Bicicleta fermecată

de Mihaela Coșescu

Zamfira avea patru ani când pe prispa de lut a casei a găsit o carte poștală
adusă de vânt. A știut atunci că își dorește și ea un cal de fier cu două roți și coarne
de cerb cu care să călătorească.
Se dusese vorba prin sat că undeva, pe la Polul Nord, ar fi un Moș care
aduce copiilor daruri de Crăciun. Așa că Zamfira i- a desenat Moșului bicicleta de
pe cartea poștală și a pus scrisoarea pe streașina casei, de unde un spiriduș avea să
vină să o ia și să o ducă Moșului.
Dar Moșul cel cu daruri multe nu a ajuns în satul uitat de lume în care
locuia Zamfira. Nici în anul acela acela, nici în anii următori.
Pe când avea zece ani, Zamfira s-a gândit că poate să împletească ciorapi și
fulare de lână ca să le vândă și, într-o zi, să își cumpere o bicicletă din banii
strânși. Voia una roșie, cu un coș mic în față, așa cum văzuse pe cartea poștală.
Anii au trecut. Zamfira a tot împletit ciorapi din lâna pe care tot ea o torcea.
Însă mereu dădea ciorapii pentru ceea ce avea nevoie: miere de albine, lemne
pentru iarnă, medicamente pentru fratele ei care mergea la școală, tablă pentru
acoperișul rupt de furtună și tot așa.
Zamfira mergea la prășit porumbul, la legat via, la cules struguri, mere,
gutui sau prune, la bătut fasole, la adunat frunze de brusture pentru sarmale, la
spălat rufe la râu, la cules mure pentru dulceață, iar seara împletea ilice la lumina
lumânărilor.
Și a împletit Zamfira din lâna oilor sale, iar apoi din lâna oilor cu care
copiii ei mergeau pe câmp sau din lâna oilor după care nepoții și strănepoții ei
alergau prin pășunile cu flori.
Dar niciodată nu a avut suficiente șosete sau fulare să își poată cumpăra o
bicicletă. Și așa trecea vremea, anotimp după anotimp.
Până într-o seară, când...
Pământul era înghețat și câte un fulg mic zbura prin aer, anunțând prima
ninsoare din al șaptezeci și patrulea an de viață al Zamfirei. Ea aprinse mai întâi
focul în sobă, apoi se cucuși în pat, gândindu- se la toate perechile de ciorapi pe
care le împletise, în timp ce picioarele îi tremurau sub plapumă. Împletea de zor
pentru a termina o pereche de ciorapi, de data asta chiar pentru ea. Dar auzi câteva
bătăi la ușă, iar când deschise văzu o femeie necunoscută care tremura în prag.
- Mi-e atât de frig, aș putea să intru?
- Aici, lângă sobă, e un loc numai bun să-ți încălzești mâinile.
- Și picioarele mi-au înghețat!
După ce încheie ultimul ochi de la ciorapii de lână, tușa Zamfira, cum îi
spuneau sătenii, i- i trase musafirei în picioare.
- Parcă i-am făcut pe măsura dumitale!
Cu lacrimi în ochi, musafira o îmbrățișă pe Zamfira, șoptindu-i la ureche:
- Aș vrea să îți pot mulțumi!
Aș vrea să îți dau și eu ceva. Dar nu am decât bicicleta mea veche și
ruginită.
Ți-o dăruiesc.
Zamfira ieși afară în tălpile goale și cu inima plină.
Vântul începuse să bată mai tare, iar fulgii îi atingeau fruntea, lăsându-i pe
față picături mici de apă, ca niște lacrimi. Își puse opincile în picioare, urcă pe
bicicletă și pedală pe ulița casei sale.
Pedală atât de mult, încât fără să își dea seama, ieși din satul pe care nu îl
părăsise niciodată.
 Pedală prin munți și printre cascade. Pedală printre nori și printre baloane
fermecate. Pedală prin mări și oceane. Pedală printre oameni. Pedală prin viitor.
Pedală printre buburuze și fluturi.
Și tot pedală până când ajunse înapoi lângă prispa de lut a casei sale și
strigă către o ușă închisă:
- Mami, tati! O doamnă mi-a dăruit o bicicletăăăăă!