EVENIMENT ACADEMIC
LAUDATIO
în onoarea
Domnului Academician
Prof. univ. dr. Alexandru Surdu
Pentru Facultatea de Ştiinţe şi Litere a Universităţii „Petru Maior”, propunerea de acord-
are a distincţiei de Doctor Honoris Causa domnului academician Alexandru Surdu, preşedinte
al Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române, reprezintă o
deosebită onoare, un gest simbolic, de respect, de recunoaştere a unei activităţi ştiinţifice de
incontestbilă anvergură şi importanţă pentru cultura română contemporană.
Domnul Alexandru Surdu s-a născut la Braşov, la 24 februarie 1938. A absolvit Facultatea
de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, în anul 1963. Din anul 1964 este cercetător la Cen-
trul de logică al Academiei Române. La Centrul de Logică a colaborat cu Constantin Noica şi
Anton Dumitriu la diferite proiecte de cercetare (seminarii filosofice, traduceri, ediţii critice).
Alexandru Surdu s-a specializat, la Universitatea din Amsterdam, în logică simbolică şi funda-
mentele ştiinţelor, publicând, la Editura Academiei, două cărţi de referinţă în domeniu, Elemente
de logică intuiţionistă (1976) şi Neointuiţionismul (1977). Teza de doctorat, Logica clasică şi
logica matematică apare în anul 1971. Din anul 1972 este membru corespondent al Consiliului
Superior de Logică şi Ştiinţe Comparate din Bologna. După anul 1990, domnul Alexandru Surdu
este redactor-şef al publicaţiilor „Revista de filosofie” şi „Revue roumaine de philosophie”. În
anul 1992, devine membru corespondent al Academiei Române, iar din anul 1995 este profesor
universitar la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. La Facultatea de Psihologie a
Universităţii „Titu Maiorescu” din Bucureşti, predă, de asemenea, cursuri de istoria psihologiei
şi de psiholingvistică. Din anul 1993 este membru titular al Academiei Române şi preşedintele
Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române. Tototdată, domnul
academician Alexandru Surdu este director al Institutului de Filosofie şi Psihologie „Constantin
Rădulescu-Motru” al Academiei Române şi membru al Uniunii Scriitorilor din România. Între
cărţile de referinţă ale domnului academician Alexandru Surdu, trebuie amintite Pentamorfo-
za artei (1993), Vocaţii filosofice româneşti (1995), Gândirea speculativă (2000), Confluenţe
cultural-filosofice (2002), Filosofia pentadică (2007), precum şi monografia etnologică Şcheii
Braşovului (1992).
Opera filosofică a domnului academician Alexandru Surdu este pe cât de vastă, pe atât de
profundă şi emblematică pentru destinul cărturarului. Logica clasică şi logica matematică (1971)
îşi propune să traseze „coordonatele pe baza cărora poate fi abordată problema raportului dintre
logica clasică şi logica matematică”. Autorul precizează, de asemenea, că „aplicaţiile logice pun
în evidenţă faptul că cele două logici sunt instrumente ale construcţiei ştiinţifice, au aplicaţii pro-
priu-zise şi sunt instrumente ale fundamentării ştiinţelor, dar sunt instrumente deosebite”. Cartea
Elemente de logică intuiţionistă (1976) este o sinteză a investigaţiilor ştiinţifice din domeniul
logicii intuiţioniste. Scopul cărţii este de a „demonstra posibilitatea fundamentării unei teorii
logice care să nu încalce niciuna dintre principalele teze ale intuiţionismului”. Intuiţionismul
logico-matematic marchează, în viziunea academicianului Alexandru Surdu, un progres însem-
nat în domeniul mai vast al logicii: „Interpretată corect, logica intuiţionistă este un reflex abstract
al matematicii intuiţioniste, al cărei obiect fundamental de studiu îl constituie devenirea timpu-
lui”. Argumentată în mod riguros, remarcabilă prin calitatea conceptelor şi a raţionamentelor,
prin rigoarea disociaţiilor şi prin viziunea nuanţată şi consecventă asupra domeniului cercetării,
cartea reprezintă o contribuţie de prim rang în cercetarea filosofică românească de după al doilea
război mondial.
În Teoria formelor prejudicative (1989), academicianul Alexandru Surdu porneşte de la
sublinierea faptului că „Aristotel poate fi considerat adevăratul părinte al logicii simbolice”.
