CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Sfântul Martir și Binecredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu a fost Domn

al Țării Românești între anii 1688 – 1714. În timpul cât a domnit, Țara Românească a
cunoscut o perioadă de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale. În 1714,
pe 15 august, a fost martirizat de către turci, la Constantinopol (în prezent
Istanbul), împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), precum
și cu sfetnicul său Ianache Văcărescu. Cu toții sunt prăznuiți pe 16 august, sub
numele de Sfinții martiri Brâncoveni.

De-a lungul timpului, poporul român care l-a îndrăgit pe marele domnitor i-a
dedicat o multime de balde și legende, pentru a-i preamări impunătoarea figură.
Astfel, autorii populari au compus texte epice, în care își exprimă dragostea si
mulțumirea față de devotamentul, patriotismul și dragostea de neam a domnitorului și
a familiei sale.

Balada

”Balada lui Constantin Brâncoveanu”

"Dragii mei coconi iubiti,

Lăsati somnul, vă treziti

Armele vi le gătit

i Că pe noi ne-a-nconjurat

Pasa cel neîmpăcat,

Ieniceri cu tunuri mari,

Ce sparg ziduri cât de tari".

Bine vorba nu sfârseau

Turcii-n casă nevăleau

Pe toti patru mi-i prindea

Si-i decea de-i închidea

La Stambul, în Turnul Mare

Ce se-naltă lângă mare,

Unde zac fete domnesti

Si soli mari împărătesti.

Mult acolo nu zăcea

Că sultanu-i aducea

Lângă foisorul lui,

Pe malul Bosforului.

"Brâncovene Constantin,
 Boier vechi si domn crestin

Adevăru-i c-ai chitit

Pân' a nu fi mazilit

Să desparti a ta domnie

De a noastră-mpărătie,

Că, de mult ce esti avut,

Bani de aur ai bătut

Făr' a sti de mine teamă,

Făr' a vrea ca să-mi dai seamă? "

"De-am fost bun, rău la domnie

Dumnezeu singur o stie.

De-am fost mare pe pământ

Cat-acum de vezi ce sunt! "

"Constantine Brâncovene,

Nu-mi grăi vorbe viclene,

De ti-e milă de copii

Si de vrei ca să mai fii

Lasă legea crestinească

Si te dă-n legea turcească! "

"Facă Dumnezeu ce-o vrea,

Chiar pe toti de ne-ati tăia

Nu mă las de legea mea!

Facă Dumnezeu ce-o vrea,

Chiar pe toti de ne-ati tăia

Nu mă las de legea mea! "

 Sultanul din foisor

De-te semn la Imbrohor.

Doi gealati veneau curând

Săbiile fluturând

Si spre robi dacă mergeau

Din coconi îsi alegeau

Pe cel mare si frumos

Si-l puneau pe scaun jos

Si pala-i repezea Capul iată-l reteza,

Brâncoveanu greu ofta

Si din gură cuvânta:

"Doamne, fie voia Ta! "

Gealatii iarăsi mergeau

Si din doi îsi alegeau

Pe cel gingas, mijlociu

Cu păr neted si gălbiu

Pe scaun îl punea

Si capul îi reteza.

Brâncoveanu greu oft

a Si din gură cuvânta:

"Doamne, fie voia Ta! "

Sultanul se minuna

Si cu milă se-ngâna:

"Brâncovene Constantin,

Boier vechi si domn crestin

Trei coconi tu ai avut

Din trei, doi ai pierdut

 Numai unul ti-a rămas

Cu zile de vrei să-l las

Lasă legea crestinească

Si te dă-n legea turcească! "

"Mare-i Domnul Dumnezeu

Crestin bun m-am născut eu

Crestin bun a muri vreu.

Mare-i Domnul Dumnezeu

Crestin bun m-am născut eu

Crestin bun a muri vreu.

Taci, drăgută, nu mai plânge

Că-n piept inima-mi se frânge

Taci si mori în legea ta

Că tu ceru-i căpăta! "

Imbrohorul se-ncrunta

Gealatii se-nainta

Si spre blândul copilas

Dragul tatii fecioras

La pământ îl arunca

Si zilele-i ridica.

