© Lucia Vreja

ASE, București

Dezvoltarea durabilă și tragedia

bunurilor comune
© Lucia Vreja
ASE, București
Dezvoltarea durabilă
- Cea mai citată definiție a dezvoltării durabile este cea lansată de
Comisia Bruntland într-un raport la conferința ONU din 1987, care
descrie dezvoltarea durabilă drept „satisfacerea nevoilor
generațiilor actuale fără a pune în pericol capacitatea generațiilor
viitoare de a-și satisface propriile nevoi”;
- „Tripla linie de bază”:
Ø dimensiunea de mediu constituie baza necesară pentru
dezvoltarea durabilă;
Ø dimensiunea economică sau economia constituie
instrumentul pentru a realiza o dezvoltare durabilă;
Ø dimensiunea socială (viață mai bună pentru toți) este
ținta dezvoltării durabile.
Neglijarea oricăreia dintre cele trei dimensiuni duce la instabilitate
și chiar la colapsul unei societăți.
© Lucia Vreja
ASE, București
Cauze ale prăbușirii statelor în trecut
• Probleme de mediu generate de gestionarea improprie a
resurselor naturale, cuplată cu o creștere necontrolată a
numărului populației;
• Schimbările climatice generate de cauze naturale și
umane;
• Relații antagonice cu societățile vecine, ceea ce a dus la
confruntări violente, militare și la cuceriri;
• Lipsa relațiilor amiabile cu vecinii și parteneri de afaceri
cooperanți, ceea ce face ca societatea să fie vulnerabilă;
• Incapacitatea de rezolvare a problemelor, indiferent de
natura acestora, din cauza unor factori economici, politici,
sociali sau culturali.
© Lucia Vreja
Factori ce contribuie la eșecul procesului
ASE, București

decizional
© Lucia Vreja
ASE, București
Dilemă socială
• Dilemă socială = termen utilizat în științele sociale pentru a descrie
situațiile în care interesele personale intră în conflict cu interesele
colective, ducând astfel la probleme majore și costuri serioase pentru
întregul grup sau societate (cum ar fi epuizarea resurselor,
suprapopularea sau poluarea);
• într-o dilemă socială, fiecare individ ar obține rezultatul (câștigul) maxim
dacă ar dezerta/trișa în loc să coopereze (de ex., să consume mai
multe resurse sau să polueze mai mult), indiferent de alegerile celorlalți,
dar toți indivizii ar avea beneficii mai mari în cazul în care toți decid să
coopereze decât în cazul în care toți decid să trișeze (de ex., un
comportament responsabil ar conduce la un mediu mai puțin poluat,
care ar aduce beneficii tuturor membrilor grupului sau societății);
• dilema apare în procesul de luare a deciziilor, din conflictul existent între
decizia de a alege ce este cel mai bine pentru grup (și, implicit, pentru
persoana în cauză) și decizia de a alege ceea ce este cel mai bine
exclusiv pentru individ.
© Lucia Vreja
ASE, București Capcana malthusiană
• Se referă la eterna problemă a raportului dintre creșterea rapidă a populației și
baza finită de resurse disponibile pentru susținerea acesteia, formulată pentru
prima dată de Thomas Robert Malthus, în lucrarea sa din 1798, Eseu asupra
principiului populației;
• Ideea principală a teoriei lui Malthus: creșterea populației, atunci când nu este
controlată, se produce în proporție geometrică, pe când mijloacele de
subzistență cresc doar în proporție aritmetică;
• Rezultatul: creșterea populației nu este un indicator al fericirii și bunăstării
acesteia, pentru că tot ceea ce se produce va fi consumat rapid de noii membri
ai societății;
• Soluție: există moduri în care insuficiența resurselor de subzistență pune o
presiune constantă asupra populației și exercită control, în principal, asupra celor
aflați la baza ierarhiei sociale:
Ø Forma pozitivă a controlului: fenomene „naturale” care au loc mai
ales în rândul celor săraci, unde speranța de viață este scăzută și
rata mortalității ridicată (epidemii, războaie, infanticid etc.)
Ø Forma preventivă a controlului: fenomene sociale și culturale,
constând în măsuri destinate reducerii natalității sau „constrângeri
morale”.
© Lucia Vreja
ASE, București
„Bunuri comune” – definiție

