Tradiţii şi obiceiuri culinare

Hrană și spiritualitate

Timișoara, 2017
Editura Agroprint
ISBN 978-606-785-053-6
 Cuvânt înainte

Secole, milenii de-a rândul, problema fundamentală a omenirii a fost aceea a procurării hranei.
Oamenii au descoperit, produs, semănat, cules, transformat diferite plante, cereale, rădăcini,
bulbi, rizomi, aflate în jurul lor, în natura în mijlocul căreia trăiau. Vânătoarea a constituit, de
asemenea, o veritabilă „revoluție” în hrana (și în istoria) umanității, deoarece ea aducea în
organismul primilor oameni proteina animală, aceea care hrănește corpul și, mai ales, creierul.
Istoria universală, vreme de multe zeci, poate sute de mii de ani, se identifică, în fapt, cu căutarea
resurselor de hrană, depozitarea și valorificarea lor. Marile mișcări de populații, conflictele dintre
popoare, imperii, națiuni, în Antichitate, dar și în Evul Mediu aveau ca motivație hrana. Există
istorici care afirmă că întreaga istorie a Evului Mediu poate fi privită tocmai ca o alternare a
perioadelor de foamete cu cele (mult mai puține) de (relativă) îndestulare.
Modernitatea înseamnă, printre altele, o securizare a surselor de hrană. Agricultura intensivă,
bazată pe descoperirile tehnice și științifice, a făcut ca producțiile să crească foarte mult, în
proporții de neimaginat, chiar acum o sută ori o sută cincizeci de ani. Strâns legată de agricultură
și producția industrială de cereale este creșterea animalelor, care și ea a cunoscut sporuri
astronomice, în comparație cu ceea ce se întâmpla în vremea bunicilor, a străbunicilor, ca să nu
mai vorbim de străbunii noștri. Mai mult, progresele uluitoare ale medicinei au făcut ca bolile,
pustiitoarele epidemii și pandemii care odinioară decimau populația globului pământesc (ciuma,
holera, lepra, vărsatul de vânt etc.) să fie eradicate, învinse, cel puțin în cea mai mare parte a
globului. Or, toate aceste cumplite nenorociri care se abăteau periodic asupra omenirii aveau ca
origine tocmai igiena corporală și a alimentației (ori, mai degrabă, absența lor). Nu se cunoștea
originea bolilor, cauza lor, nu se cunoșteau bacteriile ori virusurile, nici dezastrele pe care acestea
le produceau. Alături de foamete, aceste cauze au stat la baza vârstei medii extrem de reduse
odinioară (în comparație cu cea de azi) și a morții premature, în special în rândul copiilor.
Câștigurile enorme ale modernității, așadar, se referă la eliminarea, pentru cei mai mulți dintre
locuitorii planetei, a spectrului îngrozitor al foamei, precum și a riscurilor majore de îmbolnăvire
printr-o igienizare majoră a proceselor de prelucrare a alimentelor: „Mulți dintre noi am crescut
cu alte povești despre siguranța alimentară. Până spre sfârșitul secolului XX, sistemul alimentar
modern a fost considerat drept una dintre cele mai mari reușite ale umanității. Se producea mai
multă hrană (mai multă carne, mai multe cereale, fructe și legume), mai ieftină, mai variată, mai
sigură, mai avantajoasă și mai de calitate decât oricând în istoria umanității. Generațiile
precedente ar fi fost de-a dreptul uluite.”1 În plus, au apărut antibioticele, paznici fideli și aprigi
ai celor mai multe încercări ale bacteriilor de tot felul de a pătrunde în universul vieții, și de a-l
distruge. Au apărut instituții de tot felul, sanitare, de medicină veterinară care veghează la bunul
mers al producerii alimentelor. Infecțiile datorate alimentelor alterate sau insuficient de corect
procesate sunt tot mai rare și reprezintă, în lumea civilizată, cazuri tot mai rare.2
Din nefericire, succesul nu este total și absolut decât în aparență. Boli noi, datorate atât
adaptării „vechilor” bacterii, cât și apariției unor germeni patogeni datorate efectivelor uriașe de
animale (sute de mii de păsări, zeci de mii de porci și bovine etc.) pun în pericol securitatea
alimentară a lumii: „Astăzi este mai evident ca oricând că triumful nostru nu a fost niciodată
complet. Aceleași sisteme de aprovizionare care susțin piața alimentară globală și care fac ca
produsele agricole și carnea proaspătă să fie disponibile în orice emisferă, indiferent de
anotimp, au favorizat atât transmiterea patogenilor cunoscuți ai toxiinfecțiilor alimentare, cum
ar fi Ecoli și salmonela, cât și a varietăților emergente, de tipul virusului gripei aviare, care
modifică foarte rapid și care ar putea fi cauza următoarelor pandemii globale.”3
Nici mitul asigurării hranei pentru întreaga populație a planetei nu stă astăzi în picioare. Dacă
în Evul Mediu, de pildă, în perioadele de regres, aproape întreaga populație a Europei suferea de
foamete cumplită (cu excepția seniorilor, a feudalilor, care aveau rezerve de hrană în castele, și
care de altfel erau luate cu asalt de către săracii continentului), astăzi avem zone pe glob unde
hrana nu numai că se găsește din abundență, dar „generează” paradoxul aruncării a milioane de
tone de alimente anual și, în același timp, regiuni întinse de pe glob care suferă de foame, astfel
încât, de necrezut, firește, aproximativ un miliard de semeni de ai noștri suferă actualmente de
lipsa hranei:„În ciuda incredibilei noastre productivități, aproape un miliard de oameni, adică
aproximativ unul din șapte, sunt afectați de „nesiguranța alimentară”, ca să folosim expresia
eufemistică a Washingtonului, iar numărul lor crește cu 7,5 milioane pe an.”4

1
Paul Robert, Sfârșitul hranei, București, Editura Litera Internațional, 2009, p. 11
2
Notă: Toate aceste considerații se referă la lumea civilizată, nu la noi. Din multe, foarte multe puncte de vedere
(deci și din acesta) noi suntem încă în Evul Mediu (timpuriu). Colectivități întregi contaminate cu trichinela
(trichineloza este o boală, practic, incurabilă), toxinfecții alimentare, la nunți, botezuri și înmormântări, ori chiar în
cadrul colectivităților de copii, cărora li se dau alimente expirate ori chiar infestate, bacterii în spitale care nu se mai
regăsesc de decenii în Europa, ori chiar de secole, bolnavi internați pentru o boală și externați cu alta (ori altele),
datorate infecțiilor din spitale, acolo unde ar trebui să fie paradisul curățeniei și al mediului non-bacteriologic.
3
Ibidem
4
Ibidem
 Trebuie să spunem că, din punctul de vedere al alimentației, societatea de astăzi suferă de
numeroase paradoxuri: nu numai că o parte a populației planetei se bucură din plin de cornul
abundenței, în vreme ce a șaptea parte din ea suferă de foame dar, în vreme ce milioane de copii
mor de inaniție, la polul opus ne întâlnim cu o veritabilă „epidemie” a mileniului III, obezitatea,
ca și cu o „pletoră” de boli derivate tocmai din hrana mult prea bogată în grăsimi saturate și o
alimentație nepotrivită și nesănătoasă: boli de inimă, boli vasculare, diabet etc.: „Acolo unde nu
se mai confruntă cu foametea, populațiile se luptă cu efectele mai puțin dorite ale dietei moderne,
precum obezitatea, bolile de inimă și diabetul. În plus, multe dintre metodele care au creat
această abundență, cum ar fi creșterea industrială a animalelor și agricultura intensivă care
folosește substanțe chimice au degradat atât de mult capacitatea de producție a sistemelor
noastre naturale, încât nu se știe sigur cum vom reuși să hrănim cele circa 10 miliarde de
oameni care vor popula Terra până la jumătatea acestui secol și, mai mult, nu se știe nici măcar
pentru cât timp producția va mai putea fi menținută la nivelul actual.”5
Mai mult decât atât. Specialiștii au atras atenția asupra faptului că însuși sistemul nostru
alimentar de azi, de care suntem atât de mândri, este pe cale să se prăbușească, situația fiind,
realmente, pe muchie de cuțit. Totul este astfel conceput și „construit” pentru a se produce mai
mult, și mai mult, la prețuri de cost cât mai scăzute. O singură fisură în acest (aparent) eșafodaj
perfect calibrat și totul se poate duce de râpă, într-o clipă. Jocul este deasupra unei abis, pe o
sârmă subțire, care se clatină într-un mod amețitor: „Ce ar mai trebui să fie clar este că sistemul
nostru de producție a hranei nici măcar nu are nevoie de un flagel pentru ase prăbuși. Deoarece
știm că o pandemie sau alte fenomene specifice ar putea împinge într-adevăr sistemul alimentar
înspre colaps, înțelegem acum că sistemul se mișcă deja înspre faliment: fără nici un ajutor din
partea H5N1, devenim din ce în ce mai grași (și mai înfometați), secătuind toate materiile
organice ale solului, săpând mai adânc în apa freatică, folosind tot mai multe îngrășăminte
chimice și pesticide, distrugând tot mai multe hectare de pădure și terenuri destinate fermelor.
Cu alte cuvinte, suntem deja pe o traiectorie care, dacă este lăsată liberă – analiștii numesc
acest lucru „afaceri obișnuite” – ne va împinge, mai devreme sau mai târziu, sistemul alimentar
sau o parte esențială a acestui sistem, peste un prag critic și irevocabil. Poate va cădea doar un
sistem sau doar o țară – cel puțin la început. Dar deoarece sistemul nostru alimentar global
industrializat este astăzi atât de strâns legat și de interdependent, atât de dependent de fluxul

5
Ibidem
constant de materiale între diferite regiuni și de tranzacțiile permanente dintre industrii,
producători, procesatori și distribuitori, eșecul nu mai poate fi discret: o prăbușire a unei părți a
sistemului va avea ramificații extraordinare în tot restul lumii.”6
În plus, post-modernitatea a mai descoperit o minciună, de dimensiuni planetare: alimentele
ecologice. Deja lanțurile marilor magazine și ale supermarketurilor au rafturi care adăpostesc
alimente semnalate drept „ecologice” deși, dacă ar fi să dăm crezare acestor anunțuri, mai mult
de jumătate din produse ar putea fi catalogate drept „ecologice”, în vreme ce, pe glob, întreaga
producție de alimente eco abia dacă ajunge la procentul de…2%. Deoarece consumatorii din
întreaga lume se arată din ce în ce mai interesați de acest aspect, „ofertele” au crescut (cel puțin la
nivel declamativ), ca și preocupările producătorilor de a mări oferta în această direcție.
Trăim într-o societate care este mai aproape de „eco” decât de modernism. La țară se practică
încă, majoritar, agricultura de subzistență, în vreme ce îngrășămintele chimice, pesticidele ori
insecticidele sunt aproape cvasi-necunoscute de producătorul rural.
Dar chiar și marii producători de la noi folosesc încă tehnologii care nu omoară cu totul gustul
„de odinioară” al produsului, astfel că, de pildă, SUA a început să importe grâu și porumb din
România, Polonia sau chiar Rusia (până la embargou, firește).
În ceea ce privește „gustul populației” ne aflăm, și aici, într-o situație dramatică (suspendați,
poate, este cel mai potrivit termen) între tradiționalism și modernism. După decenii de foamete
indusă (România a fost și în perioada comunistă un mare producător de produse alimentare care
mergeau, însă, la export), consumatorul român s-a repezit asupra cornului abundenței care părea
că s-a revărsat și peste meleagurile noastre. Brusc, am devenit o societate de consum, am început
să fim educați (și să ne autoeducăm) drept consumatori „de nădejde” fără a deveni însă și
„producători” la scară industrială, fie că era vorba de obiecte de larg consum ori de alimente.
Marile unități de producție (firește, depășite fizic și moral) au fost pur și simplu desființate, la
propriu, transformate în ruine și vândute la preț de fier vechi. Unități noi au apărut mult prea
puține. Am început să importăm masiv, astfel încât și noi, și bulgarii, cumpărăm din Turcia,
Olanda sau Grecia, fructe, cereale ori legume. Asta ca să nu mai vorbim despre carne ori produse
din carne.
Războiul însă nu este total pierdut. Tot mai mulți concetățeni de-ai noștri au început să
deplângă gustul produselor ca la mama acasă, al bunătăților pregătite de sărbători după rețete

6
Ibidem, p. 309
vechi de când lumea, pregătite de „ăi bătrâni”. Restaurantele nu reprezintă încă o opțiune pentru
semenii noștri, aceasta și datorită prețurilor care fac ca frecventarea acestora să devină, pentru o
bună parte a populației, pur și simplu prohibită.
În schimb, de un real succes se bucură, mai ales în rândul tinerilor, ceea ce numim, cu un titlu
generic junk-food. Dacă restaurantele de profil, de lux ori „de specialitate”sunt destul de puține,
adresându-se unei clientele restrânse, datorită aspectului pecuniar, au prosperat și proliferat, în
schimb, șaormeriile, fast-food-urile, McDonald-urile, KFK-urile și, în general, tot ceea ce oferă o
mâncare gătită rapid, fără o procesare prea complexă, mult mai ieftină decât cea de la restaurant,
și care oferă satisfacții de moment.
Este ignorată aproape total problematica „daunelor” provocate de acest tip de alimentație, al
bolilor pe care le produc și a dezechilibrelor metabolice pe care le cauzează.
Ceea ce este mai supărător este faptul că nu există o politică la nivel de stat și guvernamental
într-o problemă atât de gravă cum este aceea a alimentației populației. Probabil că un minim de
măsuri ar îndrepta lucrurile spre un făgaș bun.
 I. DISCUŢII GENERALE DESPRE SPECIFICUL CULINAR ROMÂNESC

1. Influențe
Atunci când vorbim despre bucătăria bănăţeană ne referim, în primul rând, la influenţa
germană, în speţă cea austro-ungară (friptură şi cartofi prăjiţi cu compot, ştrudel de mere, lebărul,
şniţelul) dar şi (deşi într-o proporţie cu mult mai mică) la aceea grecească, italienească, franceză,
chiar. Ca şi în cazul Transilvaniei, „sora mai mare a Banatului”, principalul ingredient în
prepararea mâncărurilor este carnea de porc, cu legume prăjite ori înăbuşite în untură (unsoare)
cu sosuri din făină (prăjită, în general),condimentate copios cu sare, boia de ardei (iute, mai
degrabă, dar şi dulce), cimbru şi piper.
Bucătăria bănăţeană ar putea fi caracterizată astfel: gustos, gras şi hrănitor (o vorbă tipic
bănăţeană, poate puţin cam caustică, glăsuieşte astfel: Bănăţanu care-i slab, / O’ că-i prost, o’
că-i beteag. Într-unul din periplurile mele la Băile-Herculane, zonă de care îmi este legată
originea, nepotul meu preferat, Ionuţ Tudor (ginere-n casă în comuna Pecinişca), întrebat de
soacra sa ce anume să ne pregătească de mâncare, i-a răspuns în aceste cuvinte: Mamo’, să ne dai
gras, pentru oameni sănătoşi.Cu alte cuvinte, cel care nu poate mânca grăsime (fie ea carne
grasă, slănină, şuncă afumată etc.) nu este sănătos cu adevărat. Un adevărat coşmar, am spune,
pentru nutriţioniştii din zilele noastre.
Supele bănăţene se pregătesc cu tăiţei (care trebuie să fie subţiri ca firul de păr al fetelor
mari– oare cine mai stă să le măsoare, azi?), iar ciorbele, obligatoriu, cu rântaş. De altfel,
renumiţii tăiţei bănăţeni nu se folosesc doar la prepararea supei. Din aceşti „legendare” produsese
obţin renumitele iofca, cu brânză, cu varză, cu nucă, cu lapte ori cu mac.
De la maghiari bănăţenii au „moştenit” gulaşul, pe care îl prepară suficient de des, de altfel.
Un „derivat” bănăţean al acestuia este papricaşul, preparat în general din carne de porc dar, la o
adică, se foloseşte orice fel de carne, cu găluşte din făină şi ouă fierte în apă cu sare.
Aşa cum am spus, mâncărurile bănăţene se prepară, în general, pe bază de rântaş, obţinut din
făină încinsă în ulei (untură), cu supă de zarzavat ori de oase. Rântaşul este atât de încetăţenit la
bănăţeni, încât el se foloseşte, uneori, până şi la sarmale, deşi acestea sunt, oricum, foarte grase
şi grele. Sarmalele bănăţene sunt mari, grase şi zemoase şi se obţin, în general, din carne de porc,
tăiată cu satârul. Nu sunt mici (precum cele din Moldova), nu sunt fine, aşa precum cele din
Regat, dar sunt deosebit de gustoase, poate că cele mai gustoase sarmale de pe teritoriul întregii
ţări.

2. O trăsătură - simplitatea
În general, se fac multe presupuneri şispeculaţii în ceea ce priveşte „specificul culinar” al
fiecărui popor. Multiple sunt explicaţiile, motivaţiile, legendele, miturile. Realitatea este că aceste
lucruri sunt foarte legate de cotidian, de viaţa de zi cu zi. În fapt,fiecare consumă preparatele cu
care a fost obişnuit, de-a lungul timpului şi, mai ales, ceea ce a fost îndătinat să crească.
Întrebarea care se pune este următoarea: ce are omul, ţăranul pe lângă casa sa? În principiu, are
(avea) de toate, ceea ce nu înseamnă însă că şi tăia, oricând şi oricum, orice (animal din
ogradă).De asemenea, perioadele de sacrificiu ţin şi de caracteristicile fiecărui animal în parte.
Astfel, începând cu mielul (iedul), acesta se consumă, sacrifică, la două luni după naştere. Există,
astfel, ciobani care îşi dau unele exemplare la împerecheat în toamnă, astfel încât să existe miei
pentru consum deja de Crăciun (aceasta nefiind, însă, o regulă generală). De obicei lucrurile sunt
programate în aşa fel încâtfătările masive să aibă loc undeva în ianuarie-februarie deoarece mieii
au timp suficient să crească până la Paşti, atunci când are loc sacrificiul ritualic şi când este
absolut necesar să se consume miel, şi nimic altceva.
Gâsca şi curcanul se vor tăia, la fel, în mod obligatoriu, la Sântă Mărie Mare (şi pentru faptul
că aceste păsări de ogradă ating acum maximum de greutate) pe când porcul, iarăşi,
necesarmente, la Crăciun. Aceste animale se leagă de sezon. De sezonul ritual, dar şi de acela al
împerecherii, al creşterii, al necesităţii imperioase a sacrificării lor atunci, şi nicicând altcândva.
Există, de pildă, credinţa că porcul, după Crăciun, nu se mai îngraşă, deoarece el şi-a visat cuţitul
în noaptea de Ajun şi de aici încolo pofta de viaţă i-a pierit. În fapt, realitatea „agricolă”, dacă
vreţi, ne spune că, după această dată, porcul nu se mai îngraşă foarte mult (timpul friguros abia de
acum, din decembrie, începe cu adevărat). În consecinţă, va fi hrănit degeaba, ceea ce ţăranul nu
îşi poate permite. Aşa se întâmplă lucrurile şi cu gâştele, cu raţele, care sunt sacrificate deoarece,
potrivit unui calcul economic foarte bine stabilit, după aceea, mănâncă, aşa cum se spune, pâinea
zadarnic.
Restul nu areo legătură foarte strânsă cu ritualul sau cu un anumit moment al anului. Puiul, de
pildă,se taie tot timpul, existând practica clocirii în serii, tocmai pentru a avea păsări în ogradă tot
anul. Nu trebuie însă interpretat eronat nici acest aspect. Cele spuse mai sus nu înseamnă, adică,
faptul că ţăranul în general, şi bănăţeanul în special, stau toată ziua şi mănâncă pui. Puiul (găina)
reprezintă, la fel, o mâncare de sărbătoare şi, pentru cei mai cuprinşi, cel mult de duminică. De
fiecare duminică am putea ajunge, chiar, ajungându-se la o anumită stereotipie. Un fost student,
Constantin Jinga, actualmente cadru didactic la Facultatea de Teologie din Timişoara, mi-a relatat
cazul unui pictor de biserici care, într-un sat, a fost repartizat să ia masa în fiecare zi înaltă
familie (episodul acea loc într-un sat bănăţean și este încetăețnit, de altfel, peste tot). Felurile de
mâncare erau, ca să spunem astfel, de un stas „îngrozitor”: zamă de găină cu tăiţei, friptură de
pui şi porc cu cartofi piure, sarmale şi „toartă” (tort, adică). Este mâncarea de sărbătoare a
bănăţeanului, de rugă, de nigee, de hram şi de orice altă „serbare” a casei ori a familiei. Un grup
de prieteni francezi, venit în România imediat după Revoluţie, cu puţin înaintea Crăciunului, a
fost primit în comuna Constantin Daicoviciu (Căvărani), din județul Caraş-Severin, de o asociaţie
de prietenie româno-franceză, înfiinţată cu un an înainte. Deşi au repetat de mai multe ori că nu
vor să fie serviţi cu nimic (fuseseră repartizaţi în familii, şi ştiau cam ce îi aşteaptă acolo) au fost
primiţi de un comitet, la sediul asociaţiei, care le-a oferit doar „une petite collation”: ţuică, zamă
de găină, carne cu crumpiri, sarme şi, bineînţeles, toartă. Apoi li s-a comunicat că sunt aşteptaţi la
Primărie. După ce au protestat, au acceptat, căci era vorba de autorităţile locale, totuşi, dar cu o
singură condiţie: nimic de mâncare. Li s-a oferit, cu toate acestea, une petite collation, după ce au
fost primiţi de Primar, pe treptele Primăriei, pavoazat cu cocardă tricoloră, cu sceptrul în mână, în
sunete de fanfare. Din ce credeţi că era formată mica gustare? Aţi ghicit: ţuică, zamă de găină,
friptură cu cartofi şi nelipsita toartă. Cu mare greutate au mâncat şi acum (nu puteau refuza,
era vorba despre primar, orişicâtuşi), dar au trimis vorbă la familii să nu care cumva să mai îi
aştepte cu mâncare, deoarece ei au servit, deja, ce-o fi fost: prânz, cină, căci începuse să se
întunece binişor. La casele gazdelor, agitaţie mare. În spatele francezilor, care protestau
vehement, foşneau nanele, care aduceau de prin cuine la petite collation: ţuică, zamă, friptură,
sarme, toartă.
Dar să ne întoarcem la părinţelul nostru, pictorul de biserici. În a cincea zi (fiind şi vineri,
chiar se potrivea), a trimis vorbă familiei la care urma să ia masa să îi facă: macaroane cu brânză.
Organismul său nu mai suporta atâta „sărbătoare”. Oamenii s-au dus atunci la preotul satului,
plângându-se şi întrebând de ce s-a supărat pictorul pe ei, cerându-le să pregătească macaroane, şi
făcându-i astfel de râsul satului?
 Revenind la sacrificiul unui animal, acesta este legătură şi cu perioada şi specificul
împerecherii. De pildă, vaca se taie dacă nu mai are viţel şi a rămas stearpă, calul, dacă s-a ologit,
berbecii, toamna, după împerechere (moment foarte important, deoarece berbecul este un animal
– cheie în petrecerile bahice, ale vinului), cocoşul, la fel ca şi berbecul, pentru că nu mai are rost
să îi dai de mâncare (degeaba), în timpul iernii.
 II. ANIMALE PREFERATE, DE CE?

1. Porcul
Aşa cum am arătat, este dincolo de orice îndoială faptul că animalul preferat al românilor, în
general, şi al bănăţenilor, în special, este porcul. Originile acestei preferinţe (astfel explicându-
se, de altfel, şi rolul său major în spaţiul cultic) trebuie căutate undeva în negura veacurilor,
înainte, chiar, ca respectivul animal să fi fost domesticit. Urme ale acestei stări de fapt pot fi
regăsite, de altfel, chiar în neolitic, în diferite reprezentări „artistice”. Esteticienii par de altfel să
cadă cu toţii de acord asupra faptului că în reprezentările pe care noi, astăzi, le interpretăm ca
fiind artă, strămoşii noştri „primitivi” regăseau, în fapt, expresia divinităţii:
„În plastica neolitică întâlnim imaginea mistreţului în figurine de lut care ar putea semnificao
formă locală a totemismului. Prin aportul celtic la etnogeneza dacă mistreţul capătă în epoca
bronzului atribute mitice. Devine la daci în Latène un animal sacru, însă modelul lui artistic
rămâne încă tributar motivaţiei celtice. În România a fost descoperită o figurină de bronz,
reprezentând un mistreţ (în Luncani, jud. Cluj) şi două care de cult cu păsări sacre.”7
De altfel, nu puţini sunt etnologii, istoricii religiilor etc. care atestă mistreţul drept un animal
sacru prin excelenţă, corespondent animalier al divinităţii pe Pământ: „Se consideră că Împăratul
Lumii înscăunat la debutul ei are ca emblemă mistreţul, acelaşi mistreţ ce a adus în colţi
pământul din fundul Apelor, gest echivalent cu ritul <<tăierii>> pământului primordial şi
stabilirea unei Vara ca Centru al Lumii, ca cetate polară. Acest <<tărâm primordial>> se
numeşte <<tărâmul extremului nord>>, diverse date tradiţionale sugerând că la începutul
ciclului prezentei umanităţi a existat un singur continent, localizat la Polul Nord, acesta fiind
leagănul omenirii.”8

Este evidentă, încă de la bun început, existența unei strânse legături între „animalul ritualic” şi
caracteristicile lui zoo-anatomice. De pildă, porcul are o anumită perioadă de reproducere şi de
7
Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 507
8
Mircea A. Tămaş, Cu moartea pe moarte călcând, Timişoara, Editura Mirton, 2002, p. 24
gestaţie astfel încât, ţinând cont şi de faptul că este necesară o perioadă de dezvoltare, ca şi de o
anumită „epocă” (porumbul din plin, toamna, şi la fel şi jirul), este numai bun de tăiat iarna, de
Crăciun. El „prosperă” atunci când ai mâncare mai multă, iar asta se întâmplă toamna, când se
adună roadele câmpului şi când se poate vorbi de belşug.Iarna, când„dă frigul”, se depune
grăsimea pe el, ca o măsură de protecţie (proces natural, de altfel, la toate animalele). În
decembrie, pentru că acumulează multe grăsimi, porcul ajunge să pună 1 kg. la zi. Atunci se
îngraşă, de fapt, deoarece până atunci doar creşte. După această dată (în speţă, Crăciunul, Anul
Nou), nu mai are nici un rost să ţii porcul: din cauza frigului, el stagnează. Nu mai creşte. Aşadar,
orice cheltuială cu hrana devine inutilă, deoarece porcul nu mai acumulează, practic, nimic, nu
mai „produce”. De aici, şi „obligaţia” rituală de a-l tăia de Crăciun.
În ceea ce priveşte consumul cărnii de porc, trebuie să spunem faptul că acesta era practicat,
pe actualul teritoriu al ţării noastre, încă din perioada...geto-dacilor, deşi nu era alimentul „cel
mai iubit” al acestora, ba chiar se situa undeva în coada listei preferinţelor culinare: „După unele
calcule, mistreţul european (Sus scrofa ferus) a fost parţial domesticit cu cca 10.000 de ani î.H.,
dând naştere unei variante porcine apropiate celei actuale. Mistreţul s-a retras de pe valea
inferioară a Dunării în zonele de dealuri şi de munte, unde s-a adaptat condiţiilor silvice şi
climaterice.”9
Am fi uimiţi să aflăm căritualizarea atât de pregnantă a „animalului sacru la români” (el este
prezent, sub forma unor preparate absolut obligatorii, în mai toate momentele importante ale
vieţii omului din mediul rural, colective ori individuale) datează din vremuri îndepărtate, la
început porcul mistreţ, şi nu cel domestic fiind personajul central al manifestărilor cultice şi
rituale: „Cu toate aceste antecedente temperamentale şi caracterologice mitice, credinţele şi
datinile poporului român despre mistreţ s-au cristalizat în unele colinde şi basme mitice.
Caracteristic este, în primul rândcolindul cu mască de mistreţ sau de porc, care până în secolul
al XIX-lea mai persista în Banat, la Lăsatul Secului. În al doilea rând, colindul cu mascoida de
vier (un substitut al mistreţului). Colindul cu mascota de vier se menţine încă în forma lui
arhaică în Muntenia. Pe o tipsie veche se aşează capul de vier sau un cap butaforic de porc,
împodobit cu ciucuri, cordeluţe, zurgălăi şi ceva verdeţuri. Tava era purtată de un colindătot în
vârstă, uneori mascat. Mascoida vierului se numeşte Vasilca – pentru că se umblă cu ea în

9
Ibidem
ajunul lui sân Vasile. În loc de mascoida vierului – colindătorul din Câmpia Dunării umblă cu o
mascoidă antropomorfă, un fel de „păpuşă de câlţi” nume contras, derivat din sân Vasile.”10
Aşa cum am ilustrat şi cu alte prilejuri, în volumele ori articolele noastre anterioare, o prezenţă
cel puţin insolită în cadrul colindelor româneşti este aceea a numeroase forme de manifestare
cultică „păgâne”, care nu au nimic de-a face cu naşterea lui Iisus. Mai mult decât atât, dacă în
cazul Paştelui mielul este, din punct de vedere ritual, sărbătoresc, cultic etc. „personajul central”
al evenimentelor, în perioada Crăciunuluiimportant este porcul. „Lucrul” este cu atât mai ciudat
cu cât, aşa cum am arătat în repetate rânduri, el este, din punctul de vedere al
creştinităţii,animalul cel mai urât (lacom, murdar, expresie a lubricităţii sexuale): „Aceste atribute
conturează un profil, nu în întregime malefic, dar în bună parte defavorabil, dominat de atribute
negative: duşmănia faţă de om (i.e. omorâtorul său), murdărie, lene, lăcomie. Posibilele
semnificaţii ceremoniale, sau magice constituie nivelurile secundare, puţin dezvoltate ale
structurii sale mitologice.11
De altfel, Biserica însăși îl percepe ca atare, în speță ca pe un „animal necurat, disprețuit în
Test. Vechi (Levitic 11,7; Deuteronom 14,8) și, ca atare, e simbolul păcatelor și al necurăției
sufletești. În contrast cu mielul, a cărui figură diavolul nu o îmbracă niciodată, porcul este
animalul în care diavolii se cer să fie mânați (Luca, 8, 32). Porcul mai e simbolul idolatrilor
(Psalmi 79, 14) care, ca niște mistreți ai pădurilor, scormonesc via Domnului.Porcii sunt chipul
celor ce se îndepărtează de la Dumnezeu și se afundă în noroiul păcatelor; precum porcul cu
capul plecat nu privește nicicând spre cer, așa cel căzut în fărădelegi nu mai caută spre cele
cerești (Luca, 15). Porcul mai este chipul nesațului, necumpătului și al lăcomiei. Această
închipuire a voit să o scoată la iveală și Moise, când a oprit pe izraelieni de la consumarea
cărnii de porc, oprită nu atât pentru primejdia ei, cât mai mult să le atragă luarea aminte asupra
caracterului acestui animal. Când este sătul, îndestulat, uită pe stăpânul său, iar când
flămânzește, când este în lipsă, îl recunoaște, grohăie, încearcă să rupă totul, până ce i se
satisface dorința și își află îndestularea.”12
Şi, cu toate acestea, pentru ţăranul român Crăciunul începe, de fapt, la Ignat, odată cu tăierea
porcului. În plus, etnologii îi semnalează prezenţa chiar şi în colinde: „Colindul cu cap de vier a
suferit o substituire morfologică printr-un cap de porc.Din textul colindului reiese însă că este

10
Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 508
11
Mihai Coman, Mitologie populară românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 35
12
Pr. Victor Aga, Simbolica biblică și creștină, Timișoara, Editura „Învierea”, 2005 (ed. a II-a), p.295
vorba de mistreţ, nu de porc. Deducem aceasta din judecata Sivei, când <<Zeul Dumnezeu>> şi
<<Bătrânul Crăciun>>o întreabă ce a mâncat şi a băut de-a devenit atât de frumoasă:
<<Doamne, dacă mă întrebi / ţie-ţi spun cu dreptul tău: / sus la munte am trăiat, / jir şi ghindă
am păscut, / jos la vale-am coborât, / apă dulce am băut, / apă dulce de prundiş, / şi-am trăit în
luminiş. / Mă văzu femeile, / ocolind grădinile, / toţi bărbaţii îşi strigară / cu furce şi cu
topoară, / vânători cu armele, / ciobani cu cârligele. / M-ajunseră, / mă prinseră, / Mă-
njunghiară, / mă tăiară, / trupu-n paie îl pârliră. / Copiii luară băşica, / femeile slănina, /
gospodarii căpăţâna, / vânătorii cârnăciorii, / ciobănaşii fluieraşii.”13

În orice caz, pentru țăranul român porcul reprezintă un veritabil„miracol economic”: din
carnea lui, afumată, preparată sub diferite forme (cârnaţi, şuncă etc.) familia se hrăneşte întreg
anul şi, în plus, el reprezintă „materia primă” fundamentală din care se pregăteau bucatele, în
perioada lucrărilor de primăvară, vară şi toamnă, pentru lucrători (fasole cu şonc, papricaş,
mazăre cu slană, coleşă cu ouă şi cârnaţi, ouă fierte tari cu slană). De asemenea, creşterea lui
este relativ facilă, în comparaţie cu celelalte animale de casă, care necesită o îngrijire specială:
„Deşi nu se creşte greu (fiind adeseori lăsat în stare semi-sălbatică), el nu impresionează
gândirea axiologică şi meditaţia mitică datorită gamei limitate a produselor pe care le oferă
omului: numai carne şi piele. Evident, din această perspectivă, porcul nu poate concura vaca şi
boul (animale ce reprezintă un mijloc de muncă şi totodată o sursă de bunuri) sau oaia şi capra,
mult mai productive, dăruind gospodarului nu numai carne şi piele, ci mai ales lapte şi lână,
adică produse regenerabile. Atât timp cât este crescut şi îngrijit, porcul nu produce nimic – spre
deosebire de celelalte animale care dau încă din timpul vieţii şi în mod continuu alimente şi

13
Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 508
bunuri necesare vieţii cotidiene. El devine eficient de abia după ce este omorât, astfel încât
randamentul său economic este mult inferior faţă de acela al vieţuitoarelor amintite.”14
De altfel, dacă stăm să ne gândim, nici nu alt animal nu este sacrificat (în spaţiul cultural
tradiţional românesc) numai la o anumită dată(cu excepţia mielului, dar aceasta este o situaţie
mai recentă, şi mai ales...urbană, căci miel se consuma – consumă – la ţară şi cu alte prilejuri
decât de Paşti). Este vorba de Crăciun, dată la care este foarte frig şi nu există riscul alterării
preparatelor. Aceasta, din punct de vedere strict economic. Deoarece unii cercetători afirmă că
sacrificiul porcului datează din vremuri imemoriale, şi are puternice implicaţii sacre.Ideea este
ilustrată, de altfel, de numeroasele credinţe şi practici magice legate de sacrificarea porcului, de
Crăciun: „Astfel, sacrificarea porcului se petrece în ziua de Ignat, în preajma solstiţiului de
iarnă, la vremea renaşterii soarelui, a ivirii Anului, a datinilor şi gesturilor magice propiţiatoare
şi omenice. După unele credinţe, omorârea porcului relevă o semnificaţie rituală şi magică:
astfel, <<oamenii nu ies la coasă dacă n-au văzut la Ignat sânge de porc negru [...]>>; <<E
bine ca la Crăciun, când se taie porcii, să te brezezi cu sânge, că e bine de bubat>>”. (...) Se
pare că atingerea (ori simpla imagine) a sângelui acestui animal este dătătoare de forţe şi
apărătoare de boli. Aceste credinţe întăresc valenţele sacrificiale ale tăierii porcului şi
sugerează posibilitatea interpretării acestui eveniment ca o datină populară, cu rosturi
fertilizatoare (analogă deci sacrificiilor de porci din antichitate, consacrate unor divinităţi
fecunde precum Demeter, Ceres, Tellus ori Freya). (...) După opinia lui Ion Ghinoiu, tăiatul
porcului are statutul unui sacrificiu ritual, ale cărui semnificaţii <<pot fi descifrate numai
coborând în adâncul mileniilor, când acest animal era considerat ca întruchipare a spiritului
grâului, a vegetaţiei în general˃˃.”15

14
Mihai Coman, op. cit., p. 33
15
Ibidem, p. 34
1.1. Oferim, în cele ce urmează, câteva rețete specifice Banatului Montan. Ele sunt preluate de la
bucătărese locale și înregistrate exact așa cum au fost auzite, fără a se adăuga nimic din partea
autorului (sugestii, cantități ori „variante moderne”).

Tochitură de porc:
Se căleşte ceapa. Peste ceapa călită se pun bucăţele de carne proaspătă, cu puţină apă.Când
carnea este pe jumătate fiartă se pun bucăţele de slănină, cârnaţi, şuncă afumată, şi se
codimentează cu boia (eventual, iute, altfel foarte importantă pentru tochitură), piper,
pătrunjel (frunze). Se mănâncă, de obicei, cu mămăligă.

Muşchiuleţ de porc împănat cu sos de ciuperci

Se împănează muşchiuleţul cu 2-3 rânduri de usturoi şi 2-3 rânduri de slănină afumată. Se
pune la fript în ulei sau untură. Se serveşte, obligatoriu, cald, cu sos de ciuperci.
Sosul de ciuperci: se căleşte puţină ceapă, peste care se pun 2-3 linguri de făină, şi se stinge
cu smântână. La sfârşit, se pun ciupercile curăţate şi tocate, se condimentează cu sare şi piper,
şi se mai lasă 2-3 clocote la fiert. Muşchiul se taie feliuţe subţiri, peste care se pune sosul.
Varză dulce cu cârnaţi de porc
Prăjim puţină ceapă, împreună cu cârnaţii scoşi de la untură, şi tăiaţi în bucăţi potrivite. Se
pune apoi varza dulce tocată fin, se umple oala cu apă şi se dă la fiert. Între timp, se curăţă
doi-trei cartofi, pe care îi tăiem cubuleţe, şi care se pun peste varză. Adăugăm bulion pentru
culoare şi gust. Mai condimentăm, dacă este cazul, cu sare şi piper. Dăm jos oala de pe foc.
Presărăm pătrunjel şi mărar verde tocat.
 2.
2.1. Oaia
Mielul (oaia, capra) – se taie de Paşti(mai ales oaia, datorită tradiţiei de crescători de oi).
Foarte rar, capra, deoarece în legătură cu ea mai există o prejudecată: era crescută de oamenii
săraci, pe când oaia şi vaca de către cei bogaţi ori cel puţin mai răsăriţi.
Aceste animale se sacrifică la această dată și în legătură cu perioada de reproducere şi gestaţie:
pentru cei care au multe animale, spre a le rări(deoarece consumă inutil, de acum înainte, laptele,
din punct de vedere economic), iar pentru cei care nu au multe animale, pentru că au acum de
toate (brînză, lapte, carne).
În general, la Paşti se taie berbecuţii, ieduţele şi mialele ţinându-se de prăsilă. Acestea se aleg,
de fapt, toamna. Cele care sunt sterpe, ce nu sunt bune de prăsilă (noatinele) vor fi tăiate în acest
moment al anului. Gestul ţine de procesul pur de tăiere (ce vrei să ţii şi ce vrei să triezi).

În ceea ce priveşte creşterea oilor, ea este considerată a fi una dintre cele mai vechi ocupaţii
de pe teritoriul al ţării noastre, alături de cea a cailor: „Arheologic, creşterea animalelor este
atestată din perioada comunei primitive. (...) În epoca fierului, creşterea animalelor capătă o
asemenea însemnătate încât, în sec. al VIII-lea î. H. economia era bazată pe creşterea cailor şi a
turmelor de oi. La daci, păstoritul constituie o ocupaţie de bază.”16
În economia tradiţională românească oaia are un loc aparte, fiind considerat un animal nu doar
deopotrivă de „economicos” dar şi, în acelaşi timp, unul sfânt: „<<Bună-i oaia, săleaca –se
spune-ntr-o colindă de gospodar – Cât trăieşte/ Te-ndulceşte / Şi hrăneşte. / Dacă moare, / Te-
ncălzeşte>>. Elogiul oii, întotdeauna superlativ, apare în numeroase atestări folclorice: ea este

16
Ion Vlăduţiu, Etnografia românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973, p. 251
bună, pentru că <<se dezbracă pe ea,ca să îmbrace pe stăpâni>>. Sau: <<oaia este bună,
pentru că este marhă îngerească, care-ţi dă cioareci, lăcrie şi suman>>; <<oaia e un animal
sfânt, cine se ocupă cu creşterea oilor şi a albinelor va avea noroc la toate. Când nu vor mai fi oi
şi albine, va fi sfârşitul lumii>>. Sacralitatea acestui animal derivă din utilitatea lui: oaia oferă
lapte (şi, implicit, brânză, caş, unt, zăr etc.), carne, lână şi piele. Ea hrăneşte şi îmbracă omu, îl
<<îndulceşte>> şi-l <<încălzeşte>>.”17

17
Mihai Coman, op. cit., p. 14
 2.2. Mitologie
De asemenea, oaia este considerată ca fiind un animal prin excelenţă sacru, aducând asupra
celui care o îngrijeşte linişte, pace, împăcare, precum şi bunăvoinţa şi protecţia divină: „Deci oaia
oferă celui care o îngrijeşte (adeseori – aşa cum spun şi colindele – chiar demiurgul), belşug şi
linişte.”18
Din punctul de vedere al simbolicii creștine, oaia a fost aleasă în Vechiul Testament ca jertfă a
animalului curat, fiind cea mai blândă și mai nevinovată dintre animale. Așadar, ea este simbolul
blândeții și al evlaviei, precum și al credincioșilor adevărați (...paște oile mele”, Ioan, 21,16).
(...) Se zice că oaia dată de pomană pentru sufletul mortului, trecând în lumea cealaltă își umple
lâna de apă și apoi o scutură pe focul în care arde stăpânul ei. A întâlni o oaie ori un miel se
crede a fi semn de noroc (...) Ea „înseamnă și făptura omului, chipul omului zidit din pământ,
care în mâna lui Dumnezeu este ca și lutul în mâna olarului, și care e atât de șubred, încât la cea
mai ușoară atingere se sparge, ca vasele olarului. Oala spartă închipuie popoarele nimicite de
Dumnezeu, făcătorul lor, pentru că nu și-au îndeplinit datoria, nu au ascultat glasul Lui (Ieremia
19,11; 18,6: Isaia 29,16). (...)19
Aşa cum am discutat şi în paginile anterioare, cu cât un animal este mai important în
economie, cu atât el dobândeşte un pronunţat „prestigiu sacru”, mitic. Astfel, fără a fi un animal
psihopomp, oaia este animalul care transgresează graniţele lumii de aici în lumea de dincolo, de
unde, fireşte, nu aduce niciodată maleficitate, ci doar linişte, alinare şi împăcare: „Oile pot trece
pragul lumii reale, pot pătrunde în tărâmul miraculos al mitului. (...) ...în credinţele populare,
oaia apare ca o vieţuitoare dotată cu puteri şi calităţi miraculoase.”20

18
Ibidem, p. 15
19
Victor Aga, op. cit., p. 263
20
Ibidem, p. 16
 Mai mult, chiar, oaia poate fi şi „năzdrăvană”, având valenţe clarvăzătoare. Celebră (şi
edificatoare) în acest sens este celebra baladă Mioriţa, în care oaia joacă un rol esenţial, şi nu
doar de oracol, ci şi unul funerar. De altfel, rolul oii în ceremonialul funerar este unul foarte
vechi şi precumpănitor, uitat, fireşte, astăzi,şi ignorat aproape cu desăvârşire: „Oaia este un dar
ritual frecvent utilizat în datinile de înmormântare. Ea este dată <<de pomană>> peste groapă,
după ce în prealabil a fost stropită cu apă. (...) În cadrul aceluiaşi sistem mitico-simbolic funerar
poate fi integrat şi acest fragment, singular, dintr-o colindă mioritică în care ciobanul se
roagă:<<să-mi puneţi un miel la cap, / La picioare, fluier mare.>>”21
Credințele din folclorul românesc nu sunt puține și nici lipsite de pondere mitologică. Toate
aceste credințe magico-religioase ilustrează vechimea respectivului animal atât în economia, cât
și în orizontul spiritual al poporului român. Este posibil, de altfel, ca oaia să fie primul animal
crescut de om pe aceste meleaguri, cu toate implicațiile economice și culturale care derivă de
aici: ”În culturile arhaice, animalul, mai ales cel sălbatic, este adeseori cel care dezvăluie
gândul, glasul zeilor luminii, cât și al celorlalți zei, fiind un mesager al lor; încă din paleoliticul
superior, omul considera ciuta și oaia ca animale cu vocație profetică, fapt confirmat din plin de
bestiarul carpatic; există totuși o specializare a acestei vocații, ciuta având de-a face cu
vânători, iar oaia cu ciobani, domenii pe care cele două animale nu și le încalcă; „Miorița” s-a
ivit pe aceste meleaguri odată cu oamenii așezați la poalele Carpaților, la Dunăre și la Marea
Neagră, dobândind, prin stăruințe și dor de eternitate, perfecțiunea operei admirată astăzi
(BUHOCIU,p.360;414-415;448). Se crede că este un animal îngeresc, care dă oamenilor
cioarecii, lecricurile și sumanele; este un animai sfânt și cine se ocupă de creșterea oilor și a
albinelor va avea noroc în toate; când nu vor mai fi oi și albine va fi sfârșitul lumii; fiind blândă
și extrem de folositoare, oaia a fost considerată ca o viețuitoare pură, curată (de unde asocierea
cu albina); legendele o p,rezintă ca o creație divină, în schimb pe capre le-a făcut dracul; când a
fost să-și aleagă o armă de apărare, ea a refuzat și colții, și coarnele, deoarece nu a lăsat-o
inima să facă rău cuiva; aceste atribute explică invocarea ei în descântece, unde devine un
simbol al alinării; fiind iubite de Demiurg, fiind aproape de acesta, oile mediază între uman și
divin; prin ele, spun colindele, membrii colectivității primesc „florile” consacrate, acelea pe
care le pun în cunună sau struț, pentru a beneficia de puterea, frumusețea și belșugul lor; ritmul

21
Ibidem, pp. 25-26
vieții pastorale este marcat de manifestări solemne, care corespund unor momente esențiale din
ciclul vital al oilor; acesta cuprinde două etape: sezonul fertil (între Sânmedru - 26 octombrie,
când începe împerecherea, și Sângeorz - 23 aprilie, când se separă mieii de oi) și sezonul infertil
(între primăvară și toamnă, când oile sunt urcate la munte pentru hrană); calendarul pastoral
începe la Sângeorz (în succesiunea: Sângeorzul vacilor, Alesul, Sâmbra oilor, Marcu boilor,
Armindeni, Ispasul), atunci când ciobanii sărbătoresc momentul sacru al începutului și când are
loc sacrificiul ritual al mielului; tot acum se efectuează primul muls și se joacă dansul ritual al
călucenilor; o seamă de practici cu caracter propițiatoriu vizează stimularea energiilor firii,
a fertilității și manei oilor, primul muls fiind asimilat rodniciei apelor; în dimineața de Sângeorz,
baciul se scoală devreme, aduce o găleată cu apă neîncepută de la izvor și o varsă în strungă,
zicând: „Atâta lapte să aibă oile”22

Există, în consecinţă, numeroase obiceiuri (derivate, probabil, din străvechi rituri) consacrate
acestui animal considerat sfânt în spaţiul românesc de existenţă materială şi spirituală. Cele două
aspecte sunt (erau) strâns legate în trecut, înglobând şi cuprinzând, deopotrivă, şi aspectul
social:Calendarul de muncă pastoral, deci legat de creşterea vitelor cornute mici (în special a
oilor şi, într-o măsură mai redusă, a caprelor) începe cu obiceiurile legat de constituirea turmei
şi plecarea la stână, care formează un complex ceremonial şi sărbătoresc de mare vechime şi
amploare. Denumirile obiceiurilor din această categorie sunt variate, în funcţie de zonă: Arieţul,

22
Romulus Antonescu, Dicționar de Simboluri și Credințe Tradiționale Românești, 2009 (ediție digitală 2016)
Alesul, Ruptul sterpelor, Sâmbra oilor, Însâmbratul, Sărbătoarea oilor. Existenţa lor a fost
constatată în întreg lanţul Carpaţilor Orientali, deci în întreaga zonă pastorală românească.
(...) Rostul iniţial al acestor obiceiuri a fost economic şi juridic, căci ele formau cadrul în care
asocierile pastorale îşi începeau activitatea. Tot atunci se despărţeau mieii şi sterpele de oile de
lapte. Fiecare gospodar care participa la stâna asociată îşi mulgea oile şi, după cantitatea de
lapte, i se stabilea cota de produse pe care urma să o primească de la stână în timpul verii.”23

Este firesc, în atari condiţii, ca sărbătorile legate de oierit, dată fiind vechimea ocupaţiei, să nu
fie nici puţine, şi nici lipsite de, spectaculozitate, arhaism şi ritualitate: „Acest moment prilejuia
însă şi o sărbătoare pe care colectivitatea sătească o organiza înainte de plecarea turmelor la
munte. Avea loc o petrecere (fie în sat, în preajma plecării, fie la stână, ceva mai târziu).
Participau toţi cei care băgaseră oi în turmă, împreună cu familiile şi prietenii lor, aducând
mâncare şi băutură. Se preparau, chiar, unele mâncăruri îndătinate (o mămăligă fiartă în lapte
şi unt, numită balmoş). Fiecare dintre stăpânii de oi considera de datoria sa să-i cinstească pe
ciobani. Înainte de încheierea petrecerii, se făcea aşa-numită <<traistă a ciobanului>>, în care
fiecare punea alimente pentru ciobanii care plecau cu oile la munte.”24
Aveau loc, de asemenea, sacrificii ritualice de animale, de obicei miei, carnea de oaie
(berbec) friptă pe jăratic fiind, de altfel, una dintre cele mai vechi feluri demâncare atestate pe
teritoriul ţării noastre: „Atunci când sărbătoarea avea loc la stână, unde veneau stăpânii oilor
împreună cu familiile lor, ciobanii tăiau câţiva miei, pe care îi frigeau pe o vatră mare. Apoi
femeile aşterneau şervete pe iarbă, punând pe ele şi mâncarea, băutura aduse de acasă, şi
petrecerea comună putea să înceapă.”25

23
Alexandru Popescu, Tradiţii de muncă româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 178
24
Ibidem
25
Ibidem
 Un alt obicei pastoral, deosebit de vechi şi, în acelaşi timp, cu puternice implicaţii ritualiceeste
acela denumit focul viu: „Cel mai adesea, focul viu era aprins chiar în momentul începerii
activităţii la stână, şi era păstrat neatins, fiind continuu alimentat, până toamna, la <<spartul
stânei>>. Prevederea de a păstra focul neatins, ca şi aceea că el trebuia aprins de <<un flăcău
curat>>, necăsătorit, ne fac să considerăm că acest obicei este în legătură cu straturi culturale
arhaice. Funcţia protectoare reiese şi din integrarea sa unui cult general al focului care, la
rândul său, îşi are originea, probabil, în cultul solar, element vitalizator al întregii lumi animale
şi vegetale.
Vechimea practicilor legate de focul viu reiese şi din caracterul arhaic al sistemelor de
aprindere care, în ciuda varietăţii lor, cunosc o regulă generală: focul trebuie aprins numai cu
mijloace naturale, deci transferul puterilor protectoare şi de fecundare ale naturii trebuie să fie
direct.”26

26
Ibidem, p. 181
2.3.Rețete
Deși astăzi consumul cărnii de oaie în România este mult mai scăzut în România, oaia a fost
un animal preferat de locuitorii acestei țări, încă din vreme geto-dacilor. În plus, în multe zone ale
țării, încă și astăzi mâncărurile oferite la pomeni erau preparate exclusiv din carne de oaie.
 Astfel că prezentăm, în cele ce urmează, câteva rețete din carnea acestui animal atât de venerat
de români, odinioară.

Papricaş de oaie:
4 cepe mari, tocate şi călite în ulei. Peste ele (în vreme ce se călesc) se pune carne de oaie
(multă; de preferinţă cu os, de obicei gât şi coastă). Se mai căleşte puţin, şi se umple oala cu
apă. Atunci când începe să fiarbă, se pun zarzavaturile tocate: morcov, ţelină, păstârnac,
pătrunjel, ardei, roşii. Tot acum se pune şi boiaua de ardei (nu foarte multă, doar pentru
culoare, mai mult, şi gust). Spre sfârşit se mai pun 4 cartofi medii, tăiaţi în 4-6 bucăți. Se
condimentează cu frunze de pătrunjel şi de ţelină. Se serveşte fierbinte.

Oaie cu varzăacră (mâncare de praznic):La acest fel de mâncare se foloseşte carne grasă de
oaie. Se pune la fiert varza acră, tăiată fideluţă. Apoi (aproape imediat) se pune carnea şi se
lasă la fiert. Când au fiert bine amândouă, se pune peste toate acestea orez(1 lingură deorez la
2 l. de zeamă). Separat, se căleşte ceapă, bine de tot, cu boia de ardei (dulce). Se pune peste
mâncare, se mai lasă să fiarbă puţin. Drept condiment vegetal sepune (doar) mărar tocat.
După preferinţă, se pot pune şi foi de dafin.

Berbecuţul, se taie din noatine

În toată această perioadă (mai exact de la Duminica Tomii) se fac nunţile şi botezuri (mai
puţin în posturile mici – Petru şi Pavel, S.M.Mare)
 Aceste două feluri de mâncare se servesc împreună (unul cu celălalt, varza având,
oarecum, „funcţia” de salată). Nu se amestecă în farfurie, ci doar se servesc împreună.

Miel cu drăgăvei (ştevia) (drăgăveiul este recunoscut ca fiind o plantă autohtonă, cultivată, se
presupune, încă de pe vremea geto-dacilor):
Se culege drăgăveiul, împreună cu o mână mare de măcriş. Se fierbe în apă clocotită cu
sare. Se strecoară, şi se toacă mărunt.Mielul se frige separat, după cum urmează: îl punem la
prăjit în ulei (untură) şi, atunci când deja s-a rumenit, călim usturoi (tocat mărunt) împreună
cu carnea de miel. Când carnea s-a înmuiat, punem peste compoziție 3-4 linguri de făină şi
amestecăm cu puţin lapte, pentru a se desface făina. Adăugăm drăgăveiul şi laptele, cât să iasă
un sos de consistenţa smântânii. La sfârşit, se bat 2-3 ouă şi se amestecă în compoziţie.
Mâncare de drăgăvei cu miel
Opărim frunzele de drăgăvei, le strecurăm şi le tocăm. Le călim împreună cu puţin usturoi,
în untură de porc (dacă nu avem, în ulei).Punem 2-3 linguri de făină, stingem cu lapte şi,
atunci când luăm de pe foc, punem 2-3 ouă bătute, amestecând continuu. Servim ca şi
garnitură la friptura de miel, care poate fi şi rece, rămasă de la masa de Paşti, de pildă, sau
caldă, pregătită în prealabil.

Sâmbăta se face zama de maţe

În cele mai multe locuri, se ia câte un pic din fiecare fel de mâncare (brănză, ouă, cârnaţi,
ţuică, caş, o bucată de friptură de miel, cozonaci etc.) şi se sfinţesc la biserică, la slujba de Paşti.
Acestea vor fi servite ca „aperitiv” la masa de Paşte. Asta ţine de ritual şi de sacrificiu.
 3. Vaca
Se foloseşte şi la tractat, şi la muls, şi în alimentație. Este foarte importantă în economia
ţăranului român. Nu este ritualică, asta, poate și deoarece nu are sezon de împerechere fix. Se
poate împerechea în orice sezon(și în acest caz nu se pot stabili date fixe legate de sacrificiu, de
o anumită dată, sărbătoare etc., așa cum se întâmplă la miel, de pildă). Împerecherea ţine, de fapt,
şi de maturitate. O vacă face un viţel o dată la doi ani ½, 3 ani, cel puţin la prima fătare. Apoi,
poate făta la un an, dar şi la un an jumate, ori chiar la doi. Aşadar, era imposibil ca vaca să fie
pusă în legătură cu vreun eveniment sărbătoresc calendaristic anual. În plus, perioada de supt a
viţelului este de 3 luni. În rest, de la vacă ai lapte (cu derivatele sale – brânză iaurt etc.). Vaca
poate fi mulsă, în plus, permanent, cu doar două luni înainte de a făta (indiferent dacă e vorba de
un an, doi sau trei). Viţica poate fi dată la montă la 2 ani ½ 3 ani. După fătare începe să dea lapte.
 Pentru multe popoare este animal sacru (considerată, de asemenea, a fi unul dintre cele mai
vechi animale domesticite), deoarece ea susţine, hrăneşte întreaga familie, un an întreg.
La unele popoare vaca nu se taie niciodată, ea fiind considerată animal sacru; de pildă,
la indieni.
În spațiul nostru vaca se taie de obicei la nuntă.Aceasta deoarece nunta se programează cu
un înainte, şi atunci se poate stabili şi sacrificarea (fie vacă, viţel sau bou). De asemenea, se mai
taie la înmormântare (mai ales viţel), pentru că se foloseşte mai toată carnea. Aceasta situație
derivă și din faptul că nu există prea multe feluri de a păstra carnea, ca la porc (afumat, cu untură
etc.). Carnea de vacă se poate prezerva exclusiv cu sare (și vorbim aici de tradiţie, nu de
congelatoare şi de alte sisteme de acest gen). În cazul în care se îmbolnăveşte vaca şi trebuie să o
tai, dacă stăpânul are şi porci, atunci face cârnaţi din ea, şi pune carne şi la untură. În cazul în
care nu are, se vinde la toată lumea, în sat, pentru a nu se strica (este vorba despre 400 kg. de
carne, care trebuie consumate într-un timp relativ scurt – iată explicaţia pentru faptul că ea nu era
atât de frecvent tăiată şi consumată de către ţăranul român).
 3.1. Mitologie –Fiul vacii
Din punct de vedere etnologic, vaca are o importanță majoră, atât în credințele universale cât
și, mai cu seamă, în cele românești: ” În toate marile mitologii ale omenirii, vaca este imaginea
cea mai elocventă a fecundității și belșugului, întrupare a puterilor regeneratoare ale firii; în
credințele tradiționale românești, se spune că „este cea mai de seamă de lângă casa omului”,
numită fiind și „izvorul casei”; chiar se și zice: „ori faci o fântână, ori dai o vacă, e totuna pe
lumea ceea”, fiind în afirmația anterioară o asociere între vacă și apă, ambele simboluri ale
fertilității și vieții eterne, de unde afirmația „vaca-i izvor” și datina de a da o vacă celui care
execută o fântână; în consecință, vaca=apă=femeie =fântână; egalitățile anterioare sunt
argumentate astfel de gândirea tradițională: „Apa este femeie, că la fântână mergem cu cofa, ca
și cu donița la vacă să ne dea lapte; și fântâna are izvor, vână de apă, cum are și vaca vine de
lapte”; deci vaca dă laptele, cum pământul (fântâna) dăruie apa; în ceremonialul funerar, a da o
vacă este un gest care posedă aceeași putere de consacrare ca și clădirea unei fântâni, deoarece
donatorul oferă semenilor săi o sursă de putere și energie, o inepuizabilă sursă de substanță
vitală; pentru a beneficia de putere magică, vacile sunt trecute peste foc, afumate, hrănite cu fân
ori boabe „fermecate”, legate cu fire roșii, descântate cu sare; se crede că acela care vrea să
găsească o comoară trebuie să sacrifice o vacă; zilele consacrate vacii sunt: Stretenia (2
februarie), Sân-Toader (sâmbăta din prima săptămână a Postului Paștelui), Sângiorz (23
aprilie), Gădineți (12-16 noiembrie), Filipii (14-21 noiembrie), Sânandrei (30 noiembrie),
Crăciunul (COMAN,I,p.3-5;II,p.163). Vacile cu coada lungă sunt bune de lapte - Tecuci; se
spune că vaca bună de lapte este cea care are, în afara celor patru țâțe ale ugerului, și alte
câteva mai mici - Suceava; când vaca fată numai bouți este semn de belșug în gospodărie -
Suceava; placenta rămasă de la prima fătare a unei vaci să fie dată de mâncare unei cățele,
pentru ca vaca să facă în continuare numai vițele și să aibă lapte mult - Ialomița; (…) nu se dă
nimic din casă de pomană, pentru că se duce și laptele de la vacă - Bihor; se crede că vaca, al
cărui lapte a fost luat de cineva rău-voitor, se duce singură și rage în poarta celui care a
fermecat-o, cerându-și laptele înapoi - Suceava; dar unei vaci de culoare neagră strigoaicele nu-
i pot lua laptele - Suceava; nu există păcat mai mare decât acela care conduce la luarea manei
unei vaci - Tecuci; dacă vaca urinează în timp ce este mulsă, se spune că vita este stricată și că i
s-a luat mana - Suceava; dacă rage o vacă în timp ce un hoț stă la pândă, ca să fure, este semn
că acțiunea lui va fi reușită - Vaslui; este semn că va muri cel căruia îi apar în vis vaci - Suceava
(2.GOROVEI,p.97;119;149;245-249).”27
Majoritatea etnologilor subliniază, în repetate rânduri, valoarea enormă pe care o are (avea)
boul (vaca) în comunitatea tradiţională românească: „După cum spuneam, importanţa economică
a acestui animal este deosebită: prezenţa lui într-o gospodărie constituie garanţia bunei
desfăşurări a muncilor câmpului, oferă promisiunea bunăstării şi asigură prestigiul social; de
aceea, boul <<este fala ţăranilor. Cine are boi se consideră om de frunte şi ca atare aşteaptă să
fie respectat de ceilalţi.˃˃”28

Nenumărate sunt, de altfel, obiceiurile, datinile, tradiţiile şipracticile ritualice care au în

centrul lor boul, animal mitic important în arealul spiritualităţii româneşti: „Cea mai importantă
datină, în centrul căreia se află animalul puternic, dătător de roade şi viaţă este <<ferecatul>>
(<<împănatul>> sau <<înstruţarea>> boului. Acest obicei <<agro-pastoral>> aparţine
<<riturilor de fertilitate din preajma solstiţiului de vară>>. (...) De Rusalii, un bou era
împodobit în chip deosebit, punându-i-se un covor pe spate, o cunună de flori de sânziene în
coarne, ghirlande de flori, betele, clopoţei; <<împodobirea>> sa avea loc în zori, undeva în
afara satului, departe de privirile curioşilor; boul <<ferecat >> trecea pe uliţe, însoţit de o
ceată de feciori mascaţi, îmbrăcaţi în costume vegetale, confecţionate din vrejuri de plante ori
coajă de copac; alaiul mergea pe la casa fiecărui gospodar; în fiecare curte, feciorii jucau, iar
gazdele stropeau boul cu apă; spre seară, boul era <<desferecat>>, măştile se aruncau, iar

27
Romulus Antonescu, op. cit.
28
Mihai Coman, Mitologie populară românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 5
cununa se păstra în casa gospodarului care a găzduit ceata; în unele zone, tot acum feciorii
mergeau la fântâna satului şi o curăţau.”29

Fireşte că, în principal, importanţa unui animal în gospodăriile ţărăneşti era dată de aportul său
economic, la care se adăuga, în timp, ceea ce am putea numi „prestigiul mitic”. Lucrurile nu erau,
desigur, delimitate, aşa că totul se manifesta ca un totum compositum, încât ne-ar fi greu să
decidem dacă prestigiul economic derivă din cel mitic (ca animal totemic, reprezentare
animalieră a divinităţii) sau invers. Şi, de altfel, acest lucru este lipsit de importanţă, deoarece
veneraţia ţăranului faţă de animalele sale era motivată de multiple aspecte, fără să existe o
decelare a cauzelor. Am sublinia, de asemenea, aspectul ritualic, magic, al animalelor de casă,
care nu poate fi deloc ignorat. Un exemplu ritul de fertilitate, în care actant principal este chiar
boul înstruţat: „...acest rit, investit cândva cu puteri magice, se pare a fi urmărit asigurarea
fertilităţii lanurilor de grâu, a păşunilor şi fâneţelor, obţinerea unor recolte bogate, prin
provocarea ploii atunci când este mai mare nevoie de ea, în preajma sărbătorii Rusaliilor, când
plantele au mare lipsă de apă.”30.
Importanţa boului în cultura tradiţională românească este extrem de mare, ea venind, probabil,
din vremuri îndepărtate, atunci când boul (bourul, zimbrul) era venerat ca zeitate tutelară a
comunităţii. El a fost înlocuit, ca autoritate absolută în acest sens, de alte animale, dar prestigiul
său s-a prelungit până în zilele noastre (în alte zone ale lumii, de pildă, India, caracterul sacru al
vacii a rămas neştirbit): ”Demn de semnalat este faptul că, în folclorul românesc, boul este
asociat, sub semnul unor momente de cumpănă (geneză ori apocalipsă), tuturor elementelor
29
Ibidem, p. 6
30
Ibidem
stihiale: pământul, apa, vântul.El ocoleşte doar focul, dacă nu cumva legendele în care naşterea
fiului sacru se produce numai în ieslea boilor şi sub răsuflarea lor caldă nu sugerează că acest
animal are focul în sine, fiind, ca orice fecundator mitic, un purtător al căldurii şi arderii
primordiale. De altfel, pentru că au încălzit-o pe Maică, boii au fost blagosloviţi să aibă pasul
lin, să se sature de puţină mâncare, să fie domoli şi să muncească încet, cu tihnă.”31

31
Ibidem
 3.2. Rețete
Oferim, în cele ce urmează, câteva rețete preparate din acest animal, cu mențiunea că, date
fiind cele menționate mai sus, caracteristica lor principală este aceea de ”mâncare de
sărbătoare”:

Supă de vită:
Zarzavat mult (morcov, pătrunjel, păstârnac, ceapă, ţelină, usturoi), carne de vită (rasol
sau, oricum, carne cu os). Se fierbe carnea şi apoi se fac găluştele, astfel: 3-4 ouă, griş (la 5
ouă, jumătate de kg. de griş). Se scoate carnea şi legumele. Se formează găluştele, se fierb în
supă direct, se pune deasupra pătrunjel şi ţelină verde tocată.
Mai departe, se fierbe un sos de bulion cu zarzavaturile şi cu carnea din supă (bucăţi mari).
De preferinţă zarzavaturile rămân întregi, pentru aspect. Sosul de bulion: ulei, făină, apă,
bulion, şi se fierb împreună (se amestecă toate, de la bun început, realizându-se un „rântaş
rece”; multă vreme, chiar şi azi, în Banat se face rântaş cald, adică făina se prăjeşte, în ulei ori
în untură, dar acest procedeu este extrem de dăunător şi de nociv pentru stomac). Sosul se
pune de obicei în sosieră, iar zarzavaturile şi carnea separat, pe un platou, iar de acolo îşi
serveşte fiecare, după dorinţă.

Ciorba de burtă nu este, evident, autohtonă. Originile ei sunt, turcești, ciorba fiind mâncarea
predilectă a spahiilor, care își preparau mâncarea în ceaune mari. Carnea de vită fiind consumată
predilect de către mahomedani și islamici (alături de cea de oaie, bineînțeles), prezența acestora
fiind najoră, de-a lungul vremii, pe teritoriile românești, este firesc că acest fel de mâncare s-a
încetățenit și la noi, având,însă, specificități diferite, chiar și în funcție de zonă. Vă prezentăm, în
cele ce urmează, câteva ”variante”, evident, bănățene:

Ciorbă de burtă (I)

Se curăţă burta, se fierbe şi se taie fideluţă. Separat, se pune la fiert un os de vită, cu
zarzavat tocat (pătrunjel, păstârnac, ţelină, roşii, ardei, ceapă). Când osul a fiert, acesta se
scoate afară, se adaugă burta(împreună cu zeama în care a fiert), se condimentează, se mai
lasă puţin la fiert, şi când se ia de pe foc se pune usturoi, pătrunjel şi frunze de ţelină tocate.
Se serveşte cu smântână.

Ciorbă de burtă (II)

După ce s-a curăţat burta, sepune la fiert împreună cu osul de vită şi zarzavaturile întregi
(morcov, păstârnac, ţelină, ceapă, pătrunjel). Când acestea au fiert suficient, se strecoară
zeama, şi se taie în ea bucăţele de gogoşar murat. Separat, se pun 2-3 gălbenuşuri de ou cu 2-3
linguri de făină şi smântână, după gust. Se amestecă bine şi se toarnă pestea „zamă”. Când
totul a fiert, se pune şi burta tăiată subţire. Se ia de pe foc şi se mai adaugă usturoi zdrobit şi
mărar tocat.
Ciorbă de viţel:
De obicei, pentru ciorba de viţel se folosesc costiţele. Zarzavatul (păstârnac, ţelină, morcov,
pătrunjel, ceapă tocată) se fierbe, împreună cu carnea şi, spre final se pune orez. Se adaugă
verdeaţă, se pot pune zdrenţe de ou, sau ou bătut. Se poate consuma cu smântână.
Tocăniţă de viţel:
Se căleşte ceapă (multă). Peste ea se pune carnea (tăiată bucăţele) – este vorba despre o
carne fără os, de preferinţă muşchi –. Se mai adaugă 2-3 roşii tocate (curăţate de pieliţă), 2-3
ardei, verdeaţă tocată. Se poate servi cu mămăligă, ori cu piure de cartofi.

Şniţel din carne de viţel (porc, vită, piept de curcan)

Se taie carnea în felii subţiri. Se condimentează cu sare şi piper şi se aşează peste un pat de
ceapă, în puţin ulei, în straturi – un rând de ceapă, unul de şniţele. Se acoperă cu suc de roşii,
se pune un capac peste ele, ca la sarmale (un capac care să le ţină apăsate, intrând cu totul în
oală) şi se dau la foc. Se pot servi cu piureu de cartofi, pilaf de orez sau mămăligă.
 4. Calul
Într-o vreme circula, în mediile pedagogice, ,,o povestioară” cu caracter anecdotic: se spunea
că, întrebaţi cum arată o vacă, majoritatea copiilor din Germania au spus că este...mov. Desigur,
aceasta era culoarea pe care ei o văzuseră la televizor, de nenumărate ori, în spoturile publicitare,
la o anumită ciocolată (de obicei acestea folosesc, în prepararea ciocolatei, lapte...praf). Din
nefericire, cred că acest ”experiment” ar reuși, fără nici un fel de problemă, și la noi, astăzi.
Din păcate, aceasta nici nu era, şi nici nu este o glumă, ci o realitate, la fel de ,,actuală”, cum
spuneam, şi pentru societatea românească. Aglomerarea în centrele urbane tinde să devină o
componentă socială, şi la noi (dacă nu va fi devenit deja, de mult). Copilul mai poate privi
animale în cărțile ori pliantele speciale, dedicate vârstei, sau pe ,,Discovery”, ori ,,Animal
Planet”, asta în cel mai bun caz. Și numaidacă nu cumva (aşa cum se întâmplă de obicei) va avea
câştig de cauză cine ştie ce ,,Pokemon” sau ,,Spider Man”, adică desene animate sinistre „pentru
copii” (iar acum, ”foarte” actual, telefonul - și – tableta, la care copilul are acces încă de la vârsta
de 3-4 ani).
Cultura tradiţională pregătea (prin basme, poveşti, precum și printr-un întregarsenal de
naraţiuni populare specifice) copiii pentru viaţa viitoare. Practică, pragmatică, economică, dar şi
spirituală. Dacă animalul domestic avea o însemnătate covârşitoare în familia satului românesc
tradiţional, aceasta nu se întâmpla numai din motive economice, ci şi afective şi chiar spirituale.
Fiecare animal îşi avea locul lui în bestiarul tradiţional, fie el domestic sau nu.
Printre toate aceste animale, calul are un loc deosebit. Animal de povară, factor esenţial în arta
militară, timp de milenii, el a avut, de-a lungul secolelor, şi o impresionantă carieră...mitică. Dacă
i-am aminti doar funcţia de animal psichopomp, prezentă, practic, în toate religiile lumii, sau pe
aceeade adjuvant din basmele populare, şi ar fi de ajuns.
Ni se va replica faptul că astăzi nu mai este nevoie de astfel de ,,cunoştinţe”, şi că lumea
basmului este vetustă şi depăşită pentru copilul din zilele noastre.. Vom răspunde că o astfel ,,de
educaţie” este cu mult mai folositoare în plan spiritual decât oricare alta (în orice caz, mult mai
”utilă” decât multe din prostiile – periculoase, de-a dreptul, pentru copii, multe dintre ele – de pe
Face Book, Internet etc.). Dezvoltarea imaginaţiei depinde crucial de aceste lucruri. Chiar dacă
mai târziu îşi va pierde credinţa în ele (în religie, adică deși, dacă a fost crescut în acest spirit,
greu o mai poate rătăci) respectivele valori îi vor rămâne întipărite întotdeauna în conştiinţă,
călăuzindu-l, direct, dar mai cu seamă indirect, în viaţă.Într-o lume în care confuzia valorilor şi
deruta ontologică este regula, nu nise pare deloc puţin lucru.
Basmul popular consemnează o carieră prodigioasă a calului. Îl întâlnim, în cadrul naraţiunilor
populare, practic în toate ipostazele enunţate anterior.
Considerăm, în ceea ce ne priveşte, că textul basmului nu reprezintă atâto degradare a mitului
(sau numai așa ceva), aşa cum este definit în majoritatea teoriilor despre basm ci, mai degrabă, o
iterare a riturilor de trecere şi, în special, a celor care se referă la „transferul” dintr-o lume în
cealaltă, din Lumea de aici în Lumea de dincolo.

Animal sacru în toate religiile antice, calul este, în primul rând, o fiinţă infernală, născută din
adâncurile pământului sau din cele ale mărilor(…).Ivit din tenebre, calul este legat de moarte.
Animal oracular, el o anunţă. Psihopomp – o poartă în şa. Dar, conform acestei persistente
ambivalenţe, el profetizează şi puterea, dominaţia.32

32
Jean-Paul Clébert, Dicţionar de simboluri animaliere, Bucureşti, Editura Artemis & Cavallioti, 1995, p. 49
 Principalul merit al calului este acela de a fi clarvăzător în adevăratul sens al cuvântului.
Cunoscător al lucrurilor de pe lumea cealaltă (duce carul soarelui chiar şi în cursa lui nocturnă),
el vede ceea ce omul nu poate vedea. În cavalcada lui nocturnă el este cel care-l conduce pe
călăreţ. În nenumărate poveşti, îşi conduce stăpânul. El prevede capcanele, descoperă fantomele,
se opreşte în faţa obstacolului nevăzut de om.
Calul este prevestitor de nenorociri, precum în Apocalipsă, unde calul alb desemnează
duşmanul venit din afară, calul roib – războiul, calul negru – foametea, iar calul vânăt –ciuma.
Aşadar, nu este de mirare faptul că, în ritualurile de iniţiere, calul joacă un rol esenţial.

Iniţiaţii în Extremul Orient se deghizau în geambaşi. În societăţile secrete chinezeşti, neofiţii

treceau drept cai tineri, mânji.
 În Occident, ocultiştii au insistat asupra apropierii fonetice între cale (chevale, cavale) şi
cabală. Calul a devenit în tratatele lor un animal cabalistic prin excelenţă, vehicul al cunoaşterii.
Şamanii, se spunea, aveau ochi de cal, iar călătoria lor iniţiatică era o cavalcadă.

A visa un cal este o prevestire de moarte, afirmă Artemidoros. Un oracol al lui Apollonius din
Tyana compară moartea cu un bidiviu iute, sprinten şi rapid. Demeter din Arcadia era
reprezentată cu un cap de cal, fiind identificată cu una din Erinii, executoare a justiţiei infernale
din unirea cu Poseidon, şi ar fi dat naştere unui alt cal, Aerion, cel care avea să fie călărit de
Heracles33.
Locul important pe care-l ocupă calul în riturile extatice ale şamanilor ne obligă să examinăm
rolul acestui animal în practicile dionisiace şi, în general, în riturile legate de posedare şi de
iniţiere. Se impune, astfel, o constatare: în vaudou-ul haitian şi african, în zar-ul abisinian, ca şi
în străvechile mistere din Asia Mică, răsturnarea de roluri dintre cal şi călăreţ se prelungeşte până
la ultimele ei consecinţe. În toate aceste tradiţii, omul, adică posedatul, devine el însuşi cal, spre a
fi călărit de un duh.

33
Ibidem
 Despre adepţii misterelor dionisiace se spunea că sunt călăriţi de zei. În preajma lui Dionysos,
Marele Maestru al practicilor extatice, apar nenumărate figuri hipomorfe: astfel, Silenii şi Satirii,
tovarăşi ai Menadelor în alaiul dionisiac, sunt oameni – cai, aidoma centaurilor, pe care zeul i-a
îmbătat, stârnind astfel lupta dintre el şi Herakles. Eroinele tradiţiilor legendare privitoare la
orgiile bahicepoartă nume în a căror componenţă intra extrem de frecvent elementul hippo sau
epitetele care amintesc de calităţile calului.34

În cultura românească tradiţională calul, la fel ca şi porcul, are rădăcini adânci, preistorice,
am putea spune. La început animal de consum, cu timpul el a intrat şi în viaţa cultică a
strămoşilor noştri: „Paleozoologii şi istoricii români afirmă ca resturile fosile ale calului sălbatic

34
Ibidem
au fost descoperite pe teritoriul României încă din Paleolitic şi că în neolitic caii sălbatici au fost
vânaţi pentru carnea, pieile şi oasele lor. Domesticirea cailor începe în prima perioadă a
fierului, pentru tracţiune şi călărie. Din neolitic şi epoca fierului au fost descoperite
figurinereprezentând cai sălbatici, cărora li s-a atribuit când rolul de jucării pentru copiii
olarilor, când de obiecte magice de cult. La sfârşitul epocii fierului li se acordă semnificaţii
totemice şi tabuistice”35

În basm, un prim (și foarte important) motiv este acela al calului năzdrăvan. El cunoaște
(”vede”) lucruri pe care personajul central (de obicei un neofit, Făt-Frumos, nu le ştie, nu le
cunoaşte, şi deci nu le poate vede). Are aripi, călătoreşte cu uşurinţă între cele două Lumi
(Lumea de aici, Lumea de Dincolo), este cel care îl ajută pe neofit să iese din situaţii dramatice,
limită.

35
Ibidem, p. 511
 Calul nu era consumat prea frecvent în România. Se poate spune că astăzi, mai deloc. De
obicei, se tăia atunci când nu mai era bun de lucru (accident, orbire etc.).Se mai taie mânzi de cca
1 an,când stăpânul are mai mulţi mânzi şi porci, pentru a amesteca astfel carnea de cal cu
grăsimea porcului. Modul de păstrare este la fel ca şi la vacă, numai cu sare, dacă nu se fac
cârnaţi. Nici afumarea nu este o soluţie foarte adecvată, deoarece carnea de cal, afumată prea
mult, se amărăşte (la fel ca și cea de vită). În plus, amestecul cu carnea de porc, pentru cârnaţi,
este absolut obligatorie, deoarece calul, ca şi vaca, nu are grăsime.
 4.1. Rețete

Cârnaţi de cal:
La o cantitate de carne de cal dată se pune aceeaşi cantitate de grăsime (slănină crudă) de
porc şi jumătate din aceeaşi cantitate, din carne de porc. Se codimentează cu mult usturoi, boia
dulce şi boia iute, sare şi piper. Se lasă la uscat cel puţin 24 h. înainte de afumare.

Supă din carne de cal

La fel ca şi la vită, se folosesc, pentru aceasta, oasele cu măduvă şi carne. Se fierb, se
spumează, se pune zarzavatul şi, după ce s-a strecurat, se fierb găluştele (sau tăiţeii).
Mâncare din carne de cal cu sos de hrean:
Din supă se scot oasele, de pe care se desprinde carnea. În puţin ulei se pun 3-4 linguri de
hrean, 3-4 linguri de făină, se prăjesc, se sting cu apă rece, se fierbe compoziţia şi se
codimentează cu sare şi piper. Pe un platou se pun: carnea de cal, tăiată felii, zarzavaturile, iar
peste compoziţie se toarnă sosul de hrean. Se poate orna cu frunze de pătrunjel tocat.

Tocăniţă din carne de cal

Se prăjeşte multă ceapă, în untură de porc, de preferinţă, aceasta deoarece carnea de cal
este seacă şi, în acest mod, dobândeşte suculenţă. Se punea carnea de cal tăiată bucăţele. Se
căleşte puţin şi se adaugă apă, pentru a fierbe. Când începe să fiarbă se pune sare şi, când a
început să se înmoaie carnea, se pun bucăţele de slănină, proaspătă sau afumată. Se mai pot
adăuga roşii tocate, ardei tocat. Se condimentează cu piper şi pătrunjel tocat. Se poate servi cu
cartofi piure sau mămăligă.

Şniţel de mânzat
Se taie carnea de mânzat foarte subţire. Se bate bine, cu ciocanul de bătut şniţele, se
condimenetază cu sare şi piper. Se dau prin făină, ou şi pesmet şi se prăjesc în ulei încins.
5. Iepurele
Avantajul iepurilor, din punct de vedere economic, este că se înmulţesc foarterepede.
Producția de carne este, așadar, garantată. Pe de altă parte, în pofida interdicțiilor și tabu-urilor,
sacrificarea lor nu este legată de o dată anume, așa că ei se consumă tot timpul anului, dar mai
ales iarna, atunci când li se poate folosi şi blana.
5.1. Iepurele are un statut extrem de interesant în arealul simbolic tradițional românesc.
Simbolistica lui este mai degrabă negativă, având o semnificație funerară, chtonică. Îmi aduc
aminte de pildă, că în copilăria mea (venit fiind din alt mediu, urban, la sat, în Valea Almăjului),
copiii m-au pus să strig odată, în vecinătatea Țigăniei (”cartierul de țigani”, adică), șușuiul pe
pieptul tău. Nu vreau să vă spun ce a urmat, destul că toată țigănimea prezentă s-a pus pe urmele
mele. Aceasta însemna, care va să zică, iepurelepe pieptul tău, adică respectivul era mort, căci
unul din obiceiurile funerare țigănești era acela de a pune o coadă de iepure pe pieptul celui
decedat.
Statutul său mai degrabă negativ este subliniat, o dată mai mult, de altfel, de majoritatea
dicționarelor de specialitate: ”Este asociat, în plan simbolic, morţii, din care cauză, într-un alt
plan, figurează între semnele de rău augur, fiind în mod constant asociat nenorocirilor,
evenimentelor nefaste din viaţa omului: ˂˂De vezi popă e rău, iar de vezi iepure e rău de tot˃˃;
˂˂De-ţi taie calea un iepure e semn rău˃˃; ˂˂Când îţi ies înainte vulpi şi iepuri, e bine să te
întorci înapoi, că nu-ţi merge deloc bine; vulpile şi iepurii sunt animale sărăntoace˃˃;
˂˂Când este prin ţarină şi-ţi iese iepurele înainte, înseamnă că-ţi va merge rău; şi dacă vezi
numai un iepure singur, nici să nu mai faci drumul înainte, căci nu faci nimic, dar dacă vezi
doi sau mai mulţi, apoi necazul l-au luat cu ei, c-au avut să-l împartă între ei; dar când este
numai unul, împarte necazul cu omul sau femeia pe care ei o întâlnesc în cale˃˃;”36

36
Romulus Antonescu, Dicționar de Simboluri și Credințe Tradiționale Românești, 2009 – ediție digitală – 20016.
 Așadar, semnul său augural este, cum spuneam, mai curând minus. Aceasta dacă privim numai
în plan superficial, deoarece, considerate și mai în adâncime, lucrurile capătă o anume
”consistență” în acest sens (al dimensiunilor și trimiterilor funeste, adică). Amintim, astfel,
celebrul episod, din nu mai puțin cunoscutul basm Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de
moarte, și în care este implicat iepurele. Să ni-l reamintim: Făt-Frumos ajunge pe Tărâmul
Celălalt, unde cunoaște o fericire absolută, egală, fără suișuri și coborâșuri. ”Încremenește” în
tinerețea cu care venise, nu cunoaște durere, boală, suferință ori...moarte. De fapt, în opinia
noastră, el este deja în Împărăția Morții, unde ajunsese fără a-și cunoaște, de fapt,...propria
moarte. Asta pentru că, în ceremonialul funerar, în bocete, în cântecele consacrate acestui
moment din viața omului, dalbul de pribeag este rugat să își trimită dorul înapoi. Cu alte cuvinte,
Lumea de dincolo este, deopotrivă, o Lume fără dor. Or, dorul după Lumea de aici îi revine,
neașteptat, lui Făt-Frumos, tocmai alergând după un...iepure. Cele trei surori (Cele Trei Grații?)
îi spuseseră, de altfel, că poate face tot ce poftește, și poate merge unde vrea, numai în Valea
Plângeriiisă nu meargă.
 Or, este tocmai ceea ce face Făt-Frumos, alergând după un iepure: pășește în Valea Plângerii,
iar acolo i se face un dor cumplit de ai săi și de întreaga Lume de aici.
Nu mai puțin cunoscut și ”celebru” (iarăși, de asemenea, în sens negativ), este iepurele șchiop
din basme care, alături de nu mai puțin ”vestitul” Statu Palmă Barbă Cot, aduce numai rele
personajului central al basmului (inițiatul, neofitul). Așadar, vorbim aici despre ˂˂iepurele
rău˃˃, vestitul ˂˂iepure-şchiop˃˃, care, el singur, este atât de puternic încât poate doborî până
şi boul năzdrăvan al voinicului; acest iepure-şchiop este călărit de o figură malefică, strâns
legată de orizonturile chtoniene, Statu-Palmă-Barbă-Cot; acest cuplu împleteşte micimea şi
aspectul derizoriu cu puterile extraordinare care zac în ei; iepurele-şchiop, cu stăpânul său sau
nu, este mai de temut decât orice altă apariţie; acest lucru se datorează faptului că el este un
vestitor, sau chiar un purtător, al forţelor întunericului şi morţii; deci drumul pe care el conduce
este unul funerar;”37

Avem, firește, creionată o altă fațetă a unui ritual de inițiere în tărâmul morții. Îndeobște,
personajul masculin din basme întreprinde, în călătoria sa (de fiecare dată pe tărâmul morții, chiar
dacă numai simbolic) un ritual inițiatic. El suferă o moarte simbolică (sfârșindu-și astfel
existența ca novice, neinițiat) și renaște, apoi, la o altă viață, aceea de inițiat. În termenii lui
V.I.Propp, aceste personaje malefice, în aparență, nu sunt altceva decât adjuvanți, înlesnind
drumul personajului central către o altă viață, evident superioară, din punct de vedere spiritual.
Ne întrebăm apoi, continuând sugestiile folcloristului rus, dacă nu cumva aceste personaje rele

37
Ibidem
(așa cum am învățat că sunt ele, încă din cea mai fragedă copilărie) nu sunt, dimpotrivă, decât
elemente ajutătoare, și datorită cărora preopinentul reușește să treacă pragurile inițiatice.
Imaginea funebră, funerară, chtoniană şi malefică aiepurelui nu se restrânge însă la domeniul
basmului. Ca element aparținător universului infernal, iepurele este văzut, în imaginarul popular,
ca animalul care trage carul Soarelui, atunci când acesta se îndreaptă spre tărâmul întunericului:
”şi tot funerară este şi imaginea cosmogonică după care dimineaţa, în drumul său de urcuş,
Soarele este tras de 12 boi (cai), ori de doi lei, iar cel de coborâş, de seară, de 7 iepuri;”38
Dar, firește, ”de la atribute funerare la cele demoniace nu este decât un pas: ˂˂Duhul
necurat se bagă în iepure˃˃; ˂˂Oamenii care se strigoiesc se prefac în iepuri˃˃; ˂˂Iepure a
vedea în vis e rău, căci acest animal e diavolul˃˃;39 În general ființele care mijlocesc trecerea
între lumi devin, la un moment dat, demonice și aceasta deoarece, în arealul imaginarului popular
ele interferează cu forțe ale întunericului pe care nu le mai pot stăpâni.

În această direcție se încadrează și credințele populare potrivit cărora recoltele, grânele,

poamele, strugurii etc. sunt, de multe ori, ”păzite” ori măcar ”vegheate” de astfel de forțe, cu
pondere demonică, malefică. La fel, și despre iepure se spune că ”în el se întrupează şi spiritul
grâului, pentru că ultimele spice secerate au, în Moldova, numele de ˂˂iepure˃˃, în zona
Tecuci, atunci când se ajunge cu săpatul ultimelor fire de porumb, se spune: ˂˂Să prindem
iepurele!˃˃;”40
Extrem de interesantă ni se pare a fi legătura iepurelui cu...călușarii. Este un dans atavic,
păgân, care nu a fost admis de biserică (se știe că horele duminicale ori sărbătorești erau
performate în curtea bisericii) decât târziu, după anul 1930, și aceasta numai după ce România, la
Expoziția Universală din acest an, de la Londra, a fost medaliată cu aur tocmai pentru acest dans
38
Ibidem
39
Ibidem
40
Ibidem
cu clare valențe inițiatice. Prezența acestuia, ca simbol, ca umbră, ca sugestie metaforic-simbolică
ne dezvăluie, o dată mai mult, că în cazul Călușului avem de-a face cu un străvechi dans ritualic.
Cercetătorii observă, așadar, că ”este însă simptomatică legătura iepurelui cu orizontul magic al
jurământului (atât de intim legat de cel al blestemului şi, prin aceasta, de lumea forţelor
malefice) călușarilor; faptul că în ˂˂iepure˃˃ se pune aţa care măsoară lungimea fiecărui
căluşar (aţa are valoarea unui substitut simbolic al vieţii dansatorilor) este, de asemenea,
semnificativ; se ştie, din riturile de construcţie, că adeseori, la temelia unei case noi, se îngroapă
˂˂umbra˃˃ unui om; aceasta este reprezentată printr-o sfoară cu care, pe ascuns, s-a luat
măsura umbrei omului; se crede că omul ˂˂măsurat˃˃ astfel va muri şi că moartea sa, ca un
sacrificiu, va produce un transfer de puteri benefice şi de vitalitate asupra construcţiei abia
inaugurate; trăsăturile ˂˂întunecate˃˃ ale iepurelui sunt completate şi de un amănunt legat de
jocul căluşarilor; în timpul pregătirilor, ˂˂se mai obişnuieşte de unii ca pielea iepurelui în care
se pune pelin, usturoi şi nişte aţă, care reprezintă lungimea taliei fiecăruia dintre dansatori, să
fie apoi cusută şi pusă în vârful bâtei, purtând numele de iepure, dusă de către unul din cei mai
distinşi căluşari˃˃”.41

5.2.Iepurele Pascal
În ”vechime” (și ne referim aici la o situație nu mai îndepărtată de 60 – 70 de ani, înainte de al
doilea război mondial, adică), noțiunea de iepuraș era cvasi inexistentă în spațiul spiritual,
sărbătoresc și imaginar al tradiției românești. Paștele a fost (și a rămas) cea mai mare sărbătoare

41
Ibidem
a creștinității, fundamentul însuși al acestei credințe: Învierea din morți. Există voci care spun
că ușurința cu care creștinismul a pătruns pe aceste meleaguri (știut fiind că punctul central de
rezistență al oricărei națiuni, al oricărui popor este tocmai acela al credințelor religioase) s-ar fi
datorat tocmai asemănărilor dintre cele două sisteme religioase: Zamolxe ar fi fost un zeu
desprins din pământeni, care ar fi murit și apoi ar fi înviat, după ani, cei buni, viteji și cu credință
din poporul geto-dac ar fi trăit încă o viață, alături de zeul lor, sus, în ceruri etc. Destul și bine că
Iisus a pătruns în spiritualitatea autohtonă fără sincope, conflicte, războaie, măceluri, chiar, așa
cum s-a mai întâmplat în alte părți.
De Paști, românii merg la biserică și se bucură de Învierea lui Iisus. Este promisiunea vieții
viitoare, dacă trăiești în credință, bunăcuviință, rânduială și cinste. Se pregăteau bucate specifice,
se spoiau casele și pomii din grădini cu var. Totul se înnoia, nu numai natura, dar și sufletul și
chiar înfățișarea exterioară a omului. Astfel, nu era de imaginat ca de Paști omul să nu se
înnoiască, să nu își cumpere haine noi, pentru sine și pentru întreaga familie. Se organizau
Târguri de Paști, renumite, locuri care au devenit, apoi, în timp, orașe. Nu se știa de ”cadouri”,
așa cum nu se știa de ”daruri” nici la Crăciun. Cu atât mai puțin de iepurașul care aduce...ouă de
ciocolată, ori de zahăr, și pe care copiii le căutau în diferite locuri (în grădină, sub varză etc.).
Acesta este un obicei Occidental (cum Occidental este și acela al Pomului – bradului – de
Crăciun) și care, sub influența demolatoare a comerțului și a consumismului, a schimbat jaloanele
vieții noastre în ansamblu. Astfel, ”Simbolul iepuraşului de Paşti îşi are originea în antichitate,
fiind unul dintre cele mai vechi simboluri ale primăverii; în spaţiul germanic, copiilor li se
spunea că iepuraşul de Paşti le va aduce ouă, dacă sunt cuminţi, şi de aici s-a răspândit în toată
Europa; (PRESA).”42(Romulus Antonescu, Dicționar de Simboluri și Credințe Tradiționale
Românești, 2009 – ediție digitală – 20016.

42
Ibidem
5.3. Rețete
Supă de iepure cu găluşte de ficat
Punem iepurele la fiert (împreună cu ficatul). După ce a fiert şi l-am spumuit de câteva ori,
punem zarzavat mult (morcovi, pătrunjel, păstârnac, ceapă, ţelină, 3-4 cartofi). Se fierb bine,
se strecoară supa. Se scoate ficatul, se dă pe răzătoare (sau se zdrobeşte cu furculiţa) şi, când
este rece, punem peste el 2-3 ouă, griş cât cuprinde (ca la găluştele”normale”), facem găluştele
şi le punem în supă. La sfârşit, punem frunze de pătrunjel şi ţelină, bine tocate.

Iepure cu sos vânătoresc

Zarzavatul din supă se zdrobește cu furculiţa. Se pun într-o cratiţă 4-5 linguri de făină, se
prăjeşte puţin, se stinge cu apă rece şi se face un sos, pe care-l condimentăm cu foi de dafin,
sare, zeamă de lămâie, piper boabe. Iepurele îl prăjim în untură de porc, iar peste bucăţile de
carne turnăm sosul.
6.Păsările de curte
6.1. Găina

Din punctul de vedere al simbolisticii generale, găina este, am putea spune, extrem de
„productivă”. Avem, astfel, imaginea găinii cu ouă de aur, un mitem, dar şi o reflectare a vieţii
cotidiene, căci găina nu era doar un semn de prosperitate şi „cuprindere” în satul bănăţean, dar
devenea şi extrem de importantă, din punct de vedere economic. Am putea spune, aşadar, faptul
că oul este de aur în primul rând la modul figurat, căci el este foarte hrănitor şi avea un rol
predominant, în alimentaţia ţărănească, în general, şi în cea bănăţeană, în special: „...totdeauna
albă, este o imagine a fecundităţii din pricina calităţii ei de ouătoare, oul fiind întotdeauna ca
centru al lumii şi leagăn al fiecărei forme de viaţă.(...) În numeroase basme apare găina care
face ouă de aur.”43

Este vorba, de fapt, despre un mitologem extrem de important din basmul românesc şi, în
acelaşi timp, foarte frecvent. Vasile Lovinescu îi găseşte, de altfel, rădăcini adânci în miturile de
aur ale omenirii: „Numai în elementele de basm citate până acum se poate desprinde în ce
moment ciclic se situează mitul. În prima parte, sub mişuna taclalelor ţărăneşti se manifestă în
pura ei strălucire Tradiţia Primordială orbitor pusă în existenţă de Arborele de Aur şi de
43
Ibidem, p. 136
Pasărea măiastră de Aur. Ce le ia locul după aparenta răzvrătire a Fiului Femeii o spune
limpede citatul în continuare, citatul care arată şi făgăduinţa lui Dumnezeu: <<Drept aceea,
Pasărea de Aur care-ţi cânta şi te întărea şi-ţi umplea inima de bucurie şi de pace n-a fost
luată de tot de la ochii tăi. Ea se găseşte pe cer, aşezată de mine ca să fie privelişte şi încântare
ochilor tăi. Uită-te pe cer şi unde-i vedea un cuibar cu stele, acolo-i [[Găinuşa de aur]]. Acolo
n-o mai ajunge nici o săgeată. (Constelaţia <<Cloşca cu pui>>n– Pleiadele”,n.n.)”44
În folclorul românesc găina neagră are altfel de conotaţii. Ea este sacrificată atunci când se
contruieşte o casă nouă, şi este aşezată la temelia casei, pentru a conferi noii construcţii anima,
suflu vital, fiinţă. Această practică, deopotrivă rituală şi magică derivă, afirmă Mircea Eliade, din
vechile rituri sacrificiale, care cereau ca la baza unei construcţii importante să fie zidit un om.
De asemenea, găina are un rol major în ritualurile de trecere, cum ar fi acela al nunţii, de pildă:
”...în riturile de trecere găina ocupă un loc important, funcţionând ca un mediator, ca un animal
adjuvant, care facilitează (în orizontul metaforic) saltul de la o treaptă la alta a existenţei. Astfel,
în cadrul nunţii, un întreg moment ceremonial (implicând numeroase acte şi formule verbale, a
căror substanţă pendulează între sacral şi ludic, între serios şi hilar) este consacrat aducerii
darului ritual al găinii (găina miresei).”45
Trebuie să remarcăm, deopotrivă, caracteristicile magice ale acestei extraordinare păsări de
curte, cu un rol major în gospodăria țărănească, dar și în arealul magic popular: ”…găina – și,
implicit, figura mitologică respectivă este circumscrisă, în primul rând, printr-un număr
considerabil de credințe vizând apărarea și sporirea ”roadelor” ei. Majoritatea gesturilor și
practicilor prescrise se bazează pe legile magiei prin analogie;”46
Rolul cel mai important deţinut de găină este însă de găsit în ritualurile funerare: „Ca şi
cocoşul, găina este intim legată de avatararurile celui aflat în <<marea trecere>>; de aceea,
datinile şi credinţele funerare o invocă frecvent, atribuindu-i funcţiile specifice unui animal
psihopomp: <<Găina şi cocoşul se dau peste groapă pentru că fac drum sufletului, scurmă prin
sfeclă, prin spini şi sufletul în urmă tot merge (...). Găina ce se dă pe cealaltă lume tot
cotcodăceşte şi bate din aripi şi alungă totul din cale.(...) Ca şi lupul, vulpea ori vidra, găina este
un însoţitor al <<călătorului cernit>>, pe traseele întortocheate ale lumii de dincolo; dar, dacă
animalele amintite numai arată drumul (sunt ghizi chtonieni), găina conduce şi intervine mereu
44
Vasile Lovinescu, Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 2000, p. 106
45
Mihai Coman, Mitologie populară românească, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1988, p. 9
46
Ibidem, p. 7
în depăşirea diverselor obstacole pe care acesta le întâmpină; în plus, pentru că este <<a
casei>>, se manifestă de la început favorabil, şi nu trebuie îmbunată prin nici un fel de act
(decât acela, ab initio, al pomenii), în timp ce lupul, vulpea şi vidra stârnesc spaima şi solicită
din partea omului un gest de negare (cel puţin de desprindere) a condiţiei sale: ca să le câştige
bunăvoinţa, el <<se prinde>> frate cu ele. Pentru faptele bune din lumea de dincolo, găina este
protejată în lumea de aici; în consecinţă, pedepse (sacrale) aspre ating pe aceia care fură găini,
condamnându-i la o moarte grea, ori la un chin etern pe tărâmul celălalt.”47
Un aspect interesant este acela prezentat de găina neagră: „În ceea ce priveşte găina neagră,
aceasta face parte din arsenalul vrăjitoarelor şi al celor ce practică magia neagră. Găina neagră
este sacrificată la miezul nopţii, la o răscruce, spre a-l chema pe demon. Scenariul este aproape
întotdeauna acelaşi: trebuie să rosteşti o incantaţie, nu trebuie să te întorci, trebuie să faci o
gaură în pământ şi să scurgi în ea sângele animalului, apoi s-o acoperi cu grijă. În schimbul
acestui sacrificiu, demonul trebuie, în principiu, să-ţi îngăduie să descoperi o comoară.”48

47
Ibidem
48
Ibidem
6.2.Oul
În cultura tradițională românească, oul este un element extrem de important. În primul rând,
eleste considerat a fi, în cultura populară, simbol al fertilității. Găinile care nu mai ouă sunt
sacrificate deîndată, țăranul neînțelegând să consume hrană pentru animale care, într-un fel sau
altul, nu produc. De aici, firește, și paralelismul simbolic:”Oul este considerat, în diverse culturi
populare, inclusiv în cea românească, drept simbol al fecundităţii, prosperităţii, fiind prezent
atât în obiceiurile de primăvară, cât şi în anumite practici legate de ciclul vieţii: la venirea
ursitoarelor la un nou-născut, la nuntă, ca sacrificiu adus morţilor; dar îl întâlnim şi în basme,
având putere apotropaică, de alungare a duhurilor rele, calitate acceptată şi sub raport religios-
creştin (2.CHELCEA, p.28-29).
Imaginarul popular este inepuizabil. La vârsta copilăriei, cu toții ne minunam de legendele
străvechi, multimilenare, potrivit cărora pământul (uscatul) era ținut de o imensă broască țestoasă,
de pildă, care înota pe undele oceanului primordial. Atunci când ea înoată prea repede, se înclină
sau chiar se scufundă, au loc cutremurele sau pământul este invadat de ape. Același efect (al
cutremurelor) l-ar fi avut și mișcările bruște ale Elefantului Primordial, într-un alt mit primordial.
O frumoasă legendă românească spune că oul este imaginea, în mic, a Universului: ”În
mentalitatea tradiţională, oul este chipul pământului, care este aşezat la fundul oului, vârful
acestuia fiind cerul, iar totul stă pe ape (12.GHINOIU,p.168).”49Nu este de mirare, în consecință,
că numeroși artiști, de diverse profiluri, au imaginat oul ca pe o chintesență a Lumii, a
Universului, a existenței, Alfa și Omega a tot ceea ce există și ne înconjoarăAstfel, ”pentru
Constantin Brâncuşi, oul este ˂˂maica tuturor formelor˃˃; pentru Ion Barbu, el este începutul
şi sfârşitul (PRESA).”50
Ceea ce trebuie remarcat, de asemenea, este elementul de specificitate al folclorului românesc.
Astfel, așa cum am mai spus-o și cu alte prilejuri, o mulțime de sărbători erau celebrate
primăvara, odată cu Noul An Agricol, și care era fundamental pentru toate popoarele agricole.
Odată cu modificările de calendar din Imperiul Roman, Anul Nou a fost mutat iarna, la finele
lunii decembrie, și împreună cu el numeroase manifestări sărbătorești:colindatul, jocul cu măști,
capra, buhaiul. Unele au rămas însă, deoarece erau prea adânc înrădăcinate în mentalul,
credințele și practicile ancestrale. Peste majoritatea s-a așternut însă vălul creștinismului, astfel
încât este foarte greu să mai „descifrezi” ceea ce este pre-creștin de ceea ce aparține
49
Romulus Antonescu, op. cit.
50
Ibidem
creștinismului. Și, de altfel, întreaga problemă este oarecum oțioasă deoarece, la fel ca în cazul
manifestărilor ceremoniale de iarnă,nici nu are vreo importanță prea mare cine cui aparține, ci
”funcționalitatea” sistemului, ansamblul ca atare. Așa se face că peste întreg ceremonialul
sărbătoresc de primăvară „s-a așternut” Paștele, numeroase alte practici străvechi dobândind
”înfățișare” creștină. Așa se petrec lucrurile și cu marea sărbătoare a creștinătății, Sf. Gheorghe,
zi în care, odinioară, se colinda, iar „colindătorii” primeau daruri în „produse”, nu în bani, ca
astăzi, iar unul din aceste „bunuri ale pământului” era chiar oul:”Simbol al vieţii în întregul ei,
oul semnifică începutul şi devenirea vieţii; se dă ca dar, printre alte bunuri, alaiului care umblă
în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie) şi care cuprinde pe unul din flăcăi îmbrăcat în întregime
cu ramuri verzi de gorun şi care este stropit cu apă de fetele ieşite în porţile caselor –
Hunedoara (PRESA)”.51

6.3. Oul Pascal. Din cele mai vechi timpuri, toate popoarele lumii, dar cu deosebire cele ale
Asiei şi Europei, celebrau sărbătoarea Anului Nou la echinocţiul de primăvară şi, în această zi,
îşi trimiteau, ca simbol al fecundităţii şi afecţiunii reciproce, ouă colorate în diferite culori; în
unele mitologii (Egipt, India, China) se spune că lumea s-ar fi născut dintr-un ou; deci ouăle
simbolizează naşterea, iar pentru creştini simbolizează naşterea la o nouă viaţă dobândită prin
sacrificiul lui Iisus, legendele creştine legând simbolul ouălor roşii de patimile Mântuitorului;
astfel, Maica Domnului, venind să-şi vadă Fiul răstignit, a pus coşul cu ouă pe care îl adusese cu
ea la poalele crucii, iar acestea au fost înroşite de sângele Mântuitorului; în Mehedinţi, se spune
că, în timp ce iudeii duseseră pe Iisus la Pilat, spre a fi judecat şi osândit, şi după ce judecătorul,
spălându-se pe mâini, spusese că, negăsindu-I nici o vină, nu-L poate condamna, mulţimea
auzind a cerut capul lui Iisus, iar Pilat, întinzând mâna spre ei, a rostit: „De voiţi să ucideţi un
nevinovat, păcatul să cadă asupra voastră"; o ploaie de pietre a căzut pe capul lui Iisus şi urlete
grozave au răsunat; dar, minune, toate pietrele s-au prefăcut în ouă roşii; în Bucovina, se crede
51
Ibidem
că, după ce Hristos a fost răstignit, învăţaţii şi conducătorii iudeilor se adunaseră la o masă, pe
care era un blid cu zeamă de cocoş şi mai multe ouă fierte; în timp ce se ospătau, unul dintre ei
povesti despre afirmaţia lui Iisus, care spusese că va învia după ce va fi înmormântat; iar alt
mesean zise neîncrezător că El va învia, când şi cocoşul pe care îl mâncau va învia şi când ouăle
de pe masă vor fi roşii; în clipa aceea, ouăle se făcură roşii şi cocoşul începu să cânte bătând din
aripi; în Vrancea, se spune că, după Înviere, Iisus umbla în jurul Ierusalimului, ca să găsească
pe cineva care să răspândească vestea sculării sale din morţi; atunci, venind o femeie spre oraş,
Iisus i-a zis să meargă şi să vestească pe ucenici că a înviat, iar femeia i-a răspuns: „Doamne,
nu mă va crede nimeni, dă-mi un semn adeveritor despre aceasta", iar Iisus a înroşit toate ouăle
pe care le avea femeia în coş; ouă roşii nu se mănâncă în ziua de Paşte până ce nu s-a împărţit
pomana morţilor; altfel, pomana nu este primită; în ziua de Paşte este bine să li se dea copiilor
să mănânce, după ce s-au săturat cu ouă, peşte rămas fie de la Florii, fie de la Blagoveştenie (25
martie); oul roşu pe care unii îl duc cu ei să se împărtăşească în Duminica Învierii este bine să
fie păstrat peste an şi, dacă acesta se va sparge singur, se va strica şi va face viermi, este semn
că acel om va avea noroc; în ziua de Paşte, orice om trebuie să aibă asupra lui un ou roşu; oul
ţinut de copii în sân este păstrat şi pus în sămânţa de porumb, ca să răsară toată şi să rodească;
cojile ouălor să nu fie aruncate la gunoi afară, pentru că se crede că astfel este aruncat norocul;
oul roşu păstrat în casă apără de răutăţi, păzeşte casa de farmece, din această cauză femeile
îngroapă câte un ou roşu după uşă; se mai poartă cu sine un ou roşu permanent, de la Paşte
până la Înălţare (Ispas), fiind considerat sfânt şi apărător împotriva duşmanilor; în Bucovina se
spune că diavolul se interesează permanent dacă lumea mai face ouă roşii şi „scrise" şi dacă se
mai colindă, pentru că se crede că el va ieşi de sub pământ la lumină atunci când nu se vor mai
încondeia ouă şi nu se va mai colinda (PRESA). Alte legende spun că ouăle de Paşte sunt
colorate, pentru că oamenii buni au dat ouă roşii copiilor de judecători şi i-au îndemnat să dea
din ele şi părinţilor lor pentru a-i îmbuna la judecata Mântuitorului; că pietrele cu care jidovii l-
au lovit pe Hristos s-au transformat în ouă roşii; pentru că Maria Magdalena a împărţit ouă
colorate acelora pe care îi vestise că Iisus a înviat; pentru că Simion, care mergea la câmp cu
ouă şi pâine în traistă, cărase un timp crucea Mântuitorului şi ouăle s-au înroşit; pentru că o
precupeaţă, neîncrezătoare în Înviere, a afirmat că aşa cum nu sunt aceste ouă roşii, tot aşa nici
Iisus nu a înviat, iar ouăle au devenit roşii; pentru că atâta timp cât pe lume ouăle „se vor scrie",
diavolul nu va ieşi şi nu va pune stăpânire pe ea (ZAHACINSCHI, p.5).
6.4.Rețete
Bogat în colesterol, oul constituie baza alimentației țărănești din orice anotimp, dar mai ales
primăvara, vara și toamna, atunci când încep muncile grele ale câmpului, iar activitatea extrem de
solicitantă necesită un mare consum de energie.

Ciorbă de ou:
Scoatem afumătură din cantă, o topim şi, în untura încinsă, călim ceapă. Punem zarzavat
tocat (morcovi, pătrunjel, păstârnac, ţelină, gulie, roşii, ardei), adăugăm apă şi lăsăm să
fiarbă. După ce au fiert zarzavaturile, se pun câteva linguri de orez. Când a fiert şi orezul se
pun ouăle întregi, şi se lasă la foc mic, pentru a se întări (nu se mai amestecă!). Când se ia de
pe foc, se pune pătrunjel şi ţelină verde (frunze) tocate mărunt, şi o linguriţă de chimion.
Facultativ, se adaugă smântână, dar această ciorbă este foarte bună şi fără.

Cartofi franţuzeşti
Se fierb cartofii în coajă. După ce au fiert, se curăţă şi se taie felii (după ce s-au răcit, altfel
se zdrobesc). Se fierb 5-6 ouă tari, se curăţă şi ele şi, la fel, se taie felii. Tot felii se taie şi o
bucată de cârnat afumat. Se aşează în tavă în felul următor: un rând de cartofi (obligatoriu
primii sunt cartofii), un rând de ouă, un rând de cârnaţi, şi tot aşa, până se termină
ingredientele. Obligatoriu, ultimul strat este tot de cartofi. Se condimentează cu sare şi piper.
Se acoperă cu smântână, şi se dă la tobă (la cuptor).
Omletă bănăţeană
Se taie slănină afumată, în bucăţi mici. Se pune la prăjit. Când s-a prăjit, se răstoarnă peste
ouăle bătute, se întoarce şi pe partea cealaltă. Când e gata se răstoarnă în farfurie, se rade
peste ea brânză, se pune puţină smântână şi se rulează.

Amestecătură – mâncare de colibă

Se taie bucăţi puţină „pâţă” (slănină, cârnaţi, afumătură). Se pune la prăjit. Apoi se călește
ceapa, tăiată mărunt, care „se trage” doar în prăjeală. Se adaugă ardeii, tăiaţi mărunt, brânza
şi roşiile, de preferinţă decojite. Se amestecă uşor, ca să nu se prindă. Când zeama a început să
scadă, şi ingredientele s-au înmuiat, se sparg, peste această compoziţie, ouăle. În principiu,
acest fel de mâncare nu se mai condimentează, ea având sare, piper, boia de la „carne”, dar se
mai poate adăuga sare, piper după gust.

Ochiuri de ouă cu sos de mărar

Se scot cârnaţii din untură, se topeşte untura, şi acolo spargem ouăle şi le prăjim, astfel
încât să rămână moi la mijloc. Le scoatem pe farfurie. Sosul: în untura rămasă punem 3-4
linguri de făină, stingem cu lapte (nu se prăjeşte făina) şi când fierbe, condimentăm cu sare şi
piper şi mult mărar tocat. Acoperim ouăle cu sosul.

Găigană (găicană, ouă mestecate) I

Prăjim cârnaţi, tăiaţi felii. Peste cârnaţi punem ceapă tăiată mărunt. Călim ceapa, punem
ouăle, prăjim, condiment cu sare şi piper. Servim cu brânză rasă şi mămăligă.
Găigană II
Prăjim bucăţelele de slănină. Peste punem ceapă şi ardei tocaţi. După ce s-au muiat, se pun
şi roşii tocate. Mai lăsăm puţin, şi apoi punem ouăle bătute. Amestecăm, şi servim cu brânză
rasă.

Ouă cu lapte acru

Prăjim slănina, tăiată bucăţele. Punem 3-4 linguri de slănină, şi stingem cu lapte acru.
Când s-a omogenizat compoziţia, punem şi 5-6 ouă, bătute în prealabil. Amestecăm şi, după ce
este gata, sărăm.

Ouă cu cârnaţi
Tăiem cârnaţii bucăţele, prăjim puţin şi peste punem ouăle bătute. Amestecăm, până când
mâncarea prinde consistenţă.
6.4. Cocoşul
Din punct de vedere simbolic, cocoşul este „universal recunoscut ca fiind cel ce anunţă prin
cântatul lui sfârşitul nopţii,zorii zilei. Simbol al vigilenţei şi al reînvierii, şi deci al nemuririi
sufletului, el era consacrat lui Hermes, lui Apollo, lui Esculap. (...)Musulmanii, la rândul lor,
gândeau că un cocoş uriaş va fi acela care va deştepta morţii în ziua Judecăţii de Apoi. În
schimb, pentru scandinavii din vechime, un cocoş roşu avea să anunţe sfârşitul lumii. (...) Unul
dintre cei mai vestiţi cocoşi este, fără îndoială, cel al Patimilor (Lepădarea lui Petru n.n.).
Foarte curând, însă, cocoşul a redevenit în iconografia creştină simbolul reînvierii.”52

În folclorul românesc cocoşul „dobândeşte” „funcţii” şi mai complexe, el devenind un fel de

ordonator al structurilor cosmice: ”Mai mult decât atât, cocoşul nu este numai un vestitor al
luminii, ci şi un aducător de ordine în însuşi <<imperiul>> dezordinii – noaptea şi întunericul.
El se distinge, între celelalte vieţuitoare care se manifestă acum, prin puterea sa de a ritma
scurgerea timpului, prin faptul că, dând semnale la intervale fixe (de la <<cumpăna>> nopţii
până la ivirea zorilor) funcţionează ca un <<împărţitor>>al acesteia şi ca un <<ceasornic>>
al sătenilor.”53
Dar funcția de ordonator a cocoșului nu se oprește aici, la palierul material, practic, al zilei.
Conotațiile sacre se referă și la capacitatea sa de despărți maleficul (întunericul) de benefic
(lumina), precum și la presupusele sale capacități oraculare, ce ar deriva din faptul că sunetele
sale sunt corelate cu trâmbițele Judecății de Apoi, și, mai apoi, din faptul că el este considerat ca

52
Vasile Lovinescu, op. cit., p. 84
53
Mihai Coman, op. cit., 1988, p. 1
aparținând celor două lumi: cea de aici, și cea de dincolo: ”Astfel, opoziția sacru/profan îl
individualizează în raport cu păsările ce cântă în timpul nopții (acestea nu anunță nimic și
glăsuiesc la întâmplare – vezi E. Bernea, 1985, p. 192), iar opoziția benefic/malefic îl desparte
de buhă, cucuvaie, huhurez (și ele ființe care-și fac auzit glasul la vremea întunericului, vestind
însă evenimentele nefaste). Pe de altă parte, pentru că se comportă într-un anume fel ziua și într-
altul noaptea, cocoșul beneficiază de două moduri distincte de a fi (i.e. – de două tipuri de
valorizare mitologică): cel diurn, caracterizat prin condiția profană (cântă neregulat și nu are
puteri ieșite din comun) și cel nocturn, definit de dimensiunea sacrală (separă, prin cântecul său,
intervalul benefic de cel malefic, și pune stavilă acțiunii răuvoitoare a duhurilor întunericului).54

Cocoşul are, de asemenea, un loc bine conturat în cadrul anumitor ceremonialuri importante,
cum ar fi cele funerare, de pildă: ”Mult mai bine conturate sunt rosturile şi semnificaţiile
cocoşului în datinile funerare: aici el apare ca o pasăre psihopompă, menită să conducă şi să
apere pe cel plecat în lungul său drum infernal: <<prin urmare, cocoşul ce se dă peste sălaşul
mortului de sufletul acestuia însemnează că el în cealaltă lume va anunţa sufletului orele, va
înspăimânta şi îndepărta prin cântarea sa pe diavoli ca să facă oarece vicleşuguri; şi, trecând
sufletul peste focul despre care am vorbit mai sus, el va zbura deasupra focului, îl va stropi şi
răcori cu apă ca să poată trece mai departe.”55

54
Ibidem
55
Ibidem, p. 4
 În basmul românesc cocoşul are, de asemenea, o carieră „prodigioasă”: „Cocoşul e adesea
denunţător al celor răi. Când vine feciorul de împărat la mama vitregă să caute pe fata căreia i-
a luat papucul drept semn, cocoşul, ştiind că fata a fost ascunsă de maşteră în podul casei, după
coş, strigă, bătând din aripi: << – Fârtate împărate, fata moşului e în pod, după obod, ţ-o spune
un cocoş că e după coş!>> Maştera zvârle după el cu un lemn din vatra focului, cocoşul strigă
înainte, până ce oamenii feciorului de împărat se suie în pod (Cătană, Vaca neagră). Într-o
variantă cercetaşii sunt pe cale să plece, condurul nepotrivindu-se pe piciorul fetei babei
(<<picior ca acela cerea nu un condur, ci o piele de vacă întreagă ca să fie încălţat>>) când
cocoşul bate din aripi şi strigă (T. Pamfile, Fata unchiaşului cea fără noroc): <<Cucurigu,
ga, / Fecior, nu pleca, / Ci fă-te-a căta / Colo după uşă / În sac cu cenuşă.>>”56

Dar poate cea mai edificatoare exemplificare în sensul încărcăturii de simbolistică mitică,
magică şi rituală a cocoşului o constituie basmul Punguţa cu doi bani, variantă impusă de Ion

56
George Călinescu, Estetica basmului, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1965, p. 155
Creangă. Aici, cocoşul, după ce primeşte o bătaie zdravănă de la moş (deoarece nu face ouă,
precum găina [!!!!]), pleacă în lume. Pe drum, găseşte o punguţă cu doi bani. Bucuros nevoie
mare, el doreşte să o ducă acasă, la moşul lui, pentru aplanarea conflictului.

Iată însă că pe drum se întâlneşte cu un boier care, văzând punguţa din pliscul cocoşului,
doreşte să o aibă și, drept urmare, i-o fură (este posibil să avem și aici un conflict de putere,o
uzurpare a teritoriului etc.).

De aici începe întreaga „pătăranie”. Cocoşul aleargă după caleaşcă, pentru a-şi lua înapoi
punguţa. Boierul încearcă să scape de el şi îl aruncă, pe rând, în fântână, în cuptor, în cireada de
boi şi vaci, în haznaua cu galbeni. Cocoşul însă înghite, devorează totul, dar nu se lasă: îşi cere
punguţa înapoi. Scârbit, rămas sărac lipit, boierul îi azvârle punguţa, iar ”eroul” nostruporneşte
spre casa moşului, mândru nevoie mare, urmat de tot păsăretul din ograda boierului hapsân.
De fapt, puţini cercetători (Vasile Lovinescu, de pildă), au observat adevăratul conflict al
„poveştii”, şi care este de sorginte mitologică ancestrală: totul porneşte de la refuzul babei de a-i
da ouă moşneagului (să ne amintim că găina babei oua două ouă [!!!] în fiecare zi, nici mai mult,
nici mai puţin). Episodul este de natură să intrige, deoarece acest lucru nu se întâmplă la ţară
(refuzul, adică), în mediul tradiţional. În primul rând, bătrânii nu stau (stăteau) niciodată singuri.
Nu existau azile, cămine de bătrâni etc., zenitul vieţii găsindu-i pe oameni în „neamul lor”, alături
de copii, nepoţi etc. Şi, în plus, zgârcenia nu este un apanaj al poporului român, ba am putea
spune că, dimpotrivă (există şi astfel de cazuri, de avariție, dar ele sunt marginale, şi fac obiectul
altor producţii folclorice, şi anumesnoavele). Şi atunci, care să fie cauza? În opinia noastră, este
vorba de un conflict de natură...sexuală. Cei doi bătrâni se află la sfârşitul vieţii biologice,
moment în care activitatea sexuală tinde spre zero. Bătaia pe care moşul i-o administrează
cocoşului ţine de un transfer de putere vitală, de la generaţia care pleacă înspre cea care vine. În
Japonia, de pildă, cocoşii erau asimilaţi cu tinerii războinici, care aveau să lupte mai departe
pentru onoare, demnitate şi împărat: „Nu numai în Japonia, ci şi în celelalte ţări din Orientul
Îndepărtat cocoşului i se atribuie ca virtute curajul; el joacă un rol extrem de benefic; mai întâi
pentru că ideograma care îl desemnează în chineză (ji) este omofonă cu aceea care însemnează
de bun augur, favorabil; apoi pentru că atât înfăţişarea, cât şi comportamentul său îl fac apt să
simbolizeze cele cinci virtuţi: cele civile, creasta conferindu-i aspect de manadarin; virtuţile
militare, datorită prietenilor; curajul, în virtutea comportamentului său în luptă (în ţări unde
lupta de cocoşi este foarte preţuită); bunătatea, pentru că îşi împarte mâncarea cu găinile;
încrederea, datorită siguranţei cu care anunţă răsăritul soarelui.”57

57
Jean Chevalier, op. cit., p. 262
 În plus, şi ceea ce este cel mai important, avem de-a face cu o iniţiere în... sex. În societăţile
tribale, primitive, „intrarea în sex” nu era una întâmplătoare, ce ţinea de hazard. A fi băiat sau
fată presupunea apartenenţa la misterul fecundator al Cosmosului. De aceea, băieţii aveau un tip
de iniţiere (erau învăţaţi să lupte, să vâneze, erau închişi în colibe zile şi săptămâni, învăţând să
supravieţuiască), iar fetele un cu totul altul (erau învăţate să ţese, să gătească etc.). Cocoşul din
celebrul basm îşi descoperă apartenenţa la sexualitatea masculină (punguţa cu doi bani) şi crede
că acest lucru este suficient. Dar apartenenţa la sexul masculin presupune anumite probe: cea a
apei (botezul iniţiatic), cea a focului (purificarea prin foc), asumarea divinităţii (boul Mythra
– aruncarea în cireada cu vaci şi boi), proba aurului (aurul ca şi manifestare izomorfă mineralieră
a Divinului). Numai după acest excurs iniţiatic cocoşul îşi merită punguţa cu adevărat, şi se
întoarce acasă ca un veritabil cuceritor, învingător, însoţit de orătăniile din curte (un veritabil alai
de nuntă, altfel, după cum „alaiul” care îl însoţeşte pe Făt-Frumos din basmul Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este unul eminamente funerar).
6.5.Cocoşul, găina, raţa se taie tot timpul anului (mai puţin în post, fireşte)
Ideea potrivit căreia „găina bătrână face zama bună” nici nu mai este atât de deplasată, în
context culinar. Ce vrem să spunem, adică, este faptul că, după ce a trecut de 1 un an (a ouat),
găina este socotită bătrână. De obicei, pentru oală este de preferat o găină de trei ani, din
următoarele motive: ea ouă constant, în primii trei ani, şi cloceşte de cel puţin două ori pe an.
Grăsimea acumulată în aceşti ani este galbenă şi densă, având altă structură decât cea de pui. De
aici, zicala. Aşa că, indiferent ce fel de mâncare se va face din respectiva găină, ea va trebui,
înainte, să fie foarte bine fiartă.
Rețete din Banat
Zamă de găină
În timp ce găina fierbe, se spumuieşte zeama. Se pune zarzavatul (morcov, pătrunjel, ceapă,
păstârnac, ardei, usturoi, ţelină). Când a fiert, zarzavatul se scoate. Nu se aruncă, din el se
poate face salată „de boeuf” sau un sos. De pildă, sos de roşii: prăjim patru-cinci linguri de
făină în ulei (pentru cine nu suportă, se ”recomandă” rântaşul rece), se stinge cu ½ l. de
bulion (neapărat de casă) şi, dacă mai trebuie, puţină apă. Se condimentează cu sare şi piper
(boabe) şi 1 foaie de dafin. Pe un platou se aşează găina desfăcută în bucăţi (care între timp va
fi fiert foarte bine), cu zarzavaturile lângă carne, şi 2-3 cartofi fierţi, iar peste compoziție se
pune sosul.
Supă de cocoş cu tăiţei
Din cocoş se face vestita „zamă cu tăiţei” bănăţeană.Prima oară punem cocoşul la fiert.
Când a fiert, luăm spuma şi punem puţină sare. Adăugăm şi zarzavaturile (morcov, pătrunjel,
ceapă întreagă). Între timp facem tăiţeii, după cum urmează: amestecăm ouăle cu făină (cam 3
ouă la o oală de supă) cât cuprinde şi puţină sare. Facem un aluat tare, pe care îl întindem
foarte subţire („babele zic că trebuie să fie atât de subţire încât să poţi citi ziarul prin el”, iar
alții spun că tăițeii e musai să fie ca firul de păr al fetelor mari), şi care se lasă puţin la uscat.
Se rulează şi se taie tăiţei subţiri.
Dupăce a fiert cocoşul şi au fiert şi zarzavaturile se strecoară supa şi se pun tăiţeii. Se mai
fierb două minute, cu tăiţeii. Când se ia de pe foc se pun deasupra frunze de pătrunjel, tocate
mărunt.

Carne friptă de cocoş pe cartofi noi la tobă

Curăţăm cartofii, îi tăiem în patru şi îi punem în tavă, unde îi şi codimentăm cu sare şi
piper. Peste cartofi punem bucăţile din carne de cocoş, codimentate, în acelaşi fel, şi ele. Mai
adăugăm două linguri de untură şi 1 cană de apă, apoi introducem tava la cuptor.
7.Raţa
7.1.
În plan universal, „raţa, mai exact cuplul de raţe-mandarini (în japoneză oshidori) este, în
Orientul Îndepărtat, simbolul unităţii şi al fericirii conjugale, uneori adăugându-i-se noţiunea de
putere vitală. Motivul este că bărbatul şi femeia înoată întotdeauna alături.Acest simbol este
adesea folosit în iconografie. (...) Pentru amerindienii din preerie, <<raţa reprezintă călăuza
infailibilă, în largul său şi în apă, şi în cer.>>”.58

Legăturile sale cu zeităţile antice ies, de asemenea, în evidenţă: „Pasăre acvatică, raţa ţine
deopotrivă de apă şi de aer. În mitologia greacă apare ca pasăre a Penelopei. Or, Penelopa
(potrivit explicaţiei lui Bachofen) o simbolizează pe Mama Natură, care desface noaptea ceea ce
a ţesut ziua, lucrând deci în zadar în toată veşnicia. Raţa este pasărea smârcului şi a morţii, în
alte ipostaze. Astfel precizează W. Fraenger, în interpretarea dată picturii lui Hieronymus Bosch,
în care efectiv raţa joacă un rol important. Se ştie că Lautréamont a făcut din eaatributul
îndoielii.”59
Ea are mai puţine conotaţii în ritualurile magice, datini sau credinţe, fiind consemnat, de pildă,
faptul că este plăcută demiurgului. În schimb, în basmul românesc apare sub forma raţei cu
penele de aur: „Într-o versiune croată, Flăcăul şi calul vilei, cel mai tânăr dintre cei şapte fraţi,
găsind 3 fire de păr, 3 pene şi o potcoavă de aur, le ridică, cu toată povaţa calului: <<ce vezi, nu
vedea; ce auzi, nu auzi; îţi va părea rău!>> Băiatul e trimis de feciorul împăratului să aducă pe

58
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Iaşi, Editura Polirom, 2009, p. 772
59
Jean-Paul Clébert, op. cit., p. 238
fata celor 3 fire de păr. Dar dânsa nu se înduplecă a pleca, decât aducându-i-se raţa cu penele
de aur (n.n.) şi apoi armăsarul cu potcoava de aur.”60

60
Lazăr Şăineanu, Basmele românilor, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p.33
7.2.Rețete bănățene
Raţă pe varză
Luăm o varză murată, şi o tocăm mărunt. O călim cu puţină ceapă, în ulei, o condimentăm
(sare, piper, mărar, boia, foi de dafin şi cimbru). După ce s-a călit, o aşezăm în tavă, şi peste
compoziție punem raţa (întreagă, bucăţi, după preferinţă), condimentată (sare, piper şi boia).
Se introduce în cuptor, la foc potrivit.
 8. Gâsca
8.1.
Gâștele și curcaniiîncep să se taie de la Sfântă Mărie Mare. Mai mult decât atât, înBanatul
de munte gâsca nu poate lipsi de la masa de sărbătoare. Pe de altă parte, gâștele se taie înainte de
Anu Nou. De altfel, până la această dată se sacrifică tot ceea ce este de prisos, ţinându-se numai
ceea ce este de prăsilă.

În mitologia universală, gâsca deţine un loc major: ”...la şamanii din Altai, gâsca era venerată
ca animal ceresc de călărie şi ca mesageră între cer şi pământ. Era animalul pe care încăleca
şamanul când se ridica în văzduhspre a urmări sufletul calului. În fapt, şamanul se mulţumea să
călărească un băţ împodobit asemenea unei gâşte.
Înainte de orice, gâsca este deci pasărea iniţiatului. Ca pasăre solară, este un animal profetic
şi oracular. Gâşte sacre se aflau ăn jurul templului Junonei Moneta pe Capitoliu, iar când galii
se pregăteau să ia cu asalt Roma, gâştele au vestit locuitorilor primejdia, scoţând ţipete
ascuţite.”61
În basmul românesc, gâsca apare ca o pasăre cu proprietăţi magice şi, în acelaşi tmp, ca
adjuvant ori chiar substitutal divinităţii: „După un an, ea născu doi copii de aur şi împăratul
puse straşnică pază, dar Maica Domnului veni noaptea şi luă un copil; atunci păzitoarele, de
frica împăratului, puseră în locu-i o gâscă de aur, învinuind-o că şi-ar fi omorât copilul şi, ca
vrăjitoare, l-ar fi prefăcut în gâscă. Împărăteasa plânse, dar nu rupse tăcerea.

61
Jean-Paul Clébert, op. cit, p. 137
 A doua zi, Sf. Maria luă celălalt copil şi slujnicele o învinuiră ca şi întâia oară. Sfatul
împărătesc hotărî atunci s-o zidească de vie. Dar abia fu aruncată ultima piatră şi Maica
Domnului îi redede copilaşii, mijloace de trai şi voie de a vorbi. După 3 ani feciorul de împărat
porunci să se deschiză zidul şi rămase uimit, regăsind în viaţă pe soţia şi cu cei doi copii de aur.
Atât el cât şi tatăl său, care o osândise, îşi cerură iertare pentru nedreptatea lor.”62
La fel ca şi raţa, gâsca este, în folclorul românesc, mai puţin prezentă în datinile, ceremoniile
şi practicie magice: „Puţin valorificată de sistemul de semne al culturii populare, gţsca apare
sporadic în unele credinţe şi acte ceremoniale, precum şi în cântecele de leagăn, unde este o
prezenţă strict decorativă, neinvestită cu puteri magice ori valori simbolice pregnante.”63

62
Lazăr Şăineanu, Basmele române, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 235
63
Mihai Coman, op. cit., p. 13
8.2.Rețete
Ciorbă de gâscă
Se pune carne de gâscă la fiert (gât, aripi, spatele, târtiţa). După ce a dat câteva şi am dat
spuma la o parte, se pune zarzavatul tocat (ceapă, morcovi, păstârnac, pătrunjel, ţelină, ardei,
roşii). Tot acum se adaugă şi sarea. După ce carnea şi zarzavatul au fiert bine, se fac zdrenţe
de ou şi se condimentează cu pătrunjel, ţelină tocată şi (foarte puţin) chimen.

Borş cu carne de gâscă64

„Gâştelele cresc ţăranii cu dare de mână. Ele se taie toamna şi iarna. Grăsimea se strânge
pentru leac, iar din carne se fac plachie şi borş. El se prepară aşa: Gâsca, după ce s-a jumulit
şi cenătuit, se pune în apă rece; carnea se spală şi se pune într-o oală: capul, gâtul, aripele,
picioarele, rânza şi maiul , ori uneori se pune întreagă. Peste carne se toarnă borş, potrivindu-
se de acru, şi pe urmă se aşază la foc, punându-se în zamă verdeţuri multişoare. Când borşul e
gata, se pune în el şi sare şi se mai lasă de fierbe. Când e gata, se drege cu smântână ori cu un
ou zbătut şi se dă în masă.”

64
Mihai Lupescu, Bucătăria tradiţională rămâneacă, Bucureşti, Editura Saeculum, 2001, p. 222
Gâscă umplută
Dezosăm pulpele, batem carnea puţin, cu un ciocan de bătut şniţelele şi umplem cu
castraveţi muraţi, tocaţi mărun.Condimentăm cu sare, piper şi puţină boia. Rulăm, prindem cu
scobitori şi dăm la cuptor. Când o scoatem, punem peste ea smântână, şi servim cu pilaf de
orez sau cartofi piure.

Frigărui cu carne de curcan şi cu sos de usturoi

Spălăm bine carnea (piept de curcan), o tăiem bucăţele potrivite pentru frigărui, şi o punem
într-un baiţ format din: lapte acru, usturoi, sare, piper, puţin vin roşu. Separat, pregătim
legumele, adică: roşii, ardei, ceapă, ciuperci. De asemenea, se taie câteva feliuţe de slănină
afumată. Punem pe beţe câte o felie din fiecare, adică: slănină, , carne, roşie, ardei, ciuperci,
ceapă, şi apoi o luăm de la început. Când am terminat de pus frigăruile pe beţe, le punem la
fript, pe grătar (sau pe tavă, la cuptor; în acest caz, însă, se pune în tavă apă şi, la final, vin).
Sosul de usturoi: se zdrobeşte usturoiul ca pentru mujdei şi se freacă cu sare. Se adaugă ulei,
frecându-se încontinuu, ca la maioneză. La sfârşit, se pun 4-5 linguri de smântână şi se
amestecă.
 I. Crăciunul şi Anul Nou
Variante de reţete faţă de volumul I
Jumere
Se ia grăsimea (grăsimea crudă), se taie în bucăţi potrivit de mari, se pune 1-2 căni de apă
peste şi se dă la foc. Se amestecă din când, să nu se prindă. Când s-au rumenit, se strecoară, se
presează, dacă se poate (există prese speciale pentru aceasta) şi se sărează.
 II. Perioada de dulce între Anul Nou şi Postul Paştelui
Atunci se mănâncă de toate, dar cel mai mult mâncăm porc.
Şuncă de porc afumată
Se ia şunca de porc şi se sărează bine. Se pune într-un vas, se lasă de seara până dimineaţa.
Dimineaţa se pune apă peste şi usturoi tocat. Se lasă în saramură 3 săptămâni. După 3
săptămâni se scoate, se spală şi se lasă la uscat, după care se pune la fum rece. Se păstrează la
loc întunecat şi rece, bine aerisit sau se taie bucăţi, se prăjeşte şi se pune în untură.
Slănină afumată
Se porţionează slănină, în table lungi şi potrivit de groase, şi se sărează bine. Se pun
bucăţile într-un vas, se lasă de seara până dimineaţa. Dimineaţa se pune apă peste şi usturoi
tocat. Se lasă în saramură 3 săptămâni. După 3 săptămâni se scoate, se spală şi se lasă la
uscat, după care se pune la fum rece. Se păstrează la loc întunecat şi rece, bine aerisit.
Zamă de bulion cu afumătură
Curăţăm o ceapă, 2-3 morcovi, 1 pătrunjel. Tocăm şi punem la fiert, împreună cu
afumătură scoasă din cantă. Adăugăm bulion după gust, lăsăm la fiert şi, după ce a fiert bine,
facem zdrenţe din 2-3 ouă, amestecate cu făină. Condimentăm cu sare şi piper şi punem
verdeaţă tocată.
Pentru zilele de lucru, atunci când ai oameni la muncă, nu lipsesc turtele (ea este făcută din
aluatul de pâine) sau gogoşi.

Dacă ai zile de clacă nu lipseşte zama de găină şi sarmele.

Oamenii de la muncă – năimitori (plătiţi) – spre deosebire de cei de la clacă, care nu sunt
plătiţi
Mâncarea de rugă – obligatoriu – supa, sarmele şi friptura. Vara este zama de găină, pe când
la Sfântă Mărie este, obligatoriu, gâsca şi curcanul
Crame-pogace
Se freacă trei căni de făină cu trei căni de crame (jumere) şi puţină sare. Se adaugă 4
gălbenuşe, jumătate de cană de vin (alb), 2-3 linguri de smântână şi puţină drojdie, înmuiată
în lapte călduţ.Se face un aluat care se întinde subţire pe scândură, se împtură de 3 ori, la
intervale de ½ de oră – 1 oră, se taie cu un pahar subţire la gură, se ung cu ou la gură, se pun
în tavă şi se dau la copt.
 BIBLIOGRAFIE

Antonescu, Romulus, Dicționar de Simboluri și Credințe Tradiționale Românești, 2009 (ediție

digitală 2016)
Aga, Victor, Simbolica biblică și creștină, Timișoara, Editura „Învierea”, 2005 (ed. a II-a),
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, Editura Polirom, 2009
Clébert, Jean-Paul, Dicţionar de simboluri animaliere, Bucureşti, Editura Artemis &
Cavallioti, 1995
Coman, Mihai, Mitologie populară românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1986
Coman, Mihai, Mitologie populară românească, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1988
Lupescu, Mihai, Bucătăria tradiţională românească, Bucureşti, Editura Saeculum, 2001
Tămaş, Mircea, A., Cu moartea pe moarte călcând, Timişoara, Editura Mirton, 2002
Popescu, Alexandru, Tradiţii de muncă româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1986
Vlăduţiu, Ion, Etnografia românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973
Vulcănescu, Romulus, Mitologia română, Bucureşti, Editura Academiei, 1987