INTRODUCERE

Etimologic, statistica își are rădăcina în cuvântul latinesc status care înseamnă situație,
stare socială, dar și stat. Analizând în sinteză retrospectivă, procesul evolutiv al dezvoltării
statisticii, se conturează distinct următoarele etape: evidența statistică  statistica descriptivă
 aritmetica politică  statistica modernă. Deci, statistica reprezintă o ramură a matematicii
care, folosind calculul probabilităților, elaborează noțiunile și metodele specifice studiului
cantitativ al colectivităților și al fenomenelor de masă.
Folosirea metodelor statistico-matematice ca instrumente practice de investigare și de
analiză socio-economică și mai ales orientarea cercetărilor statistice spre descoperirea
legităților care guvernează variabilitatea fenomenelor social-economice de masă, au conferit
statisticii caracterul său științific.
Teoria probabilităților și statistica furnizează, astăzi, unul dintre cele mai importante
instrumente de cunoaștere umană. Putem afirma, fără să greșim, că aproape că nu există
domeniu de activitate cu care să nu aibă un contact nemijlocit: fizica, chimia, biologia, geologia,
medicina, economia, sociologia, ingineria, analiza operațională, teoria informației, teoria
jocurilor, teoria așteptării, controlul statistic al proceselor și fiabilitatea.
De aceea, cursul intitulat Statistică aplicată a fost structurat pornind de la considerațiile
prezentate anterior și conține două părți:
I. Prima parte este dedicată studiului principalelor noțiuni și relații de calcul utilizate la
calculul probabilităților.
Teoria probabilităților reprezintă studiul matematic al fenomenelor caracterizate de
incertitudine și de întâmplare. Ea își are originea în anul 1654 când doi celebri
matematicieni francezi, Blaise Pascal (1623÷1662) și Pierre de Fermat (1601÷1665), au
purtat o lungă corespondență încercând să rezolve două probleme legate de jocurile cu
zaruri, foarte la modă în acea perioadă. Antoine Gombaud, Chevalier de Méré un nobil
francez, împătimit al jocurilor de noroc, îi cere ajutorul lui Pascal în încercarea lui de a
rezolva o serie de contradicții aparente cu privire la popularul joc de zaruri.
Jocul constă în aruncare unei perechi de zaruri de 24 de ori. Prima problemă, formulată
de Antoine Gombaud, a fost de a decide dacă este rentabil să parieze o sumă de bani pe
reușita obținerii a cel puțin unei "duble de șase" în timpul celor 24 de aruncări. O regulă
a jocurilor de noroc, aparent bine stabilită, în acea perioadă, la condus de Méré să creadă
că un astfel de pariu ar fi profitabil, dar calculele lui Pascal au indicat exact opusul.
O partidă de zaruri, inclusiv miza pusă în joc, era însușită de jucătorul care câștigă un
număr 𝑛 de jocuri. Ce-a de-a doua problemă s-a referit la modalitatea de a împărți cât
mai corect miza (între cei doi jucători), dacă din motive de forță majoră jocul trebuie
întrerupt la un scor intermediar.