• Garrett Hardin (1968) – reformulează problema creșterii populației

raportată la o categorie specială de resurse, respectiv „bunurile
comune” („commons”), considerând că aceasta face parte din
categoria „problemelor fără soluție tehnică”;
Ø Analizează relația dintre populația lumii și resursele disponibile,
concluzionând că „o lume finită poate susține doar o populație finită;
prin urmare, creșterea populației trebuie să stagneze pentru că nu
putem maximiza numărul populației și satisface necesitățile tuturor în
același timp;
Ø Cu toate acestea, nu există, în istorie, nicio comunitate în care populația
să fi realizat acest obiectiv benevol și conștient: „nu există nicio
populație prosperă în lumea de astăzi care să înregistreze, și să fi
înregistrat pentru o anumită perioadă, o creștere zero a populației”,
ceea ce înseamnă că orice societate trebuie să ia măsuri active,
coercitive pentru a asigura acea creștere zero.
© Lucia Vreja
ASE, București
Tragedia bunurilor comune
• Creșterea populației este, pentru Hardin, un exemplu al
„tragediei bunurilor comune”;
Ø Bunuri comune = resurse care nu sunt deținute în
proprietate privată, ci sunt „bunuri libere” sau deținute în
comun ori care nu sunt alocate prin intermediul pieței (ex.:
atmosfera planetei, apa oceanelor, bancurile de pești, apa
freatică, drumurile publice, parcurile publice, pășunile
comune, pădurile tropicale, World Wide Web, cunoașterea
comună etc.);
Ø Tragedia bunurilor comune = rezultă din caracterul tragic
al consecințelor utilizării acestora, respectiv epuizarea
acestora ca rezultat al tendinței fiecărui individ de a
exploata la maximum, exclusiv în propriul beneficiu, un
astfel de bun;
© Lucia Vreja
ASE, București
Tragedia bunurilor comune

• Raționamentul lui Hardin se bazează pe modelul actorului

rațional din economia neoclasică, potrivit căruia indivizii sunt
agenți raționali care caută să-și maximizeze beneficiile
personale, pe termen scurt;
• Prin urmare, indivizii vor face un calcul cost-beneficiu și, atâta
vreme cât vor considera că beneficiile sunt mai mari decât
costurile, vor supra-exploata bunurile comune (ex.: vor polua
aerul și apa, vor tăia pădurile și le vor epuiza, vor avea mai
mulți copii decât numărul optim etc.).
© Lucia Vreja
ASE, București
Tragedia bunurilor comune
Ø Exemplu: Un grup de fermieri care administrează în comun o pășune
utilizată pentru pășunatul vitelor: ca ființă rațională, fiecare păstor va căuta
să-și maximizeze câștigul, adăugând încă o vită la cireada sa. Utilitatea sa
va avea două componente:
1. Componenta pozitivă calculată prin raportare la
beneficiile/câștigurile aduse de creșterea cirezii cu o unitate,
utilitatea pozitivă fiind aproape de +1;
2. Componenta negativă calculată prin raportare la costurile
generate de supra-exploatarea pășunii prin adăugarea unei vite;
cum costurile supra-exploatării pășunii sunt suportate de toți
păstorii, utilitatea negativă este doar o fracțiune a -1.
Ø Prin adunarea utilităților parțiale, rezultă că un păstor „rațional” va decide că
cea mai bună opțiune pentru el este aceea de a adăuga încă o vită. Dar
aceasta este concluzia la care ajunge fiecare păstor care are acces la un
bun comun, ceea ce va duce la tragedie: orice om este blocat într-un
sistem ce-l „obligă” să-și mărească cireada fără limită, într-o lume care este
limitată. Rezultatul final este distrugerea/dispariția bunului comun.
© Lucia Vreja
ASE, București
Soluția lui Hardin
• Singura soluție la „tragedia bunurilor comune”, în viziunea lui
Hardin, este limitarea accesului la resursa comună (sau, în ceea
ce privește creșterea populației, limitarea dreptului la reproducere
al indivizilor, inițial nerestricționat);
• Diferitele categorii de bunuri comune necesită soluții relativ diferite,
respectiv:
• Aranjamente sociale care să crească responsabilitatea
indivizilor și limitarea anumitor libertăți individuale (ex.:
libertatea de a te reproduce);
• Trecere graduală de la proprietatea comună la
proprietatea privată și la restricții legale privind utilizarea
resurselor respective ⇒ privatizarea integrală a tuturor
resurselor.
© Lucia Vreja
ASE, București

Dilema prizonierului – interacțiune singulară

© Lucia Vreja
ASE, București
Dilema prizonierului – interacțiune singulară

- Potrivit teoriei economice clasice, este întotdeauna

„rațional” să trișezi (să nu cooperezi) în fața celuilalt
jucător atâta vreme cât jocul este non-iterativ și nu
repetat, prin aceasta asigurând anonimitate;
- Cu toate acestea, numeroase experimente
efectuate în ultimii 50 ani arată că aproximativ
jumătate dintre toți jucătorii iau decizia teoretic
irațională de a coopera;
- Microeconomia prezumă că toți indivizii sunt
„raționali”, însă rezultatele acestor experimente
arată că cel puțin jumătate dintre ei sunt iraționali.
© Lucia Vreja
ASE, București
Dilema prizonierului iterată
© Lucia Vreja
ASE, București
Dilema prizonierului iterată
- Decizia „rațională” pentru mine, indiferent de alegerea ta,
este „trișează întotdeauna”;
- Totuși, aceasta este decizia rațională pentru ambii jucători,
astfel că atunci când se întâlnesc doi jucători raționali vor
trișa amândoi și amândoi vor sfârși prin a pierde (a plăti o
„amendă”) sau a obține un câștig mai mic;
- Mai mult, amândoi știu că, dacă ambii ar fi cooperat, ar fi
obținut câștigul relativ mai mare pentru cooperare
reciprocă;
- Atunci când jocul este repetat la infinit, decizia rațională
este aceea de a coopera în „dilema prizonierului”, altfel
oponentul te poate pedepsi în rundele ulterioare pentru
trișare.
© Lucia Vreja
ASE, București
Dilema prizonierului
- Pe termen lung, cea mai bună strategie, care aduce cele mai
mari câștiguri atât în viața reală, cât și în simulările pe
calculator, este „strategia tit-for-tat/dinte-pentru-dinte” în care
prima mișcare este „cooperează”;
- În viața reală, cele două condiții care sunt necesare din punct
de vedere teoretic pentru a prezice un comportament de tipul
„trișează întotdeauna” în dilema prizonierului non-iterativă –
anonimitate completă și non-iterare – nu au existat în mediul
ancestral;
- Prin urmare, mintea umană are dificultăți serioase în a înțelege
interacțiunile non-iterative și schimburile complet anonime;
- Ca rezultat, unii indivizi pot acționa ca și cum interacțiunile non-
iterative anonime sunt, de fapt, interacțiuni față-în-față repetate
și decid să coopereze pentru că este „rațional” să cooperezi în
interacțiuni repetate non-anonime.
© Lucia Vreja
ASE, București

Incluziune și ostracizare
- Oamenii sunt ființe sociale și se bazează unii pe alții
pentru supraviețuire. Deoarece indivizii depind de ceilalți
membri ai grupurilor din care fac parte, ostracizarea
(excluderea din grup) a fost întotdeauna costisitoare,
însăși supraviețuirea lor fiind dependentă de includerea în
grup;
- Oamenii au dezvoltat mecanisme psihologice care îi
determină să caute afilierea la grup și să evite
ostracizarea;
- Studii ce au analizat activitatea creierului utilizând
tehnologii bazate pe rezonanța magnetică (fMRI/functional
magnetic resonance imaging) au arătat că a fi ostracizat
activează aceeași regiune a creierului ca în cazul în care
indivizii experimentează o durere fizică.
© Lucia Vreja
ASE, București Când incluziunea costă iar
ostracizarea este răsplătită
- Condiția „pierdere” sau „excludere recompensată”:
jucătorii pierd 50 cenți de fiecare dată când ating
mingea; cu alte cuvinte, participanții câștigă atunci când
sunt excluși.
© Lucia Vreja
ASE, București Când incluziunea costă iar
ostracizarea este răsplătită
- Subiecții participanți în varianta „excludere recompensată” s-au
simțit răniți de excludere, deși au câștigat mai mulți bani fiind excluși
din joc;
- De ce? De-a lungul evoluției umane, excluderea a fost întotdeauna
costisitoare, iar includerea întotdeauna benefică;
- Prin urmare, creierul uman prezumă implicit și inconștient că
ostracizarea este dăunătoare, în vreme ce includerea este benefică.
• Deși grupurile nu au posibilitatea de a aplica pedepse formale pentru
nerespectarea normei de grup, excluderea reprezintă una dintre cele
mai puternice amenințări la adresa individului;
• Această formă de control social este eficientă în grupurile coezive,
însă teama de a fi respinși și/sau rușinea/jena de a fi considerați
diferiți îi fac pe indivizi să se conformeze chiar și în fața unor persoane
pe care nu le cunosc.
© Lucia Vreja
ASE, București
Este posibilă cooperarea?
• Este perfect posibil pentru un grup social care gestionează resurse
comune să evite epuizarea acestora dacă anumite principii de conduită
sunt puse în aplicare la nivel local, fie într-un mod explicit și conștient,
sau, cel mai adesea, în mod non-conștient (Elinor Ostrom);
• Instituțiile societăților complexe trebuie să profite de instinctele
prosociale ale speciei umane, încorporând aceste predispoziții naturale
pentru comportament altruist față de alți membri ai grupului (chiar
necunoscuți) în modele comportamentale;
• Numeroase date empirice, colectate de către specialiști în diverse
domenii de cercetare (de ex., economie, sociologie, psihologie
evoluționistă, psihologie socială etc.) susțin „ipoteza instinctelor sociale”,
confirmând faptul că indivizii manifestă o tendință naturală de a coopera
cu alți indivizi, chiar și în interacțiunile singulare și că gestionarea
bunurilor comune este mai eficientă în societăți de dimensiuni reduse
(de ex., comunități rurale), cu un lanț al comenzii mai scurt și mai simplu.
© Lucia Vreja
ASE, București Managementul bunurilor comune
• Elinor Ostrom (Governing the Commons: The Evolution of Institutions for Collective Action, 1990) –
a studiat multe situații unde intervenția coercitivă nu a fost necesară pentru existența cooperării și
evitarea „tragediei bunurilor comune” și unde soluția a fost identificată local;
• Este perfect posibil pentru un grup social care administrează resurse în comun să evite
epuizarea acestora, cu condiția să existe principii de conduită identificate și aplicate local,
conștient sau non-conștient, și anume:
ü Definirea clară a utilizatorilor legitimi și a resurselor comune;
ü Reguli de alocare și gestionare în conformitate cu condițiile sociale și de mediu
locale și reguli care să asigure un raport optim între costuri și beneficii;
ü Un regim de utilizare care este rezultatul unui proces decizional colectiv;
ü Reguli coerente de monitorizare a comportamentului utilizatorilor și a stării
resursei comune;
ü Sistem de sancțiuni graduale pentru nerespectarea regulilor, în funcție de
gravitatea și frecvența încălcării acesteia;
ü Mecanisme de rezolvare a conflictelor rapide, economice și implementate la
nivel local pentru rezolvarea problemelor apărute între utilizatori și între utilizatori
și autorități;
ü Recunoaștere a drepturilor utilizatorilor de a decide local cu privire la propriile
reguli;
ü Acțiuni coordonate, necesare atunci când resursa comună este parte a unui
sistem socio-ecologic mai larg.