Formele „prejudicative” sunt, în viziunea autorului, acele forme care „nu-şi găsesc locul nici în
logica simbolică, şi nici în cea clasico-tradiţională”. Formele prejudicative sunt entităţi de esenţă
ontică, chiar dacă ele sunt încadrabile în domeniul logicii. Filosoful Alexandru Surdu observă că
prejudicativitatea stabileşte legătura, necesară, între „domeniul existenţei pure şi cel al gândirii
şi al exprimării sale”. Demersul teoretic al autorului clarifică diferenţele, distincţiile, relaţiile sau
corelaţiile dintre intelect şi raţiune: „Domeniul raţiunii este întru totul acela al fiinţei, al unei fiinţe
independente de existenţă, ceea ce permite falsul. Dar raţiunea nu epuizează domeniul fiinţei,
care este şi al intelectului, atât la nivel elementar, entitativ, cât şi la nivel prejudicativ şi respectiv
al interdependenţei prejudicative. Fiinţa aceasta nu este însă numai dependentă de existenţă,
ci chiar legată de ea nemijlocit, în cadrul stărilor de fapt şi al situaţiilor reale, ceea ce nu per-
mite falsul”. Teoria formelor prejudicative, pe care o intrumentează, documentat, într-o manieră
originală, academicianul Alexandru Surdu, dovedeşte, o dată mai mult, relaţiile şi interferenţele
care subzistă între logică şi filosofie: „Teoria formelor prejudicative ţine de intelectul pur, logica
tradiţională, numită şi clasică, ţine de raţiunea pură, iar teoriile logico-matematice de intelectul
raţional. Teoria formelor prejudicative, ca logică a intelectului pur, precede logica raţiunii, o
determină şi stă la baza acesteia. Pe de altă parte, teoria formelor prejudicative nu poate lipsi
din cadrul unei expuneri sistematice a logicii, ca teorie generală a fiinţei, căci ea face legătura
cu existenţa, respectiv cu domeniul sensibilităţii”. Partea finală a lucrării relevă distincţiile între
relaţii prejudicative, forme prejudicative, judecăţi, existenţă, adevăr şi adecvaţie. Se fac, de ase-
menea, aprecieri asupra raportului dintre starea de fapt, proiecţie simbolică şi judecată, asupra
relaţiilor interfactuale în logica propoziţiilor şi cea a claselor. În viziunea academicianului Alex-
andru Surdu, obiectul logicii simbolice este sfera relaţiilor prejudicative.
Filosofia formelor pentadice este inaugurată de academicianul Alexandru Surdu prin cartea
din 1993, Pentamorfoza artei, în care autorul îşi propune „dezvoltarea unor astfel de teze gen-
erale din cadrul unui filosofic de amploare (filosofia pentadică), referitoare la artele clasice în
genere, dar mai ales la reprezentarea pentadică (pentamorfoza) a mecanismelor de producere şi
funcţionare ale acestora”. Printr-un astfel de demers de incontestabilă relevanţă epistemologică,
autorul vizează inserţia domeniului artistic în patrimoniul filosofiei sistematice. Metoda de cer-
cetare este „dialectica pentadică”, o metodă ce se fundamentează pe concepţia, justificată, con-
form căreia „arta ocupă un loc privilegiat în cadrul realităţii”, reprezentând, totodată, „unitatea
fenomenologică a întregii realităţi”. Finalitatea acestei lucrări este, de altfel, cum mărturiseşte
autorul, una filosofică, „cu tentă evident logicizantă”, cartea consituindu-se ca un „omagiu cu-
venit artei şi concepţiei ei clasico-tradiţionale”. Pentamorfoza artei este, prin viziune, structură
şi concepţie, o contribuţie de reală importanţă în domeniul filosofiei artei, al filosofiei culturii
în general, propunându-ne o metodologie complexă, extrem de adecvată fenomenelor culturale
martie 2010 A
contemporane, marcate de efervescenţă şi diversitate a manifestărilor. Arta este, cum remarcă
atât de plastic şi de expresiv academicianul Alexandru Surdu, „singura pe tărâmul căreia se
pot înfrăţi, atât de firesc, adevărul şi binele, dreptatea şi libertatea, adică tot ceea ce constituie ,
împreună cu frumosul şi prin frumos, realitatea. Pentada de aur a dreptei filosofări”.
