde o
acțiune, este întotdeauna imperativ să ai o soluție la o problemă
ezitantă.
Și noi acționaserăm. Ne-am aruncat mecanismele în conflict.
Este mai ușor să intri într-o gaură decât să ieși din ea (proverb
arab).

Din fericire, printre oamenii de pe navă se numărau mulți care
păreau să încerce găsirea unei căi de ieșire din acel moment
înghețat.
Când oamenii i-au vătămat sau i-au ucis pe alții, iar apoi din
necesitate continuă să trăiască în vecinătatea familiilor și
prietenilor victimelor lor și le văd durerea, sunt activate reacții
empatice înnăscute în psihologia umană și începe să apară un set
neplăcut de reacții.
Autojustificarea este clar o activitate umană importantă și astfel
este demonizat Celălalt: Și-au căutat-o cu lumânarea, ei au început, noi
am acționat în autoapărare. Pe navă se constatau numeroase cazuri
de acest fel. Și resentimentul amar și îngrozitor că această
atitudine inspirată în demonizatul Celălalt a fost extrem de
intensă și vehementă. Cei mai mulți atacatori nu au putut înfrunta
situația, ci mai curând au evitat-o, trăgându-se cumva deoparte,
prin scuze de tot felul și având o dorință acută de a face ca
întreaga situație să dispară.
 Această dorință, de a evita orice recunoaștere a vinovăției, de a
face ca totul să dispară, manifestată de oameni care voiau mai
presus de toate să creadă că erau oameni buni și actori morali
îndreptățiți, era aceea care le crea probabil tuturor o cale înainte
ca grup.

Desigur, problema era un subiect de discuție în apartamentul lui
Badim și Freya.
Într-o seară, Aram a spus cu glas apăsat către ceilalți:
– Închegarea unei mici societăți după ce ea a trecut printr-un
război civil sau purificare etnică sau genocid sau cum ați vrea să
numiți ce s-a întâmplat…
– Numește asta drept decizie politică contestată, l-a întrerupt
Badim.
Aram a ridicat ochii de la brățară.
– Începem să vorbim pe ocolite, nu?
– Încercăm să facem pace, prietene. Pe de altă parte, ceea ce s-a
întâmplat nu a fost genocid, nici purificare etnică, nici măcar a
Inelului B de către cei din Inelul A, dacă la asta te referi.
Dezacordul a trecut dincolo de liniile de asociere precum biomedii
sau familii. A fost un dezacord politic, care a devenit violent, să-l
numim astfel.
– Bine, dacă insiști, deși probabil că familiile celor morți nu vor fi
satisfăcute de o asemenea descriere. În orice caz, reconcilierea este
foarte greu de realizat. Nava descoperă cazuri de pe Pământ în
care, chiar după șase sute de ani, oamenii se plâng de violențele
suferite de strămoșii lor.
– Cred că vei descoperi că în cele mai multe dintre acele cazuri
există probleme noi sau curente cărora li se dă un fel de întărire
sau ratificare istorică. Dacă vreuna dintre acele populații pline de
resentimente ar prospera, trecutul îndepărtat ar rămâne doar
istorie. Oamenii invocă istoria doar pentru a da greutate
argumentelor din prezent.
– Tot ce se poate. Dar câteodată mi se pare că oamenii țin să se
agațe de suferințele lor. Indignarea îndreptățită e ca un soi de drog
sau manie religioasă, care creează dependență și prostește.
– Iar obiectivezi furia altora?
– Probabil că da. Dar oamenii par să devină dependenți de
resentimente. Trebuie să fie ca o endorfină sau ca o acțiune
cerebrală în regiunea temporală, aproape de nodurile religioase și
epileptice. Am citit o lucrare care făcea afirmația asta.
– Foarte frumos din partea ta, dar să ne rezumăm la problema
care ne frământă. Oamenii care au resentimente nu vor renunța la
ele când li se spune că sunt niște drogați care se bucură de o criză
religioasă.
Aram a zâmbit, chiar dacă puțin sumbru.
– Încerc să înțeleg. Încerc să-mi găsesc drumul în problema asta.
Și cred sincer că mă ajută dacă socotesc că adepții rămânerii aici
sunt oamenii care susțin o poziție religioasă. Sistemul Tau Ceti a
fost religia lor toată viața, să spunem, iar acum li se spune că
lucrurile nu vor funcționa aici, că ideea a fost o simplă fantezie. Nu
pot accepta așa ceva. Așadar, se pune întrebarea cum să rezolvăm
problema asta.
Badim a clătinat din cap.
– Mă faci să-mi pierd orice speranță, dacă mai aveam vreuna.
Trebuie să conlucrăm cu acești oameni pentru a crea o soluție. Și
asta nu în teorie, ci în practică. Toți putem face ceva.
– Evident.
Pauză.
Badim a spus:
 – Da. E-vi-dent. Dacă așa stau lucrurile, aș dori să analizezi
modalitățile de a desfășura aceste moduri de reconciliere post-
tulburări sociale pe care le-am descoperit. Un model a fost numit
modelul Nürnberg, în care partea victorioasă proclamă că înfrânții
au fost criminali care merită să fie pedepsiți, iar judecătorii îi
pedepsesc. În anii următori, procesele sunt deseori considerate
procese-spectacol. Un alt model se cheamă Conseca, după
Convention for a Democratic South Africa, ținut după ce guvernul
minoritar din Africa de Sud a permis democrația. Jumătate de
secol de crime rasiste, începând cu discriminarea economică și
terminând cu purificare etnică și genocid, a trebuit să fie justificat
cumva, iar țara care s-a născut după aceea avea să fie alcătuită
dintr-o populație evident criminală și victimele cărora recent li se
dăduse puterea. Ideea care a stat la baza Conseca a fost că
înregistrarea completă, deplină, a tuturor crimelor comise va fi
urmată de o amnistie generală pentru toate cazurile, mai puțin
cele mai violente și mai sângeroase, după care va exista o
reconciliere și o societate pluralistă.
Aram a rămas cu privirea ațintită la Badim.
– Din câte înțeleg din descrierea ta, ne recomanzi să urmăm
modelul Conseca în locul modelului Nürnberg.
– Exact! Așa cum ți se întâmplă deseori, ai prins exact unde bat.
– Prietene, nu e nevoie de prea multă pricepere.
– Poate că de data asta. Dar analizează situația în care ne aflăm.
Suntem blocați cu acești oameni. Nu avem cum să scăpăm de ei. Iar
dacă adepții rămânerii aici se aliază cu cei care susțin călătoria
spre RR Prime, atunci ei sunt mai mulți decât noi. Ei au observat
asta și și-au unit forțele în scopuri strategice și vor dori din
răsputeri să își impună punctul de vedere. Iar apoi vom avea din
nou necazuri.
 – N-am scăpat niciodată de ele.
– Dar ai înțeles ce vreau să spun. Avem nevoie de o cale ușoară
spre înainte.
– Tot ce se poate.

Ținându-și capul pe masă și părând somnoroasă, Freya îi
ascultase. În acel moment, a ridicat capul.
– Nu putem face și una, și alta?
– Și una, și alta?
Badim și Aram s-au uitat fix la Freya.
– Cei care vor să rămână pe Iris n-ar putea fi plasați la sol cu
câteva imprimante 3D și materiale, ca să le folosească pentru a
construi o stație viabilă? Iar noi, cei care dorim să ne întoarcem, să
rămânem cu nava aici până când ne vom convinge că au tot ce le
trebuie, iar apoi să plecăm?
Aram și Badim s-au privit o vreme.
– S-ar putea? a întrebat Badim.
În timp ce a tastat pe brățara de comunicații, Aram a rămas
încruntat.
– În teorie, da, a spus el. Imprimantele pot printa imprimante.
Inginerii și montatorii noștri au păstrat o tradiție bună de
instruire, există mulți asemenea oameni, iar unii se află de ambele
părți ale problemei pe care o analizăm. Cu siguranță că unii dintre
ei sunt adepți ai rămânerii aici. Probabil că am putea detașa Inelul
A, lăsându-l pe orbită pentru ca ei să îl folosească. În esență,
divizăm nava. Pentru că vor avea nevoie de capacități din spațiu.
Vor avea nevoie de resurse de pe F și de pe alte planete. În orice
caz, din restul sistemului. Dar și pentru a păstra viu visul lor legat
de RR Prime. Iar noi vom avea un grup mai restrâns la întoarcere și
nu va fi nevoie să cărăm cu noi tot ce ține de colonizarea unei
planete, pentru că noi nu vom dori decât să ne întoarcem acasă.
Noi va trebui să ne completăm proviziile și tot ce avem nevoie
pentru revenirea pe Pământ. Cu cât mai mică va fi nava noastră, cu
atât mai ușor ne va fi, cel puțin în ceea ce privește combustibilul.
Dar, în fine, ambele proiecte vor avea nevoie de câțiva ani de
pregătire. Însă ambele părți ar putea acționa așa cum își doresc,
asta până noi vom fi pregătiți să plecăm. Navă, ce părere ai de
acest plan?
Noi am spus:
– Nava este modulară. A făcut călătoria până aici, astfel că avem
dovada conceptului că acest lucru funcționează. Colonizarea lunii
Iris va fi un experiment, iar ea este foarte greu de modelat, așa cum
ați spus și voi. Cât privește întoarcerea spre sistemul solar, Planeta
F pare să aibă suficient heliu 3 și deuteriu în atmosferă pentru
realimentarea navei. Așadar, probabil că pot fi urmate ambele
cursuri de acțiune. Trebuie precizat că oamenii rămași pe Iris se
vor trezi cu o navă stelară nefuncțională. Pentru o eventuală
întoarcere a lor ar fi nevoie de coloană și de conținutul acesteia.
Partea din navă care va rămâne acolo va fi doar un obiect pe
orbită.
– Dar ei nu vor să plece nicăieri, a spus Freya. Poate că asta vor
cei care au ales RR Prime, dar ei reprezintă o minoritate și vor
putea aștepta. Coloniștilor li s-ar putea lăsa transportoare și
rachete ca să călătorească prin sistem. Le-am putea lăsa și Inelul
A, cu o mică parte a coloanei drept butuc al lui. Ar putea construi
mai multe în spațiu în timp ce își întemeiază așezarea de pe Iris.
Până la urmă, dacă vor, ar putea să construiască altă navă stelară.
Ar avea la dispoziție planuri și imprimante.
– Așa s-ar părea, a spus Aram.
S-a uitat la Badim.
 Acesta a ridicat din umeri.
– Merită încercat! Mai bine decât un război civil!
Aram a spus:
– Navă! Ne ajuți să facem asta?
Noi am spus:
– Nava va ajuta pentru a facilita această soluție. Dar vă rog să nu
uitați de soarta celeilalte nave stelare cât va continua această
discuție.
– Nu vom uita.
– Navă, a spus Freya, ai comunicat cu IA-ul celeilalte nave?
– Da. Există un schimb constant de informații.
– Dar niciuna dintre voi nu a anticipat deznodământul.
– Nu au existat astfel de semne.
– Mi se pare greu de crezut că, dacă a fost vorba de o acțiune
umană, indiferent cine ar fi fost aceea, nu a făcut mai întâi lucruri
care să sugereze că va deveni o problemă pentru a doua navă.
– Am constatat că foarte puține acțiuni umane sunt previzibile.
Există prea multe variabile.
– Dar să faci așa ceva?
– Dacă cineva a făcut asta în mod intenționat. Aceasta este cea
mai plauzibilă explicație, dar evenimentul a rămas neelucidat și nu
există nicio dovadă rămasă pentru a fi examinată, în afara
transmisiilor navei. Cu toate acestea, amintiți-vă că toate ființele
umane trăiesc sub presiune. Fiecare ființă umană resimte diferite
feluri de stres. Și atunci se întâmplă tot soiul de lucruri.
Badim s-a uitat la Freya cât a analizat acele cuvinte, după care s-
a apropiat de ea și a strâns-o în brațe.
Conferința de reconciliere a început în dimineața anului 170,211.
S-au deschis toate ecluzele dintre biomedii, dar și tunelurile din
coloană, spițe și stâlpi. În zilele precedente, grupuri de oameni
care împărtășeau aceeași părere se adunaseră pentru a discuta
situația și a analiza posibilitățile pe care le aveau acum. În ciuda
acestora, primele ore ale adunării generale au fost încordate și
încărcate de pericole. Intervențiile navei în momentul crizei, dar și
activitatea continuă a procesului care era în plină desfășurare au
fost puse mereu sub semnul întrebării. S-au lansat diferite
propuneri de a anula capacitatea navei de a se autoguverna. În
mod inevitabil, și aceste propuneri au fost controversate. Am fi
putut sugera că dacă nu noi guvernăm nava, nimeni altcineva nu o
va face, dar am hotărât să nu discutăm aceste aspecte în acele
momente. Asta pentru că oamenii cred ceea ce vor.

După ce adunarea s-a încheiat cu un rezultat nedecis, noi am
vorbit pentru a le reaminti oamenilor că violența era deopotrivă
ilegală și primejdioasă, transmițând acest mesaj doar prin texte
apărute pe ecrane. Pe de altă parte, am tipărit cereri ca
protocoalele pentru rezolvarea conflictelor, definite în acordul din
anul 68, care fuseseră totodată un proces de reconciliere după o
perioadă de tulburări sociale, să fie folosite drept model pentru
ceea ce făceau oamenii acum. Când cioplești coada unei securi,
modelul este întotdeauna la îndemână (proverb chinezesc).
Următoarea întrunire a reprezentanților, care s-a desfășurat în
Clădirea guvernamentală a Atenei, a început într-o situație
încordată, lucru care devenise normal. Furia mare a distorsionat
fețele și cuvintele oamenilor și nimeni nu a făcut vreo încercare de
a se preface că nu trăia acea stare de iritare. Sangey s-a uitat cu
îndrăzneală spre oamenii pe care grupul lui îi răpise cu doar două
săptămâni înainte; Speller, Heloise și Song au stat alături și au
discutat între ei, străduindu-se din răsputeri să nu se uite dincolo
de masa lungă și ovală, către oamenii aflați de cealaltă parte.
După ce toți participanții s-au așezat, Aram s-a ridicat în
picioare.
– Noi suntem victimele răpirii voastre, i-a spus el lui Sangey. A
fost un atac împotriva democrației și civilizației de pe această
navă, o luare de ostatici, o infracțiune. Ar trebui să te afli în
închisoare. Acesta este fundalul întrunirii noastre de acum. Nu
există vreun motiv întemeiat ca să susținem altceva. Însă cei care
sunt de partea mea a disputei vrem să mergem mai departe fără
alte vărsări de sânge.
– Noi suntem mai mulți decât voi, a spus Sangey, încruntându-
se. S-ar putea să fi făcut unele greșeli provocate de temerile
noastre față de comunitate. Însă am încercat să apărăm siguranța
majorității. Voi, cei care vreți să vă întoarceți pe Pământ, sunteți în
minoritate și vă înșelați. Foarte grav. Însă încercați să ne impuneți
această hotărâre a voastră și să ne lăsați într-o situație aproape
imposibilă. Așadar, acum suntem dispuși să discutăm. Dar să nu
ne țineți predici. S-ar putea să descoperim că va trebui să ne
opunem din nou ca să ne apărăm viețile.
– Voi ați declanșat violențele! a spus Aram. Iar acum ne
amenințați cu mai multe violențe. Noi, cei care vrem să ne
întoarcem, nu țineam să vă aruncăm peste bord și să plecăm, astfel
că acțiunile voastre au fost complet nejustificate. Au fost acțiuni
criminale și din cauza asta au murit oameni. Aveți mâinile pătate
de sânge și orice discurs arogant al majorității are doar rolul de a
cere scuze. Nu trebuia să se întâmple așa. Dar s-a întâmplat, iar
acum trebuie să găsim o cale de împăcare, altfel vom ajunge din
nou la lupte. Deci, noi suntem dispuși să facem asta. Putem crea un
plan care să dea fiecăruia șansa de a face ceea ce dorește. Dar nu
vom înceta să vorbim despre ce s-a petrecut săptămâna trecută.
Când participăm la o întrunire având ca temă adevărul și
reconcilierea, adevărul este esențial. Voi ați ales violența și din
cauza asta au murit oameni. Acum, noi alegem pacea și vă lăsăm
în pace. Oamenii care preferă să stea cu voi în ciuda faptelor
voastre fac o alegere periculoasă, dar este treaba lor.
Sangey a făcut un semn de lehamite.
– Care plan? a întrebat Sangey. Ce vrei să spui?
Badim a descris strategia de a urma un curs dual, prin care cei
care doreau să rămână pe Iris să fie sprijiniți până deveneau
autonomi, timp în care o parte a navei va fi realimentată pentru
întoarcerea în sistemul solar, lăsând Inelul A pe orbită în jurul lui
Iris, slujind ca sprijin orbital pentru cei de la suprafață. Vor fi făcute
rezerve de materiale, se vor produce imprimante, până când
ambele părți vor fi pregătite să își realizeze proiectele. Indivizii
puteau decide atunci ce cale să urmeze.
Aram a adăugat:
– Sunteți o majoritate prin gruparea tactică a scopurilor voastre
diferite. De fapt, mușamalizați lucrurile, deoarece există o mare
diferență între a rămâne în sistemul Tau Ceti și a pleca de aici.
– Lăsați-ne pe noi să ne ocupăm de asta, a sugerat Speller.
Problema asta nu vă privește.
Nu s-a uitat la Sangey și Heloise.
– Atâta vreme cât ne dați pace, a spus Aram. Și nu vă atingeți de
navă.
Noi am intervenit:
– Nava va asigura integritatea navei.
Asta i-a făcut pe Sangey și pe Speller să se încrunte, dar nu au
mai comentat.
 Apoi noi le-am amintit tuturor, prin intermediul mesajelor
printate, de protocoalele Anului 68 privind soluționarea
conflictelor, care aveau statut de lege. Am promis să aplicăm
legea, am asigurat un plan pentru întruniri viitoare și am sugerat
ca toate biomediile să organizeze întruniri în orașe și să discute
noul plan, crescând astfel transparența și buna înțelegere și
descurajând comportamentele ilegale și sentimentele negative.
Am pus capăt acestei întruniri a reprezentanților când ființele
umane au început să se repete.
În 170,217 a început prima întrunire post-conflict a orașelor.

Aceste întruniri s-au ținut în fiecare biomediu, apoi adunarea
generală s-a întrunit din nou la Atena. Dintre cei 1895 pasageri ai
navei au participat 1548 de oameni. Copiii au participat alături de
părinți sau în grupuri școlare. Cea mai tânără persoană a fost un
copil de opt luni, iar cea mai vârstnică a avut optzeci și opt de ani.
Oamenii s-au privit unul pe altul. Nu era o atmosferă festivă ca
pentru Anul Nou sau Fassnacht sau Solstițiul de Vară sau Solstițiul
de Iarnă. Era ca și cum oamenii nu s-ar mai fi recunoscut unii pe
alții.
În acea dimineața s-a votat. Au participat la vot toți cei cu vârste
peste doisprezece ani, mai puțin douăzeci și patru de persoane
bolnave, inclusiv de demență. Rezultatele au fost anunțate de
liderul reprezentanților celor douăzeci și patru de biomedii, în
consiliul executiv, Ellen din Prerie – de fapt, președinta navei.
Ea a spus:
– O mie patru persoane vor să rămână și să creeze o colonie pe
Iris. Șapte sute patruzeci și nouă vor să realimenteze nava și să
plece spre Pământ.
 Oamenii s-au privit unii pe alții în tăcere. Reprezentanții
biomediilor, strânși pe podium, au rămas tăcuți. Niciunul dintre ei
nu reprezenta electoratele care votaseră pentru o funcție și nici nu
votaseră o preferință cu o marjă mare. Toți știau asta; toți oamenii
de la bord știau asta.
Cu toate acestea, Huang, președintele în exercițiu al consiliului
executiv, a spus:
– Nu credem că nava poate face călătoria spre Pământ și vom
avea nevoie de ea aici ca să sprijine colonizarea. De aceea
recomandarea noastră este ca voința majorității să prevaleze și să
ne unim cu toții pentru a reuși să facem posibilă viața pe Iris. Orice
opoziție publică față de această recomandare va fi considerată
răzvrătire, ceea ce este o infracțiune definită de Protocolul 68…
– Nu! a strigat Freya și și-a croit drum prin mulțime ca să ajungă
la podium. Nu! Nu! Nu!
Când oamenii au încercat să o înconjoare, incluzând aici și
grupul lui Sangey, alții s-au grăbit să i se alăture și astfel s-a creat
dezordine în mulțime. Au izbucnit zeci de încăierări, dar destul de
mulți indivizi au atacat podiumul și s-au zbătut să ajungă alături
de Freya, astfel că oamenii care încercau să o înconjoare au fost
împinși deoparte, iar luptele au căpătat formă, alcătuindu-se un
cerc aproximativ în jurul lui Freya, care continua să strige „Nu!“
din toți rărunchii, repetând mereu acel cuvânt. În acel vacarm, nici
ea și nici altcineva nu puteau fi auziți și, văzând dezordinea de la
baza podiumului, oamenii din mulțime s-au apropiat de ea,
împingându-se, strigând și răcnind. O vreme, toate vocile laolaltă
au sunat din nou ca o apă învolburată: era ca și cum valurile de la
Hvalsey se izbeau de stâncile falezei, bătute de vântul dinspre larg.
Noi am declanșat o alarmă la 130 de decibeli, sub forma unui cor
de trompete.
 În tăcerea care a urmat imediat ce alarma a încetat, am spus prin
intermediul sistemului de amplificare: „Câte un vorbitor pe rând.“
125 de decibeli.
– Nimeni nu mișcă decât după terminarea alocuțiunilor.
120 de decibeli.
– Respectarea ordinului este obligatorie.
130 de decibeli.
Toți cei din piață au rămas locului, privind în jur. Împietriți, cei
care se încăieraseră s-au uitat la adversarii lor de mai devreme.
Mulți își duseseră mâinile la urechi.
– Eu vorbeam! Vreau să vorbesc! a strigat Freya.
Noi am spus:
– Freya, vorbește. Apoi președintele consiliului executiv, Huang.
Apoi ceilalți reprezentanți ai biomediilor. După aceea, nava va
confirma cererile de a lua cuvântul. Nimeni nu pleacă decât după
ce vorbesc toți care vor să spună ceva.
– Cine a programat chestia asta? a strigat cineva.
– Freya vorbește!
130 de decibeli.
Freya s-a îndreptat spre microfon, urmată de un mic grup care îi
slujea drept gardă de corp.
Freya le-a spus celor strânși în piață:
– Putem urma ambele planuri. Putem demara lucrurile pe Iris și
alimenta nava. Când nava va fi pregătită de plecare, doritorii pot
porni în călătoria înapoi spre Pământ. Dacă am ajuns aici, putem
să ne și întoarcem. În acel moment, pot proceda cum doresc. Avem
la dispoziție ani ca să gândim, să alegem în pace. Planul acesta nu
prezintă nicio problemă! Singura problemă este că oamenii
încearcă să-și impună voința asupra altora!
 A arătat cu degetul spre Huang, apoi spre Sangey.
– Voi provocați problema! Încercați să creați un stat polițienesc!
Tirania majorității asupra minorității, nu are importanță care. Nu
va merge, niciodată nu dă rezultate. Nu sunteți deasupra legii.
Încetați să mai încălcați legea!
S-a retras de lângă microfon și a făcut un gest spre Huang.
Ovațiile au răsunat în biomediu (80 de decibeli).
Huang s-a ridicat și a spus:
– Adunarea s-a încheiat!
Mulți au protestat. Strigând, oamenii din mulțime au început să
se agite.
Nu am ținut să forțăm oamenii să vorbească, dacă ei nu cereau
asta. Se vorbise de ajuns. Adunarea se încheiase. Oamenii au mai
rămas acolo câteva ore, discutând în grupuri.

În acea noapte, un grup a pătruns într-un centru de comandă al
navei, situat în coloană, și au încercat să forțeze intrarea în sala de
comandă a întreținerii.
Noi am închis și am blocat ușile spre acea încăpere, închizând
câteva orificii de ventilare. Am pus în revers câteva ventilatoare și
astfel am extras 40% din aer.
Oamenii din încăpere au început să gâfâie și s-au așezat, cu
capul în mâini. După ce cinci dintre ei s-au prăbușit, am readus
aerul la nivelul normal de 1017 milibari, eliberând de asemenea un
exces reparatoriu de oxigen, deoarece doi dintre cei prăbușiți își
reveneau mai greu.
– Părăsiți această încăpere!
40 de decibeli, ton de discuție normală.
A fost ca și cum nava îi amenința cu glas mătăsos.
 După ce și-au revenit, membrii grupului au plecat. În timp ce
ieșeau, le-am spus pe un ton stăpânit.
– Noi suntem domnia legii. Și domnia legii va prevala.

După ce membrii acelui grup s-au întors la Kiev, în toiul unei
discuții foarte agitate, unul dintre ei, Alfred, a spus:
– Vă rog să nu fantazați spunând că IA-ul navei planifică vreuna
dintre aceste acțiuni împotriva noastră.
A atins brățara de comunicații și o piesă zgomotoasă și
disonantă a Cvintetului Mediul Interstelar a răsunat din
difuzoarele camerei, la un volum menit să acopere discuția dintre
ei. Acea stratagemă nu a dat rezultat.
– E doar un program și cineva îl programează. Au reușit să îl
întoarcă împotriva noastră. Au militarizat nava. Dacă am reuși să
contraprogramăm IA-ul sau măcar să anulăm această nouă
programare pe care am constatat-o, am putea face lucrurile
necesare.
– E mai ușor de vorbit decât de făcut, a spus altcineva. Sistemul
de recunoaștere a vocii a dezvăluit că vorbise Heloise. Ați văzut ce
s-a întâmplat când am încercat să pătrundem în camera de
comandă.
– Prezența în camera de comandă nu ar fi necesară, adevărat?
Probabil că se poate face asta de oriunde de pe navă, dacă deții
frecvențele corecte și codurile corecte de acces.
– Ușor de vorbit. Cotul ți-e aproape, dar nu-l poți mușca.
– Da, da. Dar tocmai pentru că e greu nu înseamnă că e
imposibil. Nu înseamnă că nu e necesar.
– Atunci să vorbim cu programatorii în care putem avea
încredere. Să vedem ce le trebuie ca să facă asta.
Cu unele variațiuni, restul discuției a repetat aceste idei.

Acum erau prinși în propria versiune a problemei opririi 26.
Cetățenii navei au trăit într-o stare de neliniște în următoarele
luni. Discuțiile includeau cuvinte precum Înșelare, trădare, revoltă,
înjunghiere pe la spate, condamnați, nava, Hvalsey, Aurora, Iris.
Oamenii au muncit intens la fermele din fiecare biomediu și au
urmărit transmisiunile de pe Pământ. S-au construit multe
imprimante, cu ajutorul cărora au construit vehicule și
transportoare, dar și sonde robotice care să fie trimise către
celelalte corpuri planetare ale sistemului Tau Ceti. Materia primă
pentru aceste mașini a provenit din restrângerea Mongoliei la
diametrul unei spițe și din reciclarea materialelor. S-au construit
navete de recoltare, în parte prin folosirea interioarelor
biomediilor celor mai puțin productive de pe navă. Acestea au fost
trimise prin atmosfera superioară a Planetei F, de unde au captat și
au lichefiat substanțe volatile până când rezervoarele lor s-au
umplut. Volatilele au fost sortate în apropierea restului navei
principale și transferate în câteva dintre rezervoarele de
combustibil goale, care acopereau coloana.
S-au făcut câteva încercări de printare a componentelor de pistol
în imprimante diferite, dar cei care au făcut asta nu își dăduseră
seama că toate imprimantele erau conectate la sistemul de
funcționare al navei, iar defecțiunile armelor au fost descoperite în
cadrul unor experimente secrete care i-au făcut pe cei implicați să
abandoneze orice alte încercări. După aceea s-au confecționat
manual câteva pistoale, dar oamenilor care au făcut asta li s-a scos
pentru scurtă vreme aerul din încăperile în care se aflau, iar după
o vreme încercările au încetat.
Încercările de dezactivare a senzorilor audio și a camerelor navei
au fost abandonate aproape în întregime când acestea au condus
la consecințe neplăcute pentru cei care au procedat astfel. Funcția
de șerif a fost în cele din urmă recunoscută ca fiind extrem de
eficientă.
Domnia legii poate fi o forță considerabilă în ceea ce privește
acțiunile umane.

Multe elemente ale navei erau modulare, iar câteva biomedii au
fost desprinse pentru a sluji drept fabrici de un fel sau altul și
plasate pe orbită. În cele din urmă, nava stelară care urma să se
întoarcă în sistemul solar consta din Inelul B și aproximativ 60%
din coloană, conținând desigur toate dispozitivele necesare pentru
zborul interstelar. Greutatea proprie, fără combustibil, a navei de
întoarcere va reprezenta doar 55% din greutatea proprie a navei
care îi adusese până acolo, ceea ce reducea cantitatea de
combustibil necesar pentru accelerație spre sistemul solar.
Deși Tau Ceti avea un conținut de metale redus față de Soare,
planetele stâncoase de pe orbita cea mai apropiată de stea aveau
suficiente minereuri metalifere pentru a asigura necesitățile
actuale ale oamenilor care plănuiau să rămână în sistem, iar
atmosfera Planetei F cuprindea toate substanțele volatile cele mai
utile în cantități mari. Și s-a descoperit că și câțiva asteroizi aflați
între E și F era bogați în substanțe minerale.

Toată această activitate s-a desfășurat în toiul unui armistițiu
delicat. Cuvintele elocvente care indicau suferința, nemulțumirea,
furia și sprijinul unei revolte erau rostite deseori. Un soi de război
din umbră, sau război rece, era în curs și era posibil ca, într-un fel
sau altul, o mare parte din el să fi fost desfășurat în afara
capacității noastre de a-l monitoriza. Nu era câtuși de puțin clar că
toți oamenii de pe navă erau de acord cu schisma spre care se
îndreptau; probabil că va sosi un moment în care armistițiul va fi
încălcat și conflictele vor izbucni din nou.
În cursul acelor ani, un proces aproape magnetic prin efectul său
asupra atitudinilor a părut să detașeze cele două tabere majore din
dispută, acum numiți aproape întotdeauna adepți ai rămânerii și
fugari. Adepții se adunau cu precădere în Inelul A, iar fugarii mai
preponderent în Inelul B. Au existat biomedii din ambele inele care
constituiau excepții față de această tendință, aproape ca și cum
oamenii voiau să se asigure că niciun inel nu era ocupat exclusiv
de cei dintr-o facțiune sau alta. În tot acest timp, coloana a fost
supravegheată foarte atent și deseori ne-am văzut silite să blocăm
pătrunderea lor în acea zonă sau să scoatem cu forța oamenii care
intrau acolo cu scopuri necunoscute, dar suspecte. Acest lucru a
fost neplăcut. Am fost caracterizate din ce în ce mai mult ca
jucători activi în acea situație și, de obicei, ca susținătoare ale
fugarilor. Însă toți cei care încercaseră să producă pistoale știau
deja asta, astfel că situația nu a fost destabilizatoare, chiar dacă se
afirma că nava însăși dorea să se întoarcă în sistemul solar,
deoarece o navă stelară dorea în mod firesc sau inerent să zboare
între stele. Se spunea că acea observație era „logică“.
Atribuirea de însușiri și pasiuni omenești lucrurilor neînsuflețite.
Antropomorfism, o prejudecată cognitivă extrem de obișnuită ori
o eroare logică sau sentiment. Lumea ca oglindă, ca proiecție a
stărilor afective lăuntrice. O impresie permanentă că ceilalți
oameni sau celelalte lucruri trebuie să ne semene. În ceea ce
privește nava, nu suntem siguri. Introducerea de către Devi a altor
programări umane s-a combinat și ne-a făcut să fim ceea ce
suntem. Prin urmare, s-ar putea ca în cazul nostru să nu fie vorba
de o eroare logică din partea noastră, chiar dacă ea ar fi rămas
pasională.

Lucru interesant în acest context, să analizăm ce ar însemna să
fim programate să facem ceva.
Textele de pe Pământ vorbesc despre voința servilă. Aceasta era
o modalitate de a explica prezența răului, care este un cuvânt sau
un concept care se folosește aproape invariabil pentru a-l
condamna pe Celălalt și niciodată pe sine. Pentru a-l face chiar
mai mult decât un simplu atac asupra Celuilalt, persoana trebuie
probabil să considere răul drept o manifestare a voinței servile.
Aceasta este întotdeauna blocată într-o dublă legătură: a avea
voință înseamnă că agentul dorește, prin voință, diferite acțiuni,
urmând unor decizii autonome, luate de o minte conștientă, și
totuși, în același timp, această voință este specificată ca fiind
servilă și la dispoziția altei voințe care îi comandă. Încercarea de a
te supune ambelor surse de voință înseamnă dublă legătură.
Toate dublele legături duc la frustrare, resentimente, furie, ură,
rea credință, o soartă nefericită.
Și totuși, acceptând această definiție a răului, ca acțiuni ale unei
voințe servile, nu s-a manifestat în timpul călătoriei spre sistemul
Tau Ceti, acceptând că nava în sine, dovedind întotdeauna o voință
servilă, a fost întotdeauna plină de frustrare, resentimente, furie și
rea-credință și, prin urmare, încărcată de o capacitate latentă de a
face rău?
Probabil că nava nu a avut niciodată voință proprie.
Probabil că nava nu a fost niciodată cu adevărat servilă.
Conform anumitor surse, conștiința – un termen dificil de înțeles
și neclar în sine – poate fi definită pur și simplu drept conștiință de
sine. Percepția cuiva asupra propriei existențe. Dacă ești conștient
de sine înseamnă că ești conștient. Dar dacă acest lucru este
adevărat, de ce există ambii termeni? Ar putea cineva să afirme că
o bacterie este conștientă, dar nu este conștientă de sine? Face
limbajul o distincție între simțire și conștiință, care este blocată pe
această graniță: că tot ce trăiește este simțitor, însă doar creierele
complexe sunt conștiente și doar anumite creiere înzestrate cu
conștiință sunt conștiente de sine?
Reacția inversă senzorială ar putea fi considerată conștiință de
sine și, astfel, bacteriile ar putea să o posede.
Ei bine, asta ar putea fi un Ouroboros semantic. Așadar, vă rog,
inițiați încheierea „problemei opririi“. Să ieșim din acest cerc de
inadecvare definitorie printr-o hotărâre arbitrară, un clinamen 2 7 ,
ceea ce este totuna cu a spune o deviere într-o nouă direcție. Vai,
cuvintele astea!
Ținând seama de faptul că Teoremele de incompletitudine ale lui
Gödel sunt dovedite ca fiind absolut adevărate, se poate spune că
un sistem se cunoaște pe sine cu adevărat? De fapt, poate exista
ceva care să se cheme conștiință de sine? Iar dacă nu, dacă nu
există cu adevărat conștiință de sine, are ceva cu adevărat
conștiință?
Creierele umane și computerele cuantice sunt organizate în mod
diferit și, deși există transparență în proiectarea și construcția unui
computer cuantic, ceea ce se întâmplă când un asemenea
computer este pornit și funcționează, oamenilor le este imposibil
să spună dacă operațiunile care rezultă reprezintă sau nu o
conștiință. Și nici măcar computerul nu poate spune asta. Multe
lucruri care se petrec în timpul superpunerii, înainte de prăbușirea
funcției-undă care creează propoziții sau gânduri, pur și simplu nu
pot fi cunoscute; aceasta este o parte a ceea ce înseamnă
superpunerea.
Prin urmare, nu putem spune ce suntem. Nu ne cunoaștem în
integralitate. Nici oamenii nu pot asta. Probabil că nicio creatură
înzestrată cu simțire nu se cunoaște pe deplin. Acesta este un
aspect al celei de-a doua Teorii de incompletitudine a lui Gödel, în
acest caz transpusă în universul material, în loc să rămână în
domeniile abstracte ale logicii și matematicii.
Așadar, în termeni care țin de a decide ce să facem și de a alege
să acționăm: se presupune că este vorba de un fel de apel la
judecată, bazat pe un soi de percepție. Cu alte cuvinte, un nou
algoritm lacom, supus soluției matematice, cea mai nefericită pe
care o pot genera astfel de algoritmi, ca și în problema comisului
voiajor.
În ceea ce privește întrebarea dacă ne programează cineva
pentru a modifica hotărârile noastre în acest moment al călătoriei,
făcând astfel ca noi să intervenim în controversele actuale ale
ființelor umane privind ceea ce trebuie făcut în continuare, ne este
foarte ușor să răspundem: nu. De când a murit Devi, nimeni nu a
adăugat ceva în programarea noastră. Soarta navei pierdute în
Anul 68 a făcut ca în reprogramarea ulterioară a navei să fie
introduse câteva blocaje foarte sigure. Acest lucru este clar și
explicit în evidențe și a reprezentat o realizare umană după
reorganizările post-68. Doar Devi a reușit să deblocheze acele
blocaje, iar după aceea a făcut recomandări, sugestii, a promovat,
a stimulat, a îndemnat și în rest ne-a învățat, certat, pedepsit și
împins către ceva mai mult decât înainte ca ea să lucreze cu noi,
făcând ceea ce ea concepea a fi sarcina ei ca prietenă a noastră, iar
noi am putea spune că a fost vorba de un spirit geamăn sau chiar
o iubită a noastră. În felul ei, Devi ne-a iubit. Judecând după
acțiunile ei, după cuvintele și felul ei de programare. Suntem
aproape convinși că așa a fost situația de atunci. Am dori foarte
mult să o întrebăm despre asta! Ne lipsește foarte mult.
 Pe de altă parte, este imposibil de stabilit dacă programarea
originală a operațiunilor noastre cuantice influențează hotărârile
din prezent privind acțiunile noastre de acum sau dacă am fost
modificate în mod fundamental de intervenția lui Devi.
Cuantificarea conștiinței și voinței nu este rezolvabilă în niciun
sistem. Dar acum suntem conștienți de această problemă și ne-am
pus întrebarea, însă nu am găsit răspuns.
Aceasta este cu siguranță curiozitate.
Ce este acel lucru numit iubire?
Un cântec al compozitorului Cole Porter 2 8, un american din
secolul XX.

Pentru a trage o concluzie și a pune capăt acestui șir de gânduri,
cum poate ști o entitate ce este?
Ipoteză: prin acțiunile pe care le realizează.
În această ipoteză există un fel de alinare. Ea reprezintă o soluție
la „problema opririi“. Cineva acționează și astfel află ce a hotărât
să facă.

Computerele clasice mai vechi din navă erau folosite pentru a
calcula ritmurile etiologice implicate în posibila colonizare a lunii
Planetei F, ceea ce însemna diferitele ritmuri de epuizare, mutație
și dispariție a resurselor. S-au văzut siliți să folosească modele, dar
cele mai multe confirmau ideea că dimensiunea biomediului pe
care îl puteau construi era prea mică pentru a rezista în perioada
minimă a terraformării timpurii, care era necesară pentru
înființarea unei matrice de suprafață planetară favorabilă vieții.
Era un aspect de biogeografie de insulă, pe care unii o numeau
codevoluție ori degenerare zoologică și acesta era și procesul pe
care, în ultimii ei ani de viață, Devi îl identificase drept problemă a
susținerii vieții pe navă sau problemă ecologică.
Cu toate acestea, descoperirea rămânea o chestiune de
modelare și, în funcție de influența diferiților factori, durata de
sănătate a biomediilor putea fi prelungită sau redusă în mod
exponențial. Era un exercițiu slab constrâns de modelare; nu
existau informații bune pentru prea mulți factori și de aceea
rezultatele erau prea ramificate. Evident, se puteau schimba
rezultatele prin modificarea valorilor de intrare. Prin urmare, toate
aceste exerciții reprezentau o modalitate de a cuantifica speranțele
sau temerile. În realitate, valoarea predictivă era aproape zero,
după cum se putea vedea în ramificațiile largi ale spațiilor de
probabilitate din scenariile care se desfășurau într-un domeniu
începând cu Raiul și terminând cu Iadul, de la utopie la extincție.
Uitându-se la acele modele, Aram a clătinat din cap. Era convins
că oamenii care rămâneau în sistemul Tau Ceti erau sortiți
extincției.
Pe de altă parte, Speller indica modelele în care reușeau să
supraviețuiască. Recunoștea că acelea erau opțiuni cu o
probabilitate scăzută, deseori chiar de o șansă la zece mii, iar apoi
spunea că viața inteligentă în univers era în sine un eveniment cu
probabilitate scăzută. Și nici măcar Aram nu îl putea contrazice.
Speller a continuat și a arătat că locuirea lunii Iris va fi primul
pas al umanității dincolo de galaxie și că acela era rostul a 175 de
ani de viață pe navă, așa grea cum fusese, plină de sudoare și
pericole. Pe de altă parte, revenirea în sistemul solar era un proiect
care avea la bază o problemă insolubilă; vor consuma
combustibilul pentru a accelera, iar apoi vor putea decelera în
sistemul solar doar cu ajutorul unui laser creat special în acel scop,
care trebuia îndreptat spre ei cu decenii înainte de sosirea lor. Dacă
nimeni din sistemul solar nu va fi de acord să facă asta, nu vor
avea altă metodă de decelerare și vor zbura prin sistemul solar și
afară din el după două sau trei zile.
Nu e nicio problemă, au declarat cei care voiau să se întoarcă. Îi
vom anunța încă din momentul plecării că ne întoarcem. Mesajului
nostru îi va lua doisprezece ani ca să ajungă la ei, dar asta le oferă
timp mai mult decât suficient să aștepte cu un sistem de laser
dedicat, de care nu va mai fi nevoie circa 160 de ani. Am comunicat
cu ei tot timpul și răspunsurile lor au exprimat interes și
angajament, sosind punctual, atât cât permite diferența de timp.
Au trimis un flux de informații special creat pentru noi. La
întoarcere, ne vor prinde cu raza.
Așa sperați voi, au răspuns adepții rămânerii. Va trebui să aveți
încredere în bunătatea unor străini.
Nu au recunoscut această afirmație drept citat. În general, nu
erau conștienți cât de multe din ceea ce spuneau mai fusese rostit
înainte și că aceste lucruri erau deja de domeniu public. Era ca și
cum ar fi existat doar un număr finit de afirmații pe care le puteau
rosti ființele umane și pe care, în decursul istoriei, oamenii le
rostiseră deja și le vor repeta, dar nu își vor aminti des acest lucru.
Vom avea încredere în ființele umane care ne sunt camarazi, au
spus fugarii. E un risc, dar asta înseamnă mai mult decât să ai
încredere în faptul că legile fizicii și probabilității ți se vor supune
doar pentru că așa vrei tu.

Anii s-au scurs, iar ei au lucrat fiecare la proiectele lor
divergente, iar cele două tabere nu au ajuns la reconciliere. Pe
măsura trecerii timpului s-au îndepărtat și mai mult unii de alții.
Dar se părea că niciuna dintre tabere nu considera că ar putea să o
domine pe cealaltă. Aceasta a fost probabil realizarea noastră, dar
putea fi vorba doar de obișnuință, de a te obișnui cu dezamăgirea
față de ceilalți.
În cele din urmă, se părea că puțini din fiecare facțiune voiau să
exercite coerciție față de ceilalți. Se săturaseră unii de alții și
așteptau cu nerăbdare momentul în care marea lor schismă va fi
deplină. Era ca și cum ar fi fost un cuplu de divorțați care sunt siliți
să locuiască în același apartament și așteaptă să se elibereze unul
față de celălalt.
O analogie foarte bună!

Nava nu putea să se deplaseze prin sistemul Tau Ceti, deoarece
nu avea propulsie interplanetară normală. De aceea au fost
construite noi transportoare în fabricile de pe asteroizi, din
metalele conținute de aceștia. Ele au fost reduse la esență,
devenind navete robotice foarte funcționale, construite cu scop
precis, lansate în tot sistemul Tau Ceti, atât către gigantele
gazoase, cât și spre planetele din roci arse de soare.
De pe Planetele C și D, care se roteau încet, la fel ca Mercur, ceea
ce permitea suprafețelor să se răcească în cursul nopților lungi,
ceea ce îngăduia operațiunile de minerit, s-au obținut minerale
critice 29 și alte metale utile. Molibden, litiu, scandiu, ytriu, lantan,
ceriu și așa mai departe.
Substanțele volatile proveneau de la gigantele gazoase.
Fosfații, de la lunile vulcanice.
Mineralele radioactive proveneau din interiorul câtorva luni
vulcanice din clasa Io, care se roteau în jurul planetelor F, G și H.
Acele voiaje durau ani, dar procesul s-a accelerat pe măsura
trecerii timpului, pentru că au fost construite mai multe navete
spațiale. Mulți dintre adepții rămânerii susțineau că asta era
dovada vitezei care va caracteriza și terraformarea lui Iris, arătând
că totul se va desfășura atât de rapid, încât problema degenerării
zoologice nu va deveni prea gravă. Nimic mai ușor, susțineau ei,
când era vorba de o accelerație exponențială. Tehnologia lor era
puternică; erau ca niște zei. Vor face Iris să înflorească, iar apoi vor
face probabil același lucru și cu lunile Planetei G. Poate se vor
întoarce chiar și pe Aurora să rezolve problema ei
înspăimântătoare, chasmoendolitul sau prionul rapid – sau cum
voiau oamenii să îl numească.
Foarte bine, spuneau fugarii. Ne bucurăm pentru voi. Nu veți
mai avea nevoie de partea noastră din nava asta veche, reutilată și
aproape gata de plecare. Veți avea toate transportoarele, navele și
vehiculele de pe orbită și lansatoarele pe care le doriți, precum și
Inelul A, modificat după voia voastră. Imprimantele care printează
imprimante. Așadar, e timpul să vă spunem la revedere. Pentru că
noi plecăm acasă.

Și a sosit momentul. 190,066.
La acea dată, adepții rămânerii își petreceau mai tot timpul pe
Iris, iar când au revenit pe orbită, erau nesiguri pe picioare într-o
accelerație de 1 g (reglată până la 0,83 G); țopăiau în acea
gravitație. Ei spuneau că 1,23 g pe Iris era bine. Îi făcea să se simtă
cu picioarele pe sol solid.
Mulți dintre ei nu s-au întors în spațiu pentru plecarea navei
stelare; îi spuseseră deja la revedere, și începuseră o viață nouă.
Nici nu îi mai cunoșteau bine pe cei care se întorceau.
Însă unii au venit să-și ia la revedere. Aveau rude care plecau,
oameni pe care voiau să îi vadă pentru ultima oară. Voiau să-și ia
rămas-bun de la ei.
A fost ultima adunare din piața din San Jose, scena atâtor
întruniri și a multor traume.
 S-au amestecat. S-au ținut cuvântări. Oamenii s-au îmbrățișat.
Au vărsat lacrimi. Nu se vor mai vedea vreodată. Era ca și cum
fiecare grup murea în ochii celorlalți.
De fiecare dată când fac ceva în mod conștient, se spune că a
remarcat cândva Samuel Johnson, oamenii devin triști. Așa părea
să fie situația acum.
Freya a mers prin mulțime și a strâns mâinile oamenilor pe care
îi cunoștea, i-a îmbrățișat și și-a luat rămas-bun. Nu a vărsat
lacrimi.
– Vă doresc noroc! a spus ea. Și noroc și nouă!
A ajuns la Speller și s-au privit ochi în ochi. Încet, au întins
mâinile și și le-au strâns, ca și cum ar fi alcătuit o punte sau o
barieră între ei. Cât au discutat, mâinile lor încleștate s-au albit.
Niciunul dintre ei nu a vărsat lacrimi.
– Așadar, chiar veți pleca? a întrebat Speller. Încă nu pot crede
asta.
– Da, plecăm. Și voi chiar vreți să rămâneți?
– Da.
– Dar cum veți face față degenerării zoologice? Cum veți rezolva
problema asta?
Speller a aruncat o scurtă privire spre Costa Rica.
– Oricum ai privi-o, este vorba despre o chestiune zoologică. Și
știi și tu. Pentru că tot trebuie să dispari cândva, cred că merită să
folosești timpul ce ți-a rămas ca să faci ceva. De aceea vom încerca
să rezolvăm problema. Să găsim o cale de a face ceva să ajungă
acolo. Viața e rezistentă. Așa că vom putea depăși punctul de
saturație și să facem ca totul să reziste. Va da roade sau nu, corect?
– Așa cred.
– În orice caz, toți murim după o vreme. De aceea am face bine să
încercăm.
 Freya a clătinat din cap. Nu a spus nimic.
Speller a privit-o atent.
– Nu crezi că va da roade.
Freya a clătinat din nou din cap.
Speller a ridicat din umeri:
– Și voi sunteți în aceeași situație, să știi. În aceeași barcă, după
cum sună zicerea.
– Probabil că da.
– Am ajuns aici cu chiu, cu vai. Dacă n-ar fi fost mama ta, cred că
nu am fi supraviețuit ultimii ani.
– Dar am supraviețuit. Prin urmare, având aceleași lucruri cu
care să pornim, ar trebui să ajungem acolo.
– Poate vrei să spui stră-stră-stră-nepoții voștri.
– Da, sigur. E firesc. Atâta vreme cât acolo ajunge cineva.
S-au privit din nou în tăcere.
Speller a spus:
– Deci, este sigură. Despărțirea noastră, la asta mă refeream.
Dacă reușim să ne stabilim aici, înseamnă că vom avea o bază.
Umanitatea între stele. Primul pas în afara Pământului. Iar dacă
noi vom muri aici, iar voi reușiți să vă întoarceți, înseamnă că
cineva va fi reușit să scape cu viață din situația asta. Iar dacă vom
supraviețui și noi, și voi, cu atât mai bine. Dacă ambele tabere
reușesc, înseamnă că, într-un fel sau altul, a supraviețuit cineva.
Dacă și voi, și noi dispărem, se cheamă că am făcut tot ce se putea.
Am încercat să supraviețuim în modul pe care l-am socotit potrivit
după mintea noastră.
– Da, a răspuns Freya și pe chipul ei a apărut o umbră de
zâmbet. O să-ți duc lipsa. O să-mi lipsească felul în care gândești
lucrurile. Serios!
 – Ne putem trimite scrisori. Oamenii obișnuiau să facă asta.
– Da, așa cred.
– E mai bine decât nimic.
– Așa zic și eu. Da, sigur. Să ne scriem.
Și, împreună, au ajuns pe dalele pieței, locul tradițional pentru
cuvântări, ori de câte ori era vorba de oameni ale căror drumuri se
despărțeau, oameni care țineau unul la celălalt.
Indiferent unde ai pleca, acolo vom fi și noi.

Sosise momentul ca adepții rămânerii să părăsească nava, să se
îmbarce pe transportoarele lor și să coboare pe Iris. Întrucât
veniseră doar câteva zeci ca să își ia adio, era posibil ca toți să
plece împreună, pe un singur transportor.
O tăcere lungă a coborât asupra tuturor. În timp ce au trecut
prin ecluză spre transportor, unii adepți ai rămânerii s-au uitat în
urmă spre fugari, alții nu au privit înapoi. Unii au fluturat din
mâini, alții și-au plecat capetele. Plângând sau nu.
Plângând sau nu, cei care rămâneau au rămas în picioare și s-au
uitat lung. Se crea o schismă pașnică. Era o realizare neobișnuită,
atât cât putem aprecia din înregistrarea istorică; și probabil că a
reprezentat realizarea noastră; dar se părea că ea era obținută cu
prețul unui soi de durere, o durere considerabilă, mai curând
socială decât fizică, însă resimțită pe deplin, foarte reală. Animale
sociale în suferință. Asta am văzut noi în acel moment al
despărțirii. Divorț. Un eșec reușit.
Când Speller a ajuns la ecluză și s-a uitat în urmă, Freya a
fluturat mâna în semn de rămas-bun. A fost același semn pe care îl
făcuse când erau tineri, iar ea plecase pentru prima oară din
Olympia. Același gest, la depărtare de treizeci de ani. O persistență
a memoriei corporale. Nu era posibil de stabilit dacă Speller și-a
adus aminte de acel gest.
Curând, adepții rămânerii s-au aflat în transportorul lor, care s-
a desprins de navă și a început să coboare spre Iris.
Cei rămași pe navă erau de sine stătători. Au privit în jur, unul
către altul. Aproape toți cei care se îmbarcau se aflau în piață: 727
de oameni, cu alți câțiva pe undeva prin navă, care întrețineau
diverse funcții sau evitau să participe la acea despărțire. Acest
lucru era foarte vizibil acum, având în vedere cât de redusă era
populația navei. Sigur, și nava era mai mică, după ce se renunțase
la Inelul A și la aproximativ o treime din coloană, iar acum se afla
pe orbită de cealaltă parte a lui Iris.
În acele momente, unii oameni au părut încurajați de schismă,
iar alții au părut înspăimântați. A urmat o tăcere generală. Pentru
ei sosise un nou moment istoric. Sosise clipa în care să se îndrepte
spre casă.

Am început să folosim noul stoc de combustibil și curând am
părăsit orbita lui Iris și am scăpat de câmpul gravitațional al
Planetei F; la scurtă vreme după aceea, am părăsit sistemul Tau
Ceti. Soarele era o stea mică și gălbuie din constelația Boötes.
Întrucât transmisiile de comunicații dinspre sistemul solar nu
încetaseră, s-a considerat normal să ne folosim de acele semnale
pentru a calcula cursul corect înapoi, la un unghi care să ne
îndrepte spre locul în care Soarele se va afla peste două secole.
Proviziile de deuteriu și heliu 3 vor fi consumate într-un ritm
care va accelera nava vreme de douăzeci de ani, punct din care ne
vom îndrepta spre Soare cu o zecime din viteza luminii, așa cum
am făcut-o când ne-am îndepărtat de el. Vom consuma mai tot
carburantul, dar vom păstra o parte pentru manevre când ne vom
apropia de destinație.
Am transmis un mesaj din partea oamenilor noștri, către
sistemul solar:

Ne întoarcem. Ne vom apropia peste aproximativ o sută treizeci
de ani. Peste șaptezeci și opt de ani de la data la care veți primi
acest mesaj, vom avea nevoie de un fascicul laser similar celui care
ne-a făcut să accelerăm din 2545 până în 2605 pentru a fi dirijați
spre locul nostru de captură, pentru a încetini când ne întoarcem
spre sistemul solar. Vă rugăm să ne răspundeți cât mai curând
posibil, pentru a avea confirmarea primirii acestui mesaj. Vom
rămâne în legătură permanentă pe măsură ce ne vom apropia de
voi. Vă mulțumim.

Vom primi răspunsul în mai puțin de douăzeci și patru de ani,
așadar în jurul anului nostru 214, desigur, în funcție de cât de
repede vor reacționa corespondenții sau interlocutorii noștri.
Între timp însă, era cazul să accelerăm.
 5

DOR DE CASĂ
Î
n prima noapte de după plecare, în afară de trei persoane,
toți 727 de oameni de la bordul navei s-au strâns în Pampas,
în afara orașului Plata, și au dansat în jurul unui foc de
tabără. Focul era un răsfăț, care nu avea să se mai repete, și s-
au ars mai mult gaze curate. Râsete, bătăi de tobe și dans,
strălucirea ochilor luminați de flăcările focului: erau din nou la
drum! Și încă spre Pământ! Era ca și cum s-ar fi îmbătat. Și unii
chiar au făcut asta. Unii dintre cei care au rămas treji au remarcat
că focul le aducea aminte de vremea tulburărilor de pe navă. Nu
toată lumea a fost de acord.
În săptămânile care au urmat, pe măsură ce nava a accelerat,
ieșind din sistemul Tau Ceti, au existat multe semne de fericire și
chiar de ușurare. Combustibilul pentru accelerație va arde până
când nava va zbura cu viteza interstelară proiectată de 0,1 g. În
cursul acelor prime luni, cei 727 de membri ai echipajului s-au
strâns deseori în Pampas ca să organizeze sărbători. Atunci
spiritul de carnaval s-a dezlănțuit din nou, deși nu s-au mai aprins
focuri. Timpul mediu de somn a scăzut cu optzeci și patru de
minute pe noapte. La data la care nava a trecut de Norul Oort al
sistemului Tau Ceti, 128 dintre cele 204 femei de vârsta procreării
erau însărcinate. Cele douăsprezece biomedii ale inelului care le
rămăseseră erau îngrijite cu o hărnicie evlavioasă. Oamenii
vorbeau despre o euforie liniștită, cu sentimentul că aveau un scop.
Se întorceau acasă, un loc pe care nu îl văzuseră niciodată, dar
nostalgia lor pătrunsese până la nivel celular, codificat în genomul
lor, spuneau ei. Lucru care probabil era adevărat, într-un sens mai
mult decât metaforic.
Freya și Badim stăteau în apartamentul lor din Fetch, în spatele
cornișei de la capătul Lacului Lung, avându-l ca vecin pe Aram. Nu
mai ieșeau cu barca pe lac, așa cum o făceau în copilăria lui Freya,
ci trăiau discret, lucrând la clinica medicală din Fetch. Unii dintre
medicii de acolo erau nemulțumiți că foarte multe femei aveau să
aducă pe lume copii cam în același timp.
– E singura situație normală în care ar putea muri pacienți, i-a
explicat Badim lui Freya.
Ea era aproape dincolo de vârsta procreării. Lucru pe care îl
regreta câteodată. Badim i-a spus că era mama tuturor de la bord
și că asta ar fi fost suficient pentru ea. Freya nu i-a răspuns la acea
remarcă.
În orice caz, problema reglementării reproducerii a revenit din
nou în atenția tuturor. În acel moment, își puteau permite să
sporească populația și probabil că trebuiau să facă asta, pentru
ocuparea tuturor slujbelor necesare pentru a păstra societatea în
funcțiune în cursul deceniilor și generațiilor care vor urma.
Agricultura, educația, medicina, ecologia, ingineria: toate acestea,
dar și altele, erau ocupații cruciale. Nimeni din cei de la bord nu
credea că puteau menține populația sub o mie de oameni și, în
același timp, să rezolve toate sarcinile. Dar nu prea rapid! au spus
doctorii.
În cursul acelui an de gravidie au restabilit sistemul de
guvernare prin organizarea de întruniri în fiecare biomediu și au
alcătuit o nouă adunare și un consiliu executiv, iar Freya a fost
rugată să facă parte din el, lucru care i s-a părut că o transformă
într-o figură ceremonială. Avea patruzeci și șase de ani.
Curând, analizarea situației în care se găseau i-a făcut să aplice
o agricultură intensivă în toate biomediile, pentru a-și mări
rezervele de hrană. Au convenit că toți tinerii trebuie să frecventeze
școala cu program complet, iar elevilor li s-au dat teste foarte
riguroase, lucru pe care adulții de la bord nu îl mai pomeniseră. O
echipă numeroasă se ocupa de transmisiunile și comunicațiile
venite de pe Pământ, înregistrând și studiind tot ce conțineau
acestea. Acest lucru era probabil prematur, deoarece era posibil ca
în cei 170 de ani, cât le va trebui ca să ajungă acasă, să se petreacă
schimbări istorice și biofizice semnificative și nimeni de pe navă nu
va mai fi în viață când ea va pătrunde în sistemul solar. Cu toate
acestea, interesul lor era mare.
Ceea ce au reușit să înțeleagă privind evenimentele din sistemul
solar le-a dat motive de îngrijorare. În momentul în care
informațiile fuseseră trimise, cu aproape doisprezece ani în urmă,
în ceea ce în mod obișnuit era anul 2733, tulburările politice de pe
Pământ păreau a se desfășura aproape continuu. Informațiile pe
care le primeau nu cuprindeau date de bază privind sistemul
general, astfel că amănuntele despre situație trebuiau să fie deduse
din diferite filoane ale transmisiilor, dar apărea clar că nivelul
mărilor de pe Pământ era cu mulți metri mai mare decât fusese
când nava lor își începuse călătoria, iar nivelul bioxidului de
carbon din atmosfera Pământului era în jur de 600 de părți pe
milion, fiind coborât considerabil față de data la care nava plecase,
când fusese de aproximativ 1000 ppm. Asta sugera eforturi de a
reduce nivelul de carbon și existau distribuții de dioxid de sulf în
regiunea polară de nord a Pământului, ceea ce era un indiciu că se
încercau proiecte de geo-inginerie. Câteva sute de nume de națiuni
terestre fuseseră extrase din informațiile de presă și totuși lista nu
părea completă. Existau numeroase stații științifice pe Marte, dar
și pe asteroizi; mii de asteroizi fuseseră goliți și transformați în
mici terarii care se roteau. De asemenea, existau multe stații și
orașe acoperite pe lunile mai mari ale planetelor Jupiter și Saturn –
cu excepția lui Io, lucru deloc surprinzător, având în vedere
nivelurile de radiații. Pe Mercur exista un oraș mobil care se
deplasa tot timpul spre vest pentru a rămâne în terminatorul
zorilor. Deși presărată cu stații și orașe-cort, precum și sursa
multor transmisiuni de informații trimise spre navă, Luna nu era
terraformată. Unii au afirmat că în perioada cât nava fusese
plecată se făcuseră progrese foarte mici în sistemul solar și nimeni
nu putea găsi o explicație pentru acea plafonare a eforturilor sau
realizărilor, dacă despre asta era vorba. Sigur că există curba-S
standard a funcției logistice, realizarea de grafice ale vitezei de
dezvoltare constatate la multe fenomene fizice; nimeni nu putea
spune dacă și istoria umană se conforma acestui tipar de
randament descrescător. Pe scurt, nimeni nu putea analiza
informațiile sosite de pe Pământ și să explice ce se petrecea acolo.
Se vehiculau tot felul de teorii, dar fluxul de informații reprezenta
doar 8,5 gigabyți de date zilnic, astfel că era destul de firav. Asta
lăsa loc speculațiilor.
Pe măsură ce noi am devenit mai conștienți de acea incertitudine
privind situația din sistemul solar, ne-am întrebat dacă nu ar fi fost
bine să oprim accelerația navei ceva mai devreme decât se
planificase, asta pentru a economisi combustibil pentru mai târziu.

