Povestire pe capitole-,,Domnu Trandafir”

De Mihail Sadoveanu

Capitolul I: Autorul îi scrie unui vechi prieten o scrisoare. Povesteşte că, în timp ce se apropia de
locul în care se născuse, şi-a amintit de domnu Trandafir, învăţătorul său.

Copiii din toate cele patru clase primare învăţau într-o singură odaie. Domnu, un om necăjit, cu
greutăţi, le dădea elevilor explicaţii minunate, mişcătoare, mai ales la istorie, în timp ce alţii rezolvau
diferite teme.

Domnu Trandafir i-a învăţat rugăciuni şi cântece frumoase, i-a învăţat să creadă în trecut, le-a citit
poveştile lui Ion Creangă.

Autorul îl vedea în închipuire pe domnu Trandafir, acum bătrân, cu părul alb, cum aşteaptă, singur şi
trist, să se întâlnească cu Harap Alb şi cu Creangă.

Capitolul II: Ajuns în târguşorul natal, autorul a aflat că Domnu se dusese, nu mai era pe acest
pământ. Autorul a colindat locurile cunoscute şi dragi, locul unde se scălda în Siret cu ceilalţi copii,
desişurile cu mure unde se ospătau, şurile de la marginea târgului, în care se jucau de-a ascunsul.

Locul care l-a emoţionat cel mai tare, însă, a fost locul pe care se aflase cândva şcoala. Şcoala unde îl
dusese tatăl său de mână în prima zi, şcoala unde era un păr care făcea pere foarte bune, din care
Domnu dăruia câte două fiecărui copil la începutul fiecărei vacanţe.

Domnu Trandafir fusese un om bine făcut, cu ochii foarte blânzi. Îi învăţa să recite poezii eroice cu
glas tare şi înălţând braţul drept. Le dădea tonul să cânte cu ajutorul diapazonului, iar când se
pregătea să le citească din poveştile lui Creangă le zâmbea liniştit.

Odată au intrat în ograda şcolii doi oameni străini. Elevii erau în clasă cu monitorii, iar domnu
supraveghea în grădină descărcarea unui car cu fân. I-a poftit pe stăini în clasă şi aceştia au început
să îi pună întrebări despre copii, câţi sunt înscrişi, câţi dintre ei vin la şcoală. Le-a răspuns că vin toţi
câţi sunt înscrişi.

L-au rugat să facă apoi o lecţie. Domnu Trandafir a făcut o lecţie obişnuită, a întrebat copiii, ei au
răspuns, apoi a vorbit cum vorbea el, mişcător. Au cântat frumos şi străinilor le-a plăcut mult.

Când să plece, Domnu l-a întrebat pe unul dintre ei cine sunt. A aflat că erau un inspector şi
ministrul învăţământului.

Nu i-a venit să creadă, dar cei de la primărie au adeverit că ministrul era. Domnu Neculai Trandafir
nu învăţa copiii de frica celor mari, lui îi plăcea să îi înveţe. Nu le vorbea niciodată urât, cea mai tare
vorbă pe care o spunea, când era supărat rău, era : "Măi, domnule!". Când s-a auzit că va fi mutat
peste Siret, băieţii au hotărât să se ducă după el. Nu a plecat, a rămas acolo şi acolo a şi murit.