Povestea cireșelor la urechi

după Lidia Novac

Iepurică abia a scos capul din căsuța aflată în scorbura unei

rădăcini uriașe și a rămas uimit. Pădurea era de nerecunoscut. O pulbere
albă, strălucitoare, cădea de sus și se așeza împrejur acoperind iarba,
tufele uscate, fagii înalți, alunii și chiar firul zglobiu al izvorului jucăuș.
„Ce se întâmplase?” se întreba iepurașul cu ochii mirați, cu
urechile ridicate de uimire.
- A venit iarna! îi spuse mama. Tu n-ai mai văzut-o până acum, ești
încă mic. Astăzi însă, ai să faci cunoștință cu zăpada, cu gheața.
Și grăbită, îl trase de lăbuță și închise ușa căsuței, căci Iepurică o
uitase deschisă și frigul năprasnic năvălea înăuntru.
Nerăbdător să vadă zăpada, s-o pipăie, s-o miroase și chiar s-o
guste, iepurașul o zbughi din căsuță și se trezi pe spate cu lăbuțele în sus.
Extraordinar! Așa ceva nu i se mai întâmplase. Era gata să se pornească
pe un plâns amar, dar își dădu seama că nu-l doare nimic. Atunci
înțelesese că zăpada moale era ca un puf de păpădie care umple câmpul
în timpul verii și tot atunci mai înțelese că dacă vrei să o guști și să o
atingi cu vârful limbii, ea dispare.