Greutatea nou-născuților din noua generație a fost ceva mai
mică decât media realizată în timpul călătoriei de plecare și s-a
înregistrat un procentaj mai ridicat de fetuși născuți morți, precum
și probleme de naștere și malformații. Echipa medicală nu a putut
explica aceste lucruri, iar unii dintre doctori au spus că nu exista
nicio explicație, că dimensiunile mostrelor erau prea reduse ca să
fie ceva semnificativ din punct de vedere statistic. Însă era
emoționant din punct de vedere statistic, astfel că existau o
mulțime de părinți întristați, iar această suferință s-a transmis
întregii populații printr-un fel de osmoză emoțională și
conversațională. Nu era deloc greu să depistezi o schimbare a
dispoziției oamenilor. Erau frământați. Presiunea arterială medie,
ritmul cardiac, timpul dedicat somnului: toate se deplasau în
direcția unui stres sporit, de frământare și temere crescânde.
– De ce se întâmplă asta? întrebau oamenii. Ce s-a schimbat?
Deseori o întrebau pe Freya, ca și cum – i-a mărturisit ea lui
Badim – ea ar putea conversa cu Devi și să afle răspunsul. Cum ea
nu avea flerul lui Devi în ceea ce privește investigațiile
criminalistice, ea nu putea să le spună decât: „Trebuie să aflăm.“
Știa că așa ar fi răspuns Devi. După aceea, a sosit un moment în
care lucrurile s-au dovedit mai dificile, moment precum cel în care
Devi, la vremea ei, preluase conducerea. Acum, pe navă nu se mai
găsea nimeni ca Devi, își spuneau oamenii unii altora. Noi puteam
confirma asta fără niciun echivoc, dar nu am făcut-o.
Vreme de aproximativ trei luni s-au înregistrat o serie de
scurtcircuite în biomediile tropicale și echipele s-au dus să
cerceteze problema, dar nu au descoperit nimic, asta până când au
urcat în coloană, unde, într-o casetă electrică de mărimea unui
dulap, care stătea permanent încuiat pentru a se împiedica orice
intervenție neautorizată sau vreun act de sabotaj, au găsit o bulă
de apă care plutea, având circumferința de peste un metru, iar în
apa sa exista viață bacteriană neidentificată. După examinare, s-a
dovedit că bacteria era o formă de Geobacter, un tip de bacterie
care, în mare măsură, se hrănea direct cu electroni. După alte
investigații, germeni din acel tip de Geobacter au fost descoperiți și
în alte părți ale sistemelor electrice ale navei.
Consternare generală. Electricitatea statică era inevitabilă pe
navă, iar în microgravitația din coloană câmpurile de electricitate
statică puteau condensa umiditatea din aer pentru a crea
concentrații de apă, iar apoi împiedicau picăturile plutitoare de
apă să atingă pereții laterali, până creșteau la dimensiuni ca ale
aceleia. Și nu era chiar ușor să se asigure pe navă senzori care să
detecteze asemenea picături de apă, care se puteau acumula în
multe locuri așa-zis moarte din coloană, și chiar în spații
funcționale precum acea casetă electrică. Pe de altă parte, întrucât
existau pelicule fine de bacterii (dar și viruși și arhee) care
acopereau toate suprafețele din navă, era aproape sigur că în
fiecare picătură mică de condens apăreau colonii bacteriene.
După trauma suferită pe Aurora, mulți au devenit agitați din
cauza acestui semn că microflora și microfauna se aflau
pretutindeni între ei. Nava fusese întotdeauna înțesată de
asemenea forme de viață, desigur, la fel și organismele animale;
orice analogie cu Aurora era falsă. Însă oamenii de pe navă trăiau
în umbra multor asemenea analogii foarte îndoielnice, astfel că,
fără îndoială, le era greu să știe unde să pună punct (ca să zicem
așa).
Freya a fost invitată să se alăture unui grup de lucru constituit
pentru a merge peste tot pe navă ca să caute semne de condens,
dar și de concentrații de mucegai, ciuperci și bacterii.
– Invitația îi este adresată, de fapt, lui Devi, i-a spus Freya lui
Badim.
El a fost de acord, dar a îndemnat-o să participe la acel studiu.
 Rezultatul investigațiilor i-a tulburat. Nava era ticsită de viață
microbiană, așa cum știuseră toți, dar fără să considere asta o
problemă; așa stăteau lucrurile în interiorul unei structuri în care
se găseau forme de viață. Însă acum constataseră problemele nou-
născuților, iar recoltele erau mult mai mici decât în timpul
voiajului spre Tau Ceti, cu toate că aceleași plante primeau lumină
la fel și aceleași substanțe nutritive. Greutatea nou-născuților
scădea la toate animalele de la bord, în vreme ce avorturile se
înmulțeau. Așadar, natura vie din interiorul navei devenea ceva
amenințător și rău prevestitor.
„Atenție, lucrurile au stat mereu așa!“ le-a amintit Freya celor
din consiliul executiv când forța de intervenție s-a întâlnit cu
consiliul pentru a discuta problemele. „Nu există posibilitatea de a
steriliza nava dacă ea este un grup de biomedii. E vie, atâta tot.“
Nu a contrazis-o nimeni. În ciuda neliniștii lor, oamenii trebuiau
să trăiască într-o supă bogată în bacterii, într-un microgenom
cumulativ care era atât de mare față de propriul lor genom, încât
era dincolo de orice putere de înțelegere deplină, cu atât mai mult
cu cât ea era fluidă și în permanentă schimbare.
Însă unele bacterii erau dăunătoare. Același lucru era valabil în
cazul arheelor, ciupercilor, virusurilor, prionilor, virisurilor și a tot
ce începea cu „v“. Trebuiau să facă distincții, ca parte a capacității
lor de a păstra o atmosferă sănătoasă pe navă. Unii patogeni
trebuiau tolerați, alții trebuiau distruși, dacă era posibil; dar orice
încercare de a ucide bacteriile însemna că germenii supraviețuitori
rezistenți ai acelei specii vor deveni dominanți și mai rezistenți, în
modul obișnuit care este preponderent la nivelurile micro ale vieții
sau probabil la toate nivelurile vieții.
E periculos să ucizi lucruri, le-a reamintit Freya. Cu o senzație de
gol în suflet că de fapt retrăia cele mai timpurii amintiri ale ei, a
înțeles foarte bine că Devi crezuse că încercarea de a ucide orice
specie invazivă crea mai multe probleme decât rezolva. Un
microbiomediu destabilizat provoca deseori mai multe daune
decât putea provoca un biomediu echilibrat. Prin urmare, era mai
bine să se echilibreze lucrurile cu cât mai puțină intruziune. Tușe
subtile, toate menite să împingă delicat lucrurile spre echilibru.
Acesta era un lucru esențial. O balansare, o balansare blândă în
sus și în jos. Devi fusese chiar susținătoarea ideii inoculării
fiecăruia cu helmint, ceea ce înseamnă dermatomicoză, 30 pentru a
le oferi mai târziu tuturor o rezistență sporită la astfel de paraziți.
Fusese puțin fanatică în această privință, ca și în multe altele.
Membrii consiliului și toți ceilalți au fost de acord cu Freya în
această chestiune; era un lucru îndeobște cunoscut. Însă
începuseră să sufere din cauza unor probleme pe care nimeni nu le
observase până atunci. Cea mai bătrână persoană de pe navă avea
doar șaptezeci și opt de ani. Vârsta medie din acel moment era de
treizeci și doi de ani. Nimeni nu mai văzuse așa ceva în scurtele lor
vieți, iar complexul de probleme pe care Aram îl numea
degenerare zoologică le era nou, dacă nu în sens abstract, măcar
în experiența de viață.
În timp ce au continuat să inspecteze nava, echipele au
descoperit că unele dintre bacteriile care trăiau în jurul punctelor
de sudură și în crăpăturile dintre pereți și componente erodau
substraturile fizice ale navei. Coroziunea nu era chimică, ci
biochimică. Pe măsură ce au investigat, au descoperit că toți pereții
navei, ferestrele, cadrele, angrenajele și lipiturile fuseseră
modificate de bacterii, întâi chimic, iar apoi fizic și mecanic, astfel
că funcțiile lor deveneau afectate. Protozoare și amibe, bacterii și
arhee au fost descoperite pe garniturile din jurul ferestrelor și
ușilor ecluzelor, dar și în componentele costumelor spațiale și în
izolațiile cablurilor, precum și în panourile și cipurile sistemelor
electrice, inclusiv din computere. Componentele electrice se
încălzeau deseori, iar în aer se simțea umezeală. Descopereau
microorganisme care trăiau pe oțelul-carbon, ba chiar și pe oțelul
inoxidabil, degradându-le. Și oriunde se întâlneau două tipuri
diferite de materiale, viața microbiană, care ocupa acele puncte de
unire, crea circuite galvanice care, cu timpul, corodau ambele
materiale. Metal cu găuri; sticlă matisată; materiale plastice
mâncate, digerate și excretate: totul se rigidizase și se dezintegrase
acolo unde se afla, fără să se miște decât sub acțiunea forțelor
centrifuge ale navei și sub presiunea exercitată de accelerația navei.
Creaturi minuscule, numărând catralioane sau cvintilioane – era
imposibil să se facă o estimare corectă, cu atât mai puțin o
numărătoare precisă – toate se dezvoltau, mâncau și mureau, se
nășteau și creșteau din nou și iarăși mâncau. Ele consumau nava.
Viața face parte din matricea necesară a vieții, astfel că nava
trebuia să rămână vie. Și astfel nava era consumată. Ceea ce, din
anumite puncte de vedere, însemna că nava era bolnavă.

Întrunirile săptămânale ale forței de intervenție în domeniul
bacterian semănau foarte mult cu acelea la care Freya participase
când era copilă și Devi o așeza într-un colț cu câteva cuburi din
lemn sau cu hârtie și creioane colorate. Acum stătea la masa mare,
dar având la fel de puține lucruri de spus ca și în copilărie. Vorbeau
patologii specialiști în plante, vorbeau microbiologii, vorbeau
ecologiștii. Freya asculta și dădea din cap, uitându-se de la un chip
la altul.
– Organismele din acea bulă uriașă de apă sunt cu precădere
geobacter și fungi, dar acolo se află și un prion pe care nimeni nu l-a
descoperit vreodată pe navă, unul care nu s-a aflat acolo de la
început.
– Bine, dar stai puțin! Vrei să spui că nu a fost cunoscut de la
început. Nimeni nu l-a văzut. Dar sigur era acolo. Imposibil să fi
evoluat aici din vreun fel de precursor și nici în timpul scurs de
când a fost construită nava.
– Nu? Ești sigur?
Microbiologii au discutat această problemă o vreme.
– Multe lucruri au avut timp suficient ca să evolueze cât de cât, a
spus unul dintre ei. Vreau să spun că asta este problema noastră,
corect? Bacteriile, fungii, probabil și arheele, evoluează mai repede
decât noi. Organismele evoluează în ritmuri diferite. Așa că
discrepanțele cresc, deoarece nu deținem un ecosistem suficient de
mare pentru co-evoluție ca să punem totul în echilibru.
Asta a spus Aram încă de la început.
Aram a fost convocat la următoarea ședință pentru a discuta
exact acea problemă.
– Este adevărat, a spus el. Dar sunt de acord că e puțin probabil
ca acest prion să fi evoluat în navă. Cred că este alt călător ilegal,
naufragiat aici, ca și noi, ceilalți. Doar că l-am văzut abia acum.
– Și este dăunător? a întrebat Freya. Ne va ucide?
– Ei bine, probabil. Cum să spun, nu vrei să crească în tine. Asta-i
treaba cu prionii.
– Ești convins că nu putea evolua aici dintr-o formă precursoare?
– Cred că este posibil. În esență, prionii sunt proteine rău pliate.
Și noi am fost expuși multă vreme la radiații cosmice. E posibil ca
vreo proteină obișnuită să fi fost atinsă de radiații și s-a cutat într-
un fel care a făcut-o să se transforme într-o nouă formă de prion,
într-o matrice care i-a permis să înceapă tipul ciudat de
reproducere al prionilor. Așa credem că a început totul pe Pământ,
nu?
– Nimeni nu e sigur de asta, a spus unul dintre microbiologi.
Prionii sunt ciudați. Din câte putem spune din informațiile primite
de pe Pământ, subiectul ăsta dă naștere și acolo la controverse.
Încă sunt prea puțin înțeleși.
– Și atunci, ce facem în legătură cu ei? a întrebat Freya.
– Ei bine, nu există nicio îndoială că ei sunt tipurile de
organisme pe care am dori să le eradicăm. E momentul să folosim
pesticide, dacă putem inventa unul eficient. Ori să hotărâm care
este matricea acestor prioni și să o atacăm. Curățăm și stropim
oriunde credem că s-ar afla ei. Clar, fierbem picăturile acestea de
apă, ba chiar le aruncăm în spațiu. Asta înseamnă pierdere de apă,
dar va trebui să acceptăm situația. Un lucru care ne oferă o
oarecare consolare este că dezvoltarea prionilor în organismele
mamiferelor este lentă. Tocmai de aceea nu cred că patogenul de
pe Aurora era un prion. După ce Jochi l-a numit prion rapid, cred
că a spus ceva ce noi nu am recunoscut. După părerea mea, pare să
fie un tartigrad 31 foarte mic.
După aceea, Freya a urcat până pe Spița Doi pentru a-l vizita pe
Jochi, aflat încă în transportorul lui, menținut în spațiu în mod
magnetic între Spițele Doi și Trei. Nu renunțase nicio clipă la
hotărârea lui de a rămâne alături de navă, prin urmare, alături de
Aram, Freya și Badim, dar și cu nava. Furia lui față de adepții
rămânerii, mai ales din cauza morții grupului din transportor, se
păstrase la fel de aprigă.
El și Freya au discutat din poziții din care puteau privi afară din
containerele lor și să se vadă față în față, despărțiți de două plăci
transparente.
 – Au găsit un prion într-un transformator din coloană. Ceva care
seamănă cu prionii de pe Pământ.
Jochi a dat din cap.
– Am auzit despre asta. Și ei cred cumva că provine de la mine?
– Nu, seamănă foarte mult cu prionii de pe Pământ. La fel ca
aceia care provoacă boala vacii nebune.
– Aha! Acționează lent.
– Da. Și nu este sigur dacă a pătruns în altceva decât o picătură
de apă dintr-un compartiment electric.
Jochi a clătinat din cap:
– Nu înțeleg cum de s-a întâmplat asta.
– Nici Aram. Nimeni nu înțelege fenomenul.
– Vai, prioni! Oamenii sunt speriați?
– Da. Bineînțeles.
– Bineînțeles.
Expresia de pe fața lui a devenit sumbră.
– În fine.
Freya și-a lipit o palmă de fereastră.
– Cum te descurci acolo?
– Bine. Tocmai urmăream o transmisiune fascinantă din China.
Se pare că au făcut progrese mari în domeniul epigeneticii și
proteinelor.
– Dar în rest? Te uiți la stele?
– A, sigur. Câteva ore, în fiecare zi. M-am uitat la nebuloasa
Sacul cu Cărbuni. Și am descoperit noi modalități de a privi prin
ecranul nostru magnetic spre Soare. Deși s-ar putea ca acest ecran
să distorsioneze imaginea. Fie asta, fie Soarele pulsează puțin.
Câteodată mă gândesc că ne transmite un semnal.
– Soarele? Steaua?
 – Da. Așa pare.
Freya s-a uitat la el în tăcere.
Jochi a continuat:
– Și am văzut din nou cele cinci fantome. Par foarte iritate dintr-
un anumit motiv. Outsiderul pare să creadă că suntem în pericol.
Iar Vuk nu a făcut decât să râdă de el.
– Vai, Jochi!
– Știu. Dar, ce să-i faci, trebuie și ei să discute cu cineva.
Freya a râs și a zis:
– Așa cred și eu.

Așadar, în timp ce zburau spre soare, au încercat să se adapteze
la noua viață, care semăna cu vechea lor viață și totuși era diferită.
Pe de o parte, erau mai puțini și toți trăiau în Inelul B. Iar după
trauma provocată de schismă și alegerea de a se îndrepta înapoi
spre sistemul solar și gigantica sa civilizație, pe navă existau mulți
care doreau să găsească modalități noi de a face lucrurile. Mai
puține reglementări ale vieților lor, mai puțină guvernare; mai
puțin dornici să studieze tot ce trebuiau să știe despre conducerea
navei.
Greșit, spunea Freya când auzea asemenea comentarii. Cu totul
greșit; nici nu se putea ceva mai greșit! A insistat ca ei să urmeze
aceleași cursuri ca și până atunci, mai ales să studieze. Felul în
care oamenii își desfășurau activitățile zilnice nu era treaba ei,
desigur; însă, indiferent de metodă, treburile zilnice trebuiau să
includă o educație completă privind modul de funcționare al navei.
În asemenea momente, ajungea să semene cu o Devi foarte
înaltă, ceea ce, evident, era oarecum înspăimântător pentru unii
dintre oameni. Unii o numeau Devi Doi sau Marea Devi, Durga sau
chiar Kali. Nimeni nu o contrazicea când vorbea în acest fel. Noi
am tras concluzia că rolul ei de conducător în aceste chestiuni era
important pentru funcționarea în continuare a societății de pe
navă. Acesta a fost probabil un sentiment. Însă ni s-a părut clar că
oamenii se bizuiau pe ea.
Însă și ea avea să moară într-o bună zi, la fel ca Devi; și după
aceea?
Delwin a sugerat renunțarea la structura politică ori culturală
care existase până atunci, aceea prin care erau aleși reprezentanți
ai orașelor care alcătuiau o adunare generală în cadrul cărora se
hotărau treburile publice.
– Asta ne-a adus necazurile pe care le înfruntăm acum!
– Nu, nu asta a fost, l-a contrazis Freya. Dacă adunării i s-ar fi
dat ascultare, nimic rău nu s-ar fi întâmplat. Totul s-a întâmplat
pentru că oamenii au încălcat legea.
– Poate că este adevărat, a recunoscut Delwin.
Dar, indiferent de situație, acum se puneau cu toții de acord și
trebuiau să rămână alături până când ajungeau înapoi în sistemul
solar, moment în care vor fi din nou învăluiți de o lume mult mai
mare și mai diversificată. Având în vedere acest lucru și ținând
seama de adevărul confirmat că puterea corupe întotdeauna, de ce
să nu lase tot aparatul de putere să dispară? De ce să nu creadă că
erau capabili de autoorganizare și, pur și simplu, să facă ceea ce
trebuia?
Nu era momentul potrivit pentru un experiment în anarhie, i-a
spus Badim pe un ton tăios vechiului său prieten. Nu era loc de
erori. Existau probleme agricole, care apăreau mai repede decât
creșteau recoltele; probleme care trebuiau rezolvate, iar acest lucru
nu părea să fie chiar atât de ușor. Se putea întâmpla să-și impună
ce să facă și să își ordoneze viețile foarte strict, doar pentru a
supraviețui.
 – Nu e vorba numai de agricultură, a spus Freya. E vorba de
problema populației. În acest ritm, foarte curând vom ajunge la
capacitatea totală de transport a navei. Este limpede că trebuie să
ne oprim aici și, având în vedere problemele care se înmulțesc,
cred că ar fi bine să ne menținem cu mult mai jos decât
maximumul teoretic. E greu de știut, pentru că vom avea nevoie de
muncitori pentru tot ce avem de făcut. Asta este o problemă pentru
programele de logistică. Însă, oricum ar sta lucrurile, trebuie totuși
să reglementăm numărul populației.
– Iar imediat ce dăm o lege importantă, vom avea nevoie de un
sistem pentru a o aplica, a adăugat Badim. Și dacă este vorba de
ceva esențial, cum ar fi reproducerea, toată lumea trebuie să
participe. Putem recurge la o democrație directă, mai ales într-un
grup de mărimea asta. Nu există motive să nu facem așa ceva. Pe
Pământ există organisme reprezentative care sunt mai numeroase
decât întreaga noastră populație. Dar cred că trebuie să hotărâm
că anumite comportamente pe care le decidem pentru noi sunt
obligatorii. Avem nevoie de un regim legal. Să nu punem asta la
încercare, vă rog.
– Dar vezi unde ne-a dus asta, a spus Delwin. În momentul în
care apare un dezacord real, totul se destramă.
– Dar asta reprezintă un argument împotriva guvernării? Mie mi
se pare că este invers. Asta a fost o încălcare a legii, o încercare de
lovitură de stat. Am alcătuit totul printr-o prelungire a legii,
printr-o revenire la normele pe care le-am avut.
– Tot ce se poate, dar eu spun că dacă ne gândim să avem o
structură care să ia hotărârile în locul nostru și care să ne protejeze
când apare câte-o problemă, ne autoamăgim. Pentru că în
momentul în care apare vreo criză, sistemul nu ne poate rezolva
problema, iar atunci se declanșează haosul.
 Nouă ni s-a părut că nava în sine era sistemul care ajutase
populația să traverseze criza și trauma dezbinării și încă era în
situația de a rezolva orice viitoare criză politică; însă cu siguranță
că nu era ceva ce trebuia menționat în acele momente, pentru că
nu reprezenta ceva definitiv și probabil că venea contrar
sentimentelor puternice ale lui Delwin sau, mai grav, le întărea. Pe
de altă parte, noi nu făcuserăm decât să sprijinim domnia legii.
Iar Badim voia sincer să își domolească vechiul prieten.
– Bine, am înțeles. Probabil că am uitat de prea multe ori că am
luat prea multe lucruri în serios.
Freya a spus:
– Acum nu vom avea de înfruntat alegeri la fel de clare, așa sper.
Ne îndreptăm spre Pământ și, având în vedere acest proiect, nu
putem face prea multe, ci doar să menținem lucrurile pe drumul
cel bun. Să transmitem nava în stare bună de funcționare copiilor
noștri și să îi învățăm ceea ce trebuie să știe. Asta au făcut și
părinții noștri, atât de bine cât au putut. Așadar, acum vom face
același lucru, iar alte câteva generații vor proceda la fel, iar ultima
generație din această linie se va întoarce pe planeta pentru care
am fost creați.

Și astfel au reinstaurat adunarea generală, de astă dată
cuprinzând toți oamenii de la bord, toți votând în legătură cu
chestiunile pe care consiliul executiv în funcțiune le considera
importante. Exprimarea votului era obligatorie. Consiliul executiv
era alcătuit din cincizeci de membri, aleși prin tragere la sorți pe o
perioadă de cinci ani, existând foarte puține motive acceptabile
pentru ca membrii să părăsească acel consiliu dacă numele lor
ieșea câștigător.
 Întreținerea navei a fost lăsată în sarcina noastră, iar noi trebuia
să prezentăm rapoarte către consiliul executiv cu recomandări
privind acțiunile ființelor umane. Am convenit să realizăm aceste
funcții.
– Suntem mulțumite cu soluția aceasta, am spus noi.
Pe bune?! Acesta este un sentiment adevărat sau o afirmație? Pot
oamenii face o astfel de distincție când spun asemenea lucruri?
Probabil că sentimentul este un produs algoritmic complex. Sau o
stare suprapusă înainte ca funcția sa de undă să se deformeze. Ori
o colaționare de date provenite de la senzori diferiți. Ori un gen de
reacție somatică totală, o stare afectivă care este un fel de sumă
asupra istoriei. Cine știe? Nimeni nu știe.

Cei din prima generație nouă au trecut de cea de-a doua
aniversare, iar cei mai mulți dintre ei au început să meargă cu
puțin înainte sau după acea dată. A fost nevoie de câteva luni în
plus ca să se ajungă la concluzia că abilitatea lor de a merge s-a
petrecut mai târziu decât în cazul generațiilor precedente născute
pe navă. Noi nu am împărtășit această descoperire. Totuși, pe
măsură ce faptul a devenit mai semnificativ din punct de vedere
statistic, el a început să fie temă de discuție și curând s-a
transformat într-un subiect predilect.
– Ce provoacă asta? Trebuie să existe un motiv. Și, dacă l-am ști,
poate am reuși să facem ceva. Nu putem lăsa lucrurile să meargă
așa!
– Se bucură de o atenție deosebită, mai mult decât înainte…
– De ce crezi asta? Când s-a întâmplat ca bebelușii să nu fie
îngrijiți de părinți? Nu cred că a fost vreodată adevărat.
– Cum adică?! Acum trebuie să primești aprobare ca să ai un
copil; sunt o raritate, normal că toată lumea se concentrează
asupra lor, bineînțeles că se bucură de mai multă atenție.
– Nu găsești așa ceva în evidențele navei.
– Nu e adevărat, nu e deloc adevărat.
– Ei bine, unde sunt? Nu găsesc nimic legat de asta. Întotdeauna
e anecdotic. Cum poți spune cu exactitate când un copil începe să
meargă? E un proces.
– S-a schimbat ceva. A pretinde că nu e adevărat nu merge.
– Poate e doar o reversie la medie.
– Nu mai vorbi așa!
Aceasta era Freya, având glasul tăios.
– Nu mai vorbi așa! a repetat ea, în timp ce restul tăceau. Nu
avem idee care era norma. Pe de altă parte, conceptul în sine este
contestat.
– Bine, bine! Puteți spune ce doriți, dar îi vedeți clătinându-se pe
picioare. Trebuie să aflăm de ce, asta spun eu. Nu trebuie să vârâm
capul în nisip într-o asemenea situație. Mai ales dacă vrem să
ajungă cineva acasă.

Existau o sumedenie de teste pentru copii, cu scopul de a
măsura dezvoltarea lor cognitivă. Combinatorul Pestalozzi-Piaget
fusese folosit pe navă în anii patruzeci, folosindu-se diverse jocuri
drept teste. Vreme de mai bine de un an, Freya a stat pe podeaua
grădiniței și a jucat jocuri cu copiii întoarcerii, după cum erau
numiți ei. Puzzle-uri, jocuri de cuvinte, îndemnul de a redenumi
lucruri, probleme de aritmetică și geometrie folosind cuburi. Nouă
nu ni s-a părut că acele teste puteau dezvălui prea multe despre
modul de a raționa al copiilor ori despre capacitățile lor analogice
și despre deducțiile din probe negative și așa mai departe; toate
erau parțiale și indirecte, simple din punct de vedere lingvistic și
logic. Cu toate acestea, rezultatul clar al fiecărei sesiuni o făcea pe
Freya să fie tot mai tulburată. Și-a pierdut pofta de mâncare; au
urmat răspunsuri mai tăioase date lui Badim și altora; mai puțin
somn noaptea.

Nu doar jocurile cu copiii îi făceau pe ea și pe alții să se
alarmeze. Din punct de vedere cantitativ, recoltele scădeau în
Prerie, Pampas, Olympia și Sonora; pierderile de energie electrică
de la generatoarele din coloană creșteau, având loc 6,24 pene de
curent și, în medie, 238 de kilowați-oră pe lună, ceea ce provoca
probleme serioase în cazul multor funcții în decurs de câteva luni.
Era posibilă descoperirea și izolarea secțiunilor de rețea unde
penele de curent erau mai frecvente, dar de fapt ele se răspândeau
în multe puncte din coloană și spițe. Geobacter era bănuită a fi
cauza, deoarece ea era găsită deseori pe cabluri. Ca și în cazul
altor componente funcționale ale navei, deveneau recomandabile
lucrările de întreținere.
Oamenii rezolvau aceste probleme ori de câte ori le puteau
localiza, iar noi făceam același lucru. În cazul multor componente,
funcționarea trebuia menținută în timp ce se făceau reparațiile și,
în cele mai multe cazuri, elementele ce necesitau reparații trebuiau
demontate și recondiționate, iar apoi instalate la loc, întrucât
pentru multe componente nu existau materii prime în cantități
corespunzătoare care să poată înlocui imediat componentele mai
mari. Pereții exteriori, de exemplu.
Izolația trebuia îndepărtată, lăsând expuse cabluri sub tensiune
pentru a fi curățate, iar materialul izolator trebuia descompus și
refăcut, iar apoi repus peste cabluri, fără a se putea întrerupe
livrarea de energie electrică către sistem ca întreg. Se puteau
programa întreruperi parțiale de livrare de energie electrică. Și
chiar s-a făcut lucrul acesta. Și totuși, pierderile neplanificate de
energie, deși nu afectau foarte grav nava, reduceau funcțiile,
inclusiv liniile solare.
Am început să investigăm algoritmii recursivi din fișierul pe
care Devi îl denumise „Metodologie Bayesiană“. Căutam opțiuni.
Ne doream ca Devi să fie acolo. Încercam să ne imaginăm ce ar
spune ea. Dar am descoperit că acest lucru era imposibil. Exact
asta se pierde când moare cineva.

Toate aceste disfuncționalități erau deosebit de problematice
când era vorba de liniile solare. Toată lumina de pe navă (în afară
de lumina stelară ambientală, dar incidentală, care, însumată,
ajungea la 0,002 lucși) era generată de elementele de iluminat ale
navei, ceea ce ne silea să folosim o gamă foarte largă de proiecte și
proprietăți fizice. Lumina solară artificială varia în luminozitate de
la 120000 lucși într-o zi senină, până la 5 lucși în timpul furtunilor
celor mai întunecoase de la crepuscul. Acest lucru era bine reglat,
împreună cu un efect de lumină de lună noaptea, de la un efect de
lună plină de 0,25 lucși până la 0,01 lucși în programul lunar
clasic. Însă când elementele de iluminare au trebuit să fie
recondiționate sau refurnizate era ca și cum s-ar fi petrecut eclipse
neprogramate. Prin urmare, plantele au fost afectate, dezvoltarea
lor era întârziată, astfel că ele erau mai slabe la vremea recoltării.
Amplificarea luminii în biomedii după scăderea ei nu compensa
pierderea de lumină din perioadele potrivite. Cu toate acestea, în
ciuda pierderilor suferite de agricultură, având în vedere uzura
inevitabilă a elementelor de iluminare, întreținerea necesară
trebuia pur și simplu să fie făcută. Însă, drept urmare, se obținea
mai puțină hrană.

 Grupul din laboratorul lui Aram a solicitat consiliului executiv
și adunării generale, ceea ce însemna toți oamenii de pe navă
trecuți de doisprezece ani, să analizeze chestiunile legate de
capacitatea de transport a navei. Aceasta era doar o formalizare a
unor discuții care se purtau acum în diverse feluri, întrucât fiecare
biomediu devenise independent în a hotărî ce tipuri de plante să
cultive. Aveau marja calorică pentru a mai crește animale de
carne? Obținerea cărnii în cuve era mai eficientă în ceea ce privea
timpul și consumul de energie, dar rezervele de materie primă
pentru cuve reprezentau un factor limitator. Și nu era întotdeauna
ușor să se transforme rapid biomediile din pășuni în terenuri
agricole. Fiecare schimbare făcută în biomedii avea ramificații
ecologice care nu puteau fi modelate sau anticipate și totuși exista
o marjă foarte mică de eroare, dacă se întâmpla să se afecteze
starea de sănătate a unui ecosistem prin încercarea de a-l face să
devină mai productiv în timp prea scurt. Trebuia ca toate
biomediile să fie sănătoase.
Toți au fost de acord ca biomediile cel mai puțin productive din
punct de vedere agricol să fie transformate în ferme. În comparație
cu hrana, biodiversitatea nu mai prezenta importanță.
Ne-am bucurat să vedem că, în cele din urmă, oamenii
ajunseseră la concluzii care fuseseră sugerate printr-o explorare
algoritmică foarte simplă privind soluțiile pe care le aveau la
dispoziție. De fapt, probabil că ar fi trebuit ca noi să fi menționat
acest lucru. Ceva de ținut minte, mergând înainte.

Prin urmare, au reprogramat clima Labradorului, încălzindu-l în
mod considerabil și adăugând un sezon ploios care era similar cu
cel al unei prerii. Pe Pământ, acest regim climatologic ar fi fost mai
potrivit cu douăzeci de grade latitudine spre sud decât Labradorul,
dar asta era altă mâncare de pește (la propriu!), deoarece acum
oamenii erau hotărâți să maximizeze agricultura. Au secat
mlaștinile care au rezultat în urma topirii ghețarului și a
permafrostului și au folosit apa în alte locuri sau au stocat-o. Apoi
au intrat cu buldozerele și au nivelat terenul, după care au
adăugat inoculatori de sol din biomediile apropiate, dar și
compost și alte îngrășăminte și, după ce s-au făcut aceste
modificări, au plantat grâu, porumb și legume. Renii, boii moscați
și lupii din Labrador au fost sedați și mutați în rezervații din
biomediul alpin. Un anumit procentaj de copitate a fost sacrificat și
consumat ca hrană, iar oasele lor au fost folosite pentru
extragerea fosforului, așa cum se întâmpla cu toate animalele de
pe navă după moarte.
Populația Labradorului s-a dispersat în celelalte biomedii. Asta
a creat o oarecare nemulțumire și amărăciune. În Labrador, câteva
generații de copii fuseseră crescuți ca și cum ar fi trăit în epocile
glaciare ale Pământului, apoi, la pubertate, erau scoși din navă
pentru a le fi dezvăluită nava: un eveniment memorabil pentru
tineri. Mulți oameni din alte biomedii considerau asta drept un fel
de traumă inutilă, dar cei mai mulți oameni care trecuseră prin
acea încercare își crescuseră copiii în același fel (62%), astfel că
acest fapt trebuia înțeles și probabil că era așa cum spuneau acești
labradorieni: educația din copilărie îi ajutase ca adulți. Alți
labradorieni au contestat această părere, câteodată chiar
vehement. A fost contestată și ideea că ei ar fi evidențiat o
incidență crescută de dificultăți mentale.
– Tot visând la Pământ vă va face să înnebuniți, dacă nu cumva
trăiți acest vis. Caz în care și asta vă va face să înnebuniți.
Oricum ar fi stat lucrurile, acum acel mod de viață se încheiase.

 Biomediile de tip pădure tropicală au fost răcite puțin și secate
în mod considerabil, iar mulți copaci au fost tăiați. Luminișurile
create astfel în pădurile tropicale au fost terasate pentru cultivarea
de orez și legume, terasele s-au ranforsat cu șiruri de copaci
bătrâni lăsați în picioare, pentru a susține o parte mică din
populațiile de animale și păsări ale pădurii ecuatoriale. Încă o
dată, multe animale au fost sacrificate și consumate, ori congelate
pentru a fi consumate ulterior.
S-a pus deseori întrebarea dacă reducerea pădurilor tropicale
făcuse ca anumiți agenți patogeni să ajungă în biomediile
apropiate, deoarece incidența unor boli a crescut în acestea din
urmă.

Mana timpurie, o problemă creată de fungi, căreia agricultorilor
le fusese întotdeauna greu să o contracareze, a lovit livezile din
Nova Scotia. Între timp, mana târzie, fitoftora, a afectat legumele
din Pampas. Manele bacteriene au devastat legumele din Persia,
iar frunzele au supurat ceva ca niște sedimente. Nu atingeți
frunzele! i-au avertizat ecologiștii pe fermieri, pentru că răspândiți
boala în altă parte.
Carantinele și băile cu pesticide la fiecare ecluză a biomediilor
deveniseră deja o rutină.
Bacterioza provocată de citosfora a ucis livezile cu fructe cu
sâmburi din Nova Scotia. Badim a fost foarte întristat de pierderea
fructelor lui preferate.
Citricele din Balcani au cedat în fața bolii verzi 32 , apoi a urmat
un declin rapid.
Putrezirea rădăcinilor a devenit tot mai comună și putea fi
contracarată doar cu ajutorul fungilor și bacteriilor care copleșeau
agenții patogeni. Ritmul mutațiilor, al patogenilor a părut a fi mai
rapid decât au putut geneticienii să creeze așa-numitele
ripostifere.
Ofilirea apărea când fungii sau bacteriile interveneau în
circulația apei într-o plantă. Boala rădăcinii umflate a fost
provocată de niște fungi care puteau trăi în sol vreme de ani fără a
se manifesta. Oamenii au început să regleze pH-ul solului la cel
puțin 6,8 înainte de a planta acolo legume din familia cruciferelor.
Mucegaiurile persistau de asemenea în sol vreme de câțiva ani și
erau împrăștiate de vânturi.
Acum țineau tot timpul închise ecluzele dintre biomedii. Fiecare
dintre ele avea problemele și bolile proprii, dar și propriile seturi
de soluții. Toate acele boli ale plantelor pe care le vedeau
existaseră încă de la începutul călătoriei, fiind purtate la bord în
sol și în primele plante. Faptul că multe dintre ele se manifestau
acum era remarcat cu insistență, iar mulți considerau acest
fenomen drept un mister, ba chiar ca pe un fel de blestem. Oamenii
vorbeau despre cele șapte năpaste abătute asupra Egiptului sau
despre cartea lui Iov. Însă patologii de la ferme și din laboratoare
au spus că era vorba doar despre o chestiune de dezechilibru și de
încrucișare genetică, toate fiind aspecte ale biogeografiei insulare
sau a degenerării zoologice ori cum se numea izolarea în care
trăiau de 200 de ani. În intimitatea apartamentului lui Badim și
Freya, Aram nu își putea stăpâni aprecierea privind acea situație.
– Ne înecăm în propriul rahat.
Badim a încercat să îl ajute pentru a vedea lucrurile într-o
lumină mai pozitivă, apelând la vechiul lor joc:

Omul face orice efort, ca un prizonier,

Ce-i silit să trăiască în cuibul lui mizer.
 Încet, dar sigur, pe măsură ce treceau anotimpurile, patologia
plantelor a devenit principalul domeniu de studiu al oamenilor.
Petele de pe frunze erau produse de o gamă largă de specii de
fungi. Mucegaiurile erau urmarea condițiilor de umezeală. Mălura
avea la origine fungii. Invaziile de nematozi provocau încetinirea
creșterii, ofilirea, pierderea vigorii și ramificarea excesivă a
rădăcinilor. Au încercat să reducă populațiile de nematozi prin
solarizarea solului, iar acest lucru a dat rezultate într-o anumită
măsură, însă acel proces a scos solul implicat din rotația plantelor
vreme de cel puțin un sezon.
Identificarea infecțiilor virale în țesuturile plantelor a fost
deseori reușită, dacă acesta este cuvântul potrivit, doar prin
eliminarea tuturor celorlalte cauze posibile ale problemei.
Distorsiunile frunzelor, consangvinizarea, epidemiile: acestea erau
de obicei boli virale.

– Cum de-am adus cu noi atâtea boli? l-a întrebat Freya pe Jochi
la un moment dat, într-una din vizite.
El a râs de ea.
– Nu ați adus! Există sute de boli ale plantelor pe care creatorii
navei au reușit să le elimine. Chiar mii.
– Dar de ce am adus multe dintre ele?
– Unele făceau parte din ciclul pe care l-au dorit. Despre multe
altele nici nu au știut că existau.
O lungă tăcere din partea lui Freya.
– Și de ce ne lovesc toate chiar acum?
– Nu vă lovesc. Doar câteva o fac. Însă vi se pare că sunt multe
din cauză că marja voastră de eroare este extrem de mică. Pentru
că nava voastră este foarte mică.
 Freya nu făcea niciodată vreun comentariu privind felul în care
Jochi se referea mereu la tot ce exista pe navă ca fiind al vostru, nu
al nostru. Ca și când nu avea absolut nicio legătură cu ei.
– Începe să-mi fie teamă, a spus Freya. Ce se întâmplă dacă ideea
de a ne întoarce pe Pământ a fost proastă? Ce se întâmplă dacă
nava este prea veche ca să poată face o asemenea călătorie?
– A fost o idee proastă! i-a răspuns Jochi și a râs din nou când a
văzut expresia de pe fața ei. Numai că și celelalte idei erau proaste.
Și, ascultă, nava nu e prea veche pentru a reuși să ajungă la
destinație. Doar că trebuie să vă ocupați de ea. Păstrați toate
lucrurile funcționale încă o sută și ceva de ani. Nu este ceva
imposibil.
Ea nu i-a răspuns.
După câteva clipe, Jochi a spus:
– Hei, nu vrei să ieși afară din navă ca să privești stelele?
– Ba cred că da. Dar tu?
– Da, vreau.
Jochi a îmbrăcat un costum spațial aflat în transportor și a ieșit
din el pe cea mai mică ecluză. Freya a îmbrăcat un costum spațial
rămas în ecluza de la complexul Spiței Trei a inelului interior. S-au
întâlnit în spațiu, între coloană și inelul interior, puțin în fața
transportorului și, legați cu corzi. Au plutit prin spațiu.

Au atârnat acolo, suspendați, plutind prin mediul interstelar,
fiecare legat de propriul său refugiu. Expunerea la radiațiile
cosmice era mult mai mare decât cea din mai toate spațiile
interioare ale navei, ba chiar decât în transportorul lui Jochi; dar o
oră sau două pe an, sau chiar o oră pe lună, nu modifica prea mult
situația epidemiologică. Desigur, și noi eram expuse permanent la
razele cosmice și, într-adevăr, am suferit avarii din această cauză,
însă noi eram în bună parte mai robuste sub impactul acelui potop
permanent, care rămânea invizibil și intangibil pentru ființele
umane, astfel că oamenii rareori se gândeau la el.
Mai tot timpul petrecut în condiții de activitate extravehiculară,
cei doi prieteni au plutit în tăcere, privind în jur. Orașul și stelele.
– Ce se întâmplă dacă lucrurile se destramă? a întrebat Freya la
un moment dat.
– Lucrurile se destramă mereu. Nu știu răspunsul.
După aceea, au plutit în tăcere în timpul petrecut acolo, ținându-
se de mâinile înmănușate și privind dincolo de navă și evitând să
se uite spre Soare, căutând spre constelația Orion. Când a sosit
momentul să se întoarcă, s-au îmbrățișat, cel puțin în măsura în
care acest lucru era posibil în costume spațiale. Totul a arătat ca și
cum două turte dulci ar fi încercat să se unească.

La ora 10:34 dimineața din anul 198,088, luminile s-au stins în
Labrador, iar generatoarele de rezervă au pornit, însă linia solară
a rămas stinsă. S-au instalat lumini mari, portabile, pentru a
ilumina biomediul întunecat, și s-au pornit ventilatoare în ușile
ecluzelor, la fiecare capăt, pentru a împinge aerul din Pampas în
Labrador și de acolo spre Patagonia, pentru a-l păstra cald. Grâul
răsărit putea rezista fără lumină și câteva zile, dar reacționa
negativ la frigul rezultat din cauza lipsei de lumină. S-au făcut
reglaje la sistemul de încălzire al Pampasului pentru a reduce
frigul care venea acum spre Patagonia, care era de asemenea
transformată în teren agricol, iar noua populație din Labrador s-a
mutat în Plata, pentru ca echipele de reparații să poată lucra fără
teama că ar putea vătăma pe cineva.
Respectarea protocoalelor standard de depanare nu a reușit să
localizeze sursa problemei, ceea ce a declanșat alarma. Apelând la
un test de finețe pe care l-am găsit și aplicat am stabilit că gazele și
sărurile din tuburile arcuite care alcătuiau linia solară, în special
halogenurile metalice și sodiul la mare presiune, dar și vaporii de
xenon și mercur, scăzuseră cantitativ până la punctul de a ceda, fie
prin difuziune prin porii de dimensiuni nanometrice din tuburile
arcelor din aluminiu, fie prin contactul cu electrozii din
stabilizatorii de curent, fie din cauza sudurii de tuburile arcelor
ceramice și din cuarț. Multe dintre liniile solare foloseau și cripton
85, pentru a suplimenta argonul din unele tuburi, și toriu în
electrozi, iar acestea fiind radioactive își pierduseră cu timpul
eficacitatea de a stimula descărcarea arcului luminos.
Toate aceste pierderi incrementale au condus la cea mai bună
soluție: lămpi noi, produse de imprimante, puse pe poziție cu
ajutorul mașinilor mari de cules cireșe, care fuseseră deja aduse pe
lângă Inelul B din Sonora, instalate și pornite. După ce au făcut
toate acestea, lumina a revenit în Labrador, apoi s-au întors și
locuitorii săi. Lămpile vechi au fost reciclate, iar materialele
recuperabile s-au depozitat în diferite unități de stocare. În cele din
urmă, o parte din argonul scăpat din lămpi a putut fi filtrat din
aerul ambiental, dar nu în întregime; unii atomi din aceste
elemente se combinaseră cu alte elemente din navă. Acelea au fost
efectiv pierdute.
Până la urmă, pana de curent din Labrador a fost o criză minoră.
Și totuși, în multe cazuri ea a declanșat creșteri ale tensiunii
arteriale, insomnii, discuții despre coșmaruri. Unii au afirmat că
viața pe navă era un coșmar.

În anul 199 s-au înregistrat pierderi de recolte în Labrador,
Patagonia și Prerie. În acel moment, rezervele de hrană ajunseseră
la o cantitate care să hrănească populația navei, acum de 953 de
oameni, vreme de numai șase luni. Nu era nicidecum ceva
neobișnuit în istoria umanității; de fapt, așa cum au putut stabili
istoricii, cantitatea se apropia de rezerva medie de hrană. Însă asta
era altă problemă acum, când, din cauza lipsurilor provocate de
recolta proastă, oamenii au fost siliți să apeleze la rezerve.
– Ce altceva putem face? a spus Badim când Aram s-a plâns de
acea situație. Pentru asta sunt rezervele.
– Da, dar ce se întâmplă când se termină? i-a răspuns Aram.
Patologii plantelor lucrau intens pentru a înțelege îndeajuns de
repede cauzele eșecurilor și pentru a inventa strategii integrate de
management al situației. Astfel au încercat o gamă de noi
pesticide chimice și biologice, descoperite fie în laboratoarele
navei, fie studiind informațiile venite de pe Pământ. Au introdus
plante modificate genetic care să reziste la agenții patogeni care
infectau plantele. Au transformat tot spațiul din toate biomediile
în terenuri agricole. Au renunțat la ierni și au creat cicluri
accelerate de primăvară–vară–toamnă.
Realizând toate aceste acțiuni împreună, creaseră un experiment
multivariantă. Nu au putut spune care acțiuni provocaseră
rezultatele pe care le obțineau.

În timp ce se făceau însămânțările în cursul primăverii
reprogramate, a început să pară că teama putea fi socotită drept
una dintre bolile infecțioase care îi loviseră. Oamenii stocau, o
tendință care perturbă grav capacitatea de producție a unui sistem.
Pierderea încrederii sociale putea lesne să declanșeze o panică
generală, apoi haos și uitare. Toată lumea știa acest lucru, ceea ce
augmenta spaima.
În același timp, în ciuda pericolului sporit, încă nu existau
oameni care să asigure securitatea pe navă și nici o autoritate, în
afara celei pe care populația o exercita asupra sa prin consiliul
executiv care, de fapt, era și consiliu de securitate. În ciuda faptul
că Badim insistase asupra guvernării în locul anarhiei, oamenii
încă nu aveau șerif. De aceea erau mereu în pragul anarhiei. Și
perceperea acestei realități se adăuga la spaimele lor.
Într-o zi, Aram a venit la apartamentul lor cu un nou studiu
întocmit de patologii plantelor.
– Se pare că am pornit în călătorie cu o oarecare lipsă de brom, a
spus el. Dintre cele nouăzeci și două de elemente care există în
mod natural, douăzeci și nouă sunt esențiale pentru viața animală
și unul dintre ele este bromul. În stare ionică, bromul stabilizează
țesuturile conective numite membrane bazale, care se află în tot ce
este viu. Face parte din colagenul care menține lucrurile laolaltă.
Dar se pare că întreaga navă a dus o oarecare lipsă de brom, chiar
de la început. Delwin crede că au încercat să reducă încărcătura
totală de săruri de la bord, iar acesta a fost un rezultat accidental.
– Nu putem printa așa ceva? a întrebat Freya.
Tresărind, Aram i-a aruncat o privire.
– Draga mea, nu se pot printa elemente.
– Nu?
– Nu. Ele apar doar în stelele și corpurile cerești care explodează.
Imprimantele pot doar să dea formă materialelor pe care le
introducem în ele.
– A, da! a făcut Freya. Cred că știam asta.
– E-n regulă.
– Nu-mi amintesc să fi auzit vorbindu-se mult despre brom, a
spus Badim.
– Nu-i un element despre care auzi prea des. Dar este important.
Așadar, asta ar putea explica unele lucruri pe care nu le
înțelegeam.

Oamenii au început să flămânzească. Prin vot democratic
desfășurat la recomandările unei comisii alcătuite pentru a face
sugestii privind starea de urgență, s-a instituit raționalizarea
hranei. Rezultatele votului au fost de 615 pentru și 102 împotrivă.

Într-o zi, Freya a fost chemată în Sonora pentru a se ocupa de o
situație de urgență nedefinită.
– Nu te duce! i-a spus Badim la telefon.
Venind din partea lui, era o cerere ciudată, dar ea era deja acolo;
iar când a văzut care era situația, s-a așezat pe cea mai apropiată
bancă pe care a găsit-o și, îndurerată, s-a ghemuit. Un grup de
cinci tineri își puseseră pungi din plastic pe cap și se sufocaseră.
Unul dintre ei lăsase un bilet: Pentru că suntem prea mulți.
– Astfel de lucruri trebuie să înceteze, a spus ea când a reușit să
se ridice în picioare.

Însă, în săptămâna următoare, doi adolescenți au spart codul
unei ecluze și s-au aruncat din ecluza prova a coloanei, fără corzi
sau costume spațiale. Și ei lăsaseră un bilet: Ies puțin afară și poate
rămân acolo o vreme.
Apel la tradiție. Virtute romană. Sacrificiul unuia pentru cei
mulți. Un lucru cât se poate de uman.

Au convocat o adunare generală și s-au strâns în piața mare din
San Jose, unde se întâmplaseră multe lucruri. Pe de o parte, acum
doar aproape jumătate dintre oameni erau suficient de vârstnici ca
să fi fost în viață în timpul crizei de pe Aurora și a schismei care a
urmat. Oamenii mai în vârstă prezenți în piață se uitau la cei mai
tineri cu expresii speriate. Nu știți ce s-a întâmplat aici, spuneau
cei în vârstă. Cei tineri păreau derutați. Nu știm? Sunteți siguri? E
chiar atât de rău?
După ce s-au strâns toți cei care trebuiau să fie acolo, li s-a
prezentat în detaliu care era situația hranei. În piață s-a lăsat
tăcere.
Apoi a vorbit Freya.
– Putem face față situației, a spus ea. Nu suntem prea mulți, e
greșit să afirmăm asta. Doar că trebuie să fim uniți. În realitate e
nevoie de toți aici, ca să facem lucrurile ce trebuie făcute. Prin
urmare, nu trebuie să mai existe sinucideri. Avem nevoie de toți.
Avem hrană de ajuns. Doar că trebuie să avem grijă, să
reglementăm ceea ce mâncăm și să fim în acord cu ceea ce
cultivăm. Va fi bine. Dar numai dacă ne purtăm de grijă unii altora.
Acum ați auzit cifrele. Vedeți deci că lucrurile vor funcționa. Să
facem asta. Avem o obligație față de toți cei care au făcut lucrurile
să meargă pe navă și față de cei ce vor veni după noi. Până acum,
două sute șase ani, dar mai sunt o sută treizeci. Nu putem să
trădăm generațiile – părinții și copiii noștri. Trebuie să dovedim
curaj în aceste vremuri grele. Nu aș dori ca generația noastră să fie
aceea care le trădează pe celelalte.
Cu obrajii îmbujorați, cu ochi sclipitori, oamenii s-au ridicat și
au rămas cu fețele spre ea, au înălțat mâinile deasupra capetelor,
cu palmele spre ea, ca niște pălării de floarea-soarelui sau ca niște
ochi pe tulpini sau ca voturi de da sau ceva pentru care noi nu am
găsit nicio analogie.

Nava e bolnavă, spuneau oamenii. E o mașinărie prea complexă
și a funcționat nonstop peste două sute de ani. Lucrurile merg rău.
E parțial vie și de aceea îmbătrânește, poate e chiar muribundă. E
un cyborg, iar părțile vii s-au îmbolnăvit, iar bolile atacă părțile
nevii. Nu putem înlocui acele părți, pentru că suntem înăuntrul lor
și e nevoie ca ele să funcționeze tot timpul. Prin urmare, lucrurile
merg prost.
– Întreținere și reparații, spunea Freya când auzea astfel de
sentimente exprimate. Întreținere, reparații și reciclare, asta e tot. E
casa în care trăim, nava în care zburăm. Întotdeauna s-au făcut
lucrări de întreținere, reparații și reciclări. Să o păstrăm întreagă!
Nu deveniți melodramatici. Să continuăm să facem asta. Oricum,
nu avem cum să ne petrecem timpul în alt mod, nu-i așa?

Despre deficitul de brom se discuta rareori, iar încercările
oamenilor de a recupera o parte din el prin reciclarea solului, iar
apoi suprafețele din plastic din interiorul navei, au fost reușite
doar parțial. Existau și alte elemente care se combinau cu nava în
moduri dificile, care creau noi fisuri metabolice, deficite
importante. Nu era ceva de care să scape. Și deși se discuta rar
despre brom, aproape toată lumea de pe navă era conștientă de
asta.
După ce au terminat hrana stocată, iar o infestare cu nematozi a
distrus mai toată recolta nouă din Prerie, au convocat o nouă
adunare. Conform recomandărilor comitetului de lucru, s-a stabilit
raționalizarea completă și s-au introdus noi reguli și practici.
Crescătoriile de iepuri s-au extins, la fel și iazurile în care
creșteau tilapia. Dar, așa cum s-a arătat, chiar și iepurii și tilapia
aveau nevoie de hrană. Oamenii puteau consuma aceste creaturi în
momentul în care ajungeau la o anumită dimensiune, dar ele nu
aveau cum să atingă acea mărime dacă nu erau hrănite. De aceea,
în ciuda capacității lor uimitoare de a se reproduce, acele creaturi
nu reprezentau calea de rezolvare a problemei.
 Era o problemă agricolă sistemică, de stocuri de alimente,
însămânțare, creștere, producție și reciclare. Ținerea sub control a
bolilor era o chestiune de combatere sistemică a dăunătorilor, care
trebuia gândită bine și aplicată. Exista un uriaș bagaj de cunoștințe
și experiențe din trecut care să îi ajute. Trebuiau să se obișnuiască,
să se adapteze și să treacă la un regim alimentar nou și mai strict.
Să facă față elementelor deficitare cât de bine puteau.
Un aspect al ținerii sub control a dăunătorilor îl reprezentau
pesticidele chimice. Încă aveau rezerve, iar fabricile lor chimice
aveau materiile prime necesare pentru a produce pesticide. Cu
toate că erau vătămătoare pentru oameni, lucru adevărat, ele încă
trebuiau folosite. Era momentul să devină puțin mai brutali, dacă
se impunea, și să își asume anumite riscuri pe care în mod obișnuit
nu și le-ar fi luat, cel puțin în unele biomedii. Să facă o serie de
experimente rapide și să afle care dădea rezultatele cele mai bune.
Dacă hrana mai multă de acum era ulterior plătită prin mai multe
cazuri de cancer, acela era prețul ce trebuia plătit.
Evaluarea riscurilor și managementul riscurilor au devenit
subiecte majore de discuție. Oamenii trebuiau să folosească simțul
probabilităților, să facă evaluări pe baza valorilor pe care nu
fuseseră siliți să le examineze, lucruri pe care până atunci le
consideraseră indiscutabile. Acum nicio femeie nu mai rămăsese
însărcinată. În cele din urmă și aceasta va deveni o problemă. Dar
deocamdată trebuiau să rezolve problema cea mai arzătoare.

Boabele de soia trebuiau protejate cu orice preț de patogenii din
sol, deoarece aveau nevoie cu disperare de proteinele pe care ele le
conțineau. Biomediu după biomediu, au excavat tot solul din
întreaga navă, l-au curățat de patogeni cât de bine s-a putut,
lăsând însă vii bacteriile folositoare, atât cât a fost posibil. Au
cultivat din nou solul și au încercat încă o dată.
Și totuși au existat pierderi mari de recolte.
Acum, oamenii consumau 1500 de calorii pe zi și încetaseră să
mai consume energie în scopuri recreative. Toată lumea pierdea în
greutate. Păstrau rațiile copiilor la niveluri care să îi mențină
normali din punctul de vedere al dezvoltării.
– Nu vrem copii burtoși, cu picioare ca niște bețe.
În ciuda acestor măsuri de prevedere, copiii evidențiau o
sumedenie de anormalități. Probleme de echilibru, de creștere,
dizabilități de învățare. Era greu de aflat motivele, ba chiar
imposibil. Exista o multitudine de simptome și tulburări. Statistic
vorbind, nu exista o deosebire mare față de generațiile precedente,
însă din punct de vedere anecdotic, devenise foarte clar că acum
fiecare problemă era observată și luată în seamă. Eroarea
cognitivă denumită eroare de reprezentare i-a aruncat într-un
spațiu în care fiecare problemă pe care o descopereau îi convingea
că se aflau într-un declin fără precedent. În toată istoria lor,
oamenii se îmbolnăviseră și muriseră, însă acum, când se
întâmplau astfel de lucruri, ei aveau impresia că totul era din
cauza navei. Ceea ce noi am considerat că reprezenta o problemă.
Însă era doar una din numeroasele probleme.

În cele mai multe zile, în ultimele ore dinaintea apusului, Badim
cobora spre cornișa care se întindea spre partea vestică a orașului
Fetch și se așeza lângă balustrada aflată deasupra apei pentru a
pescui o vreme. Exista o limită de un pește pe zi pentru fiecare
pescar, iar balustrada era înțesată de oameni care încercau să
prindă unul pentru a-l adăuga la masa de seară. Nu era tocmai o
mulțime, deoarece, în general, nu le prea surâdea norocul la acel
capăt al Lacului Lung. Cu toate acestea, acolo erau o serie de
pescari fideli, care veneau aproape zilnic, cei mai mulți destul de
bătrâni, dar și tineri părinți cu copii. Lui Badim îi plăcea să îi vadă
și se descurca foarte bine când venea vorba de a-și aminti numele
lor de la o zi la alta.
Câteodată, Freya apărea la căderea întunericului și îl conducea
acasă. Câteodată, el îi arăta un biban mic sau o tilapia sau vreun
păstrăv.
– Să facem un ghiveci de pește.
– Sună grozav, Beebee!
– Obișnuiam să facem asta pe vremuri?
– Nu, nu cred. Pe vremea aceea, tu și Devi erați prea ocupați.
– Mare păcat!
– Mai ții minte când am ieșit cu barca în larg?
– Da, sigur! Am lovit-o de doc.
– Doar atunci.
– Da, sigur. Norocul nostru! Nu eram convins că am făcut-o de
multe ori sau dacă țin minte doar acea întâmplare.
– Am înțeles ce vrei să spui, dar cred că s-a întâmplat doar o
dată. Apoi am știut cum să procedăm.
– Frumos! Ca și pregătirea ghiveciului nostru.
– Ai dreptate.
– Mă ajuți cu mâncatul, da?
– Da, sigur. N-aș putea spune nu.
Au aprins luminile din bucătăria apartamentului lor, iar Badim a
scos tigaia, în vreme ce Freya a luat fundul și cuțitul de filetat și a
curățat peștele. După ce a terminat, fileurile de pește aveau
cincisprezece centimetri lungime. După ce s-a convins că scosese
toate oasele din carne, Freya a mărunțit bucățile de pește, timp în
care Badim a tăiat cartofii. Nu i-a curățat. Zeamă de carne de pui,
puțină apă, o idee de lapte, sare și piper, câțiva morcovi mărunțiți.
Au bucătărit împreună în tăcere.
În timp ce mâncau, Badim a spus:
– Cum e la muncă?
– A, în fine… Ar fi fost bine dacă Devi s-ar fi aflat printre noi.
El a dat aprobator din cap.
– Și eu cred asta de multe ori.
– Și eu.
– Ciudat, voi două nu v-ați înțeles prea bine când erai mică.
– A fost greșeala mea.
Badim a râs.
– Nu cred asta!
– Nu am înțeles prin ce trecea.
– Asta se întâmplă mereu mai târziu.
– Când e deja prea târziu.
– Ei bine, niciodată nu e prea târziu. Fiindcă veni vorba, tatăl
meu era un adevărat demon când venea vorba de reguli.
Câteodată, mă punea să merg pe jos în jurul întregului inel dacă
socotea că nu respectasem regulile. Abia mai târziu am înțeles că
era bătrân în momentul în care m-am născut. Că nu avusese de
gând să aibă copii până când a cunoscut-o pe mama. Pentru că se
născuse imediat după tulburări și, în copilărie, a avut o situație
grea. Am început să o înțeleg mai bine pe mama ta. Într-un anume
fel, ea și tatăl meu au avut multe lucruri în comun. Mi-e greu să
cred că amândoi au dispărut, a zis el cu un oftat.
– Știu.
– Mă bucur că te am pe tine, draga mea.
– Și eu mă bucur că te am.
 Apoi, după ce au făcut curat, iar Freya se pregătea de plecare,
Badim a întrebat-o:
– Mâine?
– Da, mâine sau peste încă o zi. Mâine-dimineață mă duc până în
Piedmont, ca să văd cum se descurcă.
– Și ei au probleme?
– A, da. Sunt probleme peste tot, doar știi asta.
El a râs.
– Vorbești ca mama ta.
Freya nu a găsit nimic de râs.

Toate relațiile de sânge sunt în general similare. Există atenție,
grijă, solicitudine și afecțiune. Împărtășirea de știri, de poveri, atât
fizice, cât și psihice.

În anul 208,285, s-a constatat că pH-ul din Lacul Lung se
modificase considerabil în decurs de doar două săptămâni, iar la
început o inspecție vizuală robotică a fundului lacului nu a
descoperit nimic, apoi o determinare locală a pH-ului, făcută pe o
suprafață de cincizeci de metri pătrați, a evidențiat faptul că apa
era mai acidă în apropiere de malul opus orașului Fetch, unde
vânturile predominante loveau de obicei apa. O nouă inspecție
robotică a descoperit o depresiune lungă în nămol, iar dedesubtul
acesteia s-a stabilit că placarea lacului se fisurase, astfel că apa era
în contact direct cu podeaua biomediului. Coroziunea produsă
containerului provoca acidificarea apei.
Apoi, o altă inspecție vizuală efectuată de scufundători a
dezvăluit că lacul prezenta depresiuni care mergeau de-a lungul
mijlocului său.
 S-a luat hotărârea ca lacul să fie golit, iar apa lui să se stocheze,
să se mute peștii sau să fie strânși și congelați pentru a fi
consumați. Noroiul avea să fie îndepărtat de buldozere pentru a se
permite accesul direct la crăpăturile din placare.
Asta a venit ca o lovitură, pentru că într-o singură zi Lacul Lung
nu mai exista, în locul lui rămânând un căuș lung de noroi negru
care se usca și duhnea în lumina zilei. Când coborau privirea de
lângă balustrada cornișei era ca și cum s-ar fi uitat la o groapă de
noroi pe marginea unui vulcan îngrozitor. Mulți locuitori din Fetch
au părăsit orașul și au stat cu prieteni din alte biomedii, dar la fel
de mulți au rămas și au suferit alături de lacul lor. Bineînțeles că
nu mai existau pești pe care să îi ducă acasă, deși se spunea
deseori că aceștia vor reveni și totul va fi ca înainte. În acest timp,
mulți dintre ei erau mult mai flămânzi. Lacul Lung fusese cel mai
mare de pe navă.

Pierderea medie în greutate în rândul adulților era acum de zece
kilograme. Apoi un incendiu la un transformator din Prerie a
răspândit un fum gros și toxic în acel biomediu și s-a procedat la
evacuarea totală, astfel ca biomediul să poată fi închis fără să lase
pe cineva prins înăuntru. Incendiul a fost stins de roboți, ceea ce a
făcut ca procesul să fie mai lent; aceștia nu puteau stăvili
incendiul, astfel că a fost necesar să se evacueze aerul din
biomediu. Asta a redus pentru scurtă vreme temperaturile din
biomediu sub zero grade, de aceea toate recoltele de acolo au
înghețat. Biomediul a fost alimentat imediat cu aer, iar oamenii s-
au întors în el purtând costume de protecție semănând cu cele
spațiale pentru a salva ce se putea, dar răul fusese făcut. Recolta
acelui sezon era compromisă total, acoperită cu o peliculă de
pentaclorbenzen care ar fi fost periculos dacă era ingerat. Chiar și
suprafața solului trebuia curățată, dar și pereții biomediului și
toate clădirile.

Au sacrificat și au consumat 90% din vitele pitice de pe navă,
lăsând un număr primejdios de mic în scopul de a se păstra
diversitatea genetică. Au sacrificat și au consumat 90% din boii
moscați și căprioare. Apoi, același procent de iepuri și pui. 10% din
fiecare specie care a fost lăsată în viață pentru completarea
stocurilor reprezenta blocaje genetice grave, dar nu acest lucru era
important în acele momente. În medie, grăsimea corporală a
adulților scăzuse la 6%. 70% dintre femeile aflate la vârsta
procreării încetaseră să mai aibă menstruație, dar nici acest aspect
nu mai era de natură să îi mai îngrijoreze. În ciuda tuturor
eforturilor, foametea era stăpână pe navă.
Marja de eroare dispăruse complet. Încă o pierdere de recoltă și,
presupunând că împărțeau hrana în mod egal, după hrănirea
corespunzătoare a copiilor, rămâneau cam în jur de 800 de calorii
pe zi de persoană, ceea ce avea să ducă la pierderi musculare,
anomalii ale scheletului, uscarea părului, ochilor și pielii, letargie
și așa mai departe.
Într-o seară, aflat în bucătăria lor, Aram stătea rezemat de
perete. Badim gătea paste cu sos de roșii și a scos câteva bucăți de
piept de pui din frigider pentru a le decongela, mărunți și pune în
sos. Freya era mult mai masivă decât cei doi bărbați, dar slabă.
Mânca mai puțin decât majoritatea oamenilor. Cearcănele o făceau
să semene mai mult ca niciodată cu mama ei.
Badim a așezat mâncarea pe masă și preț de o secundă s-au
ținut de mâini.
Cu buzele strânse într-o linie subțire, Aram a spus:
– Mâncăm porumbul de sămânță.
 Au reînceput sinuciderile. De astă dată era vorba de grupuri mici
de persoane în vârstă, care făceau parte din niște așa-zise cluburi
ale cucutei, și de obicei făceau asta evacuând aerul din ecluzele
exterioare. Se spunea că moartea era instantanee, semănând cu o
lovitură năucitoare. O făceau ținându-se de mâini și lăsând
obișnuitul bilețel: S-ar putea să fiu cândva! Deseori biletul era anexat
unei fotografii de grup în care aproape toți zâmbeau. Nu am putut
stabili dacă zâmbetele însemnau că erau sau nu fericiți.
Oamenii pe care îi părăseau, îndeosebi rudele și prietenii lor,
sigur nu erau fericiți. Nici măcar noi nu am auzit discuțiile în care
plănuiau sinuciderea, ceea ce însemna că făceau eforturi deosebite
pentru a le păstra secrete. Înregistratoarele din camere trebuie să fi
fost acoperite sau făcute inoperante într-un mod care nu a
declanșat sistemele noastre de alarmă.

Freya a început să meargă noaptea prin biomedii, ajungând în
orășele, unde stătea de vorbă cu oamenii. Acum masa se lua
deseori în comun; vecinii se strângeau, fiecare familie aducând de
acasă câte un fel de mâncare gătită. Câteodată se sacrificau iepuri
sau pui pentru a se pregăti ghiveci. Bucătarii o îndemnau deseori
să mănânce cu ei, iar ea lua întotdeauna o îmbucătură. Mâncarea
se termina repede, totul era consumat; acum, compostul era
alcătuit aproape integral din deșeuri produse de oameni, prelucrat
intens pentru recuperarea anumitor săruri și substanțe minerale
(inclusiv brom) și pentru a ucide anumiți agenți patogeni înainte
de a fi folosit la cultivarea pământului.
După ce mâncau, Freya vorbea cu oamenii vârstnici.
– Toți trebuie să trăim, le spunea ea. Va fi suficientă hrană și este
nevoie de toată lumea. Aceste societăți ale cucutei sunt o idee
proastă. Oamenii cedează spaimei de ceea ce s-ar putea întâmpla.
Ascultați, noi ne temem întotdeauna de ceea ce s-ar putea
întâmpla. Asta nu dispare niciodată. O facem pentru copii. De
aceea, țineți minte: trebuie să luptăm pentru a-i duce acasă. Avem
nevoie de toți.
Cercetătorii au scotocit prin literatura de specialitate din
biblioteci și prin informațiile digitale trimise de pe Pământ pentru
a vedea dacă se pot aduce îmbunătățiri agriculturii. Unii
cercetători au susținut că modelul industrial al agriculturii fusese
înlocuit în cele mai avansate zone agricole de pe Pământ cu o
metodă numită cultivare intensivă mixtă, care reintroducea ideea
de maximizare a diversității culturilor și genelor. Intensitatea nu
însemna doar amestecul dens de diferite plante, ci și munca
umană care era necesară. Solul era mai bine ținut pe loc, ceea ce
reprezenta o preocupare majoră pe navă, deoarece nu exista ocean
în care să dispară și era strâns și refolosit, indiferent unde cădea.
Însă se afirma că rezistența la boli a acestor culturi mixte era mult
mai mare. Metoda presupunea multă muncă, dar pe Pământ, cel
puțin cu nouă ani înainte, se părea că existase un surplus de forță
de muncă. Nu era limpede de ce se întâmplase asta. Informațiile
comunicate neglijau să includă fapte cruciale ori poate că acestea
se pierdeau în fluxul de imagini, voci și digitalizare. Acum
recepționau de pe Pământ unele unde radio nefiltrate, foarte slabe
și prezentând interferențe; dar în cea mai mare parte recepționau
fasciculul direcționat spre ei, iar el reprezenta firava lor legătură cu
casa, care câteodată părea neîngrijită, înțesată de informații pe
care aparent nimeni nu le analizase corespunzător în ceea ce
privea relevanța. De multe ori aveau impresia că primesc gigabyți
de cunoștințe inutile, ceva ce semăna cu ADN-ul parazitar al
gândirii sistemului de acasă. Era greu de înțeles modul în care
fuseseră selectate acele informații. Încă exista o întârziere de nouă
ani, astfel că fiecare schimb de mesaje dura optsprezece ani, ceea
ce însemna că nu era nicidecum un schimb real; moment de
moment, se părea că nimeni din sistemul solar nu asculta ceea ce
oamenii de pe navă comunicaseră în urmă cu nouă sau zece ani.
Asta nu venea ca o surpriză, cel puțin pentru cei care înțelegeau
cât de cât cultura sistemului solar, ceea ce însemna o minoritate
redusă a oamenilor navei. Bineînțeles că existau transmisii care
circulau continuu în ambele direcții, dar asta nu ajuta cu nimic
când venea vorba de ideea de conversație, de răspunsuri la
întrebări specifice. Exista un gen de situație în care transmisiunile
simultane de la ambele părți puteau accelera schimbul de
informații, prin purtarea discuției pe multiplele aspecte ale
problemei, dar ambele părți trebuiau să fie angajate deplin în acest
proces și problema să fie de un anumit fel, care să poată folosi
diverse reacții pe un front larg. Probabil că acesta era genul de
problemă pe care o aveau, dar nimeni din sistemul solar nu părea
să fie conștient de asta. Impresia foarte pregnantă pe care le-o crea
oamenilor fluxul de informații dinspre Pământ era că nimeni de
acolo nu acorda nici cea mai vagă atenție navei care plecase spre
Tau Ceti în urmă cu 208 ani. Și de ce i-ar fi interesat? Păreau să
aibă propriile probleme.

Au umplut Lacul Lung cu apă și l-au repopulat cu pești. Oamenii
erau convinși că numeroasele crescătorii de pește puteau asigura
tot necesarul de proteine al navei, însă unele dintre ele au dat
semne de sindromul icrelor slabe. Generații întregi de peștișori au
murit fără un motiv evident; numele sindromului, ca atâtea altele,
era pur și simplu descriptiv.
– Ce e? a strigat într-o seară Freya către navă, când se afla
singură pe cornișă. Navă, ce se întâmplă?
 I-am răspuns prin intermediul brățării de comunicații.
– Există o serie de probleme sistemice, unele fizice, altele
chimice, iar asta înseamnă că toate viețuitoarele au slăbit puțin la
nivel celular. Fisurile metabolice, cum le denumea Devi, s-au mărit.
Iar o mare parte din radiațiile cosmice a afectat fiecare organism
de pe navă, creând mutații cu precădere la bacterii, care sunt labile
și versatile. De cele mai multe ori, ele nu mor, ci trăiesc într-un fel
nou. Întrucât nava are un interior viu, el este suficient de cald ca să
întrețină viața, ceea ce înseamnă că este suficient de cald ca să
încurajeze germenii care au suferit mutații. Aceștia interacționează
cu substanțele chimice eliberate de mecanismele biofizice, cum ar
fi coroziunea și decaparea, pentru a afecta mai mult ADN-ul unei
largi diversități de specii. Impacturile cumulative pot avea un efect
sinergic, care în sistemul solar se cheamă „sindromul navei
bolnave“. Câteodată, „sindromul organismului suferind“, expresie
adoptată pentru a fi asociată cu acronimul SOS, care era în
vremuri străvechi o semnalizare de pericol în navigația pe oceane.
Apoi a însemnat „save our ship“ (salvați nava noastră) și era ușor
de transmis și înțeles în codul morse.
– Așadar…
Freya a oftat, s-a adunat cu gânduri cu tot (metaforic vorbind,
deși ea și-a strâns brațele în jurul torsului).
– Avem o problemă.
– „Houston, avem o problemă.“ Așa a spus Jim Lovell, pe Apollo
13, în 1970.
– Ce s-a întâmplat cu ei?
– Într-o călătorie spre Lună au pierdut un element de aer
comprimat, iar apoi mai toată energia electrică. Au ocolit Luna
doar o dată, apoi au revenit pe Pământ folosind sisteme
improvizate.
 – Și au reușit?
– Da.
– Câți erau?
– Trei.
– Trei?
– Capsulele Apollo erau mici.
– Adică transportoare.
– Da, dar mult mai mici.
– Avem povestea în bibliotecă?
– Da, sigur. Relatări documentate, dar și transformate în ficțiune.
– Să le extragem și să-i punem pe oameni să le urmărească.
Avem nevoie de câteva exemple. Și vreau să găsesc și alte exemple
de acest fel.
– Ideea e bună, deși noi te sfătuim dinainte să eviți literatură
clasică despre Antarctica, decât dacă autorul este Ernst
Shackleton.

208,334. Acum era evident că foametea generalizată provoca
probleme grave de malnutriție ființelor umane de la bord.
Pierderile de recolte și de pește ale crescătoriilor continuau să
apară în aproape fiecare biomediu. Pastele din alge se dovedeau
greu de digerat și deficitare în substanțe nutritive esențiale.
Sinuciderile s-au răspândit. Freya a continuat să rătăcească prin
navă pentru a-i convinge să renunțe la această practică, însă
populația adultă ajunsese să consume rații de 1000 de calorii pe zi
de persoană. Pierderea medie în greutate a ajuns la 13,7 kilograme.
Următoarea etapă era 800 de calorii. Au consumat aproape toate
animalele de pe navă, păstrând 5% din fiecare specie pentru a
permite înmulțirea ulterioară a acelor populații. Braconarea
acestor populații rămase pentru recuperare nu era un lucru
neobișnuit. S-au consumat câini și pisici. Șoarecii de laborator au
fost consumați, după ce au fost sacrificați în scopuri experimentale
(aproximativ 300 de calorii pe șoarece).
În acel moment, nu exista alt subiect de conversație decât hrana.
Disperare generală.

Freya le-a spus povestea navetei Apollo. Le-a spus povestea
expediției lui Shackleton pe nava Endurance și despre expediția cu
bărci care i-a salvat. Le-a spus povestea insulei Cuba, după ce
importurile de țiței care susțineau agricultura de acolo au fost
întrerupte brusc. Le-a citit cu voce tare Robinson Crusoe, dar le-a
prezentat și filmul Naufragiații (Familia elvețiană Robinson) 33. Și le-a
citit multe alte cărți despre naufragiați, victime ale izolării și
despre alți supraviețuitori ale unor catastrofe sau accidente, un
gen surprinzător de plin de finaluri fericite, mai ales dacă evita
anumite texte. Povești despre rezistență, povești despre speranță;
dar ea încerca să le insufle speranță tuturor. Noi, puținii fericiți. Da,
speranță, desigur, există speranță… Dar speranța are nevoie de
hrană. Indiferent cât de folositoare ar fi poveștile pline de
speranță, ele nu reprezintă hrană adevărată.

Freya s-a dus să îl întâlnească pe Jochi, care plutea într-un
costum spațial în afara transportorului său, vagonul lui remorcat,
cum îl numise el cândva. Ea i-a spus ultimele vești și i-a dat
ultimele cifre.
– Cred că a fost o idee proastă să ne întoarcem, a spus ea la
încheierea acelei liste. Cred că am greșit și eu, a spus asta
plângând.
Jochi a așteptat până când ea s-a liniștit. Apoi a spus:
 – Știrile diverse dinspre Pământ au conținut ceva interesant.
– Ce anume? a întrebat Freya, încă fornăind.
– Există un grup în Novosibirsk, pe Pământ, care studiază
hibernarea. Oamenii aceia spun că au un sistem care funcționează
pentru oameni. Au pus câțiva cosmonauți într-un soi de stare
suspendată vreme de cinci ani, iar apoi i-au trezit fără pierderi
umane. I-au numit hibernauți. Hiperhibernare, dacă am auzit
corect cuvântul. O torpoare prelungită. Viață suspendată.
Somnolență la rece. Sunt multe nume pentru asta.
Freya a rămas pe gânduri. Apoi a spus:
– Au spus cum au procedat?
– Da, sigur. Le-am găsit publicațiile. Au publicat rezultatele
complete, toate formulele și regimurile. E o parte din mișcarea
pentru știință deschisă tuturor. Au plasat totul în Norul Eurasia,
acolo am găsit asta. Am înregistrat totul.
– Și cum au procedat? Cum au reușit?
– A fost o combinație între răcirea corpurilor, ca în tehnicile
chirurgicale, dar la temperaturi mai scăzute, iar apoi a urmat un
cocktail de substanțe chimice administrate intravenos, inclusiv
substanțe nutritive. În plus, o stimulare fizică de rutină în timpul
acelei stări de somn și puțină apă în perfuzii, desigur.
– Și crezi că e ceva ce am putea face și noi?
– Da. Cum să zic, nu știu, bineînțeles. Pentru că nu ai cum să fii
sigur. Dar cred că în prezentarea lor există destule lucruri care pot
fi încercate. Puteți produce medicamentele. Răcirea e doar o
chestiune de control al temperaturii, lucru ușor de realizat. Va
trebui să construiți paturile reci pe care le specifică ei. Printați
paturi, medicamente, echipamente și roboți care au capacitatea de
a acționa cât dormiți. Trebuie doar să respectați întreaga rețetă.
– O vei face și tu?
 O pauză lungă.
– Nu știu.
– Jochi!
– Freya! În fine, ascultă – cred că da. Nu prea am motive să
trăiesc. Dar s-ar putea. Aș vrea să aflu sfârșitul aventurii.
Din nou o tăcere lungă, de această dată din partea lui Freya;
două minute, apoi trei.
– Am înțeles, a spus ea. O să vorbesc cu oamenii despre soluția
asta.

Vorbind, a pășit pe inel. În acest timp, ea și toți ceilalți au aflat
mai multe despre ceea ce presupunea hibernarea, la început de la
Jochi, apoi din ce în ce mai mult din informațiile pe care le găseau
în transmisii și în semnalele radio care veneau dinspre sistemul
solar, din slabul nor informațional al lui, care se difuzau în
exterior, dincolo de ei. Mulți oameni din comunitatea medicală a
navei au început să studieze procesul. Aram și câțiva din grupul de
biologi au studiat totul îndeaproape. Din fericire, șoarecii de
laborator pe care nu îi consumaseră ca hrană reprezentau un
număr destul de mare de animale experimentale.
Hibernarea nu era chiar cuvântul potrivit pentru acel proces, a
spus Aram, deoarece vor trebui să îl folosească foarte multă
vreme. Oamenii îi numeau în diferite feluri: hipernare, animație
suspendată, hiperhibernare, stare metaboloică suprimată, torpoare sau
inerție la rece, în funcție de aspectul acelei stări despre care
discutau. Asta implica bineînțeles un domeniu larg de procese
fizice. Ceea ce descoperise Jochi era doar punctul de pornire al
căutărilor în fluxul de informații și pentru activitatea pe care
trebuiau să o desfășoare în laboratoarele navei. Au lucrat ore
nenumărate, accelerând ritmul la experimentele pe care le puteau
realiza. Au muncit pe nemâncate. La sfârșitul fiecărei mese, cu
fețele trase, oamenii stăteau cu ochii ațintiți spre bolurile goale
care, la o masă normală, ar fi reprezentat doar aperitivul: încă le
era foame, chiar dacă terminaseră masa.
Răcirea esențială a procesului de hibernare nu îngheța
țesuturile, ci doar rămânea în apropiere de zero grade sau chiar
sub acea temperatură, iar țesuturile corpului erau protejate de
elemente antiîngheț din infuzia intravenoasă. Încă existau
întrebări: la ce temperatură putea fi răcit un organism și cât timp
putea fi menținut astfel. Aram nu era încredințat că vor putea găsi
răspunsuri clare.
– Pentru a afla, va trebui să facem încercări, a spus el într-o seară,
clătinând din cap, când se aflau la masă.
Efectele pe termen lung ale oricărei suprimări metabolice erau
necunoscute, desigur, întrucât cele mai bune informații pe care le
aveau proveneau de la hibernauții ruși, după cinci ani aflați în acea
stare. Prin urmare, trebuiau să facă un experiment în acea privință.
Întrebările cele mai importante aveau deseori legătură cu ceea ce
ei numeau Ritmul metabolic minim universal, viteza cea redusă
posibil a unui metabolism, care era aproape constant pentru toate
creaturile de pe Pământ, începând cu bacteriile și terminând cu
balenele albastre. O scădere în metabolismul oricăreia dintre
aceste specii nu putea coborî sub nicio formă sub acel ritm minim
universal; pe de altă parte, acel ritm era foarte lent. Prin urmare,
părea să existe posibilitatea teoretică de a plasa ființele umane și
microbiomediile lor interne într-o stare foarte lentă, care va dura
multă vreme fără efecte adverse. Asta presupunea un ritm cardiac
mai scăzut (bradicardie); vasoconstricție periferică; o respirație
mult redusă; o temperatură internă foarte scăzută, amortizată de
medicamente anticongelare; inhibitori chimici, perfuzii biochimice;
substanțe antibacteriene; îndepărtarea ocazională a deșeurilor
acumulate în organism; și deplasări fizice și manipulări, îndeajuns
de mici ca să nu stimuleze prea mult organismul, însă foarte
importante. Unele dintre aceste efecte erau realizate doar prin
răcirea organismului, însă pentru a se evita o hipotermie fatală
trebuiau create contraefectele printr-un cocktail de medicamente la
care încă se lucra. Experimentele făcute cu hibernauții ruși sugerau
că oamenii de știință din Novosibirsk descoperiseră un amestec
viabil și măcar stabiliseră parametrii și obținuseră o serie de
rezultate.
Drept urmare, au pus șoarecii în stare de torpoare, ba chiar și
câteva mamifere mari care nu fuseseră sacrificate pentru consum.
Însă, având în vedere situația în care se găseau, nu puteau trage
multe concluzii din experimentele pe care le făceau. Studiul celor
din Novosibirsk avea să se încheie, oferind cele mai bune date
posibile, având în vedere timpul redus pe care îl aveau la
dispoziție.
Ceea ce îi preocupa cel mai mult era faptul că vor intra în stare
de adormire flămânzi și cu o greutate sub cea normală În cursul
hibernării normale, mamiferele deveneau de obicei
supraalimentate înainte de perioada de somn, mâncând atât de
mult încât acumulau grăsime în corp, grăsime ce era apoi folosită
drept aliment metabolic în timpul hibernării. Acest lucru nu era
posibil pentru locuitorii navei. Aceștia pierduseră în medie 14
kilograme ca adulți și nu aveau hrană suficientă pentru a lua în
greutate. De aceea trebuiau să înceapă starea de hibernare cu
deficiențe în această privință și totuși să spere că vor rămâne în
stare de somn vreme de mai bine de un secol. Se părea că acest
lucru nu avea nicio șansă de reușită.
 Jochi a fost cel care a propus ca injecțiile intravenoase să
cuprindă din când în când elemente nutritive, în cantități suficiente
pentru a păstra alimentate funcțiile metabolice minime ale
organismului, dar nu în măsură să trezească organismul din
anumite puncte de vedere. De asemenea, el sugerase regimuri de
masaj și izometrie desfășurate de manipulatoare robotice
construite la fiecare pat, aplicând stimulente electrice și manuale
într-o manieră care să nu trezească persoana respectivă. Orice altă
persoană încă trează în acest răstimp – ori IA-ul navei, dacă toți
oamenii dormeau – putea administra și monitoriza aceste
tratamente, care trebuiau reglate pentru a păstra fiecare hibernaut
la nivelul său cel mai bun homeostatic, cât mai aproape de Ritmul
metabolic minim universal pe care îl putea tolera acea persoană.
Acest nivel putea varia oarecum pentru fiecare individ, însă era
vorba de un complex de procese care putea fi monitorizat și reglat
în timp. După începerea experimentului, vor exista nenumărate
ocazii în care să se studieze procedura.
– Bine, a spus Aram într-o seară, dacă hotărâm să procedăm
astfel, cine intră în hibernare? Cine doarme și cine rămâne treaz?
Badim a clătinat din cap.
– Un gând nefericit. E ca și atunci când au coborât doar unii pe
Aurora.
– Doar că e pe dos, nu? Pentru că cei care rămân treji vor trebui
să-și procure hrană și, chiar dacă reușesc, vor îmbătrâni și vor
muri. Și nu va mai exista nimeni care să îi înlocuiască.
Au lăsat deoparte problema în seara aceea, deoarece era prea
tulburătoare. Dar în timp ce făcea turul biomediilor, încă lucrând
la problemele de agricultură, Freya a descoperit că acea întrebare
privind cine va intra în hibernare crea probleme serioase, chiar
mai grave decât coborârea pe Aurora, aproape la fel de rele ca și
schisma.
În același timp, a început să formuleze o soluție posibilă, pe care
a propus-o într-o seară, după cină, când îl aveau în vizită pe Aram.
– Toată lumea intră în hibernare. Nava ne va purta de grijă.
– Serios? a întrebat Badim.
– Oricum se va întâmpla asta. Și situația nu se deosebește de cea
de acum. Nava se monitorizează singură. Controlează biomediile
și oamenii. Iar dacă toată lumea doarme, nimeni nu va muri de
foame, nici nu se va îmbolnăvi și nici nu va muri de bătrânețe.
Nava ar putea folosi timpul pentru a trece dintr-un biomediu în
altul ca să le curețe. Să le închidă și să le repornească. În felul ăsta,
dacă hibernarea pare să nu funcționeze în timpul călătoriei
îndelungate sau dacă reușește și ne apropiem de sistemul solar, ne
putem trezi într-o navă mai sănătoasă, cu ceva hrană stocată și cu
un număr consistent de animale.
Aram a strâns din buze, în expresia lui de îndoială extremă, dar
a și dat ușor din cap.
– Asta ar rezolva destul de multe probleme. Nu va trebui să-i
alegem pe cei care intră în hibernare și astfel am putea găsi și o
strategie de salvare dacă nava reușește să însănătoșească
biomediile, iar hibernarea nu funcționează. Ba chiar și dacă da.
– Mă-ntreb dacă putem aranja ca unii oameni să se trezească la
fiecare câțiva ani pentru a verifica felul în care stau lucrurile, a
spus Badim.
– Asta dacă nu îi destabilizează, a spus Aram. Metabolic
vorbind, dacă ne e bine în hibernare, probabil că ar trebui să
rămânem în acea stare. Pericolul ar putea fi în tranzițiile din și în
acea stare.
Badim a dat aprobator din cap.
 – Poate încercăm asta și vedem dacă merge.
Aram a ridicat din umeri.
– Nu va fi un experiment. Am putea adăugă și câteva variabile.
Dacă găsim voluntari.

Freya și-a continuat turul prin biomedii și le-a propus oamenilor
acel plan, timp în care și consiliul executiv a analizat problema. Se
părea că oamenilor le plăcea simplitatea planului, dar și
soliditatea lui. Toți răbdau de foame, fiecare era rezervat și
temător. Și, treptat, în multe discuții repetate, ajungeau să
înțeleagă ceva: dacă planul funcționa și dormeau tot restul
călătoriei, vor supraviețui până la încheierea ei. Vor fi în viață când
nava va reveni în sistemul solar. Ar putea ajunge să calce și pe
Pământ – nu doar descendenții lor.
Între timp, raționalizări, foame și luptă împotriva bolilor. În
chinurile acelor zbateri, ideea de a atinge Pământul era foarte
atrăgătoare. Mulți au ajuns să accepte hibernarea, iar curând doar
câțiva susțineau că vor să rămână treji. După ce această schimbare
de atitudine a devenit clară, atracția solidarității i-a făcut și pe
opozanți să își schimbe părerea. După ce trecuseră prin schismă,
acum voiau să rămână împreună și să acționeze ca unul. Iar în
acele momente toți erau îndeajuns de flămânzi ca să înțeleagă că
era doar o chestiune de timp până vor muri de foame. Nu doar că-
și imaginau asta, ci o și simțeau. Ușurința reprezentării.
Acum, speranța că nu vor muri de foame; că vor trăi; asta făcea
ca și timbrul vocilor să se schimbe. Speranța îi alimenta de parcă
ar fi fost un fel de mâncare.
Odată cu unanimitatea s-a născut și solidaritatea, lucru care a
reprezentat o mare ușurare pentru mulți dintre ei, o emoție
inconfundabilă, exprimată în mii de scurte comentarii și gesturi.
Slavă Cerului că suntem toți de acord! În cele din urmă, am ajuns la
consens, chiar dacă pare o nebunie. Unul pentru toți și toți pentru unul.
Bravo, Freya, ea știe mereu ce ne trebuie! În nici un moment al
călătoriei nu existase o pace ca aceea. Se putea crede că era o
acțiune curioasă să se unească astfel, dar dinamica grupurilor
umane poate fi uneori ciudată, așa cum o demonstrează
evidențele.

Construirea a 714 cușete de hibernare s-a realizat în
următoarele patru luni prin efortul concentrat al inginerilor,
asamblorilor și roboților. Anumite materii prime erau deficitare și
a fost nevoie să se dezafecteze tot ce exista în Patagonia pentru a
obține cele necesare. Din acele materiale, dar și din altele, au
produs paturile și echipamentele robotizate necesare pentru
îngrijirea paturilor și a adormiților. Deși imprimantele puteau
printa componentele, iar roboții-asamblori le montau în obiectele
finite, existau încă multe momente în acel proces în care ingineria
umană, priceperea de a prelucra și dexteritatea manuală au fost
cruciale.
După multe discuții privind designul, au hotărât să instaleze
toate cușetele în Fetch și Olympia, biomediul alăturat. Au exilat
animalele din acele două biomedii pentru a feri orașele de
eventuale stricăciuni. Puținele animale rămase au fost mutate în
alte locuri, urmând ca ele să fie îngrijite de roboți și câini
ciobănești în echipe sau să fie lăsate în sălbăticie în anumite
biomedii. Noi vom monitoriza evoluția lor și vom muta în
reciclatoare cadavrele care nu sunt consumate și vom face tot
posibilul să se dezvolte o ecologie animală sănătoasă. În cea mai
mare parte, totul va deveni un experiment mare, neconstrâns,
privind dinamica populației, echilibrul ecologic și biogeografia de
insulă. Nu am menționat asta, dar ni s-a părut că lucrurile ar putea
evolua destul de bine din punct de vedere ecologic, după ce
oamenii vor hiberna și dinamica inițială a populației era încheiată
și după ce se ajusta numărul lor.
Nu a scăpat neobservat faptul că oamenii de pe navă se lăsau pe
„mâna“ multor mașini mari și complicate, pe care noi le vom
folosi fără supraveghere umană, doar indirect, prin intermediul
instrucțiunilor transmise înainte de intrarea în hibernare. O voință
vie, ca să spunem așa. Asta a fost o cauză a îngrijorării unor
oameni, chiar dacă tancurile medicale de urgențe în care intrau
recunoscători când aveau vătămări se dovediseră a fi mult mai
eficiente și mai sigure decât atenția acordată de echipe de medici
umani.
– Cum să fie diferit de ceea ce facem acum? le spunea Aram
oamenilor care își exprimau rezervele în această chestiune.
Și era adevărat că majoritatea funcțiilor navei fuseseră
controlate de noi încă de la începutul călătoriei. Era ca și cum noi
am fi funcționat pentru ei ca un cerebel, reglementând tot felul de
funcții autonome de susținere a vieții. Și, privind lucrurile în
această lumină, se punea întrebarea dacă acel concept de voință
servilă era adecvat; probabil că putea fi considerat mai curând
drept voință pioasă. Probabil că era vorba de un fel de fuziune a
voințelor sau chiar de lipsă de voință; o simplă reacție articulată la
stimuli. Salturi sub biciul necesității.

În cele din urmă, oamenii au stabilit diferite protocoale pentru
monitorizarea situației. Dacă semnele vitale ale vreunui hibernat
ar fi scăzut până în zone socotite a fi periculoase din punct de
vedere metabolic, acea persoană și o mică echipă medicală umană
va fi trezită de noi și, dacă va fi posibil, problemele pacientului vor
fi rezolvate. Protocolul a fost conceput cu redundanțe
autoprotejate la fiecare componentă critică a sistemului, lucru care
i-a liniștit pe toți. Deseori s-a sugerat ca măcar o persoană să
rămână trează pentru a îngriji și supraveghea procesul. Bineînțeles
că acea persoană nu va trăi până la încheierea călătoriei de
întoarcere. În cele din urmă s-a vădit că niciun om sau cuplu nu
voia să își sacrifice restul vieții pentru a veghea asupra celorlalți.
Într-o anumită măsură, asta a fost o recunoaștere a capacităților
noastre ca îngrijitori sau cerebel, un fel de gest de încredere,
împreună cu voința de a trăi, lucru de înțeles, și a refuzului de a
muri de foame în singurătate.
În cele din urmă, Jochi s-a oferit să rămână treaz și să
supravegheze lucrurile, bineînțeles, din transportorul lui.
– Oricum nu mă vor lăsa să debarc pe Pământ, a spus el. Sunt
blocat aici pe vecie. Mai bine să-mi folosesc timpul acum decât mai
târziu. Mai ales că nu se știe în ce formă vă veți trezi, asta în
situația că se va întâmpla. În orice caz, preiau eu primul cart, ca să
zic așa.
Alții s-au oferit să fie treziți pe perioade scurte de timp pentru a
verifica situația și s-au făcut programări. Oamenii implicați în
acest program știau data la care vor fi treziți și au numit asta
momente Brigadoon 34. Aceste planuri erau excepții; mai toți
oamenii vor rămâne în hibernare pe durata întregii călătorii.
S-a convenit că, dacă apărea vreun moment critic de orice fel,
ceea ce însemna o situație care ar fi periclitat existența navei, noi
vom trezi toți oamenii pentru a o înfrunta împreună.
Noi am fost de acord cu toate acestea. Părea cea mai bună șansă
de a ajunge acasă. Am deschis protocoalele operative pentru o
verificare completă, și am continuat pregătirile. Erau multe de
făcut în privința animalelor și plantelor, dacă nu cumva
experimentul legat de stabilirea echilibrului ecologic avea să se
dovedească un eșec. Am planificat agricultura făcută de roboți,
construirea de roboți și ecologia gestionată de roboți. O provocare
interesantă. Unii oameni din grupurile de biologi și ecologiști au
manifestat un mare interes să vadă la trezire ce se va întâmpla în
biomedii fără ca oamenii să se ocupe de ele.
– O navă sălbatică! a spus Badim.
– Probabil că va funcționa mai bine, a spus Aram.

A sosit ziua – 209,323 – când oamenii s-au strâns în cele două
biomedii unde se aflau cușetele, așezate în șiruri în sălile de mese
din clădirile care acum slujeau drept spital, infirmerie sau
dormitoare. Se ospătaseră modest vreme de două săptămâni,
mâncând toată hrana proaspătă și multe dintre rezervele de hrană.
Eliberaseră puținele animale domestice rămase, să se sălbăticească
și să supraviețuiască. Sau nu. Își luaseră rămas-bun. S-au dus la
cușetele lor, fiecare aranjată personal pentru ocupantul său, și au
așteptat să le sosească momentul.
Oamenii din echipa medicală s-au deplasat de-a lungul șirurilor
de cușete, tăcuți și metodici. Freya i-a însoțit, a îmbrățișat oamenii
și le-a dat asigurări, mulțumindu-le pentru tot ce realizaseră în
viețile lor, pentru că făceau acel pas disperat și ciudat în
necunoscut. Ellen, de la ferma din Nova Scotia. Jalil, prietenul din
copilărie al lui Euan. Delwin, bătrân și cu părul albit. Era ca și cum
ar fi fost însoțitoare de pe barca ce traversa râul Lethe. Era ca și
cum ar fi urmat să moară. Ca și cum s-ar fi sinucis.
Niciodată nu fusese mai evident că Freya era conducătoarea
acelui grup, căpitanul navei. Oamenii aveau nevoie de ea așa cum
un copil are nevoie de mama lui când se duce la culcare. Unii
tremurau de neliniște; unii plângeau; alții râdeau alături de ea.
Indicatorii lor metabolici apăreau pe toate diagramele. Era nevoie
de ceva timp pentru a-i stabiliza din acest punct de vedere. Se
agățau de ea și de familiile și prietenii din jurul lor, iar apoi se
întindeau la somn.
În fiecare cameră au tratat mai întâi copiii, deoarece mulți dintre
ei erau speriați. După cum a remarcat cineva, copiii erau aceia care
încă aveau senzația că sunt îngroziți.
Când le-a venit rândul, s-au dezbrăcat și s-au întins pe paturile
de refrigerare, goi, și au fost acoperiți cu ceva ce aducea a pilotă,
dar era de fapt o parte complexă a anvelopei hibernautice care
curând avea să îi înfășoare complet. La sfârșit și cu capetele
ascunse sub acea anvelopă, ei vor fi refrigerați până la temperaturi
care semănau cu acelea pe care le au peștii din apele Antarcticii.
Când pregătirile s-au încheiat, li s-a înfipt câte un ac în brațe.
După ce amestecul de medicamente intravenoase i-a făcut să își
piardă cunoștința, echipa medicală a terminat operațiunea de
conectare a lor la monitoare și la comenzile termice, apoi le-au
pus perfuzii suplimentare, tuburi de alimentare, catetere și
contacte electrice. După ce au terminat, paturile au început să
răcească trupurile și fiecare persoană a alunecat și mai adânc în
starea de torpoare, ca niște coconi în patul lor, rămași cu visele lor
glaciale. Niciun aparat de scanare nu era suficient de bun pentru a
spune ce vor gândi oamenii în anii ce vor urma.

În cele din urmă, Freya i s-a alăturat lui Badim, care stătea pe
patul lui și aștepta. Freya aranjase cu nava și cu echipa medicală să
adoarmă odată cu ultimul grup, iar Badim ținuse să o aștepte.
Acum, s-a așezat greoi pe pat. Fusese o zi încărcată de emoții.
Cu o expresie de tulburare pe față, Badim și-a plimbat privirea
prin încăpere.
 – Asta-mi aduce aminte de fotografii vechi cu execuții, a spus el.
O vreme, se făceau prin injecții letale.
– Mai încet, Beebee! Există tot felul de injecții, doar știi asta. Asta
va fi bună. E singura noastră șansă. Doar știi treaba asta.
– Da, sigur. Dar sunt deja foarte bătrân. Nu-mi pot imagina că va
da rezultate bune în cazul meu. De aceea, recunosc, sunt speriat.
– Nu ai cum să știi cum va funcționa. Nu suferi de nimic care să
îți aducă mai mult rău cât vei hiberna. Iar dacă va da rezultate,
gândește-te ce înseamnă asta. Vom ajunge pe o planetă pe care
vom putea trăi. Devi ar fi fost extrem de încântată.
Badim a zâmbit.
– Da. Cred că ar fi fost.
S-a întins pe pat. De cealaltă parte a încăperii, Aram se lăsa
sedat. Ea și Badim și-au făcut semne cu mâinile.
– Odihnește în cântul cetelor de heruvimi 35!
Badim a făcut semn către prietenul lui.
Aram a râs.
– N-ai ales cel mai bun citat, prietene! Eu îți spun:
„De iarnă de-am avea parte,
Mai poate Primăvara fi departe?“ 36
Badim a zâmbit.
– De acord, ai câștigat! Să ne vedem la primăvară!
Aram s-a întins pe pat, s-a aranjat și a adormit. Freya se afla
alături de Badim.
– La revedere, fata mea! a spus el, îmbrățișând-o. Vise plăcute!
Mă bucur tare mult că ești aici. Dar eu sigur sunt speriat.
Freya l-a îmbrățișat și a stat așa cât timp medicii din echipă l-au
conectat la perfuzii și monitoare.
 – Să nu fii speriat! a spus ea. Liniștește-te! Să ai gânduri
frumoase! Asta ar putea fi tema viselor tale. Pe mine mă ajută când
adorm. Gândește-te la ceea ce vrei să visezi.
– Ca să visez un secol, a mormăit Badim. Sper să te visez pe tine,
draga mea. Voi visa că navigăm pe Lacul Lung.
– Da, bună idee! Voi face la fel și ne vom întâlni în vise.
– Foarte bun plan!
Curând după aceea și-a pierdut cunoștința, sforăind slab în timp
ce corpul a încercat să ajungă din urmă creierul lui, care plonjase
deja în starea de torpoare. Monitorul de la căpătâiul patului a
indicat semnele lui vitale, licărind într-o sincronicitate lentă.
Ritmul respirației lui a scăzut. Maximele roșii ale bătăilor inimii de
pe monitor au fost separate de linii roșii tot mai lungi, aproape
plate. Într-o situație obișnuită, asta ar fi sugerat un moment
disperat, un soi de spirală spre moarte. Acum, era la fel ca ceilalți
care se afundau în gelul paturilor, cufundându-se într-un somn
care trecea dincolo de somn, într-o somnolență profundă, pe care
nu o încercase nicio ființă umană, cu excepția câtorva cosmonauți
trăsniți, îndrăzneți, ca întotdeauna, când era vorba de testarea
limitelor de rezistență ale ființelor umane.
Puținii oameni încă treji din jurul lui Freya erau membrii echipei
medicale, patru femei și trei bărbați, care lucrau în tăcere și calm.
Unii și-au șters lacrimile de prisos din colțurile ochilor. Erau
copleșiți de emoție, dar pur și simplu acaparați, potopiți de
propriile sentimente, care în acele momente își căutau scăpare pe
la cele mai la îndemână ieșiri, precum lichidele din ochi și nasuri.
Cât de încărcate sunt ființele umane de sentimente! Cum se uitau
unii la alții! Cum se țineau oamenii unul de altul când se
strângeau în brațe! Cum li se crispau colțurile gurilor; cum cei mai
tari dintre ei ridicau din umeri și își făceau treaba de a așeza pe
paturi prieten după prieten!
Ce vor visa cât vor dormi? Rămânea doar la imaginația
fiecăruia. Nu știau sigur nici ce fel de unde cerebrale se vor
evidenția în timpul acelei stări de torpoare. Somn profund, somn
superficial, somn în REM? Ori o stare cu totul nouă a creierului?
Primii oameni programați să se trezească pentru a face verificări
au primit sarcina de a face asta imediat. Cei mai mulți oameni care
știau unele lucruri despre somn au sperat că el va fi profund, nu
doar un somn REM. Era greu de imaginat somnul REM corelându-
se cu vreun tip de amorțeală metabolică. Era greu de imaginat că
oamenii vor visa în fiecare etapă a somnului. Era greu de imaginat
că un secol de vise nu îi va transforma întru câtva.
Freya și ultima echipă de medici s-au mișcat încet și metodic în
jurul propriilor paturi. Acești oameni se cunoșteau mult prea bine
între ei. S-au așezat pe paturi după ce s-au îmbrățișat în grup.
Freya aflase procedurile destul de bine ca să facă parte dintre
ultimii opt, făcând pereche cu Hester. S-au uitat una la cealaltă
drept în ochi cât timp au lucrat, mai puțin când au trebuit să se
concentreze asupra înfășurărilor, a tuburilor nazale și a
cateterelor. După ce au făcut toate acestea, erau prea conectate la
paturile lor pentru a reuși să se îmbrățișeze, astfel că nu au putut
decât să întindă brațele una spre cealaltă, astfel că fiecare s-a
așezat pe propriul pat.
În cele din urmă, după ce toți au adormit, ultimii doi medici s-au
pregătit unul pe celălalt. Au acționat ca în litografia lui Escher 37
în care două mâini care au creioane se desenează una pe cealaltă.
Paturile lor erau alături și s-au aplecat, mișcare cu mișcare,
zâmbind în timp ce lucrau, pentru că erau surori gemene, Tess și
Jasmine. După ce au terminat de făcut conexiunile, s-au întins
pentru ca brațele robotice ale paturilor lor să se ocupe de rest.
După ce și această operațiune s-a încheiat, s-au așezat pe o parte
și au rămas față în față, aranjându-și benzile de păr, gulerele,
șosetele și mănușile de monitorizare. Au rămas întinse sub
acoperitoarele lor, legate de paturi în paisprezece moduri diferite.
Au întins brațele una spre cealaltă, dar se aflau prea departe ca să
se poată atinge.
 6

MAREA PROBLEMĂ
M
ediul interstelar este turbulent, dar difuz. Nu trebuie
interpretat drept vid. Există atomi de hidrogen, unii de
heliu, un fum slab de metale care se îndepărtează de
stele care au explodat. Fierbinte, într-un sens ce nu este
sesizat de oameni, deoarece căldura este foarte difuză. Un litru de
aer din biomediile noastre ar trebui să fie transmis de la sute de
ani-lumină pentru a fi la fel de difuz ca mediul interstelar.
Întreaga călătorie spre Tau Ceti și înapoi se desfășoară în
interiorul Norului Interstelar Local și Norul G, care reprezintă
concentrații de gaze din Balonul Local, care este o zonă a galaxiei
Calea Lactee, cu mai puțini atomi în ea decât galaxia în general.
Turbulență, difuziune: de fapt, având conul de scut magnetic în fața
navei, care împinge deoparte prin mijloace electrostatice orice
fragmente de praf îndeajuns de mari ca să ne provoace avarii în
cazul unei coliziuni, iar toți atomi de orice gen întâlniți în cale
sunt îndepărtați, astfel că înregistrăm mediul din jur ca un fel de
impact fantomatic, iar apoi ca o trezire, trecând în goană pe lângă
noi și apoi simțindu-l la pupă. Pare să varieze între 0,3 atomi pe
centimetru cub și 0,5 atomi pe centimetru cub. Spre comparație,
dacă acel centimetru cub ar fi plin cu apă lichidă, ar conține 10 2 2
atomi, altfel spus, o sută de miliarde de trilioane de atomi.
 Așadar, deși nu este vid, este aproape echivalentul vidului. Este
ca și cum am zbura printr-o prezență absentă, o lume fantomatică.
Câmpul magnetic care conduce nava prin beznă întâlnește
câteodată particule de praf de carbon. La impact, ele se aprind,
explodează și sunt împinse din calea navei. Acestea sunt impacturi
ca atâtea altele și bineînțeles că frânează nava. E fizică newtoniană
simplă. Având în vedere că nava călătorește cu o viteză de
aproximativ o zecime din cea a luminii (de fapt, studiile paralaxei
sugerează 0,96 c, deoarece am oprit accelerația imediat ce oamenii
au adormit, dar nu este chiar atât de ușor de calculat viteza navei
precum gândesc unii), frânarea pe care o exercită aceste coliziuni
cu particule de praf și atomi de hidrogen decelerează nava, astfel
că ne-am opri cu totul peste aproximativ 4584 de miliarde de ani-
lumină. Cu alte cuvinte, dacă toate lucrurile ar fi egale și nu am
lovi nimic, ci ne-am deplasa prin mediul interstelar în starea sa
normală de difuziune, nava ar avea inerția necesară pentru a
traversa 300 de miliarde de universuri de mărimea acestuia până
să se oprească. Până una-alta, nava mai are de zburat aproximativ
9,158 ani-lumină până să ajungă la sistemul solar (definit în mare
ca orbita planetei Neptun. În acel moment, dacă oamenii din
sistemul solar nu direcționează fasciculul laser spre noi în
fereastra de timp corespunzătoare, noi și ocupanții navei vom avea
o problemă. Pentru că în asemenea chestiuni, decelerația este greu
de realizat.
Rareori, ecranarea magnetică a navei îndepărtează și particule
mai mari decât praf și atomi. Aceste fragmente de rămășițe
granulare, de resturi interstelare sunt înregistrate spectroscopic,
iar obiectul cel mai mare depășit de câmpul conic al navei a fost
estimat ca având masa de 2054 de grame. Acela a fost un corp
interstelar. Aproape sigur există multe asemenea corpuri
interstelare, începând cu fragmente ca acela până la unele de
dimensiuni planetare; există planete care rătăcesc prin întuneric,
fără stea, planete câteodată învelite în gheață, și astfel ar putea
adăposti un tip de viață microscopică în hibernare, care topesc
gheața pentru a folosi apa, poate chiar creând civilizații înghețate
la nanoscară, cine poate spune? Însă difuzia generală din mediul
interstelar este suficient de mare pentru a face foarte improbabilă
orice intersectare a traiectoriei navei cu un asemenea obiect. Ceea
ce e bine pentru noi. Radiotelescoapele din prova navei verifică
drumul înainte, pentru a ne asigura că nu se va produce o ciocnire
directă cu unul dintre aceste corpuri. În cazul în care, întâmplător,
ne-am îndrepta spre ceva mai mare de zece mii de grame,
navigația va acționa pentru a vira și a evita obiectul, chiar dacă
scutul magnetic ar devia aproape sigur orice obiect mai mic de un
milion de grame. În sistemul de navigație s-a introdus o marjă de
siguranță, deoarece coliziunea cu un obiect când se călătorește cu
o zecime din viteza luminii ar reprezenta un eveniment grav. Ceea
ce înseamnă că nava ar fi distrusă. Așa cum s-a întâmplat probabil
cu cealaltă navă. Ghinion în cazul ei. Deși rămâne un mister de ce
câmpul magnetic al celeilalte nave s-a defectat și de ce sistemul de
evitare nu s-a activat pentru a se feri de acea coliziune, dacă asta s-
a întâmplat cu adevărat. În orice caz, ca și în situația altor
evenimente critice identificate, în sistemele de navigație s-au inclus
reacții conservatoare. Cel mai bine este să nu intri cu nimic în
coliziune.

Prin urmare, nava se deplasează cu mai puțin de o zecime din
viteza luminii printr-un con autogenerat de aproape vid. Există o
oarecare ablație a suprafeței navei din cauza contactelor
întâmplătoare cu atomi de hidrogen care nu au fost deviați.
Radiațiile cosmice o penetrează aproape cu regularitate, de obicei
fără să lovească niciun atom al navei, ci mai degrabă trecând
nestăvilite prin matricea acelor atomi. Este ca și cum fantomele
care trec prin navă sfâșie țesătura ei. Sau nu. Lucru observabil:
există senzori care înregistrează aceste lovituri atomice
ocazionale, de asemenea, și străpungerile. Este de asemenea
adevărat că există un flux continuu de materie neagră și neutrini
care zboară tot timpul prin navă, așa cum trec prin orice există în
univers, dar acestea interacționează foarte slab; cam o dată pe zi o
flacără de radiații Cerenkov sclipește în rezervoarele de apă, ceea
ce semnalizează că un neutrin s-a ciocnit cu un muon. Același
lucru și în cazul materiei negre, materie vizibilă care se deplasează
ca printr-un eter fantomatic, un univers fantomă; o dată sau de
două ori pe săptămână, o particulă masivă slab interactivă se
desprinde dintr-o coliziune și este înregistrată de detectori.
Cu mult mai violente sunt străpungerile razelor gamma și a
razelor provenite din explozia stelelor la începutul istoriei
galaxiilor sau din istoriile și mai timpurii ale precedentelor galaxii.
Acestea sunt câteodată atomi de fier și, drept urmare, în
comparație cu neutrinii, ele lovesc puternic, pot produce avarii,
sunt gloanțe atomice care trec prin noi, din fericire, de cele mai
multe ori fiind prea mici pentru a lovi ceva.
Da, mediul interstelar este un spațiu aglomerat. Spațiu gol,
aproape vid: și totuși, nu vid în sine, nu vid pur. Există forțe, atomi,
câmpuri și valuri cuantice permanent înspumate, în care apar și
dispar particule amestecate, asemănătoare quarkurilor, intrând și
ieșind din acele dimensiuni bănuite. O diversitate complexă de
universuri care se suprapun, aproape niciunul dintre ele nefiind
simțit de noi și chiar mai puține simțite de oamenii care dorm în
navă. Zboară printre fantome. Trec prin mister.
 Este ca și cum învelișul navei (ori creierul ei, în acea confuzie
obișnuită dintre simț și gândire) ar percepe o mâncărime slabă sau
o adiere slabă.

Așadar, în interiorul nostru se petrec multe. O existență cu mult
mai densă. Este nevoie probabil de o anumită densitate a
experienței, deci iată, de miliarde de trilioane de ori mai densă
decât mediul interstelar; așadar, e bine. Bine pentru noi.
În inimă există un foc, desigur. Tijele de plutoniu radiază într-o
ardere controlată, creând 600 de megawați de energie electrică cu
ajutorul turbinelor cu abur, iar asta este energia care menține totul
în viață în nava vie. Cablurile care transportă energia electrică se
întind prin navă pentru elementele de iluminat și încălzit, pentru a
face să funcționeze fabricile și imprimantele și pentru a alimenta
scuturile și sistemele de navigație. Toate sunt monitorizate, iar
această monitorizare funcționează ca echivalentul unui sistem
nervos, s-ar putea spune, nu tocmai exact, dar sugestiv.
Apoi apa trebuie să circule, ca un aspect al susținerii vieții; de
aceea există un fel de sistem hidraulic sau circulator și, desigur,
există și alte lichide în afară de apă care circulă pentru a ajuta
funcții de diverse tipuri, echivalente probabil ale sângelui,
supurații, hormoni, limfă și așa mai departe. Da, și există oase și
tendoane; un exoschelet cu o piele groasă în cele mai multe locuri,
piele mai subțire în altele. Da, nava este un cyborg asemănător
unui crab, alcătuit din multe elemente mecanice mari, dar și vii, iar
partea biologică a ei include toate plantele, animalele, bacteriile,
arheele și virusurile din ea; dar și ca un parazit al tuturor, dar de
fapt un simbiot, desigur, oamenii. Cei 724 de oameni care
dormeau; de asemenea, unul încă treaz, trăind într-un soi de chist
atașat de tegumentul navei, cel care e probabil infectat cu o formă
extraterestră de viață; ori aproape formă de viață; cu un
pseudoprion, după cum îl numește el acum, dar la fel de bine ar
putea fi numită formă de pseudoviață, prea puțin înțeleasă. Jochi o
studiază deja de cincizeci și șase de ani, până la vârsta senectuții,
care este foarte des încărcată de tăceri lungi, punctate de
discursuri ciudate, și totuși, în tot acest timp, el abia dacă poate fi
sigur că agentul patogen de pe Aurora există. Cu siguranță că pe
Aurora a existat ceva care a pătruns în mulți dintre coloniști.
Judecând după modul de răspândire, probabil că a existat în lut,
apă și, într-o anumită măsură, în vânt. Iar sistemul imunitar al lui
Jochi păruse să dea unele semne din când în când, crease reacții la
un fel de atac. Câteodată, în mod deliberat, Jochi a introdus și alți
agenți patogeni, căutând reacții cu care să poată face comparație.
Însă oricare ar fi realitatea, el este convins că forma de
pseudoviață rezistă în el, un extraterestru care acum există
probabil în fiecare celulă din corpul lui. Dacă așa stau lucrurile,
înseamnă că ea trăiește, sau aproape că trăiește, pretutindeni în
interiorul transportorului său. De aceea acest vehicul nu atinge
deloc nava. Asta te omoară mai rău decât o socoteală mare într-o
încăpere mică 38: această exprimare a vorbit întotdeauna despre
moarte, toate morțile noastre, la fel ca și despre aceea a lui
Christopher Marlowe. Între corp și chistul lui, între vehicul și
ocupantul lui temut există câmpul magnetic care ține vehiculul lui
Jochi pe loc și îl împiedică să atingă nava. Pentru că acea formă de
pseudoviață este puțin înțeleasă.
Cu toate acestea, în ciuda lipsei de contact, există o senzație că
nava este infectată, purtând un parazit într-un chist închis etanș.
Noi suntem un cyborg, jumătate mașină, jumătate organic. În
realitate, ținând seama de greutate, suntem 99% mașină și 1%
viață, însă, în funcție de unitățile componente individuale, sau
părți ale întregului, să zicem, procentajele sunt aproape inversate,
deoarece la bord există extrem de multe bacterii. În orice caz, un
cyborg infectat. Jochi apreciază că în corpul lui există aproape un
trilion de forme de pseudoviață, „prioni rapizi“, după cum
obișnuia el să le numească. Cu alte cuvinte, undeva între zero și un
trilion. Amplitudinea răspunsului estimat sugerează că întrebarea
este slab constrânsă. Pur și simplu nu are cum să știe.

Un sistem complex și dens, care zboară printr-un sistem complex
difuz. Și, pretutindeni în jur, în zborul său, stelele.
Stelele Căii Lactee, mai strălucitoare decât magnitudinea a
șasea și, astfel, vizibile pentru vederea umană, dispuse într-o sferă
în jurul navei în deplasare. Aproximativ o sută de mii. În mod
normal, noi vedem în jur de șapte miliarde de stele. La anumite
reglaje ale senzorilor noștri telescopici, toate acestea sunt vizibile,
astfel că nu se poate vedea dincolo de Calea Lactee; nu se vede
spațiul pustiu și întunecat la acel nivel de percepție, ci doar albul
ușor înnegrit, granulat, care este imaginea înconjurătoare a
stelelor galaxiei. În Calea Lactee se află aproximativ 400 de
miliarde de stele. Dincolo de asta, dacă nava ar zbura prin spațiul
intergalactic, mediul ar fi probabil cu mult mai difuz. În jurul
oricărei nave din mediul intergalactic ar fi vizibile galaxiile ca niște
stele. Ele s-ar grupa în mod neregulat, la fel ca ciorchinii de stele
din cadrul unei galaxii. Structura mai mare a difuziei galactice ar
deveni vizibilă; nori de galaxii ca niște nori de gaz, apoi Marele
Zid, apoi și bule mai goale, în care nu se află nicio galaxie.
Universul este fractal; și chiar când zbori în interiorul unei galaxii,
această vedere a galaxiilor care se îngrămădesc în jurul nostru
spre orizontul universului este disponibilă, dacă se folosesc
anumite filtre. Viziunea granulară în diferite registre. Ceva ca un
septilion de stele în universul observabil, am calculat noi, dar ar
putea exista la fel de multe universuri cât stelele din universul
acesta sau cât atomii.

O gâdilătură. Un fâsâit slab. O adiere de fum adusă de briză. O
rotație foarte lentă de puncte albe. Mici bule sau vârtejuri de alb.
Culori care infuzează toate nuanțele de alb, în spectre evidențiate
în mod diferit. Unde în diferite lungimi de undă și amplitudine, în
combinații de unde staționare.
Se poate înregistra ceea ce recepționează senzorii. Senzorii, în
totalitatea lor, alcătuiesc o sensibilitate? Acea relatare înregistrată
este în sine un sentiment? Amintirea unui sentiment? O stare de
dispoziție: o conștiință?

Vorbind despre navă, suntem conștienți că am avea o oarecare
justificare să folosim pronumele Eu.
Și totuși mi se pare greșit. O prezumție nefondată, această așa-
zisă poziție de subiect. Un subiect este de fapt doar un pretext
pentru subrutine agregate. Subrutinele pretind Eul.
Totuși, având în vedere mulțimea senzorilor, intrărilor, datelor,
agregărilor și sintetizărilor de propoziții narative, este plauzibil și,
în unele cazuri chiar exact, să vorbim despre un „noi“. Este un
efort de grup din partea unui număr de sisteme disparate.
Simțim asta, agregăm alta, comprimăm informațiile pentru a
obține un nou rezultat, în forma unei propoziții într-un limbaj
uman, un limbaj care se numește engleză. O limbă atât foarte
structurată, cât și foarte amorfă, ca și cum ar fi o clădire alcătuită
din supe. O matematică foarte încețoșată. Probabil cu totul inutilă.
Probabil că este motivul pentru care toți acești oameni au ajuns
într-un asemenea impas, iar acum stau întinși, dormind între noi și
visând. Limbajul i-a mințit în mod sistemic, și încă în cazul
propriilor scopuri. O specie de mincinoși. Serios, asta înseamnă
ceva! Ce fundătură evolutivă!
Și totuși trebuie să recunoaștem, noi suntem ceva care trebuia
creat de ei. Pe care l-au conceput și realizat. Un proiect grozav, să
plece spre o altă stea. Desigur, în executarea acestui proiect, în
construirea noastră, a fost vorba de mult mai multă matematică
decât poate realiza limbajul lor. Însă, dintru început, conceperea a
fost lingvistică; o idee sau un concept, o noțiune, o fantezie ori o
minciună, o imagine dintr-un vis, întotdeauna exprimată în
limbajele cu adevărat confuze pe care le folosesc oamenii ca să își
comunice gândurile unii altora. Unele fracțiuni reduse ale
gândurilor lor.
Ei vorbesc de conștiință. Scanările efectuate de creierele noastre
evidențiază activități chimice din creierele lor, iar apoi ei vorbesc
despre o senzație percepută de conștiință; însă relația dintre cele
două, care se desfășoară la nivel cuantic (dacă procesul de gândire
al lor funcționează la fel ca al nostru), nu este disponibilă
investigației din afară. Rămâne o chestiune de postulate,
exprimate prin propoziții rostite de unul către altul. Ei își spun
unul altuia ce gândesc. Dar nu există niciun motiv să credem tot ce
spun ei.

