PSUM: Managementul cooperării polițienești internaționale

DISCIPLINA: ETICĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ

TEMA PORTOFOLIULUI: ETICĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ

MASTERAND: PECHEA Dragoș-Constantin

E-mail: dpechea18@gmail.com

Telefon: 0720.579.330

Geopolitica Uniunii Europene

TABLE OF CONTENTS
II. Introducere.............................................................................................................................................................3
III. De la război la pace – De la state naţiuni la organisme supranaţionale............................................................3
1. Germania – încă, un pericol pentru europa?.............................................................3
2. Creearea CECO: un pas spre Construcţia Europeană..........................................3
3. Un ultim punct comun: adversarul sovietic........................................................................3
4. CECO şi CEA: construcţia europeană timp de 40 de ani...............................................................................3
IV. Tratate comune, mutualizare, dar independenţă pentru fiecare.....................................................................3
1. Politica agricolă comună: primul compromis franco-german.......................................................................3
2. Uniunea Economică şi Monetară: prima renunţare la suveranitatea statului.............................................3
V. Extinderea – o mare provocare pentru Uniunea Europeană.................................................................................3

A. Actualii şi potenţialii membri ai UE..................................................................................................3

1. Turcia.............................................................................................................................................................3
2. Fostele republici iugoslave............................................................................................................................3
3. Caucazul.........................................................................................................................................................3
 GEOPOLITICA UNIUNII EUROPENE

I. INTRODUCERE
Primul lucru la care m-am gândit când am realizat că proiectul meu constă în a scrie
despre acest subiect a fost faptul că... pentru a scrie despre geopolitică, trebuie să
existe un conflict. În prezent, sunt destul de puţine animozităţi în interiorul Uniunii
Europene. Însă proiectul de unificare a Europei a pornit tocmai de la nevoia de a
preîntâmpina izbucnirea unui nou conflict de dimensiuni precum ale celor două războaie
mondiale, conflicte ce au fost pornite de către Austro-Ungaria, respectiv de către
Germania nazistă.

Desigur că, pentru un autor neinformat, Uniunea Europeană ar putea apărea ca un

monolit bine consolidat, indestructibil şi unitar în ciuda diversităţii, aşa cum spune
motto-ul „Unitate în diversitate”. Diversitatea dobândeşte, însă, aspectul divergenţelor,
la o analiză atentă a trecutului istoric şi al prezentului colorat de conflicte: economice
sau etnice.

Desigur, termenul de geopolitică implică şi termenul geografic în discuţie, adică, dacă geopolitica este
ştiinţa conflictelor, atunci ne referim în principal la conflicte privind împărţirea teritoriului.

Număr de Suprafaţă Populaţie Limbi vorbite

state
Europa 481 10.180.000 km2 731 milioane 30-402
locuitori
Uniunea 27 4.200.000 km2 493 milioane 23
Europeană locuitori

Europa, supranumită bătrânul continent cu un teritoriu de 10,2 milioane de km 2, ce se

întinde de la Urali până la Oceanul Atlantic, de la Oceanul Arctic până la marea
Mediterană, cu o populaţie de 731 de milioane de locuitori, are un total de 2% din
suprafaţa uscatului şi o cotă de 11% din populaţia lumii, răspândită în 48 de state
(incluzând şi suprafaţa considerată europeană din state precum Georgia, Azerbaijan,
Turcia şi Kazahstan). În acest spatiu restrâns, în ultimii mai bine de 2500 de ani,
evenimentele politice, sociale şi economice au fost de o excepţională diversitate şi
1
Sunt incluse şi: Kazahstan, Azerbaijan, Georgia, Turcia, Vatican.
2
Depinde de definiţie şi de sursă. Se iau în calcul si teritoriile de la graniţa cu Asia.
complexitate. Pentru că obiectul acestui studiu este Uniunea Europeană, ca bloc
politico-economic şi nu Europa ca şi continent, iată dimensiunile Uniunii: o suprafaţă de
4,2 milioane de km2, 493 de milioane de locuitori, cetăţeni ai 27 de state membre.

Situaţia Europei poate fi privită din mai multe unghiuri: divizată între Vest si Est
democraţiile capitaliste şi fostele state comuniste, între membri NATO şi non-membri
NATO, între tări cu resurse energetice şi tări dependente de respectivele resurse
energetice şi putem ajunge chiar la divergenţe locale, de natură etnică, economică sau
religioasă.

i
Grupare regională conform CIA World Factbook
O abordare istorică ar fi cea mai
interesantă, întrucât, după cum
spuneam, până în secolul al XIX-lea,
principala scenă a deciziilor strategice
privind întregul Glob erau luate în
Europa. Întrucât Construcţia Europeană a
luat fiinţă în 1950 ca urmare a celui de-al
doilea război mondial, pentru a
contracara influenţa sovietică în Europa
Occidentală şi pentru ca Franţa şi
Germania să-şi poată controla reciproc
exploatarea resurselor de cărbune şi fier,
cât şi producţia industrială, voi începe
prin a prezenta contextul geopolitic
începând cu cel de-al doilea război HARTA 3
mondial.

II. DE LA RĂZBOI LA PACE – DE LA STATE NAŢIUNI LA ORGANISME

SUPRANAŢIONALE
 Diverse clasificări ale statelor Uniunii Europene: în stânga, o hartă emisă de către Uniunea Europeană; în
dreapta, o grupare regională după considerentele ONU.
HARTILE 1-2

Cel de-al doilea război mondial a însemnat pentru Europa cea mai solicitantă perioadă
de beligeranţă, care s-a soldat cu peste 503 de milioane de victime, un război total, în
sensul că, în starea de conflict, participanţii principali au investit capacităţile lor
economice, industriale, politice şi ştiinţifice în slujba războiului, nemaifacând distincţie
între civili şi militari.

Lumea modernă s-a schimbat profund după acest război şi putem spune că ordinea
mondială a puterilor a fost, până în ultimii ani, rezultatul direct al situaţiei de la
încheierea acestui conflict. Acum 69 de ani, pe 1 septembrie 1939, Germania invada
Polonia fără niciun avertisment, încpând astfel cea de-a doua conflagraţie mondială.
Până la sfârşitul zilei de 3 septembrie, Franţa şi Marea Britanie declaraseră război
Franţei şi până la sfârţitul săptămânii, Australia, Noua Zeelandă Canada şi Africa de Sud
deja se alaturaseră combatanţilor. Lumea intra în al doilea război mondial după 25 de
ani. La sfârşitul celor 6 ani marcaţi de crude sacrificii umane şi materiale, o nouă ordine
mondială era evidentă, iar fostele mari puteri aveau să primească ajutorul pentru a se
reface de la invingători: SUA şi URSS.

Europa a fost principalul teatru de operaţiuni şi în acest conflict, iar consecinţele au

reprezentat mari eforturi de refacere a infrastructurii, economiei, de înlocuire a unor
regimuri politice, de acceptare a unor noi influenţe.

1. G ERMANIA – ÎNCĂ , UN PERICOL PENTRU EUROPA ?

Reprezentată de inconfundabilul Adolf Hitler, fără de care probabil destinul

naţiunilor Europei şi a
milioane de oameni ar fi
fost cu totul altfel,
urmărea “cucerirea
spaţiului vital” pentru
naţiunea germană, spaţiu
ce li se cuvenea însă,
după metafora
cancelarului Otto von
Bismarck, “Germania
lipsise de la împărţirea
caşcavalului”. Necâştigând
teritorii nici dupa Primul
Război Mondial, Hitler
urmărea să corecteze HARTA 4; HARTA OCUPATIEI GERMANE, SURSA: WWW.USHMM.COM
anomalia potrivit căreia un stat atât de puternic precum Germania fapt
demonstrat de o asemenea forţă de a se reface după prima conflagraţie
mondială, criza de la începutul anilor ’20 cât şi Marea Depresiune Economică, nu

3
Potrivit estimărilor, numărul victimelor este între 50 si 70 de milioane, incluzând civilii ce au murit din cauza
bolilor şi a foametei ce a urmat războiului.
avea acces la resurse din teritoriile controlate, şi anume la coloniile Marii
Britanii, Franţei, Italiei, Olandei, etc.

Pe continent, Germania anexase Cehoslovacia, Polonia, ocupase Franţa,

Norvegia, controla Balcanii şi era aliată cu Italia, care, de asemenea, controla
Nordul Africii. Reminiscenţe ale acestui conflict s-au transpus imediat după
impărţirea sferelor de influenţă, în ceea ce s-a numit „Războiul Rece”, dintre
extremitatea estică, comunistă şi cea vestică – capitalistă.

Revenind la contextul anilor 1950, cuvântul de bază în a descrie mediul

economic, precum şi preocupările curente ale politicii şi ale opiniei publice era
„reconstrucţie”. Îngrijorările vecinilor cu privire la ambiţiile viitoare ale
Germaniei se bazau pe faptul că aceasta era într-o situaţie similară cu cea de
după Primul Război Mondial, situaţie de care a profitat Hitler pentru a ajunge la
putere, promiţând triumful naţiunii germane, adică prosperitate şi bunăstare:
oraşe în ruină, producţie dezornanizată, raţionalizare, şomaj, sărăcie şi nu în
ultimul rând, existenţa a două Germanii: RFG şi RDG.

2. C REEAREA CECO: UN PAS SPRE C ONSTRUCŢIA E UROPEANĂ

La sfârşitul deceniului al cincilea al secolului XX, temeri întemeiate că Germania

ar putea porni un nou război, după cum a făcut după cel din 1914-1918, apoi
încercarea de a combate expansionismul Uniunii Sovietice, care sprijinea
mişcările comuniste din statele slabite după conflictul armat, au condus la
demersuri pentru a crea instituţii capabile să controleze ambiţiile de cucerire de
noi teritorii ale unor mari puteri, dar şi menite să asigure refacerea Europei
Occidentale cât mai repede posibil.

În Europa, aspiraţii locale de a crea „Statele Unite ale Europei” au existat încă
din secolul al XIX-lea, însă nici construcţia care a început cu formarea CECO nu
a stat sub semnul unităţii şi bunei înţelegeri ci, pe alocuri, s-a realizat în condiţii
de scandal, ba chiar de discordie.

