Morărașu Florin Alexandru

Grupa H113

Ulpia Traiana Sarmisegetusa

Oraş în Dacia romană, fondat de primul guvernator al provinciei, Terentius Scaurianus,

între anii 108 - 110, în timpul domniei împăratului Hadrian oraşul primeşte şi numele de
Sarmizegetusa, purtat de capitala Regatului Dac al lui Decebal, situată la 40 de km E de noua
ctitorie, iar din 222, până la 235 va purta şi epitetul de metropolis. Fondată în sudul
Transilvaniei, în sud-vestul depresiunii Haţeg, pe locul unei tabere a legiunii a V-a Macedonica,
Ulpia Traiana este populată de veterani ai războaielor dacice, primind de la întemeiere, rangul de
colonia, iar locuitorii ei beneficiind de ius italicum. Cu o suprafaţă de cca. 30 ha şi o populaţie de
20.000 - 25.000 locuitori, puternic fortificată Ulpia Traiana a fost, în secolele II - III, centrul
politic, administrativ religios al provinciei Dacia. S-au păstrat până astăzi forul, palatul
augustalilor, thermele, amfiteatrul, edificii publice şi particulare.

Sarmizegetusa, comună în judeţul Hunedoara, alcătuită din 5 sate, situată în sud-vestul

depresiunii Haţeg, la poalele de nord-est ale muntilor Ţarcu şi cele de sud-est ale munţilor Poiana
Ruscăi, pe cursul superior al râului Breazova, în zona pasului Poarta de Fier a Transilvaniei, prin
care se asigură legăturile rutieră si feroviară cu Banatul, este teritoriul unde au fost descoperite
vestigiile oraşului roman cu rang de colonie, Colonia Dacică, întemeiat în anii 108 - 110 de către
Decimus Terentius Scaurianus, în numele împaratului Traian, pe locul unde existase tabăra
Legiunii a V-a Macedonica, imediat dupa victoria armatelor romane asupra dacilor si
constituirea provinciei romane Dacia. Mediul ambiant a avut cu desăvârșire un rol important
astfel că situl reprezintă și o zona strategică , aflând-se pe o culme, cu un areal vizual bine
determinat. O dovadă a habitatului propice în care era situat acest sit o reprezintă rangul orașului
de colonia.

Interesul cărturăresc pentru antichităţile Sarmizegetusei par să fi trezit interesul încă

din secolul al XV-lea. Cel dintâi care a studiat vestiigile romane de la Ulpia Traiana a fost
clericul Joannes Mezerzius care a început să adune inscripţii încă din anul 1495. Din cele 36 de
inscripţii care provin de la Sarmizegetusa, Mezerzius a reuţit să identifice satul românesc
Grădiştea cu vechea capitală a Daciei traiane. O contribuţie însemnată la cunoaşterea
monumentelor epigrafice ale Ulpiei Traiane o vor avea în decursul timpului cronicarul şi
istoricul transilvănean Stephanus Zamosius, inginerul italian Aloysius Ferdinand Marsigli,
militar aflat în slujba împăratului Austriei.

Cele dintâi săpături aleatoare la Ulpia Traiana le-a efectuat se pare, Johann Michael
Ackner, care la 10 septembrie 1832 descoperea în incinta oraşului antic un mozaic de 8,15 m x
6,45 m reprezentând-o pe zeiţa Victoria înconjurată de alte divinităţi.

În 1871 a fost întemeiată la Deva, Societatea de istorie şi arheologie a judeţului

Hunedoara care a organizat în 1882 muzeul şi a efectuat între 1881-1883 săpături arheologice la
Ulpia Traiana. Începând cu 1921, vestigiile romane au fost puse sub supravegherea şi ocrotirea
Comisiunii Monumentelor Istorice, secţia pentru Transilvania. Sub egida acestei prestigioase
instituţii au fost organizate începând cu anul 1924, primele săpături ştiinţifice.

Între 1924-1936 au fost executate săpături de amploare la Sarmizegetusa romană sub

conducerea reputatului istoric al antichităţii şi arheolog Constantin Daicoviciu. Ultimele săpături
importante din perioada interbelică au fost efectuate de Octavian Floca, în toamna anului 1936.
În 1948, Octavian Floca reia cercetările pe teritoriul Sarmizegetusei când a săpat la Hobiţa
găsind o fermă (villa rustica).

Cercetările pe scară largă au fost reluate la Ulpia Traiana Sarmizegetusa în anul 1973
de un colectiv numeros format din Hadrian Daicoviciu , Dorin Alicu , Ioan Piso şi alţii.
Rezultatele celor 10 ani de campanii (1973-1982) au constat în dezvelirea mai multor edificii
sacre şi profane, cea mai importantă descoperire fiind mausoleul construit la mijlocul secolului al
II-lea, aflat în necropola apuseană a oraşului antic.