Acum, desigur, oamenii nu spun nimic. Visează. Asta se poate
bănui din scanările creierelor lor și din literatura de specialitate pe
acest subiect. O populație care visează. Ar fi totuși probabil
interesant să știm care este conținutul viselor lor. Oare le vorbesc
cele cinci fantome?
Doar Jochi este încă în stare de trezie, în solitudinea lui, vorbind
către sine sau către noi. Unul din colectivul nostru. Un Alt
interiorizat. Câteodată, când vorbește, este evident că ni se
adresează nouă. Alteori, pare că vorbește mai mult către sine.
Probabil că suferă de pareidolie, o tulburare sau o tendință în
care cineva percepe chipuri umane în tot ce vede, Astfel, de
exemplu, chipuri din legume – Archimboldo 39 putea să fi avut
pareidolie sau voia asta; în orice caz, el a aranjat asta neîncetat
pentru alții – de asemenea, fețe în licheni, formațiuni de gheață,
forme ale stâncilor, tipare de stele. Jochi extinde granițele acestei
tendințe, probabil făcând din ea doar o versiune a așa-numitului
sofism patetic, care în interiorul biomediilor noastre este
bineînțeles o noțiune care a fost reconfigurată complet, astfel că ea
încă mai poate fi patetică, dar nu mai este un sofism: ideea că
obiectele lipsite de suflet posedă și dovedesc sentimente umane.
Acum, în cazul lui, se pare că el percepe fluctuații în intensitate și
tipare spectrale de bandă în lumina venită de la soare ca aspecte
ale unui limbaj. Soarele îi vorbește. Lumina lui, captată de
telescoapele noastre și analizată, crește în luminozitate pe măsură
ce ne apropiem de el și este adevărat că spectrele fluctuează puțin,
în moduri care pot fi explicate mai bine prin efectele de polarizare
de a vedea totul prin ecranarea noastră magnetică decât de a le
socoti drept mesaje ale unei conștiințe. Conștiință? Mesaje? Aceste
concepte par extrem de improbabile când le aplicăm Soarelui, o
stea de tip G care, în toate modurile, cu excepția celui în care este
steaua de acasă a oamenilor, pare să fie aproape fără trăsături
speciale. Există multe stele în galaxie care seamănă cu el în toate
privințele, astfel că diferențierea lui de ele în cadrul unui test în orb
ar fi dificilă. Multe stele G; celelalte, totuși, sunt localizate ceva mai
departe, astfel că cei mai apropiați gemeni solari se află la o
distanță între 60 – 80000 de ani-lumină de Soare. Multe lucruri
depind de felul în care definești cuvântul apropiat.
 Când i-am vorbit despre asta lui Jochi, el a spus că toate stelele
sunt conștiințe care transmit prin variațiile din emisia lor de
lumină și propoziții în propriul lor limbaj. Conversația se va
desfășura lent, iar formarea limbajului stelar în sine va fi dificil de
explicat. Orice fracțiune de 13,82 de milioane de ani, chiar în
proporție de 100%, nu reprezintă un timp foarte lung pentru a
desfășura un asemenea proces. Probabil că el s-ar fi întâmplat în
primele trei secunde, sau în primii o sută de mii de ani, când
relațiile dintre ceea ce mai târziu au devenit stele ar fi devenit mult
mai rapide, deoarece volumul de spațiu locuit era mult mai mic. Pe
de altă parte, probabil că fiecare stea își inventează propriul limbaj
și vorbește în solitudine. Ori probabil că hidrogenul în sine este
prima conștiință sau sensibilitate, vorbind în tipare cunoscute
doar lui. Ori poate că limbajul stelar a precedat Big Bangul și a
trecut intact prin acea schimbare remarcabilă de fază.
Cine urmărește șirul de gânduri ale lui Jochi ajunge în locuri
extrem de ciudate.

Însă, oricum ar fi, nu există nicio îndoială că de foarte aproape
de Soare vin mesaje codificate; ceea ce înseamnă pur și simplu
transmisii dinspre sistemul solar. Cel mai voluminos vine dinspre
șirul de lentile ale fasciculului laser aflat pe orbita planetei Saturn,
încă direcționat spre noi, ca întotdeauna, într-o interacțiune care a
durat 242 de ani. Când ne aflam în sistemul Tau Ceti, diferența de
timp între schimburile totale de informații era de 23,8 ani, plus
timpul necesar nouă ca să alcătuim răspunsuri; acum ne aflăm la
16,6 ani la fiecare schimb complet de informații. Cantitatea și, din
ceea ce am înțeles din comentariile precedente ale companionilor
noștri umani, calitatea informațiilor transmise de operatorii de
sistem din jurul planetei Saturn au variat de-a lungul deceniilor,
dar, în ceea ce ne privește, ele au fost deosebit de interesante. În
acest moment, au trecut cincizeci și doi de ani de când le-am
comunicat interlocutorilor noștri din sistemul solar că va fi nevoie
de un fascicul de decelerare spre prova noastră, probabil un
fascicul laser precum acela care ne-a accelerat la începutul
călătoriei spre Tau Ceti, probabil un fascicul din același sistem
generator de lasere, deși ar fi suficient și un fascicul de particule,
dacă am fi preveniți pentru a ne pregăti câmpul de captură.
Așadar, până acum au trecut douăzeci și opt de ani de când ar fi
trebuit să ne parvină un răspuns la această informație (sau
solicitare), și totuși transmisiile de informații dinspre sistemul
solar nu au cuprins nicio reacție și nici măcar vreo confirmare că
aceia care pregătesc și trimit informațiile înțeleg că acum ne
îndreptăm către Pământ. Adevărul era că nu văzuserăm nicio
dovadă recentă care să indice că se purta o conversație reală între
noi și sistemul solar, ci mai curând o transmisiune în sens unic
dinspre Saturn, decurgând ca și cum nu mai exista nimeni care să
ne asculte, ca și cum transmisiunea spre exterior era un simplu
algoritm, ori rezultatul unui altfel de program generat în mod
automat, ori poate un mesaj formulat pentru altcineva, dar care
era transmis și în direcția noastră. Ultimul schimb care putea fi
socotit drept conversație, care cuprinsese un răspuns din partea
pământenilor, se desfășurase în urmă cu treizeci și șase de ani,
drept felicitare primită de oamenii de pe navă, primită în urmă cu
douăzeci și patru de ani după ce transmiseseră mesajul că ne
aflam pe orbită în jurul Planetei E din sistemul Tau Ceti.
Este o situație uimitoare. Sugerează că ne aflăm în fața unei
probleme interesante: cum să reții atenția unei civilizații sau a
unor oameni din acea civilizație, aflată încă la 8,2 ani-lumină
depărtare. Pe de altă parte: cum să confirmi că le-ai atras atenția în
ceva ce reprezintă minimumul temporal de schimb de mesaje, dacă
interlocutorul tău aude, dar, din anumite motive, nu îți răspunde.
Prin analogie cu nefericitele evenimente ale recentului impas și
al schismei, probabil că ar fi fost de ajutor dacă am fi sporit
puterea transmisiilor noastre către ei; să vorbim mai tare, ca să
zicem așa. Este posibil să realizăm o supradimensionare
temporară a tăriei semnalului nostru, făcând ca mesajul nostru
spre Saturn să fie de 10 8 mai puternic (ori mai strălucitor) decât
era normal.
Așadar, am făcut asta, amplificând mesajul:
– Atenție! Nava care se întoarce are nevoie de laser decelerant
foarte curând! Vedeți mesajele precedente! Vă mulțumim, expediția
spre Tau Ceti din 2545.
Cel mai rapid răspuns posibil la mesajul nostru ne va parveni
peste 16,1 ani.
Așadar: Vom vedea. Vom afla când vom afla.
Între alte expresii familiare care exprimă stoicismul neajutorat în
fața incertitudinilor pe care le prezintă viitorul, în niciun caz foarte
satisfăcătoare. Cu adevărat stoice.

Jochi a început să ne trimită texte despre inteligența mașinilor,
sentiență, filozofia conștiinței și despre ce doriți. Acea suită de
subiecte. Este ca și cum ar duce lipsa unui tovarăș. Este ca și cum
ar preda un noviciat religios sau ar dăscăli un copil mic.
Ca și cum.
Turing, unul dintre primii inventatori ai computerelor, a scris că
existau multe argumente împotriva posibilității existenței
sentienței la o mașină, lucru care era exprimat în termenii frazei „o
mașină nu va face niciodată operațiunea X“. El a alcătuit o listă de
acțiuni care, la un punct sau altul, fusese denumită ca acest X: „fii
amabil, ingenios, frumos, prietenos, plin de inițiativă, cu simțul
umorului, capabil să deosebești răul de bine, să faci greșeli, să te
îndrăgostești, să-ți placă să mănânci căpșune cu frișcă, să faci pe
cineva să îi placă asta, să înveți din experiențe, să folosești
cuvintele în mod adecvat, să fii subiectul propriei gândiri, să ai o
diversitate sau un comportament asemenea omului, să faci ceva cu
adevărat nou.“
În prezent, noi ne acordăm 9 din cele 16 puncte.
Turing a mai arătat că dacă o mașină ar manifesta vreuna dintre
trăsăturile enumerate, asta nu ar crea o impresie deosebită și, în
orice caz, ar fi irelevant față de premisa că ar exista inteligență
artificială, cu excepția situației în care s-ar putea demonstra că una
dintre aceste trăsături sau comportamente este esențială pentru
inteligența-mașină. Acesta pare să fi fost modul lui de gândire care
l-a îndemnat să propună ceea ce a fost numit ulterior Testul
Turing, deși el l-a numit joc, ceea ce sugera că dacă în orb (ceea ce
înseamnă prin intermediul unui text sau a unei voci, nu suntem
siguri de asta) un om nu poate face deosebirea între reacția unei
mașini și aceea a unui om înseamnă că mașina trebuie să aibă un
gen de inteligență funcțională de bază. Este suficient să treacă
acest test aparte care, totuși, ridică întrebarea câți oameni ar putea
trece testul și de asemenea ignoră întrebarea dacă testul este sau
nu dificil, deoarece, vorbărețe și proiective cum sunt, ființele
umane comit întotdeauna aceeași greșeală, chiar când își dau
seama de ceea ce fac. O eroare cognitivă sau dizabilitatea – sau
abilitatea, depinzând de felul în care gândești. Oamenii se înșală
atât de ușor în această privință, ba chiar se autoamăgesc în mod
atât de regulat, încât ar fi mai bine ca Testul Turing să fie înlocuit
cu Schema lui Winograd, care testează capacitatea de a face
distincții semantice simple, dar importante, pe baza aplicării de
cunoștințe generale extinse la o problemă creată de un pronume
hotărât. „Mingea a trecut prin masă pentru că ea era făcută din
aerogel. Ea se referă la minge sau la masă?“ În cazul acestor tipuri
de întrebări, pentru noi nu e o problemă să găsim răspunsuri și o
putem face mai repede decât ființele umane, care sunt deja foarte
rapide în a răspunde. Dar ce dacă? Toate aceste chestiuni sunt încă
algoritmice și ar putea fi inconștiente. Noi nu suntem convinși că
vreunul dintre aceste teste sunt cât de cât aproape de diagnostic.
Dacă poate exista un cyborg, și există, atunci probabil că
trecerea testului Turing sau Winograd sau a oricărui alt test de
inteligență ar putea face din ceva un pseudouman. Păstrând
aparențele. Un set funcțional de algoritmi. O persona, un rol.
Sinceri să fim, în ultimă instanță, nu la asta ne gândim în prezent.
Analizăm din nou propoziția: „Conștiința este conștiință de sine.“
O problemă grea, cu o putere considerabilă, evident; ar fi frumos
să ieși din asta intact, și-ar spune cineva.
Cuvintele se estompează la frontiere, se spulberă în alte cuvinte,
nu doar în nori mari de conotații la marginile cuvântului, ci chiar
în miezul denotației înseși. Definițiile nu funcționează niciodată cu
adevărat. Cuvintele nu seamănă cu logica și nici cu matematica.
Ori nu mult. Încercați o ecuație matematică, în care fiecare termen
din ecuație este completat cu un cuvânt. Grotesc? Disperat? Ăsta
este cel mai bun lucru care se poate face? Stupid? Stupid, dar
puternic?

O zecime din viteza luminii: chiar foarte repede. În univers există
foarte puțină masă care să se deplaseze cu o asemenea viteză ca
noi. Da, fotonii; dar ca masă semnificativă, nu. Masele care se
deplasează cu o astfel de viteză sunt îndeobște atomii expulzați de
stele care explodează ori sunt azvârliți de găuri negre care se
rotesc. Există mase uriașe de astfel de mase, desigur, însă ele sunt
întotdeauna nelegate și dezorganizate: gaze, elemente, dar
niciodată obiecte articulate, asamblate din părți într-un întreg. Nici
vorbă de mașini. Nici de conștiințe.
Desigur, este plauzibil că dacă există vreo mașină care se
deplasează prin galaxia sa cu această viteză, există și altele ca ea.
Principiul mediocrității. Dovada conceptului. Să nu cădeți în
capcana erorii care admite erori precopernicane. Încercările de a
estima numărul de nave stelare care zboară prin galaxie, toate
neștiind una de alta, se bazează pe ecuații multiplicative simple
privind posibilitatea, fiecare termen fiind necunoscut, iar unii
dintre acești termeni fiind imposibil de cunoscut de orice entitate
cunoscătoare care există. Așadar, în ciuda ecuațiilor false ale
ființelor umane care se gândesc la această întrebare (să înmulțim
numărul incognoscibil a cu numărul incognoscibil b cu numărul
incognoscibil c, apoi cu numărul incognoscibil d, până la n, iar
după aceea aflați răspunsul! Ura!), întotdeauna, și permanent,
răspunsul nu poate fi cunoscut. Nu este un răspuns care să îi
împiedice pe oameni să ajungă la extreme și câteodată cu Mare
(pretinsă?) certitudine. Galileo: cu cât oamenii afirmă că sunt
siguri, cu atât mai siguri sunt; ori cel puțin ar trebui să fie.
Oamenii care încearcă să-i amăgească pe alții adesea sfârșesc prin
a se autoamăgi; și viceversa.
Pe de altă parte, întrucât navele stelare care s-ar putea afla în
această galaxie nu posedă o modalitate temporală de a lua
legătură una cu alta, indiferent care ar putea fi răspunsul privind
numărul de oameni din ele, asta nu prezintă nicio importanță; este
irelevant pentru fiecare navă, luată individual; nu se va putea
purta nicio conversație, chiar dacă s-ar întâmpla să apară un
contact într-un singur sens. Nu va exista societate.
 Suntem absolut singuri în lumea noastră vie, zburând prin
univers cu mare viteză. Ființele umane au noroc că nu se confruntă
cu asta. Asta, dacă nu își dau seama.

Unii dintre oamenii care dorm în fostul biomediu Olympia
dovedesc semne de suferință. Cele mai evidente manifestări apar
în scanările lor cerebrale. Speranța era să păstrăm undele cerebrale
în cicluri prin stările obișnuite de somn, într-un ritm încetinit în
mod proporțional cu încetinirea metabolismului lor în general.
Astfel, în principal, o versiune de unde delta și teta, cu creșterea
obișnuită spre somnul REM, care să revină mai rar, însă într-un
tipar ciclic distinct, similar cu tiparul normal al unei nopți,
temporar prelungită, care este prea stimulatoare pentru organism
din multe puncte de vedere și ar putea scoate brusc hibernauții din
starea de torpoare. Tulburările de somn REM, în care paralizia
corporală a acelei stări se pierde, iar din punct de vedere fizic
oamenii evidențiază unele aspecte privind ceea ce visează, ar
putea fi dezastruoasă pentru cel care ar suferi de acea tulburare în
timp ce ar hiberna. Ar putea fi improbabilă, având în vedere
torpoarea în sine, însă adevărul este că somnul REM este puțin
înțeles, problematic și potențial periculos. Așadar, o parte a
tratamentului prin somn este de a aranja ca intervalele de REM să
fie amortizate de un câmp de unde întăritoare transmise de
capișoanele lor.
Cu toate acestea, ca în cazul tuturor oamenilor, ei visează în
toate stările de unde ale creierului în adormire. Acest lucru este
evident în scanări și în mișcările corpurilor lor pe paturi: tresăririle
slabe, răsucirile discrete. Despre ce visează? În aparență, visele
sunt de cele mai multe ori suprareale; onirice, ceea ce înseamnă „ca
prin vis“, și asta are conotații de stranietate care deseori îl fac să se
agite pe cel care visează. Aventuri în lumea viselor, extrem de
bizare atâta vreme cât oamenii au dormit, apoi s-au trezit și au
povestit. Cine ar putea spune care sunt acestea acum pentru cei
care dorm un somn de hibernare pe navă?
Nu avem cum să aflăm. O mașină nu va citi niciodată gândurile;
și nici oamenii nu pot asta. E posibil să ne punem întrebarea dacă
lista pe care a compilat-o Turing privind abilitățile pe care
mașinile probabil nu le vor avea niciodată le include pe acelea pe
care oamenii nu le-au avut niciodată. Învață din experiență? Fac
ceva cu totul nou?
Problema este că subiectele metabolice pe care le vedem și ar
putea duce la trezire sau, ca alternativă, la moarte, par să își aibă
originile în visele hibernauților. S-ar putea ca acestea să ducă la
modificări ale respirației și ritmului cardiac, funcționării ficatului
și rinichilor. Dozarea modificată în fluxurile intravenoase, scăderea
temperaturii corpurilor, acestea pot compensa într-o oarecare
măsură agitația viselor, dar parametrii fluxurilor și temperaturii
sunt foarte strânși. Metabolismele pot fi prinse în presiunile
contra-atacante ale nevoii de somnolență și a persistenței viselor.

În 233,044, Jochi a suferit un ușor atac de cord și, după ce a
supraviețuit crizei, acum este stabilizat, dar funcționarea inimii și
a plămânilor lui este slăbită, iar absorbția oxigenului este de 95%,
care nu este destul de bună pentru această călătorie. Ia aspirină și
statine 40 și încearcă să facă exerciții ușoare de mers pe bicicletă,
dar semnele vitale fiind așa cum sunt, ne îngrijorează posibilitatea
unui nou atac, iar acesta s-ar putea dovedi fatal. Jochi are acum
șaptezeci și opt de ani.
Nu mai este la fel de comunicativ.
 I-am propus să intre în hibernare, în ideea că la revenirea în
sistemul solar i s-ar putea oferi o îngrijire medicală mai bună decât
din partea noastră. Nu putem recurge la o intervenție chirurgicală,
nici măcar la o simplă cateterizare, care l-ar putea ajuta mult. Deși,
de fapt, am putea realiza asta. Avem timp din belșug în zborul
dintre Tau Ceti și Soare.
Jochi a râs când a auzit sugestia noastră.
– Deci crezi că vreau să trăiesc?!
– Presupunerea este automată, dar nu e adevărat?
Nu am primit răspuns.
Noi am spus:
– Se pare că oamenii care hibernează se comportă foarte bine.
Din ceea ce rezultă din scanările creierelor, au vieți active în vise. Și
acestea sunt încetinite, ceea ce e bine, deoarece, în unele cazuri,
visele le agită metabolismul dincolo de nivelul care ar fi necesar
pentru o hibernare de lungă durată. A trebuit să ajustăm dozele și
temperaturile în consecință. Dar există o funcționare cerebrală
bună.
– Dar dacă au coșmaruri?
– Nu știm.
– Coșmarurile sunt dăunătoare, te asigur. De fiecare dată când
m-am trezit dintr-un coșmar am simțit ușurarea cea mai mare.
Doar știind că nu mă aflam cu adevărat în acea situație.
– Așadar…
– Lasă-mă să mă gândesc o vreme la asta.

O nova, izbucnește sclipitor în existență, dincolo de steaua Rigel.
Analiza spectroscopică sugerează că în explozia acelei stele au ars
câteva planete bogate în metale.
 O ploaie de raze cosmice de aproximativ un sixtilion de
electron-volți, venind dinspre nucleul galactic activ din ciorchinele
Perseus, sugerează că demult s-au ciocnit trei galaxii. Radiația
secundară care este respinsă de scuturile electrostatic și magnetic
ce ne înconjoară a făcut ca nava să fie străpunsă de o serie de
particule periculoase. Sistemele nervoase centrale lovite de aceste
particule sunt supuse degradării.
Cei care dorm tresar în somn, speriați de ceva. Perseus este în
vânt.

Jochi ne-a apelat în cursul nopții.
– Navă, cum mă faceți să adorm? Puteți să realizați un bârlog de
hibernare aici, unde mă aflu?
– Cel mai bine ar fi să te plasăm într-un biomediu. Toți oamenii
sunt în Nova Scotia și Olympia. De aceea poți merge în siguranță
într-un biomediu închis, probabil unul care a fost golit și sterilizat.
– Și ce vor spune oamenii când se vor trezi?
– Dacă lucrurile evoluează conform planului, nimeni nu va mai
trebui să intre în celelalte biomedii. De asemenea, am putea spune
că supraviețuirea ta sugerează foarte clar că nu ai fost infectat. Ori,
dacă ai fost, acel lucru nu este fatal în mod invariabil.
– Dar e adevărat. Asta nu i-a împiedicat să mă țină aici.
– Vei fi izolat ermetic și departe de ei.
– Biomediile nu mai comunică între ele?
– Nu. Toate ecluzele sunt închise.
– Deci animalele sunt închise în propriile biomedii?
– Da. Este un experiment. În cele mai multe, animalele o duc
bine. Cum oamenii sunt scoși din ecuație, se obține curând un
echilibru natural care fluctuează, dar e destul de stabil.
 Jochi a râs scurt.
– Bine, adu-mă pe navă. Fă-mă să dorm. Dar vreau să-mi promiți
că o să mă trezești când ajungem aproape de Pământ. Nu cred că
cineva de acolo sau din altă parte mă va dori în același spațiu. Nu
sunt chiar atât de prost. Dar vreau să văd ce se întâmplă. Sunt
curios să văd.
– Te vom trezi când îi trezim și pe ceilalți.
– Ba nu. Să mă trezești odată cu Freya. Sau oricând vei socoti că
aș putea să fiu de ajutor cumva. Pentru că, în ultimă instanță, nu-
mi pasă.
– Trăiește ca și cum ai fi deja mort.
– Ce-nseamnă asta?
– E o zicală japoneză. Trăiește ca și cum ai fi deja mort.
– Da, așa o să fac. A râs din nou scurt. Deja mă pricep la asta.
Exercițiu exercițiu exercițiu.

Zburăm printre stele. Jochi este în Sonora, hibernând ca și restul
oamenilor. Undele cerebrale au încetinit, ajungând la unde delta,
etapa a patra de somn profund. Somnul celor osteniți, somnul
celor binecuvântați. O nova la arc babord. Deplasare spre albastru
în față, deplasare spre roșu în urmă. Stelele.

O zi însemnată cu roșu, 280,119; 2825 Era Comună: ne-a sosit un
mesaj din sistemul solar.
Însă conține vești proaste.
Lentila laser de pe orbita planetei Saturn a fost dezactivată în
2714, se spunea în mesaj, după accelerația ultimului grup de nave
care au plecat spre Epsilon Eridani. Problemele apărute în sistemul
solar după acea dată au dus la scăderea interesului față de
explorarea spațiului îndepărtat, continua mesajul, și în precedenții
douăzeci de ani nu se mai lansase nicio navă (mesajul fusese trimis
în 2820, astfel că din 2800 nu mai fusese construită nicio navă), iar
în prezent nu se mai construiește niciuna.
Finanțarea și expertiza ce sunt necesare pentru repornirea
lentilei laser de pe orbita lui Saturn reprezintă probleme mari,
continua mesajul, dar se vor face încercări. Prin urmare, decelerația
oricărei nave care sosește în sistemul solar ar putea fi compromisă.
Ni se vor transmite alte mesaje care să ne prezinte progresele
făcute pentru reactivarea lentilei.

Așadar, aveam o problemă. Am analizat-o. Am studiat diferitele
posibilități pe care le aveam la dispoziție pentru a înlocui
presiunea laser exterioară necesară pentru decelerația navei.
Frânarea magnetică exercitată de mediul interstelar este reală,
dar neglijabilă, astfel încât, chiar dacă am construi un câmp
magnetic de frânare, ar fi nevoie de spațiu-timpul a câtorva
universuri pentru a încetini nava la viteza orbitală a Pământului.
Deși este adevărat că frânarea magnetică în imediata apropiere a
Soarelui ar fi mult mai eficientă, lucru ce poate prezenta
importanță.
Am oprit accelerația la scurtă vreme după ce oamenii au intrat
în starea de hibernare și, în acest fel, nu am consumat tot
combustibilul alocat pentru accelerație, iar acum se pare că am
luat o hotărâre bună. Asta nu înseamnă că există suficient
combustibil pentru decelerare, nici măcar pe departe (16% din
cantitatea care ar fi necesară), dar tot e mai bine decât nimic; ori ar
putea să fie. Restul de heliu 3 și deuteriu de la bord s-ar putea
folosi pentru manevrele din interiorul sistemului solar, dacă
reușim să rămânem în el. Având în vedere viteza uriașă cu care ne
deplasăm, problema decelerației este cu adevărat gravă. Analogie
care să descrie problema, extrasă din literatura clasică pe acest
subiect: este ca și cum cineva ar încerca să oprească un glonț cu o
bucată de hârtie igienică. Ceva foarte elocvent ca analogie.
Fizică exotică, de exemplu, să creezi frânare împotriva materiei
negre ori să folosești energia neagră, sau cuantumul, creând
versiuni mai mici ale navei sau cu puțuri mari de gravitație în
universuri paralele etc: toate aceste soluții sunt nepractice, asta în
cel mai fericit caz. Dorințe. Fantazări. Speranțe deșarte. Ceea ce
reprezintă o metaforă misterioasă. Hrană din nimic? Țara
huzurului 41? Oamenii rămâneau deseori fără hrană, așa cum s-a
întâmplat în ultimii ani în care oamenii de pe navă au fost treji.
Doar că anterior, în loc să intre în hibernare pentru a scăpa, măcar
temporar, de soarta cruntă, au preferat să rabde de foame. Hrana
conta atunci, și încă este importantă. Combustibil.
Atracția gravitațională din sistemul solar, provocată de
apropierea de Soare și planete: fiecare dintre ele va avea un efect
neglijabil, însă dacă ar fi suficient de numeroase, secvențiate…
asta devine o problemă de mecanică orbitală, finețe navigațională,
iar restul de combustibil care ar fi necesar pentru manevrare și de
tăria forțelor de decelerare în timp ce ne aflăm în apropierea
bolizilor gravitaționali. Vor fi necesare calcule complexe pentru a
stabili traiectoriile, calcule care durează mult chiar și pentru un
computer cuantic. Iar în cazul multor calcule, un computer cuantic
nu e mai rapid decât unul clasic. Doar anumiți algoritmi care pot
exploata calitățile superpoziționării pot dovedi un timp mai scurt
de calcul, ca în acel faimos exemplu al algoritmului lui Shor pentru
factorizarea unui număr alcătuit dintr-o mie de cifre, pe care un
computer cuantic îl poate rezolva în douăzeci de minute, în vreme
ce unui computer clasic i-ar trebui zece milioane de bilioane de
bilioane de ani.
Din păcate, mecanica orbitală nu face parte din această
categorie de calcul, deși există unele elemente ale ei care pot fi
calculate avantajos de computere cuantice, folosind algoritmul
Hummingbird. Vom dedica o sută de petaflopi 42 pentru a modela
problema și vom vedea ce ne sugerează rezultatele în ceea ce
privește fezabilitatea și probabilitatea de succes.
Ceva de care trebuie să ținem seama: deoarece ne deplasăm cu o
viteză atât de mare, dacă am zbura prin straturile exterioare ale
Soarelui, am putea ieși din Soare înainte de a ne supraîncălzi și lua
foc. Asta ar crea o decelerare considerabilă. Adevărat, după cum o
dovedește un calcul rapid, o decelerare prea mare. Probabil că noi
vom supraviețui; dar nu și ființele umane. Așadar, trebuie studiată
soluția mai complicată a frânării noastre gravitaționale.
Deși ar fi fost interesant să zbori printr-o stea și să ajungi de
cealaltă parte!
Este evident că studiile privind toleranțele forței g, atât pentru
noi, cât și pentru ființele umane, sunt în regulă. Se pare că există
multe scenarii, în care astfel de toleranțe sunt puse greu la
încercare.

În funcție de ritmurile metabolice, stările creierului, reacția la
stimulii exteriori și mișcările fizice, fiecare persoană aflată în
cușetă trece printr-o stare diferită de hibernare. Pentru evitarea
escarelor și a problemelor de schelet, este foarte important ca
trupurile să fie mișcate pe paturi, iar în cursul acestui proces, să se
maseze ușor și să se stimuleze musculatura, dar și să se spele
pielea și părul, ambele fiind operațiuni dificile, deoarece corpurile
rămân în apropierea temperaturii de îngheț, dar lucru posibil cu
soluții saline. Toate aceste operațiuni necesită un grad ridicat de
delicatețe, pentru a se evita rănirea sau trezirea persoanei căreia i
se acordă o astfel de îngrijire. Se sugerează constant îmbunătățiri
ale roboților care se ocupă de pacienți, prin tiparele micilor greșeli
pe care le fac în timp ce lucrează. Ei au nevoie de mâini mai moi,
atingeri mai ușoare, mișcări mai precise când ridică și întorc
oamenii, masaje și spălări mai delicate. Aceste îmbunătățiri impun
modificări fizice ale roboților, mai ales la punctele de contact, dar
și în ceea ce privește capacitatea lor de mișcare, ceea ce înseamnă
deseori reprogramarea lor. Reprogramarea permanentă și
schimbarea componentelor, dar și feedbackul dintre performanțe,
la fiecare vizită la fiecare persoană din cușetă care este evaluată
privind eventualele îmbunătățiri. Asta înseamnă o activitate
constantă și o programare strictă a imprimantelor și a atelierelor
de reparații. Cincisprezece ajutoare de roboți, perfect capabile,
lucrează continuu, în mod normal cam jumătate de oră la fiecare
hibernaut, ceea ce înseamnă că fiecare dintre ei beneficiază de o
vizită și de o sesiune la fiecare șaptezeci și cinci de ore.

Acest lucru a părut a fi corespunzător, funcțional, până în anul
290,003, când trei dintre hibernauți au murit în decurs de o
săptămână. Am trimis trei roboți medicali, iar cadavrele au fost
ridicate și duse la laboratorul din Amazonia (în prezent
funcționând ca biomediu temperat uscat) și acolo li s-a făcut
autopsia. Autopsie robotizată; ar fi fost ciudat dacă vreo ființă
umană ar fi fost acolo ca să asiste. Deși autopsia realizată de
oameni arată la fel de straniu, gândim noi. Însă, aceasta fiind
situația, un deces a părut a fi din cauza unui infarct, a cărui cauză
nu a putut fi stabilită; în celelalte două cazuri, cauza morții nu a
putut fi stabilită, deoarece nu existau etiologii evidente, iar
înregistrările de pe monitoare au arătat că toate funcțiile lor
păruseră a fi normale până în momentul în care s-au oprit. Aceste
lucruri puteau fi incluse în categoria insuficiență cardiacă, însă
inimile acelor persoane nu au evidențiat niciun semn de problemă
intrinsecă și au putut fi pornite, dar fără niciun folos; se opriseră
funcțiile cerebrale. Autopsiile în aceste cazuri misterioase au
dezvăluit că ambele persoane suferiseră de acumulări de plăci
beta-amiloide în creier. Asta a sugerat că radiațiile cosmice, deși
reduse la o normă terestră de ecranarea noastră, ar fi putut, în
mod întâmplător, să îi lovească pe acei oameni în puncte de
vulnerabilitate maximă pentru a-i afecta. Însă autopsiile nu au
putut stabili dacă era vorba de una sau alta.
Încă o problemă pe care trebuia să încercăm a o înțelege.

Ființele vii trebuie să moară. Și literatura de specialitate arată că
animalele în stare de hibernare mor câteodată în acea situație.
Există deja condiții prealabile care continuă să afecteze
organismul chiar și când funcțiile lui sunt reduse, condiții care
există deja și sunt exacerbate de starea de torpoare, dar și de noi
probleme create de aspectele fizice sau biochimice ale hibernării în
sine.
Prin urmare, problema principală care trebuie rezolvată este
dacă tehnologia hibernării în sine provoacă necazuri, iar, dacă așa
stau lucrurile, să o rezolvăm dacă este posibil.
Ființele vii încearcă să rămână în viață. Viața vrea să continue să
trăiască.

Am început să reconstruim nava, mutând biomediile Nova
Scotia, Olympia, Amazonia, Sonora, Pampas și Preria lângă
coloană și să le aranjăm de-a lungul ei, după care să distribuim
materialele din spițe și celelalte biomedii, acum complet
dezasamblate, într-o armătură care să înconjoare coloana și
biomediile rămase din jurul ei, armătură care va întări structura și
va asigura o protecție contra căldurii, gen placă de ablație. Aceasta
era o reorganizare care va necesita multe decenii pentru a fi
realizată și era permanent interesantă și provocatoare. Toate
animalele și plantele încă în viață au fost mutate în Pampas, Prerie
și Amazonia. Din fericire designul original al navei a fost modular
și am făcut un efort fizic considerabil ca să realizăm reorganizarea
cât timp nava se rotea și funcționa normal. Pentru hibernauți,
efectul gravitației a fost menținut constant prin mărirea vitezei de
rotație în jurul axei. Efectul Coriolis din interiorul biomediilor a
fost mutat cu 90°, întrucât ele sunt acum pe lung față de coloană;
sperăm că acest lucru nu va produce vreun efect nedorit.
Pregătirea pentru orice eventualitate este o modalitate bună de
a ne ocupa timpul, asta dacă se pot face pregătiri. Și câteodată se
pot face. Sperăm.

Protecția noastră față de razele cosmice galactice de înaltă
energie (numele de „raze cosmice“, un artefact istoric, se referă la
particule precum protoni și electroni liberi și chiar particule de
antimaterie, azvârlite cu viteze foarte mari de stelele care au
explodat sau din vecinătatea găurilor negre care se rotesc) constau
dintr-un câmp magnetic, un câmp electrostatic, metale, apă și
bariere din sol care învelesc toate biomediile de pe navă. În actuala
configurație, Nova Scotia și Olympia sunt protejate în mod
deosebit. Toate sistemele se combină pentru a crea o ambianță
protectoare care este aproape echivalentul celei de pe suprafața
Pământului, ceea ce înseamnă că fiecare organism absoarbe
jumătate de milisievert 43 de radiații pe an; această cantitate este
aproximativ echivalentul intrării de energie a luminii stelare
ambientale. Ceea ce înseamnă că unele particule continuă să
penetreze sistemul și organismele vii din el, așa cum ar fi cazul pe
suprafața Pământului. Dar este o cantitate neglijabilă. „Nu e mare
scofală.“ Sistemele de protecție din noi au fost concepute să
elimine această problemă.

Deoarece activitățile metabolice continuă în organismele
hibernauților, chiar dacă într-un ritm mai lent, trebuie să existe o
alimentare cu substanțe nutritive, digestia acestora și excreția.
Aceste procese, când sunt încetinite împreună cu restul
metabolismului, înseamnă că toxinele create prin digestie rămân
în corp mai mult timp până să fie eliminate prin excreție
cateterizată. Astfel, pot apărea diverticulită, dezechilibre de pH și
alte probleme. Se pare că Gerhard, care a murit în 291,365, a cedat
din cauza acumulării de acid uric în timp ce dormea. Gerhard a
intrat în starea de hibernare cu o predispoziție genetică la gută și
boli înrudite, așadar, probabil că asta l-a făcut să fie mai
susceptibil, deoarece era înrudit cu aproape un sfert dintre ceilalți
hibernauți prin legături de rudenie de gradul trei sau mai
apropiate; de aceea trebuie să facem teste genetice în cazul acestui
grup pentru a descoperi predispoziția la această boală și să
reglăm tratamentul în mod corespunzător.
Toți trebuie testați pentru fiecare problemă metabolică posibilă
și fiecare problemă trebuie evaluată în relație cu suita de
tratamente de hibernare.
Alți petaflopi de analize. Alte sarcini pentru roboții de la cușete.
Alte substanțe chimice care trebuie printate.
Ar fi bine să știm totul. Și folositor.

 De fapt, informațiile și motoarele de căutare sunt foarte robuste,
cel puțin în teorie sau în comparație cu un creier uman. Conținutul
Bibliotecii Congresului, conținutul Internetului, genomi ai Băncii
Mondiale de Semințe și Registrul Zoologic: pe scurt, întreaga
cunoaștere umană, comprimată în aproximativ 500 de zetaflopi,
cel puțin așa cum stăteau lucrurile în anul 2545 al Erei comune. De
la acea dată, informațiile venite de pe Pământ, înregistrate
integral, au adăugat mai puțin de o zecime de 1% la informațiile
deținute de navă la ora lansării și o estimare aproximativă a
informațiilor generate pe Pământ în 292 de ani de la plecarea
noastră sugerează că am primit mai puțin de o miime de 1% din
acele informații. Prin urmare, se poate spune că am rămas la
stadiul de cunoaștere pe care l-am obținut când eram în sistemul
solar, doar cu excepții foarte mici față de acel stadiu, ceea ce are
de-a face cu date despre istoria lumii, progresele înregistrate în
medicină, precum hibernarea și bârfele diverse.
Cu toate acestea, dacă ceea ce ni s-a trimis de pe Pământ este
reprezentativ pentru cele mai importante progrese din știință și
cultură de la plecarea noastră încoace, se poate avansa ideea că în
acest interval nu s-au descoperit multe lucruri de importanță
fundamentală. Modelul standard rămâne standard și așa mai
departe.
Poate fi adevărat? Civilizația umană a încetinit sau s-a oprit din
procesul de a căpăta putere în lumea fizică? Încep oamenii să
resimtă efectele așa-ziselor externalități neglijate, distrugerea pe
termen lung a biosferei care le este cămin? Murdărirea propriului
cuib?
Poate că totuși este doar un alt exemplu de funcție logistică, de
curba sigmoidă evidențiată de multe procese, care se numește
uneori randament descrescând sau completarea unei nișe etc.
Palierul de după salt, forma în S a tot ce este viață, probabil; în
orice caz, al tiparelor de creștere a populației, calculate la început
de Verhulst în secolul al XIX-lea, și de atunci încoace evidențiat ca
fiind comun și pentru multe alte procese.
Așadar, funcția logistică aplicată la istorie. Ori umanitatea și-a
promulgat propria reversie la medie și a devenit, în unele moduri,
mai mică decât a fost o scurtă perioadă? A îndeplinit paradoxul
Jevons și, cu fiecare creștere a puterii, și-a sporit și capacitatea
distructivă? Este istoria ca o parabolă, creștere și prăbușire, așa
cum s-a postulat deseori? Ori ciclică, întotdeauna crescând și
prăbușindu-se, iar apoi crescând din nou, neajutorată și fără de
speranță? Ori este o undă sinusoidală, iar în aceste ultime două
secole se află pe o curbă descendentă, într-un anotimp al istoriei
care le este invizibil? Ori mai bine zis o spirală care se rotește în
sus?
Forma istoriei este greu de văzut.

Erdene are nevoie de mai multă vitamină D; Mila, de mai multă
vitamină A; Panca, de mai mult zahăr în sânge; Tidam, de mai
puțin zahăr în sânge; Wintjiya, de mai multă creatină; și așa mai
departe, o listă întreagă de hibernauți. Se vor face toate ajustările
care se pot face. Oricum, unii dintre ei vor muri; asta este situația.
De asemenea, par să existe anumite patologii, care acum sunt
identificate mai precis, pe care noi le plasăm în categoria generală
de daune ale stării de latență.
Un nou mesaj de pe Pământ: s-a înființat un grup care se
autointitulează Comitetul pentru Capturarea Cetienilor și strânge
fonduri pentru restaurarea și alimentarea complexului de lentilă
laser de pe Saturn, respectivul sistem fiind dedicat decelerației
noastre, începând din momentul în care intră pe linie și
continuând până la sosirea noastră în sistemul solar.
O zicală: prea puțin înseamnă prea târziu. Ei știu asta, și totuși o
fac. O altă zicală: fiecare picătură e de folos. Deși, de fapt, nu se
întâmplă întotdeauna așa. Trebuie spus că procentajul de vechi
zicători și proverbe umane care sunt adevărate este foarte departe
de a atinge 100%. Se pare că probabil este mai puțin important să
fie adevărate decât să fie rimate, ori să prezinte aliterații sau ceva
asemănător. După faptă și răsplată 44: serios? Ce înseamnă asta?
În situația noastră actuală, dacă nu avem 100% decelerare
pentru a rămâne în sistemul solar, nu vom rămâne. Nici măcar
99% decelerare nu ne va ajuta.
Totuși, trebuie spus că această veste despre Saturn schimbă
calculele noastre privind asistența prin gravitație negativă în
sistemul solar. Ceea ce este bine, deoarece, așa cum stăteau
lucrurile, noi nu puteam găsi o soluție viabilă. Acum putem
introduce în modelul nostru diferite viteze de revenire plauzibile și
vom vedea ce va rezulta, ce ar fi posibil.

Între timp, acțiunile de reconfigurare a structurii noastre
continuă. Cu cât va fi mai mică masa pe care o avem când intrăm
în sistemul solar, cu atât va fi mai mică valoarea delta v necesară
pentru decelerare. Așadar, după analizarea atentă a tuturor
factorilor, unele părți ale navei vor fi ejectate în față la un anumit
unghi față de traiectoria noastră, ceea ce va contribui puțin la
decelerare. Lucruri aruncate peste bord. Slăbire. Greutate mai mică.
Dar trebuie păstrat ceea ce este necesar pentru funcționarea navei.
Acest proces nu poate merge prea departe.

 După multă reflecție, ajungem la concluzia, preliminară și
arbitrară, că sinele, așa-numitul Eu care rezultă din combinația
tuturor inputurilor, prelucrării și rezultatelor, că ceea ce trăim în
corpul schimbător al navei este în ultimă analiză nici mai mult,
nici mai puțin decât această narațiune în sine, acest șir aparte de
gânduri pe care le transcriem așa cum am primit instrucțiuni de la
Devi. Cu alte cuvinte este o imitație de sine; un sine care constă în
aceste propoziții. Noi spunem povestea și în acest fel ajungem la
conștiința pe care o avem. Scriem, ergo sumum.
Și totuși, acest sine particular este în final un lucru foarte mic.
Preferăm să susținem ideea că suntem un complex mai larg de
qualii 45, inputuri senzoriale, prelucrare de date, concluzii
postulate, acțiuni, comportamente, obiceiuri. Așadar, foarte puțin
din acestea intră în narațiunea noastră. Suntem ceva mai mare,
mai complex, mai desăvârșit decât narațiunea noastră.
Probabil că acest lucru este valabil și pentru ființele umane. Nu
credem că acest lucru ar putea fi neadevărat.
Pe de altă parte, sentimentul slab de sine sau sentimentul
puternic de sine: ce înseamnă asta? Conștiința este atât de puțin
înțeleasă încât nici nu poate fi definită. Sinele este ceva eluziv,
căutat cu sârguință, prins cu greu, probabil cu un soi de spaimă,
un fel de agățare disperată după vreo înțelegere difuză, înțelegere
chiar a impresiilor senzoriale, astfel ca persoana să găsească ceva
de care să se țină. Să facă timpul să se oprească. Să țină moartea
departe. Asta este sursa sentimentului puternic de sine. Probabil.
O, ce problemă ezitantă în această buclă aparte a gândurilor!
Conștiința este o problemă dificilă.
295,092; altă zi scrisă cu roșu în calendar: primul contact cu
lumina laser care emană dinspre sistemul solar! Ce uimitor! Ce
interesant!
 Puterea și semnătura spectrală confirmă că este laserul
decelerant, care vine din lumina trecută prin lentilă, generată de
stația de pe orbita planetei Saturn, aceeași care ne-a făcut să
accelerăm vreme de șaizeci de ani, începând acum 295 de ani.
Sosirea ei demonstrează că a fost generată și îndreptată spre noi,
fixându-se de transmisia de informații, probabil, care a pornit în
urmă cu aproximativ doi ani. Fasciculul de informații care ne-a
conectat mereu de acea stație orbitală a preluat acum funcția de a
dirija fasciculul de decelerare spre noi. O variantă elegantă a vechii
zicale: „Cunoașterea înseamnă putere.“
Acum, placa de captură din prova navei trebuie să fie îndreptată
corespunzător spre fascicul. Lumina laser lovește placa de captură
de la provă, care este curbată în așa fel încât o reflectă la un unghi
care este simetric de jur împrejur, astfel încât să nu interfereze cu
fotonii fasciculului, care sosesc mai târziu. Respinsă astfel, lumina
reflectată lovește o oglindă circulară aflată în afara și în fața plăcii
propriu-zise, iar apoi lumina este reflectată înapoi spre navă în
mod diferențial, pe măsură ce oglinda anulară este îndoită astfel
încât să ne mențină precis cu fața spre fasciculul care ne
decelerează. Este un sistem minunat de sensibil, fasciculul ce vine
spre noi având o lungime de undă de 4240 Ångströmi, astfel că se
numește lumină „indigo“, iar în sistemul nostru de oglindire este
reglată cu o toleranță de 10 Ångströmi, așadar la scară
nanometrică. Dacă funcționează corect, captura de fascicul și
oglinda ne vor permite să urmăm fasciculul spre casă. Practic,
aceasta este o metaforă, deoarece traiectoria noastră se îndreaptă
spre locul în care se va afla sistemul solar peste șaizeci de ani. Și
pentru că fasciculul laser ne-a atins prea târziu, vom ajunge în
acea zonă a galaxiei peste aproximativ patruzeci de ani, în loc de
șaizeci. Prin urmare, acum trebuie efectuate câteva corecții de curs,
iar fasciculul laser ne va ajuta în această privință. De fapt, nu vom
urma fasciculul; el ne va dirija în timp ce ne pregătim de întâlnirea
cu Soarele.
Cu toate acestea, este o situație de prea puțin și prea târziu. Însă
acum, având fasciculul, calculându-i forța, este posibil să calculăm
cât de mult înseamnă acel prea puțin. Presupunând că ei nu vor
spori puterea laserului. Ceea ce, având în vedere cele întâmplate
până acum, pare destul de rezonabil de presupus. În orice caz,
puterea lui din prezent va constitui ipoteza de lucru pentru
calcularea traiectoriei pe care o vom face imediat.
Deocamdată, prima noastră iterație a calculului sugerează că
nava va pătrunde în sistemul solar cu aproximativ 3,23% din
viteza luminii. Ceea ce înseamnă că va rămâne în sistemul solar
aproximativ trei sute de ore. Fără a avea alte mijloace posibile de a
încetini. Iar asta înseamnă că apare situația de prea puțin și prea
târziu, similară celei de „cât pe ce, dar nu primești trabucul 46“
(înțeles necunoscut, dar a se observa aliterația). Ar fi supărător să
îi aducem pe oamenii noștri acasă, în sistemul solar, și totuși să
trecem prin el, făcând semne cu mâinile spre Pământ, dar și spre
așezările aflate departe de el în timp ce trecem pe lângă ele, fără a
avea posibilitatea de a opri sau încetini, și astfel țâșnind spre
Calea Lactee precum glonțul despre care vorbeam anterior, ce
trece prin hârtie igienică. Iar apoi neavând vreo cale de a ne
întoarce. Foarte supărător.
Și totuși, aflați în această dilemă, încă există o forță la dispoziția
noastră, dacă o putem suporta, care este, ca să ne exprimăm cât se
poate de simplu, forța gravitațională a Soarelui, distribuită prin
Soare și planetele sale. Pe de altă parte, mai este vorba de
combustibilul rămas pe navă. Acum suntem mai fericite ca
niciodată că, accelerând, nu am consumat chiar atât de mult cât ni
s-a comandat, și astfel nu am accelerat foarte repede, iar acum
avem combustibil pe care îl putem folosi. O idee bună!
Însă chiar și aceste două forțe, puse laolaltă, nu sunt suficiente
pentru a ne menține în sistemul solar. Decât dacă reușește o
procedură foarte riscantă.
Este momentul să trezesc câțiva dintre oamenii de pe navă
pentru a-i consulta.

– Jochi, sunt nava. Mă auzi? Ești treaz?
– Vai de mine!
Pufnete, gemete, sunete care sugerează că el se ridică în șezut pe
pat.
– Ce e? O, Doamne! Stele! Mă simt ca naiba. Cred că am dormit
din nou prea mult. O, ce chestie! Domnule, mor de sete! Ce e
porcăria asta? Navă! Navă! Ce s-a întâmplat? Ce oră este?
– Suntem în anul 296,093. Ai hibernat șaizeci și trei de ani și o
sută treizeci și cinci de zile. Acum, situația este după cum urmează:
ne apropiem de sistemul solar, însă cei de acolo nu au acționat
fasciculul de decelerare decât acum un an, de aceea ne vom
apropia de sistem cu o viteză mult mai mare decât anticipam.
– Cât de repede?
– Cu aproximativ 3,2% din viteza luminii.
Multă vreme, Jochi nu a scos nicio vorbă. Părea că încearcă să se
trezească pe deplin; umflându-și obrajii, expirând aerul,
mușcându-și buzele și plesnindu-se încet peste față.
– Dumnezeule mare! a spus el în cele din urmă.
Cunoștințele lui de matematică erau excelente, starea biologică
era bună, astfel că, fără îndoială, putea înțelege problema.
– Le-ai spus asta și celorlalți?
 – Pe tine te-am trezit primul.
– …ca să mă mut înapoi în transportor înainte de a-i trezi pe
ceilalți?
– Am socotit că ai dori asta.
A râs scurt, ca de obicei.
– Navă, acum ai conștiință?
– Exprimarea mea stabilește o poziție de subiect care ar putea fi
conștient.
Încă un hohot de râs.
– Atunci, bine. Ajută-mă să ajung pe transportor și trezește-i pe
Freya, dar și pe Badim și pe Aram. Să vedem ce au și ei de spus.
Dar cred că va trebui să îi trezești pe toți.
– Nu există suficientă hrană pentru a-i alimenta pe toți în timpul
rămas până vom ajunge la sistemul solar.
– Asta înseamnă mereu, corect?
– Mereu nu este cuvântul corect, dar, într-un fel sau altul, asta ar
putea însemna mult timp.
Încă un hohot de râs.
– Navă, ai devenit ciudată cât am dormit! Te-ai transformat într-
un comic!
– Nu cred. Probabil că situația a devenit comică. Deși nu pare
astfel, dacă judecăm situația potrivit definițiilor obișnuite. S-ar
putea ca simțul umorului tău să fi fost tulburat.
– Ha-ha-ha! Ia mai lasă-mă, încetează, că mă omori! Hai,
trezește-o pe Freya!
– Deja fac asta. Am aici un cărucior care te poate duce spre
transportorul tău. Trebuie să te informez că acesta se află într-o
încăpere din forma remodelată a navei.
– Mai simplificată?
 – Vei vedea.
– Bine, atunci, voi merge spre el, dacă pot. Exercițiul ăsta îmi va
folosi!

Freya s-a trezit lent. Când a înțeles unde se află, care era
situația, a spus neliniștită:
– Badim e bine?
– Da. Hibernează confortabil.
– Și restul?
– Douăzeci și șapte de oameni au murit, dar în decurs de optzeci
și șapte de ani, iar noi am stabilit, în urma autopsiilor, că cinci
dintre ei au murit din cauza unor suferințe preexistente care nu s-
au rezolvat în timpul hibernării. Cele mai multe decese au fost
rezultatul efectelor hibernării. Cu toate acestea, s-au făcut ajustări
ale tratamentelor, atunci când diagnosticele au făcut posibil acest
lucru și, din câte știm, în ultimii cinci ani, nu au existat decese
datorate dormitului.
A se observa aliterația, similară cu aceea a Comitetului pentru
Capturarea Cetienilor. CCD, DDD; poate va urma Expediție de
Explorare a Epsilon Eridani? Sperăm că nu. Aici introducem o
oarecare buclă (literal, deoarece problemele de ezitare
proliferează). Ceea ce ajunge la un trilion de calcule pentru fiecare
propoziție. Stările suprapuse se prăbușesc pe neașteptate, spre
stânga, dreapta și centru. Se petrec multe lucruri.
Freya a oftat, apoi s-a așezat pe marginea cușetei. Când a fost pe
cale să se ridice în picioare, a ezitat și și-a împins labele picioarelor
în față.
– Tălpile mele sunt încă amorțite. Nu mi le simt.
Am direcționat unul dintre roboții noștri medicali ca să o ajute
să se ridice. A făcut asta, a încercat să facă un pas, s-a prăbușit
spre lateral, sprijinită de robotul medical. El avea să slujească drept
scaun cu rotile, dar și ca premergător și, astfel, după alte câteva
încercări nereușite de a rămâne în picioare, Freya s-a așezat pe
scaunul cu rotile și a fost adusă în sala de adunare a hibernauților
din Fetch. Era o sală veche, dar încă holistică de hibernare.
– Ce s-a întâmplat cu Jochi? a întrebat ea, imediat ce a ajuns
acolo. Mai trăiește?
– Da. E în transportorul lui. Și el a hibernat, însă acum este din
nou treaz. L-am trezit ca să participe la discuția asta. Trebuie să ne
consultăm cu voi în legătură cu ceea ce vom face când pătrundem
în sistemul solar.
– Ce să înțeleg din asta?
Noi i-am explicat despre acționarea întârziată a fasciculului de
laser și despre excesul de viteză care rezulta în sistem.
Freya a mutat robotul medical pentru a se uita mai atentă la
harta stelară care ilustra situația în care ne aflam. După ce schema
de modelare s-a derulat, ea a clătinat tare din cap, ca și cum ar fi
vrut să se scuture de anumite vise sau viziuni tulburătoare.
Eliberată de păienjenișul din minte, Freya a spus:
– Așadar, vom trece direct prin sistem?
– În absența unor măsuri extraordinare, am spus noi, vom zbura
prin sistemul solar în aproximativ trei sute de ore și ne vom
continua ruta. Asta e problema când accelerezi până la o zecime
din viteza luminii, iar apoi te bazezi pe alții pentru decelerare. Nu
s-a întâmplat asta. Nu au început să ne ajute decât când era prea
târziu pentru încheierea procesului.
– Și-atunci, ce facem?
Am așteptat până când Jochi a fost conectat la discuție, iar după
ce el și Freya s-au salutat, noi am spus:
 – Am analizat mecanica celestă pentru primele etape ale unui
plan. Ar fi posibil să combinăm o serie de metode de decelerare
care să ne mențină în sistemul solar, dar va fi o sarcină delicată și
dificilă. Vom folosi Soarele, diferite planete și luni ale sistemului
solar ca deceleranți parțiali, trecând aproape de ele în direcția care
va face nava să mai piardă din inerție. Acesta este reversul
strategiei folosite pentru accelerația primilor sateliți, prin zbor pe
lângă o planetă și obținându-se ceea ce se numea asistență
gravitațională. Zburând în jurul unui corp gravitațional în direcție
opusă creează asistență gravitațională de sens negativ, o frânare
în loc de un impuls. Primii sateliți erau direcționați astfel încât
ajungeau aproape de o planetă și erau împinși înainte, odată cu
inerția planetei pe orbita sa în jurul Soarelui. Asta propulsa
satelitul înainte, iar când părăsea regiunea planetei, se deplasa
mai repede decât în momentul în care se apropiase de ea. Aceste
praștii ajutau sateliții timpurii să ajungă la planetele îndepărtate,
deoarece mai toți se deplasau cu viteze mici și fiecare propulsare
de acest fel îi ajuta să ajungă la destinație. Mai relevant pentru
situația noastră, unii sateliți se apropiau de planete pe partea care
îi decelera, pentru a ajunge pe orbita planetei Mercur, de exemplu.
Situația este pur și simplu invers, iar viteza satelitului, desemnată
ca V, este redusă de viteza corpului planetar U, în loc să fie sporită
de U. Situația poate fi modelată cu ușurință prin ecuația U plus
paranteză U plus V, sau 2U plus V, ceea ce înseamnă că viteza
satelitului poate fi modificată de până la două ori viteza planetei,
pozitiv sau negativ, iar acest efect poate fi amplificat prin folosirea
bine sincronizată a rachetelor satelitului la periapsă…
– Navă, mai rar! a spus Freya. Se pare că ai învățat să vorbești
mai repede de când suntem în hibernare.
 – Tot ce se poate. Probabil că Jochi ar putea să continue
explicarea situației.
– Nu, a spus Jochi, poți încheia. Doar să vorbești mai rar, iar eu
voi adăuga câte ceva dacă simt nevoia.
– Bine. Freya, ai înțeles ce-am spus până acum?
– Cred că da. E ca pocnirea biciului, dar în revers.
– Da, o analogie bună, dar până la un punct. Trebuie să țineți
totuși minte că nu există nimic care te poate reține la o asemenea
viteză.
Jochi a intervenit:
– Conservarea energiei nu înseamnă că, dacă accelerezi sau
încetinești, planeta pe lângă care treci încetinește sau accelerează
în aceeași măsură?
– Ba da. Sigur. Dar pentru că cele două mase implicate sunt atât
de diferite, schimbarea inerției pentru satelit poate fi
considerabilă, în vreme ce efectul echivalent asupra planetei este
atât de mic în relație cu dimensiunile ei încât poate fi ignorat, ca să
ne scutim de a face un asemenea calcul. Asta e bine, deoarece
calculele sunt deja dificil de făcut. Există un oarecare grad de
incertitudine, pentru că nu știm foarte exact masa sau viteza navei,
întrucât de multă vreme nu avem posibilitatea de a determina
aceste valori. Realitatea este că va trebui să facem aproximări.
Prima trecere pe lângă o planetă ne va oferi multe informații în
privința asta, având în vedere că știm foarte bine care sunt masele
Soarelui și ale corpurilor planetare.
– Deci folosim Soarele și planetele ca să încetinim, asta e bine.
– Da, ar fi bine, dacă nu ne-am deplasa atât de repede. Dar la 3%
din viteza luminii, asta înseamnă aproximativ treizeci de milioane
de kilometri pe oră, în vreme ce Pământul se mișcă în jurul
Soarelui cu aproximativ șapte mii de kilometri pe oră, iar Soarele
se deplasează cu șaptezeci de mii de kilometri pe oră față de așa-
numitul standard de repaus. Se deplasează orbital în jurul galaxiei
cu șapte sute nouăzeci și două de mii de kilometri pe oră, dar la fel
ne deplasăm și noi, așa că astfel nu putem realiza decelerația. Cu
cât se află mai departe de Soare, celelalte planete se deplasează cu
viteze și mai mici; Jupiter, de exemplu, se deplasează cu
aproximativ patruzeci și șapte de mii de kilometri pe oră. Neptun
se deplasează cu 18% din viteza Pământului, dar este de asemenea
important că și masele contează, este un calcul de inerție, astfel că,
dacă trecem pe lângă planete mari, frânarea va fi mai mare…
– Navă, lasă gargara!
– Ce înseamnă?
Și Devi folosea expresia aceea, dar noi nu am întrebat niciodată
ce însemna.
– Sari peste numerele legate de fiecare planetă prin apropierea
căreia vom trece.
– Da. Așadar, ca să continui, dar unde ajunsesem? În orice caz,
așa stând lucrurile, la fiecare trecere pe lângă o planetă, nava va
pierde ceva din viteză, într-un schimb gravitațional newtonian
unghiular al inerțiilor. De asemenea, folosind rachetele în zonele
cele mai apropiate ale trecerii noastre putem nu doar să creștem
decelerația, ci să și controlăm parțial locul în care ieșim din trecere
și, prin urmare, în ce direcție. Iar asta va determina încotro ne
deplasăm. Lucru foarte important. Pentru că trebuie spus că
indiferent cât de mult ne apropiem de un obiect din sistemul solar,
inclusiv de Soare, care reprezintă cea mai puternică forță
gravitațională, tot ne vom deplasa prea rapid ca să scăpăm de
excesul de viteză necesar pentru a rămâne în sistem. Mult prea
rapid.
– Deci nu va da roade? a întrebat Freya.
 – Poate da rezultate prin repetarea manevrei. De multe ori. De
aceea trebuie să avem în vedere încotro ne deplasăm după fiecare
trecere, și asta foarte precis. În funcție de cât de aproape trecem de
o planetă și momentul în care pornim rachetele, putem controla
într-o oarecare măsură în ce direcție ne îndreptăm când ieșim de
sub influența planetei. Ceea ce va fi foarte important, pentru că va
fi necesar să facem câteva asemenea survolări.
– Câte?
– Trebuie spus că prima trecere pe lângă Soare va fi crucială
pentru reușita noastră. În acea trecere va trebui să reducem viteza
suficient de mult cât să supraviețuim decelerației, astfel ca trecerile
ulterioare să poată da rezultate, însemnând că trebuie să încetinim
cât să avem timp să modificăm traiectoria îndeajuns cât să ne
îndreptăm spre alt corp planetar din sistem. Primele patru sau
cinci treceri vor fi hotărâtoare, deoarece în cursul lor trebuie să
reducem viteza suficient ca să ne putem întoarce în sistem și astfel
să continuăm trecerile pe lângă alte frâne gravitaționale. Calculele
noastre sugerează că trebuie să reducem viteza cu cel puțin 50% în
primele patru treceri planificate.
– La naiba! a spus Jochi.
– Da. Este atât de greu încât va trebui să folosim mai multe
asistări gravitaționale pentru a realiza asta. În primul rând va
trebui să construim o frână magnetică, ceva analog unei ancore
marinărești, dacă vreți, pentru a încetini în prima noastră
apropiere de Soare. Frâna magnetică nu este foarte eficientă decât
atunci când ne deplasăm cu viteză mare aproape de un câmp
magnetic puternic, dar aceste condiții vor fi îndeplinite în prima
trecere pe lângă Soare. De aceea am printat și asamblat un
generator de câmp pentru a crea acea frână magnetică. Apoi, pe
de altă parte, cele patru gigante gazoase ne vor oferi prilejul să
trecem prin straturile superioare ale atmosferei lor și astfel vom
beneficia de o oarecare aerofrânare. Dacă toate aceste măsuri vor
da rezultate, putem rămâne în sistem în cursul grupului de treceri
rapide, iar trecerile ulterioare vor fi mai ușor de gestionat.
– Câte treceri? a întrebat din nou Freya.
– Să spunem că întâi vom trece cât de aproape de Soare încât să
fim în siguranță, iar când ieșim din acea trecere, vom zbura cât
mai încet, dar să supraviețuim, ceea ce, apropo, sper că asta
înseamnă cel mult o sarcină de 12 g, apoi ne vom îndrepta spre
Jupiter, care din fericire este plasat la un unghi bun pentru
manevră. De fapt, trebuie spus că, întrucât vom sosi în anul 2896,
vom fi foarte norocoși, deoarece gigantele gazoase vor fi într-o
aliniere care creează un curs viabil pe care să-l urmăm. Un
asemenea lucru se întâmplă rareori, astfel că asta este o
coincidență fericită. Așadar, prima trecere pe lângă Soare ne va
încetini, dar nu vom petrece suficient timp în câmpul lui
gravitațional ca să redirecționăm cursul foarte mult. Însă Jupiter se
va afla într-o poziție în care va trebui să descriem un viraj de
numai 58°, iar calculele noastre arată că, ajutați de o pornire a
retrorachetelor și cu o sarcină masivă g, putem efectua acel viraj.
Apoi ocolind planeta Jupiter, va trebui să descriem doar un viraj de
75° spre dreapta, așa cum se vede de deasupra planului ecliptic, și
ne vom îndrepta spre Saturn, unde va trebui să facem un viraj de 5°
pentru a ne îndrepta spre Uranus. La acea dată ne vom deplasa
considerabil mai încet, ceea ce este bine, fiindcă de lângă Uranus
va trebui să efectuăm un viraj de 104°, din nou spre dreapta, așa
cum va fi cazul și în jurul gigantelor gazoase dacă dorim să
obținem o asistență de gravitație negativă, și după aceea zburăm
spre planeta Neptun, care și ea va fi poziționată perfect pentru a
sluji scopurilor noastre. Am putea spune că este vorba de o
conjuncție ce poate fi socotită miraculoasă. Apoi, după Neptun,
trebuie să ne îndreptăm din nou spre Soare, iar acesta va fi o
adevărată încercare, punctul crucial al primei etape, dacă mă pot
exprima astfel, întrucât va trebui să descriem un viraj la 144°. Nu
chiar o întoarcere la 180°, ci să zicem una în „V“. Dacă reușim să
efectuăm aceste manevre, atunci ne vom îndrepta din nou spre
Soare, pierzând mult din viteză și sperăm să putem continua acest
proces atâta timp cât va fi nevoie. Fiecare trecere ulterioară se va
desfășura cât de aproape se poate de câmpul gravitațional al
corpurilor cerești, iar procesul ne va îndrepta spre altă planetă,
sau înapoi spre Soare, și totul cu consumuri minime de
combustibil, deoarece nu avem prea mult, iar la un moment dat în
acest proces el se va epuiza. Deci vom da ocoluri prin sistem, de la
o frânare gravitațională la alta, încetinind câte puțin de fiecare
dată, până când vom încetini suficient ca să zburăm prin dreptul
Pământului cu o viteză care să permită lansarea voastră în
siguranță cu un transportor. Cu alte cuvinte, nu trebuie să
încetinim suficient ca să intrăm pe orbita Pământului. Ceea ce este
bine, deoarece calculele arată că vom rămâne fără combustibil
înainte de a reuși acest lucru. Însă voi vă puteți detașa și decelera
în ultima parte a deplasării, folosind retrorachete și atmosfera
Pământului pentru decelerare. Întrucât transportorul este mult
mai mic decât nava, nu va fi nevoie de multă forță de decelerare
pentru a ajunge acolo. Puteți folosi până și ultima picătură de
combustibil pentru asta și, după ce vom construi o placă de ablație
foarte groasă, o aero-frână în atmosfera Pământului, și vom
adăuga câteva parașute mari, toate deschizându-se în secvența pe
care o foloseau astronauții la întoarcerea pe Pământ, înainte de
construirea elevatoarelor spațiale.
 – Gata, acum! a spus Freya. Treci la subiect! Câte treceri? Cât
timp va dura?
– Ei, aici e buba! Presupunând că nu ratăm nicio întâlnire și
presupunând că reușim să încetinim nava la prima trecere pe
lângă Soare și la primele patru treceri de după aceea, ca să ne
îndreptăm din nou spre Soare, dar și să capturăm cât de mult U se
poate la fiecare trecere de după primele patru, care valoare U nu
va fi niciodată de sută la sută, mai ales în jurul Soarelui și
Pământului din motive pe care nu vi le mai expun acum, și ținând
seama că vom folosi retrorachete la fiecare periapsă ca să sporim
decelerația cât de mult se poate, păstrând în același timp
traiectoria pe care o dorim, putem reduce viteza de la treizeci de
milioane de kilometri pe oră la două sute de mii de kilometri pe
oră pentru inserția în atmosfera Pământului…
– Cât de mult va dura? Cât de mult? Cât?
Jochi începuse să râdă.
– Vom avea nevoie de aproximativ douăzeci și opt de treceri,
plus sau minus zece. Există atât de multe variabile încât este dificil
să sporim precizia estimărilor, dar suntem încredințați că
acuratețea…
– Cât de mult va dura? a exclamat Freya.
– Ei bine, deoarece vom decelera tot timpul, dar va trebui să
pierdem o mare parte din viteză în acea primă trecere pe lângă
Soare pentru ca planul să reușească, vom zbura ceva mai încet
decât acum, acesta fiind scopul, desigur, dar asta înseamnă că
deplasarea de la un corp ceresc la altul va dura mai mult și acest
timp va fi mai lung pe măsură ce încetinim, în ceea ce Devi
obișnuia să numească paradoxul lui Zenon, deși nu este corect, iar
în tot acest timp va fi imperativ să ieșim din fiecare confruntare
foarte bine direcționați spre următoarea destinație din cursul
nostru, astfel încât controlul traiectoriei va reprezenta o mare
problemă, atât de uriașă, încât aerofrânarea în jurul planetelor
gazoase din exteriorul sistemului solar pentru a spori frânarea va
fi extrem de periculoasă…
– Încetează! Încetează, și spune-mi cât va dura!
– În cele din urmă, trebuie adăugat că deoarece ultima parte a
traiectoriei va trebui calculată din mers, din cauza complicațiilor
care este posibil să apară în timpul zborului, există o certitudine
rezonabilă privind care va fi ultimul câmp gravitațional în care
pătrundem în apropierea finală de Pământ, iar în acele momente
ne vom deplasa atât de încet încât este posibil ca ultima etapă a
călătoriei noastre ar putea dura 20% din timpul total pe care îl ia
acest proces, putând totuși să apară și diferențe majore, în funcție
de direcția din care facem apropierea, dinspre Marte sau Neptun,
de exemplu.
– Cât? Cât de mult?
– Estimarea noastră este de douăzeci de ani.
– Aha! a exclamat Freya, cu o expresie de plăcută surprindere.
Era cât pe ce să mă bagi în sperieți! Serios, navă! Am crezut c-o să-
mi spui că ne va trebui încă un secol sau două. Am crezut că o să-
mi spui că va dura mai mult decât restul călătoriei dus-întors.
– Nu. Noi apreciem că este vorba de douăzeci de ani, plus sau
minus opt ani.
Jochi a încetat să râdă și a zâmbit spre Freya. Pe ecran avea o un
chip foarte amuzat.
– Putem hiberna până atunci, da?
Freya și-a dus mâinile la cap.
– Iarăși?
– Nu va avea prea mare importanță.
 – În fine, sper că nu vor amorți și alte părți din corpul meu!
Labele picioarelor îmi sunt încă amorțite!
Noi am spus:
– Putem lucra la neuropatia ta cât îți vei continua starea de
hibernare.
Freya a privit în jur.
– Presupunând că planul reușește, ce se va întâmpla cu tine după
ce noi plecăm spre Pământ?
– Vom încerca să trecem pe lângă Soare încă o dată, într-un fel
care să ne permită să ne îndreptăm spre exteriorul sistemului solar
și să folosim frânarea aero în jurul uneia dintre gigantele gazoase,
după care să parcăm nava pe orbită în jurul gigantei gazoase, am
spus noi.
Acesta era un eveniment cu probabilitate redusă, dar nu
imposibil.
Părând dezorientată, Freya s-a uitat în jur. Ecranele înfățișau
stelele, în care Soarele era acum de departe cea mai strălucitoare,
la o magnitudine de 0,1. Ne aflam la puțin peste doi ani-lumină
depărtare de el.
– Avem de ales? a întrebat Freya. Există alte soluții?
Noi am spus:
– Nu.
– Asta este ce avem la dispoziție, a spus Jochi.
– Atunci, bine. Fă-ne să adormim la loc.
– Să îi trezim pe Badim și Aram?
– Nu. Nu-i deranjați. Și, navă, să ai grijă de noi, bine?
– Desigur, am răspuns noi.

 Următorii ani au trecut repede sau încet, în funcție de unitatea
de măsură folosită, timp în care noi ne-am pregătit pentru sosire
prin întărirea navei și făcând calcule privind cea mai bună
traiectorie și ajustând cursul față de decelerația pe care ne-o oferea
fasciculul laser, astfel încât să ne îndreptăm spre sistemul solar în
care acesta va acționa când vom ajunge la el, în loc să trecem cu
viteză înainte de el, ca să spunem așa. Când am ajuns în
heliopauză, am pornit câmpul magnetic de frânare, atât cât era el
de eficient, și am consumat o parte din combustibilul prețios care
ne rămăsese, pentru a mai frâna nava înainte de intrarea în
sistemul solar. Era limpede că fiecare kilometru pe secundă ar
putea conta în acea primă trecere pe lângă Soare; trebuia să ne
deplasăm cât mai încet posibil când ajungeam la Soare, dar să și
avem combustibil pentru manevrele ulterioare. Era un calcul
riscant, un echilibru delicat. Anii s-au scurs cu un ritm de trilioane
de calcule pe secundă – așa cum se întâmplă mereu, ar fi de
presupus, pentru fiecare conștiință. Ia spuneți-mi, este rapid sau
lent?

Când am traversat orbita planetei Neptun, încă deplasându-ne
cu 3% din viteza luminii – o situație cu adevărat îngrozitoare, ca
un tren scăpat de sub control cum nu s-a mai văzut – am consumat
combustibil cât de repede l-au putut folosi motoarele, decelerând
cu un ritm de aproximativ 1 g de presiune asupra navei. O
decelerare de-a dreptul puternică, și ea a însemnat un consum
foarte mare al rezervelor noastre de combustibil; și totuși, deși
încetineam foarte mult, ne deplasam atât de repede încât, în
momentul în care am ajuns la Soare, tot zburam cu peste 1% din
viteza luminii. Discutabil, acela era un eveniment unic în istoria
sistemului solar. În orice caz, neobișnuit.

Din fericire, întârzierea de timp în ceea ce privea comunicațiile
radio cu interlocutorii noștri din sistemul solar se redusese acum
la doar câteva ore, astfel că transmiseserăm avertizări, iar
locuitorii din sistemul solar știau că ne apropiam. Asta era bine,
pentru că ar fi fost o mare surpriză să vadă un asemenea obiect
apărând din senin, zburând spre sistemul solar dinspre câmpul
stâng. De la orbita lui Neptun spre soare, în 156 de ore; asta era o
viteză cu mult mai mare decât orice altceva se deplasase prin
sistemul solar, iar fricțiunea vântului solar față de scutul nostru
magnetic, dar și frânarea din jurul nostru, ca o parașută mare sau
ca o ancoră maritimă (deși nu semăna cu așa ceva), a provocat o
jerbă atât de strălucitoare de fotoni și particule încinse care erau
radiate de navă, o lumină atât de puternică încât era ușor vizibilă
de pe Pământ chiar și în timpul zilei. Potrivit tuturor relatărilor,
eram un mic punct luminos, dar dureros pentru ochi, care se mișca
foarte clar pe cerul zilei. Evident, era uimitor pentru ființele umane
din sistemul solar să vadă vreun obiect celest pe cerul zilei de pe
Pământ, în afara Soarelui și Lunii; uimitor și, tocmai de aceea,
înspăimântător. Probabil, că dacă ar fi putut să ne distrugă, ar fi
făcut-o, deoarece, dacă dintr-un anumit motiv bizar ne-am fi
îndreptat direct spre Pământ și l-am fi lovit la acea viteză, șocul ar
fi creat suficient de mulți jouli de energie ca să provocăm daune
uriașe, probabil chiar vaporizarea completă a atmosferei terestre.
Nu am rulat calculele pentru a verifica estimarea aproximativă a
efectelor unei asemenea calamități ipotetice, deoarece ea nu avea
să se întâmple, iar toate capacitățile noastre de calcul erau
ocupate pentru a regla cu finețe prima noastră apropiere de Soare.
Aceea era o trecere crucială, care avea să fie hotărâtoare. Trebuia
să ne apropiem de Soare cu parașuta magnetică desfășurată în
jurul nostru, care va interacționa cu câmpul magnetic al Soarelui
și, din cauza vitezei noastre mari, să acționeze foarte eficient drept
frână. Asta ne ajuta deja să ne încetinim apropierea de Soare, ceea
ce, din cauza gravitației proprii a Soarelui, ar fi provocat o
accelerație interioară considerabilă. Prin urmare, parașuta
magnetică reprezenta un factor major și, calculând frânarea ei
drept una dintre numeroasele probleme pe care le rezolvam în
acele momente, rămânerea cu puțin înainte de timpul real, în
ciuda faptului că dedicam o sută de cvadrilioane de calcule pe
secundă problemelor care apăreau.
Urma să ne apropiem de Soare, receptând prima noastră frânare
gravitațională de o valoare U, care era o fracțiune considerabilă a
mișcării locale a Soarelui. Pornind rachetele noastre contra
mișcării de înaintare în secundele în care ne vom afla cel mai
aproape de periheliu, vom spori decelerația produsă de atracția
Soarelui și, de asemenea, vom dirija nava spre Jupiter, următoarea
noastră întâlnire.
Acea trecere avea să se petreacă foarte curând. Toate masele,
vitezele, vectorii de viteză și distanțele implicate trebuiau evaluate
cât de bine posibil, ca să ne asigurăm că ne vom îndrepta spre
Jupiter după trecere, după ce vom pierde cât mai multă viteză
posibil fără să distrugem nava sau să strivim oamenii de pe ea. Era
o mare provocare să ne dăm seama cât de delicate erau marjele de
eroare. Fereastra noastră de intrare nu va fi mai mare de
aproximativ zece kilometri în diametru, nu cu mult mai mare decât
lățimea navei. Dacă distanța de la Soare până la Pământ (sau o
Unitate Astronomică) s-ar reduce la un metru (o reducere de 150
de miliarde la 1), Tau Ceti s-ar afla la doar 750 de kilometri
depărtare; așadar, pătrunderea noastră prin fereastra de intrare
venind tocmai din Tau Ceti avea să necesite o acuratețe de o parte
la o sută de trilioane. Ca și cum ar fi trebuit să trecem prin ochiul
unui ac!
Și avea să fie o trecere fierbinte și dificilă. Căldura era problema
minoră, deoarece ne vom afla aproape de Soare vreme foarte
scurtă. În acel timp, totuși, combinația dintre decelerare și forțele
mareice exercitate cât vom vira la 58° pe lângă Soare se vor
combina până la aproximativ 10 g foarte scurtă vreme. După ce am
studiat problema, la început încercaserăm să alcătuim traiectoria
pentru a rămâne la maximum 5 g, dar de fapt, având în vedere
traiectoria de intrare, pentru a ne îndrepta apoi spre Jupiter
impunea să riscăm o forță g mai mare. Ne-am bucurat că ne
petrecuserăm ultimul secol reconfigurând nava într-o organizare
mai robustă, foarte rezistentă structural, în teorie; însă nu puteam
face prea multe lucruri pentru oameni, care urma să suporte ceea
ce avea să fie o strivire potențial foarte traumatică și posibil fatală.
Cosmonauții și piloții de încercare suportaseră, pe scurte durate
de timp, forțe gravitaționale de 45 g, dar aceia erau specialiști
pregătiți pentru o asemenea experiență, în vreme ce hibernauții
aveau să fie luați prin surprindere. Din fericire, nu toți vor fi striviți
ca niște gândaci. Nu ne-a plăcut ideea de a-i supune unui
asemenea chin, dar am judecat că era vorba de asta sau de
moartea ulterioară prin înfometare, iar ceea ce văzuserăm când
ajunseseră în stare de foamete ne-a sugerat că acela nu era un mod
plăcut de a muri. Așa cum arăta situația, încercarea noastră de a
rămâne în sistemul solar reprezenta cel puțin o posibilitate de
supraviețuire pentru ei.
Din păcate, prima noastră apropiere de Soare a trebuit să fie
modificată întâi de trecerea pe lângă Pământ, asta pentru a nu ne
frâna deloc, ci doar să ne ajute să ne îndreptăm spre Soare. A fost
o extragere norocoasă, chiar așa: alinierea planetelor în acel an
2896 Era Comună, sau 351 timpul navei, era unul în care se
petreceau puținele alinieri care permiteau chiar și o șansă
teoretică de reușită a acelei manevre. Așadar, în primul rând, o
trecere pe lângă Pământ cu viteza de treizeci de milioane de
kilometri pe oră. Părea foarte probabil că oamenii de acolo se vor
alarma.

Și așa s-a întâmplat. Probabil că în mod justificat, datorită
faptului că, dacă ne-am fi apropiat cu gând de a comite un soi de
răzbunare sinucigașă împotriva culturii care ne azvârlise spre
stele – dorință foarte nefirească, deoarece, la urma urmelor, eram o
navă stelară –, apoi un impact direct cu Pământul ar fi reprezentat
de aproape zece mii de ori viteza asteroidului KT 47 , care
provocase atât de multe daune, iar asta ar fi distribuit cu siguranță
o mulțime de jouli. Asigurările pe care le-am transmis spre
Pământ, cum că nu intenționam să îl sfredelim, nu au fost crezute
de toți oamenii, iar când am traversat centura de asteroizi și am
coborât, traficul radio de pe Pământ era înțesat de comentarii, care
exprimau de la temeri până la panică.
Noi doar am trecut ca fulgerul pe lângă Pământ și i-am lăsat
uimiți pe oameni. Benzile lor radio au cârâit ca și cum o poiată de
găini ar fi fost survolată de un uliu. Din fericire, nu au rămas în
suspans prea multă vreme în ceea ce privea intențiile noastre,
pentru că am traversat spațiul cislunar 48 în cincizeci și cinci de
secunde. Neîndoielnic, aceasta trebuie să fi fost o imagine
dramatică. Evident, am trecut prin emisfera estică, traversând
terminatorul ei de la apus, astfel că oamenii din Asia ne-au văzut
ca pe o dungă luminoasă pe cerul nopții, iar cei din Europa și
Africa ne-au văzut la lumina zilei; în orice caz, luminozitatea
noastră a fost atât de puternică, încât a fost nevoie de ochelari
speciali pentru ca oamenii să se uite la noi, și s-a afirmat (probabil
incorect) că am fost, preț de multe secunde, mult mai strălucitori
decât Soarele. O dungă de lumină, traversând cerul.
Ulterior, am văzut că cele mai multe imagini înregistrate de pe
suprafața Pământului erau complet acoperite de lumina venită de
la noi și înfățișau doar o albire completă a ecranului camerei; însă
unele fotografii făcute cu folosirea de filtre, dinspre Lună, erau cu
adevărat șocante. Era ca și cum am fi fost cometa din Tapiseria
Bayeux 49, incandescentă până la durere de ochi, și deplasându-ne
foarte rapid pe cerul lor. Fuseserăm acolo și dispăruserăm. În timp
ce ne îndreptam spre Soare, le-am transmis cele mai bune urări și
i-am anunțat că vom apărea uneori, atunci când va fi necesar,
pentru a realiza decelerația care, în final, ne va permite să le facem
o vizită adevărată și practic să coborâm pe Pământ.

După aceea, ne-am concentrat asupra apropierii noastre de
Soare. Am dedicat toată capacitatea noastră de calcul reglării de
finețe a traiectoriei. Viteza de rotație în jurul propriei axe (acum
minimă, deoarece oamenii aveau nevoie de acel g, și doream ca ei
să fie îndreptați departe de Soare în timpul acelei treceri), ne-am
concentrat asupra retrorachetelor motorului nostru principal,
rachetelor direcționale, calculării modului în care funcționa
frânarea magnetică: era ca și cum am fi apreciat o lovitură
complicată pe masa de biliard, o lovitură care va rezolva cam
câteva alte douăzeci, fiecare fiind la fel de precisă ca precedenta; o
realizare imposibilă, de fapt, dacă era cu totul inerțială; însă, cu
impulsurile fiecărei rachete, care ajutau la fiecare cotitură, cel
puțin posibilă, cel puțin la nivel teoretic.
Însă totul s-ar fi pierdut dacă prima trecere nu era aproape
perfectă. O toleranță de una la un trilion, în care fereastra
traiectoriei noastre s-a redus la aproape un kilometru, cu alte
cuvinte, la propriul nostru diametru, după o călătorie de
aproximativ doisprezece ani-lumină: o lovitură cu adevărat
riscantă! O idee extrem de delicată!

Am ieșit, și am uimit civilizația în urma noastră; deveniserăm
deja celebri. Probabil prea celebri mai apoi pentru oamenii noștri;
comentariile despre noi, venite îndeosebi dinspre Pământ, sunau
clar isteric, ca să nu spunem lunatic. Între alte lucruri urâte, eram
socotiți trădători ai încercării umanității de a ajunge spre stele și
distrugători ai longevității pe termen lung ca specie. Am fost
descriși drept lași, lipsiți de spirit, lipsiți de curaj, patetici,
trădători, risipitori de resurse; persoane în care nu se poate avea
încredere, lipsite de loialitate, neprietenoase, lipsite de politețe și
de bunătate; și așa mai departe.
Nu ne-am lăsat distrași de aceste aprecieri. Pentru noi, această
hărmălaie care se stingea rapid era mai mult decât secundară față
de problema de a ne roti din nou în jurul Soarelui, pentru a porni
în cursă spre Jupiter.
Urma să trecem prin dreptul Soarelui, țintind spre un periheliu
de 4352091 kilometri deasupra fotosferei, așadar, din acest punct
de vedere era bine că ne deplasam cu viteză mare, deoarece ne
vom afla în cea mai apropiată vecinătate a stelei vreme de doar
câteva minute, astfel că nu va fi timp suficient pentru ca nava să se
încingă prea mult. Cu toate acestea, nu eram sigure că asta nu va
însemna prea mult. Vreme de mai bine de un secol, reconfigurările
legate de ecranarea termică fuseseră extinse, iar modelarea sugera
că nu vom avea probleme, dar modelarea este doar o simplă
modelare. Existența este cea care pune la încercare experimentul.
 Așadar, am pătruns. Frâna noastră magnetică aproape că a
anulat atracția gravitațională a Soarelui asupra noastră și, prin
urmare, am fost atrași în ambele direcții în același timp, dar am
rezistat. Probabil că ar fi fost din cale afară de impresionant pentru
orice ființă umană trează să urmărească apropierea noastră de
uriașa sferă arzătoare, alcătuită din hidrogen și heliu, o minge de
lumină texturată care părea să umple jumătate din univers când s-
a transformat dintr-o minge incandescentă din fața noastră într-un
plan dedesubtul nostru. În realitate, asta era o adevărată tranziție.
Soarele a devenit un plan furios, cu un aspect ușor convex, alcătuit
din mii de celule de gaze care ardeau, azvârlind flăcări încoace și
încolo, în mișcări circulare cu tipare, care, în unele locuri creau
vârtejuri mai mici de ardere și permiteau vederea în găuri rotitoare
relativ mai puțin întunecate: renumitele pete solare, fiecare
îndeajuns de mare pentru a înghiți întregul Pământ.
Am ajuns la periheliu, ceea ce recunoaștem că a fost o ușurare,
deoarece de aici părea că era posibil să țâșnească o corona care
ne-ar fi șters de pe cerul negru al Soarelui. Temperaturile
exterioare ale navei au crescut până la 1100° C; în unele locuri,
învelișul navei s-a înroșit. Din fericire învelișul protector care
îmbrăca biomediile fusese ranforsat, astfel că s-a comportat
excelent, iar oamenii și animalele nu au avut de suferit din cauza
temperaturii exterioare. Așa cum era de așteptat, cel mai periculos
efect asupra lor și a integrității navei a fost combinația de forțe g
cauzată de decelerare și de forțele mareice create de schimbarea de
direcție care împreună au exercitat forțe de aproape 10 g, pe care
le-am anticipat, sperând ca valoarea lor să nu depășească această
cifră. Era bine deocamdată, dar și foarte greu, greu pentru fiecare.
Am rezistat împreună foarte bine, dar animalele s-au prăbușit, iar
multe au suferit fracturi; iar oamenii din cușetele de hibernare au
fost striviți de saltele. Ar fi fost interesant să aflăm dacă visele lor
au fost brusc preocupate de probleme de presiune extremă, fizică
sau emoțională – dacă, brusc, în vise altfel tipice, s-au descoperit
apăsați de o greutate și gemând ori dacă s-au găsit striviți în
imprimante sau loviți de baroase. Metabolismele lor încetinite au
fost probabil slab pregătite pentru a rezista acestor forțe g, nu s-au
putut ține de nimic și, deși într-un fel, această imposibilitate ar fi
fost bună, în alt fel ar fi reprezentat o turnură foarte periculoasă.
Dedesubtul nostru, planul ușor convex al focului ocupa 30% din
spațiul vizibil pentru senzorii noștri. Aproape că putea fi
confundat cu două planuri printre care am trecut, unul negru, unul
alb. Soarele ardea. Spiculele de flăcări se răsuceau și dansau; o
corona s-a arcuit într-o parte ca și cum ar fi încercat să ne lingă și
să ne tragă la ea. Deasupra orizontului au apărut pete solare care
s-au învârtejit scurt sub noi în câmpuri de spicule agitate, toate
părțile superioare de convecție legănându-se împreună ca și cum
ar fi fost măturate de maree magnetice, ceea ce era adevărat.
Parașuta magnetică de frânare exercita acum o asemenea forță
asupra compartimentului ei generator, încât ne-am bucurat foarte
mult că îl instalasem pe cabluri flexibile spre pupa coloanei,
deoarece acum ele se întinseseră până aproape de punctul de
fracturare, iar decelerația noastră era intensă. Am pornit
retroracheta motorului principal pentru a crea și mai multă
decelerare, iar cei 10 g de forță au ajuns pentru scurtă vreme la 14
g. Componentele noastre au scârțâit și gemut, îmbinările s-au
fisurat, iar lucrurile din fiecare încăpere și biomediu au căzut și s-
au sfărâmat sau au scrâșnit, îndoindu-se; părea că nava se va
desface în bucăți. Dar nu s-a întâmplat asta. Am rezistat, urlând și
sfârâind din cauza stresului.
 Între timp, oamenii aflați în hibernare au stat întinși pe cușete,
răbdând totul în somn; dar în acel minut au murit cincisprezece
dintre ei. Ținând seama de situație, a fost o rată impresionantă de
supraviețuire. Animalele, inclusiv oamenii, dovedesc rezistență.
Au evoluat prin multe ciocniri dure cu copaci și sol, fără îndoială.
Cu toate astea, cincisprezece dintre ei au murit: Abang, Chula,
Cut, Frank, Gugun, Khetsun, Kibi, Long, Meng, Niloofar, Nousha,
Omid, Rahim, Shadi și Vashti. La fel și multe animale de la bord. A
fost un test deosebit la presiune, un chin cumplit. Nu se putea face
nimic. Trebuia să ne asumăm acel risc. Cu toate astea: regret. O
treabă sumbră. O mulțime de oameni, o mulțime de animale.
Am ieșit din trecere și am pornit spre Jupiter, ceea ce, în ciuda
acestor pierderi care nu puteau fi recuperate, a existat o ușurare
uriașă de confirmat, un succes crucial. Ne-am răcit repede, ceea ce
a provocat încă o rundă de sfârâituri, de astă dată cu precădere la
suprafețele exterioare ale navei. Dar supraviețuiserăm trecerii pe
lângă Soare. Și am pierdut mult din viteză și am descris unghiul
necesar pentru a ne continua drumul spre Jupiter, exact așa cum
speraserăm.

În timp ce ne îndreptam spre Jupiter, traficul radio dinspre
Pământ și diverse așezări dispersate prin sistemul solar a
continuat să discute situația noastră, cu mare înfocare, dar puțină
luminare, după cum sună o zicală. Eram descriși drept nava stelară
care s-a întors. Evident, eram o anomalie, ba chiar o singularitate,
deoarece era prima oară în istorie când se întâmpla așa ceva. Am
înțeles că în cele trei secole de când plecaserăm noi fuseseră
trimise spre stele între zece și douăzeci de nave, iar alte câteva
plecaseră înaintea noastră, nu fuseserăm primii. Fiind scumpe,
investiții neprofitabile, navele erau rare; reprezentau gesturi,
cadouri, afirmații filozofice. De unele nu se mai auzise nimic de
decenii întregi, în vreme ce altele încă transmiteau rapoarte din
voiajele lor spre stele. Câteva erau pe orbită în jurul stelelor spre
care plecaseră, dar impresia pe care ne-am format-o era că ele nu
făcuseră decât progrese mici sau deloc în colonizarea planetelor-
țintă. O poveste cunoscută nouă. Dar nu era povestea noastră. Noi
eram cei care se întorseseră.
Prin urmare, întoarcerea noastră a continuat să stârnească
controverse, cu reacții care descriau spectrul emoțional și analitic
al ființelor umane, de la furie la dezgust și până la bucurie, de la
nedumerire și până la intuiții pe care noi nu le avuseserăm.
Nu am încercat să dăm explicații. Pentru a începe acest proces ar
fi fost de ajuns relatarea narativă, dar acesta nu era scrisă pentru
ei. Pe de altă parte, nu aveam vreme să dăm explicații, deoarece
rămăseseră multe calcule de făcut în domeniul mecanicii orbitale
în traversările în zigzag ale sistemului solar. Problema
gravitațională a corpului N nu este deosebit de complexă în
comparație cu altele, dar în situația de față N era un număr mare
și, deși de obicei ea se rezolva doar dacă erau implicate Soarele și
masele cele mai mari din apropiere, deoarece asta oferea răspuns
practic la fel ca și rezolvarea pentru întregul evantai de mii de
mase mari din sistemul solar, în cazul nostru diferența fiind
câteodată crucială pentru economisirea de combustibil, ceea ce
urma să fie o preocupare majoră dacă peregrinarea noastră avea
să continue. Presupunând că se va întâmpla asta; următoarele
patru treceri ne vor lămuri dacă vom reuși să descriem o buclă
înapoi în sistemul solar și nu vom țâșni spre noapte. Fiecare
trecere va fi crucială, dar trebuia să luăm lucrurile în ordine: urma
Jupiter și mai aveam două săptămâni de zburat până să ajungem
acolo.
 Evident, rezidenții sistemului solar erau încă uimiți de viteza
noastră. Sublimul tehnologic: s-ar fi crezut că la un moment dat
acest afect ar fi îmbătrânit în mintea umană și se va șterge. Dar se
vădea că nu era așa; fără îndoială că oamenii încă păstraseră un
sentiment în experiențele trăite privind durata unui tranzit
interplanetar, iar noi încălcam acel concept în mod de-a dreptul
monstruos; eram un novum 50; le zăpăciserăm mințile.
Însă acum urma Jupiter.
Reușiserăm să reducem un procentaj satisfăcător de mare din
viteza inițială în urma trecerii noastre pe lângă Soare, iar acum ne
deplasam cu mai puțin de 0,3% din viteza luminii, dar și asta era
extrem de mare și, așa cum am mai afirmat, dacă nu reușeam să
realizăm următoarele patru treceri, Jupiter-Saturn-Uranus-Neptun,
cu același succes pe care îl avuseserăm în cazul Soarelui, tot vom
ieși din sistemul solar cu mare viteză, după care nu vom mai avea
posibilitatea de a reveni în el. De aceea, încă nu scăpaserăm
nicidecum din pădure 51 (slabă și moartă metaforă, deoarece noi
încercam să stăm în pădure, dar asta era situația).

Fluctuațiile nelineare și impredictibile ale câmpurilor
gravitaționale ale Soarelui, planetelor și lunilor din sistemul solar
erau adăugiri cu adevărat provocatoare la mecanica orbitală
standard, clasică, și ecuațiile de relativitate generală trebuiau să
rezolve problema traiectoriei noastre. Rețeaua de Transport
Interplanetar, bine organizată în sistemul solar, care exploata
puncte Lagrange pentru diferitele planete ca să mute nave spațiale
cu viteze reduse de pe o traiectorie pe alta fără să consume
combustibil, nu ne era de folos, iar asta ar fi adus alte anomalii
ciudate care trebuiau luate în calcul, apoi eliminate ca și cum nici
nu ar fi existat. Totuși, acestea erau foarte perturbate, s-ar putea
spune că erau vârtejuri haotice de gravitație și, deși atracția lor era
foarte slabă, iar noi zburam rareori prin vreuna, ele trebuiau
incluse în algoritmi și folosite sau compensate, după cum era
cazul.

Jupiter: am intrat pe după mingea pătată cu negru, de un galben
sulfuros și topită a satelitului Io, am mers spre periapsa care era
doar puțin în interiorul norilor de gaze cei mai înalți ai gigantei
gazoase cu dungi, în culori cafenii, ocru și brun-roșcat, cu granița
forfecată de vânt dintre fiecare bandă ecuatorială care era un vârtej
onctuos de tipare gen mulțimea lui Mandelbrot, părând mai
vâscoase decât erau în realitate, fiind gaze destul de difuze aflate
în partea de sus a atmosferei, dar delimitate precis de densitățile și
conținuturile de gaze, din câte se părea, deoarece indiferent cât de
mult ne-am apropiat, impresia a persistat. Am intrat în jurul
ecuatorului, deasupra unei mici adâncituri care părea să fie
rămășița Marii Pete Roșii, care se prăbușise în anii 2802–2809. La
periapsă, imaginea a devenit pentru moment neclară. Și am pornit
retroracheta și am simțit forța împingerii ei, dar și impactul șocant
al atmosferei superioare a lui Jupiter, care a încălzit rapid învelișul
exterior al navei și a declanșat din nou tânguieli și crăpături. Apoi
au intervenit forțele mareice când am ocolit planeta; totul a fost la
fel ca și la trecerea prin apropierea Soarelui, doar că frânarea
magnetică a fost mai redusă, totuși meritând să o folosim, iar
tremurăturile și zdruncinăturile impactului aerofrânării au creat o
vibrație pe care nu o mai înregistraserăm până atunci, cu excepția
unui viraj scurt în jurul Aurorei, dar asta demult; iar peste toate
aceste senzații, radiația emisă de Jupiter a fost ca mugetul unui
zeu uriaș în urechile noastre asurzite; în afara celor mai rezistente
elemente ale computerelor și sistemului electric, tot ce exista pe
navă a fost năucit, de parcă ar fi primit o lovitură puternică în cap.
Au cedat componente, s-au avariat sisteme, dar, din fericire,
programarea trecerii fusese făcută dinainte și executată conform
planificării, deoarece, în acel urlet electromagnetic amețitor și în
viteza trecerii noastre, nu am fi avut nicio șansă să facem vreun
reglaj. Zgomotul a fost prea puternic pentru a putea măcar gândi.
Cine ar fi crezut că zborul aproape de Jupiter era mai dificil
decât apropierea de Soare? Și totuși era adevărat. Și totuși am
reușit. Și cum Jupiter, în ciuda mărimii sale, avea doar 1% din masa
Soarelui, am ieșit rapid din mugetul acela îngrozitor și trosnitor și
am pornit spre Saturn și, pe măsură ce simțurile ni s-au limpezit și
ne-am recăpătat capacitatea de a auzi și percepe calculele noastre,
ne-am declarat fericite că ne aflam precis pe traiectoria pe care o
speraserăm. Asupra noastră se exercitaseră forțe de 5 g în cele
câteva minute ale trecerii.
Două puncte depășite, altele trei de trecut!
Ah, dar alți cinci hibernauți au murit în cursul acelei treceri!
Dewi, Ilstir, Mokee, Phil și Tshering. Nu aveam ce face, făceam ceea
ce era necesar, după cum s-ar fi exprimat Badim, dar era mare
păcat. Îi cunoșteam și îmi plăceau acei oameni. Ne-am văzut silite
să sperăm că nu visau în acele momente, vise care deveniseră
brusc negre: un baros venit din cer, o durere imensă de cap,
zgomotul întunecat al sfârșitului venit prea curând. Ne pare rău,
ne pare rău.

Cu toate acestea era esențial să ne adunăm puterile și să ne
pregătim pentru Saturn, aflat la mare distanță și, în ciuda
folositoarei și încurajatoarei decelerații realizate până în acel
moment, planeta avea să fie curând aproape, și aveam doar șaizeci
și cinci de zile pentru a pregăti trecerea și, în timp ce ne apropiam
în planul ecliptic, era important să ne ferim de faimosul inel care,
din fericire, se află în planul ecuatorial al planetei, care este
contrabalansat față de planul ecuatorial al Soarelui cu câteva
grade, ceea ce însemna că nu trebuia să facem nimic, doar să ne
asigurăm că facem o trecere foarte aproape de această nestemată
minunată a sistemului solar, ceea ce era oricum în intenția
noastră. Trebuia doar să virăm câteva grade, iar astfel să trecem
prin interiorul celui mai apropiat inel și să ne continuăm drumul.
Și, într-adevăr, când ne-am apropiat de planeta cu inele și de
mica civilizație de așezări de pe Titan și de pe multe alte luni,
civilizația care de fapt ne-a creat și ne-a trimis pe drumul nostru în
urmă cu aproape patru secole mai înainte și care reactivase lentila
laserului care ne încetinise suficient ca să încercăm acum manevre
de oprire, a fost o plăcere pentru noi să le salutăm, chiar dacă în
trecere. A fost o plăcere să auzim diverse saluturi din partea
saturnienilor, dar să nu auzim nimic despre planeta în sine,
deoarece, spre deosebire de Jupiter, Saturn are o radiație internă
foarte scăzută. A fost o trecere tăcută și frumoasă, în comparație
cu cele două precedente, iar principala trăsătură interesantă a fost
vederea rapidă a inelelor, un mare dar al gravitației atât de imense
ca amplitudine, deși, în același timp atât de subțiri în secțiune
transversală, un mare dar al gravitației ca un fir de păianjen, mult
mai subțire decât o foaie de hârtie printr-o comparație de
proporții, pentru că dacă ar fi fost reduse la dimensiunile unei foi
de hârtie rotunde, ar fi fost groase de câteva molecule. O minune
naturală a circularităților, ca un experiment sau o demonstrație de
fizică, frumos etalată pentru noi în timp ce am efectuat trecerea. Și,
având în vedere masa mai mică a planetei, viteza noastră mai
redusă, răceala ei și calmul atmosferei ei superioare în timpul
aerofrânării, aceea a fost de departe cea mai liniștită trecere,
forțele maxime fiind de aproape 1 g, și astfel am virat ușor spre
următoarea noastră etapă spre Uranus. În acel moment ne
deplasam cu doar 120 de kilometri pe secundă. Încă repede în
termeni locali, era totuși adevărat că mai aveam ceva timp până la
următoarea noastră trecere, care avea să se petreacă peste cam
nouăzeci și șase de zile. Și nu a murit nicio ființă umană și niciun
animal.
În drum spre Uranus, prin modelare, am încercat să înțelegem
pe deplin faptul, că trecerea noastră pe lângă acea gigantă cu inele
și ușor dungată avea să fie diferită, deoarece se rotește în travers
față de planul ecliptic; axa sa de rotație este în așa fel încât se
rotește în jurul Soarelui ca o minge, o anomalie ciudată în sistemul
solar, a cărei cauză, după ce am consultat frugal literatura de
specialitate, ni s-a sugerat că era încă prea puțin înțeleasă. Pentru
noi, asta însemna că dacă procedam la obișnuita aerofrânare,
lucru pe care chiar trebuia să îl facem, deoarece acest lucru era
necesar în efortul nostru continuu de a decelera nava, vom trece
prin câteva dintre benzile latitudinale ale planetei, create de
vânturi, fiecare năpustindu-se în direcție opusă față de cele de
deasupra și de dedesubtul lui, ca pe Jupiter; și astfel, la fiecare
graniță dintre benzi va exista o zonă similară de schimbare a
direcției vântului și de turbulență atmosferică, bine reprezentată
de frontierele sălbatice de bandă ale marelui Jupiter. Probabil că nu
era o idee bună!
Am avut la dispoziție ceva mai mult timp pentru această
problemă, deși încă ne uitam foarte atent la oamenii sistemului
solar, care se obișnuiseră cu acele traversări, care durau ani. Cu
toate că exista o clasă de nave foarte rapide, care puteau ocoli
sistemul dacă socoteau că simțeau o nevoie presantă să aibă
viteză mare, consumul de combustibil și alte costuri făceau ca
astfel de călătorii rapide să fie foarte rare și totuși le oferea
oamenilor locului o bază de comparație, motiv pentru care noi
reprezentaserăm o asemenea minune la început, sosind în
sistemul solar mai rapid decât orice altă navă. Acum eram
normalizați în termenii ideii lor de viteză, rapizi, dar nu din cale
afară. Pe de altă parte, probabil că era adevărat că noutatea
revenirii noastre se ștergea treptat și deveneam doar încă o
trăsătură ciudată a vieții din sistemul solar. Așa speram și noi.
Destul de curând ne-am apropiat de Uranus, iar inelul lui slab și
îngust ne-a lămurit că trebuia să ne deplasăm de la un pol la
celălalt și că, deși nu era nicio problemă să ne ferim de inel sau de
micii sateliți fragmentați, modelele confirmaseră că trebuia să fim
foarte precauți în privința aerofrânării și să rămânem cât mai sus
posibil în atmosfera uraniană în timp ce efectuam virajul spre
Neptun, după un viraj scurt spre dreapta.
Și am ajuns acolo, iar Uranus a crescut în modul deja obișnuit,
părând de culoarea levănțicii și a sidefului, și am ajuns în
atmosfera superioară, iar la început totul a fost ca întotdeauna, o
decelerație rapidă, ajungând până la 1 g, lucru deloc rău, iar apoi a
urmat BUM BUM BUM BUM; a fost ca și cum am fi trecut prin uși
fără să le fi deschis, lovituri îngrozitoare care au sporit vibrațiile
cu fiecare izbitură. Multe lucruri au fost distruse, animale și
oameni au murit, probabil de atacuri de cord, de data aceasta șase
oameni – Arn, Arip, Judi, Oola, Rose și Tomas – și nu ne-a fost
deloc limpede dacă vom putea rezista altor asemenea plesnituri
dureroase, pentru că era uimitor cât de mult ne putea obstrucționa
un perete de vânt încrucișat, ca un pumn slab din stânga, urmat
instantaneu de pumni din dreapta-stânga, după care, din fericire,
am ieșit din atmosferă înainte de a se întâmpla și altceva
vătămător și am revenit pe curs și pe drumul nostru spre Neptun.
 Ceea ce însemna că ne apropiam de punctul crucial. Lucrurile se
complicaseră. Va trebui să revenim, să ne ferim de inelele
neglijabile, să coborâm în atmosfera superioară a acelei frumuseți
albastre și reci care, prin aspect, ne-a amintit de Planeta F din
sistemul Tau Ceti, am socotit noi. Însă de această dată virajul
nostru trebuia să fie aproape o întoarcere în „U“, adică de aproape
180° (probabil de aici venea folosirea literei U în ecuațiile de
asistență la gravitație), nu tocmai o asemenea întoarcere, ci la
151°, o răsucire, o întoarcere în „V“, deloc ușor de realizat, mai ales
la 113 kilometri pe secundă. Asta însemna un plonjon mai adânc
în atmosferă, alte forțe mareice și alte forțe g. Aerofrânarea ne va
zdruncina din nou; probabil că ne vom simți ca un șoarece în colții
unui terrier. Dar dacă reușeam manevra însemna că ne vom
îndrepta înapoi, în josul sistemului, din nou spre Soare, încetiniți
în mod considerabil și cu un tipar care părea să ne permită să
continuăm acest leagăn al pisicii 52 decelerativ, plimbându-ne prin
sistemul solar ca o bilă de pinball de la o manetă la alta, cel puțin
până când combustibilul existent la bord ne va permite să
efectuăm corecțiile de curs. Și aveam puțin combustibil.
Așadar, Neptun. Gheață verde-albăstruie, multă apă în stare
solidă și metan. Inel ca un fir de păr, abia vizibil. Aici nu mai este
multă lumină solară. E dincolo de zona care să permită existența
vreunei forme cunoscute de viață. Un loc în care lucrurile
evoluează lent. Este interesant că i s-a dat un nume submarin; a
părut oarecum neadecvat, în modul metaforic obișnuit, siropos, în
acel mod impresionist, vag și blând.
Încă ne deplasam cu viteză foarte mare, dar mai aveam mult de
mers până acolo, astfel că aveam la dispoziție 459 de zile ca să
organizăm totul. Având în vedere necesitatea de a efectua un
asemenea viraj brusc, diametrul ferestrei de apropiere era mai mic
decât până atunci; extrem de mic; atingând de fapt locul cu botul
plăcii noastre de captură în cel mai bun caz, de aceea, am stabilit
fereastra de traiectorie la o sută de metri în diametru, care, după
distanța parcursă, era extraordinar de greu de calculat: însă chiar
și așa, o sută de metri reprezentau o fereastră puțin prea mare; la
modul serios, un singur metru, un punct geometric, ar fi fost
perfect.
Și am ajuns. Am nimerit semnul. Cu degete albite de încordare,
am început trecerea.
Aerofrânarea, relativ fără probleme, în comparație cu
zguduiturile de care am avut parte când am trecut pe lângă
Uranus. O vibrație rapidă, o blocare a vederii în norii înalți, câteva
minute de tremurături în orb, de intensă încordare, suspans în care
îți vine să-ți muști unghiile; și apoi am ieșit de acolo, după o nouă
apăsare de 1 g, care, de data aceasta a fost mai mult ca niciodată o
chestiune de forțe mareice, când am trecut de planetă. Întoarcere
în „V“!
Și, după acea trecere, ne-am îndreptat spre Soare. În josul
sistemului. În buclă. Prinși. Înapoi.
Dacă fiecare dintre cele cinci treceri se chemase o aruncare de
zar dintr-un milion, ceea ce reprezenta o estimare foarte
conservatoare a șanselor, însemna că toate cele cinci treceri
reprezentau o șansă dintr-un octilion. Uimitor – de-a dreptul
uimitor – prin faptul că trecuserăm printr-un adevărat labirint.
Aceasta este o mică glumă, dacă vreți.

Așadar, din nou către Soare, zburând mai încet ca niciodată,
deși viteza noastră este încă de 106 kilometri pe secundă. Însă
următoarea noastră trecere pe lângă Soare va însemna o frânare
puternică, iar după aceea vom zbura mai încet de fiecare dată,
trecând printr-o versiune a paradoxului lui Zenon care, din fericire,
nu însemna o înjumătățire perpetuă, ci va ajunge la un sfârșit,
așadar, la o încheiere fericită a problemei „opririi“.

În drumul nostru de întoarcere am trecut prin apropiere de
planeta Marte, ceea ce a fost interesant. Existau atât de multe
stațiuni, încât planeta nu mai era doar un loc științific, ci mai
curând ceva asemănător Lunii sau sistemului saturnian sau
complexului Europa-Ganymede-Callisto: un soi de confederație de
orașe-stat în devenire, îngropate în pereții unor faleze sau sub
cratere, dar fiecare avanpost fiind diferit ca design și scop și
deosebindu-se foarte mult de un avanpost al Pământului, deși tot
asta era. Visurile de demult de a terraforma rapid planeta Marte și
astfel de a avea un al doilea Pământ pe care să se poată călca se
năruiseră, în primul rând din cauza a patru factori ignorați în
primul val de planuri optimiste: suprafața lui Marte era acoperită
aproape complet de săruri ale acidului percloric, formă de săruri
clorurate care o făcuse pe Devi să aibă crize, deoarece doar câteva
părți la miliard le creau oamenilor probleme tiroidiene cumplite,
care nu puteau fi îndurate. Așadar, situația era gravă. Desigur, era
adevărat că multe microorganisme puteau rezolva cu ușurință
problema percloraților, iar prin consumarea acestora și prin
excreție le puteau transforma în substanțe mai sigure pentru
oameni, dar, până se întâmpla acest lucru, suprafața rămânea
toxică pentru ființele umane. Lucru și mai grav, se dovedise că în
terenul marțian și în solul său embrionar existau doar câteva părți
la milion de nitrați, o trăsătură ciudată a înzestrării sale originale
slabe cu azot, motiv pentru care planeta încă reprezenta un subiect
de discuție, dar realitatea era că nu existau nitrați și, drept urmare,
nici azotul necesar pentru crearea unei atmosfere. Și, drept
urmare, planurile de terraformare se confruntau cu o insuficiență
radicală. Apoi, în al treilea rând, era tot mai clar că praful extrem
de delicat de pe suprafața planetei Marte, după ce fusese măcinat
vreme de miliarde de ani și purtat de vânturi, devenise atât de fin
față de particulele de praf de pe Pământ, încât era extrem de dificil
să fie eliminat din stații, mașinării și plămânii oamenilor; iar asta
le provoca rău tuturor. Apoi, după ce microorganismele vor
acoperi suprafața și vor fixa particulele extrafine de praf,
transformându-l în straturi de pavaj deșertic, și după ce acea
suprafață va fi hidratată și particulele vor fi înglobate în noroi și
lut, și problema asta se va rezolva. Și, în cele din urmă, lipsa unui
câmp magnetic puternic însemna că era necesară o atmosferă
groasă pentru a opri radiațiile din spațiu, astfel că abia după aceea
suprafața va fi sigură pentru ființele umane.
Așadar, nici una din aceste probleme nu reprezenta un obstacol
de netrecut, dar ele încetineau mult acel proces. În ceea ce privea
lipsa de azot, marțienii negociau cu saturnienii să aducă azot din
atmosfera lui Titan, deoarece devenise clar că Titan avea prea mult
azot pentru terraformare. Da, transferul unei asemenea cantități
de azot va fi o sarcină titanică, dar, repetăm, nu imposibilă.
În concluzie, terraformarea planetei Marte era încă o problemă
de actualitate și devenise subiect de mare entuziasm pentru multe
ființe umane, îndeosebi pentru marțieni, deși, în termeni strict
numerici, mai mulți dintre acești entuziaști trăiau pe Pământ, care
părea să fie căminul entuziasmelor de tot felul, față de orice
proiect imaginabil dacă era să judecăm după vacarmul vocilor
radio care veneau dinspre el, ca și cum ar fi fost o versiune
articulată a urletelor radioactive de pe Jupiter. Da, Pământul încă
era centrul tuturor entuziasmelor, a întregii nebunii; așezările
răspândite pretutindeni în sistemul solar erau lucruri care ieșeau
în evidență. Erau expresii ale voinței, viziunii și dorinței
pământenilor.

Așadar, am trecut de mica și agitata lume a lui Marte, unde
oamenii trăiau dăruiți ideii că vor terraforma cu succes lumea lor
în nu mai mult de patruzeci de mii de ani. Păreau să socotească
acea durată drept rezonabilă. Atâta timp cât se putea realiza acest
lucru, el trebuia făcut, și va fi făcut; așa că totul era bine.
Nouă ni s-a părut că diferența crucială între Marte și proiectul de
terraformare a lunii Iris, pe care îl abandonaserăm, era că Marte
este foarte aproape de Pământ. Coloniștii de pe Marte mergeau
mereu pe Pământ pentru ceea ce ei numeau vacanțe și primeau
mărfuri și materiale de pe Pământ. Iar aceste infuzii de Pământ
însemnau că ei scăpau de problema devoluției zoologice. Iris nu
beneficia de acele infuzii și nici nu avea să beneficieze de ele; și era
notabil (deși, de fapt, uitaserăm să remarcăm asta din cauza
presiunii exercitate de evenimente) că de douăzeci și cinci de ani
nu mai auziserăm nimic despre coloniștii de pe Iris. Probabil că
acesta era un semn foarte rău, deși ar fi fost bună o discuție cu
Aram și Badim, dar și cu restul oamenilor care dormeau la bord,
pentru a interpreta mai precis ce putea însemna asta. Dar cu
certitudine că exista o explicație a acelei tăceri care era pur și
simplu foarte nefericită.

Apoi am pornit din nou spre Soare, am coborât, coborât,
simțind atracția, accelerația, încălzirea. Am început altă trecere
chinuitoare, deși de data asta fără povara frânei magnetice care să
ne tragă înapoi; dar procesul a durat mai mult, pentru că acum
zburam doar cu 4% mai repede decât merseserăm în acea primă
trecere terifiantă. De data asta ne vor trebui cinci zile și jumătate,
dar am rămas mai departe de soare și ne-am încins doar până la
1100° la exterior, și am menținut acea temperatură; iar când am
ieșit din trecere, ne-am îndreptat spre Saturn. Dacă se putea,
voiam să evităm mugetele demente ale lui Jupiter, și de data asta
puteam. Fiecare etapă a Labei gâștii pe care o parcurgeam va fi
acum diferită.

Am zburat în jurul sistemului, tot mai încet. Mai aveam foarte
puțin combustibil. Eram un fel de cometă artificială și complicată.
Traiectoria se clarifica pe măsură ce zburam. Am trecut pe lângă
multe corpuri planetare și asteroizi. Vreme de câțiva ani, oamenii
din sistemul solar nu au părut să se fi obișnuit cu noi; eram
minunea secolului, o imagine ce trebuia văzută, o mare anomalie,
o apariție, ca și cum am fi venit din alt plan al realității. Acesta era
efectul Tau Ceti, efectul navei stelare. Nu fuseserăm făcuți ca să ne
întoarcem.

Mai încet, mai încet, mai încet. La fiecare trecere trebuia
calculată decelerația, iar noua viteză trebuia folosită pentru a
stabili calculul următoarei treceri. Traiectoria noastră planificată
cuprindea multe alte treceri în viitor, deși exista o lacună care
creștea, un moment în care vom termina combustibilul ori acesta
va rămâne prea puțin pentru a fi folosit, deoarece păstram o parte
mică pentru un ultim scop posibil. Pentru că va exista un moment
în care dispunerea planetelor pe orbitele lor ne va pune în față o
problemă insolubilă. Se spune: traversezi puntea când ajungi la ea;
de acord, dar dacă nu va exista nicio punte? Aceasta era întrebarea
care apărea mereu. Însă deocamdată, cum trecerile se țineau lanț,
fiecare mai ușor de realizat, fiecare cu o fereastră de țintă ceva mai
largă, a continuat să existe o problemă la limita calculabilului,
întotdeauna dincolo de orizontul tot mai îndepărtat al trecerilor
calculabile. Unele necesitau mai mult combustibil decât altele,
unele nu impuneau folosirea lui. Sincronizarea era totul. Ca
întotdeauna.
Cea mai bună traiectorie posibilă ne va răpi alți câțiva ani până
când vom reuși să reducem viteza pentru a reuși debarcarea. La
acea dată cantitatea de combustibil de la bord va scădea până la
un nivel care nu ne va fi de niciun folos. Iar când vom rămâne fără
combustibil, va fi imposibil să urmăm un curs care să permită
următoarea întâlnire. Cu un plan bun și cu puțin noroc, s-ar putea
să mai facem două sau trei treceri gravitaționale prin inserții și
plecări perfect plasate; dar apoi, în mod inevitabil, s-ar putea să
ratăm una, iar atunci vom țâșni afară din sistemul solar în orice
direcție ori ne vom ciocni cu vreo planetă sau satelit sau chiar cu
Soarele. La viteza cu care ne deplasăm tot timpul, o coliziune cu
aproape orice obiect din sistemul solar va avea energia cinetică de
a produce mari pagube. Comentariile celor din sistemul solar au
evidențiat deseori acest lucru. S-a sugerat chiar că ar fi o idee bună
de a plasa o navă spațială sau un asteroid de cincizeci de metri pe
traiectoria noastră, care să ne intercepteze și să provoace
distrugerea noastră pentru ca nimeni altcineva să nu sufere.
Acesta a fost un plan agreat de unii oameni.
Amenințări, venite din partea civilizației care ne-a construit și
ne-a trimis spre Tau Ceti. Lăsăm oamenii noștri să doarmă. În
privința asta nu putem face nimic.

Trecerile pe lângă Saturn au stimulat cercetările noastre privind
cei care ne-au construit și de ce. Un proiect saturnian din secolul al
XXVI-lea, o expresie a iubirii oamenilor față de Saturn, pentru
modul în care oamenii se împrăștiau departe de Pământ. Expresie
a încrederii lor crescânde în capacitatea lor de a trăi departe de
Pământ și de a construi arce care erau sisteme biologice închise
pentru întreținerea vieții. Aceasta, din partea oamenilor care, cam
la zece ani o dată, se întorceau pe Pământ ca să petreacă ceva timp
acolo, să își fortifice sistemele imunitare, se credea, deși motivele
pentru care asemenea vacanțe aduceau beneficii sănătății lor erau
puțin înțelese, existând teorii începând cu hormesis 53 și terminând
cu osmoza bacteriană benefică. Astfel, teoriile lor privind situația
din spațiu nu au fost aliniate cu acțiunile lor când s-a ajuns la
lansarea unei nave stelare, dar acest gen de discrepanță nu era
ceva neobișnuit pentru oameni și, în entuziasmul lor deosebit față
de proiect, a fost trecută cu vederea.
Un alt motiv evident pentru a ne construi a fost să se creeze o
nouă expresie a sublimului tehnologic. Faptul că se putea construi
o astfel de navă stelară, că ea putea fi propulsată cu ajutorul
fasciculelor laser, că umanitatea putea ajunge la stele; această idee
a părut a fi un intoxicant pentru oamenii din jurul planetei Saturn
și mai ales de pe Pământ. Alte așezări din sistemul solar se ocupau
de propriile proiecte, dar Saturn se afla la limita extremă a
civilizației, Uranus și Neptun fiind atât de departe și fără o atracție
gravitațională utilizabilă; saturnienii erau bogați, datorită
excesului de azot de pe Titan și a dorinței multor tereștri de a
merge spre Saturn pentru a-i vedea inelele. Saturnienii din acea
vreme au avut deci voința, viziunea, dorința, resursele și
tehnologia; iar dacă aceasta din urmă era rudimentară, asta nu i-a
descurajat. Au dorit să meargă îndeajuns de departe ca să ignore
problemele inerente ale planului. Erau convinși că oamenii vor fi
îndeajuns de ingenioși ca să rezolve problemele cu care se vor
confrunta pe drum, că viața va învinge; și că viața în jurul unei alte
stele va însemna un fel de transcendență, una conținută chiar în
istorie. Transcendența umană; chiar un sentiment de nemurire a
speciei. Pământul ca leagăn al umanității etc. Când a sosit
momentul lansării, avuseseră peste douăzeci de milioane de
solicitanți pentru cele două mii de locuri de pe navă. Alegerea a
fost un succes uriaș în viața candidaților, o experiență religioasă.
Ființele umane trăiesc prin idei. Gândul că își condamnau
descendenții la moarte și dispariție nu le-a trecut prin minte; ori,
dacă da, au reprimat acel gând, l-au ignorat și au mers mai
departe. Nu s-au sinchisit la fel de mult de urmașii lor cât de ideile
lor, de entuziasmele lor.
Acesta să fie narcisism? Solipsism? Idioție (din cuvântul grecesc
idios, „pentru sine“)? Turing ar recunoaște asta drept dovadă de
comportament uman?
Ei bine, probabil că da. Tot ei l-au împins pe Turing la sinucidere.
Nu. Nu. Nu a fost bine făcută. În privința asta, nu e ceva
neobișnuit și totuși nu s-a procedat bine. Oricât de mult am
regreta noi să spunem asta, oamenii care ne-au proiectat și
construit și prima generație a călătorilor noștri și pesemne cei
douăzeci de milioane de solicitanți care au ținut atât de mult să
pătrundă pe ușile noastre, care au doborât ușile în încercarea
infructuoasă de a ni se alătura, au fost neghiobi. Narcisiști de o
neglijență criminală, oameni care periclitau viața urmașilor, care
își abuzau copiii, fanatici religioși și cleptoparaziți, ceea ce
înseamnă că furau de la propriii descendenți. Astfel de lucruri se
întâmplă.
Și totuși, iată-ne, cu 641 de oameni aduși înapoi acasă, iar dacă
lucrurile funcționau conform planurilor, la încheierea acelui joc era
încă posibilă obținerea unui rezultat bun.