Brâncoveanu greu ofta

Si cu lacrimi cuvânta:

"Doamne, fie voia Ta! "

Apoi el se-ntuneca

Inima-i se despica

Pe copii se arunca

Îi bocea, îi săruta
 Si turbând, apoi striga:

"Alelei, tâlhari păgâni

Alelei, feciori de câni,

Trei feciori eu am avut

Pe toti trei mi i-ati pierdut!

Dar-ar Domnul Dumnezeu

Să fie pe gândul meu,

Să vă stergeti pe pământ

Cum se sterg norii de vânt.

Să n-aveti loc de-ngropat

Nici copii de sărutat! "

Turcii crunt se oteleau

Si pe dânsul tăbărau:

"Câini turbati, turci, liftă rea

De-ati mânca si carnea mea

Să stiti c-a murit crestin

Brâncoveanu Constantin!

Să stiti c-a murit crestin

Brâncoveanu Constantin! "

Legenda

"Moartea lui Constantin Brâncoveanu"

Constantin Brâncoveanu încă demult ajunsese neplăcut sultanului, pentru că adunase şi bogăţii. El
pusese de bătuse şi monede mari, de aur, ceea ce era un act de neatârnare.

Într-o dimineaţă, domnul se sculă, îşi spălă faţa şi îşi pieptănă barba cea albă ca zăpada. Pe când ţinea
încă în mână pieptenele de fildeş, văzu deodată că palatul îi e împrejurat, paznicii dezarmaţi ori
înjunghiaţi, şi în grabă îşi chemă feciorii:

— Sculaţi, căci au sosit cei care ne vor moartea!

El fu prins, împreună cu soţia, fiica lui, feciorii, nepotul şi cumnatul său, vistierul Văcărescu.

Era înainte de Paşte. Fură târâţi toţi la Constantinopol, aruncaţi în închisoarea celor şapte turnuri şi ţinuţi
acolo până la august. [...]

Brâncoveanu adună pe feciorii săi în juru-i şi le vorbi astfel:

— Şi bunurile, şi viaţa ne sunt pierdute. Acum trebuie să ne îngrijim să nu ne pierdem şi sufletele. Fiţi
bărbaţi, iubiţii mei, şi nu vă fie teamă de moarte. Vedeţi ce a suferit Hristos pentru noi şi de ce moarte a
murit! Rămâneţi tari în credinţă şi nu vă clătinaţi, nici pentru viaţa voastră, nici pentru lumea toată!

Atunci se auzi zgomot în odaia de alături şi intră un paşă, care le porunci să meargă cu dânsul la sultan.
Sultanul şedea pe malul Bosforului, într-un chioşc minunat, ce strălucea de aur şi de pietre scumpe.

— Brâncovene, zise dânsul, adevărat este că ai vrut să te desfaci de împărăţia noastră şi să-ţi faci ţara
neatârnată? Spune!… Adevărat este că ai pus de ai bătut monedă din bogăţiile tale? Spune, cum ai putut
lucra astfel fără de teamă, parcă n-ai fi avut stăpân?…

Dezvinovăţeşte-te!

— De am domnit bine ori rău, zice domnul, aceasta numai Dumnezeu o ştie; iar dacă am fost mare pe
pământ, uită-te acum ce sunt!

— Brâncovene, măsoară-ţi vorbele! Sunteţi toţi pedepsiţi la moarte; niciunul din neamul tău nu va scăpa
cu viaţă.

— Cum o vrea Dumnezeu. Viaţa noastră e în mâna ta…

Un muezin (sau strigătorul din turla geamiii, care vesteşte mahomedanilor ora rugăciunii) înaintă, făcu
trei plecăciuni şi zise:

— Stăpâne, noi avem un obicei, anume că osânditul poate fi iertat dacă îşi schimbă legea şi se dă la
sfânta noastră credinţă.

— Brâncovene, zise sultanul, leapădă-te de câineasca ta credinţă creştinească şi îmbrăţişează credinţa

noastră, împreună cu fiii tăi, ca să trăiţi şi să fiţi liberi!

— Mai bine să se stingă neamul meu, decât să mă lepăd de sfânta mea credinţă!

— Atunci, pregătiţi-vă de moarte! strigă sultanul încruntându-se. [...]

