Introducere: Termotehnică I

TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
1. INTRODUCERE
Cuvântul termodinamică provine din combinarea rădăcinilor celor două cuvinte
grecești, therme – căldură și dynamis – forță.
Termodinamica reprezintă o ramură importantă a fizicii, care are ca obiect de studiu
proprietățile termice ale sistemelor aflate în stare de echilibru energetic și procesele prin care
aceste sisteme ajung în starea de echilibru. Termodinamica studiază legătura dintre proprietățile
materiei, căldură și lucrul mecanic. Pentru a descrie modul în care variază proprietățile fizice și
chimice ale unui sistem în diferite condiții și pentru a stabili legăturile între aceste proprietăți
se utilizează principiile termodinamicii. Aceste principii stau la baza unor analize care au scopul
de a îmbunătății proiectarea și performanțele mașinilor termice.
Pentru determinarea proprietăţilor şi pentru descrierea condiţiilor de echilibru energetic
ale sistemelor fizice se folosesc două metode generale de studiu: metoda fenomenologică
(macroscopică) şi metoda statistică (microscopică).
Domeniile de aplicare a termodinamicii în inginerie mecanică sunt foarte diverse (Fig.
1.1).
Fig. 1.1. Domenii de aplicare a termodinamicii
1.1. SCURT ISTORIC PRIVIND EVOLUȚIA TERMOMETRELOR ȘI A

MAȘINILOR TERMICE
Interesul pentru studiul acestui domeniu s-a manifestat încă din antichitate, ca urmare a
dorinței oamenilor de știință de a evalua cantitativ senzațiile plăcute sau neplăcute percepute de
corpul uman în prezența sau absența Soarelui. Aceste senzații au fost denumite cald și frig.
Definirea acestor senzații a fost foarte dificilă având în vedere că acestea variază, atât în funcție
de schimbările diurne, cât și în funcție de natura materialului corpului atins. Din aceste motive,
o cuantificarea a acestor senzații a fost posibilă doar în momentul inventării unui instrument de
măsură - termometrul.
__________________________________________________________________________________________
!!! Nu este permisă utilizarea și transmiterea conținutului prezentului curs în alte scopuri decât cele destinate
procesului de învățare.
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
1.1.1. EVOLUȚIA TERMOMETRULUI
Inventarea termometrului a fost rezultatul observării unor efecte care au avut la bază
dilatarea corpurilor solide sau lichide supuse procesului de încălzire.
Primul instrument care a evidențiat fenomenele de dilatare și comprimare a lichidelor a
fost realizat de către Philo din Bizanț în anul 240 BC (c.280-220BC) (Fig. 1.2). Acest
instrument avea ca elemente componente o sferă goală, un tub și un ulcior umplut cu apă.
Capetele tubului erau introduse în sferă, respectiv în ulciorul cu apă. Întregul sistem a fost
amplasat la soare, astfel că, pe măsura încălzirii sferei, aerul din interiorul acesteia suferea un
proces de destindere. În momentul în care sistemul a fost mutat la umbră se producea răcirea
aerului din sferă, și, ca rezultat, comprimarea acestuia, având ca efect ridicarea apei în tub.
Fig. 1.2. Instrumentul lui Philo din Bizanț pentru evidențierea comprimării /dilatării
lichidelor [1]
Înregistrarea variației volumului fluidelor, ca urmare a proceselor de încălzire și răcire,

a fost evidențiată pentru prima dată în anul 1593 [2] de către Galileo Galilei cu ajutorul unui
instrument denumit termoscop (Fig. 1.3).
Fig. 1.3. Termoscopul lui Galileo Galilei [3]

__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
Acesta se compunea dintr-un tub subțire care comunica la partea superioară cu un bulb,
iar la partea inferioară era deschis. Atât tubul cât și bulbul au fost confecționate din sticlă, iar
fluidul din interior era aerul. Galileo a introdus capătul liber al tubului într-un vas cu lichid (apă,
vin), constatând că, în urma frecării bulbului, aerul se încălzește, se dilată și coboară în tubul
capilar, fapt evidențiat prin apariția bulelor pe suprafața lichidul din vas. În urma răcirii aerului
din bulb, acesta se comprimă, rezultatul fiind ascensiunea lichidului în tubul capilar.
Pentru a putea evalua cantitativ încălzirea și răcirea aerului cu termoscopul, în anul 1612
[3], Santorio a prevăzut tubul capilar cu o scară termometrică, având ca puncte extreme
temperatura zăpezii și a flăcării lumânării, iar între aceste puncte limită scara era gradată
uniform şi avea subdiviziuni zecimale.
Rezultatele obținute de Galilei și Santorio în urma măsurătorilor cu termoscopul erau
incorecte, deoarece acestea erau influențate de temperatură și presiune.
Deoarece apa utilizată ca și lichid termometric prezenta anumite dezavantaje, cum sunt
variaţia inversă a densităţii în intervalul (0 – 4)C și punct de îngheț prea ridicat, aceasta a fost
înlocuită cu alcoolul. Utilizarea alcoolului ca și fluid de lucru în interiorul termometrelor a
condus la necesitatea etanșării acestora.
În jurul anului 1654, Ferdinando II de Medici a inventat un termometru sigilat de 50 de
grade care utiliza ca și lichid termometric alcoolul (Fig. 1.4). Acest termometru era format dintr-
o tijă care se termina la partea superioară cu un bulb sferic din sticlă. Pe o parte a tijei au fost
marcate cu smalț alb valorile de 10 grade, iar cu smalț negru valorile de 1 grad. Intervalul de
măsurare este de 50 de grade. Acest tip de termometru a fost folosit, în general, pentru
înregistrarea variațiilor de frig și căldură ale aerului interior și exterior. Valorile înregistrate cu
aceste termometre erau comparabile între ele, chiar dacă erau mai puțin precise în comparație
cu alte instrumente.
Fig. 1.4. Model de termometru cu lichid inventat de Ferdinando al II-lea, Mare Duce de
Toscana [4]
În anul 1713, René Antoine Ferchauld de Réaumur a confecționat un termometru cu

etanol care folosea o scară termometrică gradată între două valori extreme - punctul de îngheţ
al apei de 0R şi punctul de fierbere a apei de 80R. Fiecare grad reprezenta o miime din
volumul conținut de bulb și tubul capilar (Fig. 1.5). Réaumur a diluat alcoolul astfel încât acesta
să înceapă să fiarbă în momentul în care volumul său s-a majorat cu 8%. Dezavantajele acestor
termometre au constat în volumul foarte mare, iar valoarea foarte scăzută a punctului de fierbere
nu permitea utilizarea lor în multe aplicații care necesitau o precizie ridicată [5].
Punctul scăzut de fierbere a alcoolului a determinat constructorii de termometre să
insiste în cercetările lor pentru înlocuirea acestui lichid. Astfel, în anul 1714 Daniel Gabriel
Fahrenheit a inventat primul termometru care avea, ca și lichid de lucru, mercurul (Fig. 1.6).
Pentru scara termometrică, Fahrenheit a stabilit valoarea minimă de 32 grade asociată
temperaturii de îngheț a apei. Valoarea maximă de 212 grade a fost atribuită temperaturii de
fierbere a apei. Fahrenheit a împărțit intervalul dintre aceste două valori extreme în 180 de
unități. Scara de temperatură Fahrenheit este utilizată și în prezent pentru măsurarea cu precizie
a temperaturii.
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
Fig. 1.5. Termometrul de perete Reamur [6] Fig. 1.6. Primul termometru de sticlă cu
mercur inventat de Fahrenheit [7], [8]
Cel care a introdus, după Fahrenheit, o scară corectă și precisă de temperatură a fost
Anders Celsius, în anul 1742. Acesta a stabilit pentru punctul de îngheț al apei valoarea de 100
grade, iar pentru punctul de fierbere valoarea de 0 grade, împărțind intervalul dintre aceste
puncte în 100 de părți egale (Fig. 1.7).
Fig. 1.7. Termometrul inventat de Anders Celsius [9]
Deși Jean Pierre Cristin a inversat punctele extreme, stabilind minimul la 0 grade și
maximul la 100 grade (Fig. 1.8), scara termometrică adaptată de către acesta este cunoscută în
prezent sub numele de scara Celsius. [10].
Fig. 1.8. Termometrul adaptat de Jean Pierre Cristin [11]
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
Perfecţionările ulterioare ale termometrelor, au condus la introducerea, în anul 1848, a

scării termodinamice științifice, de către Lord Kelvin, care a propus existența unei valori
minime de zero absolut pentru temperatură, valoare minimă la care, teoretic, încetează mișcarea
moleculelor. Temperaturii de zero absolut i-a fost atribuită valoarea de -273,16C. Această
scară termometrică este cunoscută sub denumirea de scara Kelvin sau scara termodinamică
absolută.
În anul 1891, Maxwell a descoperit principiul zero al termodinamicii, descoperire care
a reprezentat o realizare foarte importantă care a făcut posibilă introducerea riguroasă a noțiunii
de temperatură.
1.1.2. EVOLUȚIA MAȘINILOR TEMICE
Interesul pentru utilizarea capacității mediilor calde de a produce lucru mecanic a stat
la baza inventării mașinilor termice.
Prima mașină cu abur (aelopilul) a fost realizată de către matematicianul grec Heron din
Alexandria în anul 10 AD (Fig. 1.9).
Fig. 1.10. Aelopilul inventat de către Heron din Alexandria [12].
Această “mașină” – aelopilul - se compunea dintr-o sferă cuplată la două tuburi astfel
încât să se poată roti în jurul propriei axe. Cele două tuburi erau deschise la capetele inferioare
și fixate pe un capac așezat pe un vas în care se găsește apă, astfel încât să comunice cu mediul
din interiorul vasului. Sfera era prevăzută în plus cu două tuburi opuse unul față de celălalt,
deschise la exterior. Prin încălzirea apei, vaporii rezultați ajungeau în interiorul sferei, iar apoi
erau evacuați în atmosferă. Forța creată și cuplul obținut imprimau sferei o mișcare de rotație,
aceasta fiind accelerată până când valorile forței de frecare și ale rezistenței aerodinamice erau
suficient de mari pentru a imprima o viteză constantă de rotație sferei [13].
Denis Papin a fost primul care a inventat un cilindru metalic închis cu un piston care, se
deplasa pe verticală, ca urmare a încălzirii sau răcirii unei cantități mici de apă [14].
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
Fig. 1.11. Instalația cu abur a lui Papin [15]
Apa din interiorul cilindrului era încălzită, fiind astfel transformată în abur. Datorită
acestui proces de încălzire, pistonul se ridica în interiorul cilindrului până la partea superioară
a acestuia, poziție în care era oprit cu un clic. În acel moment, peste cilindru se pulveriza apă
rece, proces care determina răcirea și condensarea aburului. Astfel, în interiorul cilindrului se
realiza vid parțial, iar presiunea exterioară a aerului determina deplasarea descendentă a
pistonului. Cilindrul lui Papin reprezenta toate cele trei componente ale unei mașini moderne
cu abur, și anume: cazan, cilindru și condensator.
În anul 1698 Thomas Savery a realizat o mașină cu abur care funcționa fără piston și
era destinată scoaterii apei din mină (Fig. 1.12). Această mașină prezenta, însă, câteva
dezavantaje semnificative: pierdere mare de căldură ca urmare a necesității încălzirii apei care
era pompată în vasul de lucru, numărul mare de reparații efectuate ca urmare a dezlipirii
îmbinărilor care nu rezistau la presiunile mari la care erau supuse, necesitatea amplasării unor
astfel de mașini între nivelul apei și suprafață, precum și adâncimea mică de pompare.
Fig. 1.12. Mașina cu abur a lui Thomas Savery [16]

__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
În 1712 Tomas Newcomen a construit, independent de Papin, primul motor cu abur cu

piston care se deplasa în interiorul unui cilindru.
Fig. 1.13. Motorul cu abur Newcomen [17]
Pentru a reduce pierderile de căldură din cilindru înregistrate la mașinile cu abur, James
Watt a îmbunătățit instalația prin adăugarea unei incinte care servea procesului de condensare
și care a fost denumită condensator (Fig. 1.14).
Fig. 1.14. Motorul cu abur Watt [18]
Separarea condensatorului de cilindru a condus la menținerea permanentă a unei

temperaturi scăzute a condensatorului chiar la valori sub valoarea presiunii atmosferice
concomitent cu existența valorilor ridicate ale temperaturii din cilindru.
Aburul era extras din cazan în interiorul cilindrului cu piston. În momentul atingerii
punctului maxim al cilindrului de către piston, robinetul de admisie a aburului se închidea, în
timp ce robinetul care controla circulația aburului spre condensator se deschidea. Cum
presiunea în condensator era mai redusă, aburul din cilindru a fost extras și introdus în
condensator, unde se răcea și condensa rezultând apă în stare lichidă. Astfel se asigura un vid
parțial transmis cilindrului prin conducta de legătură, iar presiunea exterioară determina
deplasarea descendentă a pistonului în cilindru. Condensatul și apa injectată au fost evacuate
cu ajutorul pompei de aer. Apa rece din jur a fost utilizată pentru absorbția căldurii cu scopul
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
menținerii unei temperaturi în condensator de (30-40)°C și a presiunii în intervalul (0,04-0,1)

bar [19], [20].
1.2. NOȚIUNI INTRODUCTIVE. DEFINIȚII
1.2.1. SISTEME TERMODINAMICE.
În orice analiză inginerească se utilizează noţiunea de sistem pentru descrierea exactă a

ceea ce urmează a fi studiat. În general, prin sistem se înţelege totalitatea elementelor între care
există una sau mai multe relaţii unitare, pe lângă relaţia conform căreia elementele aparţin
sistemului. După definirea sistemului şi identificarea celor mai importante interacţiuni ale acestuia
cu alte sisteme, se aplică una sau mai multe legi sau relaţii fizice.
Termodinamica studiază sistemele macroscopice, adică sistemele care pot fi determinate
în timp şi spaţiu cu mărimi la scara simțului uman. Sistemul macroscopic fi simplu sau complex.
Compoziţia materiei din interiorul unui sistem poate fi fixă sau se poate modifica în urma unor
reacţii chimice sau nucleare. Forma sau volumul sistemului supus analizei sunt constante sau
variabile.
Sistemul este delimitat de suprafeţe reale sau imaginare în repaus sau în mişcare numite
graniţele sau limitele sistemului. Alegerea limitelor sistemului este convențională. Analiza unui
fenomen fizic diferă în funcție de modul în care se aleg limitele sistemului.
Tot ceea ce se află în exteriorul sistemului se numeşte mediu înconjurător sau mediu
ambiant.
Se disting două tipuri principale de sisteme: închis și deschis.
Sistemul închis - masă de control - conţine tot timpul aceeaşi cantitate de substanţă, adică
suprafaţa de separaţie dintre sistem și mediul ambiant este impermeabilă la schimbul de substanţă.
În funcție de proprietățile limitei sistemului, între sistem și mediul exterior are loc schimb de
energie sub formă de lucru mecanic și/sau sub formă de căldură.
Se consideră un cilindru cu piston (Fig. 1.14) care conține în interior o cantitate constantă
de gaz. Limitele sistemului, indicate în figură prin linie întreruptă, sunt stabilite în interiorul
cilindrului între pereţii acestuia şi suprafaţa pistonului. În acest caz, gazul reprezintă un sistem
închis. Dacă cilindrul primeşte căldură de la o sursă exterioară, gazul se va destinde, ridicând
pistonul. În urma cedării de căldură în exterior, gazul se comprimă, rezultatul fiind coborârea
pistonului. Limita dintre gaz şi piston se va deplasa împreună cu pistonul.
Fig. 1.14. Exemplu de sistem închis
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
În cazul instalațiilor termice - turbine sau pompe prin care curg fluide – se poate studia
doar o cantitate finită de materie care circulă în interiorul instalaţiei, caz în care sistemul este
considerat închis.
În general, este mai simplu să se considere un domeniu al spaţiului prin care să poată
circula un fluid. Astfel, se va studia o regiune din interiorul unor limite bine definite. Această
regiune se numeşte sistem deschis sau volum de control. Sistemul deschis este sistemul a cărui
suprafaţă de separaţie este permeabilă la schimbul de substanţă cu mediul exterior.
În Fig. 1.15 este ilustrat un motor cu ardere internă. Linia întreruptă defineşte volumul de
control care înconjoară motorul. Se observă că prin limitele sistemului trec amestecul aer
combustibil şi gazele de ardere.
Fig. 1.15. Exemplu de sistem deschis (volum de control) [21].
La utilizarea noţiunilor de masă de control şi volum de control, limitele sistemului se referă

la suprafaţa de control.
Există și alte tipuri de sisteme termodinamice, și anume:
- sistemul adiabatic (Fig. 1.16), care nu schimbă energie cu mediul exterior sub formă de
căldură;
- sistemul izolat, care are suprafața de separație impermeabilă la schimbul de substanță și nu
schimbă energie cu mediul înconjurător, nici sub formă de căldură, nici sub formă de lucru
mecanic;
Fig. 1.16. Sistem adiabatic
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
- sistemul omogen, în care natura substanţei şi starea ei de agregare sunt aceleaşi adică, un
corp este în întregime solid, lichid sau gazos (vapori). Într-un sistem omogen proprietăţile sunt
aceleaşi în întregul sistem;
- sistemul eterogen format din substanţe de natură diferită sau aflate în stări de agregare
diferite, astfel încât, în interiorul sistemului există discontinuităţi ale proprietăţilor (sisteme
formate din apă şi vapori sau gheaţă şi apă).
Un corp omogen din punct de vedere fizic şi al compoziţiei chimice care reprezintă o parte
a unui sistem eterogen se numește de fază. Un sistem poate să conţină o singură fază - oxigenul şi
azotul formează faza gazoasă -, sau mai multe faze - sistem bifazic format din apă lichidă şi vapori
de apă /abur (Fig. 1.17). În cazul coexistenţei mai multor faze, acestea sunt separate între ele prin
suprafeţe de separaţie pe care apar discontinuităţi ale mărimilor de stare.
O substanţă pură este aceea care este uniformă şi invariabilă în compoziţia sa chimică. O
substanţă pură poate să existe în mai multe faze, caz în care compoziţia sa chimică trebuie să
rămână aceeaşi.
a) b)
Fig. 1.17. Sisteme bifazice
a) sistem bifazic –substanţă pură (lichid+vapori); b)sistem bifazic apă-ulei (lichid-lichid)
Condiţiile de echilibru ale unui sistem multifazic sunt precizate de regula fazelor a lui
Gibbs: într-un sistem format din α corpuri diferite, numărul β al fazelor care se pot găsi simultan
în echilibru termodinamic este:
 + 2 (1.1)
În termodinamică se utilizează frecvent noțiunea de izvor termic sau sursă termică,
respectiv cea de agent termic sau agent/fluid de lucru.
Izvorul termic sau sursa termică reprezintă sistemul a cărei temperatură rămâne constantă,
indiferent de cantitatea de energie termică primită sau cedată. Un astfel de sistem este mediul
ambiant.
Agentul /fluidul de lucru este definit ca o substanţă sau un amestec de substanţe cu energie
în exces prin intermediul căreia se poate transforma o formă de energie într-o formă de energie
diferită.
În termodinamică se disting următoarele categorii de agenţi de lucru:
- agentul termic, care produce sau transformă căldură sau frig într-o instalaţie termică;
- agentul calorifer (încălzitor), care serveşte la transportul căldurii într-o instalaţie de
încălzire sau condiţionare a aerului;
- agentul frigorifer (de răcire), care preia căldura de la un sistem pentru ca temperatura
acestuia să fie menţinută constantă, sub temperatura mediului ambiant;
- agentul energetic, care serveşte la realizarea ciclului energetic al unui sistem, prin
transformări succesive de stare (aburul, gazele de ardere, ş.a.).
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
Starea de agregare a unui agent de lucru poate fi solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de
plasmă.
1.2.2. MĂRIMI DE STARE ŞI ECHILIBRU TERMODINAMIC
Totalitatea mărimilor fizice măsurabile ale corpurilor care compun un sistem și determină
starea acestuia la un moment dat se numesc mărimi sau parametri de stare. Mărimile de stare se
clasifică în mărimi de stare extensive şi intensive.
Mărimile extensive de stare sunt mărimile care depind de dimensiunile sistemului analizat,
variază în raport cu timpul și se modifică ca urmare a interacţiunilor dintre sistem şi mediul
înconjurător. Din categoria mărimilor extensive fac parte masa, energia, etc.
Mărimile de stare intensive sunt mărimile care variază în funcţie de timp şi poziţie în
interiorul sistemului, şi nu depind de dimensiunile acestuia. Mărimile intensive cele mai
semnificative în termodinamică sunt temperatura şi presiunea. În afară de aceste două mărimi, mai
sunt acceptate ca mărimi de stare intensive şi mărimile specifice, cum sunt volumul specific,
energia masică, etc.
Pentru a evidenția diferenţa dintre o mărime de stare extensivă şi una intensivă, se
consideră un sistem compus din mai multe corpuri confecţionate dintr-un singur material. Iniţial,
(Fig. 1.18a), corpurile au mase (m1,...m4) și volume (V1, ..., V4) diferite, și temperatura constantă
T. Dacă se suprapun cele patru corpuri, rezultă un sistem cu volumul total V, masa totală m şi
temperatura constantă și uniformă T. Masa şi volumul sunt mărimi extensive deoarece se
calculează prin însumarea maselor, respectiv a volumelor corpurilor din care este compus sistemul.
Din Fig. 1.18b se constată că temperatura este o mărime intensivă deoarece aceasta este uniformă,
deci are aceeaşi valoare pentru toate corpurile sistemului.
Fig. 1.18. Mărimi de stare intensive-extensive
O altă clasificare a mărimilor de stare este în funcție de modul în care acestea definesc
sistemul din punct de vedere termic. Astfel, se disting două tipuri de mărimi de stare, şi anume:
termice și calorice.
Mărimile termice de stare (p, T, V) sunt mărimile care definesc un sistem din punct de
vedere termic.
Mărimile calorice de stare (energia internă, entalpia, entropia) sunt acele mărimi care
variază prin intermediul schimbului de energie sub formă de căldură.
Un sistem este în echilibru termodinamic dacă îşi menţine constantă în timp starea
macroscopică atunci când este izolat de acţiunile energetice ale mediului înconjurător, adică în
cazul în care nu se realizează transfer energetic între componentele sistemului. În interiorul unui
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
sistem aflat în echilibru termodinamic, temperatura, presiunea şi densitatea sunt uniforme în

întregul sistem. Descrierea unui sistem termodinamic cu ajutorul parametrilor de stare se poate
efectua doar în cazul în care sistemul este în stare de echilibru termodinamic.
1.2.3. PROCESE ŞI TRANSFORMĂRI TERMODINAMICE
Procesul termodinamic reprezintă schimbarea stării unui sistem, prin modificarea în timp
a parametrilor acestuia ca urmare a unei intervenţii exterioare.
Integrala diferenţialei unei mărimi de stare nu depinde de drumul parcurs de sistem între
stările extreme, iar în cazul special al unui ciclu, integrala se anulează.
Se consideră un sistem care trece dintr-o stare iniţială de echilibru 1 într-o stare de echilibru
finală 2, parcurgând două drumuri diferite A, respectiv B. Pentru a determina starea sistemului
considerat, se presupune că sunt suficiente două mărimi, x şi y. Astfel, starea A este caracterizată
de parametrii x=x1 şi y=y1, iar starea B de parametrii x=x2 şi y=y2. Indiferent de drumul parcurs de
sistem între stările A şi B, modificarea mărimilor x şi y între cele două stări se exprimă cu relaţiile:
1 dx =  x12 = x2 - x1 si 1 dy =  y12 = y 2 - y1
2 2
(1.2)
Fig. 1.19. Reprezentarea a două drumuri, A şi B, între stările 1 şi 2.
Procesele termodinamice se clasifică în procese reversibile și ireversibile.

Procesul reversibil este un proces ideal care se desfăşoară fără pierderi energetice. Se
caracterizează prin faptul că în timpul procesului, starea sistemului se modifică prin succesiuni de
stări de echilibru. Readucerea sistemului în starea iniţială se realizează fără consum suplimentar
de energie.
Procesul ireversibil este un proces real - procesele din natură - de-a lungul căruia starea
unui sistem se modifică prin succesiuni de stări de neechilibru. Acestea se desfăşoară de la sine
într-un singur sens, iar readucerea sistemului în starea iniţială se efectuează cu consum suplimentar
de energie (ex., transmiterea de căldură cu diferenţă finită de temperatură, frecarea, amestecul şi
difuziunea gazului, etc.).
În termodinamică se studiază procesele reversibile, acestea servind drept criteriu de comparaţie
pentru aprecierea gradului de perfecţiune al unei maşini sau instalaţii termice în care procesele
reale care au loc sunt ireversibile.
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
Transformarea termodinamică este o transformare reprezentată de o succesiune de stări

prin care sistemul analizat supus unui proces termodinamic trece dintr-o stare iniţială de echilibru
într-o stare de echilibru finală.
Transformările termodinamice pot fi cvasistatice sau echilibrate şi nestatice.
Transformarea cvasistatică (echilibrată) reprezintă succesiunea stărilor de echilibru infinit
vecine. Acest tip de transformare se desfăşoară cu viteză infinit mică, ca urmare a variaţiilor infinit
mici ale mărimilor de stare. Intervalul de timp dintre două stări infinit vecine este mai mic sau cel
mult egal cu timpul în care sistemul ajunge în stare de echilibru, durata acestuia depinzând de
starea şi de natura corpurilor componente ale sistemului. În această situaţie, neomogenităţile
presiunii şi temperaturii sunt neglijabile, iar sistemul este practic în echilibru. Transformarea
cvasistatică poate fi reprezentată printr-o curbă (Fig. 1.20).
Fig. 1.20. Transformare cvasistatică
În cazul transformării nestatice, doar stările iniţială şi finală sunt stări de echilibru. În stările
intermediare, valorile temperaturii, volumului şi presiunii sunt diferite în diferitele puncte ale
sistemului. Această transformare se desfăşoară cu viteză finită, în timp finit şi nu poate fi
reprezentată printr-o curbă, (Fig. 1.21), deoarece parametrii de stare nu au sens decât pentru stări
de echilibru.
Fig. 1.21. Transformare nestatică
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
Termodinamica studiază transformările cvasistatice, deoarece relaţiile care exprimă

modificările de stare pot fi stabilite numai în funcţie de parametri. Pentru transformările nestatice
se pot stabili relaţii numai între mărimile caracteristice stărilor iniţială şi finală, care sunt stări de
echilibru.
1.5. ECUAŢIA TERMICĂ DE STARE
Pentru definirea stării unui sistem, se consideră o masă de gaz, închisă într-un recipient,
pentru care se pot controla şi măsura parametrii de stare ai sistemului (temperatura, volumul şi
presiunea).
În cazul în care se aleg valori arbitrare pentru temperatură şi presiune - parametrii care pot
să definească singuri starea sistemului - atunci volumul va rezulta ca o mărime dependentă de
aceştia. Deci, se observă că în cazul unui sistem omogen doi parametri termodinamici sunt
independenţi. Astfel, se poate enunţa că stările de echilibru ale unui sistem simplu şi omogen sunt
determinate cu ajutorul a doi parametri intensivi independenţi. Această afirmaţie este cunoscută
sub denumirea de postulatul de stare care se exprimă matematic printr-o ecuaţie de echilibru care
leagă parametri termodinamici, astfel încât unul dintre ei nu este independent. Această ecuaţie
poartă denumirea de ecuaţie termică de stare și are forma:
f(p,v,T) = 0 (1.3)
Din punct de vedere geometric, relaţia (1.3) reprezintă o suprafaţă oarecare în spaţiu într-
un sistem de trei axe de coordonate (p, v, T). Toate stările de echilibru posibile ale unui sistem se
reprezintă pe această suprafaţă sub formă de puncte. Deoarece utilizarea practică a diagramelor
spaţiale este dificilă, se utilizează reprezentări plane, care se obţin prin proiectarea acestei suprafeţe
pe cele trei plane de coordonate.
Ecuaţia (1.3) poate fi explicitată în funcţie de oricare dintre cele trei variabile:
V = V(p, T) ; p = p( V, T ) ; T = T(p, V) (1.4)
Ecuaţia termică de stare se stabileşte pe cale experimentală, însă pentru gazele reale
aceasta are o structură complicată. În cazul gazelor reale aflate la presiuni joase, ecuaţia termică
de stare are o expresie simplă, astfel că, dacă se calculează rapoartele pv/T pentru valori ale p,
V şi T obţinute prin măsurători, rezultă expresia:
p v
lim = cst = R i [ J / kg  K ] (1.5)
p 0 T
unde Ri este o constantă dependentă doar de natura gazului analizat.

Pentru o masă m de gaz aflată la presiuni mici, ecuaţia termică de stare are forma:
p V = m  Ri  T (1.6)
în care:
p [Pa]- presiunea gazului;
V [m3]- volumul gazului;
m [kg] - masa de gaz;
T [K] - temperatura la care se găseşte gazul;
Ri [J/kgK] – constanta gazului, indicele i reprezentând gazul analizat.
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
În cazul în care se analizează o masă unitară de gaz (m=1kg), atunci ecuaţia termică de
stare va avea expresia:
p  v = Ri T (1.7)
unde v [m3/kg] reprezintă volumul masic sau specific al gazului.

Pentru a compara în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune proprietăţile
macroscopice ale sistemelor gazoase şi pentru a ordona stările de echilibru termodinamic, a fost
definită starea normală drept stare de referinţă. Aceasta poate fi:
 stare normală fizică, notată cu indicele N sau 0, definită prin temperatura tN=0C
(TN=273,15 K) şi presiunea pN=760 Torr=1,01325 bar;
 stare normală tehnică, notată cu indicele n, definită prin temperatura tn=20C
(Tn=293,15 K) şi presiunea pn=1 kgf/cm2=0,981 bar.
1.6. UNITĂŢI PENTRU MASĂ, LUNGIME, TIMP ŞI FORŢĂ.
La toate calculele termotehnice este obligatoriu să se ţină cont de unităţile de măsură

ale mărimilor fizice care intervin.
În fiecare sistem de unităţi de măsură, se disting două categorii de mărimi fizice:
- mărimi fizice fundamentale (primare) care nu sunt definite prin relaţii de legătură şi
- mărimi fizice derivate (secundare), definite prin relaţii în funcţie de mărimile
fundamentale.
În România se utilizează doar sistemul internaţional de unităţi (denumit SI) în care masa,
lungimea şi timpul sunt mărimi fundamentale, iar forţa este o mărime derivată.
Unitatea de bază SI pentru lungime este metrul, m, definit ca 1.650.763,73 lungimi de
undă în vid a liniei portocalii-roşii din spectrul kryptonului-86.
Unitatea de bază a timpului este secunda, s şi este definită ca fiind durata a
9.192.631.770 cicluri ale radiaţiei asociate cu o tranziţie specifică a atomului de cesiu.
Unitatea de bază de masă este kilogramul, kg. Este egal cu masa unui cilindru din aliaj
de platină-iridiu păstrat la Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi de lângă Paris.
Cantitatea de substanță poate fi exprimată și cu ajutorul molului, mol.
Un mol de substanță reprezintă cantitatea de substanță care conține un număr de
particule elementare (atomi, molecule, ioni, electroni...) egal cu numărul atomilor existenţi în
12 grame de carbon-12.
Greutatea moleculară a unei substanţe reprezintă numărul de grame per mol din acea
substanţă. Astfel greutatea moleculară a carbonului-12 este 12 g/mol sau 12 kg/kmol.
Un kilomol de substanţă reprezintă cantitatea de substanţă exprimată în kilograme,
numeric egală cu greutatea sa moleculară. Numărul de kilomoli de substanţă n este egal cu
raportul dintre masa în kilograme şi masa moleculară în kg/kmol. Adică:
= (1.8)
unde m şi M reprezintă masa şi masa moleculară.

Prefixele utilizate în SI sunt redate în Tabelul 1.1.
Unitatea SI pentru forţă, denumită newton, este o unitate derivată, definită prin
intermediul unităţilor de masă, lungime şi timp. Pentru definire este utilizată legea a doua de
mişcare a lui Newton:
F  ma (1.9)
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
 
1 N  1kg  1m / s 2  1kg  m / s2 (1.10)
Pentru a ilustra utilizarea unităţilor SI, se determină greutatea în N a unui obiect cu masa
de 1000 kg plasat la suprafaţa pământului, unde acceleraţia gravitaţională standard este de
9,80665 m/s2:
F=ma=(1000 kg)(9,80665 m/s˛)=9806,65 kgm/s2
sau exprimată în newton pe baza relaţiei (1.10), folosită ca relaţie de conversie a unităţilor:
F=9806,65 N
Tabel 1.1. Prefixele SI

Factor Prefix Simbol Factor Prefix Simbol
1012 tera T 10-2 centi c
109 giga G 10-3 mili m
106 mega M 10-6 micro μ
103 kilo k 10-9 nano n
102 hecto h 10-12 pico p
Greutatea unui corp se referă întotdeauna la forţa datorată gravitaţiei. Când se spune
despre un corp că are o anumită greutate, această greutate reprezintă forţa cu care corpul este
atras de către pământ.
1.7. DENSITATEA, VOLUMUL SPECIFIC ŞI PRESIUNEA.
Volumul specific, presiunea şi temperatura sunt trei mărimi de stare intensive deosebit
de importante în termotehnică.
Densitatea sau masa locală pe unitate de volum este un parametru intensiv care se poate
modifica, de la un punct la altul, în interiorul sistemului. Masa asociată unui volum particular,
V, este determinată în principiu de integrala:
= ∙ (1.11)
şi nu simplu, ca produsul dintre densitate şi volum.

Când substanţele pot fi considerate medii continue, este posibil să se vorbească de
proprietăţile lor termodinamice într-un punct. Astfel, în orice moment, densitatea ρ într-un
punct este definită ca:
= lim (1.12)
⟶
unde V' este volumul cel mai mic pentru care poate exista o valoare definită a raportului m/V,
adică cea mai mică valoare a volumului pentru care materia poate fi considerată un mediu
continuu, deci suficient de mică pentru a fi considerată "un punct".
Volumul specific, v, este definit ca fiind inversul densităţii, v=1/ρ, şi reprezintă volumul
unităţii de masă. Ca şi densitatea, volumul specific este o mărime intensivă şi poate varia dintr-
un punct în altul. Unităţile SI pentru densitate şi volum specific sunt kg/m3 şi respectiv m3/kg.
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
În unele cazuri este convenabilă exprimarea mărimilor raportate la mol în loc de kg. În
acest caz, deasupra simbolului mărimii se utilizează o bară orizontală. Astfel, reprezintă
volumul pe kmol a cărui unitate de măsură este m3/kmol. Deoarece n=m/M, relaţia dintre v şi
este:
= ∙ (1.13)
Unitatea SI pentru presiune şi tensiune este pascal (Pa).
1 pascal=1 Pa=1 N/m2
În tehnică, se utilizează pentru exprimarea valorii presiunii multipli ai Pa:
1 kPa=103 N/m2
1 bar=105 N/m2
1 MPa=106 N/m2
Pentru presiunea atmosferică se utilizează valoarea standard 1atm=1,01325105 N/m2,

deşi valoarea acestei presiuni se modifică în funcţie de punctul de măsurare. Această presiunea
se numeşte presiune absolută și se notează cu p.
Deşi în relaţiile termodinamice trebuie utilizată presiunea absolută, instrumentele de
măsură ale presiunii indică de cele mai multe ori diferenţa dintre presiunea absolută a sistemului
şi presiunea atmosferică existentă în exteriorul instrumentului de măsură. Dacă presiunea
sistemului este mai mare decât cea atmosferică, diferenţa se numeşte presiune manometrică,
pm, şi se măsoară cu un manometru. În cazul în care presiunea sistemului este mai mică decât
cea atmosferică, diferenţa se numeşte presiune vacuumetrică, pv, şi se măsoară cu un
vacuumetru. Presiunea atmosferică se măsoară cu un barometru şi din această cauză presiunea
atmosferică se numeşte adesea presiune barometrică şi se notează cu pb.
Dependența dintre cele trei presiuni este reprezentată matematic și grafic în Fig. 1.22.
Fig. 1.22. Relaţia dintre presiunile absolută, manometrică, vacuumetrică, barometrică.
Dacă nu există alte specificaţii referitoare la presiunile manometrice și vacuumetrice, atunci

termenul de presiune utilizat în relaţiile de calcul se referă la presiunea absolută.
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
Există o mare varietate de instrumente utilizate pentru măsurarea presiunii.

Instrumentul care măsoară diferenţa de presiune pe baza lungimii unei coloane de lichid
(apă, alcool sau mercur) este manometrul cu lichid. În Fig. 1.23 este prezentat un manometru
cu tub U. Un capăt al tubului este ataşat la un recipient închis care conţine gaz la o presiune
uniformă p, iar celălalt capă comunică cu atmosfera.
Fig. 1.23. Măsurarea presiunii cu manometrul.
Presiunea manometrică înregistrată cu manometrul cu tub U se calculează cu relația:
= = ∙ ∙ (1.14)
unde:
ρ [kg/m3] - densitatea lichidului manometric;
g [m/s2] - acceleraţia gravitaţională;
L [m] - diferenţa dintre cele două nivele ale lichidului.
Pentru coloane scurte de lichid, ρ şi g se consideră constante.
Presiunea măsurată în acest mod se poate exprima în milimetri coloană apă, mm H2O
sau milimetri coloană de mercur, mm Hg.
În Fig. 1.24. este prezentat un manometru cu tub elastic.
Fig.1.24. Măsurarea presiunii cu un tub Bourdon [22]
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
Acest instrument conţine un tub curbat de secţiune eliptică.

Capătul deschis al tubului este în legătură cu sistemul a cărui presiune urmează a fi
măsurată, iar capătul închis este conectat la sistemul de indicare. Când fluidul sub presiune
umple tubul, secţiunea eliptică tinde să devină circulară şi tubul se îndreaptă. Această mişcare
este transmisă acului indicator.
Prin etalonarea manometrului se poate citi presiunea pe o scară gradată. Datorită
construcţiei sale, tubul Bourdon măsoară presiunea relativă faţă de presiunea atmosferică
momentană. În acest fel, aparatul indică valoarea zero când presiunea interioară este egală cu
cea exterioară.
Presiunea se poate măsura foarte bine şi prin alte mijloace: manometre cu piston şi
manometre electrice. Senzorul manometrelor electrice utilizează efectul piezoelectric; ca
urmare a deformării unor anumite materiale solide (de exemplu, cuarţ) se generează o tensiune
electrică. Această intrare mecanică / ieşire electrică stă la baza măsurării presiunii, dar la fel de
bine a deplasărilor şi a tensiunilor mecanice.
1.8. PRINCIPIUL ZERO AL TERMODINAMICII ŞI NOŢIUNEA DE

TEMPERATURĂ.
Se consideră cazul a două sisteme A şi B aflate fiecare dintre ele, în mod independent,
în stare de echilibru. Cele două sisteme sunt izolate faţă de mediul ambiant prin pereţi adiabatici
și sunt puse în contact prin intermediul unui perete diaterman. Acest perete permite doar
schimbul de căldură între sistemele A şi B (Fig. 1.25).
Fig. 1.25. Echilibrul termic între două sisteme despărţite de un perete diaterman.
Dacă cele două sisteme sunt aduse în contact, se obţine un supersistem (A+B), care nu
mai este în echilibru. La început se constă o variaţie a presiunilor pA şi pB în cele două sisteme
iniţiale, presiuni care tind să se stabilizeze după un anumit timp. Echilibrul stabilit între cele
două sisteme A şi B care are loc în urma unei interacţiuni de natură termică, şi nu de natură
mecanică, electrică sau a unui transfer de masă, se numeşte echilibru termic. Mărimile de stare
ale ambelor sisteme aflate în echilibru termic sunt dependente unele de altele.
În cazul din Fig. 1.26.1, între sistemele A şi B nu este posibil schimbul de căldură,
doarece acestea sunt separate prin peretele adiabatic. Între sistemele A şi C, respectiv B şi C,
schimbul de căldură este permis, peretele de separație fiind diaterman. După un anumit interval
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
de timp, sistemele A şi B vor ajunge în echilibru termic cu sistemul C. Această stare de echilibru
se va menţine şi dacă se va înlocui peretele adiabatic dintre A şi B cu unul diaterman (Fig.1.26.2)
Dacă iniţial se realizează echilibrul termic între A şi C şi apoi între B şi C se va constata
că, atunci când A şi B sunt aduse în contact prin intermediul peretelui diaterman, acestea vor fi
în echilibru termic. Rezultă că două sisteme aflate în echilibru termic cu un al treilea simultan
sau succesiv vor fi în echilibru termic şi între ele. Această afirmaţie reprezintă principiul zero
al termodinamicii enunţat de către J.C. Maxwell în 1891.
Fig. 1.26. Ilustrarea principiului zero al termodinamicii.
1.9. MĂSURAREA TEMPERATURII. SCĂRI DE TEMPERATURĂ.
Temperatura unui sistem este o proprietate care determină dacă un sistem se află sau nu
în echilibru termic cu alte sisteme, fiind deci parametrul de echilibru al energiei termice sau
potenţialul acesteia. În acelaşi timp, temperatura caracterizează gradul de încălzire al unui corp.
Pentru a stabili o scară empirică de temperatură se alege un sistem standard numit corp
termometric sau termometru. Pentru acest corp se stabileşte un set de reguli conform cărora se
atribuie temperaturii valori numerice pentru fiecare izotermă a sa.
Sistemul A din cazul precedent poate fi considerat corp termometric sau termometru, în
timp ce sistemele B, C, etc. sunt corpuri a căror temperatură trebuie stabilită. Astfel, trebuie să
se definească un şir continuu de numere, liniar legate de valorile numerice ale unei proprietăţi
fizice măsurabile. Acest şir trebuie să fie o funcţie univocă şi monotonă de temperatură în
intervalul considerat (de ex.: variaţia cu temperatura a volumului lichidelor şi gazelor, a
rezistenţei electrice a metalelor, etc.).
Dacă această proprietate se notează simbolic cu Y, atunci se poate scrie:
= ∙ (1.15)
în care a este coeficientul de proporţionalitate şi dt variaţia de temperatură.

Prin integrare se obţine:
= ∙ (1.16)
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
Pentru determinarea constantelor a şi b se aleg două temperaturi de bază, uşor

reproductibile, cărora li se dau valori numerice arbitrare t1 şi t2. Intervalul de temperatură t2-t1,
numit interval de bază se împarte în n părţi egale, unitatea fiind denumită grad.
Înlocuind pe rând în relaţia (1.16) pe t cu t1 şi apoi cu t2 se obţin valorile constantelor a
şi b, care rezultă expresia:
! "
= ∙$ % & (1.17)
#! "
Această expresie reprezintă ecuaţia scării de temperatură.

Dacă se alege ca fenomen termometric dilatarea lichidelor, mărimea fizică Y aleasă va
fi în acest caz lungimea coloanei de lichid din tubul capilar al termometrului.
Pentru scările empirice de temperatură definite prin relaţia (1.17) se folosesc ca puncte
fixe:
- scara Celsius: punctul de topire al gheţii şi punctul de fierbere a apei la presiune atmosferică
normală:
t1=0C şi t2=100C:
- scara Réaumur:
t1=0R şi t2=80R
- scara Fahrenheit: temperatura minimă a iernii şi temperatura corpului uman:
t1=0F şi t2=100F.
Pentru punctele fixe adoptate la scara Celsius corespund valorile:
t1=32F şi t2=212F
S-au definit astfel gradul Celsius (C), gradul Réaumur (R) şi gradul Fahrenheit (F).
Scara termodinamică. Pentru a putea compara temperaturile determinate cu diferite
termometre, trebuie să existe însă o scară termometrică perfect definită, independentă de
proprietăţile întâmplătoare ale unui corp termometric. Întrucât coeficientul de dilatare a tuturor
gazelor tinde către aceeaşi valoare constantă, dacă presiunea gazului tinde către zero, s-a ales
drept corp termometric gazul ideal, al cărui coeficient de dilatare este tocmai valoarea limită
constantă: γ=1/273,15 m3/m3C. Această scară este denumită şi scara termometrică a gazului
ideal.
La presiune constantă, temperatura gazului ideal este proporţională cu volumul gazului.
Notând cu V0 volumul gazului la punctul de îngheţ al apei şi cu Vt volumul gazului la o
temperatură t [C], rezultă:
V t = V 0  1    t  (1.18)
Înlocuind valoarea coeficientului de dilatare de mai sus se obţine:

%)*, ,-'
' = ( ∙ %)*, ,
(1.19)
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
Se observă că temperatura t nu poate lua valori mai mici de -273,15C deoarece în caz
contrar ar rezulta pentru Vt o valoarea negativă, ceea ce este lipsit de sens fizic. Există deci în
natură o limită inferioară a temperaturii care poartă denumirea de zero absolut. Scara de
temperatură a gazului ideal socotită de la punctul de zero absolut se numeşte scara absolută a
gazului ideal sau scara Kelvin. Unitatea de măsură a temperaturii în acest caz este kelvinul (K).
Din modul de definire a scării Kelvin şi a scării Celsius rezultă că unitatea de măsură a
celor două scări este aceeaşi; diferenţa dintre cele două scări constă doar în alegerea originii
scării. Legătura între temperatura exprimată în Kelvin notată cu T şi temperatura exprimată în
[C] este dată de relaţia:
.= 273,15 567 (1.20)
Asemănător cum scara Kelvin este asociată scării Celsius, mai există o scară de
temperatură ce porneşte de la zero absolut şi anume scara Rankine care este asociată scării
Fahrenheit.
Deoarece în natură nu există gaz ideal, scara termometrică a gazului ideal nu poate fi
realizată practic; cu erori foarte mici ea poate fi reprodusă cu ajutorul unui termometru cu gaz
funcţionând cu hidrogen sau cu heliu.
Fig. 1.27. Compararea scărilor de temperatură.
Scara internaţională de temperatură (SIPT). Dificultăţile tehnice mari întâmpinate la

măsurarea temperaturilor înalte (peste 1000 K) au impus utilizarea unei scări de temperatură
mai accesibile, denumită scară internaţională practică de temperatură. Prima dată a fost
introdusă în 1927 şi reactualizată ultima dată în 1968.
S-au stabilit o serie de puncte fixe uşor reproductibile, indicându-se temperaturile
atribuite acestor puncte şi s-au fixat procedee relativ simple de măsurare a temperaturii în
intervalele dintre aceste puncte fixe cu ajutorul termometrelor cu rezistenţă electrică, al
termoelementelor şi al pirometrelor optice.
Temperaturile principalelor puncte fixe sunt date în Tabelul 1.2.
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
Tabel 1.2. Temperaturile principalelor puncte fixe
Nr Temperatu
Starea de echilibru
crt ra [C]
1. Echilibru între fazele solidă, lichidă şi vapori ale hidrogenului - 259,34

(punctul triplu)
2. Echilibru între fazele lichidă şi de vapori ale hidrogenului la - 256,108
33.330,6 Pa
3. Echilibru între fazele lichidă şi de vapori ale hidrogenului (pct. de - 252,87
fierbere)
4. Echilibru între fazele lichidă şi de vapori ale neonului (punctul de - 246,048
fierbere)
5. Echilibru între fazele lichidă şi de vapori ale oxigenului (punctul de - 182,962
fierbere)
6. Echilibru între fazele solidă, lichidă şi de vapori ale apei (punctul 0,01
triplu)
7. Echilibru între fazele lichidă şi de vapori ale apei (punctul de 100
fierbere)
8. Echilibru între fazele solidă şi lichidă ale zincului (punctul de 419,58
solidificare)
9. Echilibru între fazele solidă şi lichidă ale argintului (punctul de 961,93
solidificare)
10 Echilibru între fazele solidă şi lichidă ale aurului (punctul de 1064,43
. solidificare)
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
____________________________________________________________________________
Bibliografie
1. Thermometer. http://www.eoht.info
2. Thermoscope. https://en.wikipedia.org
3. The Thermometer. http://galileo.rice.edu
4. Trisha, A. Thermometer Timeline. https://www.timetoast.com
5. Reamur scale. https://en.wikipedia.org
6. Brass Réaumur Scale Wall Thermometer. https://www.ebth.com
7. William B. Ashworth, Jr., Scientist of the Day - Daniel Fahrenheit.
https://www.lindahall.org
8. Christie’s. https://www.christies.com
9. History of thermometer. http://www.kifissiameteo.gr
10. Baxamusa, B. N. Who Invented the Thermometer?
https://sciencestruck.com
11. Thermometer.jpg. Added by Mr.123 Posted in Jean-Pierre Christin's
Thermometer. https://warehouse-13-artifact-database.fandom.com
12. Black, J. The ancient invention of the steam engine by the Hero of
Alexandria, https://www.ancient-origins.net/ancient-technology
13. Aeolipile. Editors of Enciclopaedia Britannica.
https://www.britannica.com/technology/aeolipile
14. The D. Papin Experiment. https://digilander.libero.it
15. Denis Papin. https://digilander.libero.it
16. Thomas Savery. https://en.wikipedia.org
17. The Newcomen Steam Engine. http://www.technology.niagarac.on.ca
18. Brown Stokes, C. The Industrial Revolution. Fossil Fuels. Steam Power,
and the Rise of Manufacturing. https://www.khanacademy.org
19. Watt steam engine. https://en.wikipedia.org
20. Farey, J. A treatise on the steam engine: historical, practical, and
descriptive. London: Printed for Longman, Rees, Orme, Brown and
Green. pp. 339 ff, 1 January 1827
21.Zephrys. Internal combustion Engine. en.wikipedia.org
22.Moran, M.J., Shapiro, H.N. Fundamentals of engineering
Thermodynamics. Fifth Edition. John Wiley & Sons Inc., 2006
__________________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
CAPITOLUL 2
PRIMUL PRINCIPIU AL TERMODINAMICII.
Studiul întregii termodinamici se bazează pe trei legi fundamentale numite principii.

Primul principiu al termodinamicii, (formulat mai întâi în termodinamică), are un caracter cu
totul general, reprezentând legea conservării şi transformării energiei aplicată în cazul sistemelor
termodinamice.
2.1. ENERGIA INTERNĂ.
Energia unui sistem fizic reprezintă capacitatea acestuia de acţiune, care se poate prezenta în
diferite forme: mecanică, termică, chimică, electrică, etc.
Când un sistem trece dintr-o stare în alta au loc schimburi de energie între corpurile care
constituie sistemul.
În cazul unui sistem izolat, energia sistemului nu variază, deşi corpurile din sistemul considerat
schimbă energie între ele.
Legea conservării energiei (Helmholtz,1857) afirmă că energia totală a unui sistem izolat de
ă .
corpuri rămâne constantă, independent de natura modificărilor de stare care apar în sistem. Această lege
Dacă un sistem suferă o transformare, variaţia energiei sistemului depinde numai de starea
iniţială şi de starea finală a sistemului, fiind deci independentă de drumul parcurs de sistem când îşi
schimbă starea.
Se consideră un sistem termodinamic izolat şi se presupune că este supus unei transformări de la
starea 1 la starea 2 pe drumul 1-a-2 (Fig. 2.1) şi revine la starea iniţială pe drumul 2-b-1.
Δ +Δ =0
Variaţia energiei sistemului este nulă, adică:
(2.1)
Dacă transformarea de la starea 1 la starea 2 are loc pe un alt drum, de exemplu 1-c-2, iar
revenirea tot pe acelaşi drum ca în cazul precizat anterior, atunci:
Δ +Δ =0 (2.2)
Din cele două relaţii rezultă:
Δ +Δ =Δ +Δ (2.3)
Δ =Δ
adică,
Fig. 2.1. Modificările de stare ale unui sistem izolat.

Variaţia energiei sistemului nu depinde de drumul parcurs, deci energia este o mărime de stare.
Energiile însumate ale sistemelor termodinamice care cuprind foarte multe particule reprezintă energia
totală E [J] a sistemului.
Energia este o mărime de stare extensivă şi se poate folosi energia masică:
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
= [ /" ] (2.4)
Energia totală a unui sistem este compusă dintr-o parte numită energia externă (care însumează
energia cinetică Ec a sistemului luat în ansamblu şi energia potențială Ep dacă sistemul se află într-un
câmp de forțe) şi energia internă U, care include toate formele de energie ale particulelor sistemului
(energia cinetică de translație şi cea de rotaţie a moleculelor, energia mişcării oscilatorii a atomilor,
energia interacţiunii moleculare, energia interatomică a nivelelor electroatomice, etc.).
E= + %+&[ ]
Deci se poate scrie că:
(2.5)
sau, pentru un sistem având masa m, viteza w şi înălţimea h faţă de un nivel de referinţă se poate scrie:
E= + ∙ ∙ℎ+& [ ]
∙( )
(2.6)
= + ∙ ℎ + + [ /" ]
respectiv:
()
(2.7)
În general, în termodinamică se neglijează mişcarea sistemului şi variaţia energiei potenţiale la o

asemenea mişcare, considerându-se de obicei drept energie a sistemului energia internă a acestuia. De
asemenea, nu interesează valoarea absolută a energiei interne, ci numai variaţia sa atunci când sistemul
trece dintr-o stare în altă stare. Variaţia energiei interne într-un proces termodinamic va fi:
Δ& = & − & [ ] (2.8)
Schimbul de energie dintre un sistem termodinamic şi mediul înconjurător se poate face prin
intermediul lucrului mecanic exterior, când se schimbă condiţiile exterioare ale sistemului (de exemplu
o variaţie a volumului) şi prin intermediul căldurii. Se consideră în mod convenţional că lucrul mecanic
este pozitiv dacă este efectuat de sistem asupra corpurilor exterioare şi este negativ dacă este primit de
sistem din exterior; energia primită de sistem sub formă de căldură este considerată pozitivă şi cea cedată
de sistem este negativă.
Lucrul mecanic şi căldura sunt forme de transmitere a energiei, ele existând numai când energia
trece limita sistemului considerat. Lucrul mecanic şi căldura nu sunt mărimi de stare, ele nu sunt definite
de starea sistemului ci depind de drumul transformării, deci lucrul mecanic şi căldura nu admit
diferenţiale totale. Se vor folosi notaţiile:
- ./ = / ș + - ./ = / − / (2.9a)
- .1 = 1 ș + - .1 = 1 − 1 (2.9b)
2.2. CĂLDURA.
Între un sistem termodinamic şi mediul exterior se poate realiza, independent de interacţiunile de

natură mecanică, un schimb de energie pus în evidenţă prin modificarea temperaturii sistemului.
Schimbul energetic încetează când temperatura mediului şi a sistemului devin egale. Energia transmisă
în acest mod se numeşte căldură. Experimental s-a constatat că energia schimbată pe această cale este
proporţională cu masa sistemului şi cu variaţia temperaturii sale.
Căldura schimbată de un sistem cu mediul exterior într-un proces termodinamic elementar se
./ = 2 ⋅ 4 [J]
exprimă cu relaţia:
(2.10)
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
unde factorul de proporţionalitate C se numeşte capacitate termică şi reprezintă căldura primită sau
cedată de corp corespunzătoare unei variaţii a temperaturii cu 1K, fără ca acesta să-şi modifice starea de
agregare şi faza stării de agregare.
În practică se utilizează capacitatea termică raportată la masa sistemului, numită capacitatea
termică masică - cunoscută şi sub numele impropriu de căldură specifică:
= = ⋅ [J/kg·K]
6 78
9:
(2.11)
cu care, expresia (2.10) devine:
./ = ⋅ ⋅ 4 [J] (2.12a)
Relația căldurii schimbate de 1 kg de substanță are forma:
.? = ⋅ 4 [J/kg] (2.12b)
Căldura primită sau cedată de un sistem într-un proces termodinamic în cursul căruia temperatura
sistemului variază cu dt se exprimă cu ecuația:
/ = - ./ = - ⋅ ⋅ 4 [ ] (2.13a)
În cazul în care un sistem cu masa m [kg ] este supus unui proces termodinamic oarecare, în
timpul căruia temperatura sistemului se modifică de la T1 la T2, căldura schimbată de sistem cu mediul
ambiant are expresia:
/ = ⋅ ⋅ @4 − 4 A [J] (2.13b)
2.3. LUCRUL MECANIC.

2.3.1. Lucrul mecanic exterior.
Lucrul mecanic reprezintă mărimea care caracterizează, din punct de vedere al schimbului
energetic, o interacţiune mecanică. Lucrul mecanic este definit ca fiind energia schimbată între sistem şi
mediul exterior în cursul unei interacţiuni mecanice. Prezenţa interacţiunii dintre sistem şi mediul
ambiant determină modificarea energiei interne a sistemului termodinamic (Fig. 2.2). În Fig. 2.2 sunt
redate două exemple în care energia internă variază ca urmare a consumului sau producerii de lucru
mecanic ca urmare a interacțiunii mecanice dintre sistem și mediul ambiant
Fig. 2.2. Interacţiunea mecanică dintre un sistem închis şi mediul ambiant
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
În Fig. 2.2a şi Fig. 2.2b cele două transformări sunt cvasistatice, deci reversibile. Din analiza
celor două situații, se observă că energia internă a gazului din interiorul cilindrului se majorează în
timpul comprimării acestuia (Fig. 2.2a) și se micșorează în timpul destinderii gazului (b).
Lucrul mecanic efectuat de piston asupra gazului se numeşte lucru mecanic exterior sau al
transformării.
Lucrul mecanic se calculează ca produs între o forţă F şi distanţa x pe care se deplasează punctul
1 =B⋅C
de aplicaţie al acesteia:
(2.14)
În cazul în care se consideră o deplasare elementară dx, sistemul va schimba cu mediul exterior
un lucru mecanic exterior elementar:
.1 = B ⋅ C (2.15)
Pentru procesele din Fig. 2.2.a şi Fig. 2.2.b, dacă deplasarea pistonului se realizează etanș, cu
viteză redusă și fără frecare, atunci presiunea exercitată pe piston poate fi considerată practic egală cu
presiunea gazului. Astfel, înlocuind în relația (2.15) forța cu produsul dintre presiunea p [Pa] și aria
secțiunii transversale a cilindrului A [m2], rezultă ecuația:
.1 = D ⋅ E ⋅ C (2.16)
Cum E ⋅ C = F, în care dV este variația elementară a volumului, atunci ecuația (2.16) se exprimă sub
.1 = D ⋅ F [J]
forma:
(2.17)
Dacă gazul are masa egală cu 1 kg, lucrul mecanic exterior specific se notează cu l:
. =D⋅ = D ⋅ H [J/kg]
9G
(2.18)
Expresiile (2.17) şi (2.18) sunt valabile numai pentru procese reversibile.

Lucrul mecanic exterior se mai numeşte şi lucrul mecanic al transformării deoarece acesta se
referă la o modificare a stării gazului.
Lucrul mecanic exterior corespunzător modificării de stare de la 1 la 2 este:
L 12 = 1 δL = 1 p  d V
2 2
[J] (2.19)
iar lucrul mecanic exterior specific se calculează cu relația:
L 12 = 2 p  dV
l 12 = 1 [J/kg] (2.20)
m
Lucrul mecanic exterior produs în cursul transformării cvasisatice 12 pe drumul a se reprezintă

grafic într-un sistem de coordonate p-V prin aria suprafeţei de sub curba de transformare 1a2 (Fig. 2.3).
Dacă transformarea cvasistatică se desfășoară pe traseul 1b2 - reprezentat cu linie întreruptă -,
aria suprafeţei de sub curba de transformare va fi mai mare comparativ cu cea de sub curba de
transformare 1a2.
1 =- D∙ F = 1J 1 22′ (2.21a)
Analizând relațiile (2.21a) și (2.21b), se constată că lucrul mecanic exterior este o mărime care
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
depinde de drumul parcurs, deci nu este o mărime de stare. Această concluzie stă la baza funcţionării
maşinilor termice la care se reproduc în mod periodic anumite stări; prin revenirea în starea iniţială,
variaţia tuturor mărimilor de stare este zero, iar lucrul mecanic are o valoare diferită de zero.
Fig. 2.3. Lucrul mecanic exterior într-un proces reversibil
1 =- D∙ F = 1J 1 22′
Din diagrama din Fig. 2.3:
(2.21b)
Deoarece diagrama p-V permite reprezentarea grafică a lucrului mecanic, ea se mai numeşte și
diagramă mecanică.
Lucrul mecanic exterior depinde de sensul de variaţie a volumului. Astfel, dacă dV>0, atunci
L12>0, caz în care gazul se destinde. Dacă dV<0, atunci L12<0, adică gazul este comprimat. Lucrul
mecanic exterior L12 poate fi nul în cazul în care presiunea agentului de lucru este nulă (p=0) sau când
transformarea se desfășoară la volum constant (dV=0).
Într-o succesiune de transformări, lucrul mecanic exterior total reprezintă suma lucrurilor
mecanice efectuate în timpul fiecărei transformări.
2.3.2. Lucrul mecanic de dislocare (deplasare).
În cazul sistemelor deschise, pe lângă interacţiunea mecanică de tipul corp mobil/gaz, mai apare
o interacţiune mecanică de tipul gaz/gaz. Lucrul mecanic de dislocare (deplasare) reprezintă lucrul
mecanic necesar pentru deplasarea unui volum de fluid într-o conductă, dintr-o poziţie dată până într-o
poziţie diferită, în condiţii de presiune constantă.
Fig. 2.4. Interacţiunea de tip gaz-gaz pentru un sistem deschis

________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
În Fig. 2.4 este reprezentată o conductă prin care se deplasează un fluid sub presiune constantă
p. Lucrul mecanic necesar pentru a deplasa o cantitate m de fluid care ocupă volumul V, din poziţia I în
19M = D ∙ E ∙ C = D ∙ F
poziţia II este:
(2.22)
A1 [m2] – aria secţiunii frontale a conductei la intrare în sistem;

V1 [m3] – volumul ocupat de masa m de gaz la intrare în sistem.
Lucrul mecanic consumat la ieşirea din sistem, pentru deplasarea în conducta de evacuare a
fiecărei tranşe de gaz din poziţia III în poziţia IV, este lucru mecanic cedat de sistem:
19) = −D ∙ E ∙ C = −D ∙ F (2.23)
A2 [m2] – aria secţiunii frontale a conductei la ieşire din sistem;

V2 [m3] – volumul ocupat de masa m de gaz la ieşire din sistem.
Deci, lucru mecanic de dislocare este cedat fiecărei tranşe de gaz de către masa de gaz aflată în
amonte şi acţionează ca un piston.
Lucrul mecanic de dislocare reprezintă măsura energetică a interacţiunii, prin transfer de masă,
între sistem şi mediul exterior la intrarea fluidului în sistem, respectiv la ieşirea acestuia din sistem. Este
o mărime de stare deoarece este egal cu produsul a două mărimi de stare.
Lucrul mecanic de dislocare elementar:
19 = @D ∙ FA (2.24)
= @D ∙ HA
iar cel masic, pentru m=1 kg:
9 (2.25)
2.3.3. Lucrul mecanic tehnic.
Se consideră o maşină termică motoare, ca fiind un sistem deschis (Fig. 2.5) prin care trece într-
un interval anumit de timp τ, masa de agent m.
Masa de gaz are, la intrarea în maşină, presiunea p1, volumul V1 şi temperatura T1, respectiv
viteza w1. După admisia în maşină, agentul termic suferă o transformare termodinamică în urma căreia
ajunge din starea 1 în starea 2, caracterizată de presiunea p2, volumul V2, temperatura T2 și viteza w2.
Fig. 2.5. Sistem termodinamic deschis
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
Lucrul mecanic total pe care îl dezvoltă agentul termic în maşină, care include lucrul mecanic al
transformării de la starea 1 la starea 2 şi lucrul mecanic de dislocare pentru admisia şi evacuarea agentului
termic, poartă numele de lucru mecanic tehnic. Deoarece agentul de lucru trece continuu prin maşina
termică, şi lucrul mecanic tehnic este produs în mod continuu, spre deosebire de lucrul mecanic exterior.
Lucrul mecanic de dislocare la intrarea în maşină este pozitiv (Ld1=p1V1), în timp ce pentru
evacuarea agentului de lucru din maşină se consumă lucru mecanic (Ld2=-p2V2). Ca urmare, lucrul
mecanic tehnic, se exprimă astfel:
1NM) = 1 + 112 + 1 = D1 ∙ F1 + 112 − D2 ∙ F2 [ ] (2.26)
Din relaţia (2.26) se obţine:
1NM) = 112 − OD2 ∙ F2 − D1 ∙ F1 P [ ]
1NM) = - D ∙ F − - @D ∙ FA = - D ∙ F − - D ∙ F − - F ∙ D = − - F ∙ D (2.27)
sau:
Pentru o masă unitară de gaz, lucrul mecanic tehnic se exprimă:
N = −- H ∙ D (2.28)
2.4. ENTALPIA.
Entalpia este o mărime de stare ce caracterizează, ca şi energia internă, nivelul energetic al unui
sistem termodinamic. Entalpia se notează cu I sau H şi se defineşte prin relaţia:
Q = & + D ⋅ F [J] (2.29)
adică reprezintă suma dintre energia internă U şi lucrul mecanic de deplasare pV.
Pentru unitatea de masă, entalpia masică se exprimă cu relaţia:
= + + D ⋅ H [J/kg] (2.30)
Scrisă sub formă macroscopică, entalpia reprezintă energia produsă sau consumată într-o
transformare la presiune constantă. În realitate, însă, noţiunea de entalpie are sens în orice tip de
transformare, de aceea este necesar ca expresia (2.29) să fie scrisă sub formă infinitezimală, prin a cărei
integrare, în cazul particular al izobarei, se obţine tocmai relaţia (2.31):
Q = & + @D ⋅ FA (2.31)
Entalpia este o mărime de stare extensivă, care are un rol important în termodinamica tehnică,
deoarece transformările din mașinile termice au un caracter continuu şi de durată, ceea ce necesită o
circulație continuă sau intermitentă a agentului de lucru prin sistem.
2.5. EXPRIMAREA MATEMATICĂ A PRINCIPIULUI I AL TERMODINAMICII PENTRU

SISTEME ÎNCHISE.
Pentru determinarea ecuațiilor principiului întâi al termodinamicii se analizează, din punct de

vedere al schimbului de energie cu mediul ambiant, trei tipuri de sisteme – izolat, adiabatic și închis.
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
În primul caz se consideră sistemul termodinamic izolat față de mediul înconjurător, aflat în
repaus. Având în vedere că sistemul este izolat, între sistem și mediul exterior nu există schimb de energie
și lucru mecanic cu mediul exterior. Conform legii conservării energiei, în interiorul sistemului energia
internă rămâne constantă:
& = & ⟹ Δ& = & − & = 0 (2.32)
Se consideră cazul unui sistem termodinamic adiabatic închis. Energia internă a sistemului în
starea 1 este U1. Sistemul este supus unei transformări din starea inițială 1 în starea finală 2 în timpul
căreia primește de la mediul exterior lucru mecanic. Ca urmare a schimbului de lucru mecanic, energia
internă a sistemului în starea finală se majorează, devenind U2. Creșterea energiei interne, în acest caz,
trebuie să fie egală cu lucrul mecanic primit:
& − & = −1 [ ] (2.33)
În final, se supune analizei un sistem termodinamic închis care, în timpul unei transformări între
stările 1 şi 2, primește energie de la mediul ambiant, atât sub formă de căldură, cât şi sub formă de lucru
mecanic. În acest caz, creșterea energiei interne a sistemului este egală cu energia totală primită de acesta
& −& =/ −1 [ ]
de la mediul ambiant:
(2.34)
Relaţia (2.34) reprezintă ecuația principiului întâi al termodinamicii pentru sisteme închise aflate
în repaus.
Pentru unitatea de masă ecuația (2.34) devine:
+2 − +1 = ?12 − 12 [ /" ] (2.35)
Pentru un proces termodinamic elementar, variaţia energiei interne a sistemului va fi:
& = ./ − .1 = ./ − D ⋅ F + ./ = & + .1 = & + D ⋅ F (2.36)

sau, pentru m=1kg:
+ = .? − . = .? − D ⋅ H + .? = + + . = + + D ⋅ H (2.37)
Relaţiile (2.34)-(2.37) evidenţiază faptul că rezultatul interacţiunii dintre un sistem

termodinamic închis și mediul exterior prin intermediul schimbului de energie sub formă de căldură
şi lucru mecanic este modificarea energiei interne a sistemului.
2.6. EXPRIMAREA MATEMATICĂ A PRINCIPIULUI I AL TERMODINAMICII PENTRU

SISTEME DESCHISE.
Se consideră o maşină termică în care agentul termic primeşte căldură şi produce lucru mecanic
(Fig. 2.6). Sistemul este deschis deoarece prin maşină trece în permanenţă un fluid de lucru (agent
termic).
La intrarea în maşină, agentul termic primeşte lucru mecanic de dislocare p1V1 de la fluidul din
conducta de admisie. La ieşirea din maşină acesta cedează lucrul mecanic de dislocare -p2V2 fluidului
din conducta de evacuare. În cursul evoluţiei sale în maşină, agentul termic efectuează lucru mecanic
tehnic Lt12.
În timpul proceselor pe care le suferă în maşina termică, agentul de lucru schimbă căldura Q12
cu mediul exterior, care reprezintă suma algebrică a căldurilor primite sau cedate în cursul acestor
procese.
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
Fig. 2.6. Sistem deschis reprezentat de o maşină termică
Conform legii generale a conservării energiei, notând cu E1 energia agentului la intrarea în

sistem, cu E2 energia agentului la ieşirea din sistem şi cu Es suma energiilor schimbate cu mediul exterior,
se poate scrie, pentru m kg agent de lucru, relaţia:
S = − [ ] (2.38)
Energia totală schimbată de agentul termic în timpul unui ciclu de funcționare a mașinii termice
ţinând Es este egală cu suma energiilor schimbate sub formă de căldură și lucru mecanic de agentul
termic cu mediul ambiant:
S =/ + 1NM) + 19M + 19) [ ] (2.39)
Energia agentului de lucru, la intrarea în sistem E1 sau la ieşirea din sistem E2, este formată din
suma energiilor pe care le posedă agentul în punctele considerate: energia cinetică, energia potenţială şi
= + ∙ ∙ℎ +&
energia internă.
∙(M)
1
T
= + ∙ ∙ℎ +&
∙())
(2.40)
2
Înlocuind relațiile (2.39) și (2.40) în relaţia de bilanţ energetic (2.38), rezultă:
/12 + 1 12 + 1 1 + 1 =U + ∙ ∙ℎ +& V−U + ∙ ∙ ℎ + & V (2.41)

∙()) ∙(M)
2
Din relația (2.41) rezultă energia schimbată schimbată de către sistem cu mediul ambiant în
timpul funcționării mașinii termice:
⎧/12 = 1 + ∙U + ∙ ℎ + D2 ∙ H + + V − ∙U + ∙ ℎ + D1 ∙ H + + V [ ]
()) (M)
12
⎪ ⇓
/ = 1NM) + ∙U V+ ∙ ∙ @ℎ − ℎ A + ∙ @D ∙ H − D ∙ H A[ ]
()) \(M)
⎨
(2.42)
⎪ +
⎩ /12 = ΔQ + 1 12 + Δ +Δ D [ ]
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
sau pt. m=1kg
⎧?12 = +U + ∙ ℎ + D2 ∙ H + + V − U + ∙ ℎ + D1 ∙ H + + V [ /" ]
()) (M)
12
⎪
⎪ ⇓
? = +U ∙ @ℎ − ℎ A + @D ∙ H − D ∙ H A[ ⁄" ]
V+
()) \(M)
⎨ NM)
(2.43)
⎪
⎪ +
⎩ ?12 = Δ + 12 + Δ + Δ D [ /" ]
Relaţiile (2.42) şi (2.43) reprezintă expresiile matematice ale principiului I al sistem

termodinamicii pentru sisteme deschise în care au loc procese reversibile.
Pentru un sistem deschis în care agentul de lucru nu este gaz perfect (fără vâscozitate), lucrul
intervine și lucrul mecanic de frecare.
Pentru cazul în care vitezele de intrare şi ieşire ale agentului de lucru sunt aproximativ egale
(w1w2), adică secţiunile de intrare şi ieşire sunt perfect egale, iar variaţia energiei potenţiale g·(h2-h1)
este neglijabilă în comparaţie cu ceilalţi termeni, relaţiile principiului I pentru sisteme deschise au forma:
/ = ΔQ + 1NM) [ ] (2.44a)
? =Δ + NM) [ ] [J/kg]
şi:
(2.44b)
Pentru un proces termodinamic elementar, expresiile principiului I al termodinamicii sunt:
./ = Q + .1N = Q − F ⋅ D (2.45)
.? = +. = −H⋅ D
iar pentru o masă m=1kg de gaz.
N (2.46)
Din analiza expresiilor matematice ale principiului I al termodinamicii rezultă următoarele

elemente care scot în evidenţă diferenţele dintre sistemele închise şi cele deschise.
2.7. FORMULĂRILE PRIMULUI PRINCIPIU AL TERMODINAMICII.
Pentru primul principiu al termodinamicii care exprimă legea generală a conservării şi transformării
energiei în procesele termice se cunoasc mai multe formulări:
a) Echivalenţa dintre căldură şi lucru mecanic ca forme de transfer a energiei:
Căldura are întotdeauna un echivalent unic în lucru mecanic. Aceasta poate fi produsă din lucru
mecanic şi se poate transforma în lucru mecanic, întotdeauna în baza aceluiaşi raport de
echivalenţă.
b) Fiecare cantitate de energie de un anumit fel îşi are echivalentul într-o cantitate de energie de alt
fel, astfel încât suma algebrică a tuturor energiilor care intervin în transformare să fie nulă. Sau
concis: energia unui sistem termodinamic izolat se menţine constantă.
c) Nu se poate realiza o maşină termică cu funcţionare continuă, care să producă lucru mecanic fără
a consuma o cantitate echivalentă de căldură. O astfel de maşină este denumită perpetuum mobile
de ordinul I (speţa I).
d) Nu se poate realiza un perpetuum mobile de speţa I.
e) Imposibilitatea creării energiei. Nu se poate realiza o maşină care să producă energie de o
anumită formă, fără a consuma o cantitate echivalentă de energie de altă formă.
f) Nu se poate realiza o maşină care să consume energie fără a ceda în exterior o cantitate
echivalentă de altă formă de energie.
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
2.8. MĂRIMI CALORICE DE STARE. CPACITĂŢI TERMICE MASICE
Energia internă şi entalpia se numesc mărimi calorice de stare, deoarece variaţia lor se produce
simplu prin schimb de căldură cu mediul ambiant. Ele pot fi determinate sub forma unor ecuaţii în funcție
de parametri de stare p, v şi T. Ţinând seama de dependenţa parametrilor de stare exprimată prin ecuaţia
termică de stare f (p,v,T)=0, energia internă şi entalpia se pot determina numai în funcţie de doi parametri.
Pentru unitatea de masă, se poate scrie:
+ = +@H, 4A (2.47)
= @D, 4A
şi:
(2.48)
Aceste funcţii se numesc ecuaţii calorice de stare. Deoarece u şi i sunt mărimi de stare, ele admit
diferenţiale totale de forma:
.+ = U V ⋅ H + U V ⋅ 4
_` _`
_a : _: a
(2.49)
. = U_%V ⋅ D + U_:V ⋅ 4
_b _b
: %
(2.50)
În cazul corpurilor compresibile, variaţia temperaturii datorată transferului termic se produce în

timpul diferitelor procese. Astfel, se produce sau se consumă lucru mecanic și variază, atât entalpia sau
energia internă, cât și mărimile termice de stare.
Pentru gaze, relaţia căldurii exprimată pentru un proces elementar este:
.? = c ⋅ 4 (2.51)
Considerând un kilogram de gaz, care suferă o transformare la volum constant, se poate scrie
relaţia căldurii schimbate pentru modificarea temperaturii (2.12a):
@.?Aa = U V ⋅ 4
_`
_: a
(2.52)
sau în conform principiului întâi al termodinamicii pentru sisteme închise:
@.?Aa = @.+Aa + D ∙ H = U V ⋅ 4
_`
_: a
(2.53)
În mod similar se poate exprima relaţia căldurii pentru cazul în care gazul suferă o transformare
e
la presiune constantă:
@.?A% = d f ⋅ 4
e4 D
@.?A% = @. A% − H ∙ D = U V ⋅ 4
_b
_: %
(2.54)
În expresiile căldurii aferente transformării gazului la volum, respectiv presiune constantă, se
a = U V
_`
notează cu:
_: a
(2.55)
capacitatea termică masică la volum constant, şi cu:

________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
= U_:V
_b
%
%
(2.56)
capacitatea termică masică la presiune constantă.

Înlocuind notaţiile în relaţiile (2.49) şi (2.50), rezultă expresiile diferenţiale ale ecuaţiilor calorice
.+ = a ⋅ 4 + U_a V ⋅ H
_`
de stare, sub forma:
:
(2.57)
= ⋅ 4+U V ⋅ D
_b
% _% :
(2.58)
Pentru transformările izotermice caracterizate prin temperatură constantă şi cele adiabatice care
se desfăşoară fără schimb de căldură cu mediul exterior, noţiunea de capacitate termică nu are sens.
Se poate defini capacitatea termică masică cp sau cv ca fiind energia schimbată sub formă de
căldură de unitatea de masă din sistemul considerat, la presiune, respectiv la volum constant, pentru a-i
modifica temperatura cu un grad, cand starea de agregare a sistemului este aceeași.
Capacitatea termică masică este dependentă de mărimile calorice de stare, care, la rândul lor,
depind de mărimile termice de stare – de temperatura şi presiunea sistemului considerat.
Deoarece lichidele şi solidele sunt practic incompresibile, cp şi cv se confundă între ele şi ca
urmare, în acest caz, se consideră o singură capacitate termică masică notată cu c :
= 9: [ /" ∙ h]
7g
(2.59)
Pentru o substanţă oarecare, valoarea capacităţii termice masice se modifică în funcţie de

presiune şi temperatură.
Fig. 2.7. Variaţia capacităţii termice masice cu Fig. 2.8. Capacitatea termică masică medie pentru
temperatura variaţia liniară cu temperatura
Pentru corpurile solide, dependenţa capacităţii termice masice este mai accentuată, spre
deosebire de lichide, la care această dependenţă este mai puţin accentuată. În ambele situaţii, variaţia lui
c în funcţie de presiuni pâna la 200bar este neglijabilă. Valori mari ale presiunii, superioare celor
specifice limitei de condensare, influenţează semnificativ capacitatea termică masică a gazelor.
În cazul majorităţii substanţelor, se manifestă dependenţa capacităţii termice masice de
temperatură. Astfel, între două stări extreme, ecuaţia integrată a căldurii schimbate este:
? =- ∙ 4 (2.60)
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
Având în vedere că funcţia c=f(T) nu se cunoaşte cu exactitate, se utilizează valoarea capacităţii
termice masice medii în intervalul de temperatură considerat. Astfel, ecuaţia (2.60) devine:
? = | :)M ∙ @4 − 4 A
:
)
|::)M = @:
⋅9:
= @:M
gM) -
) \:M A ) \:M A
(2.61)
valorile punctelor determinate pe cale experimentală. Aria de sub curbă reprezintă integrala - ⋅ 4.
În diagrama c-T, modificarea stării sistemului se reprezintă prin curba 1-2, curbă care uneşte
Exprimând această integrală ca sumă a două integrale, rezultă:

j j j j
|::)M =
-k ) ⋅9: \-k M ⋅9:
=
|k ) ⋅:) \ |k M ⋅:M
@:) \:M A @:) \:M A
[J/kg K] (2.62)
sau, pentru valori ale temperaturilor în °C:

l l
|NN)M =
|k) ⋅N) \ |kM ⋅NM
@N) \NM A
[J/kg °C] (2.63)
Valorile lui |Nm sunt redate în tabele.

Pentru intervale mici de temperatură, valori sub 100°C, curba 1-2 poate fi considerată o dreaptă,
situaţie în care expresia capacităţii termice masice devine:
n |NM =
N) Mo M
(2.64)
Dacă din tabele nu este posibilă citirea valorii capacității masice ale unui punct oarecare din
intevalul 1-2, dar se pot citi valorile acestei mărimi pentru starea 1, respectiv 2, care reprezintă punctele
extreme ale intervalului, atunci pentru determinarea valorii capacității termice corespunzătoare punctului
|N) − |NM
M se aplică interpolarea liniară:
n |Np = |NM + ∙ @ n − A [ /" · h]

−
În cazul în care capacitatea termică masică a unui sistem este cunoscută, se poate determina
căldura schimbată de acest sistem cu mediul exterior, prin determinarea masei sistemului şi prin
măsurători de temperatură.
Capacitatea termică masică a diferitelor substanţe se determină pe cale experimentală în
laborator. Una din metodele experimentale folosite în acest scop este metoda calorimetrică.
În cazul gazelor ideale, ecuaţiile calorice de stare (2.57) şi (2.58) se simplifică, întrucât, energia
internă şi entalpia unui gaz ideal depind numai de temperatură.
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
CAPITOLUL 3
LEGILE, PROPRIETĂŢILE ŞI TRANSFORMĂRILE SIMPLE ALE GAZELOR IDEALE.
3.1. LEGILE DE BAZĂ ALE GAZELOR IDEALE.
Frecvent, agentul de lucru al unei maşini sau instalaţii termice este un gaz. Studiul termodinamic
al gazelor reprezintă o problemă majoră a termotehnicii, fiind deosebit de complicat, deoarece
moleculele gazelor sunt supuse forţelor de atracţie şi de respingere. Pentru analiza proprietăților gazelor
și stabilirea legilor de bază ale acestora a fost conceput un gaz ipotetic denumit gaz ideal. În cazul gazului
ideal volumul propriu al moleculelor şi forţele intermoleculare sunt neglijabile, interacţiunea dintre
molecule fiind limitată la ciocniri perfect elastice.
Un gaz real se apropie de comportarea gazului ideal cu atât mai mult cu cât densitatea şi presiunea
acestuia au valori mai mici. Starea limită spre care tinde gazul real aflat la presiuni din ce în ce mai mici,
p0, este starea gazului ideal. Proprietăţile gazelor reale se apropie foarte mult de proprietăţile gazelor
ideale, atunci când valorile presiunii sunt mici, iar cele ale temperaturii sunt ridicate. Acest lucru se
datorează faptului că energia potențială datorată forțelor intermoleculare devine mai puțin semnificativă
în comparație cu energia cinetică a particulelor. În acest caz distanţele dintre moleculele gazelor reale
devin foarte mari şi forţele intermoleculare se reduc mult.
Pentru stabilirea legilor de bază ale gazelor ideale s-a folosit ca agent de lucru aerul, care este un
gaz real, ce are în compoziția sa gaze - oxigenul, azotul, hidrogenul şi heliul - care se pot lichefia numai
la temperaturi extrem de coborâte, comportându-se aproape ca şi un gaz ideal la presiuni mici şi
temperaturi mult deasupra temperaturii de lichefiere.
3.1.1. Legea Boyle-Mariotte.
În anul 1662, fizicianul Robert Boyle a constatat pe cale experimentală (Fig. 3.1) că, pentru o
masă de gaz ideal aflată la temperatură constantă, produsul dintre presiunea şi volumul unui gaz nu se
modifică.
Fig. 3.1. Ilustrarea legii Boyle
Legea Boyle - Mariotte este exprimată matematic sub forma:
⋅ = (3.1)
Această relație a fost confirmată experimental de fizicianul francez Edme Mariotte în anul 1676,
motiv pentru care legea este cunoscută sub numele de Legea Boyle-Mariotte.
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
3.1.2. Legea Gay-Lussac (1802).
Analizând experimental diferite gaze (aer, azot, hidrogen, oxigen), Gay-Lussac a constatat că
dacă acestea sunt supuse unui proces de încălzire cu un grad la presiune constantă, volumul gazelor se
majorează cu aceeaşi fracţiune din volumul lor la temperatura de 0C (Fig. 3.2).
Fig. 3.2. Ilustrarea legii Gay-Lussac
Dacă se notează cu γ0 coeficientul de dilatare şi cu V0 volumul gazului la temperatura de 0C atunci,

pentru o încălzire cu tC se poate scrie relaţia:
= ∙ 1+ ∙ (3.2)
− 0
= / ∙℃
0∙
(3.3)
Se consideră că volumele V1 şi V2 sunt corespunzătoare temperaturilor t1 şi t2 la presiunea

considerată. Dacă se înlocuiesc aceste mărimi în relația (3.2) rezultă:
= ∙ 1+ ∙ " %& '

