Narativul literar în proză.

Narativul literar în versuri

Teorie şi Exemple

Definiție: Textul narativ literar prezintă o succesiune de întâmplări, desfășurate într-o ordine

logică si cronologica, la care participa si personaje.

Trasaturi:
 Totalitatea faptelor, a întâmplărilor și a evenimentelor formează acțiunea textului
narativ.
 La acțiune iau parte personajele, cu diferite roluri în evenimentele prezentate.
 Întâmplările sunt relatate de narator, care poate să participe la acțiune sau să fie doar
observator.

Atenție!
În textul narativ literar, naratorul și personajele aparțin lumii imaginate de autor!

Mărci lexico-gramaticale ale textului narativ literar:

  repere temporale: „atunci”, „apoi”, „brusc”, „dintr-o dată” etc.;
  frecvența verbelor și a adverbelor care insistă asupra acțiunii;
  predominanța timpurilor verbale: prezent, perfect compus și perfect simplu.

Definiție: Textul narativ literar în versuri se caracterizează prin prezența elementelor de

versificație: vers, strofă, măsură, rimă și ritm. 

Exemplu:
„Racul, broasca şi o ştiucă Şi nimic nu isprăvea.
Într-o zi s-au apucat Nu ştiu cine-i vinovat;
De pe mal în iaz s-aducă Însă, pe cât am aflat,
Un sac cu grâu încărcat. Sacul în iaz nu s-au tras,
Şi la el toţi se înhamă: Ci tot pe loc au rămas.
Trag, întind, dar iau de samă Aşa-i şi la omenire,
Că sacul stă neclintit, Când în obşte nu-i unire:
Căci se trăgea neunit. Nicio treabă nu se face
Racul înapoi se da, Cu izbândă şi cu pace.”
Broasca tot în sus sălta, (Alexandru Donici, „Racul, broasca și
Ştiuca foarte se izbea știuca”)

Știați că?
 Versurile exemplificate reprezintă o fabulă, un text literar narativ scurt, în versuri sau în
proză, care oferă o învățătură, o morală, prin intermediul unei întâmplări puse pe seama
unor personaje, animale, plante, obiecte, ce întruchipează trăsături omenești.
Definiție: Textul narativ literar în proză nu este supus regulilor de versificație.

Exemplu: „Dintr-o dată, fără să-și dea prea bine seama, ascunse cartea sub paltonul său,
strângând-o cu amândouă mâinile la piept. Apoi o porni, mergând de-a-ndăratelea, spre ușa
prăvăliei, nelăsând nicio clipă cealaltă ușă din ochi, cea spre cabinet. Cu băgare de
seamă apăsă pe clanță. Nu trebuia să se audă clinchet de clopoței, de aceea deschise ușa de sticlă
doar atât cât să se strecoare prin ea. Încetișor și cu precauție închise apoi ușa pe dinafară.”
(Michael Ende, „Poveste fără sfârșit”)