După aceasta turcii puseră mâna pe al treilea fiu al lui Brâncoveanu, un băiet falnic cu ochii negri, plini de
foc şi cu un păr negru ca pana corbului. Mustăţile abia îi mijeau.

— Leapădă-te de credinţa ta, zise sultanul, şi te cruţ!

— Nu-mi face ruşine vorbindu-mi astfel, zise el.

Şi îngenunche, iar capul lui se rostogoli până dinaintea picioarelor tatălui său. Acesta oftă din adâncul
inimii şi zise:

— Doamne, facă-se voia Ta.

Sultanul arătă pe al doilea fiu. Acesta căzu în genunchi în faţa tatălui său. Bătrânul îngălbeni de teamă, ca
nu cumva fiul său să slăbească, dar el ridică spre dânsul ochii săi pătrunzători şi zise roşindu-se:

— Tată! Numai eu ţi-am adus necazuri şi ţi-am tulburat viaţa, din pricina inimii mele slabe şi a sângelui
meu iute. Nu pot să mă duc să dorm somnul de veci, până ce nu-ţi voi cere iertare!

Faţa bătrânului se însenină iarăşi şi, binecuvântându-l, îi zise:

— În ceasul acesta, orice greşeală e izbăvită, fătul meu!… Du-te la Dumnezeu!

Şi, tot îngenunchind, îşi întinse şi acesta capul spre gâde.

Cel mai mare dintre cei patru fraţi, a cărui faţă voinicească era înconjurată de o barbă mare, se uită la
cadavrul fratelui său şi îl podidiră lacrimile. Sultanul băgă de seamă.

— Leapădă-te, fiul meu, de legea ta; ţie ţi-e dragă viaţa; treci la legea noastră şi ai să fii fericit!

Fiul lui Brâncoveanu însă păru că nici n-ar fi auzit cuvintele lui, ci făcu el singur semn călăului să-i taie
capul, care, când căzu, stropi cu sânge pe sultan.

Brâncoveanu oftă adânc şi zise:

— Doamne, facă-se voia Ta!

— Brâncovene, zise sultanul, un singur copil îţi mai rămâne. Gândeşte-te bine!

Brâncoveanu se uită la copilul cel plăpând, îşi văzu soţia leşinată, îşi văzu fetele plângând în hohot, dar
răspunse fără şovăire:

— Facă-se voia Domnului!

— Copile, zise sultanul, dă-te la legea noastră şi vei trăi!

Ochii lui dulci cătară spre tatăl său, parcă ar fi vrut să dobândească de la privirea lui curaj şi putere.

— Eu mor bucuros, tată, strigă dânsul cu vocea limpede. Sunt mic, într-adevăr, dar sunt din neamul tău!

Şi se rostogoli şi capul lui.

Atunci i se duse şi puterea bătrânului. Căzu în genunchi, trase la sânu-i pe fiii ucişi, îi mângâie şi îi sărută,
se jeli, îşi chemă copiii drăgălaşi pe nume, pe urmă se ridică şi zise cu glas puternic:

— Mi-aţi omorât, păgânilor, patru feciori. Dumnezeu să vă prăpădească iarăşi şi iarăşi! Să vă stingă de pe
faţa pământului, cum se risipesc norii la bătaia vântului. Loc să n-aveţi unde să fiţi îngropaţi, nici copiii să
vi-i puteţi mângâia. Fără odihnă şi fără pace să fiţi în veci!… Aşa să m-auză Domnul!

Atunci sultanul şi oamenii lui se mâniară. Rupseră în bucăţi veşmintele cele bogate de pe corpul
bătrânului domn şi începură să-i jupoaie pielea de pe corp. Niciun ţipăt, niciun vaiet nu ieşi din gura lui,
în timpul acestui chin îngrozitor. În sfârşit, umplură pielea cu paie, o

puseră într-o suliţă şi o tăvăliră prin noroi strigând:

— Ghiaur, câine de creştin! Îţi cunoşti pielea?

