În epoca Renaşterii s-au cunoscut mari transformări de norme morale.

Umaniştii epocii înaintează noi cerinţe

faţă de pedagog care este promotor al moralităţii. Se pune accentul pe respectul faţă de om şi elevul nu
trebuie să se teamă de pedagog. Tot în această epocă este relevată necesitatea educaţiei estetice. O educaţie
nouă cere un nou tip de educator: tînăr, cultivat, inventiv, prietenos, voios, senin, un exemplu pentru toţi.
Această epocă este remarcată de marele pedagog Jan Amos Comenius – fondatorul pedagogiei, fiind unul
dintre care a ridicat rolul social al învăţătorului. După Comenius, pedagogul trebuie să fie un om cult, cu
înalte virtuţi. John Locke – un alt mare pedagog, susţinea că pedagogul trebuie să contribuie la bună creştere,
de a nu ofensa pe alţii, să de-a dovadă de politeţe, de maniere frumoase. Acestea sunt mult mai mult preţuite
decît erudiţia omului. Pestalozzi – sarcina principală a educaţiei este de a forma un om dezvoltat armonios.
Comportarea morală a copiilor se formează nu prin dascălii lor, dar prin dezvoltarea sentimentelor morale,
prin exersarea copiilor în săvîrşirea de fapte morale, aceasta le formează voinţa. Relevanţa eticii în secolul
XXI „Secolul XXI va fi etic sau nu va fi deloc." G. Lipovetsky, John Dewey, unul dintre cei mai importanţi
exponenţi ai filosofici pragmatice în America, ne atrăgea atenţia, în lucrarea Democmcy and Education, că,
„de fapt, morala este la fel de cuprinzătoare ca şi acţiunile legate de raporturile noastre cu ceilalţi". „Morala -
afirma el - se referă la întregul caracter, iar caracterul în ansamblu este identic cu omul în toate manifestările
şi atitudinile sale concrete", după care conchidea că „aspectul moral şi cel social al conduitei sunt, în ultimă
instanţă identice". Un alt american, nu mai puţin celebru, Dwight Waldo, constata că secolul XXI poate fi cu
greu remarcat, atît din punctul de vedere al respectării codurilor morale acceptate, cît şi al concentrării sale
asupra investigaţiei etice. Din contra, el a fost remarcat tocmai printr-o decădere a respectării codurilor
morale tradiţionale, un sentiment larg răspîndit potrivit căruia moralitatea este „relativă", dacă nu cumva fără
rost, şi o dispoziţie în a privi cercetarea etică drept frivolă, irelevantă. Aceste curente de gîndire şi simţire au
fost asociate cu o „prăbuşire" a credinţei religioase şi o creştere concomitentă a „credinţei" în ştiinţă şi în
aura sa filosofică sau antifilosofic.

Etica lui A. Schweitzer ca veneraţie în faţa vieţii (1875-1965) Albert Schweitzer concepea morala ca
veneraţie şi pietate în faţa vieţii în general, sub toate formele ei multiple, în sensul că a rupe o floare de cîmp
este la fel de rău ca a omorî un om. Marele cugetător considera că, potrivit valorii sale morale, omul nu se
distinge printre fiinţele vii. Etica lui nu este umanistă în înţelesul tradiţional al cuvîntului. Ea poate fi numită
mai degrabă vitalistă şi are un caracter universal. Principiul pietăţii în faţa vieţii se ciocneşte la el cu
egoismul care este perceput întrun sens larg ca autoconsolidare a profesionalului şi ca tendinţă spre fericire.
Morala şi fericirea sînt proporţionale în pretenţiile lor autoritare asupra profesionalului, sînt la fel de
importante pentru el, dar în acelaşi timp se exclud reciproc. Schweitzer separă aceste noţiuni în timp,
considerînd că prima jumătate a vieţii omul trebuie să o dedice sie, fericirii sale, iar a doua jumătate să o
acorde altor oameni renunţînd la sine. Şi cu cît mai bine omul va sluji sie însuşi în prima parte a vieţii
(egoiste), cu atît mai bine va putea sluji altor oameni în jumătatea a doua (morală şi creştină). Albert
Schweitzer s-a născut într-o familie de pastori în Alsacia şi de mic a dat dovadă de aptitudini diverse, care
împreună cu educaţia în spirit protestant şi stăruinţa, dragostea de muncă i-au determinat o carieră strălucită.
