ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAŢIEI ,CERCETĂRII ŞI INOVĂRII

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ
DIN CLUJ-NAPOCA
DEPARTAMENTUL PENTRU EDUCAŢIE CONTINUĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT LA
DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ
Str. Mănăştur Nr.3-5, 400372 Cluj-Napoca, România
tel.+ 40-264-596.384; fax + 40-264-593.792

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ
SPECIALIZAREA: HORTICULTURĂ
ANUL I

CURS

BOTANICĂ HORTICOLĂ 1
(Anatomia şi morfologia plantelor)

PROF. DR. DOINA STANA

SEMESTRUL I

ACADEMICPRES
CLUJ-NAPOCA
2010
2
 1.CITOLOGIA
(kytos = cavitate, celulă; logos = ştiinţă, vorbire)

Aproape toate organismele vii (plante sau animale) sunt alcătuite din una sau
mai multe (miliarde) de „cămăruţe” numite celule (cella = despărţitură, cameră), cu o
organizare complexă, ceea ce le permite să manifeste toate proprietăţile
fundamentale ale vieţii.

Celula este unitatea fundamentală, structurală şi funcţională a vieţuitoarelor,

capabilă de autoconservare şi de a-şi duce viaţa independent sau în complexe
celulare interdependente.
După numărul celulelor care alcătuiesc organismul vegetal, se disting două
categorii: plante unicelulare, formate dintr-o singură celulă (bacterii, unele alge şi
ciuperci inferioare) şi plante pluricelulare, alcătuite din mai multe celule, diferenţiate
ca formă, mărime, structură şi funcţii.

1.1. Forma şi mărimea celulelor vegetale

Forma celulelor vegetale diferă foarte mult după funcţia îndeplinită, originea
lor, poziţia în organism, etc.
După raportul existent între lungime, lăţime, grosime, celulele au fost împărţite
în două categorii: celule parenchimatice şi celule prozenchimatice.
Celulele parenchimatice au dimensiunile egale sau aproape egale şi pot fi:
sferice, ovale, stelate, etc., iar celulele prozenchimatice au o dimensiune mai mare
decât celelalte două şi pot fi: cilindrice, fuziforme, tabelare, etc.
Mărimea celulelor este şi ea variată, în raport direct cu funcţiile pe care le
îndeplinesc. Astfel, plantele verzi au celule cu dimensiuni cuprinse în medie între 30-
100μ, dar se întâlnesc şi celule foarte mici de 0,15-1μ (la unele bacterii) sau foarte
mari, de 1-2 cm (în fructele de lămâi şi portocal) sau chiar câţiva metri (celule laticifere
ale unor plante).

1.2. Structura celulei vegetale

Indiferent de forma sau mărimea lor, celulele plantelor au o structură similară,

diferenţele care apar sunt legate de gradul de evoluţie, de funcţiile îndeplinite, etc.
Celulele sunt alcătuite din două categorii de constituenţi: protoplasmatici (vii
– care alcătuiesc protoplasma) şi neprotoplasmatici (nevii – care alcătuiesc
paraplasma).
Din prima categorie fac parte membrana, citoplasma, nucleul, plastidele,
dictiozomii, mitocondriile, reticulul endoplasmatic (RE), ribozomii, ş.a., iar din a doua
categorie fac parte peretele celular, vacuolele, ş.a.

1.2.1. Constituenţii nevii ai celulei - paraplasma

1.2.1.1. Membrana celulară
Reprezintă învelişul de la exteriorul celulelor, care are rol de protecţie,
de asigurarea rezistenţei, permeabilităţii pentru apă şi săruri minerale, precum şi a
elasticităţii.
Pe măsură ce celulele se maturizează, pot apare modificări ale membranei,
numite modificări secundare, care în majoritate constau în depunerea (impregnarea)
unor substanţe în reţeaua de microfibrile şi care contribuie la mărirea rezistenţei,
elasticităţii sau impermeabilităţii peretelui celular. Dintre aceste modificări amintim:
-lignificarea, impregnarea membranelor celulozice cu lignină, se întâlneşte la
vasele conducătoare lemnoase, ţesuturi mecanice, etc.
-suberificarea, impregnarea pe suprafaţa internă a membranelor cu suberină
(o substanţă grasă), se întâlneşte în scoarţa rădăcinilor şi tulpinilor la arbori şi arbuşti,
în coaja tuberculilor de cartof. Membranele devin impermeabile pentru apă şi aer, dar
elasticitatea lor creşte.
-cerificarea, impregnarea celulelor epidermice cu pruină când stratul depus
este mai subţire sau cu ceară când stratul depus este mai gros; este frecventă la

3
fructe (măr, păr, prun, măslin, mango), frunze (lămâi, portocal, palmierul de ceară,
etc.). Membrana cerificată este impermeabilă pentru aer şi apă.
-cutinizarea, este depunerea de cutină pe membranele celulelor alcătuind o
pătură externă – cuticula. Membranele cutinizate sunt impermeabile pentru apă şi
gaze şi împiedică transpiraţia excesivă (dovleac).
-mineralizarea, depunerea unor substanţe minerale SiO2, CaCO3, etc., se
întâlneşte la tulpinile şi frunzele cerealelor (grâu, orz, orez, porumb), la unele alge,
mărind rezistenţa celulelor şi rigiditatea organelor.
Uneori, modificările secundare fac să slăbească rezistenţa membranei, ex:
-gelificarea – îmbibarea cu apă şi transformarea membranei într-o masă
gelatinoasă (mucilagiu) prin supersecreţii de substanţe pectice – la seminţele de in,
gutui – în felul acesta facilitându-se germinarea lor, sau dispariţia acesteia
-lichefierea – când sub acţiunea unor fermenţi dispare membrana celulară –
formarea traheelor, laticiferelor, etc.

Citoplasma (de la grec. kytos = cavitate şi plasma = formaţiune, substanţă).

Este masa fundamentală a celulei vegetale, în care au loc procesele vitale şi
în care se află înglobaţi ceilalţi constituenţi vii ai acesteia. Are un aspect de masă
vâscoasă, transparentă şi cu numeroase formaţiuni mărunte numite organite
citoplasmatice, care au un rol deosebit în viaţa celulei:
 reticul endoplasmatic reprezintă un sistem, o reţea de canalicule şi
vezicule, ce are rol de aparat circulator intra şi intercelular, dar participă şi la
procesele de sinteză.
 ribozomii se mai numesc şi granulele lui Palade deoarece în 1953 au
fost descrişi pentru prima dată de acesta. Sunt mici formaţiuni granulare (100-150 Å),
opace, formate din ribo-nucleo-proteine (ARN), având şi numeroase enzime care
intervin în procesele de sinteză a proteinelor.
 mitocondriile (condriozomii) sunt sunt organite citoplasmatice
sferice sau ovale, de 0,3-0,5µ, totalitatea lor alcătuind condriozomul. Mitocondriile
sunt bogate în enzime cu rol în respiraţia celulară şi într-o măsură mai mică în sinteza
proteinelor. Aici are lor oxidarea substanţelor organice şi eliberarea energiei necesare
desfăşurării proceselor vitale.
 dictiozomii (Aparatul Golgi) sunt nişte organite vii, situate în
apropierea nucleului, format din mai multe vezicule lipoidice de forma unor săculeţi.
Rolul acestui organit este de a regla presiunea osmotică a celulei, de a contribui la
eliminarea produşilor de excreţie din citoplasmă, formarea membranei primare şi
secundare şi parţial şi în diviziunea celulară.
 plastidele sunt organite citoplasmatice specifice celulei vegetale, de
forme, mărimi (3-10µ) şi culori diferite. După coloraţie şi rolul lor se disting trei
categorii de plastide: cloroplaste, cromoplaste şi leucoplaste.
-cloroplastele (chloros = verde, plastos = format) sunt plastide de culoare
verde, conţin pigmenţi asimilatori (clorofila A şi B) şi au un rol deosebit în fotosinteză.
În celulele plantelor verzi se pot afla 1-2 cloroplaste mari, de forme variate:
panglică, spirală, stea, clopot, placă, etc. (când se numesc cromatofori –la algele
verzi) sau mai multe cloroplaste de dimensiuni reduse (3-8 µ), sferice sau ovale (când
se numesc grăuncioare de clorofilă – la plantele mai evoluate, cormofite).
-cromoplastele (chroma = culoare) sunt plastidele care dau culoarea roşie,
galbenă, portocalie, albastră, brună, fructelor şi florilor sau talului (corpului) unor alge.
Culoarea lor se datorează abundenţei în organele menţionate a unor pigmenţi cum
sunt: carotina, xantofila, ficoeritrina, fucoxantina, etc.
Cromoplastele au o structură mult mai simplă, sunt sferice, poliedrice şi provin
fie din proplastide, fie din cloroplaste. Se găsesc în fructele coapte de măceş, tomate,
în rădăcinile de morcovi, petalele florilor, etc.
-leucoplastele (leucos = alb) sunt plastide lipsite de pigmenţi (necolorate,
incolore). Au o structură asemănătoare cloroplastelor, dar mult simplificată. În storma
lor se află substanţe de rezervă: amidon, picături de ulei, etc., iar originea lor este în
proplastide sau în cloroplaste. În anumite condiţii, leucoplastele se pot transforma în
cloroplaste (de exemplu înverzirea tuberculilor de cartofi când sunt expuşi la soare).
Leucoplastele se întâlnesc în epiderma frunzelor, în celulele din vârful rădăcinilor şi al
tulpinilor, în seminţe, în tuberculii de cartof.
Leucoplastele din ţesuturile de rezervă în care se depune amidonul se
numesc amiloplaste sau grăuncioare de amidon.

Centrozomul (kentron = centru, soma = materie, corp) este situat în

apropierea nucleului şi joacă un rol important în diviziunea celulară. La plante nu a

4
fost pus în evidenţă decât la alge, ciuperci şi celulele sexuale bărbăteşti de la muşchi
şi ferigi.

Aparatul vacuolar (vacuus = gol) numit şi vacuom celular, rste un

constituent neviu al celulei, ce cuprinde totalitatea veziculelor, vacuolelor din
citoplasmă. Aceste vacuole iau naştere din reticulul endoplasmatic şi au rolul de a
regla presiunea osmotică a celulei, de a uşura absorbţia apei cu substanţele minerale
din sol, de a asigura circulaţia apei de la o celulă la alta. De asemenea, au rol în
depozitarea unor substanţe de rezervă sau a unor substanţe toxice (rezultate din
metabolismul celular) făcându-le inofesnsive pentru restul celulei.

Incluziunile celulare sunt componente lipsite de viaţă, formate atât în

vacuole, cât şi în restul citoplasmei. Ele rezultă în urma activităţii metabolice a
citoplasmei şi apar sub formă solidă sau lichidă: picături de grăsime, grăuncioare de
amidon, grăuncioare de aleuronă, cristale de oxalaţi de calciu etc.

Nucleul este sediul sintezei acizilor nucleici (în special a acidului

dezoxiribonucleic – ADN), formaţi dintr-o bază azotată, un glucid şi acid fosforic. Are
rol foarte important în transmiterea caracterelor ereditare şi este coordonatorul direct
al proceselor de nutriţie. Nucleul se prezintă ca un corpuscul de forme diferite: sferică,
ovală, alungită, lenticulară, având dimensiuni medii între 3-15µ, situat în centrul celulei
(la cele tinere) sau la marginea acesteia (la cele mature), în toate cazurile este
înconjurat de hialoplasmă.
La procariote nucleul nu este individualizat, substanţa nucleară este
dispersată în citoplasmă – nucleu difuz, nucleoid – la bacterii şi alge albastre.
Majoritatea plantelor au nucleu diferenţiat, fiind organisme eucariote, având în
celulele lor fie un singur nucleu (mononucleate – majoritatea plantelor), fie mai multe
nuclee (polinucleate).
Structura nucleului se prezintă în mod diferit, după cum el se află în interfază
sau în diviziune. Înţelegerea acestei structuri este importantă pentru descifrarea
procesului de diviziune, deoarece în nucleu au loc, în această etapă, cele mai
spectaculoase modificări.
Nucleul prezintă la exterior o membrană dublă, care lasă din loc în
loc mici pori puşi în legătură cu reticulul endoplasmatic din citoplasmă. Prin pori se
face schimbul de substanţe dintre nucleu şi citoplasmă. În interior se află substanţa
fundamentală – nucleoplasma sau carioplasma – vâscoasă, cu structură coloidală,
bogată în substanţe proteice şi acizi nucleici (ADN şi ARN), moleculele acestora fiind
filamente împletite într-o reţea continuă – cromatina – şi 1-2 nucleoli foarte bogaţi în
ARN.
Cromatina este formată din filamente fine, spiralate numite
cromoneme şi din aglomerări de filamente, vizibile sub formă de puncte, numite
cromocentre. Mediul lichid al nucleului este cariolimfa (sucul nuclear).
Studiind structura unui nucleu în timpul diviziunii celulare se observă
că membrana şi nucleolul dispar, iar cromatina se fragmentează (se separă) în
formaţiuni caracteristice, mult mai evidente, denumite cromozomi (chroma = culoare,
soma = corp). Cromozomii conţin informaţia genetică, întipărită în structura acizilor
nucleici (ADN şi ARN) şi sunt specifici ca formă şi număr fiecărei specii de plante.
Cromozomii sunt structuri permanente, evidente în timpul diviziunii nucleului,
sunt rezultaţi din organizarea cromatinei.
Un cromozom, la sfârşitul diviziunii este alcătuit dintr-o singură macromoleculă
de ADN, dublu spiralată, înglobată într-o substanţă de bază sau matrice, totul fiind
delimitat de un înveliş nucleoproteic.
Cele două catene ale dublei spirale de ADN sunt denumite cromoneme, iar
buclele ei cromomere. Împreună formează o cromatidă sau un cromozom
monocromatidic.
Cromozomul apare alcătuit din două braţe egale sau inegale în funcţie de o
structură de ataşare la fus numită centromer, situată la nivelul constricţiei primare.
În cromozomi se găsesc genele în care se află stocată informaţia genetică.
Cromozomii se găsesc în nucleu într-un număr constant pentru fiecare specie.
În celulele corpului (somatice) numărul de cromozomi este dublu comparativ cu
numărul de cromozomi din celulele reproducătoare (gametice). În primul caz vorbim
de celule diploide (2n), iar în al doilea de celule haploide (n). Aşa de exemplu,
ceapa are în celulele corpului 2n=16 cromozomi, iar în celulele reproducătoare, n=8
cromozomi.

5
 2. HISTOLOGIA

Histologia (de la grec. histos = ţesut şi logos = ştiinţă) vegetală este partea din
morfologia plantelor care se ocupă cu studiul ţesuturilor vegetale.
În formarea ţesuturilor, un rol deosebit îl are diferenţierea histogenetică, prin
care celulele se specializează, atât ca formă, cât şi ca funcţiile pe care le îndeplinesc.
Această diferenţiere este favorizată de plasticitatea şi sensibilitatea protoplasmei, fiind
determinată de factori interni (fondul ereditar) şi externi (lumină, temperatură, apă,
gravitaţie, etc.). În timpul diferenţierii celulare se produc schimbări metabolice în
celulă, care duc la schimbări ale structurii celulare.

2.1. Clasificarea ţesuturilor.

Ţinând cont de funcţia îndeplinită, ţesuturile vegetale se clasifică în:
-ţesuturi de origine, formative sau meristeme.
-ţesuturi de apărare sau de protecţie.
-ţesuturi fundamentale, trofice sau de nutriţie.
-ţesuturi conducătoare.
-ţesuturi mecanice sau de susţinere.
-ţesuturi şi celule secretoare.

2.1.1. Ţesuturi de origine (formative sau meristeme)

Acestea sunt alcătuite din celule tinere meristematice cu membrane subţiri,
bogate în citoplasmă şi cu nuclee mari. Celulele acestor ţesuturi se divid permanent şi
produc altele noi, care se diferenţiază şi se specializează pentru anumite funcţii, dând
naştere la ţesuturi definitive. Embrionul seminţei este format numai din meristeme
care constituie punctul de plecare pentru celelalte ţesuturi. Din această cauză,
meristemele mai sunt denumite şi ţesuturi embrionare.
După poziţia lor în corpul plantelor, meristemele sunt:
-Apicale (apex = vârf), dispuse întotdeauna în vârful rădăcinii, tulpinii şi
ramificaţiilor acestora; ele determină creşterea în lungime a organelor respective.
-Intercalare, caracteristice plantelor cu tulpini articulate în noduri (de exemplu
la Poaceae).
-Laterale (meristeme secundare), dispuse lateral şi paralel faţă de axa
organului; ele determină creşterea secundară în grosime a plantelor perene, mai ales
a arborilor şi arbuştilor; se formează din ţesuturi definitive, din celulele care îşi
recapătă la un moment dat proprietăţile mitotice.
După originea şi gradul lor de dezvoltare, meristemele sunt:
-Meristeme primordiale (promeristeme).
Sunt cele care apar din primele diviziuni ale celulei-ou şi alcătuiesc embrionul
seminţei. La planta provenită din embrion, meristemele primordiale se află la
extremităţile axului (conurile de creştere) tulpinii, rădăcinii şi ramificaţiile acestora.
Celulele acestor ţesuturi nu sunt specializate decât pentru diviziune.
-Meristemele primare iau naştere din cele primordiale şi se află imediat sub
acestea în vârfurile vegetative. Meristemele primare se deosebesc de cele primordiale
prin modul mai ordonat de aranjare a celulelor. În vârful rădăcinii ele formează trei
zone: protoderma, procambiul şi meristemul fundamental, iar în vârful tulpinii două
zone: tunica şi corpusul, din care se vor diferenţia ţesuturile definitive.
-Meristemele secundare sunt cambiul şi felogenul şi apar la organele care
prezintă îngroşări secundare.
Cambiul (zona generatoare libero-lemnoasă) apare între elementele de liber
şi de lemn primar, generând spre exterior elemente de liber secundar, spre interior
elemente de lemn secundar.
Felogenul (zona generatoare subero-felodermică) se formează într-unul din
straturile situate la exteriorul cambiului, între acestea şi cambiu rămânând mai multe
straturi de celule. Felogenul generează la exterior suber secundar, iar spre interior
feloderm.

2.1.2. Ţesuturi de apărare (de acoperire sau de protecţie)

Sunt ţesuturi definitive care învelesc organele plantelor şi au rolul de a le apăra
împotriva agenţilor externi. Ţesuturile de apărare sunt reprezentate de: epidermă,
piloriză, exoderm şi suberul secundar.
6
 Epiderma (epi = pe, deasupra, derma = piele) provine din protodermă şi, în
general, este formată dintr-un singur strat de celule, existând şi cazuri când este
multistratificată (de exemplu la frunzele de leandru – Nerium).
Epiderma acoperă organele cu structură primară. Celulele epidermice sunt
poliedrice, turtite şi strâns unite între ele. Pereţii laterali, adeseori prezintă ondulaţii
prin care celulele aderă strâns între ele.
Epiderma rădăcinii se numeşte rizodermă (rhiza = rădăcină).
Formaţiunile epidermice provin din transformarea unor celule care s-au
adaptat la anumite funcţii, influenţate de condiţiile de mediu în care trăieşte planta.
Dintre acestea cele mai importante sunt: stomatele, perii şi emergenţele.
-Stomatele (stoma = gură) sunt formaţiuni epidermice prin care se stabilesc
legături între mediul înconjurător şi ţesuturile situate sub epidermă. O stomată este
alcătuită din două celule stomatice reniforme cu pereţii îngroşaţi neuniform şi
conţinând cloroplaste, între care se află un orificiu numit ostiolă. Sub celulele
stomatice se află camera substomatică, iar de la celulele stomatice la cele ale
epidermei se face trecere prin celulele anexe.
-Perii sunt formaţiuni epidermice ce iau naştere prin alungirea (uneori şi prin
diviziunea) unor celule ale protodermei.
Ei pot fi unicelulari sau pluricelulari, simpli sau ramificaţi, cu celule vii sau ne vii, de
formă stelată, solzoasă, măciucată, ca un cârlig, de consistenţă variabilă. Unii peri s-
au adaptat la secreţia unor uleiuri şi se numesc peri glandulari.
-Emergenţele sunt formaţiuni epidermice la formarea cărora participă şi
celulele din straturile subepidermice. Ca emergenţe se pot cita spinii de la măceş
(Rosa canina) sau de la mur (Rubus caesius).
Piloriza (scufia sau caliptra). Se formează din caliptrogen. Reprezintă un
masiv de celule care se află la vârful rădăcinii, cu rolul de a o proteja împotriva durităţii
particulelor de sol; grosimea pilorizei rămâne constantă, celulele ce se distrug fiind
înlocuite cu altele noi.
Exodermul este constituit din unul sau mai multe straturi de celule cu
membrane suberificate. Unele din celulele sale rămân mult timp celulozice, alcătuind
un fel de celule de pasaj. La rădăcinile aeriene exodermul este acoperit de un ţesut
care este alcătuit din mai multe straturi de celule generator de dermatogen. Acest
ţesut se numeşte velamen, iar celulele acestuia au proprietatea de a absorbi apa
provenită din precipitaţii, o acumulează şi, la nevoie, o pun la dispoziţia ţesuturilor
interne ale rădăcinii.

Suberul secundar este un ţesut de protecţie care ia naştere prin activitatea

felogenului. După exfolierea epider-mei preia rolul de apărare al acesteia. Se
întâlneşte pe rădăcinile şi tulpinile plantelor care trăiesc mai mulţi ani (arbori sau la
tuberculul de cartof – Solanum tuberosum). Este constituit din celule moarte, turtite,
fără spaţii intercelulare, cu membranele impregnate cu suberină. La arbori celulele
suberului secundar conţin lacune cu aer, taninuri, răşini, cristale de oxalat de calciu,
care sporesc capacitatea de apărare a acestui ţesut.

2.1.3. Ţesuturi fundamentale (trofice sau de nutriţie).

Aceste ţesuturi au răspândirea cea mai mare în organele plantelor. Sunt
alcătuite din celule vii, izodiametrice, parenchimatice, cu pereţii subţiri, celulozici. Se
mai numesc din această cauză şi parenchimuri. În cadrul acestor ţesuturi se găsesc
multe spaţii intercelulare. Ţesuturile fundamentale iau naştere din meristemul
fundamental. După rolul pe care-l au, ţesuturile fundamentale sunt de trei feluri, şi
anume: de absorbţie, de asimilaţie şi de depozitare.

2.1.4. Ţesuturile sau parenchimurile de absorbţie.

Se află la rădăcină în zona piliferă şi fac legătura între rizodermă şi vasele
conducătoare. Cotiledonul embrionului din seminţele de cereale, perii şi sol-zii de pe
frunzele unor plante epifite şi haustorii plantelor parazite prezintă de asemenea,
ţesuturi de absorbţie.