1
Aceste probleme formulate de Antoine Gombaud au condus la o dispută între Pascal și
Fermat, în urma căreia principiile fundamentale ale teoriei probabilității au fost
formulate pentru prima dată.
Metoda matematică dezvoltată, cu prilejul rezolvării acestor două probleme, este
cunoscută în cadrul teoriei probabilităților sub denumirea de abordarea clasică a calcului
probabilităților și presupune, în cazul unui joc cu 𝑛 rezultate echiprobabile, din care 𝑚
rezultate sunt câștigătoare, probabilitatea de a câștiga este 𝑚/𝑛.
Trebuie menționat, de asemenea, că încă din secolele XV și XVI unii matematicieni
italieni (Fra Luca Bartolomeo de Pacioli, 1447÷1517 și Girolamo Cardano, 1501÷1576)
au rezolvat câteva probleme speciale privind jocurile de noroc, însă nici o teorie
generală nu a fost elaborată înainte de această faimoasă corespondență.
Christian Huygens (1629÷1695), om de știință olandez și profesor la Leibniz, fiind la
curent cu această corespondență, publică la scurt timp după aceea (în 1657) prima
lucrare despre calculul probabilităților, intitulată De Ratiociniis în Ludo Aleae. Aceasta
reprezintă un tratat privind problemele asociate jocurilor de noroc.
Datorită interesului deosebit acordat jocurilor de noroc, teoria probabilității devine în
curând foarte populară și subiectul este dezvoltat rapid în secolul al XVIII-lea,
contribuții majore în această perioadă au adus Jakob Bernoulli (1654÷1705) și Abraham
de Moivre (1667÷1754).
O altă metodă de abordare a calculului probabilităților, cunoscută sub denumirea de
metoda frecvențelor este de asemenea utilizată în această perioadă. Metoda constă în
repetarea unui joc de un număr mare de ori, în aceleași condiții. Probabilitatea de a
câștiga este aproximativ egală cu raportul dintre numărul de victorii și numărul de
repetări. Această metodă a fost folosită și de Pascal și Fermat pentru a verifica
rezultatele obținute prin metoda clasică. Jakob Bernoulli, în lucrarea sa Ars Conjectandi
(publicată postum în 1713), demonstrează că cele două metode conduc spre aceleași
rezultate.
În 1812, Pierre de Laplace (1749-1827) a introdus o serie de noi idei și tehnici
matematice în cartea sa, Theorie des Analytique Probabilités. Dacă înainte de Laplace,
teoria probabilităților s-a preocupat exclusiv de analiza din punct de vedere matematic
a jocurilor de noroc, această lucrare deschide noi orizonturi și subiecte de analiză prin
abordarea unor probleme științifice și practice.
Cu toate acestea, urmează o perioadă de stagnare a dezvoltării calcului probabilităților
și începând cu anul 1850, mulți matematicieni găsesc metoda clasică nerealistă pentru
uzul general și încercă să redefinească noțiunea de probabilitate prin prisma metodei de
frecvențelor.

2
 Calculul erorilor și mecanica statistică sunt exemple ale unora dintre aplicațiile
importante ale teoriei probabilităților dezvoltate în secolul al XIX-lea.
Ca în multe alte ramuri ale matematicii, dezvoltarea teoriei probabilităților a fost
stimulată de varietatea de aplicații ale sale. Fiecare pas realizat în această teorie a extins
și mai mult sfera de aplicare. Astfel, statistica matematică este o ramură importantă a
teoriei probabilităților aplicate; alte aplicații apar în domenii foarte diferite cum ar fi:
genetica, psihologia, economia și ingineria.
Mulți oameni de știință și-au adus contribuția la dezvoltarea teoriei publicate de
Laplace, printre cei mai importanți putem să-i amintim pe Cebîșev, Markov, Hincin,
von Mises și Kolmogorov.
Una dintre dificultățile majore în dezvoltarea unei teorii matematice a probabilităților,
a fost aceea de a formula o definiție a probabilității suficient de precisă pentru a fi
utilizată în matematică, dar și suficient de cuprinzătoare pentru a fi aplicabilă unei game
largi de fenomene.
Căutarea unei definiții larg acceptate a durat aproape trei secole și a fost marcată de
multe controverse. Problema a fost rezolvată în cele din urmă în secolul XX prin tratarea
teoriei probabilităților pe o bază axiomatică. Această abordare modernă a calculului
probabilităților, încadrată într-un domeniu mult mai larg al matematicii, teoria măsurii,
a apărut în anul 1933, în monografia matematicianului rus Andrey Kolmogorov
(1903÷1987), Grundbegriffe der Wahrscheinlichkeitsrechnun.
Unitățile de învățare dedicate acestei prime părți conțin principalele noțiuni și relații de
calcul utilizate la calculul probabilităților și sunt structurate conform figurii 1.
II. Cea de-a doua parte este dedicată studiului principalelor tehnici și instrumente utilizate
în analiza statistică modernă.
Astăzi termenul statistica a intrat în limbajul universal al științei și al vieții cotidiene. În
decursul timpului, această noțiune a căpătat mai multe accepțiuni, care desemnează
diversele ipostaze parcurse de la simple descrieri și înregistrări până la statistica
modernă, instrument indispensabil în procesul de conducere al oricărui domeniu specific
activității umane.
Procesul de conturare al statisticii, în accepțiunea de astăzi, a fost marcat de parcurgerea
mai multor etape semnificative, [TAR 98], [CSI 11], [HIS 11]:
a. Etapa pre-statistică, coincide cu apariția primelor forme de evidență statistică și
datează încă din antichitate. Această etapă se caracterizează, în esență, prin aceea
că datele statistice servesc pentru informarea organismelor statului despre nivelul,
sau stadiul atins la un moment dat de fenomenele social-economice subordonate, în
special unor scopuri fiscale, demografice, militare sau administrative. Exemplele
cele mai cunoscute de evidențe statistice, din această perioadă, sunt: inventarierea

3
 aurului și pământului la egipteni, recensămintele populației la sumerieni și romani,
recensămintele producțiilor agricole la chinezi, stabilirea impozitelor la greci, sau
tabelele de la Roma privind evidența populației, producției și consumului.

