CASNICIE

DAN COMAN

Sunt povești de dragoste care se întrerup înainte de „şi au tră it fericiţi…”, după cum
există şi formula lui Beigbeder – „dragostea durează trei ani”. Ş i cuplul lui Dan Coman,
format dintr-o protestantă nepracticantă şi un profesor la un liceu din provincie se
confruntă cu o astfel de limită , pe care cei doi sunt nevoiţi să o gestioneze cumva.

Ce de e reţinut din carte: cum se apropie, cum se că să toresc şi cum se ră cesc cei doi.
Fluxul şi refluxul dragostei. Cum ajung doi oameni să se iubească , să aibă copii şi totuşi
să tră iască înstră inaţi. Câ t se poate umili o femeie doar pentru a-şi salva că snicia.

Paginile scrise la persoana a III-a sunt completate de jurnalul Rebecă i, din care înţelegi
cum se situează femeia în raport cu bă rbatul, poate şi ca urmare a unei educaţii
religioase încolţite superficial în mintea ei. Amintesc aici faptul că primul moment intim
între cei doi se consumă printr-un sex oral iniţiat de Rebeca. Poate fi relevant, dacă
pomenesc şi două dintre menţiunile din jurnal: „Ş tiu că nu am sensibilitatea şi
inteligenţa oamenilor cu care vorbeşte el în mod normal” (se referă la soţ, desigur) şi
„Ştiu că în cea mai mare parte eu sunt vinovată pentru ce ni se întâ mplă ”. Puse cap la
cap, cele trei referinţe cred că spun ceva despre personalitatea Rebecă i, în care creşte
frustrarea unei relaţii derapate. Ea caută explicaţii, dar pare incapabilă să înţeleagă :

„Da, acum sunt mamă , şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că Maria creşte şi e un copil câ t se
poate de normal – dar nu mă mai simt deloc femeie. Mă simt absolut respingă toare. Ş i
mai ştiu că ar trebui să -mi canalizez atenţia şi energia exclusiv înspre fetiţă , dar nu pot
aşa. Îmi doresc mai mult. Vreau să simt din nou că cineva mă doreşte şi pe mine, că
înţelege ce mi se întâ mplă ”.

Din trecut, Dan Coman punctează cu momentul în care Rebeca îşi pierde virginitatea în
urma unui viol. Ciudat, Rebeca asistă la groză vie ca şi cum n-ar fi ea implicată , ci altă
femeie:

„Nu reuşea să înţeleagă ce i se întâ mplă , nu putea nici mă car să -şi precizeze în gâ nd
lucrul acela. Observase doar că cerul era senin şi că , din locul acela întunecat, stelele se
vedeau foarte limpede. N-a reuşit să facă nici o mişcare, nici cel mai mic gest. Era atâ t de
speriată şi de şocată , încâ t n-a simţit nici o clipă nimic, absolut nimic.”

Iar şocul acela se propagă precum o undă peste că snicia ei, la care asistă cu acelaşi gen
de muţenie „contraproductivă ”. Dragostea se întristează şi se raportează mai degrabă la
un ideal, şi mai puţin la bă rbatul ce o evită din ce în ce mai mult – „Azi am realizat brusc
că nu mai sunt îndră gostită de el”.

Pe de altă parte, el, profesorul, mai speră şi nu prea, în orice caz, nu stă cu ochii la stele,
îşi caută refugii, relaţii pasagere, şi lansează tot felul de perdele de fum la contactul cu
lumea. Care nu e oarbă , mai ales că nici el nu e „urâ ţel”, ci chiar râ vnit.
„Abia aştept să crească ă ştia mici, să încep şi eu să am o relaţie cu nevastă -mea, zicea el
uneori la şcoală , zâ mbind, printre colegele din cabinetul de româ nă , unde mergea
aproape în fiecare pauză la cafea. Pă rinţii, ca soldaţii şi poeţii, nu au viaţă personală ,
continua, fă câ ndu-le pe profesoare să chicotească .”

Cum se iese dintr-un astfel de impas? Se iese cumva?

Dan Coman oferă o soluţie, ceva ce aduce a roman francez contemporan, o ciudă ţenie la
care ar bate clopotele din şapte sate, dar la care Beigbeder şi Bruckner şi Levy (şi care-or
mai fi) ar aplauda frenetic, iar bă trâ nele bicisnice ar zice-un „Ptiu, piei, drace!”.

Dincolo de chestiunile care atentează la pudoarea celor ce folosesc inconiţele ca semn de

carte, aş zice că soluţia lui Dan Coman e viabilă . Construcţia lui mi s-a pă rut credibilă , cu
personaje verosimile, cu accent pe Rebeca, mai izbutită , cred eu, în comparaţie cu
celelalte. Anumite detalii ar mai fi mers şlefuite („avea o rochie roşie, mulată , pînă
deasupra de genunchi. Trecuse de 40 de ani” – nu sună ră u cu atâ tea „de”-uri pe un
râ nd?; „pâ nă deasupra genunchilor” cum ar fi fost?). Oricum, chestiuni de fineţe, puţin
importante în raport cu mesajul că rţii.

M-am gâ ndit şi de ce îi spune „Că snicie” şi nu „Că snicia”. Poate pentru că e vorba de „o”
că snicie, de un exemplu. Dan Coman nu se raportează la noţiunea de că snicie, ci la o
formă concretă de existenţă a sa. Dar câ te că snicii nu sunt precum cea din cartea asta?
Consumate în tă cere, ca o ţigară fumată în singură tate, pe întuneric. Cu frustră ri şi
neînţelegeri şi tă ceri şi perdele de fum, cu tot ce se mai poate inventa ră u astfel încâ t
că snicia să devină un chin. Dan Coman spune că de chinul ă sta se poate scă pa. Cum?
Citiţi romanul.