Recenzii HU 2022

RECENZII, NOTE BIBLIOGRAFICE
250 Jahre Eisenhüttenindustrie in Reschitza. Studien zur Industriegeschichte des Banater

Berglands, vol. 1–2, herausgegeben von RUDOLF GRÄF und JOSEF WOLF, Rumänische
Akademie. Zentrum für Siebenbürgische Studien, Klausenburg, 2021–2022,
449 [465], 380 [400] p., il., graf., h., facs., tab.
Împlinirea în 2021 a 250 de ani de la punerea în funcțiune a primelor două furnale de la Reșița
a însemnat pentru doi cunoscuți cercetători ai trecutului Banatului, Rudolf Gräf și Josef Wolf, ocazia
de a reuni studiile unor colegi preocupați de istoria Banatului și de istoria economiei, având ca temă
apariția, dezvoltarea și dispariția oțelăriilor și a industriei constructoare de mașini în orașul de pe
Bârzava, dar și alte evoluții similare din spațiul Europei de sud-est. În acest context, este firească
publicarea în limba germană a textelor selectate, dar nu ne îndoim că editorii s-au gândit și la o
variantă în limba română, la fel de necesară ca aceasta, editată într-o limbă de largă circulație
internațională.
Cele două volume apărute până în prezent (este proiectat și un al treilea) reunesc 20 de studii.
Fiecare autor a abordat un subiect pe care l-a cercetat mulți ani, dar volumele au o unitate nu doar
tematică. Astfel, avem în față o adevărată istorie a uzinelor, dar și a întregii vieți economice și sociale
a orașului de pe Bârzava. Unitatea proiectului este configurată și în inspirata introducere semnată de
editori, care sintetizează fazele evoluției uzinelor reșițene, de la 1771 până în 2021, organizarea lor,
infrastructura și producția realizată aici. În mod firesc, studiile au fost ordonate cronologic. Primul
text, semnat de Livia și Adrian Magina, sintetizează rezultatele preocupărilor proprii privind trecutul
Văii Bârzavei, înainte de apariția orașului Reșița, altfel spus, reconstituirea realităților medievale din
aceste locuri, îmbinând informațiile arhivistice cu cele rezultate în urma săpăturilor arheologice
din oraș în deceniile 7–8 ale secolului trecut. Pe linia unor preocupări constante, Costin Feneșan
abordează evoluția minelor și uzinelor metalurgice din Banat, de la eliberarea provinciei de sub
stăpânirea turcească și cucerirea ei de către Habsburgi în 1716/18 și până anul 1778. În Banatul
montan au fost reparate și extinse exploatările miniere, topitoriile și întreprinderile de prelucrare a
fierului în cadrul unei politici economice sistematice, care a necesitat aducerea unei forțe de muncă
specializată din alte provincii ale imperiului. Astfel, s-au reluat exploatările de la Bocșa și Luncani,
iar într-o nouă fază de dezvoltare s-a trecut în 1769 la construirea uzinelor de la Reșița, primele două
furnale fiind inaugurate în iulie 1771. Nu este lipsit de importanță să constatăm că pe lângă interesul
pur economic, un factor al dezvoltării a fost interesul militar, întreprinderile bănățene asigurând
executarea unor comenzi militare. Pentru a ilustra asigurarea forței de muncă specializate în minerit
și metalurgie este introdus un studiu al cercetătorului Georg Neuhauser, de la Universitatea din
Innsbruck, care propune un text despre emigrarea unor mineri din Tirol într-o lungă perioadă (de la
începuturile mineritului până în secolul al XVIII-lea). Pe baza unor documente din arhivele de
la Innsbruck se reconstituie traseele urmate de acești muncitori specializați, dintre care unii au ajuns și
în răsăritul Imperiului Habsburgic, inclusiv în Banat, dar și în alte regiuni ale Europei, din nord, sud
și din vestul continentului, iar unii au ajuns până în America de Sud. Nu sunt omise aspectele
esențiale pentru soarta acestor muncitori emigranți și a familiilor lor, autorul conchizând că sunt
necesare noi cercetări și o cooperare cu instituții și persoane din zonele în care aceștia s-au așezat.
Perioada cea mai amplă, de afirmare și de dezvoltare a industriei metalurgice reșițene, cuprinsă
între anii 1855 și 1918, este tratată de profesorul Rudolf Gräf, cel mai competent specialist al acestei
teme, care sintetizează în studiul său pentru acest proiect rezultatele unor cercetări îndelungate și
propune noi perspective. Studiul oferă o imagine de ansamblu a industriei siderurgice reșițene, de la
geneza sa, structurile organizatorice și tehnice, producția realizată aici până la sfârșitul Primului
Război Mondial. Autorul integrează această evoluție în dezvoltarea industrială a Banatului Montan
Historia Urbana, tomul XXX, 2022, pp. 293–322

294 Recenzii, note bibliografice 2
din acești ani, subliniind și efectele pozitive pentru ascensiunea așezărilor din zonă, dintre care unele
au devenit centre urbane, începând cu Reșița și continuând cu Anina, Bocșa, Oravița, Moldova Nouă.
Această etapă se confundă cu activitatea Societății Privilegiate Cezaro-Crăiești de Căi Ferate de Stat
(StEG) în Banatul Montan, care s-a încheiat în 1919, odată cu schimbarea apartenenței statale a
provinciei și intrarea sa în componența statului român, care înființează societatea Uzinele și
Domeniile Reșița (UDR).
Studiul celui mai reputat specialist în domeniul patrimoniului preindustrial și industrial din
România, Volker Wollmann, analizează evoluția furnalelor de la Reșița, utilizând informații din
arhivele vieneze, dar și fotografii și cărți poștale de epocă. Dr. Wollmann, cu experiența sa, aduce și
câteva noutăți față de informațiile cunoscute până în prezent cu privire la numărul și progresele
tehnice din domeniul furnalelor reșițene, începând cu cele două din 1771, până la ultimele două din
1960–1962. El demonstrează că furnalele au fost esențiale în procesul de producție din siderurgie, dar
au devenit și vizual un simbol al orașului de pe Bârzava, care se poate observa și în imaginile orașului
de altădată, păstrate până astăzi.
Un alt cunoscut cercetător al trecutului industriei carbonifere, Lajos Báthory, abordează
evoluția producției de cărbune din minele UDR în primul deceniu de după 1919 și constată că s-a
ținut o contabilitate dublă, pe baza studierii documentelor, stabilind că producțiile de cărbune
realizate erau mai mari decât cele trecute în bilanțurile oficiale, depășind, în mod firesc dacă avem în
vedere investițiile realizate în acești ani, nivelul producției dinaintea Marelui Război. Mai puțin clare
sunt însă scopurile urmărite prin această metodă a dublei contabilități, deși de obicei se căuta
inducerea în eroare a autorităților.
Perioada următoare din istoria uzinelor reșițene, a primilor ani postbelici, 1944–1948, când s-a
instaurat regimul comunist, este prezentată de Eusebiu Narai. El trece succint în revistă toate unitățile
de producție și producția lor în acești ani: fabrica de armament, furnalele înalte, fabrica de poduri,
fabrica de locomotive, fabrica de cocs, oțelăria Siemens-Martin, laminorul, turnătoria și forja, fabrica
de șuruburi de la Anina, fabrica de mașini agricole de la Bocșa, minele, fabricile de lemn de la Anina,
Vasiova, Zăvoi, și Văliug. Realizările din acești ani sunt explicate prin condițiile dificile de după
război în aprovizionarea cu materii prime, în problemele de personal, în începuturile planificării de
stat. La fel de succint este prezentată măsura etatizării acestor întreprinderi în 8 iunie 1948 și primele
sale efecte. În final, autorul oferă o cronologie a evoluției întreprinderilor reșițene, cu restructurările
operate de autoritățile comuniste din 1948 până în 1989.
O analiză detaliată asupra evoluției industriei reșițene în anii comunismului face Mara
Mărginean, cercetătoare cunoscută pentru preocupările sale în domeniu. Ea constată că, de la început,
noile autorități comuniste și-au fixat ca prioritate dezvoltarea industriei grele, ca un factor sine qua
non al dezvoltării întregii industrii a țării. Așa cum demonstrează autoarea, cu tabele și statistici,
întreprinderile reșițene au fost pilonul principal al dezvoltării industriei siderurgice și a construcției de
mașini din anii 1945–1989, atât cantitativ, cât și în privința diversificării producției. Muncitorii și
specialiștii de la Reșița au reușit să producă agregate și utilaje de înaltă complexitate: electromotoare,
turbine pentru centrale hidroelectrice, motoare Diesel pentru nave maritime ș.a.
Ultimul capitol al volumului, semnat de Valentin Maier, este un studiu de caz, fără legătură
directă cu Reșița, despre industrializare și dezindustrializare în domeniul producției românești de
calculatoare, realizată îndeosebi pe platforma Pipera de la București. Autorul realizează o trecere în
revistă a apariției în anii regimului comunist, cu mari eforturi umane și materiale, și a dispariției
industriei românești de computere. Studiul este însoțit de anexe utile, care cuprind o serie de dispoziții
legislative privind înființarea și restructurarea unor întreprinderi cu activități în domeniul informaticii.
Volumul al II-lea cuprinde 12 studii grupate în două părți. În prima sunt tratate diferite aspecte
din trecutul Reșiței și altor centre din Banatul Montan. Astfel, Horst Dieter Schmidt, antropolog la
Universitatea din Ulm, efectuează un studiu comparat despre evoluția demografică din Banatul
Montan în secolele XVIII–XIX. Pentru comparație, autorul a ales 5 comune rurale din sudul
Germaniei și trei așezări din Banatul Montan: Oravița, Anina și Sasca Montană. După schițarea
contextului economic și militar-politic al epocii, autorul prezintă, cu ajutorul graficelor și tabelelor,
concluziile unui proiect de cercetare în care au fost luate în considerare nașterile, vârsta medie la
căsătorie, numărul de copii născuți de o femeie, intervalul dintre nașteri, vârstele părinților, frecvența
numelor primite de copii, decesele (vârsta medie, cauze), mortalitatea infantilă, speranța de viață.
Concluziile sunt expuse la finalul fiecărui subcapitol și, în general, sunt defavorabile pentru locuitorii
bănățeni, condițiile de trai (în minerit și siderurgie) fiind mai nesănătoase decât cele din comunele
rurale din Württemberg și Bavaria de sud.
Lingvistul Hermann Scheuringer, profesor la Universitatea din Regensburg, abordează
specificul limbii germane vorbite în Banatul Montan și îndeosebi la Reșița. Specialist recunoscut în
limba germană vorbită în Răsăritul Europei, autorul conchide că și în cazul Reșiței limba folosită de
locuitorii săi germani este rezultatul unui amestec al graiului vorbit în regiunile de origine ale primilor
coloniști veniți aici din Bavaria, dar și din Saxonia, din Boemia, Tirol ș.a. Se adaugă influențele
limbilor locuitorilor autohtoni ai Banatului, români, maghiari ș.a.
Cercetătoarea Márta Fata, de la Institutul pentru Istoria Șvabilor Dunăreni din Tübingen,
analizează în studiul său imaginea Reșiței de la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului
al XX-lea, în cărțile poștale ilustrate, constatând că acestea erau un mijloc de comunicare, dar și unul
de autoreprezentare. Întreprinderile reșițene din acei ani erau cele mai mari din Ungaria și îl
determinau pe un oficial american să compare Reșița cu orașul Pittsburg din SUA. Autoarea relevă
impactul puternic al întreprinderilor și al StEG asupra dezvoltării orașului care a devenit un centru
industrial puternic, cu peste 17 000 de locuitori în 1910, de la 3 242 în 1856. În acest centru
multietnic și în întreprinderi, germana era cel mai des folosită, fapt ce explică inscripțiile în germană
și maghiară (limba oficială) pe cărțile poștale din epocă. Pe cele mai multe dintre acestea se puteau
vedea mai ales imagini generale din oraș, dominat de siluetele furnalelor și ale fabricilor, dar și din
interiorul lor. Într-adevăr, acestea erau determinante pentru Reșița și era firesc să o reprezinte.
Peisajele din jur nu lipseau, dar asemenea vederi puteau fi aflate și în alte locuri.
Imaginile arhitectonice din alte două centre miniere – Roșia Montană și Abrud –, situate în
Munții Apuseni, au fost analizate de arhitecta Sorana Vlad în următorul studiu. Autoarea constată că
arhitectura acestei categorii de orașe este încă prea puțin cercetată și propune o analiză comparată
(pe baza teoriei lui Kevin Lynch) a celor două centre amintite, începând din 1747 până în 1989. Sunt
analizate condițiile (topografice, demografice, resurse, tradiții) care au determinat un peisaj urban și o
arhitectură specifică, dar și cele care au dus la trăsături similare (economice, politice, culturale).
Din viața culturală a spațiului reșițean, editorii celor două volume au ales un studiu despre
revista lunară Romänische Revue (1885–1894), semnat de un vechi cercetător al publicației, istoricul
literar și jurnalistul Walter Engel. Fondatorul și primul redactor al revistei a fost Corneliu
Diaconovici, născut în Bocșa Montană. După primul an de apariție la Budapesta, redacția s-a mutat la
Reșița pentru anii 1886–1888. Publicație a Partidului Național Român din Transilvania, revista a
militat pentru egala îndreptățire a românilor transilvăneni cu celelalte naționalități și difuzarea
cunoștințelor despre istoria și cultura lor în spațiul germanofon european. Publicația a fost și o punte
de comunicare și de schimburi literare cu acest spațiu, o contribuție, subliniată în studiu, fiind și aceea
a lui Ludwig Vinzenz Fischer, născut la Reșița, cu traduceri din literatura română publicate în
paginile revistei.
În anii interbelici exista în Banat o populație muncitorească însemnată, care în timpul liber a
fost atrasă să practice diferite activități sportive, cel mai popular fiind jocul de fotbal, adus aici din
Austria și Germania. O reputată specialistă în istoria presei sportive, Ioana Florea, ne propune o
analiză a practicării sportului în principalele centre industriale bănățene, Timișoara, Arad și Reșița
prin prisma informațiilor și relatărilor din ziarele de sport apărute aici în limba germană, în anii ʼ30 ai
secolului trecut. Se impune constatarea că centrele urbane industrializate au favorizat dezvoltarea unei
mișcări sportive, apariția unor asociații puternice și trecerea la sportul profesionist în anii interbelici,
fotbalul fiind sportul care i-a atras pe cei mai mulți tineri în această perioadă.
Publicist și etnolog cunoscut de câteva decenii, Walther Konschitzky a cules de la persoane de
vârsta a III-a și a publicat relatări din propria viață. Acestea au fost apreciate pentru valoarea
mărturiilor, pentru informațiile oferite, care relevă mentalități, atitudini, idealuri ale unor generații,
suferințele prin care au trecut și mai ales atmosfera unor vremuri apuse, care nu poate fi reconstituită
prin alte surse. În acest volum, autorul a selectat șapte relatări ale unor persoane din Banatul Montan,
cu detalii din viața lor, cu aspecte despre munca în mine și fabrici, care fac referiri la mari evenimente
cu efecte grave pentru comunitățile locale și pentru întreaga societate: revoluția de la 1848, războaiele
mondiale, deportările germanilor la muncă forțată în URSS și în Bărăgan, exproprierea lor și emi-
grarea în masă. Considerăm că erau necesare și câteva informații despre fiecare dintre cei intervievați
(vârstă, profesie etc.).
În finalul primei părți a volumului al II-lea, geografa Kinga Xénia Havadi Nagy face o
prezentare a geografiei regionale a Banatului Montan cu premisele sale naturale, care au permis
dezvoltarea economică din ultimele două secole. Autoarea constată că în ultimele decenii, tratate
detaliat, s-a înregistrat o scădere a numărului populației, în general, și a populației ocupate în industrie,
iar agricultura a devenit una de subzistență. Întrucât în ultimii ani a crescut numărul turiștilor se
apreciază că, împreună cu varietatea peisajului geografic, istoria industriei montane poate constitui o
premisă a dezvoltării durabile a regiunii.
Partea a II-a a volumului este dedicată unor aspecte ale mineritului și industriei siderurgice din
Europa Centrală și de sud-est, în care se încadrează și celelalte studii prezentate, dedicate trecutului
industrial al Reșiței și al întregului Banat Montan. Trei cercetători ai Institutului de Istorie și
Etnologie al Universității din Innsbruck, Tobias Pamer, Andreas Maier și Georg Neuhauser semnează
un studiu despre zonele montane din Tirol în Evul Mediu târziu și în perioada premodernă, epocă în
care exista o singură regiune Tirol, după 1918 aceasta fiind împărțită între Austria și Italia. Deși
mineritul este atestat aici încă din epoca bronzului, a cunoscut cea mai mare dezvoltare în secolul al
XVI-lea. Luat în stăpânire de Habsburgi încă din 1363, Tirolul a cunoscut cea mai mare dezvoltare a
mineritului în anii 1500, datorită împăratului Maximilian I, care a folosit veniturile oferite de
exploatarea intensă a argintului și cuprului extrase la Schwaz pentru a susține extinderea imperiului.
Indispensabil în minerit, lemnul a fost exploatat din pădurile regiunii, puse astfel în valoare.
Similitudinea cu evoluția din Banatul Montan din anii 1700 nu mai trebuie demonstrată. Un alt
cunoscut specialist în istoria Monarhiei Habsburgice, Peter Urbanitsch, schițează o sinteză a
mineritului și industriei siderurgice din imperiu în secolul al XIX-lea, subliniind marile progrese
tehnice înregistrate. Menționând centrele miniere și siderurgice, autorul le include și pe cele din
Banatul Montan, cărora le găsește avantajul că dispuneau de minereuri și cărbuni, pe care le foloseau
pentru producerea fontei și oțelului, materii prime pentru construcția de mașini. Din păcate, nu aflăm
ponderea pe care o avea această zonă în producția Imperiului. În schimb, Iosif Marin Balog prezintă,
cu tabele și grafice, situația investițiilor făcute de statul austriac în mineritul și industria metalurgică
din Transilvania între anii 1850 și 1867. Autorul demonstrează că statul, proprietar al minelor și
întreprinderilor metalurgice de aici, a diminuat sumele investite în aceste domenii și astfel au scăzut
șansele de reușită ale produselor realizate într-o luptă de concurență tot mai acerbă. Ulf Brunnbauer și
cercetătoarea bulgară Biljana Raeva completează imaginea asupra sud-estului Europei cu studiul lor
despre un proiect prestigios al regimului comunist bulgar și eșecul său: Combinatul Siderurgic de la
Kremikovci, inaugurat în 1963 și ajuns la peste 23 000 de angajați în anii ʼ80. Curând, complexul
combinat s-a dovedit ineficient și a trebuit finanțat de stat, deoarece regimul nu voia să recunoască
eroarea economică pe care a comis-o. Din motive politice, de propagandă, acesta a fost menținut
artificial în viață. Ca și în cazul altor obiective similare din fostele țări comuniste, și acesta a fost
declarat în stare de faliment în 2010, după mai multe încercări nereușite de a-l salva. Este exemplul
cel mai potrivit pentru eșecul economiei socialismului de stat.
Fiecare studiu are la sfârșit o listă cu bibliografia folosită și rezumate în limbile română și
engleză, care permit cititorilor să-și facă o părere despre conținutul fiecărui text. Pentru utilizatorii
volumelor, acestea au fost întregite cu indici de locuri și nume, care permit o orientare rapidă.
O completare fericită o constituie hărțile și ilustrația volumelor, cu imagini de epocă ale minelor și
fabricilor metalurgice, cu facsimile după documente, ziare de epocă și cărți, care permit vizualizarea
peisajelor industriale, a unor aspecte de muncă din mine și fabrici, dar și din viața particulară a
muncitorilor.
Editorii au reunit în aceste volume studii semnate de cercetători cu experiență în domeniul
istoriei economiei, care au publicat lucrări cunoscute și apreciate, cu un aport însemnat la recons-
tituirea și interpretarea evoluției economice a unor regiuni importante pentru dezvoltarea generală a
statelor respective. Concluziile autorilor se întemeiază pe analiza întreprinsă în paginile din cele două
volume, dar și pe acumulările dobândite în ani îndelungați de cercetare a unor subiecte de istorie
economică. Unele texte sunt redactate în cadrul unor proiecte de cercetare ample, statut care le oferă o
garanție în plus asupra calității lor. Cele două volume constituie un adevărat monument care
marchează scurgerea celor două veacuri și jumătate de la începuturile activității în metalurgia din
Banatul Montan. Trecutul industrial al Reșiței este în mod firesc integrat în contextul general al
dezvoltării mineritului și metalurgiei din Imperiul Habsburgic, apoi în statul român de după 1918.
Vasile Ciobanu
AUREL-DANIEL STĂNICĂ, CONSTANTIN NICOLAE, MIHAI ANATOLII CIOBANU, Planurile și

prospectele cetății Hârșova în arhive străine / Plans and prospects of Hârșova fortress in
foreign archives, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2021, 110 p., h., il.
Volumul pe care îl prezentăm este unul dintre rezultatele unui amplu și ambițios proiect de
cercetare intitulat Cartografia cetăților medievale dispărute, inițiat și desfășurat din 2016 sub egida
Asociației Pro Noviodunum, în colaborare cu Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea, Muzeul de
Istorie Națională și Arheologie Constanța și Universitatea „Ovidius” Constanța. Baza documentară a
proiectului o constituie datele obținute din cercetările arheologice, mai vechi sau mai noi, sursele
diplomatice și memorialistice, precum și izvoarele cartografice recent descoperite. În ultimul caz, este
vorba despre numeroase planuri, hărți și prospecte realizate de inginerii militari ruși privitoare la
fortificațiile otomane din Dobrogea, în special cele de la Hârșova, Măcin, Isaccea, Tulcea, Babadag,
Constanța și Mangalia. Aceste surse au fost identificare de către Mihai Anatolii Ciobanu în Arhiva
Militar-Istorică de Stat a Rusiei (RGVIA), din Moscova, și în fondurile Bibliotecii Naționale a
Ucrainei „V. I. Verdanski”, din Kiev. Descoperirea planurilor respective a impulsionat realizarea
proiectului, ele confirmând o parte dintre datele deja cunoscute și completând sau îndreptând prin
informațiile topografice pe care le conțin o serie de lacune și ipoteze acumulate între timp cu privire
la istoria cetăților otomane din Dobrogea.
Prin vechimea și importanța sa militară și economică, Hârșova a atras de mult timp atenția
istoricilor, care au încercat să-i descifreze trecutul, un accent special fiind pus pe distingerea etapelor
succesive de locuire și fortificare, atât a celor din perioada romano-bizantină, cât și a celor din timpul
dominației otomane medievale și moderne, până în prima treime a secolului al XIX-lea. Planurile
militare ale Hârșovei susțin puținele informații arheologice obținute până în prezent, însă aduc și
multe date noi, în special cu privire la planimetria și înfățișarea cetății în secolele XVIII–XIX. După
cum menționează autorii, descoperirea acestor planuri a fost semnalată mai întâi în revista Peuce1,
republicarea lor în volum făcându-se într-un cadru tematic lărgit și mult mai consistent documentat.
După cuprins, structura volumului este puțin derutantă, însă, privită în ansamblu, putem
considera lucrarea ca fiind împărțită în trei părți: una destinată prezentării surselor narative, arheologice
și cartografice, alta referitoare la conflictele militare ruso-otomane din a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu detalii ale operațiunilor militare desfășurate în
zona Hârșovei, și ultima centrată pe explicarea situației arheologice. La sfârșit există o bibliografie și
în anexe sunt tipărite 12 planuri ale cetății Hârșova, alte șase planuri complete fiind inserate în interiorul
textului. Planurile din anexe mai sunt reproduse integral, însă la dimensiuni mai mici, sau parțial, ca
detalii, și în cuprinsul capitolelor. Ilustrația volumului a mai fost completată și cu alte detalii referitoare
la planuri, săpături arheologice și portrete ale comandanților ruși implicați în luptele de la Hârșova.
1 Aurel-Daniel Stănică, Constantin Nicolae, Mihai Anatolii Ciobanu, „The Ottoman Fortress
from Hârșova in Recently Discovered Russian Cartographic Sources (18th Century)”, Peuce 19 (2021):
261–300.
Primul capitol constituie o introducere privitoare la instaurarea stăpânirii otomane la Dunărea

de Jos, fortificarea cetății Hârșova și organizarea militară și administrativă a zonei adiacente. Tot aici
se aduc lămuriri despre sistemul otoman de organizare a frontierelor și despre rolul cetăților în
apărarea, supravegherea și administrarea zonelor de graniță. Autorii subliniază faptul că, alături de
celelalte cetăți dunărene, Hârșova a avut un rol important în controlarea căilor de comunicație terestre
și fluviale, mai ales a rutelor comerciale dintre Imperiul Otoman și Țara Românească, atribuții
susținute și prin faptul că cetatea dispunea de vamă, schelă și instalații portuare.
În capitolul al doilea este abordată istoria și structura cetății otomane a Hârșovei, pornindu-se
de la cele mai vechi descrieri și imagini istorice ale acesteia. Planimetria cetății este interpretată
efectiv după cele două litografii din 1826 ale Hârșovei, realizate de Alois von Saar (după desenele lui
Erminy) și publicate de Adolph Friedrich Kunike, după cercetările arheologice și, mai ales, după
planurile recent descoperite. Prin conjugarea și analizarea informațiilor din sursele respective, autorii
au dezvăluit structura orașului și fortificațiilor, succesiunea și specificul etapelor de construcție și
reconstrucție, accentul fiind pus pe obiectivele militare. Într-un alt capitol sunt descrise și explicate
sursele cartografice, iar trimiterea către contextul militar este argumentată și prin planuri supli-
mentare, ale operațiunilor militare punctuale, cum este, de exemplu, asaltul otoman asupra Hârșovei,
din 3 septembrie 1773.
În a treia parte a volumului sunt schițate o serie de detalii militare privitoare la cucerirea
Hârșovei în contextul războaielor ruso-turce din 1768–1774, 1806–1812 și 1828–1829. În acest scop
a fost folosită bibliografia rusă, mult mai bogată în informații referitoare la desfășurarea luptelor din
Dobrogea, aspect ignorat, în general, în istoriografia românească.
În ultimul capitol al volumului, intitulat „Cetățile Hârșovei – dosarul arheologic”, sunt puse
din nou în relație informațiile cartografice cu cele arheologice, însă mai aplicat la situația din teren,
respectiv la punctele unde s-au făcut investigații recente. Autorii ajung la concluzia că, în general,
sursele sunt complementare și oferă o imagine obiectivă asupra fortificațiilor otomane de la Hârșova.
Totodată, ei oferă și sugestii pentru punctele și ariile care ar trebui investigate arheologic în viitor, în
scopul clarificării cronologiei unor etape constructive și al distingerii certe între edificările efective și
elementele proiectate în unele planuri militare, despre care nu se știe însă dacă s-au concretizat.
Publicarea planurilor militare rusești ale Hârșovei constituie un progres științific remarcabil,
concretizat, în primul rând, în cantitatea de informații noi, de natură istorică, topografică și militară,
ce completează cunoștințele mai vechi despre istoria localității și, în mod particular, despre sistemul
defensiv otoman din secolele XVIII–XIX. Analiza datelor cartografice în relație cu cele arheologice
conturează o perspectivă mai complexă și mai completă asupra evoluției istorice a fortificațiilor
Hârșovei, însoțită de observații și concluzii pertinente, fapt care reprezintă, de asemenea, un alt câștig
al acestei lucrări. Nu în ultimul rând, publicarea unui număr însemnat de planuri inedite și imagini
rare, color și la dimensiuni care le fac adecvate pentru cercetare, sporește utilitatea și atractivitatea
publicației. În consecință, suntem convinși că volumul de față va atrage atenția specialiștilor și a
tuturor celor interesați de istoria Hârșovei și a Dobrogei. Mai mult decât atât, publicarea volumului în
limba engleză deschide posibilități de accesare pentru publicul internațional și, mai ales, pentru
mediile științifice direct interesate de această temă, cu trimitere specială către istoricii ruși și turci.
Dan Dumitru Iacob
Horia Truță, un autor prolific și important pentru conturarea istoriei Aradului
Horia Truță, Turnul de Apă și împrejurimile, Arad, Editura Mirador, 2016, 278 p., h., pl., il.
Horia Truță, Artă monumentală și semne memoriale în părțile Aradului, vol. I, cuvânt-înainte:
T. O. Gheorghiu, Arad, Editura Gutenberg Univers, 2018, 361 p., il.; vol. II, Arad, Editura Gutenberg
Univers, 2021, 252 p., h., il.
Horia Truță, Cetatea veche a Aradului și cartierul Drăgășani. Scrieri monografice, Arad,
Editura Moon, 2021, 275 p., h., il.
Pentru cine nu e la curent cu istoriografia dedicată Aradului și arealului său, câteva cuvinte
despre profesorul Horia Truță. Dublu licențiat în anii ’60–70 (biologie-geografie la Cluj-Napoca și
drept la București), devine, în scurt timp, preocupat de istorie, teorie, arte, arhitectură și activează în
structurile culturii arădene. În 1990, intrând în posesia Turnului de Apă, înființează S.C. Galeriile
Turnul de Apă și începe consolidarea și restaurarea edificiului. Pentru organizarea muzeului (în
spațiile interioare și exterioare turnului), sunt amenajate secții dedicate apei, diferitelor echipamente și
tehnici industriale sau casnice, evoluției istorice a Aradului și zonei de referință (doar colecția sa de
hărți și planuri istorice însumează multe zeci de exponate). În spațiile Turnului de Apă au fost și sunt
organizate numeroase vernisaje ale unor expoziții de artă, colocvii pe diferite teme, mese rotunde,
spectacole de avangardă. Din anii 2000, profesorul Horia Truță începe să publice, pentru început, în
revistele locale și regionale de istorie a civilizației și culturii. Urmează publicarea de cărți (singur sau
în colaborare) cu teme legate de istoria unor cartiere, spații urbane, industrii și monumente de for
public din Arad. Câteva titluri: Monumente de for public, însemne memoriale, construcții decorative
și parcuri din județul Arad, catalog selectiv (Arad: Editura Nigredo, 2008) (în colaborare cu Dan
Demșea); Căsoaia, parcul de sculptură monumentală (Arad: Editura Universității „Aurel Vlaicu”,
2009); Arad-Gai. Scrieri monografice, vol. I–II (Arad: 2011, 2012). De mai bine de 15 ani face parte
dintre autorii chemați să colaboreze la diverse scrieri monografice de mare amploare.
Turnul de Apă și împrejurimile este, practic, o istorie a unui fragment important din centrul
istoric arădean. Horia Truță a ales această zonă ca obiect special de studiu pentru că, din 1990, este
legat de Turnul de Apă, fiind organizatorul și administratorul galeriei omonime. Așadar, studiul este
centrat pe turn, cu aria lui de referință, și motivat de investigațiile pe care Horia Truță le-a făcut
pentru a cunoaște istoria acestei arhitecturi majore a Aradului secolului al XX-lea, pentru a-l
poziționa (urbanistic, arhitectural, funcțional, tehnic, istoric, cultural, memorialistic, artistic) în cadrul
zonei înconjurătoare și a întregului oraș.
Prefața cărții explică scopul lucrării, insistând asupra faptului că aria de referință a Turnului de
Apă este una dintre cele mai vechi ale Aradului și conține câteva componente urbanistice și
arhitecturale de maximă importantă pentru oraș, chiar și astăzi. Din structura cărții transpare cu
ușurință etapizarea studiului, materializată prin studii de caz ale componentelor urbanistice, toate
acestea reprezentând pașii necesari citirii evoluției și alcătuirii morfo-structurale a respectivei arii
urbane. Ca urmare, volumul debutează cu un excurs istoric al devenirii Aradului modern, adică cu
momentul în care Imperiul Habsburgic cucerește Valea Mureșului. Cele câteva etape ale acestei istorii
recente sunt descrise succint și ilustrate printr-o serie de planuri semnificativ alese: 1752, 1785, 1806
și câteva imagini istorice ale unor spații sau arhitecturi. Textul propriu-zis, ocupându-se de istoria
orașului, demonstrează că începuturile lui sunt strâns legate de aria în care Turnul de Apă a devenit o
dominantă urbană.
Turnul de Apă face obiectul capitolului următor, care conține date despre evoluția
sistemului urban centralizat de alimentare cu apă, din 1885 până în 2016. Cronologia acestui
proces este urmată de explicații privind tehnologia alimentării cu apă și componentele sistemului.
Între ele, esențial (până în anii ʼ60) a fost Turnul de Apă, căruia i se prezintă istoria extrem de
detaliat. O soartă prestigioasă, cu începuturi în 1895–1896 (autorii proiectului fiind scoțienii
William Dunn și Robert Watson) și un final (care s-a dovedit a fi temporar) determinat de
modificările tehnologice privind alimentarea cu apă. Autorul fiind direct implicat în prelungirea
vieții Turnului de Apă printr-o extrem de reușită reconversie a lui, descrie detaliat procesul și
modul în care a consolidat și reabilitat turnul și organizat muzeul.
Capitolele următoare sunt dedicate studiilor de caz privind sistemul de piețe și străzi ale zonei.
Cele 15 studii au organizări asemănătoare. Variantele denumirii pieței sau străzii (urmărite pe
parcursul timpului) sunt urmate de o atentă amplasare în spațiu și de un scurt istoric al apariției pieței
sau străzii și o descriere a principalelor clădiri care formează fronturile lor. Această istorie a clădirilor
este un prilej de a prezenta (detaliat și foarte bine documentat) biografia celor mai importanți ocupanți
ai lor. Rezultă, pentru fiecare spațiu din aria respectivă (între care Parcul Reconcilierii, Piața
Catedralei și străzile Ceaikovski, Mihai Eminescu, Ioan Mețianu, Ștefan Cicio Pop, George Barițiu
etc.), o expunere în care datele istorice, urbanistice și arhitecturale, sunt articulate celor sociale,
comportamentale și biografice.
Cel mai consistent studiu este cel al Pieței Catedralei, care împreună cu Parcul Reconcilierii și
aria corespunzătoare Turnului de Apă formează un pol urban extrem de important, a cărei evoluție și
organizare este urmărită pe mai bine de o sută de ani. Din acest sistem face parte rețeaua stradală
corespunzătoare, care este subordonată sistemului de piețe. Revenind la Piața Catedralei, antecedentele
și evoluția ei sunt urmărite cu multă atenție, din momentul în care spațiul respectiv era în proprietatea
familiei Tekelija/Thokoly, până în anii ʼ60 ai secolului al XIX-lea, când unul dintre fronturile ei este
ocupat de Catedrala Ortodoxă. După ce, câteva zeci de ani, a servit diverselor activități sociale,
politice sau comerciale. Consiliul orașului concentrează aici, în 1922, funcțiunea de piață alimentară
(târg) a micilor producători, funcțiune preluată parțial din Piața Avram Iancu. Este numită „Piața
Mare”, cu toate că are cam aceeași suprafață cu „Piața Mică” (Mihai Viteazul de astăzi), pentru că
rolul ei la scară urbană era mult mai important.
Cartea este completată cu 5 anexe care conțin numele străzilor (toate variantele cunoscute), lista
speciilor de arbori naturali și cultivați din spațiile publice ale zonei, lista principalelor acțiuni culturale
organizate în Galeriile Turnului de Apă în 1996–2014 și două extrase din presa vremii privind adunarea
socialiștilor arădeni din 1908 și cea pentru câștigarea sufragiului universal, din 1912.
În concluzie, este o lucrare complexă și completă, care conturează istoria, organizarea și locul
ocupat în oraș de zona Turnului de Apă. O micro-monografie, aș zice. Pentru istoria orașului, este o
piesă esențială a puzzle-ului urban, adăugându-se altor micro-monografii deja apărute (pentru
cartierele Gai, Aradul Nou, Drăgășani – aici prezentată – sau a întregului oraș) sau altora care vor
veni. În ceea ce privește istoria recentă a acestei zone, conținutul cărții poate funcționa excelent ca
„studiu istoric” pentru proiectele derulate în ultimul timp, care vizează desființarea Pieței Catedralei,
adică eliminarea micului comerț din piață. Un studiu istoric care lipsește ultimului proiect aprobat de
Primărie, cu toate că importanța pieței și statutul ei de „ansamblu istoric protejat”, articulat zecilor de
edificii cu același statut, l-ar fi impus ca fiind obligatoriu. Cartea devine, astfel, un argument puternic
împotriva acestei inițiative arbitrare, dar și pentru corectarea altor acțiuni similare care apar din când
în când, fără nici un suport documentar, științific sau tehnic.
Depășind aceste considerații administrativ-politice conjuncturale, cartea este, în mod sigur, un
important câștig științific obținut pentru Arad și utilizabil în toate situațiile care impun cunoașterea
corectă a istoriei urbane. În ceea ce privește Turnul de Apă ca subiect în sine, lucrarea este un jurnal
al modului în care, o inițiativă culturală privată, corect și serios derulată, poate fi un reper pentru
multe instituții cu același profil.
Artă monumentală și semne memoriale în părțile Aradului, volumele I și II, reprezintă o
lucrare amplă, gândită și realizată în mai multe etape, intenția fiind de a epuiza un subiect puțin
cercetat la noi, dar devenit actual și de mare interes, inclusiv prin influența istoriografiei europene. În
faza de început a cercetării, autorul avea în vedere publicarea a trei volume, fiecare având rosturi
anume. Primul era dedicat istoriei și teoriei artei monumentale, al doilea evaluării acestui patrimoniu
din municipiul Arad, iar al treilea pe cel din orașele și satele județului Arad. Între timp, autorul își
corectează demersul, observând că numeroase monumente încep să se ruineze și să dispară pur și
simplu, nefiind remarcate și apreciate. Ca atare, volumul II este dedicat cimitirelor militare, pietrelor
funerare și monumentelor eroilor militari, la care se adaugă cele dedicate eroilor civili căzuți în
numeroasele evenimente desfășurate în ultimele două secole. Pentru primul volum mi se pare potrivit
să reiau, succint, secvențe din introducerea pe care i-am dedicat-o.
Acesta are o structură foarte clar adaptată subiectului, debutând cu o introducere în sfera artei
monumentale, necesară înțelegerii scopurilor propuse prin studiu, autorul oferind repere ale
contextului apariției și evoluției acestei componente importante a artei, cu implicații deosebite în
configurarea unor spații urbane, în fixarea unor puncte de interes sau/și în evocarea unor momente
deosebite din istoria orașului sau zonei. Unele piese de artă monumentală conțin toate cele trei
semnificații și ipostaze.
Primul capitol, „Monumente publice și semne memoriale. Ipostaze istorice”, este dedicat, de
asemenea firesc, istoriei fenomenului, care, în spațiul românesc și în speță arădean, este mult mai recent
decât în Occident. Treptat, în perioada modernă, fenomenul se va impune administrațiilor locale, celor
regionale sau unor foruri oficiale, militare, religioase sau civile, precum și societății în întregul ei.
Capitolul al doilea, „Mesaj și estetică în arta monumentală și semnele memoriale”, relevă și
comentează contextul și desfășurarea procesului (motivul/tema, inițierea, finanțarea, finalizarea și inau-
gurarea lucrării), actorii (comanditarul sau donatorul, finanțatorul, autorul) și componentele lucrării. Ultima
parte este o foarte utilă analiză a elementelor care dau valoare lucrării respective, de la forma generală și
decorația majoră, până la materiale, inscripții și detalii. Sunt prezentate, de asemenea, exigențele întreținerii
de durată a monumentului, presupunând restaurări, dar și demolarea, din varii motive.
„Temele artei monumentale” sunt cercetate în capitolul al treilea și aici sunt epuizeate, practic,
variantele acestei arte, relaționate cu subiectele cărora îi este dedicată: monumente și imagini cu
subiect religios, monumente comemorative de război, monumente dedicate unor evenimente politice
sau istorice, la care se adaugă evenimentele locale sau monumentele dedicate unor personalități.
Capitolul al patrulea „Sculptura monumentală fără tematică” face referire la taberele de
sculptură (între care cea de la Căsoaia rămâne emblematică), precum și la ceea ce autorul numește
„semne decorative și informative”, amplasate pe clădiri sau în locuri publice.
Extrem de importante sunt conținuturile „Anexelor”: liste cu comanditari și autori (arhitecți,
sculptori și constructori), liste cu monumentele dispărute (demolate sau furate), liste cu monumentele
funerare de război și cu cele cu tematică istorică. Lor li se adaugă două texte semnificative pentru
inițierea sau reglementarea unor componente ale procesului: „Legea pentru cinstirea Eroilor” (care a
creat cadrul ridicării de monumente dedicate celor care au luptat în special în Primul Război Mondial)
și „Apelul lui Vasile Goldiș, privind ridicarea la Arad a Monumentului Unirii”. Glosarul de termeni
finalizează acest volum.
Concluzionând, cartea este nu numai o epuizare a cartării acestui patrimoniu, dar și o foarte
necesară organizare a informației, ordonare și structurare care vor facilita, fără nicio îndoială,
viitoarele studii dedicate unor alte fenomene artistice, nu numai din spațiul arădean. De asemenea,
lucrarea deschide căi noi de relaționare cu alte domenii, cum este arhitectura și urbanistica. Mă refer
la efectele pe care arta monumentală, de for public, le are asupra spațiilor în care este amplasată sau
asupra clădirilor lângă sau pe care este poziționată. Este un domeniu extrem de important, care nu
poate fi cercetat decât în maniera în care o face profesorul Truță, adică „integrat” și „deschis”, oferind
repere pentru studiile viitoare de această natură.
Volumul II continuă și detaliază cercetarea, fiind dedicat, după cum am arătat, organizării
cimitirelor militare și omagierii eroilor militari și civili ai conflagrațiilor secolului al XX-lea, precum
și ai revoluțiilor, acțiunilor de protest și altor evenimente în care s-au înregistrat victime. Remarc,
între exigențele auto-impuse și care i-au motivat și ordonat demersul, aceea că „[...] ideea ridicării
unui monument pornește întotdeauna de la un sentiment bun, chiar și atunci când nu este pe deplin
justificat, jucând pentru comunitate rolul unei pilde” (p. 5). Acest gând l-a făcut pe autor să releve
inclusiv monumentele care, din motive îndeosebi politice, au fost și sunt dezavuate și/sau condamnate
la distrugere. Este motivul care l-a determinat să se oprească asupra acestor clase de monumente, cele
mai periclitate la orice schimbare de doctrină sau de percepere și judecată a realităților trecute.
Prima parte a cărții, „Cetăți și opere comemorative de război”, trece în revistă câteva dintre
elementele de context ale organizării cimitirelor și monumentelor militare; în primul rând, evoluția
cetăților din Arad. Începutul studiului se oprește asupra Cetății Turcești, găsită aici de Habsburgi,
când au cucerit nordul Mureșului. Aceasta a fost demolată după 1783, ca urmare a ridicării, după
1763, la ordinul Mariei Thereza, în bucla majoră a Mureșului, a cetății bastionare de tip „Vauban”. Cu
prilejul amenajării, bucla Mureșului a fost corectată și au fost demolate 168 de case de pe mal. Studiul
trece în revistă, apoi, unitățile militare încartiruite în cetate, precum și diversele evenimente în care
cetatea a fost implicată. Războaiele și lagărele organizate aici au făcut zeci de mii de victime,
înmormântate în cimitirele militare, generând, ulterior, realizarea de monumente și semne comemo-
rative colective sau individuale.
Capitolele incluse în această parte a cărții sunt dedicate eroilor Primului Război Mondial, ai
celui de-al Doilea Război Mondial, precum și civililor care au căzut victime în cele două războaie
globale. Crezul autorului referitor la tratarea cu aceeași considerație a tuturor acestor gesturi de
omagiere, se oglindește în faptul că sunt evocate cimitirele și monumentele tuturor armatelor și
etniilor: români, maghiari, sârbi, evrei și ruși/sovietici din toate cimitirele orașului. Un caz particular
este cel al victimelor sârbe din „Lagărul Cezaro-Crăiesc” din cetate, din anii 1914–1918, făcând
obiectul mai multor monumente și însemne comemorative, cel mai important fiind cel din 1932,
descris în paralel cu cel ridicat de administrația austro-ungară în 1915, în memoria paznicilor
Lagărului, morți și ei din cauza molimelor. Intoleranța a făcut ca ambele monumente dedicate
evenimentelor să fie vandalizate în decursul timpului, acest fapt făcând ca acest crez al autorului să
fie luat cu atât mai mult în serios. Ultimele capitole ale părții conțin date despre memorialul
deportaților din Bărăgan, troițele luptătorilor români uciși în Afganistan și despre „Cultul Eroilor”.
Partea a doua, „Eroii revoluțiilor și rezistenței civice”, conține date despre monumentele
ridicate pentru comemorarea martirilor Revoluției din 1848, maghiari, români, sârbi, croați, privind
instaurarea administrației românești în Arad, dar și cele care omagiază eroii socialiști și comuniști.
Monumentele dedicate eroilor din decembrie 1989 și celor ai opoziției anticomuniste încheie acest
segment al cărții.
Ultima parte, „Semne memoriale pentru eroi și martiri” se referă la două monumente dedicate
invalizilor, dispăruților, veteranilor și eroilor din 1989, respectiv ostașilor eroi și martirilor neamului
românesc. Cele 24 de anexe conțin liste cu monumentele descrise în carte, grupate în funcție de loc și
cimitirele care le adăpostesc, precum și listele eroilor și victimelor inscripționate pe monumentele
respective.
Cartea conține numeroase hărți istorice și fotografii, istorice sau recente, care își adaugă
informația celei scrise și trebuie judecată în toată complexitatea sa. În afară de bogăția informației
specifice conținute, ar trebui subliniată importanța ei pentru conturarea și completarea istoriei
urbanistice a Aradului. În primul rând, sunt descrise și plasate în spațiu și timp două componente
majore ale istoriei urbane: cetățile și cimitirele, fără de care orașul nu-și poate explica originile și
evoluția. În al doilea rând, numeroase dintre monumentele la care face referire Horia Truță sunt
repere urbane, majore sau minore, fiind obligatoriu de a fi privite împreună cu contextul urban în care
există. Protecția lor impune gesturi de protejare, articulate celor ale componentelor urbane respective,
în folosul orașului și memoriei colective.
Cetatea veche a Aradului și cartierul Drăgășani. Scrieri monografice, este cea mai recentă
lucrare datorată profesorului Horia Truță. Este una dintre monografiile (scriere monografică o
numește autorul) despre care aminteam la început, care, treptat, se vor constitui în componente ale
istoriei și organizării ansamblului urban, precum și ale comunităților sale. Cartea are șapte capitole,
care constituie părțile obișnuite ale unei monografii clasice, adică plasarea în spațiu, repere ale
mediului natural, istoria organizărilor, comunitățile umane, aspectele economice, instituții și organi-
zații, personalități. Se observă cu ușurință că structura este relativ diferită de cea a cărții despre Turnul
de Apă, fiecare fiind adaptată scopului și condițiilor diferite.
Depășind „Introducerea” și primele două capitole, care prezintă subiectul și țintele cercetării,
precum și datele referitoare la așezare, limite, context fizico-geografic, organizare, precum și Mureșul
ca „Element structural definitoriu pentru Arad”, capitolul III, „Evoluția istorică și urbanistică”, este de
mare interes inclusiv pentru rediscutarea istoriei orașului. El începe prin dezbaterea asupra numelui
purtat de așezare (subcapitolul „Arad-Orod-controverse istorice”) și se bazează pe zecile de opinii
publicate până în prezent și pe propriile observații. Ceea ce părea, în ultimele două-trei decenii, sigur,
devine, datorită minuțiozității cercetării autorului, dubitativ, incert, sau cel puțin corectabil. Pe
parcursul capitolului, Horia Truță pune și își pune zeci de întrebări legate de toponimie, de raportul
dintre cele două amplasamente ipotetice ale Aradului medieval (cel actual și Vladimirescu-Glogovăț),
despre raportul cronologic dintre ele, despre motivele și circumstanțele mutării Aradului (dacă a avut
loc), despre eventuale evoluții paralele până la un moment dat. Acest moment este singurul cunoscut
cu exactitate: 1550, atacul trupelor otomane conduse de Kasson-bey la nord de Mureș, prilej cu care
Aradul este incendiat și distrus. „Care Arad?” (se întreabă autorul) – cel de la Vladimirescu (unde
încă există cunoscuta ruină a imensei bazilici romanice) sau cel de pe locul orașului actual (unde sunt
localizate mai multe așezări: Chemperlaca, Nowak, Esteuerd, Ceala, Papoferegyhaza, cu mult ante-
rioare ocupației otomane, și unde Kasan-bey va ridica pe la 1550 Cetatea veche)? Autorul nu vrea să
tragă, încă, concluzii, iar principala cauză a reținerii este (atât timp cât nu există date documentare sau
cartografice concludente) legată de lipsa unor cercetări arheologice suficient de sistematice.
Pentru Aradul de după ocupația otomană informația începe să fie abundentă, astfel încât
evoluția orașului poate fi urmărită în limite de siguranță deplină. Pentru subiectul cărții, istoria
Aradului otoman este un bun prilej de a ataca istoria Cetății vechi și a cartierului Drăgășani/Sarkad,
elemente detectate pe cele mai timpurii hărți ale Aradului – din 1700, 1707, 1724, 1731, 1742, 1752
etc. Așadar, orașul Arad care este găsit și cartografiat de habsburgi, este corespunzător actualului
cartier Drăgășani, la a cărui limită estică exista, până spre finalul secolului al XVIII-lea, vechea cetate
otomană. În continuare, expunerea se concentrează asupra acestei zone și îi sunt urmărite etapele:
otomană, habsburgică, a dualismului austro-ungar, românească interbelică, comunistă și post-
comunistă. Istoria zonei se dovedește extrem de interesantă, ea fiind limitrofă Mureșului, fiind cea
mai importantă arie de legătură cu Banatul și Timișoara, adăpostind în timp industrii și instituții care
merită toată atenția. Zona are, în plus, o remarcabilă dinamică ascendentă și descendentă. Această
istorie este urmată de o trecere în revistă a monumentelor clasate (prin Lista Monumentelor Istorice
din 2004), mare parte fiind incluse în „Ansamblul Urban” protejat, de asemenea.
Capitolul IV, „Comunități etnice și religioase”, debutează cu informații (susținute documentar
și cartografic) despre vechile comunități locale și, mai ales, despre cele surprinse de hărțile
habsburgice. În acest sens, localizarea cimitirelor corespunzătoare este importantă, dar lipsită, în mare
măsură de suport documentar. Mult mai sigure sunt informațiile relativ recente despre comunitățile
sârbă, mozaică, romă, care sunt detaliate, prin descrieri istorice, de arhitectură specifică, obiceiuri,
întâmplări semnificative.
Economia zonei este descrisă, cronologic și tipologic, în capitolul V, „Preocupări și organizații
economice”, care debutează prin reconstituirea activităților economice din perioada otomană și
continuă cu trecerea în revistă a atelierelor, fabricilor și uzinelor din perioada premodernă și modernă,
precum Tăbăcăria, Celuloza, Gaz, Gloria, Honig, Dietrich, Zahăr, Teba, SMA. Unele continuă să
existe, altele au dispărut total sau parțial.
Instituțiile și organizațiile fac obiectul capitolului VI, unde sunt detaliate informațiile despre
instituțiile de învățământ, sănătate, protecția mediului și despre organizațiile politice și sindicale,
social-umanitare, cultural-artistice și sportive.
Ultimul capitol este dedicat personalităților cărora le-au fost dedicate monumente și plăci
memoriale și omagiale, precum și celor care au merite deosebite în activități diverse din perioada
recentă. Și acest capitol, ca și celelalte ale cărții, este construit printr-o minuțioasă cercetare de arhivă,
prin cunoașterea detaliată a biografiilor acestora și se susține prin numeroase fotografii de epocă sau
contemporane.
Este inutil să revin cu concluzii care sunt prezente pe întreg parcursul acestei prezentări, dar
merită să repet că avem în față încă o lucrare de referință a profesorului Horia Truță, care se adaugă
celorlalte menționate și ale cărei informații care se împletesc cu cele din numeroasele articole sau
participări la lucrări similare colective. Sunt convins că, în agenda autorului există încă puncte care
trebuie rezolvate, spre beneficiul istoriei Aradului. Îi doresc să reușească.
Teodor Octavian Gheorghiu
HANS KONRAD SCHIEL, Maschinenfabrik Brüder Schiel Kronstadt: Erinnerungen an eine

verschwundene Fabrik – Fabrica de mașini Frații Schiel Brașov: amintiri despre
o fabrică dispărută, Brașov, Editura Pro Corona, 2020, 190 p., il.
Această ediție bilingvă a apărut grație finanțării acordate de către Departamentul pentru Relații
Interetnice din cadrul Secretariatului General al Guvernului României proiectului Forumului Demo-
crat al Germanilor din Brașov. Cuvântul de introducere al volumului, semnat de Thomas Șindilariu, la
acea dată președinte al Forumul Democrat al Germanilor din Brașov, se referă, pe scurt, la istoria
familiei din perspectiva antreprenorialului și al vieții economice, dezvăluind cum s-a născut cartea. La
preocupările genealogice ale familiei s-au adăugat sugestia scrierii acestui volum despre activitatea ei
industrială. Răspunsul a fost pe măsura ideii, redactarea volumului demonstrează acel simț al istoriei
prezent în rândul sașilor, prin păstrarea plină de respect a documentelor familiale și întocmirea de
memorii în ediții tot mai ample și mai complete, ce constituie fascinația și mândria tuturor membrilor,
cu scopul de a cunoaște și transmite istoria și experiențele urmașilor.
Cartea este rodul unei colaborări multiple și a unor impulsuri diferite, venite din partea mai
multor persoane interesate de patrimoniul industrial transilvănean și brașovean. Autorul, Hans Konrad
Schiel, este urmașul direct al familiei de antreprenori sași, fiind fiul lui Conrad Karl Schiel, director al
fabricii, educat pentru a prelua întreprinderea. Cu o cunoaștere profundă a fabricii, a secțiilor ei și a
procesului de fabricație, pregătit pentru conducerea fabricii și înzestrat cu tenacitate și meticulozitate,
Hans Konrad Schiel oferă prin scrierea sa o istorie a moștenirii culturale și industriale proprii și a
Brașovului. Cuvântul înainte al autorului și Prefața scrisă de Christian Schiel arată importanța
primelor însemnări datând din 2010, pentru ca, odată cu demolarea ultimelor clădiri ale fabricii în
2012, să pornească o căutare și colectare atentă a mărturiilor despre fabrică. Interesul pentru istoria
fabricii brașovene Schiel alias Strungul, devenită mai târziu Hidromecanica, ale istoricului Volker
Wollmann și arhitectului Gruia Hilohi s-au unit cu preocupările lui Hans Konrad Schiel, astfel că s-a
recuperat în timp un fond valoros de documente și fotografii care au constituit temelia scrierii cărții.
Volumul este structurată pe 13 capitole, unele mai dezvoltate, altele cu mai puține pagini.
Primul capitol, intitulat „A fost odată...”, cuprinde istoria familiei, strămoșii și înaintașii celor trei frați
care au întemeiat Fabrica de hârtie Schiel din Bușteni și Fabrica de mașini Schiel din Brașov,
formarea lor, pașii parcurși de la atelierul de lăcătușerie la fabrica de mașini, sediile succesive,
extinderile și dezvoltările, inclusiv creșterea numărului de angajați, date despre colaboratorii, liderii și
acționarii fabricii, precum și extrase din bilanțurile diferiților ani care oferă o imagine asupra
activității complexe, bogate și prospere a acesteia.
Al doilea capitol, „Un tur al fabricii” (p. 41–69), constă în descrierea tehnică, succesivă, a
fiecărei secții, cu detalii despre produsele proiectate și fabricate, susținută de numeroase fotografii
explicate detaliat. Vizitarea întreprinderii este însoțită cu povestiri, amintiri despre testarea și folosirea
vehiculelor de transport (autobuze urbane, mașinile pentru Poiana Brașov, locomotive, aparate de
zbor etc.), informații topografice din geografia orașului (stația de autobuz Fabrica Schiel, Piața agro-
alimentară Schiel, ulterior cunoscută drept Mihail Kogălniceanu).
Capitolul 3, numit „Din programul de producție” (p. 70–87), expune piesele confecționate de
fabrică, într-un album fotografic, însoțit și de amănunte cu privire la performanțele fabricii, precum
proiectarea și realizarea echipamentului pentru stingerea sondei petroliere de la Moreni, care a ars
timp de doi ani în perioada interbelică și pentru care și-au unit eforturile autoritățile și experimentații
antreprenori brașoveni ori pompele pentru transportul produselor petrolifere spre Constanța. Relatarea
aparține inginerului șef de atunci, Adolf Julius Gärtner, din al cărui jurnal sunt reproduse informațiile
respective.
Capitolul 4 (p. 88–115) reprezintă continuarea turului fabricii cu forja și turnătoria, sculăria, stația
de transformare, laboratorul de încercări, atelierul de întreținere, modelăria, care dispunea de 42 000 de
modele după care se puteau turna produsele cerute, fabrica Frații Schiel funcționând după principiul
autoadministrării și asigurării tuturor celor necesare din resurse interne. Alături de fotografiile cu
echipamentele și personalul fabricii, cu cazanele, compresoarele, ciocanele de forjă etc., remarcăm o
imagine excepțională ce surprinde Concertul simfonic din Forja mare organizat în 23 martie 1944, dirijor
fiind brașoveanul Victor Bickerich, iar violonistă Ella Kastelitz din Graz (p. 110).
Începând de la capitolul 5, „Bombe asupra orașului” (p. 116–125), sunt relatate evenimentele
tragice care au afectat și întrerupt, în final, funcționarea fabricii de mașini Schiel, în formula
acționariatului și antreprenorialului din rândul familiei Schiel și al colaboratorilor acestora, din cauza
celui de-al Doilea Război Mondial, a ocupației sovietice și naționalizării. Bombardamentele din
primăvara anului 1944 au afectat construcțiile și departamente ale fabricii, iar autorul publică
fotografii cu distrugerile, coloanele de fum gros de la incendii, precum și fișele stabilimentului
industrial în care se inventariau pagubele și se evaluau daunele. Capitolul 6, „Schimbări majore:
23 august 1944 și ce a urmat” (p. 126–131), marchează, pe scurt, reperele istorice ale epocii și include
date despre economatul, magazinul special deschis de fabrică pentru angajații proprii, expoziția de
produse din 1 mai 1945 amenajată deja cu simbolurile comuniste și secția de votare organizată pentru
alegerile din 1946.
Capitolul 7, „Alte produse ale fabricii...” (p. 132–160), cuprinde documente vechi și noi
(fotografii, reclame din ziare, prospecte, schițe, planuri, cianotipii) despre diverse piese fabricate, de
la motoare, turbine hidraulice și rotoare, până la instalații din industria morăritului fabricate înainte de
1917, imagini contemporane ale unor piese în funcțiune și astăzi, purtând marca Frații Schiel.
Următorul capitol, „Ocupația sovietică și naționalizarea”, punctează prin episoade sugestive
consecințele dramatice pentru fabrică și familie, încheiate cu moartea tatălui, domiciliul forțat pentru
familie și îndepărtarea completă din fabrică a urmașilor fondatorilor. Secțiunile 9–13 se constituie în
anexe despre fabrica Schiel, devenită prin naționalizare uzina Strungul, redenumită Hidromecanica în
1961, privatizată în 2001, al cărei teren s-a vândut în 2010 în vederea ridicării unui supermarket Cora,
demolată complet între 2010 și 2012, pe locul ei edificându-se și deschizându-se în final, în noiembrie
2020, centrul comercial AFI Brașov. Biografiile anexate (Hans Fritz Schiel, Adolf Julius Gärtern,
Moritz ten Bosch) și istoria despre acțiunile fabricii, cu o circulație demnă de atenție, recuperează
istoria fabricii prin prisma detaliilor biografice. Lista consistentă cu sursele ilustrațiilor enumeră
instituțiile și persoanele contribuitoare cu imagini.
Volumul este rezultatul unei preocupări documentare de durată, întreprinsă meticulos și cu
atenție, dorindu-se o restituire cât mai completă și colectându-se informații diversificate și pertinente.
Autorul menționează ajutorul acordat de arhitectul Gruia Hilohi. Bibliografic, am micul regret că nu a
fost citat textul Elenei Helerea din Buletinul AGIR, nr. 2/2018, aprilie – iunie, p. 35–40. Dar această
omisiune nu afectează consistența datelor și seriozitatea lucrării.
Remarcăm în mod special iconografia bogată, provenită din fonduri instituționale, care au fost
studiate cu asiduitate, precum și din colecții personale. Toate acestea au fost investigate și s-au
identificat astfel diferite izvoare, de la ghiduri, memorii, reclame, presă, anuare, la fotografii din
arhiva fabricii, a familiei, la cărți poștale ilustrate și sigle, până la informații din istoria orală și
aspecte contemporane în imagini digitale. În același timp, monografia reluată și completată an de an a
beneficiat de o atentă așezare în pagină, imaginile fiind prelucrate și reproduse clar, cu explicații
limpezi în limbile germană și română. Textul tipărit pe coloane are doar mici greșeli de tipar
strecurate arareori, dar aspectul grafic elegant și extrem de îngrijit, ilustrațiile perfect corelate cu
relatarea indică un interes special al echipei editoriale pentru publicarea în condiții grafice artistice de
calitate. Legătura solidă și hârtia velină asigură condiții grafice excepționale unui volum care grafic
este reușita unui efort colectiv, pe care autorul a avut puterea să îl sintetizeze. Beneficiem astfel de o
lucrare cu caracter monografic, scrisă cu obiectivitate, implicare și migală față de detaliul relevant,
care acoperă un gol în istoria orașului, recuperând memoria urbană și familială, constituindu-se într-o
mărturie a patrimoniului industrial brașovean și, de ce nu?, a unui posibil model de dezvoltare
sustenabilă. Stilul este precis, dar potențat de dimensiunea personală, firească în cazul acestei scrieri
și a autorului, căci materia cărții este în mare parte istoria sa personală. Hans Konrad Schiel a izbutit
să redea o perspectivă echilibrată, cu suficiente elemente personale, încât să facă din acest volum un
reper de neocolit, pentru care merită felicitări cu prisosință.
Ruxandra Moașa Nazare
MONICA CROITORU-TONCIU, Alfred Popper, 1874–1946: (re)descoperirea unui arhitect

[Alfred Popper, 1874–1946: (re)discovery of an architect],
Bucharest, Simetria, 2022, 224 p., with illustrations
Alfred Popper was practically unknown until this monography, which is the result of four
years of intensive research undertaken by Monica Croitoru-Tonciu. The beginning of these
investigations was marked by the most diligent and lucky finding of the plans and building permit for
the villa on Aleea Dealul Mitropoliei no. 11 in Bucharest, former home of interwar lawyer Sacha
Silbermann Roman, which M. Croitoru-Tonciu analysed extensively in a book co-authored one year
before, A Walk on the Metropolitan Hill and in the Surroundings (by Cristina Woinaroski et alii,
Bucharest: Simetria, 2021). As one of the most beautiful and intriguing houses built on the southern
front of Metropolitan Hill, the said villa ignited a powerful interest and restless research in its
discoverer. M. Croitoru-Tonciu continued to investigate all the relevant archival funds of Bucharest.
However, most of the help came from donating the Alfred Popper Fund in 2018 to the Architects’
Union of Romania by arch. Marina Iliescu, ex-colleague of Hubert Popper, son of Alfred Popper.
Within a reasonable short time, Monica Croitoru-Tonciu had this entire fund ultimately seen and
photographed. It was indeed a golden opportunity, for she could thus aspire to a valuable monography
that from now on could hardly be overcome on this subject, other than in occasional details.
The reason for this belief is that the architect himself self-archived his work, which is why we could
estimate it to be quasi-complete in all that mattered to him or in what he could preserve of his
professional accomplishments. After the father’s death, his son kept this archive with religiosity and
donated it just before his emigration from the Communist regime in Romania at the end of the 1980s.
The revelation of Alfred Popper is that of a multi-faceted architect and artist who passed
through several, if not all, architectural styles of his life: Eclecticism (with Neogothic traits),
Academist, the Romanian National Style, Modernism, and one coined as Hybrid Modernism,
specifically to include some luxurious architectural details from his previous styles to the simple and
elegant Modernist architecture.
Alfred Popper achieved little fame during his life. However, he worked for the Royal House
of Romania and other distinguished figures of the liberal professions known in the wealthy elites of
modern Romania. Nevertheless, he remained modest and focused on high building standards, which
ultimately did not secure many orders.
The volume integrates into the end a synopsis of all the architectural works that Alfred Popper
designed or built, including ones to which he only collaborated. Some of his projects were only
designed but were probably never executed. Others were executed, but the houses (like his family
residence, for instance) were demolished. The villa of musician N. Metzner on the street N.N.
Beldiceanu no. 7 was identified on site by arch. Cristina Woinaroski and correlated with a declaration
of the arch. Toma T. Socolescu as having been designed by Popper. Every project (either built or not
built, extant or lost) was analysed in this volume to render the architect’s complex profile. Sometimes
the monographer found the full story of a completed project still well preserved. Sometimes, she
found only a small interior design project, garage or garden, various contributions to a redesign
project, or Popper’s collaboration in other architects’ projects.
Alfred Popper was born in Brașov (Kronstadt) in 1874 in a Jewish family, studied at the
Technische Hochschule in Wien with Wilhelm Doderer, and started to work in Romania on various
projects with architects Ziegfried Kofszynski, Karel Liman, or André Lecomte du Noüy.
In the last decade of the nineteenth century, he collaborated with arch. Ziegried Kofszynski at the
restaurant Caru’ cu Bere (1898–1899, Bucharest), at the two villas of Aron Iacob (on Jean-Louis
Calderon street in Bucharest, now the headquarters of the Union of Architects of Romania), and in the
design of Amzei Church, one of the most significant churches of Bucharest. In the first decade of
the twentieth century, he participated in the extensive building of the Royal Castle from Peleș
(Sinaia), where he was also about to meet his future wife, the first cameriere and secretary (and
therefore, a close domestic) of the future Queen Marie of Romania. The architect, very young by the
time, was already a master of skilful and elegant details (pseudo-portals, capitals of columns, various
interior decorations, etc.), which would become almost obsessive in his entire activity. The houses of
Fanny/Isac Popper (1914), of Maria Diamandescu (1914), and the project of the garage, terrace and
interior design of colonel Maltezeanu (1920), all in Bucharest, are in the Eclectic style.
The most prominent achievements of Popper are the Neo-Romanian villas to which he
contributed the most as a passionate collector of Byzantine details from their very source. His travels
to Europe and the Near East in 1910–1912/3 influenced his style most visibly. He left precious
photographs and other drawings or watercolours of his architectural interests from that time.
He practically reveals himself as one of the authors of the Romanian National Style, which his
generation tried to establish based on quasi-oriental tastes and false assumptions of Byzantine
influences upon the feudal/premodern Romanian culture. Since in the former Romanian Principalities,
we have a post-Byzantine world and culture with scarce connection to Byzantium itself, the interest of
Popper (or others) in this extinct world mainly was one similar to a cult. Nevertheless, as a result, and
to the feast of our eyes, he gave imprints of elegance and minutely-designed historical architecture in
his most important and refined projects of those years. The villas of Stein(e)bach, Dr. Urlățeanu,
Sacha Roman, eng. Zlatco and Gh. Dumitrescu (villas indicated after the names of their original
owners), all of them entirely built in the 1910s and 1920s, will highlight Popper’s work and this book
and have a definite patrimonial value. To the perfection of Neo-Byzantine stone details as those
included in the structure and decoration of these villas, Popper worked with the Italian sculptor Oreste
Simonetti as one collaborator who could be identified. The richest Neo-Romanian decorative
elements of Popper’s architecture are also resumed in a short illustrative chapter of the volume,
precisely emphasising they are fine craftsmanship.
In the late 1920s, Alfred Popper designed and built the Hybrid Modernist villa of eng.
Alexandrescu, and in the 1930s, continued with more simplified residential projects in the Modernist
or Hybrid Modernist style for lawyer Androniu, Eng. Valter, eng. Ciornei, and eng. Mișicu. Some
of these houses include discreet architectural details in his old Neo-Romanian style, but the
constructions now have the elegant lines and volumes of the Modernist style. Popper collaborated
with some of his patrons on more than one project: for instance, he designed another villa in 1936 for
lawyer Androniu at Sinaia. Of particular beauty today, and as a finely restored and well-preserved
villa, we can mention the former house of colonel Paul Leonida in Bușteni (a mountainous resort on
Prahova Valley), built with vernacular elements in 1938–1940.
Alfred Popper also contributed to the construction and redesign of religious architecture of all
three Monotheistic religions: the churches Amzei and Anglicană, the Hunchiar Carol mosque and the
Ieșua Tova synagogue, all in Bucharest. He also left contributions to the interior design of the Royal
Station Sinaia (designed by arch. Duiliu Marcu, without any awareness of Popper’s contribution until
now), to the restaurant of Gara de Nord [North Railway Station of Bucharest], or the C.F.R. Sports
and Cultural Association in Băneasa.
The discovery, more than a rediscovery of Alfred Popper, has been one of the notable events
on the architectural scene of Romania in the past two years. It was welcomed by the professionals and
the public, besides the scientific endorsement of the arch. Cristina Woinaroski, the monograph is
richly illustrated and has an excellent graphic design of arch. Octavian Carabela. The volume was
substantially funded by The Order of Architects of Romania thanks to their annual editorial contest
and now will make a valuable tool for studying the history of architecture in Romania.
Simona Drăgan
DANIELA MARIA PUIA, Arhitectura urbană în Transilvania în perioada interbelică,

prefață: Nicolae Lascu, București, Pro Cultura Publisher, 2020, 296 p., il., h., plan
Pentru arhitecți, istorici și cercetători deopotrivă, Transilvania multietnică și multiconfesională a

fost întotdeauna un subiect predilect. Transilvania rurală, a satelor săsești, cu bisericile și cetățile lor
fortificate, a fost descoperită și redescoperită de câteva ori în ultimii ani. Nu același lucru se poate spune
despre Transilvania urbană, cercetările existente referindu-se mai degrabă la orașele medievale. În istoria
tumultuoasă a Transilvaniei, perioada interbelică este prea puțin cunoscută, dezvoltarea și modernizarea
orașelor sale distingându-se prin caracteristici specifice, generate de înlocuirea sistemului politic,
administrativ și instituțional anterior, de modificarea ordinii sociale. Arhitectura urbană a Transilvaniei
interbelice reflectă toate caracteristicile specifice regiunii și oferă o imagine complexă și integrată a
istoriei locale, înscriindu-se totodată în curentele practicii europene a timpului.
Cartea de față este rezultatul strălucit al unui studiu care și-a propus documentarea, analiza
critică și prezentarea practicii arhitecturii urbane în Transilvania anilor interbelici (1919–1940), studiu
încheiat în anul 2019 prin susținerea tezei de doctorat cu același titlu, la Universitatea de Arhitectură
și Urbanism „Ion Mincu” din București.
Daniela Puia, arhitectă mai pasionată de studiu și cercetare decât mare parte a generației sale,
și mai ardeleancă decât recunoaște că este, s-a aventurat pe un drum cvasinecunoscut, insuficient
cercetat și documentat. A fost încurajată în demersul ei temerar de un alt arhitect ardelean prin
definiție, profesorul Nicolae Lascu, care i-a supravegheat cu răbdare și interes eforturile inerente
elaborării tezei de doctorat, încrezător în ambiția și forța autoarei de a duce la bun sfârșit un demers
atât de curajos și dificil.
Cartea nu se limitează însă la teza de doctorat. Peregrinările de-o vară ale autoarei pe
drumurile Transilvaniei au avut ca rezultat o documentare fotografică serioasă și amplă pe măsura
cercetării inițiale, pe care o completează în mod fericit. Astfel, volumul aduce laolaltă informații
din surse și domenii diverse, din studii existente, de cele mai multe ori doar punctuale, pe care
autoarea le analizează, le comentează critic pertinent și le organizează, reușind cu succes să ofere
cititorului o imagine cuprinzătoare a efortului constructiv relevant din Transilvania interbelică
(1919–1940), ani caracterizați de schimbări majore în structura social-administrativă și economică
a regiunii, care au generat o dezvoltare intensă în toate domeniile și implicit în arhitectură și
urbanism. Obiectul cercetării îl constituie practica arhitecturii în orașele Transilvaniei, a căror
dezvoltare în această perioadă nu are precedent. Consistența informațiilor este susținută impecabil
din punct de vedere grafic și estetic, cartea remarcându-se printr-o eleganță ponderată de
sensibilitatea și discreția autoarei.
Structura volumului este subsumată răspunsurilor la întrebările majore care au stat la baza
studiului: „Care este contextul general al perioadei interbelice în Transilvania? Care sunt principalele
aspecte care au determinat/influențat/condiționat practica arhitecturii în Transilvania în perioada
interbelică? Care a fost practica arhitecturii în Transilvania în perioada interbelică? Cine, ce și cum a
construit? Care sunt, în ce constau și ce a determinat practicile constructive în Transilvania în
perioada interbelică?” Pentru a putea răspunde acestor întrebări, cercetarea s-a concentrat într-o primă
etapă pe documentarea contextului general al perioadei interbelice – detaliind aspectele politice,
administrative, legislative și sociale, filtrând și descifrând informațiile statistice și urbanistice
referitoare la orașele regiunii – și pe identificarea construcțiilor realizate în orașele Transilvaniei
interbelice – prin documentarea cât mai detaliată a informațiilor referitoare la autori și la momentul
realizării, la funcțiunea generală și la programul specific și, nu în ultimul rând, la conceptul
arhitectural și limbajul stilistic. În același timp, pentru fiecare program arhitectural a fost documentat
și cadrul legislativ și instituțional aferent la nivel regional și național. Prin detalierea caracteristicilor
proprii cadrului politic, administrativ, legislativ, social și cultural specific regiunii, Daniela Puia
evidențiază principalele aspecte care au determinat, influențat și condiționat practica arhitecturii, cu
accent pe caracterul multietnic și multiconfesional și pe efectul direct al acestuia asupra arhitecturii.
Autoarea analizează detaliat practica arhitecturii în perioada anilor interbelici 1919–1940, strict
delimitați de cele două mari conflagrații mondiale. Este abordată la nivel general și perioada celei de-
a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și a începutului de secol XX, pentru înțelegerea contextului
existent la finele Primului Război Mondial și începutul perioadei interbelice. De asemenea, sunt
menționate și proiecte realizate în anii 1940–1948, dar inițiate înainte de cel de-al Doilea Război
Mondial sau parte a politicilor și programelor interbelice încă în desfășurare până la schimbarea
regimului politic în 1948.
Astfel, cartea oferă o imagine generală a arhitecturii urbane în 31 dintre orașele Transilvaniei
interbelice, prin prezentarea și analiza critică a 170 de construcții identificate și a celor peste 60 de
arhitecți care au realizat proiectele acestora, cu accent particular pe Cluj, Brașov și Sibiu, localități
care au concentrat cea mai mare parte din construcțiile noi și unele dintre cele mai valoroase pentru
istoria arhitecturii noastre.
Volumul are o structură riguroasă, respectiv patru capitole principale, amplu detaliate în
subcapitole. Pentru început („Contextul general al Transilvaniei interbelice”), autoarea punctează
principalele repere istorice ale Transilvaniei, începând din secolul al X-lea până la Primul Război
Mondial, relevante prin aspectele legate de apartenența politico-statală, organizarea administrativ-
teritorială, organizarea socială, etnică și confesională – care au generat și modelat specificul și
complexitatea peisajului social și cultural local pe parcursul mai multor secole. Sunt urmărite în
detaliu evoluția orașelor din Transilvania la sfârșitul perioadei dualiste și începutul perioadei
interbelice, modernizarea treptată a localităților urbane începând din secolul al XIX-lea prin
dezvoltarea economiei și industriei locale, reorganizarea sistemului administrativ și instituțional, cu
accent pe aspectele urbanistice, edilitare și practica arhitecturii din deceniile anterioare războiului.
Deznodământul Primului Război Mondial și schimbarea apartenenței statale a Transilvaniei au
generat schimbări majore la nivel administrativ, legislativ și instituțional, social și cultural, marcând
decisiv evoluția orașelor în perioada interbelică și, implicit, practica arhitecturii și urbanismului.
Statistici și aspecte relevante privind populația, în special cele sociale (etnice și confesionale), pun în
evidență elemente ce conferă caracterul specific orașelor regiunii.
Partea cea mai importantă și mai consistentă a cărții („Arhitectura”) prezintă în detaliu ce s-a
construit, de ce, de către cine, unde și cum, în orașele din Transilvania, în perioada interbelică.
Documentarea prin planuri actualizate, fotografii de epocă și fotografii realizate recent de autoare,
informații relevante despre construcție și arhitect, (eventual) constructori, toate acestea facilitează o
primă identificare a construcțiilor realizate în orașele Transilvaniei în perioada interbelică și în primii
ani ce au urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Clădirile relevante sunt structurate pe funcțiuni,
programe generale de arhitectură, tipologii, categorii, toate ancorate cu pertinență și subtilitate în
cadrul legislativ și instituțional aferent. Autoarea detaliază cu multă atenție și acuratețe programele de
arhitectură, de unde decurge, în foarte mare măsură, tipologia arhitecturală cristalizată în deceniile
interbelice. Sunt comentate informațiile privind practica profesională și rezultatele acesteia, urmărind
răspunsurile la întrebările formulate la început: cine, ce și cum a construit? „Cu alte cuvinte, aici sunt
concentrate problemele esențiale ale oricărui act constructiv: clientela, categoria de clădiri
(programele de arhitectură și tipologiile acestora), modul în care construcția a răspuns necesităților”
(Nicolae Lascu, „Prefață”, p. 8).
Arhitecților care au realizat proiecte în Transilvania în perioada interbelică le este dedicat un
capitol separat („Arhitecții”). Pentru o mai bună înțelegere a situației specifice regiunii, autoarea
detaliază statutul arhitecților la nivel național în această perioadă, legislația în vigoare, organizațiile
profesionale și serviciile publice de arhitectură existente la nivelul instituțiilor interbelice, extrăgând
toate informațiile relevante referitoare la arhitecții din Transilvania, în măsura în care au făcut parte
din aceste structuri. Este prezentat cu multă acuratețe modul de organizare a profesiei pe durata
perioadei interbelice, modificările generate de apariția în 1932 a Corpului Arhitecților Români,
existența unor dificultăți privind compatibilitatea prevederilor românești cu cele ale fostului sistem
administrativ al Dublei Monarhii, rămase încă în vigoare în acea perioadă în Transilvania. Statistica
arhitecților care au activat în Transilvania (doar 78 de arhitecți rezidenți în Transilvania înscriși în
Corpul Arhitecților Români, cei mai mulți fiind din Brașov, Cluj și Sibiu) este originală și deosebit de
interesantă. Documentarea informațiilor referitoare la arhitecții perioadei interbelice a identificat un
număr important al celor care care au realizat proiectele construcțiilor noi din orașele Transilvaniei
interbelice. Cercetarea documentelor organizațiilor profesionale (Societatea și Corpul Arhitecților) și
a periodicelor de specialitate a relevat arhitecții atestați, locul și domeniul lor de activitate. Aceste
informații au fost utile în primul rând pentru a determina proveniența proiectelor și cadrul instituțional
aferent, în special în cazul clădirilor destinate serviciilor publice, dar și a tipurilor de comenzi și relații
între comanditarii și arhitecții perioadei. Astfel, autoarea prezintă arhitecții ale căror proiecte au fost
identificate și localizate în orașele Transilvaniei interbelice, arhitecți din Transilvania, dar și din afara
ei, liber profesioniști din București sau care lucrau în serviciile publice de arhitectură ale instituțiilor
publice naționale. Formarea foarte diferită a celor două categorii de arhitecți – primii având studii de
arhitectură în diferite universități din Ungaria, Austria sau Germania, cea de-a doua categorie având
studii la București, la Școala Națională de Arhitectură, sau în Franța – explică varietatea stilistică a
arhitecturii urbane din Transilvania, de la arhitectura neo-românească din deceniul al treilea la cea
modernă din a doua jumătate a deceniului următor. Studiul scoate dintr-un nemeritat anonimat numele
unor profesioniști demult uitați sau ignorați, identificați sau cunoscuți doar după numele înscris în
listele Corpului Arhitecților sau gravat pe clădirile pe care le-au proiectat.
Concluziile („Modernizare, stat național și particularități regionale în arhitectura Transilvaniei
interbelice”) sintetizează și evaluează informațiile obținute și prezentate pe parcursul lucrării, pentru a
contura o imagine generală a arhitecturii interbelice transilvănene în context regional, național și, nu
în ultimul rând, modern.
Volumul este completat printr-un foarte util index al celor 183 de imagini diverse care îl
ilustrează (hărți și planuri de orașe, planuri de clădiri, fotografii noi și de epocă, planșe prelucrate),
urmat de anexe importante la care se face permanent trimitere în text.
În prefața cărții, Nicolae Lascu (p. 7–11) remarcă „ineditul cercetării în raport cu studiile de
istoria arhitecturii de până acum, într-o direcție prea puțin cunoscută până în prezent” și consemnează
rolul cărții ca „studiu de referință pentru orice lucrare viitoare”, prin modul în care Daniela Puia
identifică, sintetizează și interpretează „numeroase informații importante, necunoscute până în
prezent, asupra arhitecturii din Transilvania interbelică și a profesioniștilor activi aici, înscriind
practica profesională din provincie în contextul general al întregii țări”, autoarea demonstrând „cu
multă claritate că arhitectura mediului urban transilvănean este un barometru foarte sensibil și real al
dezvoltării și transformărilor modernizatoare ale Transilvaniei după Marea Unire”.
Prin complexitatea și diversitatea informațiilor inedite pe care le reunește, prin structura clară
și riguroasă a prezentării, volumul poate fi considerat o sursă valoroasă pentru cunoașterea
arhitecturii, patrimoniului cultural și istoriei Transilvaniei interbelice, întregind peisajul arhitecturii
românești a vremii, constituindu-se într-un instrument necesar unei evaluări corecte a patrimoniului
cultural existent și unei organizări eficiente a procesului de conservare a acestuia.
Maria Mănescu
MIRCEA GEORGESCU, MIHAI MURĂREȚU, Craiova de ieri. 1927–1947/ Craiova of yesterday.

1927–1947, vol. II, postfață: SILVIU-GABRIEL LOHON, corectură istorică: NICOLAE MIHAI,
traducere în limba engleză: ANDREEA BRATU, Cluj-Napoca, Argonaut/Mega, 2021, 256 p., il., h.
Volumul al II-lea al lucrării prezentate de revista noastră în tomul XXVIII/20201, continuă

realizarea proiectului expus în prefață de cei trei autori, asumat pentru paginile de față doar de către
Mircea Georgescu și Mihai Murărețu. Astfel sunt prezentate imagini reprezentative din
circumscripțiile II–VI și din împrejurimile orașului. Alegerea structurării cuprinsului pe circumscripții
are avantajul că oferă imagini caracteristice fiecărei zone a orașului, cu specificul său, iar pentru
cunoscătorii urbei facilitează localizarea imaginilor. Fiecare capitol începe cu o descriere succintă a
circumscripției respective, sugestivă și precisă, și cu planul acesteia, introducându-ne în atmosfera
epocii și a locurilor. În mod firesc, fiecare fotografie reprodusă este însoțită de o legendă care explică
imaginea, oferind și informații asupra conținutului (grup de persoane, edificiu, parc, manifestare
publică, monument, proiectanți, constructori etc.).
Trebuie apreciată minuțiozitatea muncii de documentare, de aflare a celor mai sugestive și
mai reușite imagini din punct de vedere tehnic, dar și pentru descrierea exactă și plasarea corectă,
în timp și spațiu, a unor obiective care există și astăzi, dar mai ales a celor dispărute. Dificilă a fost
cu certitudine și selecția și ar fi fost interesant de știut din câte fotografii a fost operată alegerea
1Dan Dumitru Iacob, „Mircea Georgescu, Mihai Murărețu, Lucian Purcaru, Craiova de ieri.
1927–1947/ Craiova of yesterday. 1927–1947, vol. 1, cuvânt-înainte și corectură istorică: Nicolae
Mihai, traducere în limba engleză: Andreea Bratu (Cluj-Napoca: Argonaut, 2020), 240 p.”, HU 28
(2020): 353–356.
imaginilor reproduse. Este evident că autorii au urmărit să ne propună o imagine cât mai completă
a vieții urbane a orașului, cuprinzând cele mai variate aspecte, definitorii pentru o epocă din care
au făcut parte anii grei ai ultimei conflagrații mondiale și primii ani postbelici. Orașul a fost un
centru militar important și imaginile cu cazărmi, școli militare, activități militare sunt elocvente.
Anii războiului sunt ilustrați prin fotografiile cu militari români aflați în timpul unor exerciții de
pregătire, prin prezența militarilor germani în oraș, a unor militari răniți aflați în spitale dar și
prin imaginile de la ceremonia înmormântării unor militari germani căzuți în luptă. Un efect al
războiului început odată cu atacarea Poloniei, în 1 septembrie 1939, este și prezența la Craiova a
unor militari și civili polonezi refugiați aici. Este de la sine înțeleasă absența unor imagini cu
militarii sovietici, veniți ca „eliberatori” după 23 august 1944, dar care se comportau de obicei ca
niște ocupanți. Sunt foarte puține imagini din primii ani postbelici, când lumea ilustrată în
imaginile acestui album începe să dispară, dar absența fotografilor poate fi înțeleasă în contextul
dat al acelor ani de incertitudine.
Ca și în volumul I, autorii au căutat să mențină un anumit echilibru între aspectele prezentate:
imagini generale ale zonelor din oraș abordate, imagini din viața particulară, dar și din cea publică,
edificii reprezentative pentru fiecare circumscripție în parte (școli, cazărmi, biserici, spitale, locuințe).
Rezultatul acestei strădanii este un tablou de ansamblu veridic, care reconstituie cadrul general în care
trăiau oamenii acelor ani, prezenți și ei în multe dintre fotografiile reproduse, în cele mai diverse
ipostaze: la munca de zi cu zi, în școli, în perioade de repaus, la plimbare pe străzi sau în parcuri. De
o mare atenție se bucură prezentarea renumitului parc Nicolae Romanescu pentru care autorii au găsit,
probabil, mai multe imagini, spațiul spectaculos fiind atrăgător pentru fotografi și pentru cei care își
doreau o amintire. De aceeași atenție se bucură și spațiul din împrejurimile Craiovei și îndeosebi
obiectivele care au apărut în acești ani: ștrandul din lunca Jiului, aerodromul de la Balta Verde și
aeroportul de la Ghercești, pe atunci noutăți care atrăgeau atenția publicului.
În rândurile de încheiere ale acestei lucrări deosebite, Silviu-Gabriel Lohon subliniază calitatea
lucrării, intensitatea travaliului depus de autori, care au adus în circuitul public și științific numeroase
mărturii, multe necunoscute până în prezent. Așa cum se releva și în prezentarea primului volum,
apreciem că și această a doua parte se constituie într-o veritabilă sursă de informații științifice,
indispensabilă pentru viitoarele cercetări privind istoria Craiovei din secolele XIX–XX. Și acest
volum este completat cu liste de credite fotografice, de fotografi și ateliere fotografice, de bibliografie
și cu un indice de persoane, instituții și locuri pentru ambele volume. Toate acestea întăresc
aprecierile că aceste volume constituie o lucrare de artă, dar și una cu o valoare științifică pentru
cercetarea istorică, în primul rând pentru studierea trecutului centrelor urbane din România. Pentru
reușita ținutei grafice trebuie adăugate și strădaniile celor două edituri clujene, Argonaut și Mega,
care și-au unit eforturile pentru o realizare grafică de excepție, o lucrare model, utilă atât celor
interesați de arta fotografică, cât și celor care caută informații pentru reconstituirea și înțelegerea
epocii 1927–1947, dar mai ales a Craiovei acelor ani. Dacă în recenzia volumului I se sugera
încercarea de colorizare a unor imagini, în volumul de față sunt 37 de fotografii la care procedeul a
fost aplicat cu succes.
Se cuvine menționat că lucrarea este rezultatul unui proiect editorial apărut sub egida
Laboratorului de Istorie și Antropologie Urbană din cadrul Institutului de Cercetări Socio-Umane
„C.S. Nicolăescu-Plopșor” al Academiei Române, așa cum aflăm de pe pagina de titlu a volumului.
Este, fără îndoială, o cercetare amplă cu un rezultat meritoriu: o lucrare model de acest gen, cu
imagini recuperate, puse în circulație, cu informații utile care oferă celor interesați de trecutul vieții
urbane din România în general și al celei a Craiovei în special, informații care confirmă, completează,
nuanțează o serie de aspecte cunoscute, dar propune, concomitent, și noi piste de investigație privind
urbanismul și progresele sale în perioada abordată, viața urbană, activitatea cotidiană, petrecerea
timpului liber, istoria unor instituții etc. Autorii se pot considera mulțumiți de acest rezultat și își pot
continua investigațiile, își pot perfecționa metodele, exemplul lor putând fi un imbold în plus pentru
astfel de pasionați cercetători ai trecutului altor centre urbane.
Vasile Ciobanu
CRISTINA WOINAROSKI, SIMONA DRĂGAN, MONICA CROITORU-TONCIU et alii, Un parcurs pe

Dealul Mitropoliei și în împrejurimi, București, Editura Simetria, 2021, 223 p. + il., h., facs.
Apariția editorială Un parcurs pe Dealul Mitropoliei și în împrejurimi are la bază o cercetare

colectivă realizată în cadrul seminarului de istoria arhitecturii de la Facultatea de Istoria Artei –
Universitatea Națională de Arte București, coordonat de arhitecta Cristina Woinaroski. Volumul nu
este prima manifestare de acest gen a Cristinei Woinaroski, ci se înscrie într-o direcție de cercetare
aprofundată cu consecvență în ultimele două decenii, în calitate de unic autor sau ca editor al unor
volume colective dedicate patrimoniului construit bucureștean1.
Primele două capitole, semnate de Cristina Woinaroski, discută evoluția urbanistică a Dealului
și Aleii Mitropoliei dintr-o perspectivă cronologică și istorică extinsă de-a lungul secolelor XVII–XX.
Se aduc în atenția cititorului proiectele arhitecturale și urbanistice coagulate în jurul Dealului
Mitropoliei, unele puse în practică, altele rămase la stadiul de intenție. Amenajarea, extinderea sau
chiar demolarea palatului mitropolitan, sistematizările monumentale din timpul primarului Dem I.
Dobrescu sau din perioada comunistă se înscriu într-un lung șir de inițiative în spatele cărora stau
schimbări de funcțiuni, strategii urbanistice, intenții politice sau dorințele Mitropoliei. Sunt reperabile
continuități la nivelul unor proiecte urbanistice din perioada interbelică ce revin în discuție în timpul
regimului Ceaușescu, ca urmare a cooptării în proiectele „oficiale” de sistematizare a unor arhitecți
activi înainte de instaurarea comunismului.
Lucrarea se deschide cu o incursiune în istoria Dealului Mitropoliei bazată pe categorii diverse de
surse – cartografice, iconografice și documentare – mai mult sau mai puțin cunoscute. Delimitându-se
de cercetările anterioare, care s-au limitat la clădirile Mitropoliei și Camerei Deputaților, autoarea
extinde analiza asupra Dealului Mitropoliei urmărind configurația complexului arhitectural și
schimbările survenite în peisajul dealului, ultimele privite în relație cu țesutul urban adiacent.
Reconfigurările arhitecturale ale ansamblului mitropolitan, detaliate pe parcursul primului capitol, s-
au datorat proiectelor de restaurare sau încercărilor de adaptare a edificiului la noi funcțiuni. Astfel,
transformarea substanțială a ansamblului a survenit ca urmare a faptului că acesta a căpătat o funcție
politică, tot mai importantă începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dintr-un alt unghi,
intervențiile asupra ansamblului mănăstiresc, materializate sau rămase în stadiul de proiect, surprind
viziunile și discursul mediului profesional despre patrimoniul artistic.
În continuarea primului capitol, autoarea extinde demersul la Aleea Dealul Mitropoliei, spațiu
omis din cercetările istorico-arhitecturale dedicate ansamblului mitropolitan. Operațiunile urbanistice
surprind evoluția aleii de la o simplă potecă de acces, la promenada contemporană. Ideea unui spațiu
special amenajat în proximitatea Mitropoliei datează din timpul administrației ruse, când, în siajul
preocupărilor sale edilitare, generalul Pavel Kiseleff îl însărcina pe inginerul Vladimir Blaremberg cu
realizarea unui proiect de înfrumusețare a Dealului Mitropoliei, în urma căruia a rezultat prima
promenadă publică a capitalei. Autoarea identifică drept element de referință pentru proiectul
bucureștean modelul urban rusesc al promenadei, a cărei funcție era legată de frecventarea bisericii și
de organizarea festivităților religioase. Capitolul include și o discuție despre modelul occidental al
promenadei publice, discuție care permite reperarea unor diferențe sau similitudini la nivel formal și
social între cele două spații geografice: Europa Vestică și Rusia.
Primele două capitole au un aspect omogen datorat atât structurării cronologice a narațiunii,
cât și faptului că istoricul Dealului Mitropoliei și cel al aleii se întrepătrund, transformările urbanistice
și proiectele de sistematizare fiind gândite, în multe cazuri, pentru întreg spațiul. Deși separația dintre
cele două capitole poate părea la prima impresie artificială, tratarea Aleii Mitropoliei într-un capitol
individual corespunde intenției autoarei de a recupera acest subiect omis de studiile istorice.
1 Cristina Woinaroski, Istorie Urbană. Lotizarea și Parcul Ioanid din București în context
european (București: Editura Simetria, 2013), 261 p.; Lotizarea și Parcul Ioanid, Cristina Woinaroski (ed.)
(București: Editura Simetria, 2007), 240 p.
Documentarea istorică scoate la iveală însemnătatea aleii în configurarea Dealului Mitropoliei și

succesiunea de intervenții edilitare de care aceasta a beneficiat de-a lungul timpului.
Capitolul trei transferă analiza către fondul construit și include o succesiune de prezentări
dedicate vilelor de pe Dealul Mitropoliei, structurate după tiparul fișei de monument. Expunerile
pun în circulație resurse documentare inedite. Documentația cartografică este utilizată pentru a
identifica parcelele și dinamica acestora, proprietarii și vecinătățile, în timp ce documentele și
planurile de arhivă permit datarea construcțiilor, identificarea comanditarilor și arhitecților, analiza
morfologică a fațadelor. Dincolo de analiza arhitecturală a fondului construit, capitolul schițează
un model de locuire destinat unui grup social cu statut economic și social ridicat, pentru care
locuința reflectă identitatea personală și statusul proprietarilor. Ana Cristina Stinghe prezintă vila
Constantin Costa-Foru (1894–1895) trecând în revistă istoricul parcelei și al proprietarilor, trans-
formările arhitecturale survenite de-a lungul timpului, atribuite extinderii familiei, sistematizării
Aleii Mitropoliei și naționalizării din perioada comunistă, în urma căreia imobilul a primit o nouă
destinație, aceea de ateliere de creație pentru Uniunea Artiștilor Plastici. Monica Croitoru-Tonciu
analizează vila avocatului Sascha Silberman Roman, proiectată în 1924 de arhitectul Alfred
Popper. Dorințele de reprezentare ale proprietarului își pun amprenta asupra proiectului
arhitectural ce se distinge prin monumentalitate și o plastică decorativă bogată, constând în
elemente decorative istoriste, locale și cosmopolite, îmbinate într-o sinteză fericită și originală.
O alegere curioasă prin juxtapunerea decorațiilor de factură bizantină cu „forma modernistă și
albul bauhaus” (p. 148), ce reflectă opțiunea de gust și căutările estetice ale proprietarului de
profesie arhitect, se întâlnește la vila Gheorghe Simotta analizată de Cristina Woinaroski. Interiorul
vilei, gândit pentru trei funcțiuni – spațiul activităților sociale și cotidiene, spațiul de noapte la etaj
și spațiul destinat atelierului (etajul 2) – semnalează intențiile proprietarului-arhitect de a utiliza
locuința în scop profesional.
Capitolul patru documentează parcelarea Arghir Culina – Gheorghe Simotta. Monica Croitoru-
Tonciu deschide capitolul cu biografia unuia dintre cei doi investitori: Arghir Culina, arhitect prolific,
capabil să proiecteze programe arhitecturale variate (locuințe, instituții, hoteluri, școli, fabrici,
tribunale, monumente comemorative) și să-și însușească gramatici decorative diverse. În 1922, Arghir
Culina achiziționa împreună cu colegul de breaslă, Gheorghe Simotta, un teren pe Dealul Mitropoliei
pentru o investiție imobiliară constând în „imobile de raport, sistem pavilionar, șapte corpuri, pentru
câte una sau două familii”. La momentul achiziției, ambii arhitecți se aflau la începutul carierei,
investiția imobiliară propulsându-i profesional. Proiectul imobiliar, minuțios reconstituit, a suportat în
timp variații și „reformulări” față de varianta inițială. Parcelarea a fost gândită sub forma unor
locuințe individuale și plurifamiliale, aspectul formal și planimetria acestora fiind discutate pe
parcursul capitolului.
Capitolele cinci și șase, semnate de Simona Drăgan, se axează asupra vechii mahalale Sfânta
Ecaterina din perspectiva edificiilor emblematice, hanul, biserica, Școala Normală de Institutori, și a
parcelării omonime. Traiectoriile istorice ale hanului și bisericii se conturează în relație cu țesutul
urban, cu proiectele și preocupările municipalității. Istoricul bisericii consemnează succesive inter-
venții asupra monumentului, datorate evenimentelor istorice sau inițiativelor comunitare. Capitolul
șase debutează cu un preambul dedicat lui Florea Stănculescu, nu numai un prolific arhitect cu
contribuții în programe variate, ci și un teoretician interesat de problematica rurală în sens extins,
evidentă în preocupările sale de cercetare (monografiile dedicate arhitecturii rurale). De numele lui
Florea Stănculescu se leagă parcelarea privată Sfânta Ecaterina, din cadrul mahalalei omonime.
Gândită ca un ansamblu de locuințe ieftine pentru funcționari, parcelarea Sf. Ecaterina a fost
construită între 1925 și 1929, din inițiativa Societății de Construcții „Victoria”. Traseul investigativ
propus de autoare nu se rezumă la deslușirea procesului de construire a parcelării; proiectul imobiliar
este analizat prin raportare la cadrul juridic ce reglementează construcția de locuințe ieftine și
comparat cu alte lotizări rezidențiale.
Lucrarea se încheie cu un capitol dedicat caselor negustorești de pe strada Principatele Unite.
Fondul construit analizat constă preponderent în case tip vagon, cu camere dispuse în anfiladă și
plastică arhitecturală inspirată de arhitectura neoclasică, o imagine diferită de parcelările și vilele

discutate anterior, care reflectă diversitatea patrimoniului construit bucureștean.
Studiile din lucrare, eterogene, oferă nu numai o perspectivă arhitecturală asupra Dealului
Mitropoliei și împrejurimilor, ci surprind și o pagină de administrație urbană bucureșteană în care
demersuri urbanistice punctuale se intersectează cu proiecte de anvergură, menite să reconfigureze
capitala. Regăsim informații despre istoria proiectelor imobiliare, a lotizărilor-parc, amenajărilor
peisagistice, alături de recuperări biografice ale unor arhitecți necunoscuți publicului, precum Alfred
Popper sau trasee profesionale minuțios reconstituite, ca în cazul arhitecților Arghir Culina și Florea
Stănculescu.
Dealul Mitropoliei... prezintă o dublă importanță. Pe de o parte, reconstituie istoricul unui
cartier bucureștean, introducând în circuitul științific noi informații documentare și vizuale. Pe de altă
parte, oferă publicului o lectură accesibilă care îi facilitează cunoașterea istoriei orașului, a valorilor
arhitectural-urbanistice din zona Dealul Mitropoliei, creând premisele educației pentru protecția
patrimoniului și ale demersurilor civice necesare prevenirii agresiunilor la care este supusă arhitectura
capitalei.
Nu putem încheia fără a menționa conceptul grafic elegant și calitatea excepțională a repro-
ducerilor, constante ale lucrărilor publicate de Editura Simetria. Sursele iconografice – documente
cartografice, planuri arhitecturale, detalii, fațade, fotografii, gravuri de epocă –, dincolo de contribuția
la aspectul atractiv al lucrării, furnizează informații complementare documentelor narative,
confirmând o dată în plus că sunt o resursă indispensabilă istoriei urbane.
Ramona Caramelea
MATTHEW H. EDNEY, MARY SPONBERG PEDLEY (eds), The History of Cartography. Volume Four:
Cartography in the European Enlightenment, Chicago – London, The University of Chicago
Press, 2019, două părți, 1920 p., 962 imagini color, 4 diagrame, 6 tabele
Volumul al patrulea din seria History of Cartography a apărut la University of Chicago Press
în anul 2019 și este dedicat cartografiei europene în epoca iluministă, aproximativ 1650–1800. Spre
deosebire de primele trei volume din serie, editorii au decis ca volumele patru, cinci și șase să fie
publicate sub forma unor enciclopedii, ținând cont de dezvoltarea considerabilă a cartografiei și de
numărul ridicat al hărților și planurilor apărute după mijlocul secolului al XVII-lea. Lucrarea include
479 de voci, scrise de 207 autori, și este una de sinteză, oferind o prezentare generală a activităților de
cartografiere în epoca iluministă.
Principiile care au ghidat structura și conținutul lucrării sunt expuse în „Introducere”. În ceea
ce privește cartografia urbană, se precizează că, în linii mari, tehnicile și instrumentele folosite pentru
cartarea orașelor au devenit mai rafinate. Pe de altă parte, structura reprezentărilor de orașe a suferit
doar prefaceri minore. Informații privind cartografia urbană în perioada secolelor XVII–XVIII se
regăsesc cu precădere în intrările Cities and Cartography, Urban Mapping și Urban Planning and
Cartography. De asemenea, detalii relevante pentru temă apar și în alte voci, spre exemplu în cele
dedicate cartografiei administrative, cartografiei în diverse țări și în biografiile unor cartografi sau
ingineri topografi care au întocmit planuri de orașe.
Cartografia administrativă a fost responsabilă de producerea unui număr impresionant de hărți
și planuri de orașe în perioada tratată de volum. Autoritățile locale au folosit materialele cartografice
în principal în două scopuri: pentru a veni în sprijinul administrării orașului și pentru a planifica
dezvoltarea urbană ulterioară. Spre exemplu, în cazul Londrei, numeroase hărți redau expansiunea
spre vest a capitalei britanice după 1700, în timp ce alte hărți au fost solicitate pentru a găsi o soluție
în ceea ce privește aglomerația tot mai mare din oraș.
În vocea Cities and Cartography este evidențiată preocuparea crescută pentru calitatea
reprezentării topografice după 1650. Cele mai mari orașe europene (Paris, Viena, Londra,
Amsterdam, Madrid etc.) au beneficiat de hărți realizate în scopuri fiscale, militare și pentru
planificarea urbană. În secolul al XVIII-lea, topografia a devenit o știință de sine stătătoare,
beneficiind de o literatură de specialitate proprie, iar măsurătorile locale au fost realizate cu ajutorul
instrumentelor indicate în tratate de specialitate.
Vederile urbane și planurile în perspectivă de mari dimensiuni, gravate pe mai multe foi, au
continuat o tradiție generalizată în vestul Europei la sfârșitul secolului al XVI-lea și la începutul
secolului următor. În regiunile puternic urbanizate, cu orașe-state sau orașe care beneficiau de o largă
autonomie, spre exemplu în Italia, Olanda, Germania sau Elveția, numărul reprezentărilor urbane a
fost mai ridicat, însă producția din celelalte state (Marea Britanie, Franța etc.) a crescut și ea treptat.
Unul dintre cele mai reprezentative planuri în perspectivă din epoca iluministă este Plan de Paris
(1739), realizat de Louis Bretez și tipărit pe 20 de foi. Acesta a fost precedat de planul topografic
al capitalei franceze realizat de Guillaume Delisle în 1716 (Plan de la ville et faubourgs de Paris).
Delisle a folosit tehnici de triangulație, bazate pe măsurarea unor puncte fixe în teren.
O lucrare de referință pentru cartografia urbană din secolul al XVIII-lea este planul Romei,
realizat de Giovanni Batista Nolli, Nuova Pianta di Roma (1748). Acesta este format din nouă planșe
la scara 1 : 2 900 și include relevee minuțioase ale bisericilor din oraș, ale palatelor patricienilor și ale
principalelor monumente. Planul lui Nolli a influențat producția cartografică ulterioară din Italia și din
vestul Europei, în principal datorită detaliilor tehnice și artistice incluse. Un obiectiv important vizat
de Nuova Pianta di Roma a fost ilustrarea vestigiilor romane antice din oraș.
În intrarea Urban Mapping este evidențiată trecerea de la realizarea cu precădere a unor
planuri în perspectivă la elaborarea de planuri urbane geometrice. În perioada analizată, reprezentările
urbane erau bazate pe tehnici și instrumente de observație directă și măsurarea clădirilor, mediului
înconjurător sau infrastructurii urbane. În cazul planurilor urbane produse înainte de 1800, scara
documentelor a variat de la 1 : 400 la 1 : 25 000, în general predominând scări de la 1 : 1 800 la
1 : 2 200. Desenatorii planurilor urbane au fost arhitecți, designeri, gravori, geografi amatori sau
angajați ai statului și ingineri militari. Aceștia trebuiau să posede suficiente cunoștințe de matematică
pentru a reda cu exactitate diferite particularități topografice. Pregătirea era asigurată prin ucenicia
la topografii și arhitecții care activau în mediul privat sau prin educația oferită de instituțiile și
academiile militare.
În secolul al XVIII-lea sunt realizate cadastre urbane, spre exemplu în Brandenburg-Prusia
sunt întocmite hărți la scările 1 : 2 000 și 1 : 4 000 până în anul 1730. Îmbunătățirea tot mai mare a
tehnicilor folosite pentru cartare a facilitat gestionarea mai eficientă a diferitor provocări referitoare la
amenajarea teritoriului. Tot în Prusia, hărțile au servit pentru valorificarea unor terenuri care erau în
mare măsură inutilizabile pentru agricultură din cauza inundațiilor. Atât hărțile proprietăților, cât și
cele cadastrale realizate în această perioadă au avut o grafică proprie, fapt care le-a diferențiat de
hărțile apărute în secolul al XIX-lea, mult mai tehnice din punct de vedere al metodologiei designului.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, pe lângă vederile de orașe și manuscrisele folosite pentru
planificarea urbană și lucrări tehnice, se impune o a treia categorie de hărți – hărțile din ghidurile
de călătorie.
Pe lângă cartografia din centrele urbane europene, în volum este abordat și subiectul
reprezentărilor realizate pentru orașele din Imperiul Otoman, dar și din posesiunile europene din
Asia și America. O parte dintre aceste orașe au fost construite după un plan de sistematizare, cum a
fost cazul orașului New Orleans din Louisiana franceză (1721–1722). Cele mai mari orașe din
America de Nord (Boston, New York, Philadelphia) au beneficiat și de hărți tipărite, actualizate și
republicate ulterior.
Totodată, după cum reiese din vocea Military Map – Fortification Plan, planurile de fortificații
s-au evidențiat printre hărțile produse în această perioadă. Operațiunile militare desfășurate în cadrul
unor conflicte, precum Războiul Succesiunii Spaniole, Războiul de Șapte Ani sau războaiele
revoluționare franceze de la finalul secolului al XVIII-lea, au fost motivul principal din spatele
cartografierii, în contextul în care importanța pozițiilor fortificate a influențat, uneori decisiv,

desfășurarea operațiunilor militare. Majoritatea planurilor de fortificații s-au păstrat ca manuscrise,
deși o mică parte au fost gravate și tipărite în scopuri comerciale. Una dintre atribuțiile inginerilor
militari a fost producerea de reprezentări urbane cu caracter militar. Cartografii militari ai zonelor
urbane au proliferat în regiunile în care academiile militare ofereau pregătire în domeniul
măsurătorilor terestre. Realizarea unor astfel de planuri implica deseori reproducerea de detalii
minuțioase și folosirea atentă a culorilor, de pildă pentru reprezentarea zidurilor, șanțurilor sau a unor
obiective militare construite după principii geometrice stricte.
Secolul al XVIII-lea a fost în primul rând secolul în care topografia a fost confirmată ca știință,
iar geografii, topografii și astronomii au dezvoltat metode de lucru specializate, folosind tehnici din ce
în ce mai sofisticate. Acest lucru a avut un impact major asupra producției cartografice dedicate
centrelor urbane din Europa și din posesiunile coloniale ale statelor europene. Volumul de față
reprezintă un excelent instrument de lucru pentru specialiști și pentru publicul general interesat de
istoria cartografiei și de avansul tehnologic și științific care a facilitat apariția primelor hărți și planuri
de orașe realizate după o metodologie riguroasă, foarte apropiată de cea folosită de topografii și
cartografii care activează în prezent.
Andrei Nacu
MARIA-APARECIDA LOPES, Rio de Janeiro in the Global Meat Market, c. 1850 to c. 1930
How Fresh and Salted Meat Arrived at the Carioca Table, Routledge, 2021, 223 p.
Cartea cercetătoarei sud-americane, în prezent profesoară universitară la California State

University, Fresno, își propune să analizeze ampla rețea de alimentare cu carne de vită a capitalei
braziliene Rio de Janeiro în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului
următor.
Lucrarea debutează cu o prezentare rapidă dar suficient de detaliată a alimentației cotidiene a
locuitorilor din Rio de Janeiro, inclusiv a diferențelor existente între diferitele categorii sociale. Marea
majoritate a alimentelor provin din regiunea imediat adiacentă sau chiar din oraș, însă încă din prima
jumătate a secolului al XIX-lea o parte din carnea consumată este adusă de la mare distanță (din
Brazilia de nord-est inițial, apoi tot mai mult din sudul Braziliei, Uruguay și Argentina) prin
intermediul comerțului maritim de coastă. Este vorba despre carnea conservată prin sărare și care
reprezintă o parte semnificativă a consumului de carne al locuitorilor capitalei, fiind prezentă chiar și
în meniul oamenilor săraci sau al sclavilor.
Începând cu mijlocul secolului, mai multe influențe distincte se combină schimbând treptat
alimentația elitei, și într-o măsură ceva mai redusă și a restului populației. Modelul alimentar
european cunoscuse un impuls încă din 1807, datorită stabilirii curții regale portugheze la Rio și a
numeroșilor nobili care au însoțit-o în exil după ocuparea Lisabonei de către francezi. În a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, elita adoptă într-o măsură tot mai mare alimentele consumate de
păturile înstărite din Europa (de exemplu, pâinea înlocuiește maniocul și fasolea, se răspândește
consumul ceaiului etc.); la rândul lor, aceste comportamente alimentare sunt imitate, în măsura
posibilului, de cei aflați mai jos pe scara socială. Un rol important îl joacă corpul medical, în special
prin teoriile și scrierile sale privitoare la alimentație. Influențați – cum era de așteptat – de teoriile în
vogă în lumea științifică din Europa vremii, medicii brazilieni subliniază importanța consumului de
carne și combat modelele alimentare bazate doar pe vegetale, răspândite în special în rândul sclavilor
(din rațiuni evidente de preț). Pe de altă parte, acești medici preiau și răspândesc idei ale unor savanți
europeni care postulau superioritatea nutritivă a alimentelor „europene” asupra celor locale, contri-
buind astfel la accelerarea trendurilor existente în societatea din Rio.
Dată fiind importanța cărnii în discursul științific al epocii, ca și în modelul oficial alimentar
promovat de statele europene pe de o parte, și în alimentația populației din Rio pe de alta, nu este
deloc surprinzător că autoritățile din capitala braziliană i-au acordat o atenție aparte. Capitolul se
încheie cu o foarte succintă schemă a celor două filiere de producție și comercializare a cărnii
(proaspătă, respectiv sărată), schemă ce constituie o bază pentru analiza din capitolele următoare.
Sunt enumerați factorii economici și tehnologici care condiționează creșterea animalelor și
transformarea lor în produse comerciale, ariile geografice din care cele două tipuri de carne sunt
livrate pe piața din Rio de Janeiro și este sumar creionat sistemul de distribuție a cărnii în oraș.
Următoarele două capitole își propun să analizeze traseul cărnii, din momentul în care
animalele sunt transformate în produse până când acestea ajung pe mesele locuitorilor din Rio.
Datorită metodelor de producție diferite, traseelor distincte de distribuție și a consumului care variază
în funcție de poziția socială, autoarea tratează în capitole separate carnea proaspătă (care trebuie
consumată rapid după tăiere) și carnea conservată prin sărare, care rezistă luni de zile.
Maria-Aparecida Lopes pune în evidență procesele decizionale din plan politic, care au făcut
ca municipalitatea să se implice în aprovizionarea cu carne proaspătă a capitalei braziliene,
transformând o parte a lanțului alimentar (abatoarele) în monopol municipal. O atenție aparte a fost
acordată problemelor legate de poluare și de constrângerile care impun ca abatorul să fie situat cât
mai central; pe măsură ce progresul tehnologic reduce impactul acestor constrângeri, municipalitatea
mută această activitate poluantă mai întâi în cartierele mai periferice, apoi cu totul în afara orașului.
Calea ferată joacă un rol în acest proces și în plan mai general în transformarea ofertei de carne
proaspătă, reducând timpul de transport și lărgind astfel aria de producție. Interesul autoarei se
concentrează pe piața cărnii și impactul ei la nivel provincial, național și chiar transfrontalier,
distribuția cărnii proaspete în oraș fiind destul de sumar tratată. Unele surse (de exemplu,
regulamentele halelor) nu sunt analizate, ci doar amintite, în ciuda importanței lor pentru înțelegerea
pieței de carne din Rio.
Analizând carnea sărată și uscată, autoarea conturează o imagine cuprinzătoare a evoluției
zonelor producătoare, precum și a tehnicilor specifice de producție. Maria-Aparecida Lopes pune în
evidență modul în care concepțiile medicale despre carnea uscată – văzută ca puțin nutritivă, în
special comparativ cu carnea proaspătă – sunt influențate atât de discursul medical european, cât și de
percepția societății braziliene. În discursul și reprezentările sociale din Brazilia, carnea uscată este
considerată o mâncare pentru sclavi și săraci, deși, în realitate, în epocă ea era consumată de toate
categoriile sociale, după cum demonstrează autoarea bazându-se pe diverse tipuri de surse.
Capitolul al patrulea merge mai departe pe cursul lanțului alimentar, tratând producția vitelor
destinate fie abatoarelor din Rio în care sunt transformate în carne proaspătă, fie operațiunilor de
sărare și uscare, care se desfășoară în provincii aflate departe de capitală sau chiar peste graniță, în
Argentina și Uruguay. Este analizată distribuția geografică a zonelor de creștere a vitelor destinate
pieței din capitală, migrarea geografică a acestor zone sub presiunea plantațiilor de cafea, traiectoriile
comerciale care aduc aceste vite spre Rio (iar de la începutul secolului al XX-lea și spre Sao Paulo).
Este discutat rolul jucat de climă, care împiedică adaptarea raselor europene de vite, precum în
Argentina, Uruguay și sudul extrem al Braziliei. În special Argentina și Uruguay au investit mult mai
repede în rase superioare (începând cu 1850) și peste câteva decenii consecințele erau evidente la
nivelul productivității și mai ales al calității cărnii. În Brazilia, rase locale de vite erau adaptate
provocărilor climei și dăunătorilor locali, dar cu prețul unui randament mai scăzut și a unei cărni de
calitate inferioară, care nu este vandabilă pe piețele europene (mari importatoare de carne din
America de Sud în deceniile care preced Primul Război Mondial).
Foarte interesantă este analiza făcută de Maria-Aparecida Lopes, care demonstrează că
rezolvarea problemei practice, tehnice, a calității șeptelului a fost influențată de modele culturale
existente în societatea braziliană. În condițiile în care rasele europene (și în special britanice,
favorizate de crescătorii din Argentina și Uruguay) nu supraviețuiesc în clima braziliană, unii
crescători locali s-au orientat spre importul vitelor de rasă Zebu din India, deja adaptate la o climă
subtropicală (rezistă la paraziți și căldură, consumă plantele locale etc.), pe care le-au încrucișat cu
vite locale. Pe de altă parte, discursul dominant, în mediile politice, administrative, științifice sau
jurnalistice, consideră că Europa este singurul model acceptabil și doar de acolo trebuie aduse rase
avansate pentru îmbunătățirea vitelor locale, rasele neeuropene sunt caracterizate drept „o erezie”.
În opinia acestora, soluția era modificarea mediului brazilian (prin stârpirea paraziților vitelor,
introducerea plantelor europene etc.) astfel încât vitele europene să poată fi crescute local. Vreme de
două decenii, ambele opțiuni (folosirea raselor europene și modificarea mediului, respectiv a vacii
Zebu pentru ameliorarea șeptelului local) s-au confruntat în presă și în publicații științifice. Modelul
european este atât de puternic încât și unii dintre susținătorii folosirii vitelor Zebu prezintă această
soluție ca fiind temporară, până când mediul brazilian va „evolua” suficient pentru a permite
introducerea raselor europene, văzute ca intrinseci superioare. Abia în anii ’30 discuția este tranșată,
cele câteva decenii de experiență în încrucișarea vitelor locale cu Zebu convingând treptat și adepții
„modelului european”. Ar fi fost interesant de știut dacă în perioada interbelică modelul european este
la fel de puternic în societatea braziliană, comparativ cu anii de dinainte de Primul Război Mondial și
dacă soluțiile tehnice care se impun acum în mediul crescătorilor de vite nu sunt cumva influențate
și de o altă percepție a raporturilor dintre Europa și Brazilia.
Ca în cazul cărnii propriu-zise, dezvoltarea rețelei de căi ferate a avut un impact major, ducând
la redistribuirea zonelor de creștere a vitelor. Autoarea analizează lanțul intermediarilor (cei care
preiau vitele de la crescători, uneori neîngrășate, și le îngrașă timp de câteva luni, aducându-le la
condițiile optime pentru sacrificare), subliniind importanța acestui segment. Pe de altă parte, modul în
care acest segment a fost afectat de dezvoltarea transportului feroviar este destul de sumar tratată.
La finalul capitolului este schițat rolul jucat de căile ferate în stimularea dezvoltării procesării
industriale a cărnii.
Ultimele două capitole analizează transformările din prima parte a secolului al XX-lea, când
evoluții tehnologice, transformări socio-economice, impactul războiului și restructurarea relațiilor
comerciale (interne și internaționale) se conjugă în transformarea radicală a pieței de carne din Rio de
Janeiro. Fenomenul cel mai important a fost reprezentat, fără îndoială, de reducerea semnificativă a
consumului de carne sărată, înlocuită cu carne proaspătă. Un rol esențial l-a jucat apariția industriei
frigorifice, care a permis transportarea la rece a cărnii proaspete de calitate superioară, din Argentina
și Uruguay, pe piețele europene, unde putea fi vândută la prețuri mult mai mari decât carnea sărată.
Ca urmare, aceste două regiuni renunță treptat la producția de carne sărată, ceea ce creează un deficit
sensibil în aprovizionarea cu acest produs pe piața din Rio, doar parțial compensat de dezvoltarea
producției de carne sărată în sudul extrem al Braziliei. Diverse alte transformări economice și
tehnologice (între care dezvoltarea căilor ferate) au redus și apoi au făcut să dispară diferența
tradițională de preț dintre carnea sărată și cea proaspătă, pe măsură ce aceasta din urmă s-a ieftinit, ea
a înlocuit tot mai mult carnea sărată în dieta zilnică a locuitorilor capitalei braziliene. Autoarea
evidențiază rolul imaginarului colectiv în accelerarea acestui proces (carnea sărată este văzută ca o
mâncare a săracilor și sclavilor), precum și rolul discursului medical, care în epocă insistă pe calitățile
nutritive superioare ale cărnii proaspete. Carnea sărată a continuat să fie consumată în regiunile rurale
și în nordul mai puțin integrat noilor rețele economice și de transport. Este de subliniat modul în care
sunt evidențiate consecințele unor transformări în plan internațional (în comerț, industrie și tehno-
logie), care contribuie la modificarea comportamentului alimentar local. Autoarea reușește să inte-
greze problema cărnii din Rio în evoluția pieței naționale și internaționale. De asemenea,
Maria-Aparecida Lopes invalidează teorii istoriografice mai vechi, care legau dispariția cărnii sărate
de desființarea sclaviei.
Lucrarea analizează impactul major al Primului Război Mondial, care generează o cerere
foarte mare de carne pe piețele din Europa occidentală, în același timp reducând dramatic
condiționările legate de calitate. În consecință, exportul de carne braziliană (fie păstrată la rece, fie
congelată), a făcut explozie, ducând la probleme de aprovizionare în orașe și silind în cele din urmă
statul să intervină prin diverse măsuri.
Interesantă este analiza conflictului dintre dezvoltarea industriei frigorifice și monopolul
exercitat de unele orașe asupra comercializării cărnii proaspete. Orașele încearcă să-și păstreze
monopolul asupra unei activități economice pe care, în noile condiții tehnologice și de organizare
economică nu mai reușesc să o desfășoare la fel de eficient ca noile firme de industrializare a cărnii.
Pe de altă parte, puterea administrativă a orașelor le permite să întârzie procesul de pătrundere a

altor actori pe piața cărnii, chiar și în contextul în care creșterea rapidă a populației face ca
abatoarele municipale să ofere o parte tot mai redusă din necesarul cotidian. Mai puțin
convingătoare este ideea „eșecului” firmelor frigorifice: este evident, așa cum afirmă autoarea, că o
îmbunătățire substanțială a condițiilor de alimentație în general și a consumului de carne în special
nu se putea realiza numai prin transformări tehnologice și de organizare economică; în special
pentru populația săracă, în condițiile unei stagnări a nivelului salariilor, progresele substanțiale
erau dificil de realizat. Pe de altă parte, condițiile generale de salarizare ale orășenilor nu erau în
sarcina companiilor de industrializarea cărnii. Faptul că acestea aprovizionează o piață în creștere
rapidă (Rio crește cu peste 50%, adăugând 600 de mii de noi locuitori între 1920 și 1940), fără ca
această explozie demografică să ducă la o creștere a prețului cărnii sau la un consum mai scăzut de
carne pe cap de locuitor reprezintă o dovadă clară că aceste companii și-au îndeplinit funcția lor
economică, cu atât mai mult cu cât în anii ’30 abatoarele municipale, învechite tehnologic și cu o
structură economică ineficientă, își reduc dramatic producția.
Autoarea se apleacă pe larg asupra rolului jucat de stat, care în anii interbelici intervine în
lanțul comercial al cărnii pe multiple paliere. Statul încearcă să stimuleze dezvoltarea economiei
proprii prin măsuri protecționiste, prin înființarea de ferme model pentru ameliorarea raselor de vite,
prin crearea de abatoare și de fabrici frigorifice de procesare a cărnii model. Utilizând căile ferate ca
un instrument de intervenție economică, oferă condiții speciale, avantajoase, pentru transportul cărnii.
Nu în ultimul rând, statul intervine în raporturile dintre orașe și diverși actori comerciali, atât prin
intermediul justiției, cât și prin implicarea nivelurilor superioare ale administrației (la nivel statal sau
federal). De remarcat că ambele ramuri ale statului (justiția și administrația) sunt relativ puțin
favorabile monopolurilor municipale și intereselor vetuste din spatele lor, și mult mai interesate de
promovarea unor soluții economice, industriale sau tehnologice inovatoare, care să contribuie la
modernizarea pieței braziliene a cărnii.
Un scurt capitol intitulat „Epilog” atinge în mod sumar câteva dintre problemele contem-
porane ale producției și consumului de carne în Brazilia, însă de o manieră mult prea superficială
pentru a fi relevant. Mai importantă ar fi fost o analiză a modului în care evoluțiile din perioada
tratată în carte au condiționat situația din prezent. În plus, aceste câteva pagini nu pot ține loc de
concluzii, cu atât mai necesare în cazul unei lucrări care tratează fenomene care se întind pe
aproape un secol și acoperă mai multe țări. Cartea beneficiază de o vastă bibliografie, cuprinzând
atât lucrările din istoriografia braziliană cât și cele mai importante lucrări privitoare la istoria
producției și consumului cărnii din istoriografia de limbă engleză. Un index conținând nume
proprii, termeni geografici și cuvinte cheie ușurează regăsirea unor informații specifice, iar un
glosar explică termenii locali, păstrați în lucrare în portugheză.
Lucrarea recenzată reprezintă o sinteză importantă, în ciuda unor limitări evidente. Ultimul
segment al comerțului cu carne, cel desfășurat în interiorul orașului, este adesea prea sumar tratat și
surse importante sunt insuficient exploatate. Celelalte tipuri de carne (porc, păsări, pește etc.) sunt
doar menționate, dar niciodată analizate, autoarea concentrându-se doar pe carnea de vacă, cea mai
consumată dar și cea care duce la apariția celui mai complex lanț alimentar.
Maria-Aparecida Lopes reușește să construiască o demonstrație convingătoare, care relevă
amploarea impactului pe care îl au marile orașe. Nevoile acestor metropole în creștere rapidă
afectează profund sectoare economice din provincii îndepărtate sau chiar de peste graniță, stimulând
apariția unor noi activități economice, incitând redistribuirea lor geografică, accelerând transformările
tehnologice. Însă marile orașe nu operează în sfere închise, ci într-un sistem cu nenumărate
interdependențe care fac ca lanțurile lor de aprovizionare cu produse esențiale să fie la rândul lor
afectate de evoluțiile din economia sau chiar din politica internațională.
Pentru cititorul român, cartea de față mai prezintă un interes. Precum România, Brazilia este o
economie bazată pe exportul de produse agricole (grâu în primul caz, cafea în cel de-al doilea) și nu
pe cel de carne și produse animale (cum e cazul Argentinei sau Uruguay-ului în epocă); pentru
ambele exportul de produse animale nu este neglijabil dar este secundar. Amândouă încearcă să se
integreze în piețe dominate de cererea masivă provenită din Europa Occidentală, cerere care impune
condiționări restrictive în ceea ce privește calitatea produselor de origine animală. Ambele au vecini
care concurează cu mult mai mult succes (deși aici motivele nu mai sunt în totalitate identice) pe
piețele respective. Nu în ultimul rând, în ambele cazuri aprovizionarea cu carne a rețelei urbane și
în special a orașului principal sunt afectate atunci când piața internațională a cărnii suferă
perturbări semnificative. Numeroasele asemănări, dar și diferențele semnificative dintre cele două
situații (condițiile de climă nu pun probleme în transferul de practici și cunoștințe zootehnice între
Europa de Vest și România) oferă interesante posibilități de comparație, care în cele din urmă pot
releva specificul fiecărui caz național. Nu în ultimul rând, lucrarea poate constitui un model pentru
realizarea unei cercetări similare privitoare la rolul piețelor urbane din România modernă în
evoluția sectorului zootehnic.
Simion Câlția
LINO BIANCO, The Ring Metaphor and the Spirit of Sofia and other essays,
Malta, Kite Group, 2022, 196 p. (with illustrations in text)
Originally published in Melita Theologica, one of the oldest theological journals which the
University of Malta is still issuing, this collection of six essays by Lino Bianco has a foreword by HM
Simeon II, the King of all Bulgarians, who may be referring to one of Bianco’s talks in Sofia.1 The
introduction is authored by Vladimir Gradev, a leading contemporary Bulgarian philosopher and
cultural theorist. Considering his Roman Catholic background, he challenges the themes raised in the
various essays, notably concerning the first, which lent its name to the publication.
The first three essays address the capital cities of Bulgaria, Malta and England, namely Sofia,2
Valletta3 and London4, respectively. These cities – all Christians – belong to different churches:
Bulgaria is predominantly Orthodox, whilst Malta is predominantly Roman Catholic. The former
belongs to the Eastern Church, whilst the latter to the Western Church. The inherence of the eastern
and western parts of the Roman Empire posts the East-West Schism of 1054 AD, the culmination of
theological-political differences dating centuries earlier. England is predominantly Anglican; its
mother church is the Church of England which renounced the authority of the Western church in the
sixteenth century. The other three address the notion of Gothic architecture in Hegel,5 Resnais’
L’Année Dernière à Marienbad and the cartography of an orphic life-in-death, and music in the
teaching of religion in primary schools. The last two essays are co-authored: the fifth with Saviour
Catania6 and the sixth with Irene Dillon and Marlene Gatt.7
1 Maria Fileva, „Sofia’s 32nd Sofia University is participating in a project for schools-
ambassadors of the European Parliament”, Bulgarian National Radio (2018) (https://bnr.bg/horizont/

post/100963130/mladejki-evroproekt-v-stolichnouchilishte?fbclid=IwAR0mw1bjPDZHm_UsdgAAx
LSnBUkJTihlBcqubtbxHxsBrksqZJ7 mdgUSJIs, accessed: 10.05.2022).
2 Lino Bianco, „The ring metaphor and the spirit of Sofia”, Melita Theologica 61, nr. 1 (2010):
27–44.
3 Lino Bianco, „Valletta: A city in history”, Melita Theologica 60, nr. 2 (2009): 3–20.
4 Lino Bianco, „Limestone in post-war British architecture: Is it a plea for a return to Pugin?”,
Melita Theologica 49, nr. 2 (1998), 71–80.

5 Lino Bianco, „Hegel’s notion of Gothic architecture”, Melita Theologica 47, nr. 1 (1996): 3–15.
6 Saviour Catania, Lino Bianco, „L’Année Dernière à Marienbad and the Cartography of an
Orphic life-in-death: The modern katábasis of Resnais”, Melita Theologica 53, nr. 1 (2002): 81–100.
7 Lino Bianco, Irene Dillon, Marlene Gatt, „Music in teaching religion in primary schools”,
Melita Theologica 50, nr. 2 (1999): 19–40.

At first glance, one may think that the author is writing a story of cities and buildings as
architecture. Then, on careful reading, one realizes that this anthology is not an account of the
architecture of cities but a story of spirit and symbols. By setting them within the context of a keen
theological enquiry, Bianco brings to life the very soul of architecture, the heart of the city, the
philosophy of geology and the morality of architectural aesthetics – buildings as symbols of what
we want to believe in and who we are. The three rings in Gotthold Ephraim Lessing’s play Nathan
the Wise – the text used to read the history of Sofia – are not physical entities but metaphysical
metaphor that reverberates with one’s beliefs and convictions. Similarly, such an existential
reference can be made to buildings and cities. The three cities of Sofia, Valletta and London are
united mystically; each represents one of three Christian churches as the three rings do. The roads
are different, but they all converge to the same end. That is how the author reached the idea of
tolerance. Being tolerant is not to understand the other’s opinion and to agree with it; being
tolerant is to recall Ibn al-’Arabi’s concept of unity in diversity, the ‘oneness of being’. This is a
journey from East to West and vice versa, searching for answers, questioning oneself, and trying to
find the spirit that reveals them. An underlying theme through this publication is spirit, a term even
used in its title: „Together with religion and philosophy, art is an intrinsic socio-cultural expression
of the spirit”.81 Going back to the introduction, the pertinent question asked by Bianco is „Where
do I live?”. Bianco „loves travelling in time and space” but is his position truly „subordinate to the
‘pedestrian rhetoric’ of life”? 92 One can argue that this question does not interest Bianco because
spirit is limitless and timeless.
Three rings, three cities – three buildings in Sofia: the Church of St. Sophia, the Sofia
Synagogue and the Banya Bashi Mosque; three main suburban meeting places in Valletta: the church
square, the city square, and the theatres; and three buildings in London: Bracken House, the Shell
Centre and the Economist Development. The author is mesmerized by the number three. In
numerology, this number is harmony, symbolizing growth and peace as in the equilateral triangle, and
in Christianity, it represents the Holy Trinity. The energy of this number is vital, young, and
optimistic; three symbolize wisdom, the child, and redemption. According to Pythagoras, this numeral
is associated with the spirit of humanity; in the Holy Scripture, it is God’s providence.
Undoubtedly, the notion of Hegel’s spirit, which is „best read as the spirit of the age”,103
appears in the fourth essay, which refers to the periodization of his aesthetics. Hegel’s division of art
history into three phases corresponds to three historical periods: the Symbolic, Classical and
Romantic stages, which relate to Ancient Egypt, Ancient Greece and Christianity. He concludes by
claiming that the theory and notion of the architecture of Ludwig Mies van der Rohe are essentially
Hegelian. The fifth essay mentions the theme of immortality in the composition of Orphism, a mystic
religion in Thrace – located in the Balkans including modern-day Bulgaria, Greece and part of Turkey
– dating to the seventh/sixth century BC, which emphasised ritual and purification through
reincarnation. In querying whether Marienbad is an Orphic love affair, the authors not only attempt to
trace the Orphic path to Marienbad but address three arguments: (i) the cyclic statics of gazing
statuary, (ii) the garden lake of contiguous (un)realities and (iii) corridors and chambers of disjunctive
coordinates. He concludes by arguing that „the Orphic approach to Marienbad remains ultimately
only an enticing possibility. Too many roads lead to Marienbad, and the Orphic path is only one”. 114
The final essay is based on a scientific study of music as a medium to teach religion in primary
schools. Once again, the sample of songs was divided into three durations, each corresponding to a
stage in the liturgical calendar covered during the academic year. In this study, the idea of rhythm is
81Ibidem, 78.
92Lino Bianco, The Ring Metaphor and the Spirit of Sofia and other essays (Malta: Kite Group,
2022), XV.
103Ibidem, 90.
114Ibidem, 112.
again equivalent to spirit; the song is „a robust means of developing greater insights in the spiritual
formation of children”.121
Bianco’s polymathic approach to the study of the production of architecture reconnects the art
of architecture with a spiritual, timeless realm. The harmony between mind, emotions, and will leads
to the attainment of humanity. These three correspond to wisdom, love and truth. In Bianco’s
philosophy, the spirit of architecture is neither a statement in Hegelian ‘Zeitgeist’ nor a Heideggerian
phenomenology of place and space, but it is integral to these attributes. While Pugin introduced
ethical issues in architectural design, Bianco introduced ‘philopistis’.132 Buildings standing the test of
time, inherited through generations, are recalling such a dream.
It is not a coincidence that Bianco refers to Hegel’s concept of ‘Zeitgeist’ – the spirit of the
epoch – not only when discussing Hegel’s notion of Gothic architecture143 but also in his essay on
Sofia,154 an exemplar of the spirit of place through the nature of the time. The author endorses
Hegel’s concept, but he queries whether buildings are just reminders of a given epoch or whether they
go beyond it. Are buildings vague recollections of the era’s spirit, or do they reconnect with
immortality? Are buildings related to their time, or are they related to the confidence they symbolize?
From eternity, God is the architect of all creation; architecture is the development of His creation.
Thus, architecture is not only the human desire to reveal the god in oneself, but it emanates from the
human desire for immortality; it is a conscious realisation of such a passion.
Jenia Dimitrova
121Ibidem, 137.
132The term ‘philopistis’ is etymologically derived from the Greek words φιλία and πίστις
which translate as love and faith, respectively.
143Ibidem, 88, 96.
154Ibidem, 11.

Recenzii HU 2022

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Recenzii HU 2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RECENZII, NOTE BIBLIOGRAFICE

250 Jahre Eisenhüttenindustrie in Reschitza. Studien zur Industriegeschichte des Banater

Historia Urbana, tomul XXX, 2022, pp. 293–322

AUREL-DANIEL STĂNICĂ, CONSTANTIN NICOLAE, MIHAI ANATOLII CIOBANU, Planurile și

Primul capitol constituie o introducere privitoare la instaurarea stăpânirii otomane la Dunărea

Dan Dumitru Iacob

Horia Truță, un autor prolific și important pentru conturarea istoriei Aradului

Teodor Octavian Gheorghiu

HANS KONRAD SCHIEL, Maschinenfabrik Brüder Schiel Kronstadt: Erinnerungen an eine

Ruxandra Moașa Nazare

MONICA CROITORU-TONCIU, Alfred Popper, 1874–1946: (re)descoperirea unui arhitect

DANIELA MARIA PUIA, Arhitectura urbană în Transilvania în perioada interbelică,

Pentru arhitecți, istorici și cercetători deopotrivă, Transilvania multietnică și multiconfesională a

MIRCEA GEORGESCU, MIHAI MURĂREȚU, Craiova de ieri. 1927–1947/ Craiova of yesterday.

Volumul al II-lea al lucrării prezentate de revista noastră în tomul XXVIII/20201, continuă

CRISTINA WOINAROSKI, SIMONA DRĂGAN, MONICA CROITORU-TONCIU et alii, Un parcurs pe

Apariția editorială Un parcurs pe Dealul Mitropoliei și în împrejurimi are la bază o cercetare

Documentarea istorică scoate la iveală însemnătatea aleii în configurarea Dealului Mitropoliei și

plastică arhitecturală inspirată de arhitectura neoclasică, o imagine diferită de parcelările și vilele

cartografierii, în contextul în care importanța pozițiilor fortificate a influențat, uneori decisiv,

Cartea cercetătoarei sud-americane, în prezent profesoară universitară la California State

Pe de altă parte, puterea administrativă a orașelor le permite să întârzie procesul de pătrundere a

ambassadors of the European Parliament”, Bulgarian National Radio (2018) (https://bnr.bg/horizont/

Melita Theologica 49, nr. 2 (1998), 71–80.

Melita Theologica 50, nr. 2 (1999): 19–40.

S-ar putea să vă placă și