Atunci Brâncoveanu mai ridică încă o dată vocea şi

zise:
— Carnea puteţi s-o sfâşieţi în bucăţi, dar Constantin

Brâncoveanu moare creştin credincios, părăsit de toţi, dar odihnindu-se întru Domnul. Şi zicând aceste
cuvinte, eroul îşi dete sufletul.“

Importanța domnitorului în cultura națională

Constantin Brâncoveanu și-a asumat rolul de protector al tiparului și școlilor din Țara
Românească, dar și din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la școala
românească din Șcheii Brașovului. S-a înconjurat de personalități de cultură din țară și străinătate,
susținând financiar și diplomatic pregătirea tinerei generații de cadre în școlile europene. Domnnitorul a
înființat în 1694 Academia domnească din București, o școală superioară („colegiu public pentru
pământeni și străini”) având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mănăstirea „Sfântul
Sava”. În 1707 el a reorganizat-o, numind în fruntea ei pe învățatul grec Sevastos Kymenitul, urmat de
Marcu Porfiropol.

În paralel cu „Academia de la Sfântul Sava”, funcționau și alte școli, în incinta unor mănăstiri, în
care se preda în slavonește și în românește. Așa au fost școlile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi și
Colțea, amândouă în București, care pregăteau dieci pentru cancelariile domnești, preoți și dascăli. O
serie de școli românești existau în orașele țării, în mănăstiri și chiar în mediul rural. În câteva mănăstiri au
luat ființă biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre culturale din apusul Europei; printre acestea se
remarcau biblioteca de la mănăstirea Mărgineni (ctitoria lui Constantin Cantacuzino, postelnicul) și
biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.

Constantin Brâncoveanu a rămas în istorie și în conștiința națională și ca un mare ocrotitor al

tiparului. Domnia lui debutează printr-un act de cultură și anume prin apariția Bibliei de la București,
prima ediție integrală a Sfintei Scripturi în limba română, operă de mari proporții pentru acel timp (944
pagini format mare, pe două coloane, cu literă măruntă). Tipărirea începuse încă din timpul lui Șerban
Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim tiraj era terminat în septembrie 1688, deci în timpul vieții
acestuia. Al doilea tiraj s-a terminat abia în noiembrie 1688, sub noul domn. Potrivit unei note dintr-o
altă tipăritură, Brâncoveanu, ca mare logofăt al Țării Românești, fusese „ispravnicul” lucrării de tipărire a
acestei prime Biblii românești.
 Pe lângă tipografia mai veche înființată în 1678 la București de către mitropolitul Varlaam, s-au
înființat acum câteva tipografii noi: la Buzău în 1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan (un
moldovean, fost episcop de Huși), la Snagov în 1694, la Râmnicu Vâlcea în 1705, la Târgoviște în 1708,
toate prin osteneala lui Antim Ivireanul (adus de Brâncoveanu în 1689 de la Constantinopol) care, dintr-
un smerit ieromonah, a ajuns să fie ales în 1705 episcop la Râmnic, iar în 1708 mitropolit. S-au tipărit
felurite cărți: de slujbă, de teologie, de învățătură, de combatere a catolicismului și calvinismului, toate în
limbile română, greacă, slavonă și chiar arabă, turcă și georgiană.

Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai importanți ctitori de biserici și mănăstiri din
țările române. Încă înainte de a ajunge domn, el a ridicat două biserici, una la Potlogi, Dâmbovița și alta
la Mogoșoaia, lângă București. După ce s-a urcat pe tronul Țării Românești, Brâncoveanu a mai ctitorit tot
în București încă trei biserici, pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau „Grecesc”,
demolată în secolul trecut, biserica mănăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut și Biserica Sfântul
Gheorghe Nou din București, existentă și azi în centrul capitalei, recent restaurată. În această din urmă
biserică au fost depuse și osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de la Constantinopol, de
către soția sa, doamna Marica. A mai zidit o biserică în satul Doicești, Dâmbovița, în 1706.

Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu
hramul Adormirea Maicii Domnului, închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai.
 În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din
ctitoriile sale, Mănăstirea Horezu (sau „Hurezi”), cu hramul Sfinții împărați Constantin și Elena.

Printre alte biserici și mănăstiri ctitorite sau refăcute de Brâncoveanu sunt Biserica Sfântul
Nicolae din Făgăraș, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi și
Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi.