IDEI PRINCIPALE Articol Psychology’s Crisis^ and the Need for Reflection.

A Plea
for Modesty in Psychological Theorizing

ABSTRACT:

- Nevoia de constientizare si reflectie asupra teoriilor din psihologie in contextul socio-

istoric
- Constientizarea aspectului anthropologic in care se incadreaza o anumita teorie
- Asocierea/formarea legaturilor intre conceptiile din psihologie si valorile, normele,
idealurile culturalel
- Neglijarea aspectului anthropologic => criza in psihologie (dureaza inca din sec 19) in
ceea ce priveste statutul si sistemul metodologic al psihologiei
- !!!! este essential sa nu avem o perspectiva universalizata a modelelor ce definesc
fiinta umana
- AUTORUL pledeaza pt: PLASAREA CONCEPTELOR PSIHOLOGICE IN
CONTEXTUL SOCIO-CULTURAL PT O MAI BUNA INTELEGERE SI
EXACTICTATE/VALABILITATE A ACESTORA

Introducere.

Mammen si Mironenko (2016) – despre criza in psihologie: “în legătură cu fundamentul

conceptual și metodologic al psihologiei științificE” (p. 681) că în ciuda succesului său nu se
bazează pe o teoretizare sistematică bună ci mai mult pe „simțul comun”.
Din cauza contradicțiilor, dualismelor nerezolvate (ex. Empirism vs raționalism), psihologia nu
poate evolua într-o anumită știință.

Autorii (M și M) elaborează soluție proprie pentru starea fragmentată a psihologiei, și anume

interpretarea daneză a Teoriei Activității (DAT), expusă drept cheia remedierii problemelor

Autorul articolului însă este sceptic în privința AT că ar putea oferi o soluție indisolubilă, unică
la problemele propuse de Mammen și Mironenko: fragmentarea psihologiei în numeroase sub-
discipline, dezbinare a psihologiei teoretice de cea practică, competiția din ce în ce mai acerbă a
neuroștiințelor pentru obținerea sponsorizărilor și atenției publice, ambiguități conceptuale și
elemente inconsistente în psihologia academică.

Acesta „este convins că, deși este deschis față de Teoria Activității și psihologia cultural-istorică,
aceasta este sortită eșecului luând în considerare problemele menționate mai sus”
Argumentul autorului articolului

- De ce crede că o supra-extensie a scopului teoriilor psihologice nu doar că nu rezolvă, dar

prelungește criza și tensiunile de natură teoretică și practică a psihologiei academice
- Conceptul cheie a avidității activității practice în psihologie în cadrul contextului
cultural-istoric ar trebui să se aplice și în teoretizare
- Trebuie să reflectăm asupra aspectelor cheie și prezumțiilor antropologice care stau la
baza propriilor teorii și practici psihologice
- Aceste prezumții rezultă din diferite contexte culturale, politice și economice care
influențează gândirea psihologică, întrucât oferă baza istorică pe care conceptele
psihologice apar drept „figuri concise”
- Argumentul principal: trebuie ca psihologii să recunoască faptul că există un fundament
istoric și cultural în toate teoriile și că nu există o soluție

PARADOXUL UNEI CRIZE NESFÂRȘITE

- A fost de multe ori repetat că psihologia se află într-o stare de criză încă de la începutul
sec al XIX-lea și până astăzi, susținându-se chiar că s-a înființat un curent specific
”literatura de criză” în cadrul psihologiei academice.
- Filosoful german Rudolf Willy a declarat la sfarșitul secolului al XIX-lea ”o criză cronică
a psihologiei”, întrucât aceasta era „blocată în lanțurile speculațiilor” și nu se bazează
exclusiv pe observație empirică
- W. James – psihologia nu și-a atins încă statut de știință însă are „speranța unei științe”
- Criza a evoluat după primul și al doilea Război Mondial (când psihologii cognitivi s-au
văzut în fața unui nou răsărit)
- A existat astfel o generație revoluționară, ce a urmărit eliminarea stării de criză în
psihologie
- Cu toate că de atunci s-au publicat frecvent lucrări analizând tema „crizei” psihologiei,
nici una nu menționează ce a cauzat de fapt această criză, ce ramuri ale psihologiei se află
în această stare critică și cum se presupune că ar trebui fi depășită această stare
- Goertzen (2005): noțiunea de „criză cronică” este un paradox – întrucât definiția unei
crize=un moment de cotitută într-o anumită perioadă de dezvoltare așa că nu se poate
vorbi de criză în ceva ce durează o perioadă atât de lungă de timp
- Lecțiile ce pot fi învățate din această perioadă de criză: a) există motive istorice și
culturale care fac declarațiile despre „criză” mai mult sau mai puțin atractive și b) de
obicei în spatele acestei declarații există tendința de a convinge audiența că un anumit
model se presupune că ar trebui să rezolve criza, dacă toți ceilalți ar fi dispuși ca din acel
moment să adopte acea teorie
- Însă, această abordare doar prelungește starea de criză (după cum a fost dovedit în
numeroase rânduri de-a lungul istoriei)
- Declarațiile legate de „criza” din psihologie au fost susținute și de conflictele politice din
timpul si după Primul Război Mondial. Colaps-ul economic din anii 1920, expansiunea
rapida a urbanizării, producția industrială de masă și declinul burgheziei intelectuale au
condus la o discuție permanentă despre criza civilizației occidentale și a fost sintetizată în
Walter Rathenau-On the critique of time (1912) și Oswald Spengler’s bestseller The
decline of the West (1918).
- În anii 70 – Thomas Kuhn – conceptul său de criză e o fază necesară în dezvoltarea
disciplinei, iar psihologii cognitiviști s-au arătat atrași de acest aspect pe care Kuhn îl
considera condiția „necesară a unei revoluții”
- Din moment de Kuhn a sugerat că înaintea dezvoltării unei paradigme, apariția unei
„anomalii” trebuie să provoace o criză în domeniu până când va apărea o nouă paradigmă
ce e presupusă să acapareze întregul domeniu, psihologii cognitiviști au încorporat în
scurt timp acest nou concept pozitiv și s-au promovat pe ei înșiși ca revoluționiști ce
aveau să aducă nașterea unei noi ere a psihologiei. Astfel, Lachman și Butterfield afirmau
în 1979: „revoluția este acum completă și atmosfera e aceea a unei științe normale”
- Thomas Leahey – contextul cultural al anilor 60 „a oferit un context fascinant de la
behaviorismul meditativ la procesarea informațională” dar și o perspectivă în dezvoltare
cu origine mitică care este încă repovestită în manualele din prezent.
- CONCLUZII: a) extinderea unei „crize” în psihologie este strâns legată de contextul
istoric
b) nu există o extindere „neutră” a crizei, întrucât psihologii își impun
propriile teorii/puncte de vedere când trebuie să ofere un diagnostic asupra
stării „critice” a psihologiei. EXEMPLE:
 Willy(1899) era convins că o perspectivă empirică critică bazată
pe lucrările lui Mach și Avenarius ar rezolva criza din psihologie
 Spranger (1926) a vrut să „facă apel” la numele psihologiei
pentru conceptul său de Geisteswissenschaft (științe socio-
umane).
 Driesch(1926) a propus integrarea concepțiilor sale neo-vitaliste
în psihologia academică (Vitalism is a discredited scientific
hypothesis that "living organisms are fundamentally different
from non-living entities because they contain some non-physical
element or are governed by different principles than are inanimate
things".)
 Koffka (1926) – critică pe Driesch și ia apărarea necesității unei
perspective Gestaltiste (Gestaltism sau psihologia formei este un
termen ce desemna, inițial, o școală de psihologie din secolul al
 XX-lea, care a furnizat fundamentele studiului modern al
percepției și care a fost preluat și de studiile literare.)
 Vîgotsky – pleda pentru o bază marxistă în vederea rezolvării
crizei în psihologie
 Bühler (1927) – ideea lui: „cele trei aspecte ale obiectului
psihologiei” (experiență, comportament, cogniție) era bazată pe
analiza sa filosofică a celor trei aspecte ale limbajului – numită
„modelul organon”( defined the communication functions
according to which linguistic communication can be described.) –
adică: „rostire, semn și simbol”

 1
Vitalismul este o ipoteză științifică discreditată conform căreia „ființele vii
sunt diferite complet de entitățile fără viață deoarece conțin elemente non-
fizice sau se ghidează după alte principia decât ființele vii”(Driesch)
 2
Gestaltism sau psihologia formei desemna, initial, o școală de psihologie(sec.
al XX-lea) care susține că întregul este mai mult decât suma părților
componente. (Zlate, 2000)

Astfel, în anii 60-70, „criza” a fost proclamată sub o nouă formă de psihologii cognitiviști, care
aveau nevoie de una pentru a legitima statutul „revoluționar” al psihologiei cognitive și oferi
discipolilor și urmașilor lor un captivant punct de origine mitic

Acest lucru nu înseamnă că nu există probleme „reale” în cadrul psihologiei academice în afară
de protestele publice despre anumite fantome. Ar trebui însă să ne facă extrem de precauți când
partizani ai unei perspective/abordăro susțin că ar putea ei să rezolve o situație considerată
problematică pentru mai bine de un veac. (sunt de acord cu Goertzen 2005-p 832: nici chiar
psihologia cognitivă nu și-a atins un nivel de unificare al disciplinei).

Aceste proclamații pentru unificare de obicei conduc la o supraextindere rapidă a concepțiilor și

principiilor care ar fi funcționat bine într-un anumit domeniu dar au devenit rapid nefolositoare și
fără sens în altele – lucru pe care Chomsky l-a evidențiat în critica sa la adresa explicației
behavioriste a lui Burrhus Skinner in legătură cu achiziția limbajului (1959).

Chiar dacă sunt de acord cu Mammen and Mironenko (2016) că Teoria Activității merită mai
multă atenție în cadrul psihologiei academice, mi se pare că istoria ne-a demonstrat că afirmații
prea radicale au condus la opusul a ceea ce era intenționat –nnu unificarea domeniului, ba chiar
mai multe dezbateri și contradicții ori ignorarea reciproca a școlilor de gândire aflate în
competiție.

!!! „nu înțeleg de ce e mai probabil acum ca psihologia generală să îmbrățișeze astăzi Teoria
Activității mai degrabă decât ar fi facut-o în anii 20 și mă îndoiesc că afirmațiile universale (care
tind la unitate) vor schimba această situație
PARTEA A DOUA A ARTICOLULUI:

Este vorba de limitările teoritizării psihologice care nu sunt cauzate de un deficit al metodelor de
investigare psihologice, conceptelor sau teoriilor. Motivele constau în normele culturale și
dependente de context a teoriilor și practicilor psihologice care se manifestă în presupunerile
antropologice implicite.

”Care este contextul? Cum să reflectăm asupra limitelor și presupozițiilor în cunoașterea

psihologica?”

Doresc să îmi încep demonstrația cu 4 afirmații care reprezintă consecința directă a aplicării
modului de gândire legat de contextul cultural-istoric asupra propriei cunoașteri psihologice:

1. Toate formele de activitate umană ar trebui să fie analizate și înțelese în cadrul

contextului socio-istoric respectiv. Sunt de acord cu Mammen si Mironenko, precum și
cu Teoria Activității rusească că noțiunea de individ izolat care colectează informații din
„lumea exterioară” și/sau își dezvoltă o cultură generală despre lumea din afară prin
analiza și abstractizarea datelor sau aplicarea unor „idei înnăscute” este pură ficțiune
2. Teoretizarea, fie psihologică sau nu, este un fel de activitate umană ca oricare alta, astfel
că se plasează într- un context cultural mai larg, cu practici, norme și valori care au
evoluat de-a lungul istoriei. Acest aspect a fost prezentat de Luria și interpretat sub forma
modelului de materialism istoric. Din acest punct de vedere, activitatea umană e ghidată
de nevoi, acte și motive care sunt mereu mediate social.
3. Cunoștințele rezultate din cercetarea psihologică se află în strânsă relație cu contextul
respectiv – când aspectele politice și culturale se modifică, informația ar trebui adaptată.
De asemenea, dacă o teorie a fost considerată un eșec în raport cu un anumit context
socio-cultural, poate în viitor se va dovedi potrivită în funcție de schimbările ce ar avea
loc.
4. Astfel, este inutil să se pretindă ca psihologii care lucrează în domenii diferite să
îmbrățișeze o perspectivă unitară și să promoveze fantezii pe care fragmentarea specifica
acestei discipline să le facă să dispară automat. Este esențial să reflectăm asupra fondului
cultural pentru a recunoaște și admite limitele caracterului transmisibil al cunoașterii
înainte să încercăm să îi convingem pe ceilalți.

Exemple dependența cunoaștere psihologică = context cultural

 Sec XIX – psihologii americani s-au întors în SUA au abandonat programul de cercetare
învățat de la Wundt și au dezvoltat o noua abordare care se presupunea a fi aplicabilă și
funcțională în afara universități, la care Wundt nu a țintit niciodată.
 Singurul care a continuat o perioadă modelul lui Wundt în SUA – E. Titchener – dar
varianta sa de introspecționism a trebuit să lase loc funcționalismului și behaviorismului,
teorii ce se potriveau idealurilor promovate de James.
 Gestaltiștii Köhler, Koffka și Wertheimer s-au luptat să mențină Gestaltism-ul German în
SUA după emigrarea lor însă programul lor de cercetare s-a transformat dintr-o „viziune
largă științifică” într-un program restrâns de cercetare asupra percepției și gândirii umane.
 În timpul dezvoltării socialismului naționalist în Germania, psihologia s-a transformat
rapid într-o disciplina definită de „practicalitate”, iar în URSS s-a manifestat rolul
dominant al psihologiei Pavloviene.

!!!! Aceste evenimente politice au jucat un rol important în formarea și dezvoltarea

Teoriei Rusești a Activității

Toate aceste teorii cuprind un set de idealuri și prezumții pe care Holzkamp și Herzog le-au
descris drept „presupoziții antropologice”, acestea definind norme și convingeri în legătură
cu ce definește ființa umană(limbaj, utilizarea instrumentelor, empatie, conștiință,
complexitate, procesare de informații), ce delimitează „sănătatea” de „patologie”. Toate
acestea nu pot fi susceptate de falsitate întrucât permit și preced cercetarea științifică. Fără
ele, orice observație sistematică și descriere ar fi imposibilă așa că neutralitatea antropologică
nu ar trebui să fie ceva să încercăm măcar să obținem. Dar mereu există și o perspectivă
specifică, definită cultural și istoric la care mulți psihologi nu sunt dispuși sau capabili să
renunțe.

În cazul lui Mammen și Mironenko, e ușor să punctăm câteva din prezumțiile sale
antropologice: ideea unui subiect puternic, plin de inițiativă, creativ, orientat spre un țel,
explorator și pro-activ a carui atitudine este „basically altruistic”(2016) sau chiar
„alocentric”. Este o ființă socială, explorând activ și comunicând cu mediul, alături de
concepte precum „relațiile de apartenență, solidaritate, dragoste și afecțiune” care se
potrivesc modelului antropologic.

În Damerca de unde provine DAT, există o lungă istorie a culturii democratice care
promovează aceste idei de solidaritate și egalitate prin toate mediile (educație,mass-media,
literatură).

„Nu spun că resping aceste idealuri în vreun fel, dar vreau să punctez că psihologi din alte
contexte (capitaliști sau individualiști) probabil nu ar fi de acord cu aceste prezumții
antropologice (ex. Psihologii evoluționiști pentru care de ex omul este un animal egoist al
carui principal obiectiv este perpetuarea speciei și împlinirea nevoilor biologice)”
 „Sper că argumentul meu e destul de clar: chiar dacă ne considerăm psihologi culturali ar
treubi să fim conștienți de limitările și dependența de context a cunoașterii psihologice. Ar
trebui să reflectăm și să mai revizuim unele dintre ele dar nu le vom putea vreodată elimina
complet. Dacă doar le ignorăm, școala Mde gândire căreia aparținem este în pericolul de a
rămâne izolată cum s-a întâmplat cu psihologia Gestaltistă în SUA. Nu ar treubi să cădem în
capcanele universaliste (care țintest la unificare) de care psihologii mediocri nu sunt
conștienți, întrucât acestea nu vor face decât să perpetueze în continuarea criza psihologiei.

Totuși, nu este ușor să luăm contextul în considerare pentru a defini aplicabilitatea unei teorii
psihologice întrucât facem parte noi înșiși din el. Un prim pas este să ne punem următoarele
întrebări care să expliciteze prezumțiile antropologice implicite:

 Care este subiectul investigației (individ separat, grup, animal, parte a SNC)?
 Este comunicarea între subiecți de dorit, interzisă sau ignorată în investigație?
 Perpsectiva subiectului constituie o parte din investigație sau este vorba doar de
legături supra-individuale sau pattern-uri cantitative de comportament observabil în
mod obiectiv?
 Ce limbaj este folosit pentru explicarea proceselor psihologice(limbajul natural,
matematică și statistică)?

De asemenea, e esențial pe lângă aceste întrebări să comparăm teoriile cu altele din alt context
sau timp pentru a obține o înțelegere mai profundă asupra particularităților propriei gândiri.

CONCLUZIA:

Deși este o mare prvocare să atingi „fundamentul” cultural al teoriilor noastre este probabil
singura modalitate de a evita universalizarea nejustificată a gândirii psihologice. Astfel,
recomandarea mea pentru afirmația lui Mammen și Mironenko cum că „activitatea este atât de
bogată încât este tentant să azvârlim întreaga povară a psihologiei derivate asupra ei” este: mai
degrabă rezistați acestei tentații, cel puțin până devine clar ce a condus către așa o puternică
convingere în puterea infinită a unei singure noțiuni.