La 30 de ani absolventul Universităţilor din Strasbourg şi Paris era deja un teolog recunoscut, filosof
promiţător, muzicant etc. El era destul de norocos în carieră, avea un cerc destul de larg de prieteni. Însă,
fiind la poalele muntelui slavei, hotărăşte într-o clipă să schimbe totul – Europa pe Africa, munca
profesională pe slujirea celor suferinzi, tărîmul savantului şi muzicianului pe profesia modestă de medic,
viitorul senin şi prosper pe o perspectivă de viaţă destul de nebuloasă însoţită de greutăţi şi pericole
imprevizibile. Aceasta a fost o opţiune ce l-a făcut pe Schweitzer–Schweitzer. De ce a luat el această
decizie? Nici Schweitzer, nici biografii lui nu au putut să dea un răspuns convingător în această privinţă. În
octombrie 1905 el şi-a anunţat părinţii, prietenii că vrea să studieze la medicină ca să devină medic, ca apoi
să plece în Africa ecuatorială. Decizia lui Schweitzer a stîrnit printre rude şi cunoscuţi o adevărată panică.
Prietenii credeau că el si-a ieşit din minţi. Explicînd opţiunea sa, Schweitzer vorbeşte despre
responsabilitatea europenilor pentru popoarele ce suferă din Africa. El considera că gîndul 80 despre
vinovăţie, despre necesitatea plăţii pentru bunăstare apare nu la fiecare om, dar pentru puţini ea devine o
călăuză în acţiune. După ce a absolvit facultatea de medicină, a practicat medicina şi a susţinut teza de doctor
în medicină, în anul 1913 a plecat împreună cu soţia sa în Africa în localitatea Lambaréné, unde a început a
practica ca medic pînă la sfîrşitul vieţii sale. Concomitent cu practica medicală, A. Schweitzer s-a inclus în
lupta pentru interzicerea armei atomice, pentru care i-a fost decernat în anul 1952 Premiul Nobel pentru
pace. După Schweitzer, cultura europeană se află într-o stare de criză profundă. Cele mai importante forme
ale manifestării acestei crize sînt dominaţia materialului asupra spiritualului, a societăţii asupra individului.
Progresul material, consideră Schweitzer, nu mai este inspirat de idealurile raţiunii, dar în mod social are loc
depersonalizarea, demoralizarea individului şi supunerea lui scopurilor şi instituţiilor sociale. Criza culturii
este determinată în ultimă instanţă de criza concepţiei despre lume. Europenilor li se pare că tendinţa spre
progres este ceva natural şi ceva obişnuit. Schweitzer consideră că lucrurile nu stau chiar aşa. Pentru ca la
om să se trezească setea de activitate, la el trebuie să se cristalizeze o viziune optimistă asupra lumii.
Popoarele care se află la stadiul primitiv al dezvoltării şi care nu şi-au elaborat o concepţie unitară despre
lume nu dau dovadă de o voinţă clară spre progres. În istoria culturii europene concepţia optimistă despre
lume apare în epoca modernă, iar în perioada antică şi medievală ea exista într-o formă incipientă. Numai
epoca Renaşterii a marcat cotitura radicală spre viaţă şi optimism. Această tendinţă a fost fertilizată de etica
creştină a iubirii care s-a debarasat de concepţia pesimistă despre lume. Astfel, apare idealul transformării
realităţii pe baze etice. Această nouă atitudine a profesionalului faţă de lume naşte necesitatea de a crea o
realitate materială şi spirituală ce ar corespunde menirii înălţătoare a profesionalului şi omenirii. Concepţia
despre lume ce consideră că realitatea poate fi transformată în conformitate cu idealurile se transformă în
mod natural în voinţă spre progres. Pe acest fundal apare cultura epocii moderne. Însă soarta gîndirii
europene s-a constituit în mod tragic. Esenţa tragediei, după Schweitzer, constă în pierderea legăturii iniţiale
a concepţiei optimiste despre lume cu începuturile ideale. Ca rezultat, această voinţă spre progres s-a limitat
doar la tendinţa spre succese exterioare, la creşterea bunăstării, la acumularea simplă a cunoştinţelor şi a
deprinderilor. Cultura a fost lipsită de destinaţia sa tradiţională şi profundă – de a contribui la înălţarea
spirituală şi morală a profesionalului şi umanităţii. Ea şi-a pierdut sensul, a pierdut orientarea, ceea ce oferă
posibilitatea de a deosebi ceva mai valoros de ceva mai puţin valoros. Astfel, concepţia optimistă despre
lume a europenilor a pierdut legătura cu etica, a fost lipsită de sens. Acest lucru s-a întîmplat din cauza că
idealul etic nu a fost temeinic fundamentat. În epoca modernă el a fost însuşit destul de superficial. Sarcina
constă în a depăşi acest neajuns – a fundamenta dependenţa concepţiei despre lume de etică. Schweitzer a
realizat acest lucru şi a găsit laitmotivul învăţăturii sale prin trei cuvinte – „Evlavie în faţa vieţii!”. Pe baza
studierii concepţiei lui Descartes, Schweitzer îşi formulează axioma: „Eu sînt viaţa care vrea să existe, eu
sînt viaţa printre alte vieţi care vrea să trăiască” 115 . De fapt, Schweitzer a răsturnat formula lui Descartes:
„Mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist” şi a plasat la baza autoidentificării profesionalului nu faptul
cugetării, ci faptul existenţei. Principiul lui este dacă utilizăm termenii lui Descartes: „Exist, deci cuget”.
Existenţa exprimată în voinţa către viaţă şi care se consolidează în mod pozitiv ca plăcere şi în mod negativ
ca suferinţă, el o cercetează în calitate de ultimă realitate şi obiect real al gîndirii. Cînd omul meditează într-o
formă pură, el găseşte în sine nu gînduri, ci voinţa către viaţă exprimată în gînduri. Etica constă în aceea că
omul simte necesitatea de a-şi exprima o pietate egală în faţa vieţii atît către voinţa proprie, cît şi faţă de
altele. În aceasta, după Schweitzer, constă principiul de bază al moralităţii. Binele este ceea ce slujeşte
conservării şi dezvoltării vieţii, iar răul este ceea ce distruge sau împiedică viaţa 116 . După Schweitzer,
concepţia despre lume şi cultură începe cu etica. Etica precedează gnoseologia, ea apare din lumea
înconjurătoare. Ea trebuie, în opinia cugetătorului, să apară din mistică, iar mistica este determinată ca
trecerea pămîntescului în ceresc, a temporarului în etern. Mistica poate fi naivă şi desăvîrşită, mistica naivă
atinge familiarizarea cu extraterestrul şi eternul pe calea misterului, actului magic, iar cea desăvîrşită, pe
calea raţionamentului. Astfel, problema posibilităţii eticii capătă o şi mai mare actualitate, deoarece
extraterestrul şi eternul nu pot fi exprimate prin limbă. Limba e în stare să cuprindă numai realitatea
pămîntească şi finită. Această problemă irezolvabilă a fost dezlegată de A. Schweitzer cu aceeaşi simplitate
cu care marele conducător de oşti Alexandru Macedon a tăiat nodul gordian. Etica e posibilă nu ca
cunoaştere, ci ca acţiune, opţiune individuală, comportament. În concepţia lui Schweitzer, etica şi
cunoaşterea ştiinţifică sînt nişte fenomene eterogene: etica reprezintă familiarizarea cu eternul, absolutul,
etica creează existenţa, iar cunoaşterea ştiinţifică nu face decît să o descrie. Etica moare în cuvinte,
încremenind în ele, iar cunoaşterea ştiinţifică se naşte prin limbă. Însă din această concluzie nu rezultă în nici
un caz că etica poate să se manifeste în afara gîndirii. Etica este o modalitate deosebită a existenţei în lume,
atitudinea viabilă către viaţă, dar ea poate căpăta stabilitate existenţială numai ca ceva conştient înrădăcinat
în gîndire. Începutul afirmării vieţii şi a voinţei către viaţă îşi găseşte continuarea în gîndirea etică, iar
gîndirea îi dă posibilitate individului să aibă puterea de a se opune negării vieţii de fiecare dată cînd viaţa lui
se ciocneşte de o altă viaţă, iată dialectica misticului şi a raţionalului, caracteristică pentru etica lui
Schweitzer. În mod destul de original şi deosebit de uimitor rezolvă Schweitzer cea mai dificilă problemă a
eticii – problema privind căile de unire a ei cu viaţa. Etica în exprimarea ei practică coincide cu respectarea
principiului fundamental al moralităţii, cu veneraţia în faţa vieţii. Orice eschivare de la acest principiu este
imorală. Etica lui Schweitzer nu conţine norme, ea propune şi prescrie o singură regulă – atitudinea
venerabilă către viaţă oricînd şi oriunde, cînd individul se întîlneşte cu alte manifestări ale voinţei către viaţă.
Prin intermediul acestui respect universal intram în contact cu lumea, susţine A. Schweitzer, sîntem în
armonie cu legile ei.

Leopold consideră că toate sistemele etice care sau constituit pînă în sec. al XX-lea se sprijină pe un singur
postulat – individul este membru al comunităţii, care este alcătuită din părţi care interacţionează între ele.
Instinctele îl determină pe om să concureze pentru un loc în societate, însă etică, în acelaşi timp, îl îndeamnă
spre colaborare. În viziunea lui A. Leopold, etica pămîntului lărgeşte limitele societăţii, incluzînd în ea
solurile şi apa, plantele şi animalele, care sunt unite printr-o singură noţiune „pămînt”. Totodată, etica
pămîntului schimbă rolul profesionalului, transformîndu-l din cuceritorul comunităţii care alcătuieşte
pămîntul, într-un membru cu drepturi egale a lui. Etica pămîntului, în opinia lui A. Leopold, îl obligă pe om
să protejeze natura, considerînd că protecţia naturii reprezintă starea de armonie între om şi pămînt. În
calitate de prim pas în protecţia naturii, A. Leopold consideră, că este necesar de a extinde şi dezvolta
învăţămîntul ecologic. Însă, el susţine că, obligaţiunile capătă forţă numai în corelaţie cu conştiinţa
(sovestea) şi, din această cauză, în faţa noastră stă obiectivul de a face ca obiect al conştiinţei să devină nu
numai omul, ci şi pămîntul. Conştiinţa reprezintă un factor intrinsec, ea nu poate să se sprijine pe
considerente de ordin economic. Ceva poate fi dintr-un punct de vedere nepreţios, dar în virtutea
interacţiunilor complicate din cadrul biotei poate duce la pieirea ei. În afară de aceasta, A. Leopold se
întreabă, pînă unde statului îi vor ajunge bani pentru măsurile de protecţie a naturii şi stimulenţii economici?
Din această cauză, el consideră, pe bună dreptate, că în aceste condiţii este nevoie de morală, nu de
economie. Totodată, A. Leopold crede că etica care controlează şi completează atitudinea faţă de pămînt
presupune existenţa în conştiinţă a chipului pămîntului în calitate de mecanism biologic. Prin urmare, omul
contemporan trebuie să înţeleagă că: a) pămîntul nu este pur şi simplu sol; b) plantele şi animalele dintr-o
anumită regiune menţin sistemul energetic în acţiune, iar cele aduse din exterior, pot să-l păstreze, sau pot
să-l distrugă; c) schimbările întreprinse de oameni se deosebesc de schimbările evoluţioniste şi, în virtutea
acestui fapt, consecinţele sunt incomparabil mai periculoase, decît se presupune sau se prognozează. În
rezultat, se produce „dezorganizarea” vieţii sub influenţa factorului uman. Însă, aceasta e ceva inevitabil şi,
din această cauză, trebuie să ţinem minte că, cu cît mai puţin impetuoase şi violente vor fi schimbările
produse de oameni, cu atît va creşte probabilitatea succesului în procesul restructurării piramidei ce
constituie existenţa naturală. Etica pămîntului, în viziunea lui A. Leopold, reflectă existenţa conştiinţei
ecologice şi, prin urmare, persuasiunea în responsabilitatea individuală pentru sănătatea pămîntului, pe motiv
că sănătatea lui constă în capacitatea pămîntului de a se regenera în mod autonom. Din această cauză,
protecţia naturii se întruchipează în tentativele noastre de a înţelege şi a păstra această capacitate de
regenerare a pămîntului. A. Leopold face o distincţie netă între două tipuri de concepţii în limitele protecţiei
naturii: a) atitudinea faţă de pămînt ca sol; b) atitudinea faţă de pămînt ca biotă.

Filozoful D.Gusti considera că prin analiza faptelor obţii experienţa de a afla în ce constă morala, te poţi
ridica până la formularea legilor cauzale ale moralităţii. In etică trebuie să porneşti de la realitatea morală aşa
cum se prezintă ea, deoarece faptele morale alcătuiesc realitatea morală. Ca urmare, prin explicări, se ajunge
la cunoaşterea ideii de realitate. Ideea, la rândul său, este dinamică, tinde să se desfăşoare, să se realizeze,
tinde spre perfecţiune. Aplicând această metodă, descoperim idealul etic.