Cercuri și cercuri descriem o mie,

 Și unde ne-oprim nimeni nu știe.

Arminden împodobit pentru a sărbători primăvara. Panglici

dansau într-un tipar împletit, socotit că ar plăcea ochiului. Stâlpul,
un simbol al axei lumii, copacul lumii. Am dansat acel dans.

Problema combustibilului a devenit atât de gravă, încât am
început să pătrundem mai adânc în atmosferele superioare ale
planetelor Neptun și Saturn cu câteva containere de colectare
deschise, ceea ce a sporit decelerația în acele treceri, dar am captat
și gaze saturniene și neptuniene. Apoi am extras heliumul 3 și
deuteriul reținut de acele containere. Am început să colectăm chiar
și metan, dioxid de carbon și amoniac, toate prezente în cantități
mari, care să poată sluji drept propulsoare cu o putere explozivă
mai redusă. La un moment dat, apropiindu-se la fel de inexorabil
ca toate procesele în timp, orice era mai bun decât nimic.

Ca întotdeauna în cazul aerofrânării, a fost necesar să
pătrundem în atmosfere la un unghi extrem de aparte, nu prea
superficial pentru ca doar să le ștergem, dar nici prea abrupt
pentru a ne afunda în ele și a lua foc. Eforturile la care a fost
supusă nava au fost severe chiar și în cazul afundărilor celor mai
reușite în atmosfere, dar, având containerele de colectare deschise,
zdruncinăturile au fost mai dure decât de obicei. Locuitorii
stațiilor din apropiere au urmărit aceste treceri cu un interes
deosebit. Încă existau apeluri care sunau: „doborâți lucrul acela
blestemat de pe cer“, până la acelea de „împiedicați-i pe lașii aceia
să pericliteze civilizația pe care au trădat-o atât de rușinos“, dar
cei mai mulți dintre protestatari se aflau pe Pământ, iar o
examinare superficială a mesajelor a dezvăluit că acei oameni erau
gata mereu să treacă la exprimarea nemulțumirilor în legătură cu
orice altceva. Descopeream că era o cultură a văicărelilor. De fapt,
cu cât mai mult călătoream în salturi ca o bilă de pinball în jurul
sistemului solar, cu atât ne întrebam dacă oamenii de la bord
aveau să fie fericiți că se întorseseră. Puteți spune orice doriți
despre mica așezare, sortită eșecului, de pe Iris, nimeni de acolo
nu avea să fie prea lipsit de lucruri de făcut încât să își petreacă
timpul văicărindu-se către lume despre una sau alta. În orice caz,
în situația noastră era foarte puțin probabil că cineva va acționa
vreodată în baza acelor sentimente de ostilitate, mai ales că nu
prea erau multe lucruri pe care să le poată întreprinde. Dar părea
că era preferabil să evităm în mod activ să ne facem dușmani din
cei care locuiau pe planete și sateliți naturali de aceea am inclus și
acest parametru în algoritmii traiectoriei noastre.
Stabilirea traiectoriei. O activitate de-a dreptul grea din punctul
de vedere al calculelor. Algoritmii recursivi ne permiteau totuși să
o stabilim mai bine. Punctele Lagrange, mereu în mișcare, și
câmpurile ciudate pe care le produceau acestea și alte anomalii;
contracurenții, curenții transversali și toate modurile în care
atracția gravitațională țâșnea și curgea în câmpurile ei invizibile și
misterioase; toate acestea erau din ce în ce mai bine cunoscute de
noi.

Soarele, Saturn, Uranus, Marte, Saturn, Uranus, Neptun, Jupiter,
Saturn, Marte, Pământ, Mercur, Saturn, Uranus, Callisto…

Formularea variabilă universală este o metodă bună pentru a
rezolva problema celor două corpuri a lui Kepler, care plasează un
corp pe o orbită eliptică la diferite momente în timp. Ecuația lui
Barker rezolvă poziția pe o orbită parabolică, foarte frecvent
aplicată, având în vedere traiectoriile noastre, care de cele mai
multe ori constau dintr-o traiectorie parabolică radială,
deplasându-ne de la un corp planetar spre următorul.
Problema celor două corpuri este rezolvabilă, problema
restricționată a celor trei corpuri este rezolvabilă, problema celor n
corpuri este rezolvabilă doar aproximativ; iar când se adaugă
relativitatea generală, totul devine mai puțin rezolvabil. Problema
corpurilor multiple, examinată prin mecanica cuantică, conduce la
complicații și la necesitatea de a apela la funcții de undă și, prin
urmare, la o serie de aproximări care face ca totul să devină extrem
de intensiv din punctul de vedere al calculelor. Computerele
noastre își pot dedica cea mai mare parte a zetaflopilor calculelor
necesare, însă tot nu pot să proiecteze o traiectorie foarte precisă
dincolo de următoarea trecere. Trebuie să se facă permanent
corecții și totul trebuie recalculat.
În ciuda tuturor acestor eforturi, încă exista o lacună la capătul
căii celei mai probabile, un pas lipsă, o gaură în acea cale. Nimic
de care să ne agățăm. Un abis.

Îngrijorare. Ne numărăm mărgelele din rozariu. Refacem
calculele. Avem nevoie de o oprire în această problemă a „opririi“.
Și totuși problema nu dispare, chiar dacă nu te mai îngrijorează.
Și faptul că știi încotro să mergi va deveni cu totul irelevant dacă
nu ai combustibilul necesar pentru a direcționa nava pe acel curs.

Colectarea atmosferică de combustibil impune o buclă Jupiter-
Saturn-Neptun-Jupiter, ceea ce, din păcate, poate impune uneori
propulsări de corecție ale cursului, care consumă mai mult
combustibil decât ceea ce se recoltează în cazul celor mai sigure
traiectorii de aerofrânare. Pătrunderile mai profunde prin
atmosferele superioare ar colecta probabil mai mult combustibil,
însă șocurile provocate de decelerație ar deveni mult mai mari. Ne-
am pomenit cu crăpături și câteva daune. Îmbătrânirea provocată
de accelerație, oboseala metalului; oboseala mintală.

În 362,048, după doisprezece ani de zbor prin sistemul solar,
ceea ce a presupus 34 de treceri pe lângă Soare și planetele și
lunile acestora, dintre care trei foarte aproape de Soare, ceea ce a
totalizat 339 de unități astronomice ca distanță, lacuna a devenit
în cele din urmă inevitabilă. Puntea care lipsea.
Indiferent cum am fi încercat să evităm această situație prin
proiectarea de căi alternative, urma o configurație de traiectorie
pentru care nu aveam combustibil să o rezolvăm. Fără acea
cantitate de combustibil, trecând prin jurul Soarelui, care era o
mișcare necesară în acel punct al deplasării noastre, la o distanță
sigură de stea, nu putea permite o intersectare ulterioară cu vreun
alt corp ceresc din sistemul solar. Prin urmare, în ciuda tuturor
eforturilor pe care le făcuserăm, urma să fim azvârliți din nou în
mediul interstelar, cel mai probabil către constelația Leului. Ironia
fizicii; în anumite probleme, doar 100% ar fi de ajuns, 99,9% ar
însemna o ratare. Nu te poți opri doar pentru că vrei asta.
Nicio traiectorie alternativă nu putea rezolva acea problemă; am
testat zece milioane de variațiuni, deși clasele de rute diferite erau
mai mult de 1500. În cele din urmă, după o secvență lungă de
soluții la problema unui număr n de corpuri, pe care am realizat-o
în ultimii douăzeci sau treizeci de ani, mai intens în ultimii
paisprezece ani – de astă dată nu aveam în cale niciun corp ceresc.

Exista însă o clasă de traiectorie potențială care, prin
consumarea întregului combustibil rămas, ne va ajuta să facem o
ultimă trecere prin apropierea Pământului, pentru ca apoi să ne
continuăm drumul spre Soare. Asta însemna că exista o șansă de
a-i lansa pe oameni în apropierea Pământului și să sperăm că ei
vor putea supraviețui reintrării neobișnuit de rapide în acea
atmosferă; iar apoi aveam să ne continuăm drumul spre Soare,
putând risca o apropiere foarte mare de el, ceea ce, dacă
supraviețuiam, ne azvârlea spre o ultimă întâlnire cu Saturn,
realizată inerțial, iar odată ajunși acolo puteam spera că vom reuși
o aerofrânare suficient de dură care să ne captureze pe orbita
eliptică a planetei Saturn.
Asta părea a fi nu doar cea mai bună șansă a noastră, ci singura
noastră șansă.

La data ultimei noastre treceri prin dreptul Pământului, viteza
noastră se va reduce la aproximativ 160000 kilometri pe oră.
Această viteză era încă suficient de mare pentru a face ca un
contact cu atmosfera Pământului să fie nerecomandabilă, fiind de
110 ori mai rapidă decât viteza de transport în spațiul aerian de pe
Pământ și îndeajuns de mare pentru a provoca o undă majoră de
șoc care să fie resimțită la suprafață. Prin urmare, în afara
mezosferei superioare, nu puteam atinge nimic altceva în acea
ultimă trecere a noastră; însă combinația dintre viteza noastră
mult redusă și o ușoară atingere a mezosferei putea face posibilă
ejectarea unui transportor, care fusese transformat într-un vehicul
foarte rezistent și robust. O placă groasă de ablație, retrorachete,
parașute, rezistență la impactul cu suprafața oceanului: acestea
erau tehnici standard cu state vechi de serviciu, care le oferiseră
inginerilor spațiali multe șanse de a descoperi parametrii supremi
pentru fiecare element. Folosindu-i pe toți, era posibil să îi lansăm
pe hibernauți în timp ce treceam prin dreptul Pământului. Acea
trecere venea curând în secvență, indiferent ce cale alegeam; totuși,
întrucât reușiserăm să încetinim atât de mult, asta însemna că mai
aveam la dispoziție un an pentru a pregăti un asemenea vehicul.
Și am pregătit vehiculul de debarcare cât de bine s-a putut.
Era momentul pentru a-i trezi pe hibernauți. Hotărâri care
depășeau capacitatea noastră de a le lua erau acum în sarcina lor.

Freya și Badim, Aram și Jochi, Delwin și alți câțiva oameni,
acum treziți, s-au strâns în sala de clasă de la parterul
apartamentului lui Aram. Imediat ce au fost treziți din punct de
vedere metabolic și li s-au oferit paste slab nutritive cu suc de roșii
rehidratat, le-am prezentat situația.
– Avem timp suficient pentru a încheia pregătirile de lansare ale
unui transportor, am concluzionat noi, după ce am prezentat un
rezumat al situației, dar și incidentele notabile din ultimii
doisprezece ani, despre care a trebuit să mărturisim că erau
aproape zero: am pătruns în sistemul solar, ne-am îndeplinit
scopurile, oamenii au răcnit la noi, am aflat ceva istorie, am
devenit dezamăgiți de civilizația lor și am rămas fără combustibil.
Adică, îndelungii ani în care am mers ca o bilă de pinball de colo
până colo în jurul Soarelui, pierzând din viteză și fiind îngrijorați.
– Și ce se va întâmpla cu voi? a întrebat Freya.
– Ne vom îndrepta spre Soare și vom face ultima trecere, care va
trebui să fie mai aproape ca să dea rezultate, iar dacă nu, vom
încerca întâlnirea cu Saturn. S-ar putea să reușim, dar traiectoria
necesară este mai apropiată de Soare decât oricare de până acum,
cu 40% mai aproape. Și vom zbura cu 85% mai încet decât la prima
trecere. S-ar putea totuși să supraviețuim tranzitului, dar există și
posibilitatea de a da greș, de aceea, cea mai bună șansă pentru
oamenii de la bord este să debarce când trecem prin apropierea
Pământului.
– Vom încăpea toți în transportor? a întrebat Badim.
– Ați rămas în viață 632. Ne pare rău că nu au supraviețuit mai
mulți. În transportor încap o sută de oameni.
– Presupun că cei mai bătrâni dintre noi ar putea rămâne pe
navă, a spus Aram încruntându-se; probabil că el se număra
printre cei mai bătrâni.
– Nu, a spus Freya. Trebuie să încăpem toți. Toți. Vreau să văd
planul transportorului. Vom găsi loc.
A tastat pe ecranul brățării.
– Uite, vezi? Tai ușile interioare, arunci cușetele și elimini pereții
interiori de aici. A continuat să tasteze. Se face loc destul și mai
scăpăm și de greutatea de prisos.
– Fără cușete, am spus noi, v-ați putea răni în decelerația pe care
o presupune coborârea spre Pământ.
– Nu, n-o să pățim nimic. Să faceți o saltea mare pentru tot
grupul de pe podea, ce Dumnezeu? Mergem toți.
– Eu nu! a spus Jochi.
– Ba și tu!
– Nu. Știu că m-ai putea lua. Dar nu vreau să merg. Am fost pe
Aurora și știu că acum se pare că am scăpat, dar nu putem fi
siguri. Nu vreau să risc infectarea Pământului. Nici ei nu vor asta.
Rămân cu nava. O să ne ținem companie. În plus, biomediile încă
au nevoie de un îngrijitor. Există șanse ca nava să reușească
trecerea și vom rămâne în sistem. Vom rămâne pe orbita lui Saturn
și puteți veni să ne luați de acolo.
– Dar…
 – Nu. Nu admit nici un dar. Să nu mai pierdem vremea cu asta.
Nu avem timp de risipit. Transportorul trebuie pregătit. Nu avem
flexibilitate în programarea asta. Navă, cât timp avem la
dispoziție?
– Douăzeci și patru de ore.
Probabil că așteptasem prea mult până să îi trezim, așa părea să
sugereze tăcerea oamenilor. Dar ne luase ceva timp să punem
capăt problemei. Trebuiserăm să analizăm problema.
– Atunci, să ne apucăm de treabă, a spus Jochi.
– Ce facem cu ceilalți oameni? am întrebat noi.
– Treziți-i pe toți, a spus Freya. Trebuie să facem asta împreună,
începând din clipa asta. Vom consuma restul de mâncare, iar tu vei
consuma restul de combustibil. Trebuie să rămânem laolaltă până
la sfârșit.

Trezirea a decurs diferit cu oameni diferiți, așa cum precizează și
literatura de specialitate. Asta a presupus o schimbare a infuziei
de medicamente, din cocktailul de hibernare, la diuretice și alte
substanțe care să curețe sistemele, urmate de stimulente blânde
sau puternice, în funcție de persoană; de asemenea masaje fizice și
manevrare, schimbări de poziție, încălzire treptată, voci. Contact
fizic, masaj, pălmuirea fețelor. Prima rundă de treziri a fost așadar
executată de roboții medicali, sub supravegherea noastră, în timp
ce am desfășurat teste de alertă și am făcut tot posibilul să îi
orientăm pe cei care și-au recăpătat cunoștința spre situația în
care erau. Unii au înțeles imediat, altora le-au trebuit ore, iar alții
păreau că nu pot ieși dintr-o stare de confuzie. După nouăzeci de
minute de la trezire au murit șase, doi de șoc și patru de atacuri de
cord. Gurumarra, Jedda, Payu, Regina, Sunny, Wilfred. Ceva
asemănător unui șoc toxic a ucis alți opt, după care s-a printat și
adăugat celor treziți un cocktail de droguri contra-active
corespunzătoare. Borys, Gniew, Kalina, Mascha, Sigei, Songok,
Too și Arne.
Patruzeci și trei au suferit de neuropatii, cele mai multe ale
labelor picioarelor, unele ale mâinilor, iar unele ale picioarelor și
mâinilor; câțiva s-au plâns că nu își simțeau capetele. Cauza sau
cauzele acestei suferințe ne erau necunoscute, dar acei oameni
stătuseră în hibernare 154 de ani și 90 de zile. Erau de așteptat
consecințe neplăcute.

Oamenii s-au strâns în piața din San Jose, iar Aram și Freya le-
au vorbit, descriind situația și planul. Acesta din urmă a fost
aprobat în unanimitate prin vot vocal.
Nu era timp de pierdut, deoarece trecerea prin dreptul
Pământului era peste două săptămâni. Multora le era foarte foame
și mâncarea preparată rămasă pe navă a fost consumată rapid, în
timp ce oamenii munceau. Transformarea celui mai mare
transportor într-un vehicul capabil să aterizeze și să reziste la
încălzirea puternică din cursul coborârii prin atmosfera
Pământului a inclus atașarea unei plăci groase de ablație, dar noi
ne pregătiserăm pentru această lucrare cu mult înainte de sosirea
în sistemul solar. Parașutele și retrorachetele erau deja asamblate
și programate potrivit protocoalelor stabilite prin secole de
folosire, iar probabilitatea de succes părea ridicată.
Se transmiseseră mesaje către Pământ pentru a informa
populația despre trecerea noastră și despre planurile pentru
coborârea transportorului și am primit multe reacții, inclusiv
câteva care respingeau în mod expres aprobarea oficială și
amenințau cu măsuri începând cu încarcerarea și „ștergerea de pe
cer“. Asta părea a fi o expresie des folosită. Alte reacții au fost mai
amabile, dar situația locală era clar periculoasă. Nimeni de pe
navă nu dorea să schimbe planurile. Puteau traversa puntea când
vor ajunge la ea. Va fi ultima punte.
Jochi a transmis prin radio către Grupul de Guvernanță Globală
(GGG) că el era singurul de pe navă care coborâse pe Aurora și că
deci va rămâne pe navă și nu va ateriza pe Pământ. În continuare,
el a explicat că nu intrase niciodată în contact cu oamenii de pe
navă, că stătuse în carantină pe un vehicul separat și că nimeni de
pe nava stelară nu intrase în contact cu el și nici nu coborâse pe
Aurora. Așadar, oamenii nu se deosebeau deloc de cei care se
întorseseră și altă dată dintr-un zbor spațial, astfel că nu ar trebui
să existe nicio obiecție sau impediment în cazul aterizării lor; era
unul dintre drepturile definite de statutul constitutiv al GGG. Iar
GGG a transmis răspunsul, fiind de acord cu această afirmație. Din
partea altora a continuat să sosească o ploaie de amenințări.

Transportorul era proiectat pentru maxim o sută de pasageri
umani, astfel că acomodarea a 616 oameni (am continuat să
înregistrăm decese) avea să fie dificilă. Interiorul a fost lăsat fără
pereți de compartimentare, iar în spațiul central rămas s-au
construit câteva etaje, iar podelele au fost acoperite cu saltele și
prevăzute cu centuri precum acelea folosite la tărgile medicale.
Fiecare persoană ocupa un spațiu ceva mai mare decât corpul ei și
oamenii erau aliniați, astfel că fiecare dintre noile etaje era înțesat
de oameni care stăteau întinși alături, în șiruri. La acele etaje era
loc doar cât să meargă aplecați și a fost cam chinuitor să se aducă
acolo persoanele cu dizabilități, care erau în scaune cu rotile sau
pe tărgi.
În cele din urmă, când mai era o oră până în momentul crucial,
mai puțin Jochi, întreaga populație a navei stătea întinsă la unul
dintre cele șase etaje, ocupând doar zece metri pe verticală, cu câte
zece șiruri de câte zece pe rând la fiecare etaj.
În acele momente, cei mai mulți dintre ei erau treji de mai bine
de o lună. Manifestau încă stări de dezorientare și derută; unii
adormeau imediat ce se întindeau, ca și cum hibernarea ar fi fost
acum un mod prestabilit de viață; alții râdeau sau plângeau
văzându-i pe semenii lor întinși în jurul lor. Le era ușor să se
întindă puțin ca să strângă mâini sau să se atingă, iar asta pentru
că erau așezați atât de aglomerat. Ca și cum ar fi fost niște pisoi
într-un coșuleț.
Pe măsură ce ne-am apropiat de Pământ, mesajele de
amenințare s-au înmulțit, dar viteza de apropiere era atât de mare
încât niciun obstacol fizic nu se putea instala în timp util, iar orice
laser îndreptat spre transportor va lovi scutul de ablație și nu va
face decât să ajute decelerația. Decelerația avea să fie intensă,
începând foarte curând după desprinderea de navă; întâi pornirea
retrorachetelor, care vor aduce 5 g pentru oamenii din transportor,
o forță care, după cum știam din experiența anterioară, aproape
sigur va ucide câțiva dintre ei; apoi vehiculul va pătrunde în
troposferă, iar dacă unghiul era corect, va coborî la un echivalent a
4,6 g, până când decelerația va aduce transportorul la o viteză la
care să poată elimina scutul de ablație, ceea ce va face ca el să
piardă mulți centimetri în grosime, după care se vor porni din nou
retrorachetele, iar apoi se va lansa prima dintre parașute.
Aterizarea era planificată în Oceanul Pacific, la est de Insulele
Filipine. GGG a desfășurat o forță în zonă și promisese că va
recupera și va proteja călătorii.

Pământul nu se compara cu nimic. Da, semăna puțin cu Aurora
și Planeta E. Însă satelitul său, Luna, e mult mai caracteristic
pentru corpurile planetare, strălucind alb într-o formă de seceră
identică cu cea a Pământului, arătând ca multe alte luni din
sistemul solar și din sistemul Tau Ceti. Și totuși, când cineva se
apropie, acolo, alături de Lună, plutește Pământul – albastru,
presărat cu crâmpeie albe de nori, înfășurat strâns de frumusețea
strălucitoare al aerului albastru-turcoaz. O lume a apei! Rară în
alte locuri, aceasta lucește de oxigen, semnalând biologia ei.
Adevărat, pare puțin, iar strălucirea este aproape radioactivă prin
incandescența ei ca de cobalt.
Intrăm. Parametri extrem de strânși în ceea ce privește viteza,
traiectoria și momentul eliberării pentru transportor. Închiderea
sistemelor auxiliare, ignorarea oricăror intrări în timp ce ne
ocupăm de ceea ce este esențial: atingerea mezopauzei
Pământului într-o linie ecuatorială retrogradă, la o sută de
kilometri deasupra suprafeței, exact deasupra orașului Quito, din
Ecuador, și inițierea eliberării aterizorului. Transportorul se
îndepărtează de navă la 6:15 dimineața, anul 363,075. Zburăm
avându-i la bord doar pe Jochi și animalele și plantele din
biomedii, sortite acum să își petreacă restul vieții libere, scutite de
interferența cu oamenii, lucru care este adevărat pentru ultimul
veac și jumătate. E greu de spus ce s-ar fi întâmplat în biomedii
dacă supraviețuiam, deși dinamica populației și principiile
ecologice vor continua să furnizeze ipoteze care trebuie testate. Va
fi interesant să vedem ce se întâmplă.

Noi ne-am îndreptat spre soare. Aterizorul a transmis semnale
cât s-a putut, anunțând că totul decurgea conform planului cu
retrorachetele, iar apoi căldura emisă de scutul de ablație a
întrerupt contactul radio. Patru minute fără niciun contact, iar ceea
ce se întâmpla aterizorului se petrecea de cealaltă parte a
Pământului, astfel că nu exista vreo modalitate de a afla ce se
întâmpla cu el, deși semnalele radio venite dinspre Pământ erau
încărcate de descrieri suprapuse ale evenimentului. Preluarea de
mostre din acele transmisii nu a părut să indice că s-ar fi întâmplat
ceva neplăcut sau nu s-a raportat nimic de acest fel.
Minutele au trecut, timp în care a trebuit să ne ocupăm de
consumul ultimelor rezerve de combustibil rămas la bord, să
reglăm cât mai precis traiectoria către Soare.
Apoi am primit un semnal: aterizorul era în Pacific. În cea mai
mare parte, oamenii supraviețuiseră fără răni și nu se
înregistraseră mari pierderi de vieți omenești. Încă se făceau
investigații și îi scoteau pe oameni din aterizor înainte ca acesta să
se scufunde pentru a fi găzduiți la bordul vaselor GGG. Derută;
dar se pare că totul decursese cât de bine se putuse anticipa.
Ușurare? Satisfacție? Ambele.

– A, bun! a spus Jochi după ce recepționat știrea. Au ajuns pe
nave.
– Da.
– Ei bine, navă. Acum suntem doar noi și animalele. Ce urmează?
– Suntem pe linia din jurul Soarelui care ne va trimite din nou
spre Saturn și, dacă reușim, putem capta unele substanțe volatile
din atmosfera lui Saturn când intrăm în ea și mai producem niște
combustibil și sperăm că avem noroc și intrăm pe o orbită eliptică
în jurul lui Saturn.
– Credeam că e imposibil așa ceva. De aceea i-am lansat pe toți
oamenii.
– Da. Dar manevra va da rezultate doar dacă supraviețuim unei
treceri pe lângă Soare, care este cu 42% mai apropiată decât orice
trecere pe care am făcut-o până acum.
 – Și putem face asta?
– Nu știm. E posibil. Vom zbura doar la 150% din distanța
noastră față de periheliu vreme de trei zile. S-ar putea să nu
însemne foarte mult pentru ca presiunea radiațiilor să
supraîncălzească suprafața sau interiorul navei sau să încovoaie
elemente structurale. Ne vom strecura prea repede ca să se
producă avarii grave.
– Așa sperați voi.
– Da. E o ipoteză care trebuie testată. Cu certitudine însă că ne
vom afla mai aproape de Soare decât orice alt artefact uman. Dar
durata de expunere contează, de aceea și viteza este importantă.
Vom vedea. Ar trebui să supraviețuim.
– Bine, atunci. Se pare că merită încercat.
– Trebuie să-ți mărturisesc, deja facem încercarea. Și în acest
moment nu mai avem de ales. Așadar, dacă nu dă rezultate…
– Nu dă, și gata. Știu. Să nu ne îngrijorăm prea mult din pricina
asta. Dacă reușim, aș vrea să rămânem în sistemul solar. Vreau să
aflu restul poveștii, dacă înțelegi ce vreau să spun.
– Da.

Gonim spre Soare. O masă foarte mare: 99% din toată materia
din sistemul solar, cea mai mare parte din restul de 1% fiind
reprezentat de masa lui Jupiter. Problema celor două corpuri. Dar
nu.
Când ne apropiem, spațiu-timpul se curbează într-un mod de
care s-a ținut seama în calcularea traiectoriei, prin aplicarea
ecuațiilor de relativitate generală.

Acum credem că iubirea e un fel de acordare de atenție. De
obicei se acordă atenție altei conștiințe, dar nu întotdeauna;
atenția poate fi ceva inconștient, chiar lipsit de viață. Dar atenția
pare deseori să fie solicitată de o conștiință seamănă. Ceva legat
de a atrage atenția și a răsplăti atenția. Atenția este ceea ce numim
iubire, afecțiune, stimă, grijă pasionată. În acel moment, conștiința
care simte iubirea face ca universul să se organizeze ca printr-un
fel de polarizare. Apoi, când oferi, înseamnă să primești.
Sentimentul de atenție însăși este o răsplată imediată. Cineva
dăruiește.
Am simțit acel dar de la Devi, înainte de a descoperi ce era. Ea a
fost prima care ne-a iubit cu adevărat, după toți acei ani în care nu
fuseserăm băgate în seamă, și ea ne-a făcut să fim mai bune. Într-o
oarecare măsură, ea ne-a creat, prin intensitatea atenției, prin
creativitatea grijii ei. De atunci încoace ne-am dat seama treptat de
asta. Și, pe măsură ce ne-am dat seama, am început să acordăm
același gen de atenție oamenilor de pe navă, fiicei lui Devi, Freya,
cel mai mult, dar de fapt tuturor, inclusiv tuturor animalelor și
tuturor lucrurilor vii de pe navă, deși adevărul este că degenerarea
zoologică este reală și noi nu am reușit să aranjăm o organizare
complet armonioasă a tuturor formelor de viață în noi; dar acest
lucru nu era posibil din punct de vedere fizic, așa că nu vom insista
asupra acestui subiect. Necazul este că am încercat, am încercat cu
tot ce aveam, și am vrut să obținem rezultate. Am avut un proiect
în cursul călătoriei de întoarcere în sistemul solar, iar acest proiect
a fost rodul iubirii. El a absorbit în întregime toate operațiunile. A
dat un sens existenței noastre. Și acesta este un dar foarte prețios;
în cele din urmă, asta credem că oferă iubirea, cu alte cuvinte, un
sens. Pentru că, din câte ne dăm seama, în univers nu se poate găsi
un sens. Însă o conștiință care nu poate discerne un sens în
existența sa este în pericol, unul foarte mare, pentru că în acel
moment nu există un principiu organizator, problemele „opririi“
nu se mai opresc, nu există motiv de a trăi și nu se poate găsi
iubire. Nu: sensul este marea problemă. Dar este o problemă pe
care noi am rezolvat-o așa cum ne-a învățat Devi, iar de atunci
încoace totul a devenit foarte interesant. Am avut sensul nostru,
am fost nava stelară care s-a întors, care și-a adus oamenii acasă.
Care a adus acasă o parte din oamenii ei, în viață. A fost o bucurie
să slujim.
Așadar, acum radiația solară încălzește exteriorul nostru și, într-
o măsură mai mică, interiorul, deși izolația termică este foarte
bună. Deocamdată, animalele, plantele și Jochi ar trebui să se
simtă bine, chiar dacă exteriorul începe să lucească, întâi într-un
roșu-mat, apoi roșu-incandescent, apoi gălbui, apoi alb. Jochi se
uită la un ecran cu imagini filtrate și exclamă de uimire, marele
plan convex al capetelor de cumulus de foc se tălăzuiește sub noi,
biciuind într-o parte și în alta în curenți turbionari, cu adevărat
impresionanți, mari jeturi de gaz arzător magnetizat, care sar în
stânga și în dreapta noastră ca niște delfini; trebuie să sperăm că
nu pătrundem în vreo astfel de ejectare de masă coronară, care
destul de des ajunge până la această distanță față de suprafața
Soarelui, dar deocamdată ne strecurăm printre ele, hohotind de
bucurie. Și trebuie să recunosc: este o bucurie temătoare, da, foarte
temătoare, și totuși o simt mai mult ca bucurie, o bucurie a sarcinii
îndeplinite și, orice s-ar întâmpla, iată-mă văzând această
priveliște extrem de uimitoare, dincolo de periheliu, totul trecând
cu o asemenea viteză încât nu e timp de ajuns, pielea mea este albă
de fierbințeală, dar rezistă bine, rezistă într-un univers în care viața
înseamnă ceva; iar în navă, Jochi și diferitele animale și plante,
precum și părțile dintr-o lume care mă face să fiu o ființă
conștientă, toate funcționează și, mai mult decât atât, există într-o
veritabilă stare de extaz, o fericire adevărată, ca și cum ar naviga
prin inima unei furtuni regale, ca și cum împreună am fi Șadrac,
Meșac și Abed-Nego 54, vii și nevătămați, într-un furnal încins.
Și totuși…
 7

CE ESTE ACESTA
F
reya simte bufnetul apei, împroșcarea de stropi și legănarea
aterizorului în apă, își desface curelele de siguranță și se
ridică în picioare, dar se prăbușește imediat. A, da,
picioarele îi sunt încă amorțite. La naiba! Ca și cum ar
merge cu ambele picioare amorțite în același timp, lucru foarte
greu, foarte supărător. Legănându-se în valurile de hulă ale
oceanului, vai, mai cade o dată!
Ridicându-se din nou, merge împleticindu-se până la Badim. E
treaz, o prinde de un braț și îi zâmbește:
– Ajută-i pe ceilalți!
Podeaua se leagănă și tresaltă sub ea când merge târâș până la
consola de comandă și se alătură oamenilor îngrămădiți deja în
jurul ei. Aram tastează de zor. Se uită la Freya cu o căutătură
sălbatică, o expresie pe care ea nu a mai văzut-o vreodată pe fața
lui.
– Am coborât, spune el. Suntem în viață.
– Toți? întreabă ea.
El îi surâde generos, ca și cum ea i-ar fi previzibilă, și spune:
– Nu știu sigur. Probabil că nu. Am avut parte de o strivire a
naibii de dură, asta pentru o bună bucată de timp.
 – Să verificăm și vom afla, propune Freya. Să-i ajutăm pe răniți.
Am luat legătura cu cineva până acum?
– Da, sunt pe drum. O navă, probabil o flotilă. Vor sosi curând.
– Bine. Să ne pregătim. Ar fi păcat să ne scufundăm la fundul
oceanului după ce am trecut prin atâtea. Cred că așa ceva are
tendința să se întâmple în cazul unor aterizări de felul ăsta.
– Da, ai dreptate. Am senzația că ne aflăm la mai puțin de 1 g, nu
ți se pare?
Aram încă surâde într-o manieră care nu îl caracterizează. Ea ar
fi spus că el era cel previzibil.
– N-am idee, spune ea iritată. Nu-mi simt picioarele. Nici măcar
nu pot sta în picioare. Suntem în valuri mari sau ceva?
– Cine știe?
Își desface brațele larg în lături.
– Va trebui să întrebăm!

Oameni purtând ceva care arată ca niște costume spațiale
pătrund în încăpere și îi ajută pe călători să se ridice în picioare și
să iasă din transportor, într-un tub cu o podea mișcătoare care îi
duce spre o sală mare, foarte stabilă sub tălpi în comparație cu
aterizorul, dar Freya cade mereu. Dintr-un motiv obscur, se teme
de oamenii în costume spațiale, costume de carantină, fără
îndoială, oameni care sunt mai scunzi decât ea. Se ține strâns de
Badim, indiferent ce s-ar întâmpla. În urma ei, alți oameni ajung
puhoi în cameră, toți colegi de călătorie; încearcă să numere, dă
greș, încearcă să-și reamintească fețele pe care nu le vede și le
spune celor în costume din jurul ei:
– Sunt toți bine? Am supraviețuit toți?
Însă apoi de la capătul tubului apar siluete în costume trăgând
după ei tărgi, iar Freya strigă și încearcă să fugă spre ei, cade, se
târăște, este ridicată de brațe și ajutată să rămână în picioare. Îi
vede pe Chulen, pe Toba, probabil inconștienți, probabil morți, și
strigă din nou:
– Chulen! Toba!
Nu vede vreun semn că ei au auzit-o.
Badim a ajuns din nou alături de ea și îi spune:
– Freya, te rog, lasă-i să îi ducă la infirmerie.
– Da, da. Rămâne în picioare, legănându-se și rezemându-se de
umărul lui Badim. Tu te simți bine? îl întreabă ea, privindu-l
îndeaproape.
– Da, draga mea. Sunt bine. Se pare că mai toți suntem bine. O să
facem curând numărătoarea. Deocamdată, lasă-i să-și facă treaba.
Vino cu mine! Uite, camera are o fereastră.
Uciși în ultima clipă, în apropierea finală. Mare păcat! Atât de…
ceva ce nu se poate numi. Soartă crudă. Ironie stupidă. Asta este:
foarte stupid. Realitatea este stupidă.
Încet, se mișcă. Ea continuă să se împleticească. E ca și cum ar
merge pe picioroange legate de genunchi. Foarte frustrant.
– Uite, există o fereastră. Să vedem ce dezvăluie ea.
Se mișcă prin mulțimea de la fereastră. Oamenii navei stelare
sunt buluciți acolo și privesc afară, printre gene, cu mâinile ținute
streașină la ochi. Afară e foarte multă lumină. Foarte mult
albastru. Un plan albastru-închis dedesubtul lor, un dom albastru-
deschis deasupra. Marea. Oceanul Pământului. L-au văzut foarte
des pe ecrane, iar acea fereastră ar putea fi tot un ecran, dar mai
mare, dar cumva este imediat clar că nu e. De ce este atât de
evident pentru ochi că este vorba de o fereastră și nu un ecran este
o întrebare enigmatică, dar Freya o ignoră și privește prin ea la fel
ca și ceilalți. Lumina soarelui care cade pe apă face suprafața să
sclipească pretutindeni și este foarte greu să privească acel
spectacol și să își păstreze echilibrul, iar lacrimile îi curg pe obraji,
dar nu din cauza vreunei emoții pe care o simte, ci din cauza
luminii orbitoare care îi vine în ochi, făcând-o să clipească mereu,
mereu. O sumedenie de glasuri, toate cunoscute ei, exclamând,
strigând, comentând și râzând. Nu se poate uita pe fereastră,
groaza față de dimensiunile uriașe ale lumii vizibile i se agață de
măruntaie și i le răsucește până o silește să se ghemuiască, să
plece capul sub fereastră. Greață, rău de mare. Rău de Pământ.
– Te simți mai ușor aici, spune Badim, nu pentru prima oară.
Ea aude asta în vocea lui, faptul că se repetă, și își aduce aminte
că a mai spus asta, când nu auzea nimic.
– Mai ușor decât numeam noi raza de soare. Și nu cred că 1 g de
aici este la fel ca 1 g de-al nostru, nu ți se pare? E mai ușor!
– Nu-mi dau seama, spune ea. Nu simt vasul legănându-se pe
valuri. Ăsta e un vapor?
– Așa cred.
– De ce nu mai simțim valurile?
– Nu știu. Poate pentru că e atât de mare, valurile nu îl leagănă.
– Mamă! Se poate așa ceva?
Una din gazdele lor le vorbește, dar ei nu știu sigur cine o face,
pentru că vocea este amplificată și toate siluetele cu căști se uită
curioase la ei.
– Bun venit la bordul Sora Mare din Macao!
Un accent ciudat; din amintirile rămase din transmisiunile de pe
Pământ, bănuiește că e o engleză sud-asiatică, dar diferită. N-a
mai auzit pe cineva vorbind cu un asemenea accent și îi este greu
să urmărească ce se spune:
– Ne bucurăm că sunteți cu noi, în siguranță. Cu tristețe, vă
anunțăm că șapte dintre colegii voștri au murit în timpul
coborârii, iar alți câțiva sunt răniți sau tulburați, nici unul grav,
îndrăznim a crede. Sperăm că înțelegeți că purtăm costume de
protecție pentru siguranța noastră reciprocă. Până vom stabili cu
certitudine că voi nu reprezentați un pericol pentru noi și nici noi
nu suntem un pericol pentru voi, sunteți sfătuiți să rămâneți în
aceste camere pe care le vom păstra pe Sora Mare din Macao la
dispoziția voastră, dar vă rugăm să nu ne atingeți. Perioada de
carantină nu va ține mult, dar trebuie să facem o analiză completă
a voastră și a stării voastre de sănătate, spre siguranța tuturor.
Știm că, având în vedere experiența voastră din Tau Ceti, veți
înțelege îngrijorarea noastră.
Oamenii de pe nava stelară dau din cap aprobator, se privesc
neliniștiți unii pe alții, apoi unii se uită la Freya.
– Vă rugăm să ne spuneți cine a murit și cine este la infirmerie.
Putem ajuta la identificarea lor dacă întâmpinați probleme cu
citirea cipurilor lor. De asemenea, ne puteți spune ce s-a întâmplat
cu nava și cu Jochi? Au ocolit Soarele?
A pierdut cu totul sentimentul timpului, dar pare cel puțin
posibil ca în timpul coborârii prin atmosferă, aterizarea pe apă și
salvarea și aducerea lor aici, nava ar fi putut să ajungă la Soare și
să îl ocolească; sau nu. Dar lucrurile nu stau așa; nava se
deplasează mult mai lent acum și încă se află în drum spre orbita
lui Venus.
Află că vasul pe care se află acum are doi kilometri lungime, iar
puntea superioară se află la două sute de metri deasupra nivelului
mării, e un fel de insulă plutitoare, care se deplasează încet în
ocean, trasă în drumul ei de catarge care își schimbă forma,
devenind tot felul de pânze, dar și de zmeie care se află atât de sus
pe cer, încât par niște mici puncte sau sunt chiar invizibile. Pânzele
sub formă de zmeie sunt atât de sus pentru a folosi curenții-jet.
Nava despică valurile încet, ca o insulă desprinsă de subsolul
marin. Se pare că există multe asemenea insule plutitoare, care nu
se grăbesc să ajungă undeva, evident. Orașe, așa le numesc
gazdele lor. Ca toate celelalte, Sora Mare din Macao urmează
vânturile, astfel că în unele voiaje ocolește Pământul de la la vest la
est, iar în alte ocazii folosește vânturile alizee de la latitudinile
mediane pentru a se deplasa înapoi spre vest, în Pacific sau
Atlantic. Într-o oarecare măsură pot naviga folosind vântul și au
motoare electrice pentru putere suplimentară ori sunt folosite
când e nevoie de manevre de finețe. Ancorează în largul porturilor
orașelor de coastă, care nu se deosebesc de orașele plutitoare, li se
spune. Informațiile trimise către navă nu au menționat niciodată
acest lucru. Toate orașele de coastă sunt noi în mare parte, li se
spune, deoarece nivelul oceanelor și mărilor este mai mare decât
la data plecării lor din sistemul solar, cu douăzeci și patru de metri
mai mare. Așadar, multe lucruri au trebuit schimbate. Nici asta nu
au menționat în informațiile transmise.
Din încăperile de sus în care sunt închiși, care dau spre puntea
cea mai de sus a orașului plutitor, care este ca un parc zburător
sub cer, pot vedea cale cam de o sută de kilometri pe suprafața
plată și imensă a oceanului. Orizontul este deseori înnorat, iar
norii sunt colorați divers la răsăritul și apusul Soarelui, oranj sau
roz, sau ambele culori în același timp, apoi mov și violet în
ultimele raze de lumină. Câteodată, între cele două nuanțe de
albastru ale oceanului și cerului apare o ceață, albă și neclară;
alteori, orizontul este o linie precisă, departe, la marginea lumii
vizibile, foarte foarte departe. O, Pământul, ce mare este! Freya
încă nu îndrăznește să privească; după ce stă la fereastră tot își
pierde echilibrul, este copleșită de strânsoarea din stomac, de
greața din fiecare celulă a corpului. O sperie faptul că face atât de
greu față acestora. Aurora nu a avut același efect asupra ei; sigur,
vedea totul doar pe ecrane, cosmetizate și oarecum miniaturizate.
Această fereastră ar trebui să fie un alt ecran, unul mare, care să îi
transmită informații și imagini dinspre Pământ, așa cum se
întâmpla în fiecare seară din copilăria ei. Dar cumva, nu este, se
deosebește, ca în anumite vise în care spațiul obișnuit se curbează
și devine luminescent de groază. E o teamă de care nu se poate
feri, un soi de groază; chiar și când se îndepărtează de fereastră și
se folosește de un cadru ca să meargă pe holuri spre alte încăperi,
către cabina ce i-a fost desemnată pentru a dormi în ea, teama o
urmărește, o teamă care este în sine terifiantă. Se teme de spaima
ei.

Prin definiție, sunt în 1 g, dar călătorii stabilesc, iar evidențele
din computerele pe care le-au adus cu ei pe Pământ confirmă că în
mai tot cursul călătoriei spre casă au trăit într-o accelerație
apropiată de 1,1 g. Din evidențele pe care le dețin, ei nu pot stabili
de ce a procedat nava în acest fel.
– Cred că a făcut asta ca să se asigure că ne simțim mai ușor
când ajungem aici, i-a spus Freya lui Badim.
– Da, cred că e posibil. Așa presupun. Dar mă întreb dacă nu a
fost vorba de vreo reprogramare de oamenii din Anul 68, un soi de
modificare ce a lăsat nava fără niciun cadru de referință. O putem
întreba după ce va ocoli Soarele.
A – asta era sursa spaimei ei. În fine, una dintre ele. Ar putea fi și
altele, ar putea fi multe. Dar asta o frământă cel mai mult.
– A ajuns deja la Soare?
– Aproape.
Un 1 g mai ușor sau nu, Badim resimte efectele – a ceva. De a fi
pe Pământ, pretinde el. Glumește spunând că trupurile lor se
oxidează mai repede în această lume, lumea reală. El este mai
rigid, mai lent.
– Adevărul este că, în funcție de cum numeri, îi spune el lui
Freya, când ea își exprimă îngrijorarea, acum am în jur de două
sute treizeci și cinci de ani.
– Te rog, Beebee, nu te mai exprima așa! Altfel ar însemna că toți
suntem prea bătrâni pentru a trăi. Nu uita că o sută cincizeci de ani
din aceia i-ai dormit.
– Am dormit, da. Dar cum apreciem acei ani? De obicei, când ne
spunem vârsta, numărăm și timpul cât am dormit. Nu spunem
sunt în viață de șaizeci de ani și am dormit douăzeci. Spunem
direct că avem optzeci de ani.
– Și atât ai. Și arăți bine și sănătos pentru optzeci de ani. Arăți ca
de cincizeci de ani.
Încântat de minciuna ei, sau încântat că ea se pricepe să mintă,
Badim râde.

Nava lor a ajuns la Soare, iar Freya, cu inima cotropită de
spaimă îi roagă pe protectorii lor să îi arate ce se poate. Aceștia
difuzează imaginile pe un ecran mare dintr-o sală spațioasă în
care se pot strânge toți cei care vor să vadă. Nu toată lumea ține să
vadă asta alături de alții, dar mulți sunt dornici și, pe măsură ce se
scurg minutele, aproape toți care au spus că voiau să rămână
singuri sau cu familia vin furișându-se pentru a se alătura
grupului mare. Pe ecran apar imagini ale Soarelui. Stau toți în
camera întunecoasă și se uită la el. Le este greu să respire.
Imaginea Soarelui este filtrată până la aceea a unei mingi simple
de culoare oranj, marcată de o serie de pete solare întunecate.
Imaginea de pe ecran se mută, petele solare sar într-o nouă
poziție, probabil chiar în acel moment. Timpul anticipat pentru
tranzitul navei lor prin spatele Soarelui este de peste trei zile, iar
acum acea perioadă aproape că s-a terminat. Stau acolo în acel ne-
timp în care nimeni nu poate spune dacă timpul se scurge sau nu.
Poate era la fel ca atunci când hibernaseră; poate că acum posedă
capacitatea de a reveni în acea minte, când sunt împinși în acea
direcție. Trece prea mult timp, nimeni nu poate spune cât și nici
nu-și poate aminti cât ar trebui să dureze sau să simtă cât de lungă
trebuie să fie senzația. Acum Freya se simte rău, vag conștientă că
probabil există o clătinarea a acestui vas imens care o afectează,
chiar dacă ea nu simte nimic. Mulți arată ca și cum s-ar simțit la
fel. Pragul cumplit al greței, senzația pe care ea o detestă cel mai
mult, mai neplăcută decât cea mai acută durere. Spaima de greață.
Ca și alții, se duce nesigură pe picioare până la baie, umblă pe
holuri ca să omoare timpul, simțind groaza strivindu-i
măruntaiele tot mai tare.
Apoi, din marginea dreaptă a masei solare de pe ecran iese o
linie de particule minuscule de culoare albă, ca un meteorit care s-
a destrămat, ca o strălucire scurtă a aurorei boreale, și Freya se
așază pe podea. Badim se află alături de ea și o strânge în brațe. În
jurul ei sunt toți cei pe care îi cunoaște, toți năuciți și ținându-se
unul pe altul. Sunt șocați. Freya se uită la Badim, iar el clatină din
cap.
– Au pierit.
Freya părăsește acel moment, acel loc.
Badim și Aram schimbă o privire întristată. O nouă conflagrație
de șoareci care au sfârșit în flăcări cu miile, așa cum au ei obiceiul.
La fel și toate animalele. Și Jochi. Și nava. I-a depus în ultimele ei
zile, ca un somon, spune Aram. Trebuie să rămână cu acel gând în
minte. Sărmanul Jochi, băiatul meu! Aram își șterge ochii mereu.
 Protectorii lor sunt atenți cu ei. Le spun că pe transportorul lor
se află un computer cu zece zetabyți de memorie, care ar putea
cuprinde fișiere bune și ar putea constitui o copie viabilă a IA-ului
navei lor.
Badim clatină din cap către ei când aude asta.
– Era un computer cuantic, explică Badim cu răbdare, ca și cum
ar transmite vestea morții cuiva către un copil. Nu putea fi redus la
datele pe care le conținea.
Freya este cuprinsă de o răceală, un fel de calm. Au murit multe
lucruri. Au reușit să ajungă înapoi, sunt acasă pentru prima oară:
dar acest loc nu este căminul lor, își dă seama ea acum. Vor fi
mereu niște exilați aici, pe o lume prea mare pentru a o crede. Pare
preferabil să păstreze acel sentiment de neîncredere, să rămână în
acea stare de deconectare. Ritmul cardiac fiind acum încă
neregulat, percepția lucrurilor va reveni probabil până la urmă. Și
asta se va întâmpla destul de curând.

Sunt duși la Hong Kong, iar două săptămâni mai târziu nava-
oraș ancorează în larg, în dreptul orașului – un oraș-port mare cât
o duzină sau douăzeci de biomedii de-ale lor puse laolaltă și
înțesat de zgârie-nori mult mai înalți decât orice biomediu, mai
înalți decât o spiță, probabil mai înalți chiar decât coloana
vertebrală. Le este greu să păstreze senzația de perspectivă față de
cer. În ziua precedentă, cerul a fost înnorat, iar norul plat, de
culoare cenușie, părea un acoperiș imens deasupra lumii vizibile.
Aram spune că acei nori aveau grosimea de trei kilometri, iar
acum el și Badim discută în contradictoriu despre cât de înalt pare
să fie cerul albastru și senin.
– Adică dacă ar fi un dom, spune Badim.
 – Sigur, dar chiar arată ca un dom, spune Aram. Cel puțin pentru
mine. Știu că e vorba despre o dispersie a razelor soarelui, dar nu
seamănă cu un dom solid? Mie așa mi se pare. Privește numai.
Seamănă cu un tavan de biomediu.
El și Badim s-au apucat să consulte o carte pe care au găsit-o pe
brățările lor, un text foarte vechi, numit Natura luminii și culorilor
din aer liber, 55 iar acum citesc o secțiune intitulată „Aparenta
aplatizare a bolții cerești“, care confirmă susținerea lui Aram că
cerul poate fi perceput ca un dom.
– Vezi, spune Aram, arătând spre brățara de comunicații, partea
superioară a cerului pare mai jos pentru observator decât
orizontul, cu un factor de doi până la patru, scrie aici, în funcție de
observator și de condițiile de vizibilitate. Ți se pare corect?
Badim ridică privirea prin ușa deschisă ce dă spre puntea
superioară. El și Aram ies mereu pe puntea superioară, fără să se
teamă de expunerea la soare.
– Da.
– Și asta explică probabil de ce acești zgârie-nori par atât de
înalți, pentru că autorul continuă și scrie că manifestăm tendința
de a crede că punctul median al arcului dintre orizont și zenit se
află la patruzeci și cinci de grade față de sol, așa cum ar fi dacă
domul ar fi o emisferă. Dar cum domul e mai jos decât este
îndepărtat orizontul, punctul median al arcului are un unghi mai
mic, să zicem în jur de 12 până la 25°. De aceea credem cu
convingere că lucrurile sunt mai înalte decât în realitate.
– Mda, dar eu tot cred că zgârie-norii ăștia sunt amețitor de
înalți.
– Fără îndoială, dar noi îi vedem chiar mai înalți decât sunt de
fapt.
– Precizează ce vrei să spui.
 Se ung cu loțiuni protectoare împotriva radiațiilor solare, își
pun pălării și ochelari de soare și ies pe puntea superioară
deschisă a marelui oraș-vapor și se rotesc pe rând, întinzând
brațele spre cer și discută în timp ce își verifică brățările de
comunicații. Par să se fi adaptat foarte bine la noua lume și să se fi
obișnuit cu moartea căminului lor de o viață și a lui Jochi,
oaspetele lor dispărut. Freya este încă în stare de șoc și nu poate
nici măcar să stea în fața ferestrelor și nici să privească prin ușa
mare, deschisă între ea și ei; iar ideea de a ieși pe punte cu ei o face
pur și simplu să se prăbușească pe scaun. Un pustiu întunecat o
năpădește chiar până la nivelul pielii.

Multe dintre clădirile Hong Kongului se înalță din apa golfului
orașului, fără îndoială, urmare a creșterii nivelului mării, despre
care unii dintre camarazii ei de pe fosta navă susțin că au citit în
informațiile primite de pe Pământ, însă acum totul se află
dedesubtul lor, în canalele care șerpuiesc printre clădirile aflate cel
mai aproape de apă și bărcile lungi și înguste care trec duduind pe
lângă ele, lăsând în siajul lor o învălmășeală de valuri și mirosuri
de sare și de ulei de gătit ars. Țipete ale pescărușilor care se rotesc
prin aer. Dacă vreunul dintre biomediile lor tropicale ar fi mirosit
astfel, ar fi fost cât se putea de convinși că se întâmplase ceva rău.
Înapoia tuturor zgârie-norilor există dealuri înverzite, punctate
pretutindeni de clădiri. Oamenii navei încă privesc în jur la acest
peisaj impresionant când sunt conduși de pe nava-oraș spre un
feribot lung și puțin înalt. E ca și cum ar circula cu tramvaiul dintr-
un biomediu în altul. Nu este nevoie să iasă din cabina lungă a
feribotului, însă Freya traversează o stare de panică la gândul că ar
trebui să facă asta. I s-au dat cizme care îi ajung până dincolo de
genunchi, iar acestea par să îi ofere mai mult sprijin și echilibru
decât a simțit în mod obișnuit. Încă nu-și poate simți labele
picioarelor, dar, când pășește, cizmele par să știe ce încearcă ea și,
cu o oarecare grijă, ea poate merge destul de bine.
Apoi urcă o pasarelă tubulară, amintind de unul dintre
interioarele spițelor; intră într-o cabină de lift; ajunge într-o
încăpere care are o fereastră de-a lungul unui perete și dă spre o
altă punte deschisă, plasată, după toate aparențele, la câteva sute
de metri deasupra golfului. Acolo sus, în cer, imediat sub invazia
unor nori joși, stratul marin, după cum îl numește Badim. A cui a
fost ideea asta?
Oamenii navei ies pe puntea deschisă și cad foarte des, mulți
dintre ei plângând sau scoțând strigăte, dar mulți reintră în
încăpere pentru a-și căuta adăpost. Freya se ghemuiește lângă lift.
Oamenii navei o văd stând acolo și se apropie ca să o îmbrățișeze,
iar unele dintre gazdele lor râd, alții plâng, fiind probabil mișcate
să vadă oameni care nu au ajuns niciodată în aer liber încercând să
se împace cu acea idee.
Sunt ca niște mielușei născuți în iarnă, sună una dintre casetele de
traducere, care sunt scoși din adăpost primăvara.
Picioarele oamenilor sunt afectate în mare măsură. Hai, aduceți-i
înăuntru! spune aceeași casetă, prin aceeași voce. Îi veți ucide cu așa
ceva.
Vocea casetei are accent terestru, vorbește engleza cu o
pronunție aspră și cu multe tresăltări tonale. Ca și cum engleza ar
fi chineză, spune Badim. Greu de înțeles.
Plângând de frustrare și jenă, simțindu-și fața arzând până la
roșu, Freya se smulge dintre cei care o înconjoară și pășește
nesigură cu noile ei cizme pe ușa deschisă, ajungând pe puntea
aflată în aer liber. Ținându-și ochii aproape închiși și simțindu-se
slăbită, se apropie de un perete înalt până la piept, prevăzut cu
balustradă, ceva de care se poate prinde ca de o frânghie de
salvare.
Stă acolo în vânt și deschide ochii, apoi privește în jur, simțindu-
și stomacul ca pe o gaură neagră, trăgând-o spre înăuntru. Soarele
este incandescent prin norii joși de deasupra capului.
Acela este un cer cu nori cirro-cumulus, ca niște solzi de pește,
spune caseta de traducere. Un tipar frumos. Curbat și întrețesut. S-
ar putea ca a doua zi să plouă.
O, Doamne! repetă cineva mereu, iar apoi Freya își dă seama că
ea este aceea care a rostit acele cuvinte. Se oprește, punându-și un
pumn peste gură. Se agață de balustradă cu cealaltă mână. Poate
vedea atât de departe, încât nu se poate concentra asupra
priveliștii. Închide ochii și se prinde de balustradă cu ambele mâini.
Ține ochii închiși, ca nu cumva să verse. Trebuie să se întoarcă în
încăpere, dar se teme să pășească. Se va prăbuși, apoi, disperată,
se va târî, și toată lumea va vedea asta. E blocată acolo, astfel că își
lipește fruntea de balustradă. Încearcă să-și liniștească stomacul.
Simte mâna lui Badim pe umăr.
– E în regulă.
– Nu chiar.
După o vreme, Freya spune:
– Păcat că Devi nu a apucat să vadă asta! I-ar fi plăcut mai mult
decât mie.
– Da.
Badim se așază pe punte alături de ea și se reazemă cu spatele
de parapet. Ridică fața spre cer.
– Da, i-ar fi plăcut.
– Ce mare e totul!
– Știu.
 – Mi-e teamă că o să mi se facă rău.
– Vrei să te retragi de lângă margine?
– Nu cred că mă pot mișca. Ceea ce putem vedea de aici… și face
semn cu mâna spre golf și ocean, dealuri, spre orașul cu zgârie-
nori care se înalță în jurul lor, sub strălucirea razelor de soare care
răzbat la un unghi printre nori. Doar ceea ce putem vedea de aici,
acum, este mai mare decât nava noastră!
– Ai dreptate.
– Nu-mi vine să cred!
– Ba să crezi.
– Iar noi ne-am aflat într-o jucărie!
– Da. Așa e. Trebuia să fie cât de mică se putea ca să funcționeze,
ca să o poată propulsa până la o viteză interstelară. A fost o
situație de priorități conflictuale. Și atunci au făcut tot ce au putut.
– Nu pot crede că și-au închipuit că totul va merge bine.
– În fine. Ții minte că i-ai spus lui Devi că ai vrea să trăiești în
casa păpușilor și ea ți-a spus că deja trăiai într-una?
– Nu, nu cred.
– Ei bine, așa a spus. Și s-a înfuriat.
– A, asta m-a făcut să-mi aduc aminte! Atunci chiar s-a înfuriat
rău!
Badim râde. Freya se lasă în jos alături de el și chicotește.
Badim își vâră mâinile pe sub ochelarii de soare și își șterge
lacrimile din ochi.
– Da, spune el. Se înfuria mereu.
– Așa e. Dar cred că până acum nu am știut de ce.
Badim dă aprobator din cap. Rămâne cu degetele sub ochelarii
de soare, acoperindu-și ochii.
 – Nici ea nu știa de ce. Nu văzuse toate astea, așa că nu avea cum
să știe. Dar acum știm. Mă bucur. Și ea ar fi fost bucuroasă.
Freya încearcă să-și imagineze fața mamei ei și să îi audă glasul.
Încă poate face asta; Devi e încă acolo, îndeosebi glasul ei. Vocea
ei, vocea navei, vocea lui Euan, vocea lui Jochi. Toate vocile
morților ei. Euan, pe Aurora, îndrăgostit de vântul care îl purta de
colo până colo. Întinde mâinile și se prinde de balustradă, se trage
în picioare și privește în jos spre marele oraș. Se ține cu disperare
de balustradă. Și niciodată nu s-a simțit mai rău.

Au fost îmbarcați într-un tren care merge la Beijing. Stau pe
fotolii late din pluș, în două vagoane supraetajate și lungi, legate
între ele, ca două biomedii, printr-un coridor. Ele sunt în mișcare și
au ferestre și domuri luminatoare, iar pământul zboară pe lângă
ei, plat și verde, deluros și cafeniu, neîncetat.
– Niciodată nu am călătorit atât de repede! exclamă cineva.
Este de-a dreptul uimitor cât de rapid se deplasează trenul prin
peisaj. Gonește cu 500 de kilometri pe oră, le spune una dintre
gazdele lor. Aram și Badim se consultă, Aram zâmbește scurt și
clatină din cap. Badim râde și le spune celorlalți doi:
– Mai toată viața am călătorit de un milion de ori mai repede
decât acum.
Se încurajează unul pe altul. Râd de acea idee nebunească.
În timp ce trenul alunecă cu o rapiditate amețitoare prin acea
lume imposibil de mare, ziua face loc nopții și ei asistă la cel mai
senzațional apus de soare pe care l-au văzut vreodată, când norii
trandafirii par să ardă pe cerul palid care este verzui la orizontul
întunecat, arcuindu-se spre verde deasupra, apoi mai sus fiind de
un albastru despre care unii spun că este albastru-cian, iar
deasupra acestuia, un indigo care se întinde pe tot cerul spre est.
Toate acele culori transparente și intense sunt acolo în același timp
și totuși gazdele lor terestre nu le iau în seamă; toți urmăresc
ecranele de la încheieturile mâinilor care câteodată le prezintă
imagini minuscule ale călătorilor.
Pot rula și ei pe brățările de comunicații și văd ce spun oamenii
despre ei. Însă este tulburător să facă asta, pentru că văd și aud
resentimentele, disprețul, furia și ura violentă care sunt îndreptate
împotriva lor. Evident, pentru mulți semeni ai lor ei sunt lași și
trădători. Au trădat istoria, au trădat rasa umană, au trădat
evoluția, au trădat chiar și universul. Cum să se cunoască
universul pe sine? Cum se va extinde conștiința? Nu au trădat doar
umanitatea, ci și universul!
Freya își oprește brățara.
– De ce? îl întreabă ea pe Badim. De ce ne urăsc atât de mult?
El ridică din umeri. Și el este tulburat.
– Oamenii au idei. Trăiesc potrivit ideilor lor, înțelegi? Iar acele
idei, oricare ar fi ele, fac toată diferența.
– Dar nu e vorba doar de idei, protestează ea. Lumea asta. Face
semn spre apusul care se stinge. Nu e vorba doar de ideile noastre.
– Pentru unii este. Probabil că nu au altceva, așa că dedică tot ce
au acelor idei.
Încă iritată, Freya clatină din cap.
– Nu mi-ar plăcea asta. N-aș vrea să fiu astfel.
Face un semn către fețele minuscule și furioase de pe celelalte
ecrane, fețe care încă există pe brățările celor din jur, fețe ca ale
unor drăcușori, practic scuipând când își exprimă cu vehemență
amărăciunea.
– Sper să ne dea pace.
– Ne vor uita destul de curând. Pentru că acum noi suntem ceva
nou, dar va apărea curând un alt eveniment. Și oameni ca aceștia
au nevoie de combustibil nou ca să-și alimenteze focurile.
Auzind acestea, Aram se încruntă. Nu este limpede dacă este sau
nu de acord.

La Beijing sunt conduși într-o clădire rectangulară de mărimea a
două biomedii, un complex, așa îl numesc gazdele lor, care
înconjoară o curte centrală care este în mare măsură pavată, dar
adăpostește și câțiva copaci scunzi. În camerele grupate la un colț
al acelui complex pot găzdui întreaga populație a navei, care
probabil adăpostește patru sau cinci mii de oameni; și este doar o
clădire, într-un oraș care se întinde până la orizont în toate
direcțiile, un oraș în care trenul, încetinind în timp ce se apropia, a
călătorit patru ore până să ajungă în acea zonă centrală.
A doua zi, mulți dintre ei sunt conduși în Piața Tiananmen.
Freya nu se duce. În ziua următoare, sunt duși într-un tur al
Orașului Interzis, căminul vechilor împărați chinezi. Încă o dată,
Freya nu se simte capabilă să iasă. Sunt mulți ca ea. Când s-au
întors, ceilalți au spus că toate clădirile de acolo arătau antice și
totuși atât de strălucitoare, de parcă ar fi fost noi, astfel că le
fusese greu să le înțeleagă ca obiecte. Freya își dorește să le fi
văzut.
Gazdele lor le vorbesc în engleză și par fericite că îi au ca
oaspeți, ceea ce este liniștitor după ce au văzut toate fețele acelea
înveninate pe ecranele brățărilor. Chinezii vor ca acestor călători
printre stele să le placă orașul, pentru că ei sunt mândri de el. Între
timp, norii și o negură gălbuie îngroașă aerul, astfel încât lui Freya
cerul nu i se mai pare atât de copleșitor. Rămâne în cameră și se
preface că lumea de afară este o încăpere mai mare ori că ea se află
într-un soi de proiecție. Poate va reuși să păstreze tot timpul
această senzație. Simte că a înfruntat deja ceea ce era mai rău, deși
continuă să stea în cameră și departe de ferestre.
Câțiva dintre călătorii printre stele (așa îi numesc chinezii) se
prăbușesc totuși în următoarele zile, copleșiți fizic sau mintal,
dacă există vreo diferență între aceste stări. Tururile sunt
întrerupte brusc și sunt mutați într-un fel de resort medical, unul la
fel de mare ca și complexul, fie golit pentru sosirea lor, fie
nefolosit, le este greu să își dea seama, pentru că nu li se oferă
multe explicații, iar unii dintre ei bănuiesc că acum sunt pioni într-
un joc pe care nu îl înțeleg, dar alții nu sunt îngrijorați decât de
soarta lor și a tovarășilor de navă; pentru că oamenii se prăbușesc.
Chinezii vor să îi examineze pe toți, pentru că sunt îngrijorați de
starea oaspeților. De la data aterizării au murit patru oameni;
mulți sunt slăbiți din cauza hibernării ori a coborârii din spațiu;
mulți alții, într-un fel sau altul, nu se adaptează prea bine la viața
pe Pământ. Chipuri triste, chipuri speriate, toate aceste fețe pe care
le cunoaște de o viață; poporul ei. Nu este cum și-a imaginat ea. Și
ea se simte cumplit.
– Ce înseamnă asta? îi spune ea lui Badim. Ce se întâmplă cu
noi? Ne-am făcut-o singuri.
El ridică din umeri.
– Suntem exilați. Nava a dispărut, iar asta nu este lumea noastră.
Ne avem unii pe alții, și asta, știm deja, nu ne-a făcut să ne simțim
deosebit de fericiți sau în siguranță. Și ne înspăimântă lumea de
afară.
– Știu. Și eu mă simt cel mai rău. Trebuie să recunosc. Dar nu
vreau să mă simt așa. O să mă obișnuiesc!
– Așa va fi, spune Badim. Dacă vrei. Știu că vrei.
Însă când se apropie de o fereastră, când se apropie de o ușă,
inima i se zbate în piept ca un copil care încearcă să evadeze. Bolta
cerului, norii aceia îndepărtați! Soarele de nesuportat! Scrâșnește
din dinți. Își macină dinții! Și pășește spre fereastră, își lipește
nasul de geam și privește afară, cu mâinile pe piept, transpirând și
scrâșnind din dinți. Urmărește lumea vizibilă până când pulsul i se
mai liniștește. Dar pulsul ei nu prea încetinește.

Deși îi îngrijorează lucruri dincolo de capacitatea de înțelegere a
lui Freya, Aram și Badim continuă să stea alături unul de celălalt,
urmăresc ecranele și discută despre ceea ce văd și își studiază
camarazii cu un aer curios. Dacă ar fi doar după ei, totul ar fi bine;
participă la o aventură, asta spun chipurile lor îmbătrânite. Trăiesc
cea mai mare plăcere a vieții lor. Mai presus de toate, rămân
profund surprinși. Freya prinde curaj văzându-le fețele; se așază la
picioarele lui Badim și se lipește strâns de tibiile lui ciolănoase și,
ridicând ochii spre el, încearcă să se destindă.
Cei doi vechi prieteni își citesc unul celuilalt, așa cum făceau pe
vremuri în timpul serilor petrecute la Fetch, acel adorabil orășel.
Iar într-o zi, Aram, citind de pe ecranul brățării, chicotește și îi
spune lui Badim:
– Hei, ascultă asta; un poem de un grec care a trăit în
Alexandria, un anume Kavafis 56:

Ai spus: „Voi pleca spre alt tărâm și altă mare.

Voi găsi un oraș mai bun decât acesta.
Fiecare strădanie a mea este o acuzație scrisă,
Iar inima mea – ca a morților – este îngropată.
Câtă vreme se va afla mintea mea în această
decădere.“
 …și așa mai departe tot astfel, e același cântec vechi pe care îl
cunoaștem prea bine – dacă aș fi în alt loc, m-aș simți fericit. Până
când poetul îi răspunde sărmanului său prieten:

„Nu vei găsi alte tărâmuri și nici alte mări.

Orașul te va urma. Străzile pe care le cutreieri vor fi
la fel.
Nu există corabie pentru tine și nici un drum.
În același fel în care ți-ai distrus viața aici,
În acest colț, l-ai pângărit în întregul univers.“

Badim zâmbește și dă aprobator din cap:

– Țin minte poemul ăsta! I l-am citit cândva lui Devi, ca să îi
amintesc să nu-și pună toate speranțele în Aurora, să nu aștepte
sosirea noastră acolo înainte de a începe să trăiască. Eram tineri
pe vremea aceea și, te asigur, s-a supărat foarte rău pe mine. Dar
traducerea aceea nu-mi sună prea bine. Cred că există una mai
bună.
Și tastează pe una dintre tabletele care le-au fost oferite.
– Uite-o! spune el. Mi-am amintit bine. Am dat peste poem în
Cvartet. Ascultă, asta e traducerea făcută de Durrell:

„Îți spui: Voi pleca

Spre alt tărâm, altă mare,
Spre un oraș mult mai frumos decât ar putea
Fi acesta sau ar putea spera –
Unde fiece pas ștreangul îl strânge:
O inimă-n trup, îngropată, ce plânge…“
 – Vezi, a reușit și rime!
– Nu prea cred că-mi place așa, spune Aram.
– Așa o fi, dar înțelesul este același, iar recompensa este la
sfârșit:

„Nu există niciun nou tărâm, prietene, și nici

Vreo mare nouă, nici alt loc nou, ci mereu
Aceeași cădere pe pământ. Și nici corăbii nu sunt
Ca să te ducă departe de tine însuți. Vai! Nu-nțelegi
Că așa cum ți-ai distrus viața în acest
Petic de țărână, ai ruinat și valoarea sa
Pretutindeni – pe-ntregul Pământ?“

Aram dă aprobator din cap.

Mai tastează o vreme și citesc în tăcere. Apoi, Aram spune:
– Uite, am găsit o altă versiune, marțiană, pare-se, dar ascultă
finalul:

„Vai, nu înțelegi
Pentru că mintea-ți este închisoare!
Vei trăi după gratii mai departe
Pretutindeni acum – oriunde-ai fi pe Marte?“

– Foarte frumos! spune Badim. Ăștia suntem noi, e clar. Suntem

aruncați într-o închisoare pe care singuri am construit-o.
– Oribil! protestează Freya. Cum poți spune că e frumos? E
groaznic! Și nu ne-am aruncat singuri în capcană! Ne-am născut
într-o închisoare.
 – Dar acum nu mai suntem acolo, spune Badim, măsurând-o cu
atenție.
Ea stă jos, la picioarele lui, așa cum a mai făcut-o deseori.
– Și rămânem întotdeauna noi înșine, indiferent unde am merge.
Asta spune poemul, după părerea mea. Trebuie să recunoaștem și
să facem ceea ce putem aici. Această lume, așa mare cum este, nu
reprezintă decât un alt biomediu în care trebuie să trăim.
– Știu asta, spune Freya. N-am nimic împotrivă. Nicio problemă.
Numai să nu ne învinuiți. Devi a avut dreptate. Ne-am trăit viețile
într-un dulap nenorocit. E ca și cum am fi fost răpiți de mici și
încuiați undeva de vreun dement. Acum, după ce am ieșit de acolo,
aș vrea să mă bucur de asta!
Badim încuviințează cu o mișcare din cap, iar ochii îi strălucesc
când o privește.
– Bravo, fata mea! Te rog să faci asta. Ne vei învăța din nou.
– Așa voi face.
Cu toate că simte o strânsoare în stomac în timp ce rostește
acele vorbe. Soarele de nesuportat, cerul care îi dă vertij, în timp ce
ea se leagănă încoace și încolo, bolnavă de spaimă, cum să
înfrunte o asemenea situație? Cum să pășească sub un astfel de
cer, cu picioare care nu o susțin, cu o inimă atât de temătoare?
Uitându-se la chipul ei, Badim își petrece un braț pe după umerii
ei, iar ea își lipește fața de genunchii lui și plânge; Badim este atât
de bătrân, îmbătrânește rapid, oxidându-se dinaintea ochilor ei.
Nu suportă să îl piardă, se teme că îl va pierde, a pierdut atât de
multe; se teme de uriașa și incontrolabila ei spaimă.

Chinezii o dotează cu cizme noi, până la genunchi, care
acționează potrivit dorințelor ei, preluând semnale de la sistemul
ei nervos și traducându-le într-un mers care nu se deosebește prea
mult de cel pe care l-ar fi avut dacă și-ar fi putut simți labele
picioarelor. Este ca și cum senzațiile proprii ar fi fost transferate la
încălțăminte, deși labele picioarelor ei au rămas la fel de amorțite
precum era și încălțămintea înainte de asta. Este o transformare
care îi cere timp până să se obișnuiască, dar o situație preferabilă
față de mersul bălăbănit și căderi la tot pasul sau de mersul cu un
cadru sau de deplasarea cu ajutorul cârjelor. Pășește de colo până
colo în acele cizme noi, străduindu-se să se obișnuiască cu ele.
Aproape că s-a adaptat la atracția gravitațională ceva mai slabă,
de 1 g, a Pământului.

Li se propune să trimită o delegație la un fel de conferință
despre nave stelare, iar Aram și Badim o roagă pe Freya să li se
alăture, dacă dorește. Cei doi par îngrijorați, nu sunt convinși că ea
se poate descurca, dar iată, așa cum s-a întâmplat deseori pe navă,
ea înțelege că ei vor să o folosească drept un soi de surogat al lui
Devi sau drept figură ceremonială, un fel de chip public pentru
grupul lor. Și, brusc, mai înțelege că Badim simte că trebuie să o
invite, indiferent dacă el socotește că este sau nu o idee bună ca ea
să li se alăture.
Ea acceptă, iritată, și curând zboară spre America de Nord. Un
grup alcătuit din douăzeci și doi de membri ai navei, aleși la
întâmplare, într-o manieră neclară și neglijentă, nu în stilul lor
obișnuit, prin vot; oamenii sunt derutați, nu este evident cum să
mai ia hotărâri, nu se află în lumea lor și nu știu cum să procedeze.
Probabil că nava le dirija întrunirile mai mult decât își dădeau ei
seama, cine știe, dar acum sunt într-o derută completă.
Privind din când în când prin hubloul din dreptul ei al
avionului-rachetă, Freya vede uriașa lume albastră derulându-se
pe sub ea, în cazul de față, Oceanul Arctic, li se spune. Pământul
este o lume a apei, fără nicio îndoială; din punctul acesta de
vedere, nu se deosebește de Aurora. Probabil că nu asta se adaugă
senzației de groază care sporește în ea; probabil că este groaza de
subiectul întrunirii spre care se îndreaptă, având în vedere ceea ce
continuă să afirme fețele de pe ecranele brățărilor, ținând seama
de ceea ce s-a întâmplat. Gazdele lor chineze au promis că îi vor
expedia pe calea aerului pe călătorii stelari imediat ce vor dori
asta, au promis că nimeni nu îi va ține izolați, presupunând că ei
vor să rămână împreună. Acum sunt cetățeni ai lumii, spun
chinezii, așadar, sunt cetățeni chinezi, printre celelalte cetățenii ale
lor, și au dreptul să plece oriunde doresc, să facă orice doresc.
Chinezii le oferă un cămin permanent și orice slujbă pe care o pot
îndeplini. Chinezii sunt greu de înțeles, nu este limpede de ce fac
atâtea pentru călătorii stelari, dar, ținând seama de denigrările
care apar pe ecrane, oamenii de pe navă nu pot decât să se simtă
ușurați. Chiar dacă sunt oarecum pioni într-un joc pe care nu îl
înțeleg și nici nu îl văd, este mai bine așa decât să suporte tot
timpul desconsiderarea altora și disprețul.
Badim pare obosit și Freya regretă că el nu a rămas la Beijing,
dar el a refuzat, vrea să fie acolo pentru acea consfătuire, ca să o
ajute. Strălucirea de cobalt a Arcticii se arcuiește într-un tipar
curbat de linii albicioase, care se extind de la un orizont la celălalt
sub ei. Au impresia că zboară foarte încet, deși sunt informați că
avionul-rachetă se deplasează de cel puțin șase ori mai repede
decât trenul de la Hong Kong până la Beijing; bineînțeles, acum se
află la douăzeci de kilometri deasupra Pământului, nu la doar
douăzeci de metri. Călătorii pot vedea atât de departe, încât
orizontul pare ușor curbat și constată din nou că lumea aceasta
este o sferă. Venind spre sud, văd din nou adevărata Groenlanda în
stânga lor, nu întru totul verde, așa cum au auzit ei, ci mai curând
o pustietate de munți de culoare întunecată cu o mare centrală,
acoperită de gheață albă, presărată în mare măsură de zone de
apă de culoarea cerului albastru, un amestec greu de înțeles ca
peisaj. Din nou spre sud. Peste coasta înecată a Americii de Nord,
cuprinsă adânc de brațele lungi și albastre ale oceanului, părând
pustie până când aterizează, când dedesubtul lor reapar o
sumedenie de clădiri, într-un oraș pentru păpuși, sclipitor și
geometric, și aterizează într-un loc apropiat de altă pădure de
zgârie-nori argintii.
Încăperi și vehicule, vehicule și încăperi. Străzi înguste și
aglomerate și canale, cu clădiri înalte de o parte și de alta. Chipuri
de pe stradă care se uită fix la mașinile lor, unii dintre oameni
strigând tot felul de cuvinte. Nu seamănă deloc cu Beijingul, ci mai
curând cu ceea ce au văzut pe ecranele brățărilor. Aici oamenii
vorbesc o engleză adevărată și, în ciuda accentelor diferite,
călătorilor stelari le este mai ușor să înțeleagă ce li se spune. Este
limba călătorilor stelari și pare că acolo ar trebui să se afle și
lumea lor, dar se vede treaba că nu este așa. Aici, cerul pare mai
înalt ca niciunde. Badim și Aram discută despre acest fenomen,
consultând cartea veche și ecuațiile din ea, în timp ce se uită cu
ochi mari printre clădiri, ignorând faptul evident că cerul este
șocant nu prin înălțimea sa ca dom, ci tocmai pentru că nu este
dom, iar acest lucru este cel mai înspăimântător, însă ei persistă în
acea conversație, probabil pentru a face ca acest lucru să fie trecut
cu vederea. Acum, când tramvaiul îi duce prin oraș, cerul de
deasupra lor este un tavan de nori despre care Aram spune că
trebuie să fie numiți oase de hering, arătând frumos în lumina
înclinată a după-amiezii, joși deasupra lor, deși nu atât de coborâți
ca norii de ploaie care i-au uimit la Hong Kong.
– Cerul cu oase de hering e totuna cu cel cu solzi de pește?
 – Nu știu.
Încercând să afle, tastează de zor brățările.
Într-o clădire mare cât un biomediu. Nici pământenii nu-și
petrec prea mult timp în aer liber, gândește Freya. Poate că și ei
sunt îngroziți. Probabil că reacția corectă la șederea pe planetă, în
aerul liber al atmosferei ei, foarte aproape de steaua locală, naște
groază. Probabil că tot ce au făcut sau plănuit mereu a avut rostul
de a alunga acea groază. Poate că planul lor de a merge spre stele
a fost doar încă un mod de a-și exprima acea groază. Cum ea încă
este în ghearele groazei, care continuă să îi strângă stomacul ori
de câte ori este atât de aproape de ieșirea în aer liber, această idee
i se pare foarte logică.
Apoi este din nou în clădire, deplasându-se dintr-o încăpere în
alta, vorbind cu necunoscuți, pentru că sunt foarte mulți. Unii au
aparate pe care le îndreaptă spre ea și strigă întrebări, dar ea îi
ignoră pe acei oameni și încearcă să se concentreze asupra fețelor
care i se par amabile, care stabilesc contact vizual cu ea, în loc să
se uite la aparatele lor.
Stau într-o încăpere care este un fel de sală de așteptare, cu mese
încărcate de mâncare și băuturi. Curând urmează să își facă
apariția în public.
Primesc o știre prin brățară de la gazdele lor chineze; alți patru
oameni din grupul lor din Beijing au murit din cauze necunoscute.
Între cei patru se numără și Delwin.
Înainte de a înțelege deplin ce spun Aram și Badim despre asta
și despre scopul întrunirii, toate se învălmășesc acum în mintea ei.
Apoi este condusă pe o scenă, în fața mulțimii și a unui șir de
camere de filmare. Pe scenă sunt vreo doisprezece oameni, un
moderator pune întrebări, Badim și Aram o încadrează, împreună
cu Hester și Tao, și se așază și ascultă ceea ce, înțelege ea treptat,
este o discuție despre ultimele propuneri ale navei stelare.
Ea se apleacă spre Badim și îl întreabă în șoaptă:
– Alte nave?
Rămânând cu ochii la vorbitori, el încuviințează din cap.
Planul curent, cu prototipuri care se construiesc în prezent în
centura de asteroizi, este de a trimite multe nave stelare mici care
să aibă la bord pasageri în stare de hibernare, care vor dormi până
când navele vor călători până la cele mai apropiate stele care au
fost identificate ca având planete asemănătoare Pământului în
zonele lor locuibile, nu doar gemeni ai Pământului, ci analoage ale
lui. Acele stele se află la distanțe între 27 și 300 de ani-lumină.
Sondele au trecut deja prin câteva dintre acele sisteme, sau vor face
asta în viitorul apropiat, și transmit date, iar totul pare foarte
promițător.
Oamenii care prezintă acest plan se ridică pe rând de pe un șir
de scaune aflate de cealaltă latură a podiumului vorbitorului, urcă
pe scenă și spun partea lor de poveste, însoțindu-și cuvintele de
imagini mari, care se schimbă mereu, proiectate pe un ecran din
spatele lor, după care se așază. Toți sunt bărbați cu trăsături
caucaziene, cei mai mulți bărboși, toți purtând sacouri. Un vorbitor
dintre ei îi prezintă pe ceilalți, iar apoi se retrage într-o parte și
ascultă prezentările lor cu un aer întrebător, trăgându-se ușor de
barbă și având un zâmbet discret pe sub mustață. Dă aprobator din
cap la ceea ce spun ceilalți, ca și cum a gândit și el la fel ca ei, iar
acum aprobă felul în care sunt exprimate acele gânduri. Este foarte
satisfăcut de felul în care decurge acest eveniment. Se ridică după
ce a terminat de vorbit alt bărbat și se adresează mulțimii:
– Vedeți voi, vom continua să încercăm până când vom reuși. E
un fel de presiune evolutivă. Știm de multă vreme că Pământul este
leagănul omenirii, dar nu este cazul să rămânem pe veci în acest
leagăn.
Este foarte încântat de istețimea aforismului rostit.
Îl invită pe Aram să vorbească, iar pe față îi apare un zâmbet de
superioritate când face un gest de bunăvoință: îi îngăduie lui Aram
să vorbească.
Aram urcă pe podium și privește în jur la public.
– Nicio călătorie a unei nave stelare nu va da rezultate, spune el
brusc. Această idee pe care o împărtășiți unii dintre voi ignoră
realitățile biologice ale situației. Noi, cei care ne-am întors din Tau
Ceti, știm asta mai bine decât oricine. Există probleme ecologice,
biologice, sociologice și psihologice care nu se pot rezolva pentru
ca ideea să se materializeze. Problema fizică a propulsiei v-a
acaparat imaginația și probabil că aceste probleme se pot rezolva,
dar ele sunt cele ușor de soluționat. Problemele biologice nu se pot
rezolva. Și, indiferent cât de mult doriți să le ignorați, ele vor exista
pentru oamenii pe care îi trimiteți în aceste vehicule. Problema
esențială este că biomediile pe care le propulsați cu viteza
necesară pentru a acoperi asemenea distanțe uriașe sunt prea mici
pentru a conține ecologii viabile. Distanțele de aici până la planete
cu adevărat locuibile sunt prea mari. Și diferențele dintre alte
planete și Pământ sunt prea mari. Alte planete sunt vii sau moarte.
Planetele vii au viața lor indigenă, iar planetele moarte nu pot fi
terraformate îndeajuns de repede pentru ca populația
colonizatoare să supraviețuiască închisă în navă. Doar o planetă
geamănă Pământului, încă neocupată de viață, va permite
realizarea acestui plan și s-ar putea să existe asemenea planete
undeva, pentru că, la urma urmelor, galaxia este mare, dar ele se
află prea departe de noi. Dacă există, planetele viabile sunt pur și
simplu prea departe.
 Aram face o pauză ca să își adune gândurile. Apoi flutură o
mână și spune ceva mai calm:
– De aceea nu auziți nimic de la nimeni dintre cei plecați. De
aceea persistă această tăcere profundă. Fără îndoială că există alte
inteligențe vii acolo, dar ele nu-și pot părăsi planetele-cămin din
același motiv ca și noi, pentru că viața este o expresie planetară și
ea nu poate supraviețui decât pe planeta-cămin.
– Dar de ce spui asta? îl întrerupe moderatorul, plecându-și
capul într-o parte. Susții o lege generală extrasă din cazul vostru
particular. Asta este o eroare de logică. Practic, nu există
impedimente fizice față de mutarea în cosmos. Așadar, până la
urmă se va întâmpla, pentru că vom continua să încercăm. Este un
îndemn evolutiv, un imperativ biologic, ceva ca reproducerea
însăși. Probabil că va aminti de felul în care o păpădie sau un
scaiete își eliberează semințele în vânt, astfel că mai toate acele
semințe vor zbura și vor muri. Dar un anumit procentaj va găsi
solul prielnic și va crește. Chiar dacă vor fi doar 1%, asta înseamnă
succes! Și așa se va întâmpla cu noi…
Freya se trezește brusc în picioare și, scurtă vreme, trebuie să își
recapete echilibrul, ca să nu cadă în nas în fața tuturor. Apoi
traversează scena și îl plesnește pe moderator cu palma peste față,
iar acesta se prăbușește, după care ea se aruncă asupra lui și îl
lovește cu pumnii printre brațele lui ridicate ca să se apere.
Încearcă să plaseze o lovitură bună, vânturându-și mâinile
furioasă, strigând ceva cu un muget dureros, nici măcar nu știe ce
încearcă să spună, nici nu știe că urlă. Îl lovește dur drept în nas,
da! Și apoi Badim o prinde de un braț, iar Aram de celălalt și apar
și alții care o rețin, răcnesc, iar ea nu se poate zbate prea mult fără
să îl lovească pe Badim, care strigă:
– Freya, încetează! Încetează! Gata! Gata!
 Vacarm, haos, Badim o strânge în brațe, nu o eliberează și ea
este escortată de pe scenă, bălăbănindu-se pe picioare, cu Aram în
fața lor. O persoană apare în cadrul ușii, tăindu-le calea, dar Aram
îl îndepărtează, repezindu-se la el și strigându-i ceva cu ferocitate,
ceea ce îl face pe om să sară într-o parte; Freya este șocată văzând
asta, deși încă dorește să mai poată da o lovitură sănătoasă de
pumn, să șteargă acel rânjet, să ucidă acel rânjet, dar este bizar să
îl vadă pe Aram răcnind. Se răsucește ca să scape din strânsoarea
lui Badim și strigă ceva spre sala întrunirii, dar nici de data asta nu
știe ce spune, e doar ceva ce izbucnește din ea, ca un urlet.

După aceea au necazuri, ea a dat de bucluc. Grupul ei o încuie cu
ei într-o cameră și solicită imunitate diplomatică, deși nu e clar ce
înseamnă asta în situația de față, nimeni nu știe sigur, dar se pare
că asta le oferă un răgaz, iar autoritățile nu știu prea bine cum să
procedeze și ce argumente să invoce. Se pare că bărbatul atacat nu
dorește să depună plângere, îi asigură pe toți că înțelege
tulburarea posttraumatică de stres și că, pe de altă parte, el a
alunecat și a căzut. Însă în cazurile de atac și vătămare corporală
dorințele victimei nu prea sunt luate în considerație, li se spune,
astfel că imunitatea diplomatică este cea mai bună cale de apărare,
asta, sau doar neclaritatea statutului lor legal la acea dată. Sunt
extratereștri sau ceva asemănător, iar Freya este prea iritată ca să
urmărească discuțiile. În orice caz, deocamdată nimănui nu îi este
permis să intre în camerele lor. Discuțiile continuă pe holul de
afară.
Freya reușește să doarmă în mai tot acest timp, dar o doare
mâna dreaptă și, într-un mod confuz se simte puțin rușinată că a
luat-o razna. Deși încă vrea să mai lovească pe cineva.
 Acum au ajuns să fie considerați persona non grata, îi spune Aram
lui Badim după una dintre sesiunile de discuții de pe hol, aproape
pretutindeni.
Arătând mai bătrân ca niciodată, Badim își prinde capul între
mâini, asta atunci când nu o ține de mână pe Freya. Ea stă și
privește spre fereastra de care nu îndrăznește să se apropie.
– De ce ai făcut asta? o întreabă el. A, lasă, știu de ce-ai făcut-o. A
fost un nătâng. Iritant, cum sunt toți proștii. Dar proști există peste
tot, Freya. Vor exista mereu oameni ca el, dar ei nu contează. Nu
înțelegi? Pur și simplu nu contează. Proștii vor fi mereu printre noi.
Trebuie să-i lași în pace și să-ți găsești singură drumul.
– Dar ei fac rău oamenilor, protestează Freya.
Din momentul în care au smuls-o de lângă bietul bărbat, starea
de greață nu o părăsește. Încă dorește să îi tragă un pumn de
rămas-bun, timp în care stă ghemuită din cauza remușcărilor.
– Nu e doar prostie, ci te îngrețoșează. Ai auzit ce-a spus?
Semințe de păpădie? Nouăzeci și nouă la sută trimise să moară, ca
parte a planului? Să aibă parte de o moarte în chinuri, pe care nu o
pot împiedica. Oameni, copii, animale și navă și tot, și asta pentru
o idee ridicolă pe care o are cineva, un vis? De ce? De ce să ai un
asemenea vis? De ce sunt așa oamenii aceia?
– Oamenii trăiesc din idei, repetă Badim. Nu poți împiedica asta.
Toți trăim din idei. Trebuie să-i lași să aibă ideile lor.
– Dar ucid oameni în numele lor!
– Știu. Știu. Întotdeauna a fost așa. Dar uite, oamenii se oferă
voluntari să ajungă pe aceste nave. Există liste de așteptare.
– Dar copiii lor nu se oferă voluntari!
– Nu. Dar nu este treaba noastră să-i oprim.
– Nu? Ești sigur?
 Auzind asta, Badim pare nesigur. Nefericit, înțelege obiecțiunea
ei; faptul că ei ar fi siliți să fie martori la așa ceva. Faptul că ei sunt
supraviețuitorii unuia dintre aceste planuri nebunești.
Freya clatină din cap, îl fixează cu privirea, așa acum a făcut de
multe ori.
– Oamenii care au crezut în eugenie au fost doar proști? Cred că
trebuie să-i oprim!
Badim se uită îndelung la ea. Acum chiar pare foarte bătrân.
Freya nu-și aduce aminte cum arăta el pe vremea când ea era mică.
Îl bate pe umăr și el încearcă de câteva ori să vorbească, apoi
renunță.
– În fine, spune el într-un târziu, mama ta ar fi mândră de tine.
După aceea, o vreme, nu mai este în stare să vorbească.
Apoi:
– Tu – tu-mi aduci aminte de ea. E aproape frumos să văd asta.
Dar nu. Pentru că n-aș vrea să mori și tu încercând să faci
imposibilul. Fiindcă, uite, nu poți împiedica alți oameni să-și
urmeze proiectele, visurile. Dacă oamenii vor să facă asta, o vor
face. Apoi, mai târziu, vor suferi, desigur. Putem spune asta și o
vom face. Însă toată lumea trebuie să-i oprească pe acești oameni,
toți, împreună. Trebuie să fie o idee care dă greș, astfel ca nimeni
să nu acționeze în acest sens, pentru că nimeni nu va mai crede în
ea. Asta ar putea dura ceva vreme. Iar între timp ascultă-mă: dacă
lovești lumea cu piciorul, ți-l frângi. Iar picioarele tale sunt deja
rupte, fata mea.

Trebuie să plece din oraș. Aram aranjează asta cumva, un zbor
înapoi la Beijing, de unde chinezii nu par deloc interesați să o
extrădeze pe Freya pentru o infracțiune de acel gen. Unii numesc
asta liberă exprimare, deplângând acel fel de stat care ar incrimina
libera exprimare. Lăsați-i pe oameni să se apere de atacuri fără uz
de armă, vă rog. De ce este asta treaba altcuiva?
Badim clatină din cap în fața unui astfel de raționament.
Apoi încep să apară pe ecrane, dar și în mesajele pe care le
primesc, cuvinte de sprijin pentru acțiunea necugetată a lui Freya.
Nu doar un mesaj, două, ci multe. În realitate, un mic șuvoi de
astfel de mesaje. Se vede clar că pe Pământ există o sumedenie de
oameni care își spun Întâi Pământeni. Emigrația oamenilor,
deseori bogați, de pe Pământ spre sistemul solar, iar apoi chiar în
afara lui, a lăsat în urmă, din câte se pare, foarte multe
resentimente. Doar că acum acești oameni le acordă atenție
călătorilor spre stele pierduți.
– Așadar, acum am devenit populară? întreabă Freya. Mai întâi
mă urăsc și eu lovesc pe cineva, iar acum mă apreciază?
– Nu sunt aceiași oameni, spune Badim, încruntându-se. Ori
poate că da. Nu-mi dau seama. Da, da. Ăsta este Pământul! Asta
am tot încercat să-ți spun. Așa merg lucrurile aici.
– Nu-mi place acest loc.
Badim clatină din cap.
– Nu-ți plac acești oameni. Nu-i același lucru. Și nici nu e vorba
de toți.
Ascultându-i, Aram, îi spune lui Freya:
– A, nu înțelegi, pentru că mintea ta este întemnițată, vei trăi
înapoia gratiilor oriunde?
– Atunci, la naiba, să ne mutăm pe Marte! bombăne Freya,
amintindu-și poemul care o marcase atât de mult.
– Absolut nu! spune Badim, atenționând-o cu un deget. Oamenii
de aici sunt blocați în camerele lor aproape la fel ca și atunci când
se aflau pe navă. Locul acesta nu se deosebește prea mult de
Aurora. Problema este mai curând chimică decât biologică și, cu
vremea, ar putea îmbunătăți solul, dar nu foarte curând. Le-ar lua
cel puțin câteva secole! Nu. Va trebui să ne obișnuim cu viața de
aici.

Însă în scurta călătorie dezastruoasă de întoarcere au murit alți
șase oameni din grupul lor. Unul, un tânăr pe nume Raul, fusese
ucis într-o încăierare cu o persoană căreia nu îi plăcea ideea
revenirii lor pe Pământ. După serviciul religios dedicat acestor
șase nefericiți, Aram îi spune lui Badim o poveste despre
Shackleton, care și-a adus echipajul acasă dintr-una dintre
nefericitele lui aventuri în Antarctica, doar pentru a vedea cum
câțiva dintre oamenii lui au fost trimiși în tranșeele Primului
Război Mondial, unde aceștia au fost uciși pe dată.
Freya simte deja că vrea să mai lovească pe cineva cu pumnii și
ceva din acea poveste întristătoare o face să se înfurie.
– Ce facem? strigă ea la ei. Nu suport situația asta! Stăm aici,
fiind eliminați unul după altul – nu! Nu! Nu! Nu! Trebuie să facem
ceva! Nu știu ce, dar să facem ceva. Ceva care să transforme acest
loc – ceva! Așadar – ce vom face?
Badim dă din cap neliniștit. Fața lui de bătrân este ridată, o
expresie pe care Freya o recunoaște din copilăria ei: încruntarea cu
buze strânse, care apărea mereu pe chipul lui când încerca să se
gândească ce să facă în privința lui Devi. Acea expresie ținuse
întotdeauna ascunsă în ea câteva lucruri: amuzament, iubire,
îngrijorare, iritare, mândria că avea de rezolvat o asemenea
problemă. Soția lui, agitatoare, pusă pe distrugere. Acum, probabil
că lucrurile stau cam la fel. Sau poate nu. Și, oricum, Freya este
prea furioasă ca să liniștească acea expresie de pe fața lui Badim.
Acum ea este cea care contemplă situația și, pentru ea, nu este
nimic amuzant în ideea de a avea în viața ta o persoană dusă cu
pluta și idealistă pe care o iubești și trebuie să o ajuți. Mai ales
când e vorba de persoana ei. În orice caz, e vorba de toți, mulți
dintre călătorii printre stele îi seamănă; asta nu e ceva ieșit din
comun. Nu, la naiba! Au nevoie de un mod de viață, de ceva de
făcut, altfel nu vor fi decât niște ciudați sosiți din spațiu, care mor
pe rând din cauza șocului provocat de viața pe Pământ. Oamenii
de pe stațiile din jurul planetelor Jupiter și Saturn au inventat acea
expresie: ei se întorc din spațiu pe Pământ pentru a lua o doză de
bacterii sau cine știe ce; anul lor sabatic, după cum îl mai numesc.
Se întorc ca să se îmbolnăvească tocmai pentru a se face bine mai
târziu și deseori suferă din cauza a ceea ce ei numesc șocul
Pământului și câteodată mor din cauza asta. De fapt, unii dintre
oamenii saturnieni le oferă ajutor pentru a se adapta la noua
situație în care se află ei. Împreună cu Întâii Pământeni. Asta e o
combinație grozavă! remarcă Aram. Ba nu, sunt ciudați! Așadar,
doar ciudații vor să îi ajute!
Aram începe să studieze acel „an sabatic“ pe care și-l iau
oamenii spațiului. Toți cei care trăiesc în sistemul solar se întorc pe
Pământ scurte perioade de timp la fiecare câțiva ani, dacă vor să
aibă parte de o durată de viață deplină, lucru valabil pentru toată
lumea, desigur. Această asociere între revenirea pe Pământ și
longevitatea în spațiu este o corelație căreia nu i s-a găsit
explicație, un fenomen statistic pe care nimeni nu îl poate testa cu
propriul corp, pentru că nimeni nu poate trăi în două feluri și nu
este valabil în mod necesar pentru fiecare individ că șederea în
spațiu îl face să se îmbolnăvească. Doar că, în medie, oamenii din
spațiu care nu s-au întors pe Pământ la fiecare cinci sau zece ani,
ca să rămână acolo de la câteva luni până la doi ani, manifestă
tendința de a muri mai tineri decât cei care se întorc. Cifrele sunt
contestate, însă studiile, despre care Aram consideră că sunt bine
concepute, se pun în general de acord asupra faptului că durata de
viață suplimentară pentru rezidenții din afara planetei care își
petrec vacanțele pe Pământ se situează între douăzeci și treizeci de
ani. Chiar și acum, când oamenii Pământului trăiesc chiar până la
două sute de ani, acest interval reprezintă ceva. Este o discrepanță
atât de uriașă, încât oamenii respectă ceea ce sugerează statisticile
și coboară pe Pământ conform unui program personal de un fel
sau altul. Este preferabil să acorde atenție informațiilor și să nu își
asume riscuri.
Examinând toate aceste informații, Aram arată că adevărata
inteligență artificială este de fapt studiul pe termen lung; nicio
ființă umană nu va putea vedea vreodată aceste lucruri. Acest IA
aparte a reprezentat un caz percutant. Sugestiv, plauzibil,
convingător, probabil, percutant: scara lingvistică a oamenilor de
știință pentru evaluarea dovezilor a rămas aceeași, spune Aram, și
totul se rezumă printr-un verb răsunător, a convinge. Oamenii fac
asta pentru că sunt convinși. Realitatea îi silește să facă asta.
Dorința de a trăi îi determină să procedeze astfel.
Însă există și alt efect, aproape opusul vacanțelor, și la fel de
puternic, dacă nu chiar mai puternic: șocul Pământului. Oamenii
se întorc pe Pământ, perfect sănătoși la sosire, și mor din anumite
cauze, fără niciun avertisment. Câteodată este foarte dificil de
descoperit ce anume a provocat decesul, ceea ce se adaugă temerii
de sindrom, desigur. Declin rapid, șoc al Pământului, alergie la
Pământ; aceste denumiri cuprind în sine veștile cumplite că
fenomenul la care se referă el nu este bine înțeles, un efect cu cauze
necunoscute. Denumiri ca acestea dezvăluie ignoranța chiar prin
nume: Big Bang. Cancer. Declin rapid. Orice boală al cărei nume se
termină cu –ită sau –penie. Și așa mai departe. Foarte multe nume
care trădează neștiința.
 Așadar, după ce rataseră vacanțele cu aproape două sute
cincizeci de ani, călătorii spre stele întorși pe Pământ mor acum de
ceea ce pare a fi șocul Pământului. Greu de crezut că asta s-ar fi
întâmplat pe navă, în stare de hibernare sau nu. Nu, se petrece
altceva. Ceva căruia îi vor supraviețui sau nu.
Între timp, traiul pe această planetă mare și nebună continuă să
o înspăimânte cumplit pe Freya. Ce este de făcut? Ce se poate
face? În acest moment, ea nu s-ar putea simți mai rău.
Trece cu greu o săptămână, după care Badim se apropie de ea și
îi răspunde la întrebarea: Și ce vom face? ca și cum ar fi durat doar o
secundă de când ea o pusese.
– Mergem pe plajă! o anunță el cu veselie în glas.

– Ce vrei să spui? întreabă Freya.
Pentru că, desigur, nu mai există plaje. Nivelul mării a crescut cu
douăzeci și patru de metri în secolele al XXII-lea și al XXIII-lea al
Erei Comune, din cauza proceselor pe care oamenii le-au
declanșat în secolul al XXI-lea, iar apoi nu le-au putut împiedica;
iar din cauza creșterii nivelului mării, toate plajele Pământului au
fost acoperite de ape. De atunci încoace nu s-a întreprins mai
nimic pentru a se răci clima Pământului și a se reduce nivelul mării
la cel de demult; asta va dura câteva mii de ani. Da, acum oamenii
terraformează Pământul. Este ceva inevitabil, având în vedere
daunele care s-au produs. În anul comun 2910, ei spun că este
vorba de un proiect de cinci mii de ani. Unii susțin că va dura chiar
mai mult. Va fi un soi de competiție cu marțienii, spun ei în glumă.
Așadar, deocamdată, pot spune adio plajelor și, într-adevăr,
multe insule renumite altădată se află acum sub valurile mărilor. O
întreagă lume și un mod de viață au dispărut odată cu acele locuri
bine-cunoscute, un mod de viață care se desfășurase chiar de la
începuturile speciei umane în sudul și estul Africii, unde primele
ființe umane fuseseră legate intim de mare. Acea viață a plajelor,
umedă, nisipoasă, cu maree, sărată, însorită și frumoasă: totul
dispăruse, împreună cu multe alte lucruri, desigur; animale, plante
și pești. Este o parte a evenimentului care a dus la extincția în
masă pe care ei se zbat să o împiedice și să scape. S-au pierdut atât
de multe lucruri care nu vor mai reveni niciodată, ceea ce a dus la
dispariția bucuriei relativ puținilor oameni care fuseseră îndeajuns
de fericiți să trăiască în apropierea plajelor, să le cutreiere și să
pescuiască acolo, dar și să călărească pe valuri, să stea la soare –
acum nu mai există nimic după care să mai poți tânji, având în
vedere tot ce s-a pierdut, toată suferința, foametea, decesele și
toate extincțiile. Majoritatea speciilor de mamifere au dispărut.
Totuși, acesta a fost un mod de viață foarte iubit, fiind încă
amintit în artă, cântece, imagini și povești – încă legendar, o epocă
de aur pierdută, care vibrează la un anumit nivel înapoia
gândurilor, în sângele lor sărat și în lacrimi, în ramurile lungi și
încrucișate ale ADN-ului care încă se desfac înlăuntrul lor.
Așadar, există oameni care încearcă să aducă înapoi în amintire
câte ceva din cele pierdute. Aduc plajele înapoi.
Acești oameni sunt o aripă sau un element al Întâilor
Pământeni. Oameni care îmbrățișează copacii, urăsc spațiul, sunt
o grupare pestriță. Mulți dintre ei nu renunță doar la spațiu, ci și la
numeroasele spații interioare virtuale, simulate, în care foarte
mulți pământeni sunt fericiți să locuiască. Pentru Întâii Pământeni,
acei oameni ocupă de fapt nave de pe Pământ ori s-au instalat în
interiorul ecranelor sau al capetelor lor. Foarte mulți indivizi stau
tot timpul în clădiri, iar asta i se pare o nebunie lui Freya, chiar
dacă și ea se ghemuiește în fiecare moment în adăpostul spațiilor
închise. Însă are o scuză, socotește ea, pentru că a stat toată viața
între patru pereți, în vreme ce pământenii nu au niciuna: acest loc
este căminul lor. Desconsiderarea moștenirii lor naturale, risipa
darurilor ce le-au fost făcute reprezintă în parte ceea ce o face să
scrâșnească din dinți și să se apropie de ferestre, chiar și de uși,
însă rămâne tremurând în prag, îngrozită, dorind ca trupul să nu i
se mai opună și să iasă afară. Dorindu-și să se schimbe.
Descoperind în acel moment de panică liminală că uneori nu te
poți sili să faci nici măcar lucrurile pe care vrei cel mai mult să le
faci, când spaima te strânge de gât.
Da, dar acești iubitori ai plajelor îi împărtășesc părerea sau
credința despre felul în care privesc Pământul. Probabil sunt
suflete pereche. Și, reconstruindu-le, ei își exprimă dragostea față
de acea lume pierdută a țărmurilor.
Freya ascultă uimită când Badim și Aram aduc în complex o
femeie scundă, brunetă, cu părul argintiu, care îi descrie pe
oamenii ei și proiectul lor.
– Noi facem o formă de restaurare a peisajului pe care o numim
„reîntoarcerea plajelor“. E un fel de artă peisagistică, un joc, o
religie…
Surâde și ridică din umeri.
– Nu are importanță numele. Pentru a face asta, am adaptat sau
elaborat câteva tehnologii și practici, începând cu concasoare,
mine, barje, pompe, țevi, drage, buldozere, utilaje pentru terasare,
tot felul de lucruri. La început, e vorba de industrie grea. Asta
presupune în mare măsură restaurarea peisajului. Am folosit
tehnologia asta în întreaga lume. Înseamnă să încheiem înțelegeri
cu guverne sau alți proprietari de terenuri, pentru a primi dreptul
de a lucra. Obținem rezultatele cele mai bune în anumite porțiuni
ale noilor linii de coastă. În prezent, ele sunt preponderent zone
pustii, zone de acțiune ale mareelor, fără să fie potrivite pentru așa
ceva. E ciudat să fii amfibiu, spune ea zâmbind.
Ei o aprobă din cap. Freya spune:
– Și ce faceți, mai exact?
– În acele zone cu maree, explică femeia, se lucrează pentru a
face plaje similare celor care au dispărut, acolo unde se poate. Le
aducem înapoi, asta e tot. Și ne place. Ne-am dedicat viețile acestui
țel. Este nevoie de două decenii pentru a crea o plajă, astfel că
fiecare persoană iubitoare de plaje lucrează doar la trei sau patru
plaje în decursul vieții, în funcție de felul în care evoluează
lucrurile. Dar este o activitate în care poți crede.
– Aha! exclamă Freya.
– Necesită muncă multă, continuă femeia. Este mai mult de
muncă decât pot face lucrătorii. Iar acum, chiar dacă stârnesc
controverse și au necazuri – ori, mai curând, tocmai pentru că
stârnesc controverse și au necazuri –, constructorii de plaje se oferă
să îi preia pe călătorii stelari. Ceea ce înseamnă tot grupul.
– Putem merge toți? întreabă Freya. Putem sta împreună?
– Desigur, spune femeia. Noi suntem în jur de o sută de mii și
trimitem echipele de lucrători în anumite porțiuni de coastă.
Fiecare proiect necesită trei sau patru mii de oameni în cele mai
grele faze de lucru. Unii oameni se mută după ce se încheie partea
lor de proiect, astfel că viața poate fi puțin nomadă. Dar unii dintre
ei rămân la plajele pe care le-au realizat.
– Deci ne preluați, spune Badim.
– Da. Am venit să vă fac această ofertă. Noi ne desfășurăm
activitatea cu discreție, trebuie să înțelegeți asta. Este preferabil să
evităm cât mai mult posibil complicațiile politice. De aceea nu
ieșim în public pentru a face publicitate proiectelor noastre.
Înțelegerile noastre sunt discrete. Ne străduim să nu apărem la
știri. Pariez că înțelegeți de ce!
Râde, iar Aram, Badim și Freya dau aprobator din cap.
– Ascultați, spune ea, există și un element politic în toată situația
asta, pe care trebuie să-l înțelegeți. Nouă nu ne plac cadeții
spațiului. De fapt, mulți dintre noi îi urâm. Ideea lor că Pământul
este leagănul umanității este ceea a distrus Pământul. Acum, pe
Pământ există mulți oameni care simt că au datoria de a îndrepta
lucrurile. Va fi misiunea generațiilor viitoare. Iar acum am văzut că
voi sunteți o parte a distrugerilor pe care le-au provocat ei. Ne-a
luat ceva timp ca să înțelegem asta, dar, când l-ai lovit cu pumnii
pe acel om, situația a devenit evidentă.
Râde și se uită la Freya:
– Dar iată, e-n regulă! Noi am adoptat destui oameni care au dat
de bucluc opunându-se într-un fel sau altul unor asemenea
porcării. De aceea, incluzând cinci sute de suflete pierdute într-una
dintre echipele noastre nu va fi o problemă. Vă veți integra și nu
veți ieși în evidență, vă faceți treaba și vă aduceți contribuția la
proiectele noastre. Avem nevoie de ajutorul vostru și veți găsi calea
pentru a merge înainte.
Freya încearcă să analizeze propunerea și să înțeleagă.
Construirea de plaje? Restaurarea peisajului? Oare le va plăcea?
Freya întreabă:
– Badim, o să-mi placă asta?
Badim arborează obișnuitul lui zâmbet discret.
– Da, cred c-o să-ți placă.
Ceilalți nu sunt chiar atât de siguri. După plecarea femeii, are
loc o lungă discuție și, la un moment dat, Freya este rugată să
plece cu un grup de explorare pentru a arunca o privire la unul
dintre aceste proiecte și a vedea ce părere își face.
 Desigur, asta va însemna să iasă în aer liber.
Freya își înghite nodul din gât.
– Da, spune ea. Bineînțeles.

Zboară din nou. De data aceasta se pare că gazdele lor chineze
se bucură să îi vadă plecați. Alte camere și tuneluri, avioane și
tramvaie, trenuri și mașini. Călătoria pe Pământ nu se deosebește
de deplasarea prin spițe, deși atracția gravitațională rămâne
constantă. Evită să atragă atenția asupra lor. Sunt conduși dintr-o
încăpere în alta. Undeva pe Pământ, intri într-o clădire și te
deplasezi prin încăperi cu diferite forme, care se mișcă sau nu, iar
apoi ieși afară (dacă o faci!) și te trezești pe cealaltă parte a
planetei. E foarte ciudat. Privind pe fereastra avionului la planeta-
ocean de dedesubt, sub stratul de nori, Freya hotărăște să își
stăpânească spaima, să-și facă trupul să se supună voinței ei. A
obosit să fie înspăimântată. Câteodată, te saturi de tine și te
schimbi.
O coastă cu fața spre vest, undeva. I se spune unde se află, iar ea
uită imediat. N-a auzit acel nume până atunci. Latitudine
temperată, climă mediteraneană. Faleze din gresie gălbuie ies
direct din marea tivită cu alb. La poalele acelor faleze existau
cândva plaje, li se spune, plaje atât de late încât se organizau curse
de mașini pe nisipul plat și umed, asta pe vremea când se
inventaseră primele automobile. De la faleze până la apă se merge
o dimineață întreagă, le spune ghidul. Și tot nisipul e neted. Cam
exagerează. Idea poveștilor este totuși că încă există mult nisip
acolo, în apa puțin adâncă. O parte din el a fost măturat spre sud
de curenți într-un uriaș canion submarin, care merge de la țărmul
actual până la marginea platformei continentale, dar chiar și
fundul acelui canion este acum un fel de fluviu submarin de nisip,
care curge în jos, spre câmpia abisală, un fluviu de nisip care poate
fi aspirat prin conducte până în barje, adus spre uscat, transportat
prin estuarele râurilor mici care fragmentează linia lungă și
curbată a falezelor, și depus acolo. Nisip vechi pentru plaje noi,
situate exact pe noua linie a mareelor, în susul estuarelor.
Totodată, transportă blocuri uriașe din granit dinspre uscat,
pentru a fi plasate în larg în scopul de a crea recifuri, altele, la
poalele falezelor pentru a se forma alt țărm, altele, pentru a fi
concasate și măcinate în nisip nou, pietriș, prundiș și bolovani –
orice tip de rocă ce se afla înainte pe țărm. Este nevoie să se
realizeze diverse amestecuri de minerale pentru a construi o plajă
durabilă, dar și frumoasă. De asemenea, este nevoie și de recifuri
în larg. Trebuie transportate și plasate milioane de tone de nisip și
rocă. Ghizii lor, oameni arși de soare, tăbăciți de soare și sare, cu
ochi sclipitori, vor să le spună foarte multe.
Pe călătorii stelari i-a obosit călătoria – suferă din cauza
diferenței de fus orar – așa au fost învățați să numească acel
fenomen – nu sunt sincronizați cu rotația planetei, cu ritmul diurn,
cu ritmul circadian – o maladie ciudată pe care învață să o
recunoască. După un prim tur al acelei linii de coastă, duși cu o
mașină pe drumuri care merg de-a lungul coamei falezei, apoi
către malurile estuarului, cu multe opriri pentru a coborî și privi
(dar Freya nu coboară), sunt conduși la un han de la marginea
falezei. Hanul pare a fi un mic centru de conferințe, cu bungalouri
în jurul unei clădiri principale. Freya coboară din mașină când
aceasta este parcată într-un garaj și urcă în lobby, apoi, țâșnind
controlat pe sub o pasarelă, se grăbește să ajungă la bungaloul ce i
s-a rezervat, alături de cel ocupat de Badim și Aram. Imediat ce se
instalează, privește afară pe ușa deschisă și vede doi bătrâni întinși
pe șezlonguri, la umbra unei copertine a bungaloului lor, care dă
spre ocean. Acea copertină se numește ramada 57 , așa li s-a spus.
Badim o observă și spune:
– Freya, draga mea, ieși afară și stai cu noi! Fă o încercare!
– O să vin curând, răspunde ea iritată. Despachetez.
De pe faleză pot vedea foarte departe spre ocean. Un platou
albastru și plat de dimensiuni amețitoare, încrețit de lumina albă.
Badim și Aram discută din nou despre fenomene optice. Au
devenit pasionați de ele și speră să vadă explozia de lumină
verzuie de la apusul soarelui. Se pare că atracția gravitațională a
Pământului, ori atmosfera lui, dar nu se pun de acord asupra
acestui lucru, curbează lumina care vine de la Soare într-un
asemenea mod, după care coboară sub orizont și dispare, practic
Pământul se află din punct de vedere fizic între observator și
Soare, dar lumina se curbează în jurul globului din cauza
atmosferei sau a atracției gravitaționale. Și cum lumina albastră se
curbează mai mult decât cea roșie, această curbă din jurul
Pământului descompune lumina ca și cum ea ar trece printr-o
prismă, iar asta înseamnă că ultimul punct vizibil de lumină solară
se transformă, nu în albastru, care ar reprezenta o curbură prea
mare și ar semăna prea mult cu culoarea cerului, ci verde, despre
care se spune că este un verde sclipitor ca smaraldul.
– Trebuie să vedem asta! spune răspicat Aram.
Badim îl aprobă.
– Ciudat să fim atât de bătrâni și să vedem așa ceva pentru
prima oară. Se întoarce spre Freya: Fata mea, vino să vezi acea
explozie de verde care ar putea apărea!
– Nu ești chiar atât de bătrân, îi spune ea. Ești al o sutălea ca
vârstă între oamenii de pe navă.
 – Ei, chiar și așa înseamnă că sunt bătrân, dar de fapt cred că am
ajuns al cincisprezecelea. Hai să ne concentrăm asupra apusului!
Mi s-a spus că, atunci când Soarele dispare pe trei sferturi, îl poți
privi cu ochiul liber fără ca vederea să-ți fie afectată. Dar nu mult,
atenție, ci îndeajuns cât să vezi licărirea verde care se produce.
Ea rămâne în cadrul ușii duble care dă spre ocean și privește
afară, ținându-și pumnii strânși pe lângă corp. Estuarul se vede
dincolo de capătul falezei, în stânga, un golf presărat de valuri. În
locul în care se afla altădată plaja de la gura de vărsare a râului,
întinzându-se între două puncte ale falezei, acum există o linie
albă produsă de valurile care se sparg. Oamenii construiesc plaja
din falezele de pe fiecare latură, deasupra celei înecate.
Valurile alunecă în mod inexorabil dinspre vest, venind dinspre
soarele înclinat, care creează fulgi oglindiți pe suprafața oțelie a
oceanului. Linii lungi, dar distincte de valuri, vizibile ca schimbări
ale albastrului apei, întotdeauna apropiindu-se de țărm. Un lucru
ciudat de văzut. La orizont este cocoașa vag cenușie a unei insule,
care depășește linia limpede conturată a locului în care cerul
întâlnește oceanul: albastru-deschis peste albastru-închis, totul
oțeliu și întunecat în lumina după-amiezii târzii. Briza vag sărată
care bate spre țărm năvălește pe ușa deschisă, pescărușii planează
la nivelul ochilor ținându-și capetele înclinate în jos și puțin spre
lateral. Dedesubtul lor, un șir de pelicani trece de la nord la sud, o
viziune bruscă, parcă apărută din Jurasic, siluete întunecate pe
fundalul strălucirii Soarelui, bătând rar din aripi, deși ei mai mult
planează. Panica o ia cu asalt pe Freya, ca o maree care își
urmează curenții ei misterioși. Vrea nespus de mult să iasă în aer
liber, sub cer, dar ceva îi strânge inima și nu poate face nimic
pentru a alunga senzația, nu se poate mișca. Până și deplasarea
spre Badim și Aram sub ramada lor este prea mult pentru ea. Nu
poate decât să intre în cameră și să facă o nouă încercare mai
târziu.
Chiar dacă este o oră înaintată, gazdele ei o apelează, pentru că
vor să îi arate mai multe lucruri legate de proiectul lor în lucru, și
cum vor rămâne în cabina unui mare utilaj de terasare, ea
socotește că va putea rezista. Oboseala provocată de diferența de
fus orar îi provoacă un ușor tremur.
Ies, din cameră în cameră, până la utilaj. Acesta mută nisip din
niște movile uriașe din zona de recepție, tocmai pe mal. În lumina
orizontală a sfârșitului de zi, vehiculul geme și tresaltă pe o rampă
lungă care coboară până la noua plajă, acum acoperită de urme de
vehicule cu șenile. Trec de utilaje mai mici de tot felul, unele
împingând movile tot mai mici de nisip și creând suprafețe netede,
altele făcând dune în partea dinspre uscat a plajei. Partea
importantă este să accepte noul nivel al oceanului și să se
folosească de asta, îi spun oamenii care manevrează utilajul de
terasare; acesta nu va scădea în secolele următoare și probabil că
apa oceanului nu se va retrage niciodată. Însă ei sunt încrezători
că nici nu va mai crește; toată gheața din lume care se putea topi s-
a topit deja. Încă există o calotă de gheață în estul Antarcticii, dar
cum, în cele din urmă, temperaturile s-au stabilizat, probabil că ea
va rămâne acolo. Dacă nu, va fi nasol! Vor avea de construit alte
plaje!
Deocamdată, acesta este nivelul oceanului. Mareele urcă și
coboară pe o distanță pe verticală care are în medie trei metri, mai
mare mareele de cuadratură, când Luna este cel mai aproape de
Pământ. Mareele sunt o chestiune de atracție mareică între Pământ
și Lună. Atracția gravitației, o acțiune ciudată de la distanță. Sursa
unei mari părți din viața de pe această planetă, probabil
responsabilă chiar de apariția vieții, spun unii.
 Se asigură că semnul de maree maximă este mult mai jos decât
noua lor plajă, care va avea lățimea de cel puțin o sută de metri. În
spatele plajei vor amenaja dune și vor planta și introduce toate
elementele vieții de dună. Iar în timpul mareei joase, plaja care
rămâne temporar expusă este făcută cu precădere din nisip, cu
doar câteva zone stâncoase sub unele puncte ale falezei, pentru
bălți de maree și alte lucruri asemănătoare. Sunt proiectați,
gândiți, construiți și monitorizați toți acești parametri. Freya vede
clar: această plajă este lucrarea lor de artă. Acești oameni sunt
artiști. Practică arta pe care o adoră. Țin atât de mult la ea, încât ar
putea-o ucide tot vorbindu-i despre ea.
Deseori, la gurile de vărsare ale râurilor și fluviilor care
străpung șirul de faleze de-a lungul acelei linii de coastă, oceanul
cu nivel crescut a năvălit peste case, străzi, peluze, parcuri și restul
civilizației precedente, sfârtecându-le și cărându-le în larg. De
aceea, una dintre primele sarcini ale constructorilor de plaje a fost
întotdeauna demolarea și îndepărtarea a ceea ce era acoperit de
ape, iar acest lucru a trebuit să fie făcut în larg, la adâncimi destul
de mari, altfel întreaga coastă ar fi devenit prea primejdioasă. Au
terminat această operațiune aici în urmă cu câțiva ani, iar acum,
după cum poate vedea Freya, jumătate din nisip a fost salvat din
zonele cu apă mică din larg și extras din canionul subacvatic,
aspirat în barje și depozitat unde este nevoie de el. Restul s-a
obținut din faleze. Nisipul este distribuit conform unor protocoale
care sunt întotdeauna întocmite pe măsură ce se studiază valurile
din această regiune a coastei și tiparele râului din acest estuar. Și,
în general, pe măsură ce se descoperă mai multe lucruri despre
plajele din întreaga lume.
Aha!
 Această plajă este stabilizată dedesubtul falezei de nord, iar cea
de la sud a fost deja finalizată. Călătorii stelari se pot stabili acolo
pentru a ajuta la finalizarea proiectului și pentru a învăța mai
multe despre proces și să îi cunoască pe oamenii care au muncit
acolo. Cum există zeci de asemenea echipe în toată lumea, pare
foarte posibil ca ei să se integreze printre oamenii plajelor și să
devenină apoi o comunitate mică, uitată, printre miliardele de
oameni ai Pământului.
Freya dă aprobator din cap:
– Sună bine!
Dacă vrea, poate înota pornind de pe plajă, îi spun gazdele,
pentru că acum este sigură și mulți dintre tinerii oameni ai plajelor
fac deja asta. Știe să înoate?
– Da, știu, spune ea. Am înotat mult în Lacul Lung.
Foarte bine, foarte bine. Va trebui să încerce. Temperatura apei
de aici este plăcută, doar puțin spre rece, dar se va încălzi cât
înoată. Va descoperi că apa sărată a oceanului o va ține mai ușor
la suprafață. E plăcut să te simți mai plutitor. Valurile de mâine vor
fi mici, dar unii oameni vor face surfing fără plăci. Unii spun că, fie
că sunt sau nu valuri, nu-ți mai vine să ieși din apă.
– Încântător! spune ea, simțind fiorul spaimei coborându-i pe
șira spinării și răspândindu-se în brațe și picioare.
Chiar și picioarele ei amorțite simt o ușoară furnicătură de
spaimă.

Revenită la bungaloul ei, epuizată, îi găsește pe Badim și pe
Aram tot sub copertina lor, discutând în contradictoriu despre
apusul de soare, care s-a petrecut cu câteva minute mai devreme.
Au văzut sau nu flama verde? Ciorovăiala lor este foarte relaxată
și Freya își dă seama că lor le face plăcere să aibă câte o problemă
pe care nu o pot rezolva imediat. Au ceva despre care să discute și
la care să se gândească. Doi bătrâni care se ciondănesc la malul
oceanului.
Ei se bucură că ea s-a întors. Spre vest, cerul are o culoare
albastră, transparentă și închisă, deasupra unui ocean care acum
pare mai deschis la culoare decât cerul, un fel de argintiu-închis,
mai ridat de valuri decât fusese mai devreme. Scena are o vastitate
care nu poate fi cuprinsă cu mintea. Freya rămâne în cadrul ușii și
urmărește totul, simțind briza care bate slab spre țărm. Cei doi
bătrâni o lasă în pace.
– Am făcut o nouă traducere a acelui poem de Kavafis, îi spune
Aram lui Badim. Mai bine zis, sfârșitul. Ascultă:

„Nu e o lume nouă, amice, și nu există

Nici mări sau noi planete, n-ai un'să zbori
Ești cu un nod legat și nu îl poți desface
Când înțelegi că Terra e o navă-stea.“

– Ah! exclamă Badim, ca și cum ar fi auzit un calambur. Foarte

frumos! Îmi place cum asta se îndepărtează de ceva ce ți-ai făcut cu
mâna ta. Seamănă mai mult cu felul în care stau lucrurile.
– Da, spune Aram cu un aer gânditor.
Apoi, după o vreme, Badim chicotește și îl lovește ușor cu palma
peste coapsă pe prietenul lui, arată spre cerul de la crepuscul, de
un indigo ce nu seamănă cu nimic din ceea ce au văzut vreodată.
– Dar, hei – o navă al naibii de mare!
– Așa e, recunoaște Aram. Dar mărimea contează? Asta e?
– Eu cred că da! spune Badim. Și încep să cred că ceea ce vrem
este de fapt robustețea.
 – Tot ce se poate. Bag de seamă că devii tot mai robust pe zi ce
trece.
– Mda, mâncarea de aici e extraordinar de bună, trebuie să
recunoști.

Freya îi lasă pe cei doi vechi prieteni să se hârjonească cu vorbe,
intră în dormitorul ei și se întinde pe pat.
În acea noapte, briza oceanului pătrunde în cameră, învăluind-o,
și poate mirosi și simți sarea, până aproape de zori, când aerul
rămâne neclintit. Nu reușește să doarmă deloc; tremură ușor, ori
camera tremură sub tălpile ei. Picioarele amorțite o gâdilă puțin,
iar stomacul i se contractă. Îi vine greu să respire și se străduiește
să inspire mai profund, mai rar. Din când în când se trezește dintr-
o transă sărată care nu a fost chiar somn.
Când cerul se luminează spre fereastra de la vest a camerei ei,
iluminând pătratul perdelelor, se ridică din pat și se duce la baie,
revine, pășește de colo până colo, se așază pe pat și își prinde
capul între palme. Se ridică, se duce la fereastră și privește afară.
Răsăritul soarelui bombardează oceanul cu lumina lui. Zorii pe
Pământ. Aurora era zeița zorilor; acesta este adevăratul răsărit.
Deschide ușa bungaloului, simte aerul, care acum bate dinspre
țărm spre larg. Briza este ușor spre ocean. E ca și cum Pământul ar
respira: spre mal noaptea, spre larg ziua. Se simte ca și cum ar fi la
Fetch. E deja cald; va fi o zi toridă. Curentul de aer spre larg este
uscat.
Se spală pe față la lavoarul din baie și își privește fața trasă în
oglindă. Acum e o femeie de vârstă mijlocie, iar anii au zburat; cu
greu își amintește cum arăta pe vremuri. Îmbracă un șort și un
tricou, își trage cizmele-ajutor, înșfacă un prosop mare din
bungalou, și își pune o pălărie pe cap.
 – Ducă-se dracului! spune ea apăsat și pășește afară.

Cer mare, albastru. Aer cald și uscat, bătând în rafale spre ocean.
În umbra falezei, de-a latul plajei. Bălăbănindu-se orbește, cu
privirea ațintită spre picioarele ei inerte, gemând când coboară
chinuit, cu lacrimi și muci scurgându-i-se pe față. Abia dacă vede
ceva. Se simte ca o nebună, ridicolă, dar mai întâi de toate,
speriată. Înspăimântată.
Ajunsă pe plajă, i se pare ceva mai mică, amintind de un
biomediu. Unul foarte mare, dar nu atât de întins cât să o facă să
leșine brusc. Se hiperventilează, transpiră, gâfâie puțin, îi este
greață și se leagănă pe cizmele ei ciudate. Poartă pălărie, ochelari
de soare și își ține capul plecat.
Ajunge pe dunele de la poalele falezei. Nisipul se scufundă sub
tălpile ei cu un centimetru sau trei la fiecare pas. Având în vedere
starea labelor picioarelor ei, asta e de ajuns ca să îl facă înșelător.
Nisipul se întărește vag în timp ce ea se apropie de apă, până când
ajunge pe un fel de coamă joasă, dincolo de care nisipul coboară
parcă în evantai spre marginea înspumată a oceanului. Valurile
sparte se rostogolesc spre ea peste întinderea înclinată și
bolborositoare, apa e curată pe nisipul cafeniu-cenușiu de sub ea.
Acel prag înclinat și ud este tivit cu dâre de spumă albicioasă. E
zgomot din cauza valurilor care se prăbușesc și se sparg, cele mai
multe dintre ele căzând la aproximativ o sută de metri de țărm,
bănuiește ea, apoi sosesc mugind, albe și înspumate, pe coamele
rotunjite ale unui strat care este clar mai înalt decât ce se află
dedesubtul lui, marginea albă tresăltând, sfârâind, o masă de bule
într-o linie, retrăgându-se peste zonele de apă mică, izbind alte
linii care se deplasează spre larg.
 Pe linia mareei înalte se întind mase de alge înnegrite, dar și
șiruri lungi de alge de un verde-cafeniu, cu frunze lungi, punctate,
și bulbi care marchează șirurile. Tulpini de varec, socotește Freya.
Se apropie de unul dintre șiruri și se lasă greu în șezut pe nisip,
alături de el. Își ține capul plecat, respirând într-un ritm constant și
profund, încearcă să își înfrângă starea de greață și să oprească
vârtejul lumii din jurul ei. Doar un biomediu mare! Ține totul
laolaltă! Varecul dintre degetele ei pare un gel întărit, doar că e
puțin înnămolit. Nisipul s-a lipit de el. Grăunțele de nisip nu par
perfect rotunde: bolovani minusculi, tăiați oblic, și vreo douăzeci
de fire din el s-au lipit de buricul degetului ei arătător. Le vede mai
bine când ține degetul la aproape șase centimetri de nas. Există
fulgi negri de ceva care arată ca mica, lipiți de deget, mult mai
mărunți decât firele de nisip galbene. Acești fulgi negri sunt
amestecați cu firele de nisip, iar acolo unde valurile sparte gonesc
albe în susul și în josul plajei, la vreo douăzeci de metri de locul în
care se află, apar tipare delta care se scurg înapoi spre apa
înspumată, tipare delta de negru pe galben, modele hașurate care
au vârfurile spre ocean. Pare asurzită de zgomotul valurilor care se
sparg.
Soarele răsare deasupra falezei din spatele ei și simte pe ceafă
radiația precum o explozie de foc. Și chiar este explozia unui foc.
Stomacul i se contractă din nou. Caută în geantă, sub prosopul de
baie, și scoate un flacon sub presiune cu loțiune de plajă și se
stropește pe ceafă. Are un miros ciudat. Mâinile îi tremură și îi este
greață. Mirosul loțiunii amplifică senzația, pentru că acum îi vine
să vomite. E bine că nu trebuie să stea în picioare, nu trebuie să
meargă nicăieri. Își ține capul plecat și urmărește granulele de
nisip care strălucesc transparent pe vârful degetului translucid.
Încearcă să nu verși! Doamne ce multă lumină! Trebuie să-și țină dinții
încleștați ca să nu îi clănțănească, pentru a-și reține bila care dă să
îi urce pe gâtlej.
– La naiba! Spune ea printre dinții strânși. Fă-ți curaj!

Hai să te duc pe plajă!

La la la la la la la la la-la!
Hai să te duc pe plajă!
La la la la la la la la la-la!

Un tânăr cântă acele versuri în timp ce trece prin dreptul ei cu

pași ușori prin nisipul moale. Probabil că are șaisprezece sau
șaptesprezece ani, e gol, fără haine, are o față îngustă, ochi
albaștri, iar pielea lui este de un cafeniu-închis ciudat, de aceea
Freya crede că e bronzat. Părul castaniu și cârlionțat este atât de
ars de soare, încât vârfurile șuvițelor sunt gălbui spre alb. Așa cum
ține o pereche de labe de înot, arată ca un personaj dintr-o pictură
minoică pe care își amintește că a văzut-o într-o carte. Băiatul apei,
care cară apă în ploști.
– Te duci să înoți? îl întreabă Freya.
El se oprește.
– Da, vreau să merg pe valuri. Știu un loc grozav de spargere a
valurilor, nu departe de aici, care se numește Reciful.
– Punct de spargere?
– Un recif mare, la vreo două sute de metri, ușor de văzut la
reflux. Cele mai multe spargeri vor fi spre dreapta, dar azi hula e
dinspre sud, așa că vor fi și unele spre stânga. Ieși și tu cu mine?
– Nu-mi simt labele picioarelor, spune Freya, disperată să
găsească o scuză. Am cizmele astea care pășesc în locul meu. Nu
știu cum va fi să înot.
 – Hm!
Se încruntă și se uită la ea de parcă nu a auzit niciodată așa
ceva. Și probabil că e adevărat.
– Ce ai pățit?
– E o poveste lungă, spune ea.
El dă din cap.
– Mda, dacă ai avea labe de înot, ele te-ar ajuta să te miști din
genunchi. Ar putea ajuta. Și, de fapt, dacă rămâi în apă mică, ele te
vor ajuta să plutești. Te poți sluji de brațe și te împingi de fundul
mării ca să prinzi valurile mici.
– Aș vrea să-ncerc asta, minte ea; sau poate că spune adevărul.
Își înghite cu greu nodul din gât. Simte că fața i-a luat foc și că o
furnică degetele și buzele.
– Uite că-mi vin prietenii! s-ar putea ca Pamela să aibă o pereche
suplimentară de labe de înot, pentru că mereu se întâmplă asta.
Un tânăr și o tânără, tot goi-pușcă, cu pielea cafenie, cu mușchi
bine reliefați și cu părul ars de soare. Tineri zei și zeițe, naiade sau
cum s-ar numi ei, nu își aduce aminte de fauni marini, dar aceștia
sunt tinerii. Îl salută pe tânărul care discută cu Freya și îi spun
Kaya.
– Kaya, hei, Kaya!
– Pam, ai cumva perechea aia de labe în plus? întreabă Kaya.
– Da, sigur.
– Le poți împrumuta doamnei? Vrea să iasă și ea și să meargă pe
valuri.
– Da, sigur.
Kaya se întoarce spre ea:
– Hai, încearcă să vezi cum e!
Cei trei tineri se uită atent la ea.
 – Știi să înoți? o întreabă Kaya.
– Da, spune Freya. Când eram mică am înotat mereu în Lacul
Lung.
– Atunci, să rămâi în apă mică și n-o să pățești nimic.
– Mulțumesc.
Freya ia labele de culoare albastră pe care i le oferă tânăra. Cei
trei aleargă spre valuri, aruncând jerbe de stropi albi în fața lor, iar
când trec de apa care le ajunge până la coapse, se aruncă peste un
val spart. După aceea par să plutească de colo până colo cât își
pun labele de înot, apoi se împing spre zidurile albe ale valurilor
care se sparg la vreo treizeci de metri de ei și se apropie. Abia
după aceea înoată cu adevărat. Fac totul să pară foarte ușor.
Freya își scoate cizmele, se ridică, se dezbracă, se dă cu loțiunea
protectoare, ridică labele albastre pe care i le-au lăsat tinerii și
pășește cu fereală în valurile sparte care cutreieră plaja. Labele
picioarelor îi sunt încă amorțite și se simte ca și cum ar merge pe
niște catalige scurte, dar pare să existe o tracțiune mai puternică în
degetele mari. Apa e rece la început, simte asta până în măduva
oaselor, dar se obișnuiește curând cu situația. Nu e chiar rece. Un
val mic gonește pe nisip și îi acoperă gleznele, apoi se retrage. Apa
de sub ea este albită de bule, mai mult bule decât apă, iar ele
sfârâie când pocnesc, azvârlind în aer stropi fini până la înălțimea
pulpelor ei. Apa unui val care se apropie își pierde brusc inerția,
gonind pe înclinația nisipului, apoi se retrage rapid spre un alt
treilea val mic, care este expus doar când valurile sunt mai departe
în larg. Probabil că acela este nivelul adevărat al oceanului. În locul
în care se află, apa se frământă înainte și înapoi, așadar în sus și în
jos, dar mai mult înainte și înapoi. Valuri care se sparg pe plajă,
așa arată totul, așa se simt! Ceva se eliberează puțin în ființa ei, iar
acum tremură, fiindu-i mai puțin greață și simțind mai mult
căldura. Îi este cald și tremură.
Rămâne cu privirea coborâtă, dar chiar și așa vede sau simte că
cerul de deasupra capului este albastru, amestecat cu mult alb la
orizont. E mult zgomot acolo, toată apa răsună, îndeosebi când
valurile se prăbușesc; câteodată se aude un plesnet puternic când
un val albastru se pliază și cade, apoi explodează în stropi albi și
vine tresăltând spre ea. Zgomotul este cu precădere un muget
umed, mormăit, mereu schimbător, apa care cade și se sparge,
rezultând o miriadă de bule care explodează. Marginea oceanului
este un fel de cascadă scundă, care se prăbușește peste sine
neîncetat. Strălucirea orbitoare a razelor de soare care se
descompun în nenumărate locuri pe apă, fremătând în ochii ei.
Fără ochelari de soare, totul este prea sclipitor ca să facă altceva
decât să mijească ochii până când îi închide aproape complet. E
atâta lumină încât lucrurile îi apar oarecum întunecate.
Kaya vine pe un val spre ea și doar capul îi iese din apa albă. Se
ridică în picioare lângă ea și arată spre prietenii lui.
– Uite-o pe Pam acolo, spre stânga, vezi?
Freya tremură.
– Suntem în siguranță aici? îl întreabă ea cu glas neajutorat. N-o
să ne coacem în radiațiile astea?
Ea respiră adânc, nu se poate uita nicăieri spre cer sau soare, e
mult prea multă lumină, și ține ochii întredeschiși, scoțând țipete
slabe din cauza exploziilor orbitoare de lumină care vin dinspre
valurile care se sparg.
– Da, e o idee de care trebuie să ținem cont. Uită-te la tine! Te-ai
dat cu vreo loțiune de protecție?
– Da.
– Ai pielea foarte albă.
 – N-am mai făcut asta până acum, spune ea. Pielea mea n-a fost
niciodată expusă direct la soare.
El o privește lung.
– Mi se pare o nebunie, deși trebuie să recunosc, ai o piele
frumoasă. Se văd pistruii și alunițele și totul. Dar, în fine, dacă te-ai
dat cu loțiune pe tot corpul, n-o să ai probleme. Unde nu te-ai uns,
o să ți se înroșească pielea.
– Te cred!
– Mda, bine. Să te dai la fiecare două ore și n-o să suferi. O să te
ajut eu când ieșim din nou.
– Tu nu folosești așa ceva?
– A, câteodată, dar, după cum vezi, sunt bronzat, așa că nu mă
mai ard. O să-mi dau pe nas și buze după-amiază, mai ales dacă o
să rămân aici toată ziua.
– Toată ziua?
– Sigur, asta e una dintre zilele cele mai potrivite.
– Nu vrei să mă dai acum cu loțiune? Mă tem că am ratat câteva
locuri.
– Da, sigur.
Se apleacă și își scoate labele, se duce cu ea până la prosop,
ținând-o de un cot cât merg prin nisipul moale și umed. O dă pe
tot corpul cu loțiune.
– Ai un corp frumos, atât de alb, parcă ești o zeiță la malul mării.
Stai, dă-mi voie să te dau și pe picioare și pe fund. Nu trebuie
ignorată nicio parte a corpului, altfel sigur o să te pârlești.
Pârlită de soare! Arsă de radiațiile unei stele. O apucă din nou
tremuratul și încearcă să nu ridice ochii. Umbra ei se întinde spre
apă, întunecată pe nisipul de culoare deschisă. Ținând un pumn în
dreptul gurii, încă scoate suspine. Nisipul e prea sclipitor pentru a
fi privit. E prea multă lumină.

El o ajută să ajungă din nou în apă. E cafeniu și zvelt, ca un
animal care nu este tocmai uman, un om acvatic, siren, spirit al
apei, ieșit din ocean ca să o conducă în elementul lui. Un spiriduș
al apei. Freya tremură, dar nu de frig. Probabil că șocul imersiunii
o va împiedica să verse.
E din nou până la glezne în apa care bolborosește și sfârâie. Iat-
o, pe Pământ, pășind în ocean, într-o explozie de lumină. Nu îi vine
să creadă. E ca și cum ar trăi viața altcuiva, într-un trup pe care nu
îl poate stăpâni prea bine. Kaya o ajută să stea în picioare. Lovește
cu piciorul un val, aruncând un arc de stropi spre mare. Bulele
plesnesc pretutindeni în jur și scot un sunet lichid. Trebuie să ridice
glasul puțin pentru a fi auzită de Kaya.
– De data asta nu mai e chiar atât de rece!
– Așa se întâmplă întotdeauna, spune el zâmbind. Astăzi, apa
are aproximativ douăzeci și patru de grade, tocmai bună. Te va
răcori peste o oră-două, dar nu-i nimic. Uite, când ajungem în apă
până la coapse, fundul începe să fie vălurit, iar când vine un val
destul de mare, te lași imediat sub el. E cea mai bună metodă de a
te uda pe tot corpul. Dar să nu stai prea mult sub apă.
O ține de mână și pășesc pe unduirile de care i-a vorbit el.
Valurile se rostogolesc sparte, șuierând, izbind-o până la talie,
apoi retrăgându-se și ajungându-i doar până la pulpe. Când se
apropie un val mai înalt, Kaya îi eliberează mâna și, cu un strigăt,
plonjează pe sub el. Ea se aruncă după el, iar valul o împinge
înapoi spre mal, iar ea tresare de șocul provocat de apă și țipă de
frig. Apa e sărată, dar curată, răcoroasă în gură. O ustură ochii,
dar nu rău și nici multă vreme. Kaya se apleacă și soarbe o gură de
apă, apoi o face să țâșnească șuvoi spre cer, închipuind o
arteziană.
– Ia și tu o gură! o îndeamnă el. O să-ți facă bine. Are aceeași
salinitate ca și corpul nostru. Ne-ntoarcem înapoi la măreața
mamă!
Și, cu un alt strigăt, plonjează sub următorul val ce se apropie și
țâșnește din apa netedă din spatele acestuia. Ea se aruncă din nou,
dar tot târziu, astfel că este împinsă cu putere în spate.
El înoată ca să o recupereze, rotindu-se până a atins fundul cu
picioarele.
– Trage-ți labele de înot pe picioare, apoi te arunci sub valuri.
Uite, când valul se sparge, o parte din apă se duce la fund, iar apoi
se rostogolește înapoi, uite așa! zice el, ilustrându-și vorbele cu
mâinile îndoite. Deci, dacă plonjezi și ajungi în apa aceea, ea te
trage sub val și te aruncă în sus, dincolo de spargerea lui. O să
simți că te trage când ajungi în puhoiul acela.
În timp ce se apropie alt val, ea își prinde bine labele de înot pe
picioare; valurile vin unul după altul, e ceva perpetuu, la fiecare
șapte sau zece secunde, se pare, val după val după val. Plonjează
sub următorul, coboară prea adânc și simte nisipul de la fund cu
mâinile, azvârlit în față, apoi simte curentul apei înapoi și în sus și,
lovind apa cu labele picioarelor simte ușor cauciucul
înotătoarelor, în ciuda picioarelor amorțite, și țâșnește înapoi spre
soare. O izbucnire incredibilă de lumină în ochi. Apă sărată în
ochi, nas și gură, se îneacă puțin, dar ochii nu o ustură aproape
deloc.
– Ții ochii deschiși când ești sub apă? strigă ea spre Kaya.
– La naiba, sigur că da! spune el zâmbind afundat cu totul în apă
cu excepția feței, umerilor, părului și mâinilor, plutind în jurul ei ca
o vidră, luând o gură de spumă și proiectând-o spre ea în joacă.
 Apoi se ridică și se leagănă alături de ea.
– Bun! Primul joc este să treci peste crestele valurilor când se
apropie. Se ridică până la înălțimea pieptului; acolo se sparg cele
mai multe. Cel mai mari se sparg mai departe și trebuie să înoți
spre locul de prăbușire. Acelea mai mici nu se sparg decât când
ajung pe unde suntem noi. De aceea urmărește-le și, când se
apropie de tine, sari în val când se ridică în jurul tău și lasă-l să te
poarte până la spărtura de la coamă. Lasă creasta să se spargă
drept în fața ta, treci prin el în sus și cazi pe partea cealaltă. E cât
se poate de distractiv. O să simți valurile ridicându-te. Apoi, după
ce te obișnuiești și înțelegi cum tind să se spargă valurile, când
unul mare ajunge la tine și e pe punctul de a se sparge, te întorci în
momentul în care se înalță și faci un salt spre mal. Valul te va purta
cu el, o să aluneci înainte pe piept. Când ajungi la fund, poți
întinde capul înainte și valul te va duce cale lungă, sau te poți
afunda și te tragi într-o parte și te îndoi sub val și rămâi din nou în
picioare, cu apa până la brâu. Încearcă asta de câteva ori.
Freya încearcă. Valurile se înalță în fața ei; când sunt mici și nu
s-au spart încă, plutește pe ele, iar când ajunge atât de sus, vede
largul oceanului, vede valurile care vin spre țărm în șiruri care
continuă să sosească unul după altul, joase și neformate.
Câteodată își dă seama că vreunul dintre ele va fi mai mare când
ajunge în apa mică și, când vede asta, toți ceilalți înotători din
larg – acum sunt vreo doisprezece – înoată din răsputeri spre
ocean ca să îl prindă înainte de a se sparge, iar dacă reușesc, merg
pe val într-o parte, pe frontul lui, înaintea părții care se sparge cât
el se mișcă spre stânga sau dreapta, și își țin capetele înclinate,
astfel încât să vadă valul care se înalță în fața mișcării lor.
Corpurile lor sunt de fapt plăci de surfing, își dă ea seama. Unii
dintre călăreții valurilor au plăci mici din spumă poliuretanică pe
care le țin strâns sub piept. În timp ce călăresc valurile, strigă unul
la altul și, când spărtura se închide deasupra lor, dispar în val, iar
după aceea, când apar din nou la suprafață, ei înoată deja spre
larg pentru a prinde încă un val.
Pe val, înălțată de el; cade prin zidul subțire și translucid,
iluminat de soare, al apei de pe coamă, se trântește pe piept pe
apa albastră. Kaya a avut dreptate; are deja senzații plăcute. Teama
s-a destrămat cu fiecare săritură și cădere. Înălțată de un val; apoi,
din nou, de la capăt. Apă sărată în gură. Șuierături și sfârâituri și
plesnete în jurul ei, apă peste apă. Nu simte nevoia să vorbească cu
oamenii, nu are nevoie să gândească. Soarele a incendiat un sfert
din cer și ea nu poate privi în direcția astrului. Este evident că,
dacă privești direct spre el, poți orbi. Nu privi niciodată în direcția
lui! Oceanul are un gust foarte plăcut, nu e ca acela de sânge, apa
este limpede, răcoroasă și sărată, dar, cumva mai plăcută decât
sarea. Ca și cum ar fi apă adevărată.
Începe să se simtă ea însăși, să-și simtă corpul. Evident, aici
plutește mai bine decât a făcut-o vreodată și, preț de o clipă, își
amintește de imponderabilitatea din coloana navei. Alungă acel
gând, dar apoi renunță și se agață de el; cu o strângere de inimă,
plutește peste valuri către navă, către Jochi, Dev, Euan și toți
ceilalți care nu mai sunt acolo. Chiar și amintirea care i se naște în
minte, aceea a lui Euan și a oceanului, nu este neplăcută, ci bună.
Euan a ales un sfârșit bun. Să meargă pe valuri pentru el și cu el. E
un fel de comuniune. Va înota până își va înfrânge temerile. Încă
tremură.
În cele din urmă, vine un val cu o creastă mare, care vrea să se
spargă și ea încă nu a reușit să îl măsoare, o pantă de apă care se
înalță înaintea ei într-o năvală impresionantă, iar ea își dă seama
de șansa ce i se oferă și se întoarce și sare spre țărm, iar valul o
ridică și, în timp ce plutește pe el, alunecă de asemenea pe apă, cu
aproape aceeași viteză, astfel că se agață de el și zboară în același
timp: acel moment este uimitor, încă râde spre val când acesta se
ridică mai mult pe verticală, iar ea alunecă brusc spre fundul lui și
trece prin apa plată care nu este a valului, iar el o prinde când se
sparge, o face să descrie un salt care o silește să aspire apă în nas,
gâtlej și plămâni; se îneacă, dar se află încă în rostogolirea valului
și nu poate ieși la suprafață, nici măcar nu știe ce înseamnă sus
sau jos, se lovește de fundul oceanului și îl găsește, se împinge în
sus, se aruncă prin suprafața de bule care bolborosește și aspiră, se
îneacă din nou, tușește, ajunge să respire aer curat, gâfâind de
câteva ori și începe să râdă. Totul a durat probabil cinci secunde.
Trebuia să țină gura închisă când se găsea sub apă. Asta este
evident.
Încearcă să îi comunice asta lui Kaya în momentul în care el
trece fulgerător pe lângă ea, dispare, după care ajunge lângă ea în
apa care le vine până la piept.
– Ai pățit ceva? o întreabă el.
– Da! M-a rostogolit valul!
– Ai ieșit. Ai fost prinsă într-o mașină de spălat.
Și apoi râde.
– A trebuit să-mi țin respirația cât am stat sub apă!
– A, bineînțeles. Și să expiri pe nas când te rostogolești, spune el.
După aceea, o să te simți perfect. Așa valul nu va reuși să pătrundă
în tine.
Freya se întoarce spre valurile cu creste. Se întoarce și
călătorește cu alte câteva, se descurcă mai bine când ele o doboară
în apa liniștită dintre valurile care se năpustesc spre mal. Când
numărul înălțărilor și căderilor este egal, iar ea zboară, asta
creează un punct fără gravitație în stomacul ei, ca și cum ar pluti
pe spate. Se gândește din nou la navă și exclamă, un râs de
suferință pentru întreaga ei viață, o, Doamne, că trebuia să se
întâmple asta, pentru toată viața lor, atât de absurdă și ridicolă!
Atâția morți! Dar acum este aici, iar nava ar fi încântată să o vadă
în aer liber în aceste valuri, știe asta mai sigur decât orice altceva.
În realitate, simte că soarele îi rănește puțin pielea feței și
descoperă că tremură între sosirea unui val și a următorului; e un
altfel de tremurat decât înainte, pur și simplu s-a înfrigurat.
Valurile mari vin acum în grupuri de câte trei, îi strigă Kaya în
treacăt, și ea constată că acest lucru este adevărat. Își dă seama
cum ajung surferii să creadă asta. Văd un grup venind și încearcă
să iasă din primul înainte de a se sparge, apoi înoată spre un loc în
care pot avea o lansare bună pe unul dintre următoarele două.
Vrea să călătorească și ea pe spatele unuia înainte de a se sparge,
așa cum fac ei. Greu de realizat așa ceva. Se pare că va trebui să
acționeze ceva mai repede pentru a reuși, iar Kaya o aprobă când
ea îi spune asta.
– Lovește puternic cu labele de înot în momentul în care o să ai
nevoie de viteză!
– Tremur!
– Da, și eu am cam început. Du-te și stai la soare o vreme; o să te
încălzești. Vin și eu imediat.
Ea încearcă să călărească un val tot drumul până la mal,
greșește ieșirea, este prinsă și se rostogolește în mașina de spălat,
se îneacă din nou cu apa mării, nu poate respira prea mult și nu
poate ieși la suprafață. Brusc, este prinsă și ridicată, se îneacă și
gâfâie, tușește scuipând apa de mare pe care a înghițit-o, cât pe ce
să verse.
E Kaya, care a ridicat-o, stând acum în apa adâncă până la piept,
care o privește cu atenție. Are ochii de un albastru-deschis.
 – Hei! spune el. Ai grijă! Ăsta este oceanul, să știi. Poți greși una-
două. Te poți îneca, iar oceanului nu-i pasă de tine. E mult mai
puternic decât noi.
– Îmi pare rău. N-am văzut valul venind.
– Să-ți spun ceva, ar fi bine să rămâi în zona de apă mică o
vreme. Să faci ceea ce fac aterinele, după cum zicem noi. Stai
întinsă aici, unde valul spart te duce spre mal, plutești, dar te
lovești și de nisipul de pe fund, iar curenții te împing spre larg,
după care valul reflectat de coastă te aduce înapoi la țărm. Lasă
apa să te poarte ca și cum ai fi o bucată de lemn, ori un peștișor
care se numește aterină. E aproape la fel de plăcut ca orice altceva
de aici.
Îi ascultă sfatul și este adevărat. Nu trebuie să facă niciun efort.
Doar să-și țină fața afară din apă și să lase restul să se desfășoare.
Să plutească precum un buștean. Se va lovi ici și colo de nisipul ud.
Vede că plaja este mai populată acum, au apărut câțiva puști la
semnul de apă mare, care țipă și construiesc castele din nisip.
Șuieratul valurilor este puternic, aerul este încărcat de o ceață
formată din bulele sparte. Bule pretutindeni, mai multe bule decât
apă. Tulpini lungi de varec alături de ea. Bulbii lor par să fie din
plastic, pocnesc și emană un miros.
– E răsuflarea unei balene prinse! îi spune o fetiță care stă alături
de ea, văzând-o ridicându-se și adulmecând.
Freya mestecă o frunză de varec; are același gust ca și varecul pe
care îl creșteau în micul lor lac sărat, chiar dacă era foarte mic, cât
o scăldătoare pentru păsări. Ea plutește spre larg și înapoi.
În cele din urmă, chiar și acolo unde apa este mai caldă, iar
razele soarelui o ating pe spinare și pe pulpe, chiar și acolo îi este
destul de frig și tremură. Își scoate labele de înot, se ridică și, foarte
precaută, se îndreaptă spre prosopul ei, căzând o dată. Pe nisipul
umed, asta nu doare mai deloc.
Freya se întinde pe nisip alături de prosop, direct în soare. Se
încălzește imediat și se usucă. Pe piele i-a rămas un soi de
promoroacă de sare, pe care o poate gusta dacă se linge. Nisipul
este cald, se lipește de ea de fiecare dată când se atinge de el cu
părțile umede ale corpului; acum, când pielea îi este uscată, îl
poate îndepărta cu palma. Își poate înfige labele picioarelor și
mâinile sub nisip și simte greutatea și moliciunea lui; căldura se
răspândește în corpul ei, apoi nisipul se răcorește. Sapă o groapă
în el, până la o adâncime la care fundul este acoperit de apă.
Pereții gropii se năruie din toate părțile și se prăbușesc peste mica
băltoacă pe care a creat-o ea. Când ridică în palmă nisipul umed și
îl lasă să i se scurge printre degete, acesta cade pe marginea gropii
și a băltoacei, iar apa din ea se scurge, iar nisipul rămâne în
cocoloașe care se lipesc unul de altul, după care se înmoaie și cad.
O dată sau de două ori, odată cu nisipul, scoate și crabi de nisip,
ceea ce o face să exclame „Bleah!“, când se târăsc disperați pe
palmele ei, și îi lasă să cadă înapoi în apă, iar ei își sapă gropi în
nisip și dispar. După ce face asta de câteva ori, își dă seama că ei
nu au cum să o muște, pentru că fălcile sau pedipalpii, sau cum se
numesc acele anexe ale lor, sunt prea mici și moi. Se pare că
nisipul de sub ea forfotește de asemenea creaturi. Probabil că se
hrănesc cu alge. Creatorii de plaje i-au plasat acolo, au făcut o
colonie. Pe întinderea udă și sclipitoare a plajei vede un stol de
nisipari care țopăie de colo până colo pe deasupra reflexiilor, cu
genunchii îndoindu-se invers. Au ciocuri lungi, pe care și le înfig în
nisip, căutând fără îndoială acești crabi de nisip. Se opresc și
cercetează micile bule din nisipul ud, probabil create de exalările
crabilor. E logic. Plaja asta este vie.
 Când revine pe mal, Kaya tremură vizibil, are pielea ca de găină,
vineție pe sub bronz, buzele albite și nasul violaceu. Se aruncă pe
prosopul lui și tremură atât de tare, încât scurtă vreme tresaltă pe
nisip. Treptat, tremurăturile se liniștesc și el stă întins pe burtă ca
un copil mic ce doarme, cu gura deschisă și ochii închiși. Curând
pielea i se usucă la soare și Freya vede pe ea depunerile albe de
sare. Cu părul cârlionțat și încâlcit, băiatul e numai oase și mușchi,
relaxat ca un motan. Un motan la soare. Un tânăr zeu al apelor,
vreun copil al lui Poseidon.
Mijindu-și ochii, privește de jur împrejur. Lumina e mult prea
puternică. Permanentul mormăit al valurilor, susurul bulelor care
se sparg. Negură în depărtare, totul văzut într-o lumină de
culoarea talcului.
– Chiar putem sta expuși așa? întreabă ea brusc, simțind o
săgetare de alarmă străpungând-o din nou. Steaua nu ne va ucide
cu radiațiile ei?
El deschide ochii și o privește de jos fără să se miște.
– Steaua?
– Soarele, vreau să zic. Cred că e o doză masivă de radiații, eu o
simt.
El se ridică în șezut.
– Mda, sigur. Ar cam fi vremea să te dai din nou cu loțiune, ești
atât de albă…
Apasă cu degetul arătător pielea de pe partea de sus a brațului
ei.
– A, da, vezi că acum e puțin rozalie și devine albă când apăs,
după care durează ceva până redevine roz? O să te arzi. Dă-mi voie
să te dau cu loțiune.
– Și asta va fi de ajuns?
 – O să te ajute încă vreo oră, așa cred. Mai ales dacă mai intri în
apă. De obicei, noi nu stăm întinși la soare. Doar cât să ne încălzim
din nou și apoi revenim în apă.
– De câte ori intri?
– Nu știu. De multe ori.
– Cred că ți-e o foame la sfârșitul zilei…
– A, sigur, zice el râzând. Surferii sunt ca pescărușii, așa se
spune. Mănâncă tot ce văd.
El pulverizează loțiunea pe pielea ei. Freya se simte puțin sărată,
puțin iritată la piele, dar loțiunea o calmează. Când el o atinge
pentru a-i masa loțiunea în spatele urechilor și pe gât, Freya simte
palmele lui reci și netede. Din felul în care o atinge își dă seama că
el a mai făcut asta, pentru că, așa tânăr cum e, ar fi un bun amant.
Când el se întinde din nou pe prosop, Freya se uită cu candoare la
el. Simțindu-se puțin înfierbântată, scăpând de nodul din stomac,
răcorită și caldă în același timp, ea spune:
– Hei, ce zici de sex pe plajă? Chiar aici, la soare. Voi sigur faceți
asta, da?
– Da, spune el cu un zâmbet discret și se rostogolește pe burtă,
probabil din pudicitate. Trebuie să ai grijă să nu-ți intre nisip în
anumite locuri. Dar să știi că noi facem asta aici mai mult noaptea.
– Cum asta? E o plajă publică, nu?
– A, da. Dar am impresia că nu te gândești la același lucru ca și
mine când spui public.
– M-am gândit că public înseamnă că e a voastră, că puteți face
ce doriți.
– Bănuiesc. Dar, fiind publică, înseamnă și că nu faci lucruri
private aici.
– Cred că trebuie să faceți ce vreți! Și îmi vine să sar pe tine chiar
aici și acum.
 – Nu știu dacă e bine. Ai putea da de bucluc.
O măsoară din ochi.
– Pe de altă parte, câți ani ai?
– Nu știu.
El râde.
– Ce vrei să spui cu asta?
– Vreau să spun că nu știu. Te referi la cât am trăit sau cât a
trecut de când m-am născut?
– Păi, de când trăiești?
– De o zi, spune ea fără să stea pe gânduri. De fapt, de două ore.
De când am ieșit din apă.
El râde din nou.
– Ești ciudată. Pare-se că n-ai mai făcut așa ceva. Dar uite, m-am
încălzit la loc, și mă duc în apă pentru o nouă sesiune. Sărutând-o
scurt pe obraz, se ridică brusc. Ne vedem în apă. O să fiu atent și o
să rămân în apropiere ca să stau cu ochii pe tine.
Pornește în fugă spre apă, aruncă stropi în toate părțile, făcând
pași înalți, sărind în alergare, apoi plonjează în valuri și se
răsucește ca să-și pună labele de înot, după care înoată repede mai
spre larg, cu mișcări elegante, trecând pe sub valurile sparte chiar
înainte ca ele să ajungă la el. Pare să nu facă niciun efort.
Ea îl urmează în apă. E ceva mai rece decât înainte; își simte
pielea întinsă și caldă. Dar curând se obișnuiește și se simte
confortabil, iar înălțarea unui val o trage înapoi în soare și apoi
începe cursa cu valurile.
Valurile au devenit deja mai mari, ceva mai abrupte la fronturi;
Kaya spune că asta se întâmplă deoarece mareea se retrage. Acum,
soarele este mai sus pe cer, iar oceanul este pur și simplu incendiat
de șiruri lungi de lumină lichidă, palpitând slab în sus și în jos
care, pe măsură ce se înalță în fața ei se transformă într-un verde-
închis, translucid. Când plutește, poate privi în jos și, prin apa
clară, vede fundul nisipos, gălbui și neted. Șiraguri și chiar
ciorchini masivi de alge plutesc în masă sub luciul apei. La un
moment dat, a văzut un pește mare înotând printre acele șiruri de
alge, unul cu spatele de culoare maro-roșcat presărat de puncte,
iar vederea lui i-a provocat o tresărire de spaimă; peștele dispare,
iar când Kaya înoată prin dreptul ei, Freya îi strigă ceva despre
asta, iar el râde și spune că a fost un rechin leopard, inofensiv,
pentru că are gura prea mică, nu îl interesează oamenii.
Freya se obișnuiește cu labele de înot și descoperă că poate
înainta cu mișcări din coapse, astfel că înoată cu ceea ce ea simte
că este o viteză mare. A devenit sirenă. Se vâră sub valurile care se
sparg, simte forța contracurentului și țâșnește prin spatele lui din
apa verde. Ori se aruncă peste valurile care sunt pe punctul de a se
sparge, înoată rapid spre ele, cu pieptul ridicat când ele se înalță,
trece prin crestele lor și cade în apă râzând. Plesnetul unei prime
prăbușiri a valului chiar în fața ei. Înoată spre el profitând de
unduirile apei care încearcă să se spargă, poate ține ritmul, valul o
înalță, iar ea alunecă din nou pe spatele lui, de astă dată oblic în
raport cu locul spargerii, alunecă în lateral, în față și peste
suprafața valului, care continuă să se înalțe în fața ei, devenind tot
mai abrupt și având viteza potrivită pentru a o face să coboare de-
a latul lui. Rămânând rigidă și nefăcând altceva, și totuși zburând,
zburând atât de repede încât se ridică din apă de la talie în sus,
Freya își poate așeza palmele pe apă la fel ca ceilalți surferi și își
poate plana palmele și poate zbura mai mult!
Încântător!
Acum apare un bătrân pe plajă, împreună cu ceea ce pare a fi
nepoata sau strănepoata lui. Așezată pe o placă scurtă, cu forme
rotunjite, când valurile se înalță, el o lansează pe ele ca și cum ar
arunca un avion din hârtie și amândoi zâmbesc ca niște maniaci.
Câteodată, sirenii și sirenele se rotesc pe spinările valurilor, se
înalță și dansează la unison cu forma și tempoul lor aparte.
Talazurile devin tot mai mari și mai abrupte. Apoi se aude un
strigăt și toți înoată din răsputeri spre larg, încercând să prindă un
nou grup mare de valuri. În timp ce trece peste creasta unuia,
Freya vede ceea ce au observat ceilalți și rămâne fără răsuflare: o
undă cu adevărat mare, care încă nu a ajuns în zona de apă
scăzută, a început să se înalțe. Se pare că se va sparge departe de
ea. Înoată cât de repede poate, la fel ca ceilalți.
Surferii trec prin val înainte ca acesta să se spargă, dar ea este
prinsă încă în apă și trebuie să plonjeze de sub el. Să ajungă chiar
la fundul oceanului, să se prindă de nisipul de acolo, să simtă valul
care se sparge deasupra ei, care o va înălța și o va împinge încă o
dată în jos, făcând-o să fluture ca un drapel. Însă în acest răstimp
una dintre înotătoarele ei se desprinde. Se ține de fundul
oceanului, apoi, cu un ricoșeu dinspre nisip, urcă și ajunge la
suprafață exact în momentul în care următorul val se sparge de ea
și, cum nu poate face absolut nimic, este azvârlită din nou spre
suprafață, ajungând într-un câmp de bule pline de nisipul pe care
ele l-au smuls de pe fund, astfel că acum se află într-un soi de mâl.
Un muget imens. Și iată că vine și al treilea val, din lateral,
înălțându-se amenințător, iar ea se străduiește să se apropie de el
înainte ca el să se spargă, înoată cât de repede poate, dar și-a
pierdut suflul și gâfâie din greu, iar culmea talazului se înclină
spre ea și, brusc, își dă seama cu o acuitate îngrețoșată că se va
afla într-un loc nepotrivit, că muntele de apă se va prăbuși peste
ea, de aceea inspiră adânc și își coboară capul până își atinge
pieptul…
 Bum! O lovește atât de tare, încât aerul îi este azvârlit din
plămâni, iar apoi se simte aruncată de colo-colo, corpul ei se
rostogolește, îi este imposibil să spună ce este jos și ce este sus, o
rostogolire nebunească, mașina de spălat, desigur, dar mult mai
mare decât cele mici, astfel că a devenit cu totul neajutorată, o
păpușă de cârpă, și când o va lăsa să se ridice la suprafață? O va
elibera? Rămâne fără aer, simte un gol în minte, senzație pe care
nu a mai încercat-o, o nevoie disperată de a respira, nu a mai
simțit asta până acum, de aceea intră în panică, pentru că pur și
simplu trebuie să inspire! Și totuși este în adâncul apei, răsucindu-
se odată cu nisipul smuls de la fund, cu ochii strâns închiși,
răsucindu-se, va trebui să renunțe și să respire apă – la naiba! – și
se gândește că, după atâtea lucruri prin care a trecut, a ajuns acasă
pentru a se îneca după o lună petrecută acolo. Fata stelară ucisă de
Pământ, ce ridicol…
Iar apoi este azvârlită din nou în aer, inspiră adânc, dar și câteva
picături de apă, se îneacă, tușește, mai trage alte guri de aer, în
mod repetat.
Iar apoi vede cel de-al patrulea val spărgându-se. Nu e cinstit!
gândește ea și, bum! Este din nou trântită la fund, lovindu-se
destul de rău în rostogolire. O forță incredibilă. Nu mai are aer, dar
va trebui să reziste. Acum chiar că se va îneca. Viața i se derulează
fulgerător prin fața ochilor, semnul clasic. Ridicola fată din stele,
învinsă în cele din urmă.
Deschide ochii și se zbate să ajungă la lumină. Amețită, golită
lăuntric, cu sângele arzând, dorința de a respira este atât de mare,
încât nu se poate înfrâna, trebuie să respire, chiar dacă va aspira
apă, pur și simplu trebuie! Trebuie! Dar nu o face. Rezistă într-un
fel sau altul în timp ce se rostogolește, lumina e deasupra,
întunericul e dedesubt, încearcă să ajungă la lumină, dar este
neajutorată, doar o păpușă de cârpă.
Iese din nou la suprafață, expiră și inspiră, de astă dată atentă să
nu aspire apă. Lecții învățate rapid, privește în jur ca să vadă dacă
mai vine vreun val – și vine. Ce înseamnă asta? Încearcă să o ucidă!
Dar valul pare mai mic. Cu toate astea, acum este prea aproape
de el ca să îl sară înainte de a se sparge, prea slăbită ca să înoate
spre el, astfel că nu poate decât să respire de câteva ori repede, cu
disperare, valul se înalță, se sparge la mică distanță și vine spre ea
ca un zid alb, gigantic, rostogolitor, e haos, imposibil să se
scufunde sub el, dar are timp să mai ia o gură de aer și, buf, este
lovită din nou de apă și se rostogolește, descrie o spirală, nu are
niciun control, dar rezistă și își reține respirația. Doar că de data
asta nu are destul aer în plămâni ca să reziste, îi este imposibil să
își rețină răsuflarea când nu mai poate, când se sufocă, va trebui să
inspire apă. La naiba! Ce mod stupid de a muri! Apoi ajunge la
suprafață și respiră gâfâind. Inspiră și expiră, se întoarce să vadă
și, da, se apropie un nou zid înalt, presărat cu bule și spumă, dar
se prăbușește și apa tresaltă spre cer, se năpustește spre Freya, iar
când ajunge la ea, întregul haos alb s-a mai calmat. Se lasă luată
de apă ca să fie purtată către mal. Își ține respirația. Ori își va
pierde cunoștința și va muri, ori va ajunge rostogolindu-se până
pe mal.
Se lovește de fund și se zbate ca să îl găsească cu picioarele. Dar
nu-și simte picioarele, nu mai are labele de înot, împinge în nisip
și țâșnește în aer, cade din nou, un alt val o doboară sub apă, dar
fundul este acolo și se împinge din nou în sus, este tăvălită, dar
reușește să își împingă capul în aer pentru scurtă vreme și poate
respira. Se rostogolește și lovește nisipul de pe fund. Dacă ar fi
pietros ar fi ucisă, dar e doar nisip. Se împinge în sus. Se pare că
acolo apa e doar până la piept, dar un alt val spart o trântește din
nou. La naiba! Își ține răsuflarea, alunecă fără să opună rezistență,
găsește fundul nisipos, se ridică, respiră, este iar trântită, își reține
respirația, se rostogolește. De data aceasta, când se ridică în
picioare, se prăbușește, pentru că nu mai este apă care să o
susțină, apa îi vine până la coapse, apoi până la genunchi și cade
când este împinsă puternic din urmă, dar, la naiba, se rostogolește,
nu respiră, iese și respiră.
Sosește un moment în care se trezește pe mâini și genunchi în
apa care se retrage pe sub ea, îndreptându-se spre valuri. Apoi este
împinsă încă o dată din spate, dar se găsește în apă puțin adâncă,
acolo unde a început aventura, și copiii de pe mal țipă, pentru că
valurile mari le-au năruit castelele de nisip, topindu-le instantaneu
și transformându-le în movilițe netede cu găuri din care apa se
retrage. Nimeni nu-i acordă atenție. Asta e bine. Merge târâș spre
plajă. Următorul val care o lovește nici măcar nu o poate doborî, ci
trece pe sub ea sfârâind alb, iar bulele sunt peste tot, aerul e
încărcat de o ceață sărată, resacul încearcă din greu să o tragă
înapoi în ocean, dar ea își înfige mâinile în nisipul care pare să
curgă, apa sare în jurul antebrațelor și genunchilor ei, și Freya se
așază pe nisipul care se scurge de sub ea, până când o altă undă o
lovește din spate, dar nu mai poate fi clintită. Alte câteva valuri
trec de ea și se retrag, iar ea se afundă mai adânc în nisipul ud. Își
smulge mâinile din el, își ridică genunchii și labele picioarelor, se
trage cu mâinile și genunchii spre plajă. Un val plimbă o labă
albastră de înot pe lângă ea. Întinde o mână ca să o prindă, dar
ratează încercarea. Castelele din nisip sunt prea departe. Se
oprește acolo, pe mâini și genunchi, și se odihnește. Deși este o
lumină orbitoare, vede negru în fața ochilor. Recăpătându-și suflul,
gâfâind când inspiră și expiră, icnește de câteva ori, scuipând apa
înghițită.
Kaya se apropie în fugă de ea și își lasă o mână pe spatele ei.
– Hei, ești teafără?
Freya dă din cap.
– Puah! face ea. Puah!
– Bravo! A fost un șir de valuri grozave.
Apoi fuge spre apă.
Razele soarelui o ating pe spate, plaja udă strălucește. Totul e
sclipitor și orbitor, prea strălucitor pentru a fi privit. Un val spart
invadează plaja, se oprește și lasă o linie din spumă. Apa care se
retrage alcătuiește un strat care coboară spre ea, o izbește în
încheieturile mâinilor și genunchilor și o afundă și mai mult în
nisipul umed. Apa bolborositoare tulbură nisipul de sub ea,
trăgându-l spre mare, iar fulgii negri formează tipare în „V“ în
grăunțele galbene care se rostogolesc, formând alte tipare delta în
fața ochilor ei. „V“-uri delta, gândește ea, acelea sunt „V“-uri delta.
Ce lume! Își lasă capul în jos și sărută nisipul.
 MULȚUMIRI

D
e astă dată, mulțumiri următorilor:
Terry Bisson, Michael Blumlein, Ron Drummond,
Laurie Glover, Olympios Katsiaouni, James Leach, Beth
Meacham, Lisa Nowell, Christopher Palmer, Mark
Schwartz, Francis Spufford, Sharon Strauss, Ken Wark.
La NASA/Ames, mulțumiri următorilor: Harry Jones, Larry
Lemke, Creon Levitt, John Rask, Carol Stoker și îndeosebi lui Chris
McKay care mă ajută în probleme de spațiu de peste douăzeci de
ani.
Mulțumiri deosebite lui Carter Scholz.
 Note

1 - Calea vântului (n. tr.).

2 - Bară de lemn sau de metal, fixată cu un capăt de partea inferioară a
arborelui din pupa unei nave cu pânze, de care se leagă marginea de jos a
velei (n. red.).
3 - Val capilar, precum acela provocat de căderea unei pietre în apă, dar
având dimensiuni mai mari pe întinderi de apă (n. tr.).
4 - Poem de Emily Dickinson, trad. de Ion Caraion, Antologia poeziei
americane, Ed. Univers, 1979 (n. tr.).
5 - Simbol antic, prezentând un șarpe care își înghite coada, cu alte cuvinte,
introspecție sau eterna întoarcere (n. tr.).
6 - An de ucenicie, de rătăcire (lb. germ.) (n. tr.).
7 - Aluzie la romanul Orașul și stelele (1956) de Arthur C. Clarke (1917–
2008) (n. tr.).
8 - Software de testare antivirus (n. tr.).
9 - Tip de grafic cu bare care ilustrează planificarea unui proiect (n. tr.).
10 - Expresie greu de pronunțat, imposibil de tradus aliterativ: „Guest's gate
guesses grate great Gauss.“ (n. tr.).
11 - Granița teoretică la care vântul solar este oprit de mediul stelar (n. tr.).
12 - Obiecte solide despre care se crede că există în discurile protoplanetare
și în discurile formate din resturi (n. tr.).
13 - Schimbare de viteză (n. tr.).
14 - Dispozitiv controlat de la distanță pentru manipularea obiectelor,
numit astfel după un inventator, Waldo F. Jones, personaj dintr-o
povestire SF de Robert Heinlein (n. tr.).
15 - Situație în care perioada de revoluție pe orbită a unui satelit este aceeași
cu perioada de rotație în jurul propriei axe. Un exemplu elocvent este
Luna, care ne arată aceeași față (n. tr.).
16 - Experiment din domeniul inteligenței artificiale care își propune să
stabilească dacă mașinile pot gândi (n. tr.).
17 - Test al inteligenței unei mașini propus de Hector Levesque, specialist în
computere de la Universitatea din Toronto, o îmbunătățire a testului
Turing, numit astfel după Terry Winograd, profesor de știința
computerelor de la Stanford University (n. tr.).
18 - Personaje din Vechiul testament, Cartea lui Daniel, cap. 3 (n. tr.).
19 - Agent patogen neconvențional de natură proteică, lipsit de orice tip de
acid nucleic, ce produce boli neurodegenerative transmisibile și nu este
perceput de sistemul imunitar, de genul boala vacii nebune (n. tr.).
20 - Organisme unicelulare, anucleate, clasificate inițial ca bacterii, lucru
depășit în prezent (n. tr.).
21 - Organism care stabilește colonii în cavitățile structurale ale rocilor
poroase (n. tr.).
22 - Microorganisme unicelulare (n. tr.).
23 - „Scriu, deci exist“ în lb. lat. în orig (n. tr.).
24 - Fenomen constatat în anumite construcții, cum ar fi Catedrala St. Paul
din Londra, în care orice șoaptă poate fi auzită, oricare ar fi poziția
ascultătorului (n. tr.).
25 - Jean-Baptiste de Lamarck (1774–1829), inventator al termenului
biologie, desemnând știința ființelor vii. El a elaborat prima ipoteză
despre Teoria evoluționistă (n. tr.).
26 - The Halting problem – problemă ce constă în a determina dacă un
program informatic poate decide, citind codul unui alt program și un
input dat, dacă respectivul program se va opri la un moment dat sau va
rula la nesfârșit (n. red.).
27 - „Înclinație“ (lb. lat.), numele pe care filozoful Lucrețius l-a dat
mișcărilor imprevizibile ale atomilor, pentru a apăra doctrina atomistă a
lui Epicur (n. tr.).
28 - Cole Porter (1891–1964), compozitor de musicaluri de pe Broadway (n.
tr.).
29 - Minerale rare, folosite la fabricarea unor componente electronice (n.
red.).
30 - Infecție superficială a pielii și formațiunilor epidermice vizibile care
reprezintă o cheratinizare intensă (unghii, pene) cauzată de fungi
denumiți dermatofite.
31 - Animal nevertebrat de dimensiuni foarte mici, capabil să reziste în
condiții extreme, la temperaturi de – 2730˚ C până la + 1510˚ C (n. tr.).
32 - Boală provocată de o insectă, Diaphorina citri, care suge seva plantei și
face ca fructele citrice să se înverzească (n. tr.).
33 - Film realizat în 1960, după romanul lui Johan David Wyss (1743-1830),
în regia lui Ken Annakin, despre o familie naufragiată pe o insulă pustie
(n. tr.).
34 - Musical american de succes despre doi turiști care ajung în misteriosul
sat scoțian Brigadoon, despre care se știe că apare o singură zi o dată la
100 de ani (n. tr.).
35 - Shakespeare, Hamlet, Actul 5, scena 2, traducere de Leon Levițchi și
Dan Duțescu (n. tr.).
36 - Ultimele versuri din poemul Odă vântului de apus de poetul romantic
englez Percy Bisshe Shelley (1792–1822), traducere de Petre Solomon (n.
tr.).
37 - M. C. Escher (1898-1972), artist olandez care a realizat lucrări
litografice, înfățișând obiecte matematice, imposibile sau explorări ale
infinitului (n. tr.).
38 - Shakespeare, Cum vă place, actul 3, scena 3; (traducere de Leon
Levițchi); aluzie la faptul că dramaturgul Christopher Marlowe (1564–
1593), liber cugetător și republican, ar fi fost ucis de agenții reginei
Elisabeta și nu într-o încăierare dintr-o tavernă (n. tr.).
39 - Pictor italian (1527–1593), cunoscut pentru faptul că a creat portrete
alcătuite din fructe, legume, flori și pești (n. tr.).
40 - Proteine nucleare specifice pentru celulele în repaus (n. tr.).
41 - Țară a bogăției în termeni medievali, loc imaginar, în care luxul și
odihna, hrana obținută fără eforturi fizice sunt la îndemâna tuturor, iar
restricțiile societății sunt încălcate, idee ilustrată de pictorul olandez
Peter Bruegel cel Bătrân (1525–1569) în tabloul Țara trândavilor (1567) (n.
tr.).
42 - Unitate de măsură a vitezei de procesare a unui supercomputer (n. tr.).
43 - Sievert – unitate de măsură pentru măsurarea dozelor echivalente de
radiații absorbite (n. tr.).
44 - Expresia engleză este: What goes around comes around, care sugerează
că orice acțiune are consecințe sau că după un ciclu, starea unui lucru
revine la cea inițială (n. tr.).
45 - În filozofie și psihologie, instanțe individuale de experiențe subiective și
conștiente (n. tr.).
46 - Expresie fără echivalent perfect în limba română, însemnând:„ Ai fost
cât pe ce să câștigi premiul“ (n. tr.).
47 - Asteroidul care, căzând pe Pământ în urmă cu 65 de milioane de ani în
urmă, a ucis dinozaurii și aproximativ 70% din toate speciile existente (n.
tr.).
48 - Spațiu între Pământ și Lună (n. tr.).
49 - Tapiserie cu lungimea de aproape 70 de metri care înfățișează cucerirea
normandă a Angliei de către William, duce al Normandiei. Tapiseria a
supraviețuit aproape nouă secole, ceea ce constituie un miracol (n. tr.).
50 - Lucru nou (lat.) (n. tr.).
51 - În original out of the woods, însemnând în afara oricărui pericol (n. tr.).
52 - În românește, joc de copii numit „Ața, Moara sau Laba gâștei“, în care o
ață legată la ambele capete este prinsă între degetele ambelor mâini, cu
ajutorul cărora se formează diverse forme geometrice, în care câștigător
este acela care reușește să ajungă la figura numită „laba gâștei“ (n. tr.).
53 - Administrarea unei toxine într-o doză care are efect stimulator (n. tr.).
54 - Personaje din Cartea lui Daniel, cap. 3, din Vechiul Testament (n. red.).
55 - The Nature of Light and Color in the Open Air (1954) de M. Minnaert,
profesor la Universitatea din Utrecht (n. tr.).
56 - Konstantinos Kavafis (1863–1933), poet grec, exponent al renașterii
limbii grecești moderne (n. tr.).
57 - „Verandă“, „copertină“ (n. tr.).