Vocaţii filosofice româneşti (1995) are ca punct de plecare interogaţia asupra posibilităţii
existenţei unui „spirit românesc”, a unui „sentiment românesc al fiinţei” care îşi exprimă
potenţialităţile gnoseologice în modulaţie metafizică. Autorul consemnează, cu argumente şi
ilustrări convingătoare, principalele momente în devenirea gândirii filosofice româneşti, în toată
diversitatea şi complexitatea ei. Se arată, în mod justificat, că filosofia presupune un anumit grad
de civilizaţie, de cultură, o conştiinţă naţională elevată, considerându-se că filosofia românească
se poate considera fundamentată în momentul în care sunt îndeplinite condiţiile unei filosofii cu
caracter naţional (existenţa unui demers de filosofare original, cu baze etnice proprii; existenţa
unui mediu propice pentru difuziunea conceptelor filosofice; existenţa unei problematici speci-
fice şi a unor sisteme filosofice individualizante şi individualizatoare). Începuturile filosofiei
româneşti stau, cum se observă în această lucrare, sub semnul filosofiei politice, prin promova-
rea raţionalismului şi a idealurilor naţionale, după care urmează reprezentanţii filosofiei născute
din necesităţi didactice şi, mai apoi, filosofii propriu-zişi. Demersul academicianului Alexandru
Surdu este, în această carte, şi unul recuperator, în sensul reconsiderării şi revalorizării unor gân-
ditori căzuţi, pe nedrep, în conul de umbră al posterităţii. De asemenea, autorul cărţii Vocaţii filo-
sofice româneşti operează o clasificare tipologică pertinentă, distingând o direcţie intuiţionistă
în dezvoltarea logicii (Nae Ionescu, Octav Onicescu, Grigore Moisil), o direcţie a specialiştilor
în alte domenii, apropiaţi de demersul filosofic (Ştefan Odobleja), sau autorii de sinteze în care
ştiinţa şi filosofia îşi reunesc discursul şi metodologiile (Mihai Drăgănescu). Un capitol impor-
tant este cel consacrat lui Constantin Noica, căruia Alexandru Surdu îi dedică pagini extrem de
convingătoare, de pertinente şi de comprehensive. Sistemul fiinţei pe care Noica l-a articulat, este
comentat în perfectă adecvare cu gândul filosofului de la Păltiniş, considerându-se că „Devenirea
întru fiinţă nu este o simplă vocabulă şi nici o icoană a cuminţeniei. Este un moment al dreptei
filosofări, al pentadei de aur, care începe şi se termină mereu cu întrebarea despre fiinţă”.
O altă carte de semnificativă relevanţă a academicianului Alexandru Surdu, Gândirea
speculativă – Coordonate istorico-sistematice (2001), este o reevaluare a istoriei filosofiei, în
care sunt inventariate atent, prin prisma unei perspective diacronice, dar şi printr-un demers
sincronic bine articulat, principalele momente ale gândirii speculative, de la perioada filosofiei
presocratice, până la epoca de glorie a meditaţiei speculative – filosofia clasică germană, cu
referiri atente şi la evoluţia filosofiei româneşti. Circumscrierea gândirii paradoxale a lui Heraclit,
comentariile consacrate „antiteticii lumii sensibile” la Platon, filosofiei lui Hegel, Kant sau Fichte,
argumentate şi motivate totodată, se bazează pe dialectica raportării conştiinţei interogative la
problematica transcendentului, a misterului. De asemenea, autorul operează o serie de disocieri
– necesare – între intelect, raţiune şi speculaţiune, considerând că prin intelect „se înţelege gân-
direa intuitivă, practică, folositoare în lumea imediat înconjurătoare, cu referinţă directă la lucru-
ri individuale şi relaţia dintre acestea”, în timp ce prin raţiune „se înţelege gândirea discursivă,
noţională, apreciativ-judicativă şi argumentată, demonstrativă, bazată pe principiul raţiunii su-
ficiente, prin care se urmăreşte consecvenţa şi noncontradicţia. Raţiunea este aplicabilă unei
realităţi complexe: artistice, morale şi ştiinţifice, în genere lumii organice, animalice şi umane,
fiind exprimabilă în limbajele uzuale”. În ceea ce priveşte speculaţiunea, aceasta este „gândirea
teoretică şi mistică, bazată pe semnificaţiile unor concepte generale, de genul ideilor, al căror
comportament este contradictoriu, paradoxal şi misterios, care se referă mai mult la trecut şi
viitor decât la prezent, la originea evoluţiei şi sfârşitul lumii, care nu pot fi altfel gândite şi
exprimate decât în forma unor sisteme ipotetice”. Cartea Gândirea speculativă – Coordonate
istorico-sistematice reprezintă o abordare sistematică şi documentată a domeniului filosofiei,
prin intermediul propriilor sale metode, modalităţi şi instrumente speculative.
În lucrarea Filosofia modernă – orientări fundamentale (2002), academicianul Alexandru
Surdu circumscrie succesiunea orientărilor fundamentale în filosofia modernă, evidenţiind
totodată constituirea sistemului pentadic al filosofiei şi reliefând semnificaţiile conceptului de
„filosofie modernă”. Abordarea filosofie moderne este realizată atât din perspectivă diacronică,
cât şi din unghiul unei investigaţii sincronice şi sistematice. Acest demers de natură istorico-
filosofică e continuat în cartea Filosofia contemporană (2003) în care sunt radiografiate princi-
palele şcoli de gândire, orientări filosofice şi figuri emblematice ale perioadei contemporane, cu
atente circumscrieri ale conceptelor şi ideilor fundamentale pe care această epocă le-a validat.