Experiență - 𝑒𝑖
Experiment

𝑨
Probe

Evenimente elementare,
𝐸𝑖

 Evenimente compatibile;
Spațiul de eșantionaj, 𝑆  Evenimente incompatibile;
𝑆 =∪ 𝐸𝑖  Evenimente compuse - evenimente;
 Evenimentul sigur, ;
 Evenimentul imposibil, ;
 Evenimente independente;
Elemente de algebra  Evenimente dependente.
mulțimilor
 Definiția clasică;
 Definiția statistică;
Tipuri de  Probabilitate subiectivă
evenimente, 𝐴 (opinia unui expert);
 Definiția geometrică;
 Definiția axiomatică - Modele de repartiții a
Kolmogorov.
Definiția variabilelor aleatorii
probabilităților
Elemente de analiză
combinatorie: Valori numerice ale
Probabilitate  Permutări; variabilelor aleatorii
 Aranjamente;
condiționată  Combinări.

 Regula de înmulțire a Funcția de

Funcția de Variabile aleatorii:
probabilităților; probabilitate;
 Formula probabilității totale;  Discrete; Funcția densitate
repartiție
 Teorema lui Bayes.  Continue. de probabilitate.

Figura 1. Structura primei părți a cursului Statistică aplicată

Începând cu secolul XIII, datele statistice devin din ce în ce mai numeroase. Odată
cu dezvoltarea meșteșugurilor și a comerțului, are loc o primă scindare a
informațiilor: cele culese pentru a fi puse la dispoziția conducerii statului și cele
ținute în interesul negustorilor comercianților privați cu ajutorul contabilității.

4
 Astfel, negustorii din Veneția colectau date despre comerțul exterior, pentru a putea
să evalueze riscurile transportului maritim.
În secolul al XVI-lea apar primele evidențe ale nașterilor înregistrate în Franța și
mai apoi registrele de căsătorii și nașteri din Anglia. Aceste înregistrări erau
realizate de către preoți. Totuși, progresele fundamentale înregistrate de statistică
vor apare începând cu secolul al XVII-lea.
b. Statistica descriptivă. Această etapă s-a dezvoltat în secolele XVI ÷ XVIII când, în
Germania, s-a constituit o adevărată școală cunoscută sub denumirea de școala
descriptivă germană. Descrierea statului a devenit, în această perioadă, disciplină
de predare academică, încadrată într-un sistem construit după norme teoretice și
practice, cu accent pus pe dezvoltarea mijloacelor de investigare a fenomenelor
sociale și economice, precum și pe mijloacele de informare a organismelor statale.
Statistica descriptivă a fost continuu îmbogățită, restructurată și perfecționată,
punându-se din ce în ce mai mult accent pe determinările numerice și pe limbajul
cifric. Progresele statisticii descriptive sunt în mare măsură legate de introducerea
noțiunii de coordonate, în geometrie, de către Descartes în anul 1637.
Trăsăturile esențiale ale statisticii descriptive sunt definite de caracterul său analitic;
sunt prezentate descrieri complexe ale statelor, sunt efectuate analize comparative
ale diferitelor situații socio-economice. Toate erau însă orientate în scopuri
informaționale. Deci, nici statistica descriptivă, cu toate că școala germană o
ridicase la rangul de știință, nu avea drept scop descoperirea și cunoașterea
legităților statistice.
Cu toate acestea, statistica descriptivă constituie o realizare de seamă a domeniului,
fiind o etapă foarte bine conturată și integrată în procesul îndelungat al dezvoltării
statisticii ca știință.
În Țările Române, prima și cea mai reprezentativă lucrare de acest gen este
Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, elaborată de Dimitrie Cantemir - o
expunere monografică pe plan geografic, politic, economic, social și cultural.
Lucrarea l-a impus pe autor atenției contemporanilor, care l-au considerat printre
fruntașii statisticii descriptive europene.
c. Aritmetica politică. În timp ce în Germania, statistica se constituise ca disciplină
descriptivă a statului, în Anglia se năștea, în afara universităților, o statistică cu totul
deosebită, cunoscută sub numele de aritmetica politică. Caracteristic aritmeticii
politice îi este faptul că pentru prima oară analiza datelor înregistrate se face prin
procedee matematice, urmărindu-se desprinderea regularităților care domină
schimbările esențiale de ordin calitativ în structura și dezvoltarea raporturilor dintre
fenomenele social-economice. Folosirea metodei analitice, utilizarea unor
instrumente matematice, precum și căutarea legităților care guvernează fenomenele
social-economice marchează un substanțial progres, al statisticii, prefigurând
apariția elementelor statisticii moderne. Acest salt calitativ în dezvoltarea statisticii
se datorează și faptului că în această perioadă calculul probabilităților începe să se
contureze ca o teorie matematică de sine stătătoare, iar diverse elemente, ale ei, sunt
preluate și utilizate în statistică.

5
 Reprezentanții aritmeticii politice din Anglia în frunte cu John Graunt (1620 ÷
1674), William Petty (1623 ÷ 1687) și Edmuad Halley (1656 ÷ 1742) au pus accent,
mai ales, pe studiul și descoperirea legităților fenomenelor demografice: creșterea
numărului populației, ale echilibrului numeric dintre sexe, ale fertilității,
mortalității, durata probabilă a vieții, calculul rentei viagere anuale în funcție de
vârstă și evaluarea posibilităților comerciale și maritime ale Angliei.
d. Statistica inferențială. Descoperirile din domeniul calculului probabilităților și
introducerea lor treptată, în statistică, au determinat o cotitură radicală în conturarea
și dezvoltarea statisticii ca știință. Astfel, în secolul al XIX-lea și în prima jumătate
a secolului XX constatăm utilizarea metodelor matematice, mai ales a teoriei
probabilităților, pentru investigarea fenomenelor de masă.
Primele încercări de valorificare a noilor descoperiri, în analiza statistică a
fenomenelor economice și sociale, au fost făcute de Jacob Bernoulli (1654 ÷ 1705),
profesor de matematică la Universitatea din Basel și mai ales de Pierre-Simon
Laplace (1749 ÷ 1827), matematician, fizician și astronom francez, care a efectuat
în Franța, în 1801, un recensământ pe bază de eșantionaj, calculând și coeficientul
de eroare. Bernoulli a formulat legea numerelor mari folosită mai târziu ca
fundament teoretic al sondajelor statistice.
Karl Friedrich Gauss (1775 ÷ 1855), matematician, fizician și astronom german,
propune metoda celor mai mici pătrate, publicând o serie de considerații privind
aplicarea matematicii în investigarea fenomenelor demografice.
Contribuții de seamă la dezvoltarea statisticii inferențiale au avut Moivre, Fourier
și Poisson. Cel care a dominat, ca statistician, epoca sa a fost Lambert Adolphe
Jacques Quetelet (1796 ÷ 1874), matematician, statistician și astronom belgian. Prin
contribuțiile sale, a produs o nouă cotitură în evoluția statisticii, fiind considerat
fondatorul statisticii moderne. Elementele esențiale care au revoluționat substanțial
gândirea statistică sunt concretizate în utilizarea noțiunilor: medie, dispersie,
repartiție, observare de masă, regularitate.
În secolul XIX, o remarcabilă contribuție la progresul statisticii au avut și alte școli
naționale:
 Statistica rusă a fost reprezentată de D. P. Juravski — după care statistica este
o știință materială, având ca obiect studiul vieții sociale și în același timp, o
știință metodologică. Contribuții de seamă au adus și P. L. Cebîşev (1821 ÷
1894) precum şi A. A. Markov (1866 ÷ 1922).
 Reprezentanții statisticii românești au avut contribuții valoroase la promovarea
statisticii atât pe plan teoretic, cât și pe linia instituționalizării ei. Principalii
precursori fiind: Ion Ionescu de la Brad (1818 ÷ 1891), agronom, economist și
statistician și Dionisie Pop Marțian (1829 ÷ 1865), economist și statistician.
Astfel, statistica înregistrează o nouă etapă a evoluției sale, prin extinderea și perfecționarea
metodelor specifice de investigare, prin introducerea pe scară largă a instrumentului matematic
al teoriei probabilităților, în prelucrarea și analiza statistică a datelor, prin orientarea gândirii
statistice spre interpretarea analitică a fenomenelor de masă și obținerea de concluzii inductive.
În aceste condiții, statistica începe să fie folosită nu doar pentru studierea trecutului și

6
prezentului, ci și pentru elaborarea unor ipoteze asupra modului în care se vor comporta, în
viitor, aceleași fenomene.
Noile metode introduse în analiza statistică au fost elaborate, în mare parte, de școala anglo-
saxonă de statistică matematică, fondată de F. Galton (1822 ÷ 1911) și K. Pearson (1857 ÷
1936) și continuată de R. A. Fisher (1890 ÷ 1962), F. Y. Edgeworth (1845 ÷ 1926), G. U. Yule
(1871 ÷ 1951), M. G. Kendall (1907 ÷ 1983). Contribuțiile lor sunt hotărâtoare pentru
constituirea statisticii moderne, fiind dezvoltate capitole de bază ca: analiza dispersională,
teoria estimației, calculul corelațiilor, verificarea ipotezelor, teoria eșantionajului. Sub impulsul
școlii create de Pearson și Fischer, statistica a făcut progrese remarcabile găsindu-și
fundamentări foarte precise, ca disciplină științifică, în toate țările lumii.
Analizând procesul evolutiv, al dezvoltării statisticii, se constată că trecerea de la o etapă la alta
nu a avut loc prin negarea a tot ceea ce s-a câștigat până la un moment dat, ci printr-o
perfecționare continuă a metodelor de culegere, prelucrare și analiză a datelor, printr-o
extindere și diversificare continuă a posibilităților de valorificare a informațiilor statistice.
Scopul statisticii este acela de dezvolta și aplica metodologiile de obținere a unor informații
utile pornind de la serii de date colectate, sau de la efectuarea unor experimente. Aceste
activități presupun colectarea sistematică a datelor, prelucrarea, sistematizarea, sintetizarea,
reprezentarea lor precum și analiza acestora. În plus, un rol important în analiza datelor îl au
raționamentul statistic și inferența statistică. Aceste activități majore implică: proiectarea
experimentelor și a metodelor de eșantionaj; modelarea stocastică a fenomenelor; prognoze
bazate pe modele adecvate; dezvoltarea teoriei statistice și aplicarea de noi metode. Deci,
analiza statistică modernă a datelor poate fi divizată în două categorii:
 Statistica descriptivă se ocupă cu explorarea, vizualizarea și rezumarea datelor
statistice, dar fără asocierea lor cu un model statistic. Cu toate acestea, ea reprezintă o
etapă foarte importantă a analizei datelor care poate pune în evidență multe caracteristici
interesante ale fenomenului analizat.
 Statistica inferențială este următoarea etapă în analiza datelor și în procesul de luare a
deciziilor. Ea presupune identificarea unui model statistic adecvat, prin: estimarea
parametrilor modelului; validarea ipotezelor statistice; analiza dispersională; regresie și
corelație; previziune statistică; controlul aplicării deciziilor și verificarea rezultatelor.
Statistica inferențială face deci, trecerea de la statistica descriptivă a unui eșantion, la
descrierea statistică a întregii populații a fenomenului respectiv.
În funcție de domeniul de cercetare aceste fenomene, de tip colectiv, prezintă anumite
particularități care conduc la diferențierea metodelor de cercetare. Astfel, statistica poate fi
clasificată în:
 Statistica matematică sau statistica teoretică, cea care are ca obiect de studiu
dezvoltarea procedeelor și metodelor de abordare și analiză statistică a fenomenelor
de masă;
 Statistica aplicată sau statistica de ramură, prin care se face particularizarea și
adaptarea procedeelor sau metodelor la specificul domeniului cercetat (statistică
economică, statistică demografică, statistică industrială etc.)
Structura părții a doua a cursului Statistică aplicată este prezentată în figura 2.

7
Indivizi Populație
Inferență
statistică

Eșantionaj

Eșantion
Eșantionaj reprezentativ

Eșantion

Statistica Statistica
descriptivă inferențială

Estimarea parametrilor  Punctuală;

Tehnici și metode de
reprezentate a datelor
Calculul și reprezentarea
histogramei
Verificarea ipotezelor
Repartiția empirică a datelor
de eșantionaj
Calculul valorilor tipice de
eșantionaj
 Cu interval de
repartițiilor statistice încredere.
Verificarea caracterului
aleatoriu
Eliminarea valorilor
aberante
statistice Teste de concordanță
Verificarea ipotezelor
statistice referitoare la:
 Parametrii
repartiției;
 Indicatorii statistici.
Regresie și corelație

Figura 2. Structura părții a doua a cursului Statistică aplicată