2.1.5. Ţesuturile sau parenchimurile de asimilaţie.

Numite şi parenchimuri clorofiliene sau clorenchimuri, sunt reprezentate
prin grupări de celule bogate în cloroplaste. Funcţia acestora este de a sintetiza
substanţele organice.
În general, parenchimurile de asimilaţie ocupă zonele periferice în organele aeriene
ale plantelor, fiind situate sub epidermă. Se întâlnesc în rădăcinile aeriene, în tulpinile
aeriene, dar mai ales în frunze. În frunzele Angiospermelor, prenchimurile de

7
asimilaţie sunt reprezente de parenchimul palisadic şi de parenchimul lacunos, iar
la Gimnospermae este un parenchim septat.

2.1.6. Ţesuturi sau parenchimuri de depozitare.

În funcţie de ceea ce se depozitează în ele acestea sunt de trei feluri, şi
anume: parenchimuri de depozitare a substanţelor de rezervă, parenchimuri de
depozitare a apei şi parenchimuri de depozitare a aerului.

Parenchimurile de depozitare a substanţelor de rezervă sunt alcătuite din

celule cu membrane subţiri şi lipsite de cloroplaste. Astfel de parenchimuri se află în
rădăcini, rizomi, tuberculi, bulbi, seminţe, fructe, în tulpinile aeriene şi chiar în frunze.
Substanţele de rezervă care se depun sunt amidonul, zaharoza, inulina, protidele,
lipidele, etc. Amidonul, aleurona şi grăsimile se întâlnesc în celule sub formă de
incluziuni ergastice, iar zaharoza şi inulina dizolvate în sucul celular. Uneori,
substanţele de rezervă, reprezentate prin hemiceluloze, se depun în membranele
celulare pe care le îngroaşă exagerat.

Parenchimurile de depozitare a apei (acvifere) se întâlnesc la plantele care

trăiesc în regiunile secetoase sau pe terenurile sărăturate. Astfel de ţesuturi se află în
tulpinile plantelor din zonele aride (cactuşilor), cât şi în tulpinile speciilor din familia
Crassulaceae (Salicornia) plante de locuri sărăturate.

Parenchimurile de depozitare a aerului (aerenchimuri) se întâlnesc

frecvent la plantele acvatice, natante sau submerse, ca şi la plantele de mlaştini.
Aceste ţesuturi sunt alcătuite din celule cu spaţii mari între ele (lacune), în care se
depozitează cantităţi mari de aer. Aerul depozitat permite plantei să-şi menţină poziţia
verticală în apă, şi în acelaşi timp furnizează plantei oxigenul în procesul de respiraţie
şi bioxidul de carbon în procesul de fotosinteză. Aerenchimurile se întâlnesc în
peţiolurile frunzelor de nufăr (Nymphaea alba), la pipiriguri (Juncus sp.), etc.

2.1.7. Ţesuturile conducătoare

Aceste tipuri de ţesuturi se întâlnesc numai la plantele care au corpul
diferenţiat în: rădăcină, tulpină şi frunze. Ţesuturile conducătoare au rol principal în
conducerea apei cu săruri minerale – seva brută, spre frunze şi a substanţelor
organice formate prin fotosinteză – seva elaborată, spre oraganele de creştere şi
depozitare, iar prin faptul că celulele au membrane îngroşate, contribuie la mărirea
rezistenţei organelor.
După modul de alcătuire şi funcţia îndeplinită, se disting: ţesutul conducător
lemnos şi ţesutul conducător liberian.
Ţesutul conducător lemnos conduce seva brută spre frunze, fiind format din
celule prozenchimatice moarte, puse cap la cap, cu pereţi transversali incomplet
dezvoltaţi, denumite tra-heide, sau „vase im-perfecte” prin care circu-laţia sevei brute
se face încet şi greu. Lungimea lor este de cel mult 2-3 cm, iar diametrul de 10-20µ.
Ele constituie ţesutul lemnos al plantelor mai puţin evoluate (ferigi, gimno-sperme), în
timp ce la plantele mai evoluate se întâlnesc în cantitate mică, fiind înlocuite, în cursul
evoluţiei, de vase propriu-zise (trahee). Vasele lemnoase denumite trahee, sau „vase
perfecte”, sunt vase deschise şi au aspectul unor vase capilare care pot atinge lungimi
de câţiva metri şi diametrul de 10-70 microni. Prin astfel de vase seva brută circulă cu
uşurinţă. Ele constituie cea mai mare parte sau totalitatea ţesutului lemnos la
angiosperme, cu excepţia unor unităţi sistematice mai primitive şi a plantelor parazite,
unde se întâlnesc numai traheide.. Vasele au membranele inegal lignificate, ceea ce
face ca lumenul (cavitatea internă) lor să fie în permanenţă deschis. Această
îngroşare poate fi: inelată, spiralată, scalariformă, reticulată sau punctată.
La alcătuirea ţesutului lemnos (a „lemnului”) participă pe lângă vase,
parenchim lemnos şi fibre lemnoase. Când sunt prezente toate aceste trei
elemente, ţesutul poartă numele de xilem (xylon = lemn), iar când lipsesc fibrele
lemnoase, ţesutul se numeşte hadrom (hadros = gros).

Ţesutul conducător liberian are rol în conducerea sevei elaborate de la

frunze spre celelalte organe. Este format din celule prozenchimatice vii (cu o viaţă
scurtă de 1-2 ani), puse cap la cap, cu membrană despărţitoare perforată, pereţii
celulari subţiri, de natură celulozică. Aceste celule poartă numele de tuburi ciuruite,
iar membrana despărţitoare de placă ciuruită. Ele sunt însoţite de celule anexe (cu
8
citoplasmă densă şi nucleu voluminos), parenchim liberian şi fibre liberiene, când
alcătuiesc floemul (phloios = scoarţă, liber), iar dacă sunt absente fibrele, „liberul”
poartă numele de leptom (leptos = subţire).
Ţesuturile conducătoare sunt situate spre centrul organelor formând
ansambluri numite fascicole, fie separate de lemn şi liber (la rădăcină), fie grupate în
aşa numitele fascicole libero-lemnoase, de diverse tipuri, în funcţie de modul de
aranjare a celor două componente (la organele aeriene).

2.1.8. Ţesuturi mecanice (de susţinere)

Cuprind grupuri de celule adaptate la asigurarea solidităţii şi elasticităţii
plantelor. Datorită acestui fapt, membranele lor sunt îngroşate (modificate secundar)
prin lignificare sau printr-o depunere excesivă de celuloză. Se poate aprecia că ţesutul
mecanic şi, într-o măsură mai mică cel conducător, realizează „scheletul” plantei.
Ansamblul ţesuturilor cu rol de susţinere al plantelor poartă numele de stereom.
După modificările pe care le-au suferit membranele celulelor, se deosebesc
două feluri de ţesuturi mecanice: colenchimul şi sclerenchimul.

Colenchimul, întâlnit în special la organele tinere, are celule prozenchimatice

vii, cu membrana îngroşată cu celuloză numai la colţurile celulei, colenchim angular,
sau numai pe laturile tangenţiale, colenchim tabelar, pereţii radiali rămânând subţiri.

Sclerenchimul este mult mai răspândit şi ocupă porţiuni mai mari sau mai
mici în aproape toate organele plantelor. Celulele lui sunt în general fusiforme şi
îngroşate cu lignină. Sunt celule moarte, cu lumenul foarte îngust, grupate sub forma
unor benzi, arcuri de cerc, insule, etc., în care caz poartă numele de sclerenchim
fibros. Uneori însă, celulele lui sunt aproape izodiametrice, cu membrana lignificată şi
chiar mineralizată (sclerenchim scleros), care se întâlneşte la sâmburii unor fructe:
prun, cireş, migdal, etc., sau în tegumentul unor seminţe – de exemplu la fasole,
cazuri în care formează ţesuturi mai mult sau mai puţin compacte. Alteori se întâlnesc
doar celule izolate cu rol de susţinere (la nufăr) sau grupuri de celule formând noduri
(sclereide la fructele de păr, gutui, etc.).

Ţesuturi secretoare
Sunt formate din celule izolate sau grupuri de celule specializate în
producerea unor substanţe pe care le elimină în exterior sau le acumulează în vacuolă
– produse de excreţie sau de secreţie. Dintre substanţele produse amintim: uleiuri
eterice (în flori, frunze), răşini (la conifere), latex (arborele de cauciuc, ficus, mac),
fermenţi (la plantele carnivore), gume, mucilagii, etc.

3. ORGANOGRAFIA

Dezvoltarea morfologică a plantelor se poate înţelege se poate înţelege numai

dacă se urmăresc de-a lungul evoluţiei istorice treptele de organizare mai importante.
După nivelul morfo-anatomic de organizare se pot stabili 4 etape:
Protothallophytae, (denumite şi Protophytae sau Protocaryotae), Euthallophytae sau
Eucaryotae, Archegoniatae şi Spermatophytae.
Etapa Protothallophytae. În prima etapă de organizare şi cea mai primitivă
se găsesc plante unicelulare, cu nucleul difuz (protocarion), care trăiesc izolate sau în
cenobii, din care se pot desprinde, ca să ducă o viaţă individuală. Protocariotele pot fi:
unicelulare sau reunite în cenobii.
Etapa Euthallophytae (Eucaryotae). Această etapă cuprinde plante al căror
corp este un tal unicelular sau pluricelular, de forme şi structuri deosebite,
nediferenţiat în organe propriu-zise. De eutalofite aparţin algele şi ciupercile care au
talul uni- sau pluricelular şi nucleul diferenţiat (individualizat).
Etapa Archegoniatae. Archegoniatele se subdivid în muşchi (Bryophytae) şi
ferigi (Pteridophytae) plante cu aspecte şi structuri deosebite, dar cu organe de
reproducere femeieşti archegoane (de unde şi denumirea de archegoniate). Cele mai
evoluate briofite au rizoizi în loc de rădăcini şi o tulpiniţă, la care în secţiune
transversală se constată un ţesut cortical şi un cordon central de celule alungite, cu rol
în transportul substanţelor nutritive.
Etapa Spermatophytae reprezintă ultima etapă de organizare morfologică,
caracterizată prin embrion închis în sămânţă şi prin organe vegetative şi de
reproducere, cu o înaltă specializare şi diferenţiere. Corpul vegetativ al acestor plante
este format din rădăcină, tulpină şi frunze, cu o structură internă diferenţiată în ţesuturi
9
propriu-zise: de creştere (meristeme), ţesuturi fundamentale, de acoperire, de
conducere, secreţie, de absorbţia apei, ţesuturi de susţinere, etc.

Consideraţii de organografie

Cu studiul morfologic al plantelor se ocupă organografia.

Se consideră organ o parte din corpul plantei, care are o formă distinctă, o
structură internă diferenţiată în sisteme de ţesuturi şi îndeplineşte una sau mai multe
funcţiuni specifice. La spermatofite şi pteridofite se cunosc două feluri de organe:
vegetative şi de reproducere. Organele vegetative servesc la nutriţia plantei, iar cele
de reproducere asigură perpetuarea speciei. Aceste organe au câteva însuşiri
comune: simetria, polaritatea, orientarea în spaţiu, regenerarea etc. şi câteva
particularităţi legate de mediu şi de origine.

3.1. RĂDĂCINA

Rădăcina este un organ care apare pentru prima dată pe scara evolutivă la
ferigi, fiind prezentă în continuare la gimnosperme şi angiosperme.
La plantele terestre rădăcinile în general se dezvoltă în sol, având geotropism
pozitiv, la plantele acvatice (lintiţa – Lemna minor) rădăcinile se dezvoltă în mediul
acvatic, iar la unele plante de apartament (Monstera deliciosa) rădăcinile se dezvoltă
şi aerian.
Rădăcinile principale, care provin din radicula embrionului sunt ortotrope şi
obişnuit au formă cilindrică, simetrie radiară şi geotropism pozitiv. Locul unde se
racordează cu tulpina se numeşte colet. Pe rădăcina principală se află ramificaţii
laterale numite radicele.

3.1.1. Morfologia rădăcinii.

Rădăcinile sunt:
-rădăcini normale – a căror bază se racordează ca baza tulpinii.
-rădăcini adventive – care se formează pe tulpină, pe ramuri sau pe frunze.
-rădăcini adaptate – acelea care se acomodează să trăiască în condiţii de
mediu speciale.
După aspectul exterior, la o rădăcină tânără normală se află următoarele
regiuni: piloriza, zona netedă, regiunea piliferă şi regiunea aspră.

3.1.1.1. Clasificarea rădăcinilor după originea şi funcţiile lor.

Pe baza acestor criterii, rădăcinile sunt: normale, adventive şi modificate.
Rădăcinile normale: sunt cele care provin din radicula embrionului, se
continuă cu tulpina în regiunea coletului şi îndeplinesc rolul principal de absorbţie a
apei cu sărurile minerale şi de fixare a plantei în sol.
Rădăcinile adventive sunt cele care se formează la nodurile bazale ale
tulpinilor aeriene, la nodurile ramurilor, rizomilor, stolonilor, sau pornesc de pe bulbi
sau chiar frunze. Funcţiile rădăcinilor adventive pot fi identice sau diferite de cele ale
rădăcinilor normale. Rădăcini adventive se formează la Poaceae, la Liliaceae, etc.
Însuşirea plantelor de a forma rădăcini adventive prezintă importanţă
deosebită prin aceea că plantele se pot înmulţi pe cale vegetativă prin butăşire şi
marcotaj.

3.1.1.2. Clasificarea rădăcinilor după morfologia lor.

După înfăţişarea externă, ca şi după raportul dintre rădăcinile principale şi

ramificaţiile lor, există trei tipuri de rădăcini, şi anume: pivotante, fasciculare şi
rămuroase.
Rădăcinile pivotante sunt cele la care axul principal se dezvoltă puternic, fiind
mult mai lung şi mai gros decât ramificaţiile laterale (ca la cânepă – Cannabis sativa).
Rădăcinile fasciculate sau fibroase sunt în general caracteristice pentru
monocotiledonate. La Poaceae existenţa rădăcinii principale este de scurtă durată,
deja din timpul germinaţiei acest organ încetează a mai creşte şi e înlocuit cu
numeroase rădăcini adventive care se formează la baza tulpiniţei. Întru-cât aceste
rădăcini adventive au toate aproximativ aceeaşi dezvoltare, atât în grosime cât şi în
lungime, întreg sistemul se prezintă ca un mănunchi sau fascicol, de unde şi
denumirea.
10
 Rădăcinile despre care ne-am ocupat până acum provin, fie direct, fie indirect,
din rădăcina principală. Sunt însă şi rădăcini a căror origine e diferită. Poartă numele
de rădăcini adventive toate rădăcinile care se formează lateral pe tulpină. În ceea ce
priveşte însuşirile lor morfologice şi fiziologice nu e nici o deosebire între rădăcinile
normale şi cele adventive.
Rădăcinile adventive se formează în general pe tulpină în anumite locuri bine
determinate: la baza frunzelor sau la noduri. În unele cazuri numărul lor este
determinat: câte una în faţa frunzei (la Philodendron); câte două, una la dreapta şi una
la stânga în faţa peţiolului foliar (Saponaria officinalis) sau mai multe la fiecare nod (la
Veronica, Zea mays, etc.).
Uneori rădăcinile adventive se formează câte una sau mai multe la baza unui
mugure. (Ranunculus ficaria, Cardamine pratensis, Nasturtium officinale). Sunt şi
cazuri când rădăcinile adventive se formează în puncte nedeterminate de-a lungul
tulpinii; aşa de exemplu când îngropăm ramuri de salcie sau viţă de vie, observăm că
după un anumit timp, se formează rădăcini adventive în puncte nederminate la capătul
îngropat al ramurii.
Unele plante se înmulţesc cu cea mai mare uşurinţă prin butaşi; este cazul
begoniilor pentru înmulţirea cărora putem pleca de la o frunză, după ce mai întâi i-am
făcut câteva tăieturi pe nervurile principale.
Rădăcini rămuroase sunt cele la care axul principal se dezvoltă aproximativ în
aceeaşi măsură ca şi ramificaţiile de ordinul întâi, având relativ aceeaşi lungime şi
grosime. Le întâlnim la arbori.

3.1.1.3. Clasificarea rădăcinilor adaptate la diferite condiţii de mediu.

Rădăcinile plantelor, pe lângă funcţiile lor de fixare şi de absorbţie, mai pot să

îndeplinească şi alte funcţii după mediul în care trăiesc. Nu rar întâlnim cazuri când
funcţiile principale ale rădăcinii, ca fixarea şi absorbţia, să fi devenit funcţii secundare.
Fireşte că aceste adaptări atrag după ele modificări mai mult sau mai puţin importante
în ceea ce priveşte morfologia lor externă şi cea internă. Toate aceste modificări
morfologice, care se produc paralel cu schimbarea unei funcţii, sunt cunoscute în
biologie sub numele de metamorfoze.
Rădăcini contractile. Rădăcinile contractile posed însuşirea de a se scurta,
după ce şi-au terminat creşterea lor în lungime. Aceaste rădăcini sunt caracterizate
printr-o lipsă totală a ţesutului mecanic (sclerenchim), în schimb predomină
parenchimurile (de exemplu la păpădie – Taraxacum officinale).
Rădăcinile plantelor urcătoare. Printre plantele urcătoare sunt unele care se
urcă cu ajutorul rădăcinilor. De fapt aceste plante au două feluri de rădăcini:
hrănitoare şi fixatoare. Un început de astfel de dimorfism se poate observa la iederă
(Hedera helix). Când tulpina de iederă se dezvoltă târându-se pe pământ, aceasta
emite rădăcini adventive, acestea din urmă îndeplinind rolul de fixare şi de absorbţie.
Când însă planta se urcă pe trunchiul unui arbore, atunci ea dă naştere unor rădăcini
adventive care diferă de cele dintâi prin aceea că sunt mai scurte şi nu servesc decât
la fixare.
Rădăcini proptitoare. La unele specii de Ficus rădăcinile aeriene servesc atât
ca organe de absorbţie cât şi ca organe de susţinere. La început aceste rădăcini
aeriene, care iau naştere din ramuri, sunt subţiri şi produc radicele. Deoarece numărul
lor este considerabil, ele constituie un sistem de susţinere foarte puternic.
Rădăcini ce depozitează materii de rezervă – rădăcini tuberizate. La unele
plante creşterea rădăcinilor se opreşte, parenchimul ce ocupă vârful lor nu mai
reprezintă caracterul unui meristem, rădăcina pierde piloriza şi se tuberizează.
Tuberizarea poate avea loc asupra rădăcinilor principale, ca şi la morcov – Daucus
carota, sau în unele cazuri, tuberizarea se poate produce asupra radicelelor cum este
cazul la Filipendula sau la Dahlia. Se pot tuberiza şi rădăcinile adventive (Ranunculus
ficaria). Pe lângă diferite materii de rezervă, rădăcinile tuberizate înmagazinează de
asemenea şi o cantitate mare de apă.
Rădăcini purtătoare de pneumatofori. Rădăcinile unei Onagracee din America
de Sud, Jussieua peruviana, o plantă de mlaştină, emite nişte ramificaţii numite
pneumatofori. Structura acestor organe este caracterizat de un ţesut lacunos
(aerenchim). La Sonneratia alba numeroşii pneumatofori, de forma unor ţăruşi, ajung
să aibă până la 1 m înălţime.
Spre deosebire de rădăcinile normale, pneumatoforii prezintă un geotropism
negativ.

11
 Rădăcini asimilatoare. O adaptare pe cât de curioasă, pe atât de rară, este
aceea când rădăcina conţine clorofilă şi îndeplineşte funcţia organelor asimilatoare,
înlocuind total organele foliare. Un exemplu de astfel de adaptare se poate vedea la o
Orchidaceae epifită Taeniophyllum zollingeri şi la Catteya. La această plantă complet
lipsită de frunze, funcţia de asimilaţie este îndeplinită de rădăcinile sale foliacee şi
bogate în clorofilă.
Rădăcini purtătoare de muguri. În general rădăcinile nu poartă muguri, dar
există şi excepţii. Aşa de exemplu lăstarii ce se ivesc în jurul trandafirului sălbatic, al
salcâmului şi al multor alte plante îşi au originea în nişte muguri care se formează pe
rădăcini.
Mugurii aceştia sunt de cele mai multe ori de origine endogenă, ei luând
naştere din periciclu (Euphorbia silvatica, Linaria vulgaris). Mai rar mugurii sunt de
origine corticală (Geranium sanguineum). În puţine cazuri aceşti muguri îşi au originea
într-un meristem (Rumex acetosella). Mugurii de pe rădăcini pot fi de două feluri, şi
anume: adiţionali sau reparatori. Mugurii adiţionali sunt aceia care servesc la
îmbogăţirea aparatului vegetativ sau servesc la reproducerea pe cale vegetativă (la
plop, măr, cireş). Mugurii reparatori sunt de mare importanţă în conservarea individului
în caz de leziuni grave. Aşa, de exemplu, când tăiem rădăcina unei plante de păpădie
sau de pălămidă, o parte rămâne în pământ şi de pe acestea vor porni după un
anumit timp una sau mai multe tulpini. Aşa se explică cum anumite buruieni, se
înmulţesc în timpul lucrărilor agricole.
Pe această însuşire, de a forma cu uşurinţă muguri, este bazată înmulţirea unor
plante ornamentale cum este şi Aralia sau Paulownia, la care este destul să îngropăm
în nisip umed un fragment de rădăcină.
Rădăcini cu nodozităţi. Sunt specifice plantelor din familia Fabaceae,
întâlnindu-se însă şi la unii arbori şi arbuşti încadraţi în alte familii botanice ca, de
exemplu, la arin (Alnus sp.), sălcioara (Elaeagnus sp.), etc. Pe rădăcinile acestor
plante se află un fel de umflături care se numesc nodozităţi, în celulele cărora se
găsesc bacterii fixatoare de azot din aer (Rhisobium leguminosarum). Între bacteriile
acestea şi plante există raporturi de simbioză.
Micorize (de la grec. mykes – ciupercă). Sunt frecvent întâlnite la unii arbori,
ca stejarul (Quercus sp.), teiul (Tilia sp.), etc., la arbuşti, cum sunt alunul (Corylus
avellana), la subarbuşti din familia Ericaceae, precum şi multe poacee. Aceste plante
sunt lipsite de peri absorbanţi, rolul lor fiind îndeplinit de hifele ciupercii care învelesc
vârful radicelelor, absorb apa cu sărurile minerale din sol şi o pun la dispoziţia
plantelor; la rândul său planta pune la dispoziţie ciupercii glucidele necesare. Modul
acesta de convieţuire este o formă de simbioză între o plantă superioară şi ciupercă.
Micoriza poate fi ectotrofă şi endotrofă.
Micoriza provoacă uneori o îngroşare a rădăcinilor, asemănătoare cu
nodozităţile provocate de bacterii, de exemplu tuberizarea rădăcinilor de orchidee.
Rolul micorizelor este foarte important, deoarece ele provoacă descompunerea
hidraţilor de carbon cu moleculă complexă, în zaharuri simple.
Rădăcini sugătoare (haustoriale). Sunt caracteristice pentru plantele
superioare parazite (Cuscuta, Orobanche) sau semiparazite (Viscum, Loranthus).
Aceste plante prezintă rădăcini modificate care pătrund în planta gazdă şi sug seva
elaborată, în cazul plantelor parazite sau seva brută în cazul plantelor semiparazite.
Aceste rădăcini modificate se numesc haustorii.
Plante fără rădăcini. Adaptările la mediu au făcut ca unele plante, puţine la
număr, să-şi piardă rădăcina. La unele dintre acestea rădăcina nu se formează de loc,
la altele aceste organe dispar după un scurt timp în urma germinaţiei.
La unele ferigi epifite, aparţinând genului Trichomanes, avem mai multe
exemple de plante cu totul lipsite de rădăcină. Acest din urmă organ este înlocuit, în
parte, prin nişte frunzuliţe a căror rol este de a absorbi apa şi prin peri caulinari, care
servesc la fixarea acestor plante pe substrat.

3.1.2. Îngroşări anormale la rădăcinile tuberizate.

Rădăcinile în care se depozitează substanţe de rezervă se îngroaşă datorită

activităţii unui meristem secundar - cambiul, care dă naştere n mod inegal la ţesuturi
secundare atât spre exterior cât şi spre interior. Astfel, la morcov (Daucus carota),
cambiul produce foarte mult ţesut liberian secundar spre exterior şi foarte puţin ţesut
lemnos spre interior. În ţesutul liberian predomină parenchimul liberian, în care se
depozitează substanţele de rezervă. Acelaşi fenomen se observă la rădăcinile de
ţelină (Apium graveolens) cât şi la alte rădăcinoase. La ridiche (Raphanus sativus)
însă, cambiul rădăcinii produce mult mai mult ţesut lemnos decât liberian, substanţele

12
de rezervă depozitându-se în parenchimul lemnos. La sfeclă (Beta vulgaris),
îngroşarea rădăcinii se datorează funcţionării unor cambii succesive, care produc în
mod egal liber şi lemn secundar.
Fiecare inel cambial îşi încetează activitatea după un anumit timp.
Fenomenul se repetă, numărul acestora ajungând, la unele soiuri de sfeclă,
până la 12.

4. TULPINA

Tulpina este un organ vegetativ cu geotropism negativ (creşte de jos în sus),

cu simetrie radiară, este articulată, fiind formată din noduri şi internoduri; dă naştere la
muguri, susţine frunzele, florile şi mai târziu, fructele şi stabileşte legătura
morfofiziologică între aceste organe şi rădăcină. Apare ca organ distinct începând cu
ferigile.

4.1. Morfologia tulpinii

Ontogenetic tulpina se dezvoltă din muguraşul embrionului (plumula). După
germinare, la o plantulă de dicotiledonate se observă coletul, locul unde baza tulpinii
se continuă cu rădăcina. Partea tulpiniţei situată între colet şi cotiledoane poartă
numele de axă hipocotilă (sau hipocotilul), iar cea situată deasupra cotiledoanelor
este denumită axă epicotilă (sau epicotilul). În vârful plantulei se află un mugur
terminal, care asigură creşterea în lungime a tulpinii, iar lateral sunt inserate 1 sau 2
cotiledoane.
La plantula poaceelor axul alungit al embrionului îndepărtează nodul cu
coleoptil de cotiledon. Porţiunea de tulpină astfel formată, situată între cotiledon şi
nodul coleoptil, poartă denumirea de mezocotil.

4.1.1. Mugurii.
Sunt organe caracteristice tulpinii. Mugurul este un lăstar embrionar, fiind
format dintr-un ax scurt, care se termină într-un con de creştere (sau vârf vegetativ).
Meristemele primare, care asigură creşterea în lungime a axului mugurului, sunt
localizate în vârful conului de creştere. Tulpina are astfel o creştere terminală. Spre
baza conului de creştere meristemele formează nişte excrescenţe reprezentând
primordiile organelor laterale ale tulpinii, care se dezvoltă acropetal. Din aceste
primordii se formează frunzele (primordii foliare), iar la subsuoara acestora apar
primordii din care vor lua naştere muguri. La plantele adaptate climatului temperat
primordiile din muguri sunt acoperite şi protejate de către nişte catafile solzoase
(muguri tunicaţi). La plantele erbacee şi la unele specii lemnoase (la dârmoz), mugurii
sunt lipsiţi de catafile (muguri nuzi), ei fiind protejaţi de perişori sau de resturile
frunzelor uscate.
Forma mugurilor este foarte variată: ei pot fi sferici, ovoizi, obovoizi, conici,
ascuţiţi, obtuzi, fusiformi, etc.
După p o z i ţ i a pe care o au pe tulpină, mugurii pot fi terminali sau
laterali:
-mugurii terminali sunt situaţi în vârful tulpinii şi ramurilor, asigurând creşterea în
lungime a tulpinii;
-mugurii laterali se află pe tulpini sau ramuri sub mugurii terminali şi sunt axilari sau
adventivi. Mugurii axilari se inseră la subsuoara frunzelor. Aceştia pot fi normali şi
deplasaţi. Cei normali sunt câte unul la subsuoara frunzelor. Pe lângă acest mugure
principal se formează câte 1-2 muguri suplimentari. Dacă aceştia sunt aşezaţi la
acelaşi nivel cu mugurul principal poartă numele de muguri suplimentari colaterali (ca
la porumbar – Prunus spinosa), iar dacă sunt situaţi deasupra sau sub mugurul
principal se numesc muguri suplimentari seriali (ca la Gleditschia).
În urma creşterii intercalare a tulpinilor, mugurii axilari se deplasează uneori
de la subsuoara frunzelor, când sunt denumiţi muguri axilari deplasaţi (la tei – Tilia).

D u p ă m o d u l l o r d e a ş e z a r e mugurii pot fi alipiţi de tulpină (la

Salix) sau îndepărtaţi de aceasta (la Fagus). Majoritatea mugurilor sunt sesili, dar
uneori (la arin) mugurii prezintă pediceli scurţi (muguri pedicelaţi).
Mugurii de la baza lăstarilor de multe ori rămân nedezvoltaţi sau îşi încep
activitatea numai după unul sau mai mulţi ani de repaus, când frunzele şi ramurile
tinere sunt distruse dintr-o cauză oarecare (atac de insecte, îngheţuri târzii, tăierea
ramurilor, etc.). Faţă de mugurii activi, care încep să se dezvolte în primăvara imediat
următoare, aceştia sunt numiţi muguri dorminzi sau latenţi. Mugurii dorminzi constituie

13
o rezervă pentru plante. Ei au o importanţă deosebită în practica pomicolă la
regenerarea coroanei în urma tăierilor, cât şi la refacerea arboretului în urma defrişării.
Ramurile care se formează din muguri dorminzi poartă numele de ramuri proventive.
Mugurii care se dezvoltă din primordiile vârfului vegetativ şi sunt situaţi la
subsuoara frunzelor sunt muguri normali. Sunt cazuri însă când mugurii nu iau naştere
din primordiile vârfului vegetativ, ci se formează în diferite locuri pe tulpină (la noduri,
pe internoduri), pe frunză sau rădăcină. Aceştia sunt muguri adventivi. Pe rădăcină
mugurii adventivi se formează din periciclu sau din felogen, care sunt zone
meristematice. Pe tulpină şi pe frunză iau naştere din cambiul fascicular sau
interfascicular.

D u p ă o r g a n e l e p e c a r e l e g e n e r e a z ă, deosebim muguri
foliari (vegetativi), care dau naştere la lăstari purtători de frunze, muguri florali, care
dau naştere la flori sau inflorescenţe şi muguri micşti, care produc ramuri cu frunze şi
flori.

Muguri metamorfozaţi. La unele plante o parte din muguri se tuberizează,

servind la depozitarea substanţelor de rezervă şi la înmulţirea vegetativă. În cazul
mugurilor axilari poate să se tuberizeze axul mugurului formând tuberule (ca la
grâuşor – Ranunculus ficaria), sau se pot tuberiza primordiile foliare formând bulbile
(la Dentaria bulbifera). La unele plante numite „vivipare”, se tuberizează mugurii florali
(la Poa bulbosa f. vivipara), formând bulbile în inflorescenţe, care apoi se desprind de
planta-mamă şi cad pe sol dând naştere la noi plantule. Căpăţâna de varză (Brassica
oleracea var. capitata) este un mugur terminal hipertrofiat, iar la varza de Bruxelles
(Brassica oleracea var. gemmifera) se metamorfozează mugurii laterali.

4.2. Ramificarea tulpinii.

Sunt plante la care tulpina nu se ramifică, ci rămâne simplă în tot cursul vieţii
(de exemplu, la palmieri). Aceste plante poartă numele de monocaule. La majoritatea
cormofitelor însă, plantele au tulpina ramificată.
Tulpina se ramifică datorită mugurilor axilari, mai rar, direct prin conul de
creştere al mugurului terminal. Ramurile care se formează pe axul principal sunt de
ordinul I, iar pe acestea se formează ramuri de ordinul II, pe acestea de ordinul III,
ş.a.m.d. Ramurile laterale cresc la fel ca şi tulpina principală, printr-un mugur terminal,
care dă naştere la un nou lăstar format din internoduri şi noduri cu frunze şi muguri.
Creşterea tulpinii nu este totdeauna uniformă. Sunt ramuri la care
internodurile rămân foarte scurte şi astfel nodurile vor fi dispuse foarte apropiate.
Aceste ramuri se numesc ramuri scurte (microblaste sau brahiblaste).
Microblastele (de la grec. mikros-mic şi blastos-ramură) pot fi uşor recunoscute la
ramurile pomilor fructiferi după forma lor scurtă şi aspectul zbârcit, datorită
numeroaselor cicatrice foliare. La aceştia microblastele au o importanţă deosebită,
deoarece de multe ori sunt purtătoare de muguri florali. Ramurile normal dezvoltate,
cu internoduri lungi sunt denumite ramuri lungi – macroblaste (de la grec. macros-
mare) sau dolichoblaste.
După modul de apariţie a ramurilor pe tulpină, deosebim mai multe tipuri de
ramificare: dichotomică, monopodială, simpodială, mixtă, etc.

Ramificarea dichotomică. Este tipul de ramificare întâlnit la puţine specii de

pteridofite actuale (Selaginella, Lycopodium). Se realizează prin bifurcarea conului de
creştere a mugurului terminal. Ramurile de ordinul I au aceeaşi lungime şi grosime şi
se ramifică la fel, bifurcat, dând naştere la ramuri de ordin superior.

Ramificarea monopodială. Se caracterizează prin tulpină principală bine

dezvoltată, care are o creştere continuă prin mugurul său terminal. Ramurile de
ordinul I, II, etc., totdeauna sunt mai slab dezvoltate decât tulpina principală şi nu
depăşesc vârful acesteia. Ramificarea monopodială este caracteristică plantelor
erbacee, dar se întâlneşte şi la tulpina unor plante lemnoase (conifere). La acest fel
de ramificare ramurile de ordinul I se prind de tulpina principală altern (la prun, in),
opus (la corn, salvie de câmp) sau verticilat (la molid).

Ramificarea simpodială se caracterizează prin creşterea limitată a tulpinii

principale. Mugurul terminal îşi încheie activitatea dând naştere la o floare, la o
inflorescenţă sau se transformă în cârcei şi astfel tulpina principală se opreşte din
creştere. Creşterea în lungime a tulpinii este preluată de mugurul sau mugurii axilari
14
de la nodul cel mai apropiat. În cazul ramificării simpodiale monocaziale, la acest
nod (cel mai apropiat) se găseşte un singur mugur, din care se dezvoltă o singură
ramură; această ramură depăşeşte în creştere tulpina principală. Astfel se continuă
creşterea în lungime a plantei. Ramura de ordinul I, după un anumit timp, îşi încetează
creşterea, iar alungirea tulpinii este preluată de o ramură de ordinul II, care ia naştere
dintr-un mugur situat sub vârful ramurii de ordinul I. La fel apar ramurile de ordinul III,
IV, etc. (la viţa de vie).
Când la nodul situat în apropierea vârfului ramurii principale se găsesc doi
muguri (la tulpina de Silene), care dau naştere la două ramuri opuse de ordinul I, este
vorba de o ramificare simpodială dicazială sau o dichotomie falsă (dicaziu).

Ramificarea mixtă. Se întâlneşte mai rar (de exemplu la bumbac) şi constă în

combinarea a două tipuri diferite de ramificaţii: o ramificare monopodială a tulpinii
principale şi a ramurilor inferioare pe care se dezvoltă numai frunzele, şi o ramificare
simpodială a ramurilor laterale pe care se dezvoltă frunzele, florile şi fructele. Pentru a
favoriza dezvoltarea fructelor se obişnuieşte să se „ciupească” vârful tulpinii principale
şi să se „cârnească” ramurile inferioare care sunt monopodiale.

Înfrăţirea. La tulpina poaceelor (gramineelor) avem un caz particular de

ramificare, care poartă denumirea de înfrăţire. Ramificarea începe la nivelul nodului
embrionar al coleoptilului. La subsuoara coleoptilului se află unul sau mai mulţi
muguri, care dau naştere la ramuri („fraţi”) de ordinul I. Această ramificare la nivelul
coleoptilului poartă numele de înfrăţire embrionară. Nodurile de la baza ramurilor de
ordinul I sunt foarte apropiate. Ramificarea se repetă la nivelul acestor noduri,
formând noi şi numeroase ramuri (fraţi) de ordinul II, III, etc. Ramificarea la acest nivel
este denumită înfrăţire tulpinală (sau coronară). Se pot forma astfel peste 100 fraţi
dintr-un singur bob, ceea ce duce la obţinerea de producţii mari pe plantă.
Tipul de ramificaţie al plantelor le dă un aspect caracteristic, aspect care este specific
plantelor arborescente şi care se numeşte habitusul plantei. După el se pot
recunoaşte anumite esenţe lemnoase de la distanţă, atât în perioada cât planta
respectivă prezintă frunze, cât şi în timp de iarnă când este lipsită de frunziş. În
general, la copacii care prezintă o ramificaţie monopodială, coroana lor este mai
strânsă şi are un aspect piramidal sau conic (de exemplu la plopul piramidal, conifere,
etc.), pe când la acele plante care au o ramificaţie simpodială coroana este mai lăţită,
cu aspect globulos, aşa cum este cazul general al pomilor fructiferi.
Se mai întâlnesc şi cazuri de ramificaţii „anormale” care – aşa cum le spune
numele – reprezintă abateri de la regulile generale ale ramificaţiei. În această
categorie intră aşa-numitele „mături” sau „patul vântului” ce provin dintr-o stimulare
anticipată a dezvoltării mugurilor „dorminzi”, care în mod obişnuit nu s-ar fi dezvoltat.
Cunoscut este cazul când sub acţiunea înţepăturii unor insecte, sau sub acţiunea unor
hife de ciuperci, este stimulată dezvoltarea concomitentă a mai multor generaţii de
muguri, apărând astfel tufe de ramuri ce pornesc mai mult sau mai puţin din acelaşi
loc („mături de vrăjitoare”). Astfel de cazuri se pot observa la unele conifere dar şi la
unii pomi fructiferi ca: vişin, cireş, prun, etc.

4.3. Durata de viaţă, dimensiunile şi vârsta tulpinilor

Durata de viaţă. Tulpina plantelor durează un timp foarte scurt sau,

dimpotrivă ea poate atinge o vârstă impresionantă. Nu se poate vorbi, aşadar, de o
limită de vârstă a plantelor, cu toate că s-a căutat să se clasifice plantele după acest
criteriu care duce la interpretări confuze, şi atunci s-a recurs la asocierea caracterului
de durată cu acela de fructificare şi de consistenţă a tulpinii. Pe baza acestor
caractere plantele se pot împărţi în:

Plante monocarpice. Sunt acelea care fructifică o singură dată în viaţă.

Durata vieţii lor poate fi foarte scurtă, de un an sau de mai mulţi ani. În funcţie de
aceasta, plantele monocarpice se subîmpart în:
Plante monocarpice efemere sunt acelea care trăiesc un timp foarte scurt,
timp în care dau naştere la flori, fructe şi seminţe. Ele vor produce mai multe generaţii
în timpul unei perioade de vegetaţie (adică de primăvara până toamna). Astfel este
cazul la rocoină (Stellaria media), de la şopârliţă (Veronica chamaedris), de la
flămânzică (Draba verna), etc.
Plante monocarpice anuale de vară sunt acelea care germinează primăvara,
se dezvoltă în timpul verii şi mor odată cu apariţia toamnei. În această categorie intră
multe din plantele noastre de cultură ca: grâul de primăvară, porumbul, ovăzul, inul,
cânepa, tutunul, floarea-soarelui, etc.
15
 Plante monocarpice anuale de iarnă sunt acele plante monocarpice care
germinează toamna, iernează în stadiul vegetativ şi fructifică abia în primăvara
următoare. Aici aparţin grâul de toamnă, spanacul, fierea pămâtului (Centaurium
umbellatum), etc.
Plante monocarpice bienale (sau bianuale) sunt acelea care trăiesc doi ani,
dintre care în primul an îşi formează organele vegetative, iar organele de înmulţire se
diferenţiază abia în anul al doilea. În această categorie sunt cuprinse multe plante de
cultură ca: sfecla (furajeră, de zahăr şi culinară), morcovul, varza, dar şi multe plante
medicinale ca: degeţelul roşu (Digitalis purpurea), lumânărica (Verbascum), cucuta
(Conium maculatum), feniculul (Foeniculum vulgare), chimionul (Carum carvi), etc.
Plante monocarpice plurienale (sau plurianuale) sunt acelea care trăiesc mai
mulţi ani, dar fructifică o singură dată în viaţa lor. În categoria acestor plante se
întâlnesc reprezentaţi mai ales în climatul tropical, la noi aceştia fiind foarte rari.

Plante policarpice sunt plantele care fructifică de mai multe ori în viaţa lor.
Semiarbuşti, acele plante la care numai partea bazală a tulpinii este
lemnoasă, partea superioară a ei fiind ierboasă. Aceste plante fac trecerea între
plantele ierboase şi cele lemnoase. Aici aparţin mai multe specii de jaleş (Salvia),
pelin (Artemisia), etc.
Arbuştii (sau tufele) au tulpinile complet lignificate, înălţimea lor oscilând de
la câţiva decimetri la câţiva metri. Caracteristic este apoi faptul că în cazul tufelor
ramificarea tulpinilor începe de la nivelul solului. Exemple de arbuşti sau tufe se
întâlnesc foarte multe, atât la plante de cultură cât şi la plante spontane: la afine
(Vaccinium myrtillus), merişor (Vaccinium vitis-idaea), dracilă (Berberis vulgaris),
cruşin (Rhamnus frangula), alun (Coryllus avellna), etc.
Arborii sunt, de asemenea, plante cu tulpina complet lignificată la care însă
ramificarea începe de la o anumită înălţime de la suprafaţa solului. Sunt foarte
numeroase exemple de arbori comuni: arinul (Alnus glutinosa), migdalul (Amygdalus
communis), mesteacănul (Betula verrucosa), eucaliptul (Eucalyptus globulus),
arborele de cauciuc (Hevea brasiliensis) la care se adaugă pomii fructiferi, etc. Arborii
se notează în determinatoare cu simbolul:

4.4. Dimensiunea tulpinii. Aceasta variază foarte mult, mergând de la

dimensiuni reduse sau chiar lipsa tulpinii (plante acaule), până la dimensiuni
impresionante care pot fi atinse la plantele lemnoase. Iată câteva exemple:

În climatul temperat:
Plopul piramidal………………………………………… până la 40 m înălţime
Pinul…………………………………………………….. până la 50 m înălţime
Molidul………………………………………………….. până la 60 m înălţime
Bradul…………………………………………………… până la 75 m înălţime

În climatul tropical:
Arborele mamut (Sequoia gigantea)……………………... 140 m înălţime
Eucaliptul din Australia…………………………………….. 150 m înălţime
Cea mai mare lungime a tulpinii este citată a fi aceea a unei liane tropicale
(Calamus rotang) care, deşi are diametrul de abia 4 cm, încât nu se poate susţine în
poziţie verticală, poate atinge lungimea de 200 m şi mai mult.

4.5. Vârsta plantelor. Este, de asemenea, foarte oscilantă: de la plantele

efemere care trăiesc abia câteva zile, la exemplare de plante lemnoase a căror vârstă
depăşeşte cu mult vârsta oricărui organism animal, iată câteva exemple:
În climatul temperat:
Mărul şi părul…………………………………………… 200 şi 300 ani
Fagul……………………………………………………. 250 şi 900 ani
Plopul…………………………………………………… 300 şi 600 ani
Teiul…………………………………………………….. până la 1000 de ani
Stejarul…………………………………………………. Peste 1000 de ani
În climatul mediteranean şi tropical:
Măslinul………………………………………………….… 600 –700 ani
Castanul comestibil………………………………………. până la 2000 ani
Cedri din Liban……………………………………..…….. până la 3000 ani
Arborele mamut………………………………………….. până la 4000 ani
Baobabul …………………………………………………. până la 5000 ani

4.6. Adaptarea tulpinii la mediu.

16
 Ca rezultat al adaptării tulpinii la condiţiile speciale de mediu, ea prezintă o
serie de particularităţi morfologice şi anatomice, care pot fi clasificate din următoarele
puncte de vedere:
-din punct de vedere al raportului pe care îl are tulpina cu suprafaţa
pământului;
-din punct de vedere al funcţiilor fiziologice;
-din punct de vedere al mediului în care se dezvoltă.

D i n p u n c t d e v e d e r e a l r a p o r t u l u i c u s u p r a f a ţ a s o l u l u i , se
deosebesc tulpini ortotrope şi plagiotrope.

Tulpinile ortotrope, sunt acelea care au o poziţie verticală datorită

geotropismului lor negativ. Acestea pot fi:
 drepte sau erecte. Ele posedă un stereom bine dezvoltat, care le asigură o
poziţie verticală. Se întâlnesc la majoritatea plantelor.
 urcătoare, al căror stereom, nefiind suficient de bine dezvoltat pentru a se
menţine în poziţia verticală, are nevoie de nu suport. Acestea sunt de două feluri:
agăţătoare şi volubile.
 agăţătoare se fixează de suport cu ajutorul cârceilor, care pot fi ramuri
transformate (Vitis vinifera – viţa de vie), rădăcini aeriene transformate (la iederă –
Hedera helix, vanilie) sau frunze transformate (mazăre – Pisum sativum, latir -
Lathyrus aphaca). În ce priveşte modul de prindere pe suport, poate fi prin înfăşurarea
cârceilor în jurul suportului, sau prin aderarea la suport prin intermediul unor ventuze
(aşa cum este şi cazul cârceilor de la viţa de Canada – Parthenocissus quinquefolia).
 volubile sunt acele tulpini care se înfăşoară în jurul suportului. Această
răsucire poate fi spre dreapta ca la hamei (Humulus lupulus), spre stânga ca la fasole
(Phaseolus vulgaris), volbură (Convolvulus arvensis), sau o parte a tulpinii se
înfăşoară într-un sens iar altă parte în sens opus ca la lesnicior (Solanum dulcamara).
Plantele lemnoase agăţătoare poartă numele de liane, şi pot atinge lungimi
foarte mari, grosimea lor rămânând redusă. Structura acestor tulpini se caracterizează
nu numai prin slaba dezvoltare a ţesutului mecanic, ci şi prin anomalii în structura
cilindrului central, anomalii datorită biologiei lor speciale.
Tulpini plagiotrope sunt acele tulpini care cresc orizontal sau oblic,
neavând nici stereomul suficient dezvoltat, nici organe pentru agăţat. Unele stau
culcate la pământ, neavând un geotropism pozitiv şi se numesc prostrate, aşa cum
sunt la cimbrişor (Thymus serpilum), şopârliţă (Veronica prostrata); altele târâtoare
sau repente şi au tulpina fixată de sol cu rădăcini adventive, alungindu-se în fiecare an
printr-un mugur terminal. Pe măsură ce se formează noi porţiuni de tulpină, cele vechi
dispar (la trifoiul alb – Trifolium repens).
Alte plante, ca fragii (Fragaria vesca), căpşunii (Fragaria ananasa) au tulpini
erecte de pe care pleacă ramuri târâtoare numite stoloni, care la noduri dau naştere la
rădăcini adventive. În felul acesta planta se înmulţeşte pe cale vegetativă. Stolonii pot
fi aerieni, atunci când se dezvoltă în mediul aerian, ca la frag, căpşuni, sau pot fi
subterani ca la cartof, la extremitatea căruia se formează tuberculi.

D i n p u n c t d e v e d e r e a l f u n c ţ i i l o r f i z i o l o g i c e pe care le
îndeplineşte tulpina, se pot distinge mai multe forme de tulpini (tulpini metamorfozate):
Tulpini asimilatoare sunt acele tulpini care îndeplinesc funcţia de fotosinteză
datorită ţesuturilor asimilatoare care sunt situate imediat sub epidermă, iar sistemul lor
foliar este foarte redus. După morfologia şi structura lor se pot distinge mai multe
variante:
 tulpini suculente, caracteristice plantelor care trăiesc în deşerturi şi plante
halofite (care trăiesc pe soluri bogate în sare). Au o consistenţă cărnoasă cu frunze
reduse sau transformate în spini, cu parenchimuri acvifere foarte bine dezvoltate.
Astfel, aceste tulpini îndeplinesc atât un rol de asimilaţie cât şi depozitarea de apă.
Asemenea tulpini se întâlnesc la familia Cactaceae, unele Euphorbiaceae,
Asclepiadaceae, Juncaceae, etc.
 tulpini virgate, sunt subţiri, cu internodii lungi, cu frunze mici reduse la solzi.
Exemplu la coada calului (Equisetum), Ephera, sau la drob (Sarothamnus scoparius).
 tulpini juncoide, sunt tulpini lungi, subţiri şi cilindrice, caracterizate printr-o
reducere a ramificaţiilor. Acest tip de tulpini există la unele plante de mlaştină, la
pipirig (Juncus effusus), etc.
 tulpini asemănătoare cu frunzele. Din această categorie fac parte cladodiile,
filocladiile şi filodiile.

17
 Cladodiile sunt tulpini lăţite şi aripate, formate din mai multe internodii, cu
creştere nedeterminată şi lipsite de ţesuturi suculente. Aşa este tulpina de la grozamă
(Genista sagittalis).
Filocladiile sunt ramuri lăţite, cu creştere limitată, cu aspect şi funcţii de
frunze. Ele însă poartă flori şi pornesc de la baza unor solzi care reprezintă frunze
adevărate, reduse. Exemple de filocladii sunt la ghimpe (Ruscus aculeatus).
Filodiile reprezintă peţioluri sau rahisuri de frunze lăţite, asimilatoare, care
prezintă o înfăţişare foliară. Exemple sunt la Acacia pycnantha.
Tulpini de depozitare a materiilor de rezervă. Sunt acele tulpini la care
substanţele de rezervă se depun în ţesuturile parenchimatice care iau o dezvoltare
mare, se tuberizează. Astfel de tulpini se întâlnesc la gulie (Brassica oleracea var.
gongyloides) unde se tuberizează numai partea inferioară a tulpinii, la sfeclă (Beta
vulgaris) şi ridiche (Raphanus sativus) la care, pe lângă rădăcină, se tuberizează şi
partea hipocotilă şi o parte din axa epicotilă. La unele orhidee se tuberizează un
singur internod sau la unii palmieri întregul trunchi (Metroxylon), în care se
acumulează cantităţi mari de substanţă amidonoasă numită sago, utilizează în
alimentaţie.
Tulpini reproducătoare. Sunt acelea care pot reface întreaga plantă prin
fenomenul de restituţie. Stolonul aerian la căpşun sau fragi (Fragaria sp.) şi cel
subteran la pir (Agropyron repens).

D i n p u n c t d e v e d e r e a l m e d i u l u i î n c a r e s e d e z v o l t ă , tulpinile
pot fi: aeriene, subterane şi acvatice.

Tulpinile aeriene. Filogenetic, tulpina a apărut în urma adaptării la condiţiile

de mediului de uscat. Din această cauză, tulpinile aeriene sunt cele mai răspândite şi
morfologic prezintă variabilitatea cea mai mare. După consistenţa şi organizarea lor,
tulpinile aeriene pot fi împărţite în tulpini erbacee şi tulpini lemnoase.

 tulpinile erbacee sunt în general verzui, au ţesuturi nelignificate sau numai

slab lignificate şi, în condiţiile climatului nostru temperat, trăiesc numai o perioadă de
vegetaţie. Astfel de tulpini au plantele anuale. La plantele bienale şi perene, toamna,
se usucă tulpina aeriană erbacee. Ele supravieţuiesc iarna prin organele subterane
sau prin mugurii aşezaţi la baza tulpinii, aproape de sol. Tulpinile erbacee, după
organizarea lor, se împart în mai multe tipuri, cum sunt: culmul, caulul (caulisul),
scapul, calamusul, caudexul.
Culm (sau culmus) este tulpina poaceelor, denumită pai, caracterizată prin
noduri proeminente, internoduri fistuloase (goale) rar, pline (Zea, Sorghum). Este
acoperită în mare parte de teaca cilindrică a frunzelor.
Caulul (sau caulisul) este tulpina erbacee cea mai frecvent întâlnită. Este
formată din noduri de obicei proeminente, internoduri bine dezvoltate, pline sau
fistuloase (la Lamiaceae, Apiaceae, Solanaceae).
Scapul (sau scapusul) este o tulpină formată dintr-un internod foarte lung,
terminat cu o floare sau inflorescenţă şi mai multe internoduri bazale foarte scurte;
scapul porneşte dintr-un microblast de obicei îngroşat (rizom), purtător de frunze
dispuse în rozetă (la păpădie).
Calamusul este o tulpină articulată, cu noduri neproeminente şi internoduri
conţinând la interior un ţesut spongios şi la unele plante cu frunze prinse la baza
tulpinii (la Juncus).
Caudexul este un microblast aerian, neramificat, purtător de rozetă de frunze,
care se termină cu o axă floriferă articulată (la Agave).

 tulpinile lemnoase. În structura lor secundară predomină ţesuturile cu

celule lignificate. La tulpinile lemnoase deosebim următoarele tipuri principale: arbori,
arbuşti, semiarbuşti şi stipul.
Arborii au o tulpină diferenţiată în trunchi (tulpina principală neramificată) şi
coroană formată din ramuri de diferite ordine. Înălţimea trunchiului şi forma coroanei
variază la diferite specii. Trunchiurile şi ramurile prezintă îngroşări anuale.
Arbuştii sunt de talia mai redusă decât arborii şi nu se diferenţiază în trunchi şi
coroană, iar tulpinile lor se ramifică chiar de la suprafaţa solului.
Semiarbuştii sunt plante de talie mică, la care se lignifică numai partea bazală
a ramurilor. Partea superioară şi mijlocie a acestor ramuri rămân erbacee şi îngheaţă
sau se usucă pe timpul iernii (Lavandula sp., Salvia officinalis).
Stipul (sau tulpina columnară) este o tulpină neramificată, formată din
internoduri scurte; ajunge la înălţimi mari şi poartă la vârf un buchet de frunze.
Întreaga tulpină este acoperită de tecile frunzelor care au căzut (la palmier).
18
 Tulpinile aeriene, după forma lor pot fi cilindrice, prismatice (trimuchiate,
tetramuchiate, etc.), comprimate, aripate, striate, sulcate, etc.

Tulpinile subterane sunt acelea care se dezvoltă în pământ, au suferit

modificări morfologice profunde, unele semănând foarte mult cu rădăcinile, de care se
deosebesc totuşi prin structura internă, prin lipsa pilorizei, prezenţa mugurilor la
subsuoara unor frunze rudimentare. Ele au forme diferite. Aceste tulpini sunt
reprezentate prin rizomi, bulbi, tuberculi şi bulbo-tuberi.
Rizomii sunt microblaste sau macroblaste subterane, cu internodii scurte, la
noduri cu frunze reduse la solzi, cu rădăcini adventive şi cu muguri din care se
dezvoltă tulpini aeriene.
După poziţia lor în sol rizomii sunt ortotropi, când cresc vertical ca la ciuboţica
cucului, păpădie sau plagiotropi, când cresc oblic sau orizontal ca la lăcrimioară sau
stânjenel. Forma exterioară a rizomilor este variată, ei pot fi cilindrici, comprimaţi,
prismatici, umflaţi, filiformi, etc.
Bulbii sunt tot microblaste, învelite în frunze cărnoase, tulpina propriu-zisă are
formă de disc, cu noduri interne strâns apropiate, unde sunt inserate frunzele. La
partea inferioară a discului se dezvoltă rădăcini adventive, iar la partea superioară se
află un mugur, din care se va dezvolta în anul viitor, tulpina aeriană floriferă. Bulbii
sunt înveliţi în frunze dintre care unele sunt cărnoase şi învelesc axul central,
acumulând în ele substanţe de rezervă, iar altele sunt uscate şi învelesc suprafaţa
bulbului îndeplinind o funcţie de protecţie (catafile). După aspectul şi raporturile dintre
frunzele cărnoase , bulbii sunt de două feluri: bulbi tunicaţi la care frunzele sunt mari
şi se învelesc unele pe altele (cum este cazul la ceapă, zambilă, lalea) şi bulbi
scuamoşi sau solzoşi la care frunzele au aspectul unor solzi care se acoperă unii pe
alţii precum ţiglele de pe o casă sau solzii de pe un peşte (de exemplu bulbii de la
crin, etc.).
Tuberculii sunt microblaste ce au pe suprafaţa lor muguri reduşi – cunoscuţi
popular sub numele de „ochiuri” – şi uneori chiar frunze reduse sub formă de solzi. Din
punct de vedere al originii, tuberculii provin fie din îngroşarea stolonilor subterani (cum
este cazul tuberculilor de cartof), fie din îngroşarea axei hipocotile a tulpiniţei (la
ridiche), etc. Datorită faptului că la tuberculi ia dezvoltare mai mare parenchimul de
depozitare a materiilor de rezervă, tuberculii pot fi clasificaţi în categoria tulpinilor de
depozitare a materiilor de rezervă. De asemenea, având în vedere că ei pot fi utilizaţi
la reproducerea plantelor, tuberculii mai sunt trataţi la tulpinile reproducătoare.
Bulbo-tuberculii sunt o categorie de tulpini intermediară între tuberculi şi bulbi.
Ei sunt alcătuiţi la interior dintr-un ţesut parenchimatic compact, bogat în materii de
rezervă şi care este acoperit la suprafaţă de frunze uscate, subţiri, protectoare. Astfel
de tulpini se întâlnesc la brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale), la şofran
(Crocus sativus), la săbiuţe (Gladiolus imbricatus), etc.
Stolonii subterani sunt tulpini subţiri cu internoduri mici cilindrice şi noduri
acoperite cu frunze reduse scvamiforme brunii. Aceste frunze reduse protejează un
mugure din care ia naştere o nouă plantă. La noduri se formează totodată şi rădăcini
adventive. La pir (Agropyron repens), stolonii sunt bogat ramificaţi din care cauză sunt
şi greu de extirpat, (pirul este una din gramineele nevaloroase - buruiană - este greu
de combătut tocmai datorită sistsmului de înmulţire vegetativă prin aceşti stoloni).
Înmulţirea vegetativă prin stoloni dă şi numele grupei de graminee din care
face parte acesta - graminee stolonifere.

Tulpinile acvatice sunt acelea care suferă metamorfoze din cauza mediului
acvatic în care trăiesc. Sunt în general erbacee, de dimensiuni reduse, perene, au
epiderma slab dezvoltată, lipsită de stomate, fără cuticulă, dar cu cloroplaste. Scoarţa
prezintă un parenchim aerifer bine dezvoltat, ţesutul mecanic redus, de asemenea şi
vasele lemnoase. În funcţie de raportul pe care îl au cu suprafaţa apei, tulpinile
acvatice pot fi:
 tulpini natante, care plutesc la suprafaţa apei, cum este cazul tulpinilor de
lintiţă (Lemna minor), la peştişoară (Salvia natans), etc.
 tulpinile submerse sunt afundate sub nivelul apei. Ele pot fi fixate de
substratul solid de la fundul apei, cum este cazul tulpinilor de sârmuliţă (Valisneria
spiralis), vâscul de apă (Myriophyllum) sau al celor de Elodea, ori pot fi libere, nefixate
de substrat cum este cazul la otrăţelul de baltă (Utricularia vulgaris).
 tulpinile amfibii sunt acelea care trăiesc şi sub apă şi în aer. Este cazul
tulpinilor florifere de la otrăţelul de baltă, sau cel de la broscăriţă (Potamogeton).
Mai există şi tulpini care trăiesc în toate cele trei medii (pământ, apă, aer).
Astfel de tulpini se întâlnesc la unele poacee şi ciperacee de apă, la nufăr, la piciorul
cocoşului de baltă (Ranunculus aquatilis), la săgeata apei (Sagittaria), etc.
19
4.7. Structura secundară a tulpinii

La gimnosperme şi la majoritatea dicotiledonatelor, în structura primară a

tulpinii, după un anumit timp, apar meristeme secundare – cambiul şi felogenul.
Aceste meristeme, prin diviziuni tangenţiale, produc elemente noi, prin care tulpina se
îngroaşă şi are o structură secundară, provine din procambiu - meristemul primar din
vârful tulpinii.
Cambiul (sau zona generatoare libero-lemnoasă). Se formează în cilindrul
central şi produce spre centrul tulpinii elemente de lemn secundar, iar spre exterior
elemente de liber secundar.
Celulele generate de cambiu spre interior formează lemnul secundar.
Celulele generate spre exterior formează liberul secundar. La majoritatea plantelor,
mai ales cele lemnoase, se produc mai multe celule de lemn decât de liber.
Activitatea cambiului în climatul nostru temperat este periodică şi neuniformă.
Primăvara, când circulaţia apei este abundentă, cambiul generează vase lemnoase cu
lumenul mare (lemn de primăvară). După înflorire şi după fecundaţie, planta necesită
o cantitate mai redusă de apă şi, din acest motiv, cambiul produce vase cu lumen mai
mic. La sfârşitul verii - toamna se formează numai fibre lemnoase cu rol mecanic
(lemn de toamnă). Iarna activitatea cambiului încetează. În primăvara următoare,
cambiul reîncepe activitatea şi produce din nou vase cu lumen mare, apoi cu lumen
mic şi foarte mic.
Lemnul de primăvară, de culoare mai deschisă şi lemnul de toamnă, de
culoare mai închisă, formează împreună inelul anual. Inelele anuale se disting foarte
bine prin diferenţele mari (colorit şi lumen - diametru) dintre lemnul de primăvară şi
lemnul de toamnă. Inelele anuale sunt succesiv formate, suprapuse. Dintre ele cel mai
vechi este cel din mijlocul tulpinii, iar cel mai tânăr este inelul exterior, situat în
vecinătatea cambiului. După numărul inelelor anuale se poate determina vârsta
arborelui sau a ramurii.
Determinarea vârstei este deranjată de inelele anuale false, care apar atunci
când copacii îşi pierd frunzişul din cauza unui ger târziu sau a unui atac de insecte şi
reînfrunzesc în aceeaşi perioadă de vegetaţie. În acest caz, se formează două inele
anuale, numite inele anuale false, ele fiind evident mai înguste decât inelele anuale
normale.

Copacii formează un lemn foarte voluminos, dar acesta nu trăieşte şi nu

funcţionează în totalitate. Cele care activează sunt numai inelele externe, cele tinere.
Inelele din centrul tulpinii ies din circulaţie, fiind umplute cu tile sau înmagazinează
diferite săruri minerale sau substanţe de rezervă. La esenţele tari (Fagus, Quercus,
Corylus etc.) inelele din centrul lemnului suferă anumite modificări, se impregnează cu
diferite substanţe (taninuri, răşini, pigmenţi etc.).
În paralel, membrana fibrelor lemnoase se îngroaşă şi ea foarte puternic.
Această parte centrală are o culoare mai închisă, devine foarte rezistentă şi poarte
numele de duramen (inima lemnului). Partea externă, mai tânără şi activă a lemnului
secundar, numită alburn, are o culoare mai deschisă. La unele specii lemnoase,
denumite „esenţe moi” (Salix, Tilia, Picea, Populus, Betula, Acer), corpul lemnos este
uniform colorat nediferenţinându-se duramenul de alburn.
De asemenea, sunt cazuri când în loc să se impregneze cu substanţe
minerale sau organice şi să îşi mărească rezistenţa, partea centrală a tulpinii se
distruge, formându-se aşa-numitele „tulpini găunoase”, care alcătuiesc scorburile
întâlnite la noi în trunchiul unor sălcii, iar în climatul mediteranean la măslin.
Diferenţierea lemnului în alburn şi duramen are o importanţă practică
deosebită, întru-cât duramenul constituie partea cea mai căutată a lemnului pentru
prelucrare. El nu apare în structura tulpinilor de la început, ci numai după ce planta a
trecut de o anumită limită de vârstă. Astfel, la salcâm, această diferenţiere apare cam
după 5 ani, la stejar abia după 20 de ani, iar la fag numai după 35 de ani.
În ceea ce priveşte liberul secundar, acesta ocupă un volum relativ mic în
raport cu volumul ocupat de ţesutul lemnos. În liberul secundar nu se diferenţiază
inele anuale sau acestea sunt foarte slab conturate. Apar în schimb zone de liber
moale, formate din vase liberiene, celule anexe şi elemente parenchimatice cu lumen
mare şi zone de liber tare, bogate în fibre liberiene, cu lumen mic şi membrana
puternic îngroşată. Vasele liberiene, după o perioadă scurtă de funcţionare, mor.
Straturile liberiene suprapuse, pe măsură ce se îndepărtează de cambiu spre exterior,
devin tot mai mult strivite din cauza presiunii ce se formează prin creşterea în volum a
ţesuturilor interne.
20
 Felogenul (sau zona generatoare subero-felodermică). Apare sub forma unui
manşon cilindric în scoarţă. La diferite specii, felogenul poate apărea în locuri variate:
în epidermă (la salcie), în straturile scoarţei primare (la carpen, fag), -ultimul strat al
scoarţei - endoderm, sau chiar în periciclu – primul strat al cilindrului central (la viţa de
vie).
Felogenul funcţionează de obicei în două direcţii (felogen dipleuric), generând
spre exterior un ţesut protector secundar, denumit suber, iar spre interior un ţesut
parenchimatic fundamental, numit feloderm. Mai rar (de exemplu, la tuberculul de
cartof), produce numai suber secundar spre exterior, fiind denumit felogen
monopleuric.
Din loc în loc, în zona suberului, felogenul produce lenticele, formaţiuni care
asigură schimbul de gaze între mediul înconjurător şi ţesuturile interne ale tulpinii.

Ritidomul. La majoritatea arborilor, după un anumit timp felogenul format

prima dată îşi încetează activitatea şi se formează o altă zonă subero-felodermică în
straturile mai interne ale tulpinii. Mai târziu, spre centrul tulpinii apare un al treilea
felogen şi aşa mai departe. Ţesuturile situate la exterior faţă de ultimul felogen în
curând mor şi se rup, iar pe suprafaţa scoarţei apar crăpături prin ruperea epidermei şi
treptat, pe măsură ce arborele înaintează în vârstă, şi a altor straturi exterioare.
Complexul acestor ţesuturi moarte, format prin activitatea mi multor felogenuri,
împreună cu resturile ţesuturilor primare din scoarţă formează ritidomul. Ritidomul
poate fi persistent (la Quercus) sau care se exfoliază sub formă de inele (la Betula,
Prunus, Cerasus), fâşii (la Vitis), plăci sau solzi mari (la Pinus, Platanus). Sunt copaci
la care felogenul, situat la exteriorul scoarţei, rămâne activ în tot cursul vieţii tulpinii şi
astfel nu se formează un ritidom (la Fagus).

5. FRUNZA

Frunza este un organ vegetativ lateral al tulpinii, în care au loc funcţiile de

sinteză a substanţelor organice, transpiraţia şi respiraţia. Frunzele se formează în
anumite locuri ale tulpinii, dezvoltându-se de la baza ei spre vârf, pe nişte ramuri
scurte cu care împreună formează o unitate numită lăstar. Lăstarul poartă la nodurile
sale frunzele şi ia naştere dintr-un mugur vegetativ. Frunzele se deosebesc de tulpină
prin următoarele însuşiri specifice:
-monosimetria - singurul plan de simetrie fiind cel perpendicular şi longitudinal
pe nervura mediană. Există şi frunze asimetrice, ca de exemplu la Ulmus, Begonia,
etc.;
-limbul frunzei prezintă o structură dorso-ventrală;
-frunza este un organ cu creştere limitată;
-durata vieţii frunzelor este limitată la câteva luni, sau la cel mult câţiva ani
(frunze sempervirescente).
Dintre organele vegetative, frunza prezintă cea mai mare plasticitate, dovadă
că îmbracă o infinitate de forme şi se adaptează uşor şi la îndeplinirea unor funcţii
nespecifice (apărare, înmagazinarea de substanţe de rezervă, înmulţirea vegetativă,
producere de spori la unele ferigi), suferind diferite metamorfoze.

5.1. Morfologia frunzei

Părţile frunzei

Frunza angiospermelor, îndeosebi a dicotiledonatelor, este alcătuită în

general din trei părţi componente: limb (sau lamină), peţiol şi teacă. Această frunză,
la care deosebim cele trei părţi componente, se numeşte frunză completă. Adesea,
însă, lipsesc peţiolul şi teaca sau numai teaca, sau lipsesc limbul şi peţiolul, în aceste
cazuri fiind vorba de frunze incomplete.
Limbul (sau lamina) este partea turtită a frunzei, de culoare verde, străbătută
de nervuri. Limbul este şi partea cea mai importantă a frunzei, fiindcă aici are loc
procesul de fotosinteză. După forma limbului se defineşte tipul de frunză. Forma
limbului este extrem de variată, şi în definirea tipului de limb se ţine cont de raportul
dintre lungime şi lăţime; este asemănătoare cu o figură geometrică (triunghi, romb,
cilindru, etc.), asemănătoare cu un organ (inimă, rinichi), sau cu un obiect (cazma,
sabie, etc.).

21
 Nervaţiunea. Reprezintă modul de dispunere şi ramificare a fasciculelor
libero-lemnoase în limb. Nervaţiunea este de mai multe feluri şi se observă mai bine
pe faţa inferioară a limbului. Adesea, modul de ramificare a fasciculelor vasculare
reprezintă un criteriu de recunoaştere a plantelor.
Nervaţiunea dichotomică se caracterizează printr-o bifurcare repetată
(dichotomie) a nervurilor, ultimele ramificaţii terminându-se liber, în vârful limbului. Se
întâlneşte la Ginkgo biloba şi la unele ferigi.
Nervaţiunea penată se caracterizează printr-o nervură principală mai
dezvoltată, cu poziţie median-longitudinală, din care pleacă lateral de o parte şi alta
nervuri secundare, asemănător cu ramificaţiile unei pene. Nervurile secundare se
ramifică mai departe în nervuri mai fine, care merg către marginile limbului,
terminându-se fie sub forma unei reţele (reticulată), fie se unesc sub forma unei
nervuri marginale, fie se termină liber la marginea limbului. Este foarte răspândită la
frunzele dicotiledonatelor.
La multe conifere (Pinus, Abies, Picea, etc.) frunzele au o singură nervură,
fiind numite frunze uninerve.
Nervaţiunea palmată. În acest caz, de la baza limbului pleacă radiar mai
multe nervuri, ca la Vitis, Pelargonium, Cannabis, Ricinus etc.
Nervaţiunea paralelă se caracterizează prin prezenţa mai multor nervuri care
merg mai mult sau mai puţin paralel cu marginea limbului şi paralel între ele. Nervura
mediană este de obicei mai dezvoltată, ca de exemplu la fam. Poacee. O variantă a
nervaţiunii paralele este nervaţiunea arcuată (sau curbă), întâlnită la frunzele cu limb
alungit, ovat-eliptic până la lanceolat, când nervurile sunt curbate şi convergente către
vârf; este frecventă la monocotiledonate.

Formele limbului. Deşi limbul este foarte variabil ca aspect, diferitele însuşiri
ale părţilor sale, forma generală, vârful, marginea, baza şi feţele limbului sunt criterii
mult folosite la caracterizarea plantelor.
Formele cele mai comune de limb sunt următoarele: circulară (orbiculară) (la
părul pădureţ, plopul tremurător); ovată (la păr); invers ovată (obovată) (la prun);
eliptică (la cireş, fag); lanceolată (la salcie, piersic); liniară (la poacee şi ciperacee);
romboidală (la mesteacăn); triunghiulară (la loboda de grădină); cordată (la tei);
fistuloasă (la ceapă), etc. Subliniem că adesea se întâlnesc, la una şi aceeaşi specie,
forme variate, inclusiv forme de trecere între ele prezentate mai sus.

V â r f u l l i m b u l u i se prezintă, de asemenea, foarte variat: ascuţit,

rotunjit, ştirbit, etc.

B a z a l i m b u l u i poate fi rotunjită, cordată, reniformă, sagitată, îngustată,

asimetrică (inegală), etc.

M a r g i n e a l i m b u l u i poate fi întreagă sau cu inciziiuni. Dacă inciziile

pătrund mai puţin de un sfert din jumătatea lăţimii limbului, vorbim de incizii mici, iar
dacă depăşesc un sfert din lăţimea laminei, atunci există incizii mari;
-inciziile mici se definesc după poziţia dinţilor faţă de margine. Astfel avem
margini: dinţate, serate, crenate sau sinuate.

-inciziile mari se definesc după nervaţiune şi după gradul de adâncire a

inciziilor. Părţile limbului delimitate de incizii poartă denumirea de lobi. Inciziile mari
sunt de patru tipuri: lobat, când adâncimea inciziilor pătrunde până la un sfert din limb;
fidat, când inciziile ajung la jumătate; partit, când inciziile ajung la trei sferturi şi sectat,
când inciziile ajung la nervura mediană, la frunzele penate şi la baza limbului la
frunzele palmate. Deci, combinând cei doi termeni care se referă la nervaţiune şi la
gradul de adâncire a inciziilor, există: frunze cu limb penate sau palmate, lobate,
fidate, partite şi penat sectate.
Frunzele descrise până acum sunt frunze simple, deoarece au limbul alcătuit
dintr-o singură porţiune, având marginea fie întreagă, fie cu incizii mici sau mari.

Frunzele compuse. La aceste frunze segmentele (lobii) individualizate au

fiecare câte un peţiol propriu cu care se prind de nervura principală (rahis), frunza
devenind compusă. Astfel, lobii individualizaţi se numesc foliole.
După cum nervaţiunea este penată sau palmată, frunzele compuse sunt de
două feluri: penat-compuse şi palmat-compuse.
Frunzele penat-compuse au foliolele prinse de o parte şi de alta a rahisului.
Ele pot fi imparipenat-compuse, când se termină cu o foliolă, ca la nuc, salcâm,
sparcetă, etc. sau paripenat-compuse, când se termină cu cârcei sau cu o setă (vârf
22
erbaceu), ca la mazăre, alune de pământ, etc. Dacă foliolele se prind pe ramificaţii ale
rahisului, frunza este dublu-penat-compusă, ca la glădiţă.
Frunzele palmat-compuse au foliolele dispuse radiar, în partea superioară a
peţiolului, ca la lupin, castan sălbatic, cânepă.
O poziţie specială ocupă frunzele trifoliate de la lucernă (Medicago), trifoi
(Trifolium), fasole (Phaseolus), soia (Glycine), etc.

Peţiolul. Are rolul să susţină limbul şi să-l orienteze faţă de lumină. În general,
peţiolul se inseră de baza limbului şi, excepţional, de partea dorsală (inferioară), când
inserţia se numeşte peltată (ricin). Forma peţiolului este mai puţin variată în
comparaţie cu limbul, cele mai comune forme fiind următoarele: cilindric la Begonia,
comprimat şi răsucit la plop, canaliculat la morcov, umflat la cornaci (Trapa natans)
aripat la portocal, etc.
Există numeroase plante la care frunzele sunt lipsite de peţiol sau una şi
aceeaşi plantă are frunze bazale peţiolate şi frunze tulpinale superioare fără peţiol.
Frunzele lipsite de peţiol se numesc sesile (la poacee). La frunzele sesile,
inserţia se face prin teacă, sau prin baza limbului care înconjoară complet tulpina,
frunzele numindu-se amplexicaule sau numai parţial, frunzele numindu-se semiam-
plexicaule. Când baza limbului se prelungeşte pe tulpină, frunza este numită
decurentă, ca la tutun, tătăneasă. La unele specii cu frunzele opuse, frunzele de la
acelaşi nod concresc prin bază.

Vagina, teaca (baza frunzei). Frunzele, în majoritatea cazurilor, se inseră la

nodurile tulpinii printr-o porţiune dilatată a peţiolului numită teacă. Pe lângă această
formă teaca ia şi alte forme mai dezvoltate. Teaca are şi rolul de apărare a mugurilor
axilari.

Frunze incomplete.

Frunzele examinate mai înainte fac parte din categoria frunzelor complete.
Adesea însă lipsesc una sau chiar două din părţile componente, situaţii întâlnite la
frunzele incomplete. Astfel, la frunzele sesile ale unor brassicacee este prezent numai
limbul. La poacee lipseşte peţiolul. La unele ciperacee, frunza este reprezentată
numai prin teacă, limbul şi peţiolul lipsind.

5.2. Anexele frunzelor.

Frunzele sunt însoţite frecvent de nişte formaţiuni foliacee sau membranoase
denumite anexe foliare. Acestea sunt în număr de patru: ligula şi urechiuşele, situate
la baza limbului, stipelele şi ochreea, situate la baza peţiolului.

Ligula. Se întâlneşte la frunzele poaceelor, deci la frunzele sesile formate

doar din teacă şi limb. Se prezintă ca o formaţiune membranoasă situată la baza
limbului, pe faţa superioară, acolo unde limbul se uneşte cu teaca. Ligula are rol
protector, împiedicând pătrunderea apei şi a insectelor în teacă.

Urechiuşele. Sunt prelungiri ale bazei limbului, întâlnite la unele poacee.

Caracterele ligulei şi ale urechiuşelor, forma, mărimea, prezenţa sau absenţa perilor
prezintă importanţă în identificarea culturilor de cereale şi în general a multor poacee,
în stadiul vegetativ.
Stipelele. Sunt anexe ale frunzelor de consistenţă foliacee sau
membranoase, care se găsesc în număr pereche, la baza peţiolului. În general,
frunzele cu stipele sunt lipsite de teacă. Rolul atribuit stipelelor este de apărare a
mugurilor axilari şi stipelari. Dar stipelele au şi rol în asimilaţie, alături de frunze, ca la
Pisum, la Lathyrus unde frunzele sunt reduse la cârcei, sau au rol de apărare, fiind
transformate în spini la Robinia – (stipele metamorfozate). Forma şi mărimea
stipelelor este variabilă, fiind caracteristice pentru anumite specii. În general stipelele
sunt libere, mai rar concrescute cu peţiolul (Rosa).
Ca durată de viaţă, la multe plante stipelele sunt căzătoare, cad înainte sau în
timpul dezvoltării frunzelor (de exemplu, la Malus, Pyrus, etc.). La multe plante din
23
familia Rosaceae şi familia Fabaceae stipelele sunt persistente. Din punct de vedere
sistematic, prezenţa stipelelor este caracteristică pentru anumite familii, ca Rosaceae,
Fabaceae, după cum sunt şi familii complet lipsite de stipele: Brassicaceae, Apiaceae.
Ochereea. Este o formaţiune mambranoasă de forma unui cornet care
înconjoară baza internodului. Se admite că ochreea a luat naştere prin concreşterea
stipelelor. Se întâlneşte la familia Polygonaceae.

5.3. Tipuri de frunze, după dezvoltarea ontogenetică şi funcţiile lor

În dezvoltarea plantelor, de la germinaţie până la fructificare, apar patru feluri

de frunze care au forme şi funcţii diferite.
Cotiledoanele. Numite şi frunze embrionare, sunt formate încă din sămânţă,
ca părţi componente ale embrionului. În timpul germinaţiei, la majoritatea plantelor
dicotiledonate hipocotilul creşte puternic, cotiledoanele ies la suprafaţa solului, ca la
fasole, floare-soarelui, etc. Aceste cotiledoane se numesc epigee. La
monocotiledonate şi câteva dicotiledonate, ca la mazăre, cotiledoanele rămân în sol şi
se numesc hipogee.
Numărul cotiledoanelor este caracteristic pentru anumite grupe de plante.
Catafilele. Sunt frunze incomplet dezvoltate, adesea reduse la teaca frunzei.
Se prezintă sub formă de solzi sau scvame, de obicei au culoare brună şi se găsesc
pe organe subterane (rizomi, bulbi, bulbotuberculi), sau acoperă mugurii aerieni pe
care-i protejează peste iarnă.
Nomofilele. Sunt frunzele normal dezvoltate, verzi, care îndeplinesc funcţia
de fotosinteză (trofofile).

Hipsofilele. Sunt frunze incomplet dezvoltate, situate în partea superioară a

tulpinii şi a ramificaţiilor ei, în regiunea inflorescenţei şi a florilor. Bracteea, situată la
baza pedicelului floral; bracteolele, situate pe pedicel sau la baza caliciului; caliciul
extern (numit şi calicul sau paracaliciu), întâlnit la căpşun şi frag (Fragaria);
involucrul şi involucelul de la baza inflorescenţei (umbelă compusă) a unor apiacee;
glumele, care apără spiculeţul la poacee; spata, care acoperă spadixul la aracee;
cupa de la baza fructelor de alun, fag, stejar, castan comestibil, etc; pericliniul la
baza inflorescenţei (calatidiu) unor asteracee.

5.4. Aşezarea frunzelor în muguri

În mugur, înainte de deschiderea acestuia, frunzele sunt silite să ocupe un
spaţiu cât mai redus, fără a se stingheri prea mult unele pe altele. Ele, de regulă, se
pliază sau îşi îndoaie marginile într-un sens sau într-altul.
Modul de aşezare al frunzelor în mugur, considerând fiecare frunză separat,
indiferent de relaţiile ei cu frunzele vecine, se numeşte prefoliaţie, şi de acest
caracter se ţine cont la determinarea arborilor în timpul iernii sau a gramineelor în
stadiu vegetativ.
Prefoliaţia este de mai multe feluri:
-plană, ca la pin, la care cele două frunze stau în mugur una în faţa celeilalte.
-conduplicată, ca la alun, ulm, etc., când frunza este împăturită în două de-a
lungul nervurii sale mediane, cele două jumătăţi de limb suprapunându-se cu faţa
dorsală.
-plicată, ca la fag, carpen, arţar, etc., când limbul frunzei este plisat de-a
lungul nervurilor laterale.
-reclinată, ca la omag, Liriodendron, etc., când frunza este îndoită de-a latul,
în aşa fel încât jumătatea ei superioară se suprapune peste cea inferioară.
-involută, ca la plop, păr, etc., la care marginile limbului sunt răsucite spre faţa
ventrală.
-revolută, când ele se răsucesc spre faţa dorsală, ca la măcriş, ciuboţica
cucului, etc.
-convolută, când întregul limb se înfăşoară, ca o ţigară de foi, ca la
lăcrămioare, banan, etc.
-circinată, ca la ferigi, la care întregul limb este răsucit ca o cârjă.
-la poacee avem perfoliaţie răsucită sau cutată.
Frunzele vecine în interiorul mugurului încă nu sunt îndepărtate una de alta
prin creşteri intercalare, şi, ca atare, marginile lor se ating sau se acoperă unele pe
altele în mod diferit. Fenomenul acesta poartă numele de foliaţie şi, de asemenea, el
poate prezenta mai multe variaţii, şi anume: liberă sau apertă, valvată, contortă,
imbricată, echitantă, obvolută sau semiechitantă.

24
 5.5. Dispoziţia frunzelor pe tulpină

Inserţia frunzelor pe tulpină este variată de la o specie la alta şi uneori chiar la

aceeaşi specie şi la acelaşi exemplar. Există trei moduri de aşezare a frunzelor pe
tulpină:
-dispoziţia alternă, câte o frunză la un nod, la ulm
-dispoziţia opusă, câte două frunze la acelaşi nod, la garoafă
-dispoziţia verticilată, câte trei sau mai multe frunze la acelaşi nod, la sopârliţă
Aceste trei tipuri de aşezare se referă la frunzele tulpinale (caulinare), adică la
acele situaţii când internodiile sunt bine dezvoltate. Există şi cazuri când internodiile
bazale sunt foarte scurte şi frunzele apar aşezate în rozetă, situaţie în care se
vorbeşte de frunze „radicale”, ca la plantele cu tulpină scapiformă).

5.6. Variaţii de formă, mărime şi dispoziţie a frunzelor

Pe lângă variaţiile formei, mărimii şi dispoziţiei frunzelor observate în cursul

ortogenezei (la nomofile am deosebit protofile, cu dispoziţie opusă şi metafile alterne)
şi la plantele mature, se remarcă unele variaţii ale formei, mărimii şi dispoziţiei
frunzelor, cunoscute sub numele de anizofilie, heterofilie şi mozaic foliar.

Anizofilia. Reprezintă proprietatea unor plante de a avea la acelaşi nod

frunze diferite ca formă şi dimensiuni ca, de exemplu, la mătrăgună, unde pe ramurile
orizontale se află câte două frunze la un nod, diferite ca formă şi ca mărime; frunzele
laterale sunt mai mari şi eliptice, cele din planul superior şi inferior sunt mai mici şi
ovate.

Mozaicul foliar. Constă în aşezarea frunzelor de la nodurile învecinate în

acelaşi plan, datorită peţiolurilor de lungimi diferite, care execută şi anumite răsuciri.
Aşezarea frunzelor „în mozaic” în scopul evitării umbririi se datorează acţiunii luminii şi
se observă la multe plante lemnoase (Acer, Aesculus) şi la plantele erbacee cu rozete
bazale.

Heterofilia. Reprezintă însuşirea unor specii de plante de a avea frunze de

formă şi mărimi diferite, situate la noduri şi înălţimi diferite. La Hedera helix frunzele de
pe ramurile sterile sunt palmat-lobate, iar cele de pe ramurile florifere sunt ovate.
Există deci două feluri de frunze şi în acest caz heterofilia poartă numele de
dimorfism foliar. La Sagittaria sagittifolia există trimorfism foliar, adică frunzele din
apă sunt îngust-liniare, cele de la suprafaţa apei reniforme, iar cele din mediul aerian
sagitate. La Morus alba există o mare variabilitate a formei limbului, fenomen numit
polimorfism foliar.

5.7. Dimensiunile şi durata de viaţă la frunze

Dimensiuni. Deşi au dimensiuni reduse, în comparaţie cu rădăcina şi tulpina,

prin numărul lor mare frunzele realizează suprafeţe asimilatorii deosebit de mari.
Astfel, se estimează că 1 ha cultivat cu porumb realizează o suprafaţă foliară de circa
12 ori mai mare; un ha de trifoi realizează o suprafaţă foliară de circa 25 ori mai mare;
la 1 ha de cartofi suprafaţa foliară realizată este de circa 40 ori mai mare.
La majoritatea speciilor din zona temperată, frunzele au mărimi de ordinul a
câţiva cm; în zonele tropicale există însă şi frunze mult mai mari. Victoria regia are
frunze al căror diametru atinge 2m, palmierul brazilian Raphia taedigera are frunze ce
pot ajunge la 20 m lungime şi 12 m lăţime.

Durata de viaţă. La majoritatea speciilor din zona temperată frunzele rezistă

o perioadă de vegetaţie. Sunt frunze caduce. La speciile erbacee anuale, frunzele se
usucă odată cu tulpina, respectiv cu planta. La speciile lemnoase foioase Acer, Fagus,
etc. frunzele cad toamna, înainte de venirea iernii. Aceste frunze, care cad după
fiecare perioadă de vegetaţie, se numesc monociclice. La câteva specii (Asarum
europaeum, Euphorbia amygdaloides, etc.) frunzele durează un an întreg, rezistă şi
peste iarnă, până primăvara, când se formează noile frunze. Acestea se numesc
holociclice. La majoritatea coniferelor şi la unele specii cu frunze sempervirescente,
25
frunzele durează 2 sau mai mulţi ani şi se numesc pleiociclice. Pinus sylvestris 25
ani; Abies alba 2-8 ani; Picea abies 2-12 ani; Buxus sempervirens 2-4 ani; Hedera
helix 2-3 ani, etc.

Metamorfoze foliare
Dintre organele vegetative frunza prezintă cea mai mare plasticitate,
adaptându-se uşor la îndeplinirea şi a altor funcţii nespecifice (apărare, înmagazinare
de substanţe de rezervă, înmulţire vegetativă), suferind unele modificări (metamorfoze
foliare).

Metamorfoze foliare pentru apărare. Se întâlnesc la dracilă, unde întreaga

frunză este transformată în spini ramificaţi, la salcâm, stipelele sunt transformate în
spini, la unele asteracee frunza este parţial transformată în spini, etc.

Metamorfoze foliare pentru agăţare. Se întâlnesc la Pisum sativum, la unele

specii de Vicia şi Lathyrus, unde frunzele sunt transformate parţial în cârcei, la
Clematis vitalba, unde peţiolul este transformat în organ de agăţare, etc.

Frunze reduse la scvame. Se întâlnesc la multe Cactaceae, la Asparagus, la

Ruscus, la unele plante de sărătură, etc., funcţia de asimilaţie fiind preluată de ramuri.
Frunzele plantelor carnivore. Sunt adaptate pentru prins şi digerat insecte
(Drosera, Utricularia, Nepenthes).

5.8. Anatomia frunzei.

Marea diversitate a morfologiei frunzei, datorită plasticităţii sale şi deci

uşurinţei cu care se modifică adaptându-se la mediu şi la îndeplinirea unor funcţii
speciale, se manifestă şi în anatomia ei.
Anatomia frunzei este simplă la muşchi, cele dintâi plante cu frunze, ea se
complică la pteridofite şi atinge cel mai înalt grad de diferenţiere la fanerogame.

Frunza briofitelor
Primele plante de azi înzestrate cu frunze adevărate aparţin încrengăturii
muşchilor. Frunzele lor sunt lipsite de vase lemnoase şi de stomate.

Frunza pteridofitelor
Frunza plantelor din această grupă are grade de organizare foarte variate,
astfel: o frunză de pedicuţă (Lycopodium) seamănă la aspect cu una de muşchi,
anatomic însă, ea prezintă un mare progres, având ţesuturi diferenţiate, şi anume:
două epiderme, un mezofil şi o nervură cu traheide. La ferigi, frunza are o structură şi
mai evoluată. Pe lângă cele două epiderme diferite, numai cea inferioară posedă
stomate, mezofilul poate fi sau nu diferenţiat într-un parenchim palisadic şi unul
lacunos.
Frunza gimnospermelor prezintă adaptări speciale la transpiraţie redusă şi la
rezistenţă contra frigului.
La angiosperme frunza este diferenţiată în limb, peţiol şi teacă, părţi cu
structură diferită.

5.9. A n a t o m i a l i m b u l u i

Limbul frunzei apare ca o pânză întinsă pe o armătură alcătuită din nervuri. El

este format dintr-un parenchim asimilator, numit mezofil, mărginit de cele două
epiderme: una superioară şi alta inferioară.
Epiderma frunzei este formată dintr-un singur strat de celule parenchimatice.
Celulele epidermice sunt vii, fără clorofilă (cu unele excepţii), strâns unite între ele cât
şi cu ţesuturile alăturate, fără spaţii intercelulare. Dintre formaţiunile epidermice
menţionate la histologie vom insista asupra stomatelor.

Stomatele sunt producţiuni locale ale epidermei, având funcţie de a permite

efectuarea schimburilor de gaze dintre frunze şi atmosfera înconjurătoare, schimburi
care au loc în respiraţie, în asimilaţie şi în transpiraţie.
26
 Văzute din faţă, stomatele apar formate din câte două celule reniforme,
însoţite sau nu de celule anexe, cu pereţii concavi faţă în faţă, între ele existând o
deschidere numită ostiolă, dedesubtul căreia se află o cameră substomatică plină cu
aer. Celulele stomatice conţin multe cloroplaste.
Stomatele execută mişcări de închidere şi deschidere care se traduc prin
strâmtarea sau lărgirea ostiolei. O stomată se deschide atunci când celulele sale sunt
turgescente datorită prezenţei în ele a glucozei, şi se închide atunci când glucoza a
dispărut şi, ca urmare, celula îşi pierde turgescenţa. Explicaţia mişcărilor stomatice şi
mecanismul acestora fac obiectul fiziologiei plantelor. Aici menţionăm doar faptul că
fără prezenţa cloroplastelor în celulele stomatice, acestea n-ar putea executa mişcări
şi deci nu şi-ar putea îndeplini funcţiile.

T i p u r i d e s t o m a t e. După sensul în care se mişcă celulele stomatice,

sens determinat de felul îngroşărilor pereţilor lor, acestea pot fi grupate în trei tipuri
principale, şi anume: tipul Amaryllidaceae, tipul Gramineae (Poaceae) şi tipul Minum.
Tipul Amaryllidaceae este cel mai răspândit la dicotiledonate şi
monocotiledonate.
Stomatele de tip Gramineae au celulele stomatice în formă de haltere.
Stomatele de tip Minum se află pe sporogonul multor muşchi şi pe frunzele de
ferigi.

D i s t r i b u ţ i a s t o m a t e l o r p e f r u n z e. Stomatele se găsesc în
2
număr foarte mare pe frunze: în general, de la 30 la 300 pe mm , dar pot ajunge şi la
600-700. După felul cum sunt ele distribuite, frunzele sunt: hipostomatice – cu
stomate numai pe faţa inferioară, cum sunt fagul, stejarul, arţarul, teiul, mărul, etc.;
bistomatice – cu stomate pe ambele feţe, cum sunt grâul, porumbul, ovăzul,
mazărea, fasolea, dovleacul, etc.; epistomatice – cu stomate numai pe faţa
superioară, cum sunt frunzele de nufăr, de Pinus strobus, etc.; astomatice, cum sunt
frunzele submerse de Elodea, Vallisneria, etc.

Mezofilul (de la grec. mezos – mijloc şi phyllon – frunză) este parenchimul

asimilator al frunzei, mărginit de cele două epiderme, în care sunt înglobate nervurile
limbului, alături de care se mai pot găsi în el ţesuturi mecanice, idioblaste şi canale
sau celule secretoare. Structura mezofilului depinde de mediul în care trăieşte planta
şi de poziţia pe care o au frunzele faţă de razele soarelui. Din acest punct de vedere
distingem: frunze bifaciale, ecvifaciale, cu mezofil omogen, cu mezofil septat, frunzele
poaceelor, frunzele plantelor submerse şi frunze de lumină şi de umbră.

F r u n z e l e b i f a c i a l e sunt răspândite la dicotiledonate lemnoase şi ierboase,

precum şi la multe monocotiledonate. Poziţia lor în spaţiu este orizontală, ceea ce
face ca faţa lor superioară să fie bătută direct de razele solare, în timp ce faţa
inferioară este umbrită de prima. Ca urmare a acestui fapt, mezofilul frunzei este
diferenţiat în două ţesuturi diferite: un parenchim palisadic sub epiderma superioară
şi un parenchim lacunos sub epiderma inferioară. Peste 80% din clorofilă se găseşte
în celulele ţesutului palisadic şi numai 18-21% din ea se află în cel lacunos. De aceea,
faţa superioară a frunzelor bifaciale este de un verde mai intens decât cea inferioară.
Numărul straturilor de celule din parenchimul palisadic este variabil.
Frunzele ecvifaciale au ambele feţe egal colorate, deoarece au
parenchim palisadic sub ambele epiderme. Aceasta din cauză că poziţia lor este mai
mult sau mai puţin verticală şi ambele feţe sunt luminate la fel. Au frunze ecvifaciale:
stânjenelul, garoafa, eucaliptul, etc.

F r u n z e l e c u m e z o f i l u l o m o g e n aparţin plantelor de apartament sau

acelora care trăiesc la umbră, cum sunt multe ferigi, măcrişul iepurelui, etc. Întregul lor
mezofil este format din celule izodiametrice, care pe secţiune apar rotunde sau ovale
şi, în general, posedă puţine cloroplaste.
F r u n z e l e p o a c e e l o r prezintă o serie de particularităţi caracteristice.
F r u n z e l e p l a n t e l o r s u b m e r s e au o structură mult mai simplă decât
frunzele plantelor care trăiesc în aer. Epiderma lor are cloroplaste în celule, este
lipsită de stomate.

Structura peţiolului.
Fie monostelice, fie polistelice, peţiolurile au structura cea mai tipică la bază şi
numărul fasciculelor este variabil: unu la Vinca minor, trei la Salix fragilis, cinci la

27
Trifolium pratense sau Plantago lanceolata, şapte la Quercus pedunculata, foarte
multe la Veratrum album sau la palmierul pitic, Chamaerops humilis.

6. ÎNMULŢIREA PLANTELOR

În lumea organismelor vegetale se întâlnesc trei forme de înmulţire:

vegetativă, asexuată şi reproducere sexuată.

6.1. Înmulţirea vegetativă

Este însuşirea pe care o au unele plante de a reface un nou organism dintr-un
fragment al unui organ vegetativ, dintr-un grup de ţesuturi sau chiar dintr-o celulă.
Acest mod de înmulţire este caracteristic acelor plante la care reproducerea sexuată
şi înmulţirea asexuată este stânjenită datorită unor condiţii de mediu mai puţin
favorabile.
Înmulţirea poate fi naturală, întâlnită la plantele spontane sau artificială,
practicată de om la unele plante cultivate.

6.1.1. Înmulţirea vegetativă naturală

Este frecventă la plantele spontane şi are loc fără nici o intervenţie a omului.
Se întâlneşte atât la talofite, cât şi la cormofite. Printre numeroasele tipuri de înmulţire
vegetativă naturală menţionăm doar câteva, şi anume:
Sciziparitatea. Se întâlneşte numai la procariote (bacterii, alge albastre), care
nu au nucleul individualizat.
Înmugurirea. Este caracteristică pentru unele ciuperci aparţinând genului
Saccharomyces.
Fragmentarea talului. Apare la unele alge filamentoase, ciuperci sau licheni, al
căror aparat vegetativ este un tal. Din fiecare fragment, în condiţii favorabile, poate
rezulta un nou individ.
Înmulţirea prin scleroţi. Unele ciuperci, ca de exemplu cea care produce
cornul secării (Claviceps purpurea), formează în ciclul lor de dezvoltare organe de
rezistenţă numite scleroţi. În condiţiile prielnice de viaţă rezultă organe producătoare
de spori, care pot da naştere la micelii noi.
Înmulţirea prin rizomorfe. La unele macromicete, cum ar fi ghebele (Armillaria
mellea), se întâlneşte înmulţirea prin rizomorfe, adică mănunchiuri de micelii
rezistente, cu creştere continuă, care se dezvoltă sub scoarţa trunchiurilor de arbori
pe care îi parazitează. Din rizomorfe se formează noi corpuri de fructificaţie.
Înmulţirea prin soredii. La licheni, sub scoarţa talului, grupe mici de alge se
înconjoară de hifele ciupercii, alcătuind sorediile care, prin crăparea stratului cortical,
sunt puse în libertate. Din soredii se vor forma noi taluri.
Înmulţirea prin stoloni. Unele plante superioare formează tulpini aeriene
plagiotrope numite stoloni, fie aerieni ca la căpşun – Fragaria ananasa, fie subterani
ca la pir . De la nodurile acestora se dezvoltă rădăcini adventive, iar din mugurii de la
noduri iau naştere lăstari ortotropi. După putrezirea stolonilor, fiecare lăstar va
continua să se dezvolte ca o nouă plantă. Asemenea tip de înmulţire se întâlneşte la
fragi (Fragaria vesca).
Înmulţirea prin drajoni. Este caracteristică plantelor care au proprietatea de a
forma pe rădăcină muguri adventivi care dau naştere la lăstari aerieni numiţi drajoni.
După putrezirea rădăcinilor, aceşti lăstari vor deveni plante independente.
Înmulţirea prin lăstari. Se întâlneşte la numeroase specii lemnoase ai căror
indivizi au fost tăiaţi la o oarecare distanţă de sol, în cazul când coroana lor a fost
distrusă de anumiţi factori. Din mugurii adventivi se dezvoltă lăstari care înlocuiesc
tulpinile tăiate sau coroana distrusă.
Înmulţirea prin muguri tuberizaţi. La unele plante mugurii foliari sau florali se
tuberizează, cad pe sol şi din ei vor lua naştere noi plante. Colţişorul (Dentria
bulbifera), grâuşorul (Ranunculus ficaria), etc., se pot înmulţi prin muguri axilari
tuberizaţi; usturoiul, firuţa cu bulbi, răculeţul (Polygonum viviparum) în locul mugurilor
florali formează bulbile care, prin detaşare şi înrădăcinare, dau noi plante.
Înmulţirea prin tulpini subterane. Numeroase plante perene posedă tulpini
subterane, din mugurii cărora se dezvoltă tulpini aeriene. Asemenea tulpini pot fi
28
rizomi, ca la stânjenel, bulbi, ca la ceapă, tuberculi, ca la cartof sau bulbo-tuberculi, ca
la gladiole.

6.1.2. Înmulţirea vegetativă artificială.

Acest mod de înmulţire are loc prin intervenţia directă a omului. În practică se
utilizează îndeosebi trei moduri de înmulţire vegetativă: marcotajul, butăşirea şi
altoirea.
Înmulţirea prin marcote (sau marcotajul). Se aplică la plantele lemnoase ale
căror ramuri, în contact cu solul, emit rădăcini adventive. Aceste ramuri numite
marcote, nu se detaşează de planta mamă decât după înră-dăcinare. Marcotajul
poate fi aplicat şi prin muşuroire.
Înmulţirea prin butaşi (sau butăşirea). Butaşii sunt fragmente ale organelor
vegetative detaşate de planta-mamă, care, în condiţii favorabile, pot reface un individ.
După provenienţă, butaşii pot fi tulpinali, când provin din tulpini aeriene sau subterane,
radicelari, rezultaţi de la plantele ce au capacitatea de a forma pe rădăcini muguri
adventivi, ca la cireş, zmeur, etc. şi foliari, utilizaţi pentru înmulţirea unor plante
ornamentale (Begonia, Sansevieria, Ficus, etc.) ale căror frunze formează rădăcini şi
muguri adventivi.

6.2. Înmulţirea prin culturi de meristeme. În agricultura modernă, în ultimul

timp se apelează la înmulţirea prin meristeme, promeristeme sau meristemoizi,
înmulţire asexuată care în ultimii ani a cunoscut mari progrese. Prin cultivarea
meristemelor (ţesut cu celule cu înalt potenţial mitotic) obţinute din vârfurile de
creştere ale unor organe ale plantei, se pot produce în cantităţi industriale mai ales
materialul săditor horticol, prin transmiterea fidelă a caracterelor productive şi
calitative, şi prin eliminarea agenţilor patogeni (virusuri, bacterioze, nematozi, etc.).
Prelevarea (preluarea), inocularea şi creşterea explantelor (fragment de
organ, porţiune de ţesut sau chiar grupare de celule) pe medii aseptice (sterile) constă
în detaşarea unor fragmente din plantă (organ, embrion, ţesut, celule sau protoplaste)
şi cultivarea lor (prin pasări repetate) în condiţii artificiale, pe medii sterile („in vitro”).
Transferarea plantulelor generate „in vitro” la viaţa în mediu septic (condiţii naturale)
„in vivo”, în general este bine suportată de plante când sunt luate măsuri de protejare
temporară împotriva deshidratării, şocurilor termice sau insolaţie.

6.3. Înmulţirea prin altoi (sau altoirea). Prin altoire se înţelege transplantarea
sau grefarea unui butaş (ramură detaşată sau mugur), care se numeşte altoi, pe o
plantă înrădăcinată numită portaltoi.
Altoiul şi portaltoiul concresc, formând un singur individ. La punctul de contact,
după suprapunerea ţesuturilor de acelaşi fel din altoi şi portaltoi, se produce sudarea
acestora prin formarea calusului de cicatrizare. Altoiul fiind lipsit de rădăcini va primi
seva brută prin rădăcinile portaltoiului, iar acesta, la rândul lui, va primi de la altoi seva
elaborată. Din cele peste 150 de procedee de altoire cunoscute în practică, se
folosesc numai acelea care dau rezultate bune la prindere. Acestea se pot grupa în
trei categorii:
-altoirea prin apropiere sau alipire se aplică la plantele înrădăcinate crescute
alături. Ambele plante se secţionează longitudinal pe o anumită porţiune, după care se
alipesc prin suprafeţele secţionate, legându-se cu rafie. În anul următor, planta
destinată a deveni altoi se secţionează sub punctul de altoire, pe când celei devenită
portaltoi i se va înlătura partea de deasupra punctului de altoire.
-altoirea cu ramură detaşată. În acest caz altoiul este reprezentat printr-un
butaş, care posedă câţiva muguri. Dintre numeroasele variante de altoire cu ramură
detaşată, cele mai frecvent folosite în practică sunt:
-altoirea prin copulaţie. Atât altoiul, cât şi portaltoiul trebuie să prezinte
aceeaşi grosime. Ambii parteneri se secţionează oblic, se alipesc prin suprafeţele
secţionate, după care se leagă cu rafie pentru a facilita concreşterea.
-altoirea prin despicătură se utilizează atunci când portaltoiul este mai gros
decât altoiul. Portaltoiul se secţionează transversal, apoi se despică perpendicular pe
secţiune, iar în despicătură se introduce altoiul cu partea lui inferioară, ascuţită în
formă de pană. Despicătura poate fi făcută în întreaga tulpină sau numai în jumătatea
acesteia, caz în care altoirea poartă numele de semidespicătură.
-altoirea sub scoarţă. Pentru acest tip de altoire, portaltoiul, care este mai gros
ca altoiul, se secţionează transversal, scoarţa acestui se crestează longitudinal, apoi
se îndepărtează marginile de o parte şi de alta a crestăturii, după care se introduce
tangenţial altoiul cu baza în formă de pană. Se aplică mastic şi apoi se leagă cu rafie.
-altoirea cu mugur detaşat este metoda cea mai frecventă de altoire, care se
aplică la puieţii de 1-2 ani. În acest caz portaltoiul nu se secţionează transversal, ci
29
spre baza lui se face o crestătură în formă de „T”, apoi se îndepărtează marginile
scoarţei sub care se introduce altoiul reprezentat printr-un mugur detaşat, însoţit de o
mică porţiune de lemn. Acest altoi poartă numele de „ochi”, iar metoda de altoire se
numeşte oculaţie. Locul de altoire se leagă cu rafie, în aşa fel ca mugurul să nu fie
acoperit. După ce din mugur a rezultat un lăstar, se taie portaltoiul de deasupra
punctului de altoire.
Oricare ar fi metodele de altoire, succesul lor depinde de gradul de înrudire
dintre cei doi parteneri, de vârsta lor, de suprapunerea exactă a zonelor generatoare,
de momentul operaţiunii, precum şi de îndemânarea altoitorului.

6.4. Înmulţirea asexuată.

Spre deosebire de înmulţirea vegetativă, care se face prin intermediul

organelor vegetative, înmulţirea asexuată se caracterizează prin formarea şi
participarea unor celule specializate şi adaptate la fenomenul de înmulţire, numite
spori, care iau naştere într-o anumită etapă de dezvoltare a organismului. Sporii nu
sunt rezultatul unui proces de conjugare sau fecundaţie a două celule sexuale diferite,
fapt pentru care asemenea mod de înmulţire se numeşte asexuată.
Sporii rezultă în general din celule sporogene, în urma diviziunii reducţionale,
prezentând deci garnituri cromatice simple (sunt haploizi). Separându-se de planta
care i-a produs, în condiţii favorabile pentru germinare produc noi plante.
Sporii pot fi clasificaţi din mai multe puncte de vedere:
-după generaţia la care aparţin, sporii pot fi haploizi sau diploizi
-după locul de formare: exospori şi endospori. Exosporii iau naştere la exteriorul unei
celule sau organ (bazidiosporii caracteristici pentru Bazidiomycetes). Endosporii,
sporii endogeni, sau interni, iau naştere în interiorul organelor sporogene numite
sporangii (ascosporii de la ciupercile Ascomycetes).
-după rolul pe care îl au în ciclul evolutiv: facultativi (se formează sun influenţa
anumitor condiţii de mediu, de exemplu: sporii de rezistenţă de la Barcteriaceae) şi
obligatorii (a căror prezenţă este absolut necesară pentru asigurarea ciclului evolutiv
al unei plante, de exemplu: briosporii, peridosporii, ascosporii, bazidiosporii, etc.).
-după mobilitatea lor, sporii pot fi mobili (planospori sau zoospori – când sunt
înzestraţi cu cili sau flageli) şi imobili (aplanospori – fără organe de mişcare, Chloella.
-după cum sporii sunt sau nu conformi, se împart în izospori (toţi sunt egali ca
formă şi mărime, de exemplu: sporii de la muşchi – briospori şi unele ferigi, şi
heterospori (spori inegali – macrospori şi microspori, de exemplu: specii de
Selaginella.

6.5. Înmulţirea sexuată (reproducerea)

Reproducerea se realizează cu ajutorul unor celule de sex diferit numite

gameţi, care prin fecundare dau naştere la ou sau zigot, din care se va dezvolta un
nou organism. Gameţii sunt haploizi, iar zigotul rezultat în urma copulaţiei este diploid.
Dacă la înmulţirea vegetativă noul individ continuă dezvoltarea părinţilor, la
reproducerea sexuată organismul ce rezultă din zigot parcurge toate fazele de
dezvoltare prin care au trecut aceştia. Ca atare, este mai corect de utilizat termenul de
„reproducere” şi nu de înmulţire sexuată.
Gameţii. Iau naştere din nişte celule specializate, numite celule mame ale
gameţilor, în urma unui proces de diviziune reducţională (meioză). Ca atare, gameţii
sunt celule haploide. Prezentând o mare variabilitate, gameţii se clasifică după mai
multe criterii.
Izogameţii sunt gameţi identici din punct de vedere morfologic şi apar la unele
alge.
Heterogameţii (anizogameţii) sunt diferiţi din punct de vedere morfologic.
Gametul femel, de obicei este mare şi imobil, poartă numele de macrogamet (sau
oosferă), iar cel mascul, mai mic şi mobil, se numeşte microgamet. Când gameţii
masculi prezintă cili sau flageli ei se numesc anterozoizi (sau spermatozoizi), iar cei
lipsiţi de cili poartă numele de spermatii.
Fecundaţia. Prin fecundaţie se înţelege contopirea a doi gameţi de sex opus,
proces în urma căruia rezultă oul (sau zigotul). Această nouă celulă se deosebeşte
de fiecare din cei doi gameţi prin numărul cromozomilor, care este dublu faţă de cel al
fiecărui gamet, iar prin capacitatea de asimilaţie şi diviziune dă naştere la ţesuturi,
organe şi organisme noi. Se cunosc trei variante mai importante de fecundaţie.
Izogamia este fecundaţia ce se petrece între gameţi identici (izogameţi) din
punct de vedere morfologic, diferiţi însă ca sex.
30
 Heterogmia (sau anizogamia) se întâlneşte la plantele mai evoluate, unde
gameţii se deosebesc sexual şi din punct de vedere morfologic. Gameţii femeli sunt
de obicei mai mari, imobili, numiţi macrogameţi, iar cei masculi, mai mici, mobili,
poartă numele de microgameţi. La unele alge, ciuperci, muşchi şi ferigi, gameţii
femeli (oosferele) sunt închişi în interiorul unor cavităţi numite oogoane (la alge şi
ciuperci) sau arhegoane (la muşchi şi ferigi). Gameţii masculi prezintă cili sau flageli,
cu ajutorul cărora se deplasează în mediul lichid la gametul femel. O asemenea
heterogamie poartă numele de oogamie (la Vaucheria, Fucus). Heterogamia tipică şi
oogamia sunt legate de mediul acvatic prin care gameţii masculi pot ajunge la cei
femeli. La plantele cu sămânţă (Gymnospermae şi Angiospermae) gameţii masculi,
lipsiţi de cili sau flageli, ajung la oosferă prin intermediul tubului polenic, în formă de
sifon, rezultat din exină şi celula vegetativă a grăunciorului de polen. O astfel de
heterogamie poartă denumirea de sifonogamie.
Gametangiogamia se întâlneşte la unele plante inferioare, la care întregul
conţinut al celulelor sexuale, numite gametangii, au rol de gameţi (Spirogyra, Mucor
mucedo).

6.6. Alternanţa de generaţii (faze).

Viaţa unei plante, de la formarea zigotului până la apariţia unui nou zigot,
reprezintă ciclul de evoluţie individuală. La toate plantele care prezintă sexualitate,
ciclul de evoluţie individuală este împărţit în două faze deosebite din punct de vedere
fiziologic şi citologic, care alternează în mod regulat. Una din aceste faze, fiind
producătoare de spori, poartă denumirea de sporofit (sau generaţia asexuată), iar
cealaltă, producătoare de gameţi, se numeşte gametofit (sau generaţia sexuată).
Sporofitul (sau generaţia asexuată). Începe odată cu procesul de
fecundaţie, în care fiecare dintre cei doi gameţi haploizi participă cu câte un set de
cromozomi, iar prin conjugarea lor rezultă zigotul care conţine două seturi de
cromozomi, fiind deci diploid. De aceea, această generaţie poartă denumirea şi de
generaţie diploidă.
Gametofitul (sau generaţia sexuată). Are ca punct de plecare reducerea
cromatică sau meioza, care se petrece în momentul formării sporilor (sporogeneza).
Ca atare, sporii, care sunt haploizi, marchează începutul gametofitului, deci a
generaţiei care va forma celulele sexuale (gameţii).

Organizarea florii la Angiospermae.

Floarea este un organ de reproducere în care au loc procese biologice care
duc, în final, la formarea noului germen de înmulţire – sămânţa -, protejată de fruct.

Receptaculul.
Receptaculul (sau axul floral) este partea terminală a pedunculului, pe care
sunt inserate componentele florii. Din punct de vedere morfologic, receptaculul poate
avea diferite forme: cilindric, ca la micşunele; conic, ca la piciorul cocoşului;
disciform, ca la fragă; în formă de butelie, ca la ghiocel; în formă de cupă, în care
caz poartă numele de hipanthiu (de la grec. hypo – sub, anthos – floare), cum se
întâlneşte la speciile de măceş (Rosa).

Periantul.
La majoritatea plantelor, părţile reproducătoare ale florii sunt protejate de
învelişul floral (sau periantul). De obicei, periantul este alcătuit din două învelişuri de
frunze: învelişul extern sau caliciul, format din sepale în majoritate a cazurilor de
culoare verde şi învelişul intern sau corola, alcătuită din petale, care în majoritatea
cazurilor au altă culoare decât cea verde. La cele mai multe angiosperme sepalele se
deosebesc de petale prin formă, mărime şi culoare. În acest caz, periantul florilor este
dublu. Sunt însă şi plante la ale căror flori componentele învelişului floral nu se
deosebesc prin forma, mărimea şi culoarea lor. În asemenea situaţii, piesele
învelişului floral se numesc tepale, iar totalitatea lor formează un periant simplu,
cunoscut şi sub numele de perigon; când tepalele sunt verzi perigonul este sepaloid
(la Urtica, Beta, Rumex, etc.), iar când tepalele au altă culoare decât verde, perigonul
este petaloid (la Tulipa, Lilium, Crocus, etc.). În cazul când tepalele sunt concrescute
total sau parţial cu marginile lor, perigonul este gamotepal (la Convallaria,
Polygonatum), iar când tepalele sunt libere perigonul este dialitepal (la Lilium, Tulipa,
Scilla, etc.). Există şi flori la care periantul este redus la nişte perişori (la Eriophorum)
sau poate lipsi şi atunci florile se numesc nude (la Salix, Fraxinus excelsior, etc.).

Caliciul
Caliciul este învelişul extern al periantului, alcătuit din mai multe sepale.
31
 După culoarea sepalelor, caliciul poate fi: caliciu foliaceu, atunci când
sepalele sunt de culoare verde, ca la marea majoritate a florilor; caliciu petaloid, când
sepalele sunt colorate, cum este cazul la Salvia splendens, unde sepalele au culoarea
roşie ca şi a petalelor.

Corola.
Este cel de-al doilea înveliş al periantului, alcătuit din petale. Culoarea
petalelor este dată de glucozizii flavonici, care imprimă culoarea galbenă sau albă
unor flori, sau antocianici, care dau culoarea albastră, violetă sau roşie, sau de către
pigmenţii din cromoplaste. Când periantul este alcătuit numai din două verticile, poziţia
petalelor faţă de sepale alternează.
După formă şi mărime, pot fi: orbiculare (circulare) (la Ranunculus repens);
ovat-lanceolate (la Nymphaea alba); unguiculate, adică prezintă o codiţă
(unguiculă), care formează de obicei cu lamina sau partea lăţită a petalei un unghi de
circa 90°; bilobată; tetralobată; în formă de cornet, etc.
Gruparea tipurilor de corole, ca şi în cazul caliciului, se face după mai multe
criterii:
După raportul de concreştere dintre petale, corola poate fi:
-corolă gamopetală, când petalele sunt concrescute total sau parţial între ele
(la Solanaceae, Lamiaceae, Boranginaceae, etc.);
-corolă dialipetală, când petalele sunt libere între ele (la Rosaceae,
Brassicaceae, Apiaceae, etc.).
După simetrie, se cunosc următoarele tipuri:
-corolă actinomorfă, când toate petalele sunt egale între ele. În acest caz,
corola poate fi împărţită în două părţi egale prin orice plan care trece prin centrul ei (la
Rosaceae, Malvaceae, Vitaceae, etc.);
-corolă zigomorfă, cu petale inegale şi care poate fi împărţită în două jumătăţi
simetrice numai printr-un singur plan, ca la florile plantelor din familia Fabaceae.
-corolă asimetrică, ce nu poate fi împărţită în două jumătăţi egale prin nici un
plan de simetrie (la Canna indica, Valeriana officinalis, etc.).

Androceul.
Totalitatea staminelor (microsporofilelor) dintr-o floare formează androceul,
care constituie partea bărbătească. O stamină este alcătuită dintr-un filament,
conectiv şi anteră.
Filamentul (sau codiţa). Este partea sterilă a staminei, care de obicei este
lung, subţire, cilindric, rareori lăţit (la Nymphaea), simplu, neramificat. La unele plante
însă, filamentul poate fi bifurcat, cum este la alun, la ceapă sau ramificat de mai multe
ori cum este la ricin. La majoritatea plantelor filamentele staminelor din floare sunt
egale ca lungime. Există însă şi plante la care filamentele dintr-o floare nu au toate
aceeaşi lungime.

Stamine libere şi stamine concrescute. La marea majoritate a plantelor

staminele florilor sunt libere. În asemenea cazuri, androceul se numeşte dialistemon
(la Brassicaceae, Vitaceae, etc.). La unele plante însă, staminele fiecărei flori sunt
concrescute între ele. Un astfel de androceu poartă numele de gamostemon. Dacă
concreşterea staminelor are loc numai la nivelul filamentelor, androceul poate fi:
-monadelf, când toate staminele din floare sunt concrescute prin filamentele
lor într-un singur mănunchi (la Malvaceae);
-diadelf, atunci când staminele sunt unite prin filamentele lor în două
mănunchiuri, ca la majoritatea fabaceelor, unde un mănunchi este format din nouă
stamine, iar al doilea dintr-o singură stamină, sau un mănunchi din cinci stamine şi
celălalt tot din cinci.
-triadelf, când staminele sunt concrescute prin filamentele lor în trei
mănunchiuri, ca la sunătoare (Hypericum perforatum), Cucurbitaceae.
-pentadelf, cu staminele concrescute în cinci mănunchiuri, ca la teiul argintiu
(Tilia tomentosa).
-poliadelf, când staminele sunt concrescute în mai multe mănunchiuri, ca la
lămâi (Citrus limon), ricin (Ricinus communis).
Există şi cazuri când numai anterele sunt concrescute sub forma unui tub prin
care trece stilul. Un astfel de androceu se numeşte sinanter ca la fam. Asteraceae.
Uneori staminele concresc cu gineceul, formând un corp numit ginostemium, ca la
Orchidaceae.

32
 Structura anterei. Într-o secţiune transversală prin antera unei stamine apar
două loji separate printr-un ţesut parenchimatic numit conectiv. Fiecare lojă, la rândul
ei, este împărţită printr-un şanţ lateral în câte doi saci polinici.

Gineceul (pistilul)
Apare pentru prima dată la Angiosperme şi reprezintă partea femelă din
floare. El este format din una sau mai multe macrosporofile (sau carpele), care ocupă
extremitatea axului floral. Indiferent de numărul carpelelor din care este alcătuit
gineceul prezintă trei părţi: ovarul, stilul şi stigmatul.

Poziţia ovarului pe receptacul. După poziţia pe receptacul, în raport cu

celelalte componente florale, ovarul poate fi superior, semiinferior şi inferior.

Ovulul la Angiospermae.
Ovulul (macrosporangele) este o formaţiune complexă care ia naştere în ovar,
fiind fixat pe peretele intern al acestuia printr-o codiţă numită funicul. Locul de inserţie
al funiculului pe ovul se numeşte hil. Prin funicul trece fasciculul conducător libero-
lemnos ce alimentează ovulul şi care reprezintă o ramificaţie a unei nervuri din
carpelă. Locul de la baza ovulului unde se ramifică fasciculul poartă numele de
chalază.
Într-o secţiune longitudinală printr-un ovul se observă că la exterior se află
adeseori două învelişuri sau integumente, unul extern, mai gros şi altul intern, mai
subţire, ambele alcătuite din câte două-trei straturi de celule. În partea apicală, cele
două integumente nu acoperă complet ovulul, ci lasă un mic orificiu numit micropil.
Cele două integumente închid spre interior un ţesut parenchimatic, omogen, numit
nucelă, adică macrosporangele propriu-zis, în care se formează partea cea mai
importantă a unui ovul, şi anume, sacul embrionar. Sacul embrionar conţine şapte
celule, şi anume: în partea apicală se găseşte o celulă centrală, oosfera (gametul
femel), precum şi două celule laterale, situate de o parte şi de alta a oosferei, numite
sinergide (haploide). La polul opus al sacului embrionar se află de obicei alte trei
celule (numărul acestora variază la diferite genuri de plante), numite antipode
(haploide). În centrul sacului embrionar se află celula secundară (diploidă). Toate
aceste celule prezintă la exteriorul lor câte o membrană subţire de natură proteică.

Tipuri de ovule. Luându-se drept criteriu poziţia pe care o are hilul, chalaza şi
micropilul faţă de axul nucelei, s-au stabilit trei tipuri de ovule, şi anume:
-ovul ortotrop (sau drept).
-ovul anatrop (răsucit sau răsturnat).
-ovul campilotrop (sau unilateral întors). Este puternic curbat în formă de
rinichi.

Numărul ovulelor din ovar la diferite familii sau chiar la speciile din cadrul
aceleiaşi familii poate fi diferit, de la una până la foarte multe.

Stilul.
Reprezintă o prelungire de obicei subţire şi cilindrică a ovarului, foarte variată
sub raport morfologic şi care se termină cu stigmatul. În unele cazuri stilul este redus
(la Ranunculus), alteori este alungit (la Chelidonium) sau foarte lung şi păros (la Zea
mays) ori, dimpotrivă, poate lipsi (la Papaver).
La majoritatea plantelor, stilul se dezvoltă în prelungirea ovarului. Uneori,
însă, el se inseră în partea laterală a ovarului (la Potentilla). La unele familii
(Boranginaceae, Lamiaceae, etc.) stilul se află prins la baza ovarului (stil ginobazic).

Stigmatul.
Reprezintă extremitatea stilului şi are suprafaţa mărită, papiloasă, secretore,
care favorizează reţinerea şi germinarea grăuncioarelor de polen. Forma stigmatului
este foarte variată la diferite familii, el putând fi globoid (la Solanaceae), bifid (la
Asteraceae), trifid (la Liliaceae), pentafid (la Linaceae), multifid (la Sanguisorba
minor), foliaceu (la Iris), filiform (la Zea mays), stelat (la Papaver), penat (la
Triticum), plumbos etc.

Reprezentarea grafică a florilor.

Elementele constitutive ale florii, privind numărul şi poziţia lor, se pot
reprezenta grafic prin diagrame şi formule florale.
Diagrama florală. Reprezintă proiecţia pe un plan perpendicular pe axul florii
a tuturor componentelor florale, redate prin anumite semne convenţionale. O
33
diagramă presupune o secţiune transversală prin floare, care să treacă prin toate
componentele sale şi să redea numărul pieselor florale, locul pe care-l ocupă, precum
şi raportul dintre ele.

Formula florală. Este reprezentarea unei flori prin intermediul unor litere, cifre
şi diferite semne convenţionale. Componentele florale se redau prin litere, iar numărul
pieselor dintr-un ciclu prin cifre; literele sunt iniţialele componentelor florale. Astfel: K-
caliciu, C-corola, P-perigon, A-androceu, G-gineceu. Cifra care exprimă numărul
pieselor dintr-un ciclu se scrie în dreapta fiecărei litere. Când acest număr este mare
se foloseşte semnul ∞. Verticilele de acelaşi fel se leagă cu (+). Când florile sunt
actinomorfe, se pune înaintea florii o steluţă (*) sau cruce încercuită , iar dacă florile
sunt zigomorfe se utilizează o linie oblică cu două puncte laterale (·/·). Lipsa unui
verticil se notează prin zero (0). Când piesele dintr-un ciclu sunt concrescute, cifra lor
se închide în paranteze rotunde ( ), iar când verticilele concresc între ele, se închid în
paranteze drepte [ ]. Dacă ovarul este inferior, deasupra numărului carpelelor se pune
o linie orizontală, iar la ovarul superior linia se aşează sub număr. Florile unisexuate
mascule se notează prin semnul convenţional ♂, cele femele prin ♀, iar cele
hermafrodite prin semnul combinat.
Când florile unisexuate sunt repartizate pe acelaşi individ, plantele sunt
numite monoice, când sunt separate (cele mascule pe un individ, iar cele femele pe alt
individ) plantele se numesc dioice. Avem şi plante trioice, când mai există o plantă
unde avem şi flori unisexuate şi hermafrodite.
Formula florală este des utilizată în studiul familiilor din cafrul sistematicii
plantelor superioare (Angiospermelor).
Redăm spre exemplificare câteva formule florale:
Lilium candidum * P 3+3 A 3+3 G (3)
Iris germanica * P 3+3 A 3+0 G (3)
Daucus carota * K 5 C 5 A 5 G (2)
Raphanus sativus * K 4 C 4 A 4+2 G (2)
Primula officinalis * K (5) [C (5) A 0+5] G (5)
Pyrus sativa * K 5 C 5 A 10+5+5 G 5
Ranunculus repens *K5C5A∞G∞
Pisum sativum ·/· K (5) C 1+2+(2) A (9)+1 G 1
Laminum mculatum ·/· K (5) [C (5) A 2+2] G (2)

7. INFLORESCENŢELE

Pe tulpini sau ramuri, florile pot fi singuratice (solitare) ca la ghiocel, lalea,

etc., sau grupate pe un ax alcătuind inflorescenţele. Ansamblul alcătuit dintr-un ax
principal cu ramificaţii care se termină cu flori constituie o inflorescenţă.
Inflorescenţele sunt de două feluri: simple şi compuse.
Inflorescenţele simple sunt alcătuite dintr-un ax principal pe care se inseră,
sesil sau pedicelat, florile. După modul de creştere în lungime al axului principal,
inflorescenţele simple se clasifică în: racemoase şi cimoase.

a) Inflorescenţele simple racemoase se caracterizează prin aceea că axul principal

prezintă în vârf un mugur vegetativ, prin care poate avea o creştere nedefinită.
Formarea florilor şi înflorirea are loc de la bază spre vârf, respectiv de la exterior spre
interior (la capitule, calatidii, umbelă) şi ele se mai numesc centripete (de la grec.
petere – a tinde). Se mai numesc şi monopodiale pentru că au un ax comun.
Inflorescenţele racemoase sunt de două feluri:
-cu ax lung:
-şi subţire: racemul, spicul simplu, amentul, corimbul.
-şi gros: spadixul.
-cu ax scurt:
-şi subţire: umbela simplă
-şi gros: capitulul şi calatidiul

Racemul prezintă un ax comun, în lungul căruia se formează flori bisexuate

pedicelate, cu pediceli mai mult sau mai puţin egali, la subsuoara unor bractee. Este
una dintre cele mai comune tipuri de inflorescenţă la angiosperme (rapiţă, salcâm,
strugurei, lăcrimioară etc.).
Spicul simplu are un ax rigid pe care se găsesc flori bisexuate sesile sau cu
pediceli foarte scurţi (la pătlagină - Plantago lanceolata, etc.).

34
 Amentul este asemănător cu spicul, dar prezintă flori unisexuate. Axul poate
fi lung şi flexibil (ca la nuc - Juglans, stejar - Quercus, alun - Corylus etc.) sau rigid,
erect (ca la salcie - Salix, castan - Castanea sativa, etc.).
Corimbul se caracterizează prin aceea că pe axul principal se află flori
pedicelate, dar cu pediceli inegali: cei de la bază mai lungi, iar cei de la vârf mai scurţi,
încât florile ajung, mai mult sau mai puţin, la acelaşi nivel (la păr – Pyrus sativa, la
cununiţă – Spiraea vanhouttei, etc.).
Spadixul prezintă un ax lung şi gros pe care se inseră, sesil, flori unisexuate.
Toată inflorescenţa este protejată de o hipsofilă mare numită spată (de la grec.
spatha – lamă lată): albă imaculată la floarea miresei (Calla aethiopica), verde-
violacee la rodul pământului (Arum maculatum), etc.
Umbela simplă se caracterizează prin aceea că din vârful axului principal,
cam din acelaşi loc, pornesc mai multe ramificaţii aproape egale, care poartă flori în
vârful lor: la corn (Cornus mas), iederă (Hedera helix), ceapă (Alliun cepa), etc.
Capitulul prezintă un ax scurt şi gros, de formă globuloasă, pe care sunt
inserate flori sesile sau cu pediceli foarte scurţi, ca la trifoiul roşu (Trifolium pratense),
scaiul dracului (Eryngium campestre), etc.
Calatidiul (antodiul) se deosebeşte de capitul prin axul disciform sau
globulos, pe care se inseră florile sesile sau scurt pedicelate, dar, totdeauna protejate
de hipsofile care alcătuiesc pericliniul, ca la familia asteracee.

b) Inflorescenţele simple cimoase se caracterizează prin aceea că axul

principal are o creştere definită, terminându-se în vârf cu o floare. Inflorescenţa nu
prezintă un ax comun unitar, ci acesta este alcătuit din porţiuni de axe secundare
succesive (simpodiu). Formarea florilor şi înflorirea are loc de la vârf spre periferie şi
de aceea ele se mai numesc şi centrifuge. Ele se împart în: monocaziu, dicaziu şi
pleiocaziu.
Monocaziul (cima unipară) este inflorescenţa la care, de sub floarea
terminală porneşte o singură ramificaţie care se termină cu o floare, de sub care
porneşte alta ş.a.m.d. Monocaziul prezintă patru variante: drepaniu, ripidiu, bostrix
şi cincin.
Dicaziul (cima bipară) este alcătuit dintr-o axă primară terminată cu o floare,
de sub care pornesc câte două ramificaţii, de obicei, egale între ele. Este o ramificaţie
fals dichotomică şi se întâlneşte la cariofilacee.
Pleiocaziul (de la grec. pleion – multe, chasion – a se divide) este cima
alcătuită din trei sau mai multe ramuri florifere, dispuse în verticil, sub axul florifer
primar, ex. la muşcată (Pelargonium zonale).

Inflorescenţele compuse.

Se caracterizează prin aceea că axul principal se ramifică în moduri diferite,

iar pe aceste ramificaţii se inseră inflorescenţe simple. Inflorescenţele compuse sunt
clasificate în homotactice şi heterotactice.

a) Inflorescenţele homotactice (de la grec. homoios – asemănător; tactikos

– aşezat) sunt combinaţii de inflorescenţe simple de acelaşi fel, ca de exemplu:
-spicul compus de la grâu (Triticum sp.), secară (Secale cereale), etc.
-corimbul compus de la păducel (Crataegus sp.), etc.
-racemul compus de la ridiche (Raphanus sativus), etc.
-umbela compusă de la apiacee (morcov, mărar, etc.).
-calatidiul compus de la floarea de colţ (Leontopodium alpinum)
-dicaziul compus la majoritatea cariofilaceelor
-cincinul compus la vanilia sălbatică (Heliotropium europaeum).

b) Inflorescenţele heterotactice (de la grec. heteros – diferit; tactikos –

aşezat) sunt combinaţii între inflorescenţele racemoase cu cele cimoase. De exemplu:
-racem cu calatidii la captalan (Petasites sp.) etc.
-corimb cu calatiii la coada şoricelului (Achillea sp.) etc.
-umbelă cu spiculeţe la pirul câinelui (Cynodon dactylon) etc.
-racem cu spiculeţe (panicul spiciform) la coada vulpii (Alopecurus pratensis)
etc.
-panicul cu spiculeţe la ovăz (Avena sp.), firuţa (Poa sp.) etc.
-spadix cu spiculeţe la porumb (Zea mays) etc.
-pleiocaziu cu ciaţii la Euphorbia helioscopia etc.

35
 Fecundaţia şi formarea zigotului la Angiospermae.

Grăunciorii de polen transportaţi pe stigmatul florilor, datorită celulelor

papiloase şi lipicioase sunt reţinuţi pe aceasta. Aici absorb puternic apa, se umflă şi,
datorită unor substanţe stimulatoare secretate de stigmat, germinează. Astfel, printr-
un por al exinei, intina iese afară sub forma unui tub cilindric numit tub polinic, în care
pătrunde mai întâi citoplasma şi nucleul celulei vegetative şi apoi celula generativă
sau spermatogenă. Tubul polinic crescând, pătrunde prin canalul stilului (când
aceasta există) sau prin spaţiile intercelulare ale stilului (când acesta nu posedă
canal), până în ovar, unde înaintează pe pereţii acestuia până la ţesuturile placentare
pe care le străbate, trece prin funicul şi apoi pe suprafaţa ovulului până ajunge la
micropil şi de aici la sacul embrionar. Această înaintare a tubului polenic către oosferă
se datorează chimiotropismului.
La cele mai multe plante tubul polenic ajunge la sacul embrionar prin micropil
şi acest fenomen poartă numele de porogamie, întâlnit mai ales la ovulele anatrope,
la care hilul se află lângă micropil. La unele plante însă, tubul polenic ajunge la sacul
embrionar prin şalază; procesul, purtând numele de şalazogamie, se întâlneşte mai
rar (arin, carpen, etc.). Se cunosc şi cazuri de mezogamie, când tubul polenic
pătrunde lateral, prin integumente.
În timp, celula generativă se divide şi formează doi gameţi bărbăteşti sau
două spermatii. În cele mai multe cazuri diviziunea celulei generative are loc înaintea
germinaţiei polenului, astfel că în tubul polenic vor pătrunde cele două spermatii.
Indiferent de momentul formării lor, cei doi gameţi se deplasează spre vârful
tubului, unde nucleul celulei vegetative, care ocupă acest loc, se resoarbe. În contact
cu sacul embrionar vârful tubului polenic se gelifică, iar spermatia cea mai apropiată
de vârful tubului trece printre cele două sinergide şi ajunge la oosferă, cu care se
uneşte (contopeşte). Unirea celor doi gameţi se sex diferit poartă numele de
fecundaţie, rezultatul ei fiind formarea unei celule numită ou sau zigot primar
(principal); cei doi gameţi (spermatia şi oosfera) fiind haploizi, prin contopirea lor
celula nouă (adică oul sau zigotul) va fi diploidă. Cel de-al doilea gamet mascul din
tubul polenic se deplasează spre celula secundară a sacului embrionar, cu care se
uneşte, dând naştere la cel de-al doilea zigot numit zigot accesoriu. Această a doua
fecundaţie având loc între un gamet haploid (spermatia) şi unul diploid (celula
secundară), zigotul accesoriu este tripolid. După fecundaţie, sau uneori chiar înaintea
ei, sinergidele şi antipodele se dezorganizează.

8. SĂMÂNŢA LA ANGIOSPERMAE

După procesul de fecundaţie, din ovul se dezvoltă sămânţa. Astfel, zigotul,

după o perioadă de repaus, se formează embrionul din care se dezvoltă o nouă
plantă. Zigotul accesoriu, prin diviziune, dă naştere la endospermul secundar.
Antipodele şi sinergidele se resorb, celulele nucelei, de asemenea, se resorb pe
măsură ce creşte endospermul secundar sau embrionul, iar integumentele ovulului
devin componente ale tegumentului seminal. Acest ansamblu care provine din ovul în
urma procesului de dublă fecundaţie, alcătuit din tegument seminal, embrion şi
endosperm secundar, constituie sămânţa. Apare pentru prima dată în regnul vegetal
la gimnosperme şi se perfecţionează la angiosperme.

Forma seminţelor este foarte variată la angiosperme. Sunt seminţe sferice,

ovoidale, cubice, prismatice, cordiforme, reniforme, lenticulare, etc.
Suprafaţa externă a tegumentului seminal, şi deci a seminţei, poate fi netedă,
lucioasă, aspră, brăzdată, colţuroasă, păroasă, etc.

Mărimea seminţelor la angiosperme variază, de asemenea, în limite mari.

Unele seminţe sunt foarte mici şi abia se disting cu ochiul liber, cum sunt seminţele
orhideelor. La măzăriche (Vicia sp.)seminţele sunt de câţiva mm; la bob, fasole, ricin
seminţele sunt de peste 1 cm lungime; la nuc, la castanul ornamental seminţele ajung
la dimensiuni de 2-3 cm, iar la palmierul Lodoicea seycelarum se întâlnesc cele mai
mari seminţe care pot cântări peste 5 kg.

Numărul seminţelor într-un fruct variază mult la diversele unităţi sistematice.

Astfel, la poacee, ca şi şa asteracee, într-un fruct se află numai o singură sămânţă. La
măr, la păr, etc, într-un fruct se află 10 seminţe, pe când la cucurbitacee se află zeci
sau chiar sute de seminţe, iar la orhidee se află chiar mii de seminţe într-un fruct.

36
 În natură, plantele anuale formează mai multe seminţe decât cele perene, iar
plantele cu seminţe puţine într-un fruct formează mai multe fructe.

Componentele seminţei.
O sămânţă este alcătuită din tegument seminal şi embrion; la multe seminţe,
pe lângă aceste două componente se află şi endosperm secundar, iar la unele chiar
şi al patrulea component, perispermul.

Tegumentul seminal.
Provine din transformarea integumentelor (sau integumentului) ovulului după
fecundaţie.
Ca aspect exterior, la unele seminţe tegumentul seminal este neted, ca de
exemplu la seminţele de trifoi sau lucernă. La altele (torţel) tegumentul seminal
prezintă asperităţi. La unele plante, cum este neghina, asperităţile, forte pronunţate,
au aspectul unor spinişori, iar la bumbac multe din celulele tegumentului seminal sunt
transformate în peri foarte lungi.
Tegumentul poate avea aceeaşi culoare peste tot. Uneori, însă, este tărcat,
pestriţ, aşa cum sunt seminţele unor soiuri de fasole.

FRUCTUL

După procesul de fecundaţie, în flori se produc transformări mari: unele părţi

ale florii se ofilesc şi cad, altele însă se modifică atât cantitativ, cât şi calitativ. Toate
aceste modificări care se petrec în floare, în urma fecundaţiei, constituie procesul de
fructificaţie sau de formare a fructului. În general staminele, petalele şi sepalele se
usucă şi cad de pe axul floral, existând şi cazuri când sepalele rămân pe fruct,
însoţindu-l ca anexe (la măr – Malus, măceş – Rosa, etc.); alteori caliciul se măreşte
şi înveleşte fructul (caliciu acrescent) ca, de exemplu, la Physalis alkekengi sau la
Trifolium fragiferum, etc.
În general, fructul se formează din peretele ovarului, după fecundaţie; sunt
însă şi cazuri când la formarea fructului participă gineceul în întregime (la mac –
Papaver sp., curpen – Clematis sp., etc.) sau, alături de gineceu, participă chiar şi alte
componente ale florii ca, de exemplu, învelişul şi axul floral (la ananas – Ananas
sativa).
După cum rezultă, în regnul vegetal fructul apare numai la angiosperme.
Peretele fructului, care în general provine din dezvoltarea carpelelor ce
alcătuiesc ovarul, se numeşte pericarp (de la grec. peri – împrejur; karpos – fruct). În
pericarp se disting trei părţi şi anume: epicarp, mezocarp şi endocarp.
Epicarpul (sau exocarpul). Este partea externă a fructului, care se prezintă
ca o pieliţă formată din unul sau două straturi de celule, cu rol de protecţie. Ca aspect
exterior, poate fi neted şi adeseori acoperit cu un strat de ceară (la prun – Prunus
domestica), păros (la soia – Glycine hispida), reticulat (la sparcetă – Onobrychis
viciifolia), aripat (la ulm – Ulmus), spinos (la ciumăfaie – Datura stramonium), etc.
Uneori epicarpul este foarte gros (la lămâi – Citrus limonium, portocal – Citrus
aurantium).
Mezocarpul. Este partea mijlocie a pericarpului şi provine din mezofilul
carpelei. De obicei este porţiunea cea mai voluminoasă din pericarp, existând şi cazuri
(la citrice) când este redus, prezentându-se ca o pieliţă. În majoritatea cazurilor,
consistenţa mezocarpului determină consistenţa fructului.
Endocarpul. Este partea internă a pericarpului. Uneori nu se observă în
fructe (la tomate – Lycopersicum esculentum), alteori rămâne subţire (la ardei –
Capiscum annuum), pentru ca în multe cazuri să fie lemnos, când protejează sămânţa
(la piersic – Prunus persica, la cais – Prunus armeniaca, etc.).

Clasificarea fructelor.

Problema clasificării fructelor a preocupat pe mulţi botanişti, dar nu s-a ajuns

la rezultate corespunzătoare din toate punctele de vedere. Sistemele de clasificare
sunt departe de a fi acceptate de toţi botaniştii.
În continuare, se va adopta o clasificare în care se va ţine seama de mai
multe criterii: dacă fructul provine din floare sau inflorescenţă, tipul şi poziţia gineceului
în floare, consistenţa pericarpului, dehiscenţa, etc.:
-fructe care provin dintr-o floare:
-fructe simple G1 sau G(2-∞)
-fructe multiple (apocarpe) G2-∞
37
 -fructe mericarpice (apocarpoide sau schizocarpe).
-fructe care provin dintr-o inflorescenţă: fructe compuse
-fructe adevărate când provin strict din gineceu
-fructe false când la formarea lor contribuie şi alte elemente ale florii (mai ales
receptaculul)
-fructe monosperme şi polisperme.

Fructe simple
Provin dintr-un gineceu monocarpelar sau policarpelar sincarp. După
consistenţa pericarpului, acestea se clasifică în uscate şi cărnoase, ambele categorii
putând fi atât dehiscente cât şi indehiscente, după cum se deschid sau nu la
maturitate.

Fructe simple uscate dehiscente.

Folicula este fruct uscat polisperm, care provine dintr-un gineceu

monocerpelar monolocular. Dehiscenţa se face pe linia de sutură ventrală a marginilor
carpelei de sus în jos, în jumătatea superioară, fără a se forma valve. Ex. nemţişorul
de câmp (Consolida regalis).
Păstaia (leguma) rezultă din gineceu monocarpelar, monolocular, dar,
dehiscenţa se face pe două linii: linia suturii ventrale şi a nervurii mediane a carpelei,
formându-se două valve de câte o jumătate de carpelă (Phaseolus sp., Pisum sp.).
Silicva şi silicula sunt fructele brassicaceelor. Provin din gineceu bicarpelar.
Fructul la maturitate se deschide în două valve, iar în mijloc prezintă un perete
despărţitor (septum sau replum). Deosebirile dintre cele două tipuri de fructe sunt
numai cantitative: silicva are lungimea de cel puţin trei ori mai mare decât lăţimea, ex.
la: rapiţă (Brassica rapa), muştar (Sinapis sp.), etc.; silicula are dimensiunile aproape
egale cu lungimea (Capsella bursa-pastoris, Crdaria draba, etc.).
Capsula este un fruct polisperm, foarte variat şi foarte răspândit la plante.
Aceasta provine dintr-un gineceu policarpelar sincarp, unilocular sau polilocular. După
modul de dehiscenţă, capsula poate fi:
-denticulată, care se deschide prin dinţişori situaţi la partea superioară, ca la
neghină (Agrostemma githago), garoafă (Dianthus sp.), etc.
-valvicidă cu dehiscenţa prin valve, care se transformă de-a lungul unor linii
longitudinale. Când dehiscenţa se face de-a lungul liniei de concreştere a marginilor
carpelelor, capsula este valvicidă septicidă (Ricinus communis). În unele cazuri
deschiderea se face pe linia nervurilor mediane ale carpelelor şi se numeşte capsulă
valvicidă loclicidă (dorsicidă), ex. la bumbac (Gossypium hirsutum), lalea (Tulipa
sp.), panseluţă (Viola x wittrochiana). Al treilea tip de capsulă valvicidă este cea
valvicidă septifragă (de la lat. septum –perete, frangere – a frânge, a despica), când
dehiscenţa se face prin ruperea pereţilor de concreştere a marginilor carpelelor.
Valvele se separă de ţesutul placentar central, pe care sunt prinse seminţele. Se
întâlneşte la euforbiacee, orchidacee, unele solanacee. Capsulă cu dehiscenţă
septifragă este şi fructul de la ciumăfaie (Datura stramonium). Aceasta provine dintr-
un gineceu bicarpelar, care după fecundaţie se transformă într-o capsulă tetraloculară,
prin apariţia unui perete fals (septum) în fiecare lojă. La maturitate septumurile se rup
longitudinal, o parte rămâne fixată pe placentă, cu care formează o coloană centrală
pe care sunt puţine seminţe, iar cealaltă rămâne ca o creastă care proeminează spre
exterior.
-poricidă la care dehiscenţa se face, de obicei, prin nişte pori situaţi la vârful
capsulei sub stigmatul remanescent. Se întâlneşte la macul sălbatic (Papaver rhoes).
-operculată (pixidă). Deschiderea fructului şi eliminarea seminţelor se face
printr-un căpăcel (opercul), care se formează în vârful fructului datorită apariţiei unui
ţesut de separaţie cu poziţie circulară. Se întâlneşte la măselariţă (Hyoscyamus
niger), ştir (Amaranthus sp.), scânteiuţă (Anagallis sp.), etc.

Fructe simple uscate indehiscente.

Achena este fructul asteraceelor, fiind un fruct uscat, monolocular şi

monosperm, la care sămânţa este liberă neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de
aceasta într-un singur punct, încât, se poate desprinde cu uşurinţă. Pericarpul are
consistenţă variată: membranos, pielos, tare, sclerificat, etc. La fagacee avem fructe
38
de tip acheniform: jirul la fag, aluna la alun, ghinda la stejar, castana la castanul
comestibil. Toate aceste au o hipsofilă tipică – cupa.
Nucula – o întâlnim la mai multe familii, ca Tiliaceae, Polygonaceae, etc.
Cariopsa este fructul poaceelor, la care tegumentul seminal este strâns alipit
de pericarp, cu care concreşte, încât sămânţa nu poate fi dezlipită cu uşurinţă de
aceasta. Este monoloculară şi monospermă.
Samara este o achenă aripată. Aripa, cu rol în diseminare, provine din
alungirea pericarpului. La ulm (Ulmus sp.) monosamara este eliptică sau ovoidală, cu
achena situată mai mult sau mai puţin central. Frasinul (Fraxinus sp.), prezintă
monosamara alungit-lanceolată, cu achena la unul dintre capete.
Obs. În categoria de fructe uscate indehiscente, după unii autori, pot fi
încadrate şi următorele fructe: păstaia indehiscentă de la sparcetă (Onobrychis
viciifolia); silicva şi silicula indehiscentă la unele brassicacee (Raphanus
raphanistrum); lomenta (păstaia lomentiformă care este strangulată între seminţe
formând aşa-numitele lomente) la coronişte (Coronilla sp.), seradelă (Ornithopus
sativus), etc.

Fructe simple cărnoase dehiscente.

Drupa parţial dehiscentă de la nuc (Juglans sp.), migdal (Amygdalus
communis) ş.a. Aceasta are epicarpul pielos, mezocarpul cărnos şi la maturitate
uscat, iar endocarpul sclerificat închide sămânţa. La maturitate crapă epi- şi
mezocarpul.
Capsula cărnoasă dehiscentă de la castanul porcesc (Aesculus sp.),
slăbănog (Impatiens noli-tangere), etc.
Baca dehiscentă de la plesnitoare (Ecbalium elaterium).

Fructe simple cărnoase indehiscente

Baca provine dintr-un gineceu monocarpelar (Berberis sp.) sau bicarpelar

sincarp, exemplu la: Solanum tuberosum, Vitis vinifera, Lycopersicon esculentum, etc.
Epicarpul este pielos, subţire, mezocarpul este reprezentat prin pulpa cărnoasă, iar
endocarpul este subţire, redus la un rând de celule.
Drupa este fructul cu pericarpul parţial sclerificat (numai endocarpul se
sclerifică şi formează sâmburele care protejează sămânţa). Se întâlneşte la prunoidee
(Prunus sp., Persica sp., Armeniaca sp.), măslin (Olea europaea).

Hesperida este fructul de la genul Citrus (C. limon – lămâi; C. aurantianum –

portocal, etc.). Pericarpul este alcătuit dintr-un epicarp pielos şi cerificat, cu pungi
secretoare de uleiuri eterice; mezocarpul este spongios; endocarpul cărnos, format
din celule fusiforme mari, vizibile cu ochiul liber, bogate în acizi organici, vitamine, etc.
Melonida sau peponida de la cucurbitacee este o bacă mare, cu numeroase
seminţe, la formarea căreia participă şi receptaculul. Spre deosebire de bacă, la
maturitate, partea externă a melonidei se lignifică.
Poama este fructul baciform la măr (Malus sp.), păr (Pyrus sp.), etc. După unii
autori acest fruct este un fruct fals care intră în categoria fructelor multiple (polifoliculă
falsă).
Fructe multiple (apocarpe).
Acestea provin dintr-un gineceu policarpelar apocarp superior sau inferior şi
se denumesc cu prefixul „poli”.
Polidrupa de la mur (Rubus caesius), zmeur (R. idaeus), etc. Este alcătuită
din numeroase drupeole dispuse pe un receptacul convex.
Poliachena sau polinucula se întâlneşte la numeroase ranunculacee
(Ranunculus repens, Clematis sp., Anemone sp. etc.). Fructul este alcătuit din
numeroase achene, mai mult sau mai puţin rostrate, dispuse pe un receptacul conic
sau alungit. Tot poliachenă este fructul de la Fragaria sp., Rosa sp., la care însă,
achenele se află împlântate într-un receptacul cărnos, mult dezvoltat. Deci, o
poliachenă falsă (la căpşun) sau polinuculă falsă (la măceş).

Polifolicula este fructul de la bujor (Paeonia officinalis), etc. Dintr-o floare se

formează mai multe folicule, comprimate la spânz (Helleborus odorus) sau
necomprimate, păroase sau nepăroase la bujor (Paeonia sp.). Tot polifoliculă, dar
polifoliculă falsă este şi fructul de la subfamilia Pomoideae (măr, păr, gutui, etc.) la
care receptaculul se intercalează printre carpele, concreşte cu acestea şi se dezvoltă
foarte mult, reprezentând partea comestibilă a acestuia. În mijlocul fructului se află 2-5
cavităţi rezultate din carpele, care închid seminţele.
Fructele mericarpice (apocarpoide sau schizocarpe)
39
 Acestea provin dintr-o floare cu un gineceu policarpelar sincarp, care, la
maturitate se divide în atâtea fructuleţe (euschizocarpe) sau un multiplu de fructuleţe
(anaschizocarpe) ale numărului de carpele din care a fost alcătuit gineceul.
Fructuleţele se numesc mericarpii (de la grec. meros – parte; karpos – fruct).
-fructe euchizocarpe:
-tetraachena sau tetranucula la Lamiaceae şi Boranginaceae
-disamara de la arţar (Acer sp.)
-dicariopsa de la Apiaceae (morcov, mărar, etc.).
-fructe anaschizocarpe. Se întâlnesc la numeroase malvacee: nalba (Malva
sp.), floarea pâinii (Abutilon sp.), nalbă mare (Althaea sp.), etc.

Fructele compuse
Acestea se formează dintr-o inflorescenţă. Din fiecare floare se formează câte
un fruct, acestea concresc între ele, dar şi cu axele inflorescenţei, formând fructul
compus.
Acestea sunt: soroza şi sicona (cărnoase), glomerulul (fruct uscat) şi
ştiuletele.
Soroza este fructul de la dud (Morus sp.) care provine din întreaga
inflorescenţă femelă. Partea cărnoasă, comestibilă, repre-zintă perigonul
metamorfozat. Fructele propriz-zise sunt achene înconjurate de perigonul încărnoşat,
alcătuind drupuşoare. Pe un ax se află mai multe drupuşoare. La ananas (Ananas
sativa), o plantă tropicală, fructul este tot o soroză, dar la care partea comestibilă este
axul inflorescenţei, mult îngroşat, împreună cu bracteile florale.
Sicona este fructul smochinului (Ficus carica). Acesta se compune din
achene înglobate într-o urnă piriformă, cărnoasă şi comestibilă, care a provenit din
metamorfozarea axului inflorescenţei.
Glomerulul de la sfeclă (Beta vulgaris) este alcătuit din 3-5 (1) fructe uscate
monosperme (achene sau capsule operculate), care la maturitate concresc cu
perigonul acrescent şi lignificat.
Ştiuletele de la porumb (Zea mays) provine din inflorescenţă compusă
(spadix + spiculeţe).

Importanţa fructelor şi seminţelor

Numeroase plante erbacee (grâu, porumb, orz, orez, ardei, vinete, tomate,
mur, zmeur, etc.) sau lemnoase (măr, păr, gutui, cais, vişin, piersic, coacăz, etc.), se
cultivă de către om pentru fructele şi seminţele lor utilizate în alimentaţie. De la alte
plante se folosesc fructele şi seminţele în hrana animalelor (orz, ovăz, dovleac,
pepene verde furajer, etc.). Fructele şi seminţele de la numeroase plante servesc la
extragerea uleiului, cu numeroase utilizări alimentare sau industriale (floarea soarelui,
in, nuc, ricin, etc.). Numeroase fructe şi seminţe au utilizări medicinale (mac, ricin,
fenicul, anason, chimion, afin, zmeur, in, etc.). Perii de pe seminţele de bumbac se
folosesc în industria textilă, medicinală, etc. Unele fructe şi seminţe au largi utilizări în
industria parfumurilor, obţinerea de coloranţi vegetali, etc.

Diseminarea

În sens larg, prin diseminare se înţelege răspândirea seminţelor, dar şi a

fructelor indehiscente împreună cu seminţele. Aceasta este necesară pentru a se
asigura perpetuarea speciilor şi pentru ca acestea să ocupe noi medii de viaţă,
lărgindu-şi continuu arealul. Angiospermele, cele mai răspândite plante de pe glob,
prezintă o mare variaţie de modalităţi de răspândire a fructelor şi seminţelor şi, ca
urmare, o largă expansiune în spaţiu, atât pe orizontală cât şi pe verticală.
Modalităţile de răspândire a seminţelor (la fructele dehiscente) sau a fructelor
şi seminţelor (la cele indehiscente) sunt variate. Astfel, avem: autochore şi alochore.
Plante autochore (de la gerc. auto – însuşi; choreo – împrăştiere) cele care
împrăştie, prin mijloace proprii, seminţele sau fructele cu seminţe.
Plante alochore (de la grec. allos – străin; choreo – împrăştiere) prezintă
anumite adaptări pentru răspândirea prin vânt a fructelor şi seminţelor lor. La salcie
(Salix sp.) şi plop (Populus sp.), seminţele prezintă smocuri de perişori pe hil, datorită
cărora sunt purtate de vânt la distanţe de zeci sau sute de kilometri.
Plantele zoochore sunt de două feluri: epizoochore şi endozoochore.

40
 -plantele epizoochore îşi transportă seminţele sau fructele pe părţile externe
ale unor animale. Bacele lipicioase de la vâsc (Viscum album) sunt transportate dintr-
un arbore în altul pe ciocul sau picioarele mierlelor.
-plante endozoochore sunt cele ale căros seminţe şi fructe trec nevătămate
prin tubul digestiv al animalelor şi odată cu excrementele ajung la distanţe apreciabile.
De exemplu, prin păsări se răspândesc: vişinul, cireşul, murul, zmeurul, numeroase
plante tropicale etc.
Plantele hidrochore răspândesc fructele şi seminţele prin intermediul apei.
Acestea conţin ţesuturi aerifere şi pot pluti mult la suprafaţa apei. Exemple: fructele de
Cocos nucifera plutesc 30-40 zile pe mare fără a-şi pierde puterea de germinaţie; la
stuf (Phragmites australis), trestia mediteraneană (Typha laxmanni), rogoz (Carex
sp.), etc.

Răspândirea fructelor şi seminţelor prin intermediul omului.

În Europa au fost introduse seminţe şi fructe de specii valoroase ca: porumb,

cartof, tomate, tutun, alune de pământ, etc. În America au fost transportate grâul,
cânepa, etc. Odată cu seminţele acestor plante valoroase, au fost transportate şi o
serie de specii de buruieni păgubitoare, care s-au naturalizat repede. Din America în
Europa au ajuns buruienile: bătrânişul (Erigeron canadensis), ştirul (Amaranthus
retroflexus), torţelul (Cuscuta sp.), busuioaca (Galinsoga sp.), etc. Din Europa au fost
introduse în America: rocoina (Stellaria media), neghina (Agrostemma githago), etc.

41