Una dintre concluziile cărţii este că „istoria filosofiei occidentale, şi mai ales cea contemporană,
în ciuda diversităţii sale aparente ilustrează (...) şi prefigurează posibilitatea elaborării filosofiei
ca sistem categorial”. Mărturiile anamnezei (2004) este o carte în care autorul îşi propune re-
cuperarea, din unghiul meditaţiei filosofice, a unor momente ale trecutului îndepărtat, prin re-
constituirea şi comentarea acelor imagini cu valoare de arhetip care dau consistenţă identităţii
noastre culturale. Autorul meditează însă, aici, şi asupra raporturilor dintre istoria filosofiei şi
istoria ştiinţelor, asupra istoriei şi teoriei sistemelor filosofice sau asupra istoriei isihasmului în
România. Preocupările de logică ale academicianului Alexandru Surdu se concretizează, într-un
registru al excelenţei ştiinţifice, prin coordonarea tratatului de Istoria logicii româneşti (2006),
dar şi prin publicarea, în ultimii ani, a unor cărţi de referinţă în domeniu, între care amintim
Teoria formelor logico-clasice (2008) şi Cercetări logico-filosofice (2009).
Aspiraţia academicianului Alexandru Surdu spre un sistem filosofic riguros articulat capătă
o nouă dimensiune o dată cu publicarea, în anul 2007, a cărţii Filosofia pentadică I, Problema
Transcendenţei. În viziunea academicianului Alexandru Surdu, filosofia pentadică este “teoria
trecerii de la subsistenţă şi existenţă, prin intermediul fiinţei şi realităţii, la existenţa reală”. Filo-
sofia pentadică propune şi presupune, totodată, o circumscriere a totalităţilor şi a proceselor cu
aură totalizantă, reprezentând, totodată, o provocare în aria gândirii contemporane, prin depla-
sarea accentului asupra raţionalităţii şi competenţelor comunicative ale fiinţei umane, în contrast
cu standardizarea şi alienarea gnoseologică pe care le resimte omul contemporan. Considerând
că „personalitatea umană este un suprasistem dinamic şi complex, deschis şi introdeschis, care se
autoorganizează prin combinare sincronă (Continuare în pagina B)
 B martie 2010
şi creatoare a unui mare număr de sisteme şi subsisteme psihice dotate cu retro acţiuni”, aca-
demicianul Alexandru Surdu subliniază faptul că misterul creaţiei dezvăluie statutul promete-
ic al făpturii umane. Autorul recuperează, prin postulatele filosofiei pentadice, dimensiunea
referenţială, transcendentală şi semantico-pragmatică a limbajului, configurând fundamentele
unui sistem filosofic de incontestabilă profunzime, complexitate şi originalitate. Sau, altfel spus,
cum afirmă filosoful în prefaţa la volumul Comentarii la rostirea filosofică românească (2009)
„numai pentada este numărul de aur al dreptei filosofări”.
Activitatea de cercetător în domeniul filosofiei a domnului academician Alexandru Surdu
este în mod fericit completată de cea de traducător. Nu putem uita că domnia sa ne-a oferit
echivalenţe româneşti ale unor lucrări fundamentale ale filosofiei moderne şi contemporane:
Logica generală, de Immanuel Kant (1985), Logica cercetării (1981, în colaborare) de Karl Pop-
per sau Tractatus logico-philosophicus, de Ludwig Wittgenstein (1991). În acelaşi timp, extrem
de meritorie este activitatea de îngrijitor de ediţii ale unor lucrări de logică, fundamentale pentru
cultura românească (Dimitrie Cantemir, Titu Maiorescu, Athanase Joja, Ştefan Odobleja, Alex-
andru Bogza). Trebuie să subliniem, în acelaşi timp, faptul că lucrări importante ale domnului
academician Alexandru Surdu au fost traduse în franceză, engleză, germană, având o circulaţie
internaţională cu totul deosebită.
Dialog cu Acad. ALEXANDRU SURDU
„ESTE DE AJUNS SĂ AMINTIM DE VASTA LITERATURĂ
TEOLOGICO-FILOSOFICĂ A STRĂROMÂNILOR DIN SCYTHIA MINOR”
– Domnule profesor, deşi sunteţi o personalitate ştiinţifică recunoscută ca atare, totuşi se ştiu
foarte puţine date biografice despre logicianul şi filosoful Alexandru Surdu. Discreţie sau dezinteres
din partea mass-media? Până una-alta, eu aş vrea să vă provoc la unele confesiuni, la rememo-
rarea unor secvenţe de „început”, pe care le consideraţi ca fiind decisive pentru „devenirea” dvs. de
astăzi?
– Nu ştiu dacă există predispoziţii filosofice şi, cu atât mai puţin, predestinări. Oricum însă, dacă ar
fi s-o pornesc de la început, aş urma aceeaşi cale, evitând cu mai multă grijă, ocolişurile şi staţionările
inutile.
Prima „secvenţă de început” o datorez profesorului de limba germană Aurel Mailat, de la Liceul
„Andrei Şaguna” din Braşov, care m-a familiarizat cu literatura germană cvasifilosofică, în special
faustică (Goethe şi Thomas Mann) şi fantastică (E.T.A. Hoffmann). A doua hotărâtoare, a fost pri-
etenia cu G.N. Öffenberger, asistent universitar, pe atunci, la Facultatea de filosofie din Bucureşti, pe
care am urmat-o, la îndemnul său, specializându-mă în logică, dar continuându-mi şi preocupările,
considerate pe atunci „riscante”, de parapsihologie.
“Secvenţa” întâlnirii cu Noica la Centrul de logică al Academiei Române are o mulţime de
semnificaţii, decisive pentru pregătirea mea filosofică: limba greacă şi studiul filosofiei antice, filosofia
clasică germană, în special Kant şi Hegel. La Centrul de logică am colaborat însă şi cu marele clasicist
Aram M. Frenkian, cu Grigore C. Moisil, Anton Dumitriu şi Radu Stoichiţă.
O ultimă „secvenţă de început” o constituie obţinerea, cu sprijinul lui Athanase Joja, a unei burse
de specializare în logică şi fundamentele ştiinţelor la Universitatea din Amsterdam. „Tu şi Petru Cel
Mare”, cum îmi ziceau colegii în glumă.
Apoi a urmat calvarul „revoluţiei culturale” de după 1975. Noroc că reuşisem până atunci să public
câteva cărţi, iar altele erau pregătite pentru tipar, plus peste o sută de studii şi articole. Nefiind membru
al P.C.R., am fost concediat şi retrogradat periodic până în 1990, cu interdicţia de a lucra în cercetare
şi învăţământ. „Se putea şi mai rău”, mă consola C. Noica. N-am avut totuşi interdicţie la publicare.
Astfel încât, trăind în singurătate (“cine se ascunde bine, trăieşte bine”, zicea Spinoza), am reuşit să
îndeplinesc condiţiile de primire în Academia Română. Peste patru sute de lucrări: cărţi, ediţii critice
(Maiorescu, Eminescu, Blaga, Şt. Odobleja, Ath. Joja, Alexandru Bogza ş.a.), traduceri, studii, arti-
cole, interviuri, comunicări, discursuri etc.
După 1990, am lucrat din nou în cercetare, ca şi în învăţământul superior, ţinând, printre altele,
la Facultatea de filosofie din Bucureşti, cursul lui Titu Maiorescu de filosofie contemporană. Am avut
bucurii, dar şi multe dezamăgiri, ceea ce mă determină să prefer discreţia, umbra şi tăcerea. Prefer
„mângâierile filosofiei” decât pe cele ale filosofilor. Nu mă plâng de lipsa prietenilor, pe care mi-i aleg
însă eu.
– Pe la începutul secolului (care nu demult s-a încheiat), se vorbea insistent la noi despre o aşa-
zisă „filosofie populară”; în acest sens stă dovadă chiar lucrarea profesorului Marin Ştefănescu, din
1922, intitulată „Filosofia românească”. Credeţi că filosofia noastră, autohtonă, îşi are rădăcinile în-
fipte atât de adânc în timp? Ce „urme” ale acesteia au rămas în filosofia academică, de mai târziu?
– Acum, între secole şi milenii, noi filosofii, care suntem semădăii acestei lumi, va trebui să dăm
seama şi de propria noastră existenţă. Institutul de filosofie al Academiei Române îşi propune să
desăvârşească în curând două istorii: una generală, a filosofiei româneşti şi una specială, a logicii
româneşti. Am publicat deja „Contribuţii româneşti în domeniul logicii în secolul XX” (Editura
Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1999). Una dintre problemele acestor lucrări o constituie
începutul. De curând au apărut primele patru volume din „Istoria românilor” (Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2001). Începutul îl constituie aici cultura materială a vechilor populaţii care au trăit pe
teritoriul ocupat astăzi de români şi pe teritoriile învecinate, locuite de aceleaşi populaţii traco-gete şi
apoi latin-orientale, până la ocuparea acestora de către migratori (slavi, bulgari, maghiari). Dar la fel
procedează şi grecii în istoria lor, vorbind despre pelasgi, cretani, troieni, anatolienii din Asia Mică,
ahei, dorieni etc. De altfel, dacă românii nu ar studia civilizaţia traco-getă, ea n-ar prezenta nici un
interes pentru celelalte populaţii cu care ne învecinăm, căci ele ştiu când şi de unde au venit. Ce sens ar
avea ca în istoria maghiarilor să se vorbească despre locuitorii Pannoniei care au trăit cu două milenii
înainte de ocuparea ei de către maghiarii migratori? Existând o continuitate, atestată arheologic, între
populaţiile traco-gete, latin-orientale şi româneşti, este normal ca şi istoria noastră să înceapă cu ele.
Or, nu este vorba numai de urmele culturii materiale ale acestora, ci şi de semnificaţia acestora referi-
toare la tradiţii, obiceiuri, credinţe şi cunoştinţe: geografice, astronomice, meteorologice. Multe dintre
acestea fiind dublate şi de relatări ale vechilor geografi, istorici şi chiar filosofi. Diogenes Laertios
vorbeşte despre părerea că filosofia ar fi fost împrumutată de la barbari, printre aceştia numărându-se
doi traco-geţi: Orfeus şi Salmoxis. După care enumeră şi câteva variante ale listei cu cei şapte înţelepţi,
dintre care doi erau tot traco-geţi: Anacharsis şi Pittacos. Comparând relatările rămase despre aceşti
începători ai filosofiei, constatăm câteva trăsături comune, referitoare, de exemplu, la nemurirea su-
fletului, la curaj şi vitejie, la cinste şi modestie, ca şi la anumite tehnici psihoterapeutice. Concepţiile
acestea nu erau familiare grecilor. Ele n-au fost împrumutate de la greci şi nici adoptate de către
aceştia, ci menţionate mereu, chiar în dialogul „Charmides” al lui Platon, ca ciudăţenii şi curiozităţi.
Ele erau, în schimb, comune traco-geţilor, aşa cum au fost descrişi în cele mai vechi relatări. Toate
acestea dovedesc faptul că înţelepţii traco-geţi cunoscuţi de către greci nu erau nişte inventatori de
idei şi doctrine personale, pe care să le fi impus apoi unei populaţii imense (după Herodot, traco-geţii
alcătuiau un popor numeros, întrecut numai de inzi), care nici nu dispunea de vreo organizare unitară,
ci înţelepţii erau cei care făceau cunoscute, ocazional şi grecilor, o parte dintre credinţele, tradiţiile şi
cunoştinţele traco-geţilor.
Pe de altă parte, aceleaşi concepţii, „înţelepciuni” să le zicem, cotate ca „filosofice”, le întâlnim şi
mai târziu în primele relatări despre latinii orientali sau străromâni şi, mai recent, în cultura populară
românească. A existat un substrat cultural permanent, milenar, al concepţiilor filosofice româneşti.
Un substrat care a şi făcut posibilă creştinarea timpurie, cu un mileniu înaintea creştinării vecinilor
noştri, şi contopirea armonioasă a credinţelor precreştine străromâne cu una dintre cele mai autentice
ramuri ale creştinătăţii, cu ortodoxia. Este de ajuns să amintim de vasta literatură teologico-filosofică a
străromânilor din Scythia Minor, între secolele patru şi şase. Adică până la căderea limesului dunărean
datorită năvălirilor masive ale slavilor. Călugării sciţi, vorbitori de latină vulgară, erau reprezentanţii
latinităţii orientale din preajma Dunării de jos, care constituia suportul economic al cetăţilor pontice.
Este vorba de o populaţie citadină numeroasă: militari, negustori, meseriaşi, navigatori şi de cantităţi
considerabile de produse agricole şi animaliere necesare acestor cetăţi, dar mai ales exportului, pentru
EVENIMENT ACADEMIC
Personalitate de prim rang a filosofiei româneşti contemporane, domnul academician Al-
exandru Surdu este, totodată, un mânuitor iscusit al verbului, considerând, pe bună dreptate,
că „există, totuşi, un tărâm al nostru, plin de comori nebănuite, ascunse acolo de toate răutăţile
lumii – tezaurul limbii române – în care nu poţi pătrunde fără să-i cunoşti rânduiala (...). Ridicată
la rangul cel mai înalt, de dincolo de spaţiu şi de timp, vorbirea se preface în rostire filosofică”.
Ca o recunoaştere a meritelor sale culturale şi academice, domnul Alexandru Surdu a fost distins
cu premiul „Vasile Conta” al Academiei Române (1975), cu Ordinul Serviciul Credincios în
grad de cavaler, conferit de Preşedinţia României (2004), cu premiul Uniunii Scriitorilor pentru
critică, istorie literară şi eseu (1996), cu Medalia „150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu”,
pentru contribuţia adusă la editarea operei lui Mihai Eminescu (2000), cu Fibula de la Suseni,
acordată de Prefectura Mureş (2009).
Acordându-i distincţia de Doctor Honoris Causa Domnului academician Alexandru Surdu,
prestigioasă personalitate a culturii româneşti contemporane, Universitatea „Petru Maior” din
Târgu-Mureş exprimă înalta apreciere a unei opere filosofice de incontestabilă profunzime şi
complexitate, de amplă rezonanţă naţională şi internaţională.
26 martie 2010 Prof. univ. dr. Iulian BOLDEA
care şi fuseseră constituite. Zone întinse ale Pannoniei şi Daciei erau „legate” de cetăţile pontice prin
porturile-cetăţi instalate pe Dunăre. Evident că relaţiile geto-dacilor romanizaţi cu porturile romane nu
erau numai economice şi militare, ci şi religioase şi culturale în genere. Cultura populară românească
veche dispune de o vastă literatură mitologică, valorificată până acuma doar parţial (vide: „Mitologia
română”, a lui R. Vulcănescu şi „Panteonul românesc”, a lui Ion Ghinoiu). Iubitorul de mituri (phi-
lomythos) este filosof, zicea Aristotel. La noi a existat şi există realmente o filosofie populară (vide:
„Istoria filosofiei româneşti”, vol. 1, Editura Academiei, Bucureşti, 1985). Ea conţine multe probleme
în care se regăsesc preceptele înţelepciunii menţionate de vechii greci, dar şi referinţe analoge doc-
trinelor filosofice greceşti (cele patru elemente ş.a.) şi, în mod evident, puternice influenţe creştine.
„Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” poate fi considerată o carte de filosofie
populară românească în care predomină însă aspectele creştin ortodoxe. Cărţile lui Dimitrie Cantemir
au aceleaşi caracteristici, mai puţin religioase însă şi cu mai multe influenţe greceşti. Este şi momentul
de apariţie al terminologiei filosofice româneşti (ceinţă, estime, feldeinţă, câtine, de exemplu, pentru
categorii).
Condiţiile istorice n-au fost favorabile dezvoltării propriu-zise a filosofiei pe baza fondului popular
românesc, dar influenţa acestuia a persistat şi s-a manifestat până spre zilele noastre. Mircea Vulcănescu,
de exemplu, continuat de Constantin Noica, în „Dimensiunea românească a existenţei”, încearcă o re-
vitalizare a filosofiei populare româneşti, iar în „Posibilităţile filosofiei creştine”, sugerează confluenţa
elementelor populare cu cele creştine, care ar putea să conducă la rezultate filosofice româneşti remar-
cabile. El n-a reuşit decât să schiţeze cadrul unei astfel de întreprinderi. Constantin Noica, în „Rostirea
filosofică românească”, dezvoltă cu succes această direcţie, punând accentul mai mult pe filosofia
populară şi particularităţile sale lingvistice, ceea ce îl conduce însă la elaborarea „în stil românesc” a
unor concepte remarcabile, cum este „devenirea întru fiinţă”. Dimensiunea popular-creştină a filosofiei
româneşti este departe de a-şi fi epuizat resursele creative.
– Într-o lucrare de-a dvs. de dată relativ recentă („Vocaţii filosofice româneşti”, Editura Acade-
miei Române, Bucureşti, 1995, republicată în colecţia Biblioteca de filosofie a Editurii Ardealul, din
Târgu-Mureş, în 2003), insistaţi asupra unor „repere” în filosofia şi logica românească! De ce aceste
opţiuni, adică aceste „pietre pentru templul” gândirii noastre?
– „Vocaţiile filosofice româneşti” reprezintă o ilustrare a discursului nostru de recepţie la Aca-
demia Română („Elogiul filosofiei româneşti”, 1994), rezumat în „Prefaţa” lucrării. Este vorba, într-
un mo­ment denigrator, de către forţe obscure, nu numai a filosofiei, ci a întregii culturi româneşti,
de evocarea câtorva personalităţi româneşti cu performanţe filosofice incontestabile, despre care, din
motive politice, nu s-a vorbit ori au fost aspru criticate în regimul trecut: C. Rădulescu-Motru, Ioan
Petrovici, Nicolae Paulescu, Nae Ionescu etc. Nu este vorba aici de o istorie a filosofiei româneşti,
deşi personalităţile au fost menţionate într-o anumită ordine cronologică. Nici măcar de o selecţie.
Dacă ele sunt de prima mărime, nu înseamnă totuşi că ar fi singurele. Dovada o constituie şi faptul că
„Vocaţiile...” au şi o continuare: „Confluente cultural­filosofice româneşti”. Aici legătura dintre filoso-
fia şi cultura românească străveche şi modernă, populară şi cultă, este şi mai evidentă.