⟹ =
#$
= ∙ 1+ ∙ ! " %&! '
(3.4)
#$
1
=( = 273,15
1
. / , se obţine pentru p=constant:
0
Întrucât pentru toate gazele
= =
0 , 1%& 2
! 0 , 1%&! 2!
(3.5a)
= !
2 2!
(3.5b)
În condiţii de presiune constantă, volumele gazului variază direct proporţional cu temperaturile

absolute ale acestuia.
Pentru n stări ale gazului, relaţia de mai sus se scrie sub forma:
= =. . . = = ! 4
2 2! 24
(3.6a)
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
Valoarea constantă este o funcţie de presiunea şi natura gazului, adică:
=5
2
(3.6b)
3.1.3. Legea lui Charles.
În urma studiului efectuat asupra încălzirii gazelor, Charles a observat că, la volum constant, în
acelaşi interval de temperatură, presiunea acestor gaze creşte cu aceeaşi fracţiune din presiunea
corespunzătoare temperaturii de 0C.
Fig. 3.3. Ilustrarea legii Charles
Dacă se notează cu p0 presiunea gazului la temperatura de 0C atunci, pentru o încălzire cu tC,
= ∙ 1+ ∙
se poate scrie relaţia:
(3.7)
− 0
6 = / ∙℃
0∙
(3.8)
Dacă p1 şi p2 sunt presiunile corespunzătoare temperaturilor t1 şi t2 la volumul considerat, rezultă:
= ∙ 1+6 ∙ " %& '

⟹7 =
7 8$
= ∙ 1+6 ∙ ! " %&! '
(3.9)
8$
1
Întrucât pentru toate gazele 6 = ( = 273,15
1
. / , se obţine pentru p=const:
0
= =
7 0 , 1%& 2
7! 0 , 1%&! 2!
(3.10)
=
7 7!
2 2!
(3.11)
În condiţii de presiune constantă, presiunea gazului variază direct proporţional cu temperatura

absolută a acestuia
= ! =. . . = 4 =
7 7 7
Pentru n stări ale gazului, relaţia de mai sus se scrie sub forma:
2 2! 24
(3.11a)
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
Valoarea constantă este o funcţie de presiunea şi natura gazului, adică:
7
=5
2
(3.11b)
3.1.4. Legea lui Avogadro (1811).
Toate gazele ideale care se află la aceeaşi presiune, respectiv la aceeaşi temperatură, conţin în
volume egale acelaşi număr de molecule. Cantitatea de substanţă (gaz) care conţine NA=6,0231026
molecule se numeşte kilomol.
Dacă o anumită cantitate de substanţă conţine un număr de n kilomoli, masa m a acelei substanţe,
= ⋅ 9 :;
exprimată în kilograme, va fi:
(3.12)
Ca o consecinţă a legii lui Avogadro rezultă că, în condiţii egale de presiune şi temperatură,
volumul unui kilomol de substanţă (volumul molar fiind volumul a NA molecule) este acelaşi pentru toate
gazele ideale:
9
<⋅9 = = . [m3/kmol]
=
(3.13)
În condiţii normale fizice (pN=760 Torr, tN=0C), relaţia (3.5) conduce la volumul unui kilomol:
> = 22,4 /: @
Dacă se cunoaşte masa molară a unui gaz M, se poate calcula uşor densitatea acelui gaz în condiţii
9
=A = 22,4 :;/ A
normale fizice:
(3.14)
Pe lângă kilomol şi kilogram, ca unităţi de măsură a cantităţii unei substanţe, se mai foloseşte şi
o a treia unitate de măsură, denumită metru cub normal [m3N].
Se numeşte metru cub normal cantitatea de gaz cuprinsă în volumul unui metru cub în condiţii
normale fizice. Deoarece un kilomol de gaz ocupă, în condiţii normale fizice, un volum de 22,4 m3,
rezultă că un metru cub normal reprezintă a 22,4-a parte dintr-un kilomol.
3.2. EFECTUL JOULE – THOMSON AL GAZELOR PERFECTE
Efectul Joule -Thomson a fost descoperit în anul 1852 urma unor experimente efectuate de James
Prescott Joule și William Thomson primul baron de Kelvin. Gay-Lussac (1806) a efectuat primul
experiment prin care a demonstrat proprietăţile energiei interne. Joule și Thomson au confirmat
rezultatele experimentului lui Gay-Lussac cu mijloace mai perfecţionate. Pentru realizarea
experimentului s-au folosit două recipiente A şi B (Fig. 3.1) care pot comunica între ele printr-un robinet
R care iniţial este închis. Cele două recipiente sunt aşezate într-un termostat umplut cu apă care este
izolat termic faţă de mediul exterior, prin intermediul unui înveliș adiabatic.
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
Fig. 3.1. Experimentul lui Joule
Recipientul A conține aer sub presiune, iar în rezervorul B se realizează vid. Prin deschiderea
robinetului R, gazul trece din recipientul A în recipientul B. În urma schimbului de substanță între cele
două rezervoare, temperatura gazului din rezervorul A scade, în timp ce temperatura gazului din
rezervorul B se majorează. Schimbul de căldură între rezervoarele A și B continuă până la atingerea stării
de echilibru termodinamic. În momentul atingerii echilibrului termic, se observă că valoarea temperaturii
înregistrată cu termometrul T nu s-a modificat pe parcursul desfăşurării experimentului. Între sistem şi
mediul ambiant nu s-a produs lucru mecanic exterior, deoarece în recipientul B nu a existat o rezistenţă
exterioară care să se opună dilatării gazului. Între gaz și mediul exterior, respectiv între gaz și apa din
calorimetru nu a avut loc transfer de energie sub formă de căldură, deoarece temperatura a rămas
constantă. În concluzie, energia internă a aerului a rămas constantă, cu toate că s-au înregistrat majorarea
volumului și reducerea presiunii.
Această concluzie constituie legea Joule - Thomson, care afirmă că energia internă a unui gaz
ideal nu depinde de volumul şi presiunea gazului, ci depinde doar de temperatură. Pentru gazele reale,
legea lui Joule nu este valabilă.
Luând în considerare legea lui Joule şi ecuaţia primului principiu al termodinamicii (2.37), atunci
rezultă că du=0. Pentru u=constant şi considerând ecuaţia calorică de stare (2.49) atunci:
DC DC
BC = "D(' ∙ B( + "D<' ∙ B< = 0
E 2
(3.16)
DC
"D<' = 0
Rezultă pentru dT=0 şi dv≠0:
2
(3.17)
În cazul gazului ideal, ecuaţia calorică de stare (2.49) pentru un gaz oarecare, se simplifică.
BC = E ⋅ B(
Astfel, rezultă:
(3.17)
Pentru determinarea expresiei entalpiei unui gaz ideal, se egalează cele două expresii diferenţiale
B C + ⋅ B< = BF − < ⋅ B
ale primului principiu (2.37) şi (2.46):
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
Dacă se ia în considerare expresia generală a entalpiei (2.30) şi expresia energiei interne
pentru gazul ideal (3.17), rezultă:
DF DF
E ∙ B( + ∙ B< = "D ' ∙ B + "D(' ∙ B( − < ∙ B
2 7
(3.18)
Ţinând cont de expresia diferenţială a ecuaţiei termică de stare (Clapeyron) (1.7) şi de relaţiile
(2.50) şi (3.18), rezultă:
DF DF
+ GH ∙ B( = " ' ∙ B + " ' ∙ B(
E D 2 D( 7
(3.19)
Condiţia necesară de egalitate a coeficienţilor diferenţialelor conduce la:
DF
"D ' = 0
2
I
DF
E + GH = "D('
(3.20)
7
Înlocuind diferenţialele (3.20) în expresia generală a entalpiei (2.58):
BF = E + GH ∙ B(
BF = 7 ∙ B(
(3.21)
Entalpia unui gaz ideal depinde numai de temperatură.

Aceeaşi concluzie rezultă de altfel şi din relaţia de definiţie a entalpiei (2.30).
Energia internă a gazului ideal depinde numai de temperatură, iar produsul pv este şi el, în cazul
gazului ideal, dependent numai de temperatură.
Relaţiile (3.17) şi (3.21) reprezintă ecuaţiile calorice de stare ale gazelor ideale şi arată că energia
internă şi entalpia unui gaz ideal depind numai de temperatură.
Relaţiile (3.21) exprimă legătura dintre capacităţile termice masice ale gazului ideal:
7 − E = GH (3.22)
cunoscută sub numele de relaţia lui Robert Mayer. Pe baza acestei relaţii, Mayer a stabilit echivalentul
caloric al lucrului mecanic.
Valoarea capacităţii termice masice, la presiune constantă, este mai mare decât valoarea
capacităţii termice masice la volum constant. Diferenţa se explică prin faptul că în cazul încălzirii unui
gaz la volum constant, întreaga energie cedată gazului este utilizată la creșterea energiei interne a
acestuia; dacă însă gazul este încălzit la presiune constantă, pe lângă energia necesară creşterii energiei
interne a gazului, se mai consumă energie pentru efectuarea lucrului mecanic necesar creşterii volumului
acestuia.
Raportul capacităţilor termice masice la presiune, respectiv la volum constant, se notează în mod
convenţional cu k (sau κ) şi este denumit exponent adiabatic:
:=
JK
JL
[-] (3.23)
Relaţiile (3.22) şi (3.23) permit exprimarea celor două capacităţi termice masice cp şi cv a unui
E = O/
MN
gaz ideal, în funcţie de k şi Ri :
(3.24)
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
=
O∙MN
_____________________________________________________________________________________
7 O/
(3.25)
Raportul capacităţilor termice masice k depinde mult de numărul atomilor din care sunt
constituite moleculele gazului.
Pentru starea normală fizică sunt valabile următoarele valori:
gaze monoatomice k=1,66
gaze biatomice k=1,40
gaze triatomice k=1,30
Capacităţile termice masice ale gazelor ideale sunt dependente de temperatură și nu depind de
presiunea gazului analizat. Independența de presiune se explică prin faptul că atât energia internă, cât și
entalpia nu depind de presiunea gazului. Doar în cazul gazelor monoatomice, capacitățile termice masice
sunt constante - independente de temperatură -, deci și exponentul adiabatic este constant. Astfel de gaze
sunt cunoscute sub denumirea de gaze ideale perfecte.
În cazul celorlalte gaze ideale, capacitatea termică masică crește odată cu creșterea temperaturii,
în timp ce exponentul adiabatic se reduce atunci când temperatura se majorează. Aceste gaze se numesc
gaze ideale semiperfecte. Aerul poate fi considerat gaz ideal semiperfect la presiuni apropiate de
presiunea atmosferică şi la temperaturi mai mari decât valoarea corespunzătoare stării normale fizice.
3.3. AMESTECURI DE GAZE PERFECTE.
De multe ori, în maşinile termice se utilizează agenţi termici care se compun din amestecuri de
gaze (aerul atmosferic, gazele de ardere).
Legea conservării masei, legea Dalton şi legea Amagat sunt legi de bază cu ajutorul cărora se pot
determina mărimile caracteristice ale amestecurilor de gaze.
Legea conservării masei.

În cazul unui amestec de gaze, masa acestuia este egală cu suma maselor parţiale ale
componentelor amestecului:
PQ = ∑SHT H :; (3.26)
Legea Dalton.
Presiunea unui amestec de gaze aflat la temperatură constantă este egală cu suma presiunilor
parţiale ale gazelor pure componente, gaze care ar ocupa, fiecare, volumul total.
PQ = ∑SHT H U (3.27)
Legea Amagat.
Volumul total al unui amestec de gaze este egal cu suma volumelor parţiale ale gazelor
componente. Volumul parţial al fiecărui gaz component reprezintă volumul pe care l-ar ocupa acesta la
presiunea totală şi temperatura amestecului.
PQ = ∑SHT H (3.28)
Mărimile caracteristice ale gazelor perfecte

Compoziţia unui amestec de gaze poate fi cunoscută, fie prin participarea masică a
componentelor, μi, fie prin participarea lor volumică, νi.
 Participarea masică a unei componente este:
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
VH = sau VH = 100 ∙ %
_____________________________________________________________________________________
F F (3.29)
∑SHT VH = 1 sau ∑SHT VH = 1 00 % (3.30)
 Participarea volumică a unei componente este:
[H = F sau [H = 100 ∙ F % (3.31)
∑SHT [H = 1 sau ∑SHT [H = 1 00 % (3.32)
Ambele volume, Vi şi Vam, trebuie considerate la presiunea şi temperatura amestecului.
 Presiunea parţială a unei componente se poate determina cu ajutorul relaţiei lui Clapeyron
aplicată unei componente, considerată alternativ, la presiunea ei parţială pi când ocupă
volumul Vi, respectiv la presiunea amestecului pam, când ocupă volumul Vi:
H ∙ =PQ H ∙ GH ∙ (
PQ ∙ H = H ∙ GH ∙ (
Prin împărţirea celor două relaţii, rezultă:
H = N
∙ PQ = [H ∙ PQ Pa
\]
(3.33)
 Constanta amestecului
Considerând ecuaţia Clapeyron pentru un amestec de gaze, se poate scrie:
PQ ∙ PQ = PQ ∙ GPQ ∙ (PQ
∙ PQ = ∙ G ∙ (PQ
Aplicând pentru ecuaţia Clapeyron fiecare componentă în una din condiţiile de mai sus, se obţine:
H ∙ PQ = H ∙ GH ∙ (PQ
……………………………….
S ∙ PQ = S ∙ GS ∙ (PQ
……………………………….
Prin adunare, membru cu membru, a celor “n” relaţii, rezultă:

S S
PQ _ H = (PQ _ H ∙ GH
HT HT
şi, pe baza relaţiei PQ = ∑SHT H , se obţine:

S
PQ ∙ PQ = (PQ _ H ∙ GH
HT
Comparând relaţiile PQ ∙ PQ = PQ ∙ GPQ ∙ (PQ şi PQ ∙ PQ = (PQ ∑SHT H ∙ GH , rezultă:
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
∑SHT H GH
_____________________________________________________________________________________
GPQ =
PQ
GPQ = ∑SHT VH ∙ GH
sau
(3.34)
 Masa specifică a amestecului se calculează din expresia de definiţie a acesteia:
+ + ⋯+ = += + ⋯ + =S∙
=PQ = = =
PQ S ∙ ∙ S
PQ PQ PQ
=PQ = ∑SHT [H ∙ =H :;/ (3.35)
Obs. Densităţile ρi, trebuie considerate la presiunea şi temperatura amestecului.
9
Pe baza expresiei = =
 Masa molară
9
se poate scrie:
9 9F
=PQ = 3.36 , bc c F< =H =
9 9
(3.36a)
Din egalarea relaţiilor (3.35), (3.36a) şi ţinând cont de (3.36b) se poate scrie:
9PQ = ∑SHT [H ∙ 9H :;/: @ (3.36b)
 Capacitatea termică masică

Dacă într-un proces oarecare, temperatura amestecului de gaze variază cu Δt, este necesar
ca fiecărei componente să i se modifice temperatura cu acelaşi Δt.
PQ ∙ PQ ∙∆ = + +⋯+ S S ∙∆
De unde rezultă
F∙ F
= ∑SHT VH ∙
∑
PQ = F=1
H e/:; ∙ . (3.37)
 Participarea volumică în funcţie de cea masică
VF ∙GF
[H = ∑
F=1 VF ∙GF
(3.38)
 Participarea masică în funcţie de cea volumică şi densitate

[F ∙=F
VH = ∑
F=1 [F ∙=F
(3.39)
 Participarea masică în funcţie de cea volumică şi mase molare
[F ∙9F
VH = ∑
F=1 [F ∙9F
(3.40)
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
3.4. TRANSFORMĂRILE SIMPLE ALE GAZELOR IDEALE.
Transformările simple sunt acele transformări termodinamice, care respectă de la început şi până
la sfârşit aceeaşi lege de transformare.
Cea mai generală transformare simplă, transformarea politropică, care cuprinde primele patru
transformări amintite drept cazuri particulare şi este caracterizată prin capacitate termică masică
constantă de-a lungul transformării.
Transformările pentru care una din mărimile termice de stare rămâne constantă:
- transformarea la volum constant (dv=0),
- transformarea la presiune constantă (dp=0),
- transformarea la temperatură constantă (dT=0).
- transformarea adiabatică de-a lungul căreia nu există schimb de energie sub formă de căldură cu mediul
înconjurător (δq=0)
Pentru toate aceste transformări simple se vor studia:
- relaţiile între mărimile termice de stare,
- reprezentarea transformării în diagrama p-V printr-o curbă denumită izocoră, izobară, izotermă,
adiabată, respectiv politropă,
- expresiile lucrului mecanic exterior şi tehnic, cu neglijarea energiei cinetice şi potenţiale a gazului, când
expresia lucrului mecanic tehnic (3.53) ia forma:
2
l t 12 =  1 v  dp
- căldura schimbată de-a lungul transformării, variaţia energiei interne şi a entalpiei. Relaţiile care se vor
deduce pentru aceste trei mărimi Q, ΔU şi ΔI sunt valabile pentru gaze ideale perfecte cu capacităţile
termice masice independente de temperatură.
Aceste relaţii se pot utiliza şi în cazul gazelor ideale semiperfecte, având capacităţi termice
masice variabile cu temperatura, dacă drept capacitate termică masică constantă se introduce capacitatea
termică masică medie pentru intervalul de temperatură considerat.
3.4.1. Transformarea la volum constant (izocorică).
Pentru determinarea expresiei matematice a transformării la volum constant a unui gaz, se

consideră două stări 1 şi 2 ale unei transformări oarecare pentru care se exprimă ecuaţia termică de stare
∙ = ∙ GH ∙ (
(1.6):
(3.41)
∙ = ∙ GH ∙ (
respectiv:
(3.42)
Împărţind relaţiile (3.41) şi (3.42) rezultă:
=
7 ∙ 7! ∙ !
2 2!
(3.43)
Dacă se consideră că transformarea 1-2 se desfăşoară în condiţii de volum constant, adică

V1=V2=V, atunci:
=
7 7!
2 2!
(3.44)
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
Rezultă legea generală a transformării izocorice de forma:
=
(
În diagrama p-V, izocora se reprezintă printr-o dreaptă verticală (Fig. 3.2). Dacă gazul este
încălzit (Q12>0), izocora este orientată în sensul creşterii presiunii, iar dacă gazul este răcit, aceasta va fi
orientată în sensul scăderii presiunii (Q12<0).
Fig. 3.2. Reprezentarea transformării izocorice în diagrama p-V
Deoarece gazul este suferă o transformare la volum constant (B = 0), acesta nu schimbă
energie sub formă de lucru mecanic exterior cu mediul ambiant:
f =g ∙B =0 (3.45)
În cazul transformării izocorice, lucrul mecanic tehnic este diferit de zero:
f& !
= −g ∙B =− − (3.46)
Acesta este negativ în cazul în care gazul este supus unui proces de încălzire și pozitiv în cazul
răcirii acestuia. În cazul acestui tip de transformare lucrul mecanic tehnic este lucrul mecanic de dislocare
necesar realizării tehnice a procesului.
Energia schimbată de gaz cu mediul exterior rezultă din expresia primului principiu al
Bh = Bi + ⋅ B
termodinamicii:
Cum dV=0, căldura transferată de-a lungul transformării 1-2 este egală cu variaţia energiei
h =i −i = ∙ E∙ ( −( e
interne a gazului:
(3.47)
Căldură schimbată este pozitivă dacă gazul este încălzit, şi negativă, în cazul răcirii acestuia.
Variaţia entalpiei se determină pe baza relaţiei de definiţie a entalpiei (2.29) sau a ecuației
diferențiale (2.31). În urma integrării, se obţine relaţia:
j −j =i −i + ∙ − = h − f& ! e (3.48)
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
Din relaţia (3.48) se observă că în cazul transformării izocorice variaţia entalpiei este egală cu
suma energiilor schimbate sub formă de căldură şi lucru mecanic tehnic.
Dacă se exprimă variaţia entalpiei în funcţie de capacitatea termică masică la presiune constantă,
atunci se obţine relaţia de legătură între variaţia entalpiei şi căldura schimbată de-a lungul transformării
la V=constant.
j −j = ∙ 7 ∙ ( −( = ∙ ∙ E ∙ ( −( = h − f& =:∙h e
< !
(3.49)
3.4.2. Transformarea la presiune constantă (izobarică).
Dacă un gaz este supus unei transformări din starea 1 în starea 2, la presiune constantă, atunci,
pe baza relațiilor (3.41) și (3.42) rezultă egalitatea:
= !
2 2!
(3.50)
Legea generală a transformării izobarice are forma:
=
(
Această transformare se reprezintă grafic, în diagrama p-V, printr-un segment de dreaptă

paralel cu axa absciselor (Fig. 3.3). Izobara este orientată de la stânga la dreapta dacă gazul este
încălzit. În cazul în care gazul este răcit, izobara este orientată de la dreapta la stânga.
Fig. 3.3. Transformarea izobarică
Cum de-a lungul transformării la presiune constantă volumul gazului este variabil, lucrul
mecanic exterior al transformării este diferit de zero:
f12 = g1 ∙B = ∙ − = ∙ G F ∙ (2 − (1 e
2
2 1 (3.51)
Din relația (3.51) se observă că lucrul mecanic exterior (al transformării) este pozitiv în cazul
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
încălzirii gazului şi negativ în cazul răcirii acestuia. În cazul transformării izobarice, lucrul mecanic
exterior reprezintă, de fapt, lucrul mecanic de dislocare corespunzător majorării sau reducerii
volumului gazului, şi are expresia:
Deoarece presiunea este constantă, lucrul mecanic tehnic este nul:
f& !
= −g ∙B =0 (3.52)
Căldura schimbată de-a lungul transformării izobarice 1-2 rezultă din primul principiu al
termodinamicii (2.45). Pentru p=constant, căldură schimbată între stările 1 şi 2 este egală cu variaţia
entalpiei gazului:
h =j −j = ∙ 7 ∙ ( −( (3.53)
Ţinând cont de relația de definiție a entalpiei (2.29) între stările 1 şi 2 rezultă:
h =j −j =i −i = ∙ − (3.54)
Din relaţia (3.54) se constată că o parte din energia cedată gazului sub formă de căldură are ca
rezultat creșterea energiei interne:
i −i = ∙ E ∙ ( −( (3.55)
Restul căldurii este utilizată pentru producerea lucrului mecanic de dislocare.
3.4.3. Transformarea la temperatură constantă (izotermică).
Dacă în relația (3.43) se consideră că temperatura se menține constantă, se obține ecuația

transformării izotermice care se desfășoară între două stări 1 și 2:
⋅ = ⋅ (3.56)
Astfel legea generală a transformării izotermice se exprimă cu ecuația:
⋅ =
În diagrama p-V, transformarea izotermică se reprezintă printr-o hiperbolă echilaterală raportată

la asimptotele ei (Fig. 3.4).
Pe baza celor două expresii matematice ale primului principiu al termodinamicii (2.36) și (2.45)
și ținând cont de faptul că, în cazul transformării izotermice, energia internă şi entalpia gazului ideal sunt
zero, deoarece temperatura este constantă, rezultă că de-a lungul acestei transformări energiile schimbate
sub formă de căldură, lucru mecanic exterior şi lucru mecanic tehnic sunt egale:
h =f = f& !
e (3.57)
Energia transmisă unui gaz sub formă de căldură în timpul unei destinderi izotermice se
transformă integral în lucru mecanic.
În cazul comprimării unui gaz, transformarea poate fi izotermică numai atunci când întreaga
energie introdusă în gaz sub formă de lucru mecanic de comprimare se evacuează prin răcire sub formă
de căldură către mediul exterior. Din punct de vedere al transformării căldurii în lucru mecanic,
transformarea izotermică este cea mai avantajoasă transformare. Comparativ cu această transformare,
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
transformarea izocorică consumă lucru mecanic tehnic, iar în cazul transformării izobarice lucrul
mecanic tehnic este zero pentru acelaşi consum de energie termică Q12 ca în cazul transformării
izotermice.
Transformarea izotermică a unui gaz ideal nu poate fi, însă, realizată practic - prin cedare sau
primire de căldură temperatura gazului variază. Acest tip de transformare se poate obţine, în practică,
doar prin vaporizarea sau condensarea unui fluid.
Fig. 3.3. Transformarea izotermică
Din ecuația caracteristică a transformării izotermice ⋅ = , pentru transformări
k7 kE
elementare:
+ =0
7 E
(3.58)
<
=
iar pentru transformări finite:
<
Din expresia lucrului mecanic exterior (2.20) şi ecuaţia lui Clapeyron (1.7), se obţine:
B< <
@ = GH ∙ ( g < = GH ∙ ( ∙ @ <2 = GH ∙ ( ∙ @ 1 e/:;
1 2
(3.59)
h =f = ∙ GH ∙ ( ∙ @ e
Dacă se ţine cont de expresia lucrului mecanic tehnic (2.28) şi de faptul că -v⋅dp=p⋅dv când T=constant,
@ = @& !
atunci:
(3.60)
Conform expresiei căldurii schimbate cu mediul exterior Bl = BC + ⋅ B< = BF − < ⋅ B , cum

T=constant, rezultă du=0 și di =0. Deci,
l =m ∙ B< = − m < ∙ B
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
l =@ = @& e/:;
_____________________________________________________________________________________
!
(3.61)
Pentru o masă oarecare m [kg] de gaz supusă unei transformări la temperatură constantă, energiile
schimbate sub formă de căldură, lucru mecanic exterior şi tehnic sunt egale.
3.4.4. Transformarea fără schimb de căldură cu mediul exterior (adiabatică).
GF
BC = E ⋅ B( = :−1 ⋅ B(
În cazul unui gaz ideal variația energiei interne scrisă sub formă diferențială este:
(3.62)
GF
⋅ B( + ⋅ B< = 0
deci:
n :−1
GH ⋅ B( + : − 1 ⋅ ⋅ B< = 0
(3.63)
Dacă se înlocuieşte, din ecuaţia lui Clapeyron, diferenţiala RidT=pdv+vdp, rezultă:
<⋅B +:⋅ ⋅ B< = 0 (3.64a)
k7 kE
+:⋅ =0
7 E
(3.64b)
Relaţiile (3.64) reprezintă ecuaţiile diferenţiale ale transformării adiabatice în funcţie de presiune
şi volum.
Cum, în cazul gazului ideal, exponentul adiabatic este constant – capacităţile termice masice nu
depind de temperatură – rezultă în urma integrării relaţiei (3.64b) expresia:
⋅ <O = (3.65a)
Dacă transformarea adiabatică se desfășoară între stările 1 și 2, atunci ecuația (3.65a) se va scrie
⋅ <O = ⋅ <O
sub forma:
(3.65b)
Ecuaţia (3.65) reprezintă ecuaţia adiabatei lui Poisson şi justifică denumirea lui k de exponent
adiabatic.
Utilizând, din nou, ecuaţia termică de stare a gazelor ideale, relaţia (3.65) devine:
⋅< ⋅< O/
= ⋅< ⋅< O/
o
GH ⋅ ( ⋅ < = GH ⋅ ( ⋅ <
O/ O/
(3.66)
de unde:
"E ' "7 '

:−1
2 E! :−1
7
= =
:
2! !
(3.67)
Deci, exceptând ecuaţia transformării adiabatice (3.65), s-au mai determinat două ecuaţii ale
( ⋅ < O/ =
acestei transformări:
p (
= q:−1r
(3.68)
:
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
În diagrama p-V, adiabata este reprezentată printr-o hiperbolă neechilaterală (Fig. 3.4).
Fig. 3.4. Transformarea adiabatică.
Lucrul mecanic exterior se calculează în urma integrării relaţiei (2.37). Rezultă:
G ∙q(1 −(2 r GF ∙(1 ( 1 ∙<1 ∙ u1 − s 2 t

vw
@ = F :−1 = :−1 ∙ s1 − (2 t = :−1 x e/:;

v
1 1
(3.69a)
sau pentru o masă oarecare, m [kg]:
G ∙q(1 −(2 r ∙GF ∙(1 ( 1 ∙ 1 ∙ u1 − s 2 t

vw
f = F :−1 = ∙ s1 − (2 t = :−1 x e
v
:−1 1 1
(3.69b)
Lucrul mecanic tehnic se obţine în urma integrării expresiei y@& = −< ⋅ B = : ⋅ ⋅ B<:
:
vw
@ =:∙@ = ∙ ∙ < ∙ u1 − s 2t x e/:;

v
:−1 1
(3.70a)
sau pentru m [kg]:

:
vw
f =:∙f = :−1 ∙ ∙ ∙ u1 − s 2t x e
v
1
(3.70b)
3.4.5. Transformarea politropică.
Energia schimbată sub formă de căldură cu mediul exterior de către un gaz la o anumită
variaţie de temperatură a acestuia depinde de natura transformării reflectată prin capacitatea termică
masică a gazului. