Dasdas fa fAF aFaSFaf Domnu Trandafir I Autorul îi scrie unui vechi prieten o scrisoare.

Povesteşte
că, în timp ce se apropia de locul în care se născuse, şi-a amintit de domnu Trandafir, învăţătorul său.
Copiii din toate cele patru clase primare învăţau într-o singură odaie. Domnu, un om necăjit, cu
greutăţi, le dădea elevilor explicaţii minunate, mişcătoare, mai ales la istorie, în timp ce alţii rezolvau
diferite teme. Domnu Trandafir i-a învăţat rugăciuni şi cântece frumoase, i-a învăţat să creadă în
trecut, le-a citit poveştile lui Ion Creangă. Autorul îl vedea în închipuire pe domnu Trandafir, acum
bătrân, cu părul alb, cum aşteaptă, singur şi trist, să se întâlnească cu Harap Alb şi cu Creangă. II
Ajuns în târguşorul natal, autorul a aflat că Domnu se dusese, nu mai era pe acest pământ. Autorul a
colindat locurile cunoscute şi dragi, locul unde se scălda în Siret cu ceilalţi copii, desişurile cu mure
unde se ospătau, şurile de la marginea târgului, în care se jucau de-a ascunsul. Locul care l-a
emoţionat cel mai tare, însă, a fost locul pe care se aflase cândva şcoala. Şcoala unde îl dusese tatăl
său de mână în prima zi, şcoala unde era un păr care făcea pere foarte bune, din care Domnu dăruia
câte două fiecărui copil la începutul fiecărei vacanţe. Domnu Trandafir fusese un om bine făcut, cu
ochii foarte blânzi. Îi învăţa să recite poezii eroice cu glas tare şi înălţând braţul drept. Le dădea tonul
să cânte cu ajutorul diapazonului, iar când se pregătea să le citească din poveştile lui Creangă le
zâmbea liniştit. Odată au intrat în ograda şcolii doi oameni străini. Elevii erau în clasă cu monitorii, iar
domnu supraveghea în grădină descărcarea unui car cu fân. I-a poftit pe stăini în clasă şi aceştia au
început să îi pună întrebări despre copii, câţi sunt înscrişi, câţi dintre ei vin la şcoală. Le-a răspuns că
vin toţi câţi sunt înscrişi. L-au rugat să facă apoi o lecţie. Domnu Trandafir a făcut o lecţie obişnuită, a
întrebat copiii, ei au răspuns, apoi a vorbit cum vorbea el, mişcător. Au cântat frumos şi străinilor le-
a plăcut mult. Când să plece, Domnu l-a întrebat pe unul dintre ei cine sunt. A aflat că erau un
inspector şi ministrul învăţământului. Nu i-a venit să creadă, dar cei de la primărie au adeverit că
ministrul era. Domnu Neculai Trandafir nu învăţa copiii de frica celor mari, lui îi plăcea să îi înveţe.
Nu le vorbea niciodată urât, cea mai tare vorbă pe care o spunea, când era supărat rău, era : "Măi,
domnule!". Când s-a auzit că va fi mutat peste Siret, băieţii au hotărât să se ducă după el. Nu a
plecat, a rămas acolo şi acolo a şi murit.