Concret, pentru a îndeplini această strategie, s-a acceptat punerea în aplicare a

Planului Marshall, s-a creat Uniunea Occidentală (ce s-a dizolvat ulterior în
Alianţa Atlantică) şi s-a inventat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului.
 Harta 5: Europa anului 1970; Sursa:www.erols.com
Un număr mic de oameni politici, înalţi funcţionari şi diplomaţi au considerat că
singura alternativă pentru a contracara încercările Uniunii Sovietice de a stabili
o ordine europeană comunistă este strânsa colaborare, atât în interstatală cât şi
în bloc, cu Statele Unite ale Americii.

Cele 3 iniţiative menţionate anterior nu au fost aşadar asumate în ideea unor

principii comune şi ale intereselor internaţionale comune – unirea tărilor conti-
nentului pentru a evita un nou război şi pentru a conserva pacea şi libertatea –
ci au existat atâtea interpretări asupra interesului naţional, câte state erau.

Aşadar, Robert Schumann, ministru francez al afacerilor externe la acel

moment, a avut ocazia – adică contextul extern favorabil şi voinţa politică inter-
naţională necesară – de a rosti discursul de inauguare a Comunităţii Cărbunelui
şi Oţelului, din care au făcut parte iniţial Franţa, Germania (RFG), Italia, precum
şi Belgia, Olanda şi Luxemburg.

Negocierile pentru punerea în funcţiune a acestor programe şi mecanisme de

corelare a proiectelor politice au fost mult mai compexe decât înţelegem astăzi
urmărind ştirile din presă. Cele mai importante detalii, care uneori fac diferenţe
impresionante în deciziile de stat sunt dezvăluite publicului larg la câteva
decenii mai târziu, când faptele sunt cu totul consumate.

Astfel, decizia de a aplica Planul Marshall în Germania a fost luată de forţele de

ocupaţie ale sectoarelor occidentale, lovindu-se de opoziţia administratorului
estic, Uniunea Sovietică. Deşi inclusă în programul de reconstrucţie, pentru
această ţară nu era prevăzută aderarea la Uniunea Occidentală; cu toate
acestea, guvernul său federal a obţinut aderarea Germaniei la Alianţa Atlantică
în 1955, cu sprijinul SUA şi în ciuda reticenţelor opiniei publice din statele
vecine:Franţa, Belgia şi Olanda. În schimb, pentru formarea CECO, francezii au
avut în vedere în special participarea Germaniei, care era foarte interesată de o
asemenea colaboare. Membrii „accesorii”, Ţările Benelux şi Italia au considerat
mai profitabil să facă parte din acest cartel al producatorilor de cărbune şi oţel,
întrucât, pentru Uniunea Vamală Benelux, nu putea fi decât un dezavantaj a nu
face parte din CECO, iar Italia a vazut în această comunitate o oportuniate de a
se dezvolta.

De altfel, făcea parte din politica externă a francezilor a se alia cu italienii (recenta
republică italiană) pentru interesele lor geopolitice comune din Marea Mediterană, a
preocupării de a nu permite Germaniei să-şi refacă puterea militară – şi să ameninţe te-
ritoriul lor naţional, şi să-şi conserve interesele în Africa de Nord. Totodată, guvernele
italian şi francez erau interesate să menţină departe de putere partidele comuniste
locale şi să limiteze influenţa sindicatelor afiliate la mişcarea comunistă internaţională.
Interesul era cu atât mai mare cu cât, în Italia, mişcarea comunistă se dezvoltase ca
parte din rezistenţa pe care l-a avut faţă de mişcarea fascistă, iar în Franţa, ca reacţie
faţă de ocupaţia germană.

3. UN ULTIM PUNCT COMUN: ADVERSARUL SOVIETIC

Desigur, un ultim liant al CECO l-a reprezentat mişcarea anti-comunistă, căci

ameninţarea URSS era percepută de către toate statele semnatare ale tratatului.

Riscul ca populaţia să alunece tot mai mult înspre doctrina comunistă era din ce în ce
mai mare în cele şase state semnatare ale tratatului CECO, pe fondul dificultăţilor
economice şi sociale, al sărăciei şi distrugerilor datorate celor cinci ani de război total.
În plus, Uniunea Sovietică îşi desfăşurase trupele Armatei Roşii până în inima Germaniei
şi a Austriei, până la frontierele Danemarcei şi Greciei.

În aceast context, o Germanie sărăcită şi pierdută în favoarea comunismului n-ar fi

reprezentat o ameninţare mai mare pentru statele vecine decât o Germanie care şi-ar fi
recăpătat puterea şi siguranţa, dar ar fi fost încadrată într-o reţea de constrângeri şi
tratate internaţionale? Aşadar, pentru clasa politică din Franţa, în special, o Germanie
partener cu drepturi egale era de preferat faţă de un stat comunist dominat de URSS,
cu Armata Roşie desfăşurată până la Rin, ceea ce făcea creearea CECO un obiectiv
dezirabil şi nu o cesiune foarte costisitoare, referitor la pierderile Franţei din al doilea
Război Mondial.

Acest tratat a fost semnat la Paris, în aprilie 1951; instituţia a început să funcţioneze
din iulie 1952, iar piaţa comună a fierului, oţelului şi cărbunelui a fost deschisă în
februarie 1953. Instituţiile comune erau Înalta Autoriate, Adunarea Comună şi Curtea
de Justiţie, toate trei cu sediul la Luxemburg.
 CECO ŞI CEA: CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ TIMP DE 40 DE ANI

CEA: Comunitatea Europeană a

Apărării, a fost concepută pentru a
contracara o altă problemă,
neprevăzută iniţial, dar care a devenit
din ce în ce mai probabilă, în lunile
următoare Tratatului de instituire a
CECO: reînarmarea germană. Acestă
problemă era oarecum similară cu cea
care determinase creearea Comunităţii
Cărbunelui şi Oţelului.

Winston Churchill îşi îndemna

contemporanii în cadrul discuţiilor
Consiliului Europei, din 1950: „Trebuie Semnarea Tratatului CECO, Paris, 1951. Sursa:
să creăm – şi în cel mai scurt timp www.dadalos-europe.org
posibil – un front defensiv real în
Europa”, pentru a contracara avansul Uniunii Sovietice în ceea ce însemna importanţa
sa pe continent. Motivaţiile înfiinţării CEA erau cu atât mai mari cu cât, ofensiva Coreei
de Nord asupra celei de Sud din vara anului 1950, întărea teama faţă de o ofensivă
sovietică asupra Europei. Semnarea acestui acord, în domeniul apărării a suscitat multe
opoziţii în Franţa, al cărei guvern a propus înfiinţarea acestui organism.

În momentul dezbaterii asupra atificării tratatului semnat la paris în 1952, Stalin

murise, iar opinia publică tindea să privească URSS, ca mai puţin periculoasă. Apoi,
mutualizarea eforturilor de exploatare a cărbunelui şi mutualizarea armatelor nu au
fost percepute, din nou, de către opinia publică ca fiind similare, deoarece la doar
10 ani de la încheierea războiului, a cere unor state care au fost în conflict să se
antreneze şi să se bată împreună – era prea mult. În cercurile înalte se aducea şi
argumentul urmator: în momentul în care războiul din Indochina atingea apogeul,
nu risca oare CEA să lipsească Franţa de forţele necesare apărării imperiului ei
colonial?

În plus, discursul comunist în Franţa se axa pe patru puncte, dirijate de la Moscova:

 al sentimentului anti-german, expresie a registrului naţionalist;

 al sentimentului anti-fascist: ei susţineau că numai RDG era un stat

democratic, iar RFG nu putuse extirpa rădăcinile răului indus de epoca lui
Hitler;
  al sentimentului pacifist: orice suplimentare a bugetului pentru apărare con-
ducea la a spori factorii de război, în timp ce bugetul naţional putea fi folosit
pentru reducerea inegalităţilor şi pentru dezvoltare;

 al patrulea, ce decurge din primele 3: a nu ameninţa prin nicio acţiune URSS-

ul, patria comunismului, a păcii şi a posibilităţilor acesteia de extindere.

Parlamentul francez nu a ratificact CEA. Împotriva liniei definite de conducerea

naţională care chema la această mutualizare, grupul parlamentar socialist s-a
împărţit între partizanii ratificării şi ai opoziţiei. Divizarea socialiştilor francezi cu
prilejul referendumului pentru adoptarea Tratatului Constituţional european din
2005, nu a fost lipsită de precedent.

Aşadar, putem defini canalul de construcţie europeană astfel: două tratate pentru a se
reface după două războaie şi pentru a preveni izbucnirea altuia; primul a fost ratificat şi
pus în aplicare, cel de-al doilea, a fost respins de cetăţenii francezi. Ironic, oarecum,
Germania s-a reînarmat în cadrul NATO, alianţă militară dominată de protectorul
american.

Experienţa a demonstrat ca uniunea statelor europene a fost posibilă, cel puţin până în
acest punct, numai în chestiuni ce nu privesc exercitarea competenţelor constitutive
pentru conştiinţa naţională: Armata, Poliţia, Justiţia, Moneda. „Instituţiile supranaţiona-
le” sunt admisibile pentru cărbune şi oţel, nu pentru Apărare.

III. TRATATE COMUNE, MUTUALIZARE, DAR INDEPENDENŢĂ PENTRU FIECARE

POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ: PRIMUL COMPROMIS FRANCO-GERMAN.

În anii ’50, nevoia de a reconstrui statele grav afectate de război, presupunea, în primă
fază, refacerea independenţei energetice şi asigurarea necesarului de bunuri de
construcţie şi de echipamente. Odată acest obiectiv asigurat prin creearea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului, s-a trecut la găsirea unor căi pentru realizara unei
uniuni economice globale, precum şi a unei uniuni în domeniul nuclear.

Astfel, două noi tratate au fost semnate, primul instituind Comunitatea Economică
Europeană (CEE), al doilea, Comunitatea Economică a Energiei Atomice (Euratom),
ambele semnate la Roma pe 25 martie 1957. Construcţia europeană, începând cu acest
moment, se apreciază a fi fost construită respectând două principii de bază: primul,
creearea unui cadru cât mai bun pentru beneficiul producătorilor şi consumatorilor din
fiecare stat, iar al doilea: asigurarea independenţei şi securităţii alimentare. În scopul
asigurării primului principiu, s-a prevăzut desfiinţarea taxelor vamale pentru 11 ani, în
intervalul 1959-1970. Acest punct al tratatului de la Roma va fi prelungit prin Actul Unic
European, tratat care în 6 ani, viza eliminarea barierelor netarifare din piaţa comună;
acest tratat a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993.

Piaţa comună şi politica agricolă, sau existenţa concomitentă a acestor două, însă, a
fost un compromis stabilit între viziunea germană şi cea franceză asupra interesului
general. Această piaţă comună agricolă funcţionează încă din 1962. Compromisul venea
să echlibreze concesia făcută de francezi prin asigurarea unei pieţe comune pentru o
Germanie mai înclinată spre industrie, în timp ce Franţa era mai înclinată spre
agricultură. În schimb, cele două guverne erau de acord să protejeze independenţa
economică a fiecărei ţări implicate, nu numai a celor două state mari, Franţa şi
Germania, ci şi a vecinilor cei mai apropiaţi.

UNIUNEA E CONOMICĂ ŞI M ONETARĂ: PRIMA RENUNŢARE LA

SUVERANITATEA STATULUI

La o primă vedere, o Uniune monetară ar putea însemna un pas important spre o aso-
ciere de tip federalist. Acest nou tratat, semnat la Maastricht în februarie 1992, a
condus 10 ani mai târziu la punerea în circulaţie a monedei euro în 12 din cele 15 state
membre la acel moment. Luând în considerare aspectul istoric, moneda a fost unul din-
tre atributele suveranităţii statului din cele mai vechi timpuri. Totodată, este şi factorul
ultim de unificare a unei pieţe economice, atunci când monede diferite constituie ultima
barieră vamală sau ultimul instrument de distorsionare a concurenţei, prin efectele
devalorizărilor competitive.

Deşi această uniune

economică şi monetară s-a
realizat abia în deceniul al
zecelea, proiectul de
monedă exista încă din anii
60, care avea şanse mari
de a se realiza când în
1971, s-a adoptat Planul
Werner; suspendarea
convertibilităţii dolarului în
aur a făcut ca acest proiect
să nu mai fie realizabil.

i
Harta 3: Europa potrivit unei clasificări regionale dupa CIA World Factbook;

Etapele extinderii Uniunii Europene. Sursa : www.ecb.int

în urma acestei măsuri luate de preşedintele american în exerciţiu la acel moment,
Richard Nixon – referitoare la suspedarea convertibilităţii dolarului în aur – statele
implicate, în speţă, cele europene au adoptat o atitudine în sensul asigurării binelui
individual, având în vedere mai puţin interesul comunitar. În ciuda acestei dificultăţi şi a
crizei petroliere, cele 9 4 state membre ale Comunităţii Economice Europene, la iniţiativa
preşedintelui francez Valery Giscard şi a cancelarului german Helmuldt Schmidt, s-a
adoptat un sistem monetar comun, cu o unitate de cont numita ECU 5.

În continuare, s-au făcut eforturi pentru a îndeplini obiectivele vechi ale construcţiei
europene: piaţa comună, la care se fac referiri din nou, ca fiind piaţă unică, semnarea
Actului Unic (Tratatul de la Amsterdam), care fixa îndeplinirea acestui obiectiv la 1
ianuarie 1993, însă proiectul comunitar a devenit o construcţie hibridă, parţial
comunitară, parţial interguvernamentală, împărţindu-şi responsabilităţile procesului
decizional între Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri.

După cum menţionam mai sus, întregul proiect european a fost gândit în cancelariile
germană şi franceză pentru a mutualiza acele competenţe care nu afectau exercitarea
drepturilor regaliene ale statului: Apărare, Poliţie, Justiţie. Însă moneda ca simbol al
suveranităţii, autorităţii şi dreptul statului de a-şi controla politica monetară deja era
scoasă de sub dispoziţia autorităţilor interne şi, mai mult decât atât, politicile adoptate
în cadrul acestor organisme comune afectau, în esenţă, acele competenţe exclusive ale
statului, pe care le menţionam mai sus.

Acest nou compromis este explicat prin contextul extern la sfârsitul deceniului al
nouălea, începutul deceniului al zecelea al secolului XX. Căderea Zidului Berlinului şi
prăbuşirea Uniunii Sovietice, precum şi atracţia populară spre reunificarea Germaniei,
fac şi mai plauzibilă o construcţie europeană. Aceasta nu se referă doar la a adopta o
monedă unică, pentru a şterge disparităţile dintre franc şi marcă, ci şi la adoptarea unor
proiecte pentru o politică externă şi de securitate comună. Dacă în privinţa unificării
monetare situaţia era destul de calmă, deoarece mentalul era pregătit, ce îi mai rămâne
unuo guvern pentru a se simţi stăpânul unei naţiuni, dacă nu mai are control asupra
poliţiei, justiţiei şi Apărării?

Dacă în contextul Războiului Rece, conflictul era doar între SUA şi URSS, după căderea
Uniunii Sovietice, s-a dovedit că independenţa statelor europene depinde de capacitatea
lor de a se apăra, aşadar s-a demarat proiectul unei Apărări comune, ce până în
prezent a rămas, în cea mai mare parte, în faza aceasta.

De reţinut însă, că, deşi au generat un proiect cu o dinamică fără precedent în istorie,
nu există o singură construcţie europeană, ci tot atâtea proiecte geopolitice câte state
membre. Trei dintre ele au însă o forţă mobilizatoare extrem de mare: Franţa,
Germania şi Marea Britanie.

4
În 1973 a avut loc prima extindere: Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca
5
European Currency Unit
IV. EXTINDEREA – O MARE PROVOCARE PENTRU UNIUNEA EUROPEANĂ

Proiectul european este fondat pe un proces de înglobare şi asociere, menit a face

conflictualitatea imposibilă sau, cel puţin, de neconceput. Acest obiectiv a fost
îndeplinit, deşi nu putem preciza cu siguranţă în ce măsură a fost numai meritul
asocierii popoarelor Europei şi nu şi contribuţia războiului rece şi a existenţei NATO.
Însă această perioadă de pace – pax europeana – de după cel de-al doilea război
mondial, este cea mai lungă perioadă de pace în Europa, de după perioada de apogeu a
Imperiului Roman, din timpul Împăratului Traian.

Această pace este însă produsul unei asocieri voluntare, ce au avut ca motiv teama.
Teama ca trecutul să nu fie readus în actualitate, iar trecutul însemna experienţa trau-
matizantă a celor două războaie mondiale, apoi teama de extindere a comunismului.
Astăzi, cele două motive de îngrijorare sunt mai îndepărtate şi noie generaţii nu
conştientizează la fel de mult ceea ce au însemnat acele experienţe.

Szlvain Kahn, profesor francez al Science Po, nota în lucrarea sa, „Geopolitica Uniunii
Europene” următoarea idee: „Printre primele cuvinte ale Tratatului de la Roma şi, chiar
şi astăzi, în Tratatul de la Nisa, găsim aceste rânduri: „Hotărâţi să pună bazele unei
uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene, [...] decişi să asigure, printr-o
acţiune comună, progresul economic şi social al ţărilor lor, eliminând barierele care
divizează Europa”; redactat astfel, proiectul european, este, într-adevăr, cu mult mai
mult un proiect geopolitic decât un proiect subsumat geografiei fizice.”

Odată cu ieşirea Europei de sub comunism, multiple schimbări au avut loc pe

continentul european: adoptarea unor sisteme democratice, sau cel puţin intenţia de a
adopta aceste principii; respectarea sistemelor de Drept, prăbuşirea Uniunii Sovietice şi
chiar proclamarea independenţei fostelor republici au însemnat schimbarea radicală a
contextului internaţional în Europa. Statele care tocmai se eliberaseră de sub comunism
s-au orientat către Uniunea Europeană, în vederea aderării.

Această mişcare însemna o mare provocare pentru Uniunea Europeană: absorbţia noilor
state aspirante, compatibilizarea economică precum şi menţinerea funcţionalităţii
instituţionale, odată cu extinderea. Însă aceasta era chiar „substanţa” construirii Uniunii
Europene: asocierea tuturor statelor europene, deoarece se estima că acea cortină de
fier este menită să se destrame. Cu toate acestea, ieşirea de sub comunism n-a fost
întru totul paşnică în Europa. Fostul partid comunist din Federaţia Iugoslavă, reconvertit
în partidul naţionalist, aflat la putere, declanşase primul război de după 1945 în
Europa, pentru a respinge proclamaţiile de independenţă ale celorlalte republici ale
Federaţiei.

Condiţiile necesare pentru a face parte din acest club select, sunt definite, destul de
sumar, în Concluziile Consiliului European de la Copenhaga, sunt ca statul să fie o
democraţie, iar economia ţării să fie o economie de piaţă. În plus, trebuie ca aceleaşi
obiective politice să fie împărtăşite, să se aplice politicile necesare îndeplinirii acelor
obiective, precum şi voinţa politică, dar şi a opiniei publice, de a trăi strâns legaţi de
destinul vecinilor.

A. ACTUALII ŞI POTENŢIALII MEMBRI AI UE

Albastru: Uniunea
Europeana;

Verde închis: stat

candidat;

Verde deschis: Procesul

de Asociere si
Stabilizare

Roz: Alte ţări ale căror

guverne
naţionale sunt
interesate de
aderare ;

Galben: Dezbateri asupra

aderării;

Extinderea Uniunii Europene. Sursa:

http://commons.wikimedia.org/wiki/Union_europeene

Recentele extinderi s-au dovedit controversate în mod particular întrucât unii membri
au văzut aderarea unor ţări mai sărace ca pe o ameninţare la poziţia lor în cadrul UE şi
ca pe o epuizare a resurselor acesteia. Aderarea României şi a Bulgariei în 2007 nu a
fost întâmpinată cu aceeaşi fanfară ca la expansiunea din 2004. Croaţia şi Turcia îşi
negociază aderarea, însă sunt indicii care sugerează că viitoarele extinderi vor avea la
bază criterii mai rigide, făcând sosirea unor noi membrimai solicitantă pentru aceştia.

Elveţia, o tară neutră în mod istoric, a refuzat să facă parte din Comunitatea Economică
Europeană, prin referendum. Din 12 decembrie 2008, această ţară face parte din
spaţiul Schengen, ceea ce va facilita transportul european ce traversează această ţară.
Şi totuşi, este aceasta aproape de Uniunea Europeană? Elveţia a refuzat să facă parte şi
din Spaţiul Economic European, menţinându-se membră doar a Asociaţiei Europene a
Liberului Schimb (AELS), deoarece există un puternic sentiment anti-asociere la nivelul
opiniei publice, iar majoritatea deciziilor importante se iau prin referendum.
 1. TURCIA
Unul dintre statele situate la graniţele geografice ale Europei, la extremitatea dintre
Asia şi Europa, stat musulman şi cu dispute interne privind laicizarea statului, Turcia
început în 2005 negocierile de aderare la Uniunea Europeană, dar numai zece 6 din cele
35 de capitole de negociere au fost deschise . Alte opt dintre cele 35 de capitole ale
negocierilor purtate cu Turcia au fost suspendate în decembrie 2006, pentru că aceasta
a refuzat să îşi deschidă porturile pentru vasele cipriote (Cipru – membră UE), republică
pe care Turcia nu o recunoaşte. Au urmat dispute frecvente cu Franţa, iar în timpul
preşedenţiei de şase luni a Franţei în Consiliul Uniunii Europene, se poate afirma că
negocierile au stagnat. Guvernul italian sprijină, însă, aderarea Turciei şi se estimează
că, în cadrul preşedenţiilor anului curent (2009), a Cehiei, apoi a Suediei, relaţiile vor fi
mai detensionate pentru statul turc. Totuşi, Comisia Europeană este mai severă în ceea
ce priveşte efortul acestui stat de a moderniza economia şi a denunţat numărul mic de
reforme demarate în 2008.

2. FOSTELE REPUBLICI IUGOSLAVE

în ceea ce priveşte procedura de aderare, o ţară ce doreşte să facă parte din Uniune,
trebuie mai întâi să urmeze o strategie de pre-aderare bazată pe un Acord de
stabilizare şi Asociere. Acesta trebuie să ofere o motivaţie în plus pentru a li se oferi
acordul de liber schimb, în contrapartidă având angajamentul că vor implementa
reforme economice, comerciale sau privind drepturile omului. Serbia şi Bosnia
Hertegovina derulează în prezent discuţiile din strategia de pre-aderare cu UE;
Muntenegru şi Albania le-au încheiat; Odată ce discuţiile Acordului de Stabilizare şi
Asociere au fost încheiate, un stat poate aplica în mod oficial pentru a deveni membru
cu drepturi depline, aşa cum Macedonia a făcut în 2005. Dacă cererea le va fi aprobată
de către Comisia Europeană şi Consiliul European va accepta în unanimitate rezoluţia,
atunci negocierile propriu-zise pot fi începute.

În cazul Macedoniei, aceste negocieri au fost amânate din cauza violenţelor de la

alegerile din iunie 2008 şi o dispută în derulare cu Grecia, ce a blocat intrarea în NATO
a Macedoniei in martie 2008. Actuala guvernare macedoneană este pro-Uniunea
Europeană, iar primul ministru s-a declarat a fi întru totul dedicat obiectivului aderării.
Astfel, în prezent, Turcia, Croaţia şi Serbia sunt implicate în negocieri oficiale de
aderare.

3. CAUCAZUL
Principalul instrument al UE în zona Caucazului de Sud este reprezentat de Politica
Europeană de Vecinătate (PEV). Din cauza proximităţii Rusiei, PEV se Concretizează
prin exprimarea unei poziţii de principiu şi invitarea Federaţiei Ruse să coopereze.
Totodată, în acest spaţiu este recunoscut şi rolul geostrategic important al Turciei şi
6
Ultimele 2 capitole au fost deschise pe 19 decembrie 2008.
este susţinut şi rolul regional al Organizaţiei de Cooperare la Marea Neagră (OCEMN).
Un interes special este manifestat faţă de potenţialul de tranzit şi de producţie de
energie al regiunii, în contextul unei dependenţe din ce în ce mai accentuate a UE de
resursele energetice ale Rusiei şi al căutării de rute care să diversifice sursele.
Un document european foarte important pentru Caucazul de Sud este „Sinergia în
regiunea Mării Negre” (Black Sea Synergy). Acesta sintetizează domeniile de interes în
cooperarea dintre UE şi ţările din regiune: democraţia, drepturile omului şi buna
guvernare, traficul transfrontalier, conflictele „îngheţate”, energia, transportul, mediul,
politica maritimă, pescuitul, comerţul, cercetarea şi educaţia, ştiinţa şi tehnologia, piaţa
muncii, dezvoltarea regională.

În plan concret, în domeniul energetic există Iniţiativa Baku, care îşi propune o mai
bună cooperare între ţările din zonă şi UE pentru asigurarea securităţii energetice
mutuale, programul INOGATE (INterstate Oil and GAs To Europe pipelines), care
asigură un plan structurat de tranzit al energiei din Asia Centrală şi Marea Caspică spre
ţările UE şi programul TRACECA (TRAnsport Corridor Europe Caucasus Central Asia),
privind dezvoltarea infrastructurilor de transport (rutier, feroviar, aerian şi maritim)
între Asia Centrală şi Europa. Aceste iniţiative constituie axa centrală a politicii
europene în zonă, pe lângă diversele proiecte de conducte, vizând în special teritoriile
Georgiei şi Azerbaidjanului.

Dintre acestea cel mai important este proiectul Nabucco, care vizează conectarea
conductei Baku-Erzurum (în unele variante apare şi conducta Tabriz- Erzurum) cu un
traseu european pe teritoriile României, Ungariei şi Austriei. La acest proiect urmează
să participe companiile OMV (Austria), MOL (Ungaria), Transgaz (România), BOTAŞ
(Turcia), RWE (Germania) şi SOCAR (Azerbaidjan).
În practică, însă, proiectul este puternic concurat de variantele companiei ruse
Gazprom, cunoscute sub denumirea Blue Stream, prevăzând o conductă submarină
între Rusia şi Turcia şi un traseu prin Bulgaria, Serbia, Croaţia şi Ungaria, respectiv
South Stream, cu transport maritim direct până în Bulgaria şi o conductă prin Serbia,
Croaţia, Ungaria şi Austria.

Principala slăbiciune a poziţiei Uniunii Europene în regiune rezidă din faptul că nu are o
politică diferenţiată cu fiecare din cele trei ţări, ci încearcă o abordare generală, în
condiţiile în care situaţia şi poziţia fiecărui stat este diferită (ceea ce se poate spune şi
despre statele membre ale Uniunii).

În realitate, însă, chiar statele membre au poziţii contradictorii. Astfel, Franţa susţine cu
tărie poziţia Armeniei, în virtutea sprijinului acordat recunoaşterii internaţionale a
genocidului armenilor din 1915-1917, fapt ce a stârnit reacţiile vehemente ale Turciei,
iar relaţia sa cu Rusia este foarte cordială.
Germania nu are o
poziţie foarte clară,
manifestând în
general un oarecare
dezinteres faţă de
regiune şi preferând
să discute direct cu
Rusia toate
problemele privind
fosta URSS. Marea
Britanie susţine
poziţiile Georgiei şi
Azerbaidjanului
(unde există şi
importante interese
economice) pe linia
trasată de Statele
Unite. Singurul
capitol la care
Harta Caucazului. Sursa: Google Maps
Uniunea Europeană
are un avantaj este faptul de a fi semnat Acorduri de Parteneriat şi Cooperare cu
Armenia şi Azerbaidjan (în 1996, intrate în vigoare în 1999) şi chiar un Plan de Acţiune
Comun cu Georgia (2006) în cadrul PEV, care este considerat de administraţia de la
Tbilisi un prim pas către aderarea la Uniunea Europeană.
Totuşi, interesele Uniunii Europene în zonă urmează să se contureze mai bine şi va fi
interesat de urmărit dacă Uniunea va putea aborda ţările din Caucaz ca o singură
entitate sau marile puteri vor acţiona potrivit interesului naţional.

Aşadar, extinderea şi existenţa, în fond, a Uniunii Europene constituie astfel un proiect

geopolitic fără precedent, al unei asociaţii voluntare, fondate raţional. Trebuie să
accepţi mutualizarea elementelor suveranităţii, să înstrăinezi de bunăvoie o parte a
libertăţii tale pentru a beneficia de avantajele clubului şi trebuie să împarţi
responsabilitatea faţă de proiectele clubului, atât în perioadele de prosperitate, cât şi în
situaţiile de criză.
Bibliografie:

1. Badescu, Ilie, coord. ; Mihailescu, Ioan, coord. , “Geopolitica Integrării

Europene”, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2003.

2. Kahn, Sylvain, „Geopolitica Uniunii Europene”, Ed Cartier, Bucureşti, 2008;

3. Neguţ, Silviu, „Introducere în Geopolitică”, Ed. Meteor Press, Bucureşti, 2005

Resurse Internet:

1. Microsoft Encarta Online Encyclopedia 2007.

http://encarta.msn.com/encyclopedia_761570768/Europe.html

2. Uniunea Europenă şi România: http://www.europeana.ro/

3. World War 2 Timeline 1939-1945: http://www.worldwar-2.net/index.htm

4. Development of the integration process. Stage 1: http://www.dadalos-

europe.org/int/grundkurs2/etappe_1.htm

5. European Enlargement http://www.civitas.org.uk/eufacts/FSMS/MS1.htm

6. Raportul asupra Azerbadjanului, oferit de „Fundaţia Institutul Ovidiu Şincai”

http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Raport%20Azerbaidjan.pdf