Tot din perspectiva observaţiilor lui Mircea Vulcănescu asupra filosofiei româneşti, dorim să
ilustrăm, printre altele, şi faptul că a existat şi există încă o trebuinţă românească de filosofie spre care
converg interese istorice şi culturale pe care le-au ilustrat, prin lucrările lor, personalităţi
ca Andrei Şaguna, Ion Eliade Rădulescu, Titu Maiorescu, Eminescu, Lazăr Şăineanu, A.D.
Xenopol, Sextil Puşcariu ş.m.a. Ecourile filosofiei româneşti se aud din toate direcţiile culturii noas-
tre: literatură, filologie, istorie, arte plastice, muzică. Şi acestea au fost de regulă ignorate. Nu numai
muzicologul Alexandru Bogza a elaborat un sistem filosofic, ci chiar înaintea lui a făcut-o Dimitrie
Cuclin, care i-a fost profesor.
Între cele două războaie mondiale, când filosofia românească era în plină dezvoltare, întregul
climat cultural românesc era dominat de filosofie şi aspira spre filosofie. Cu timpul, legătura s-a
menţinut mai mult pe linia ştiinţelor: medicină (D. Danielopolu, Şt. Odobleja); psiholo-
gie şi psihiatrie (D. Ogodescu, Al. Olaru); biologie (E. Macovski); matematici (O. Onicescu, Gr.
C. Moisil); informatică (M. Drăgănescu). Ceea ce n-a însemnat însă pierderea legăturii cu artele şi
literatura, dovadă şi lucrarea noastră „Pentamorfoza artei” (Editura Academiei Române, 1993). Aici
este vorba însă de interesul invers, al filosofiei pentru domeniile artelor clasice, care, într-un fel sau
altul, ilustrează scheme dialectico-specula­tive ale gândirii. Exemplară fiind, în acest sens, concepţia
dialectico-pentadică a lui Brâncuşi, pe care se bazează construcţia complexului statuar de la Târgu
Jiu. Considerăm că această confluenţă cultural­-filosofică, tradiţională la noi, va fi, şi pe mai departe,
producătoare de noi vocaţii filosofice.
– Aţi fost un opozant al regimului comunist şi sunt, de asemenea, cunoscute relaţiile dvs. de
amiciţie cu filosoful Constantin Noica, cu care, de altminteri, eraţi coleg la Centrul de Logică al
Academiei Române. Nu se poate ca unele împrejurări, ca unele „momente” ale acelui tulbure timp să
nu fi exercitat asupra vieţii dumneavoastră o anumită influenţă!... Nu e o întrebare aici, ci doar un
îndemn la rememorare.
– Comportarea lui Constantin Noica faţă de nedreptăţile pe care le-a îndurat timp de două decenii
(1944-1964), în timpul regimului comunist, a fost pentru mine un exemplu, pe care l-am şi urmat. Era
vorba în esenţă de a profita la maximum de fiecare clipă de răgaz pe care ţi-o oferă dictatura, ca şi
viaţa în genere. Eliberat din detenţie (1964), Noica obţine, prin bunăvoinţa lui Ath. Joja, un post de
cercetător la Centrul de logică al Academiei Române. Din primele zile se apucă de treabă. La sugestia
lui Aram M. Frenkian, începe să traducă din comentatorii antici ai logicii lui Aristotel, antrenându-ne
pe noi (tineri pe atunci): Gustav Niels Öffenberger, Sorin Vieru şi subsemnatul, la învăţarea limbii
greceşti. Locuiam pe atunci la o gazdă binevoitoare, care ne permitea să ţinem lecţiile în grădina
casei, unde aveam şi puţin loc de plimbare. „Ne vedem, zicea Noica, în grădina lui Academos” (era
pe strada Biserica Alexe, nr. 30). Văzându-mi sârguinţa, Noica mi-a promis că mă va duce la cel mai
bun profesor de greacă veche. Şi s-a ţinut de cuvânt. Era vorba despre Nicolae Ştefănescu, fost profe-
sor de limba greacă la Seminariile Central şi Nifon Mitropolitul din Bucureşti, autor al manualului
de „Sintaxa greacă” (1937) pentru Seminariile Teologice. Frumuseţea gestului a constat în faptul că,
din puţinul pe care îl avea, Noica i-a plătit profesorului a priori, cum zicea el, cele 20 de lecţii a câte
două ore, în care zicea că mă învaţă gramatica greacă pe „Categoriile” lui Aristotel. Noica n-a acceptat
niciodată să-mi plătesc această datorie. Abia mai târziu am înţeles de ce. Gestul valora în realitate mai
mult decât toţi banii din lume.
Fragmente dintr-un interviu realizat de EUGENIU NISTOR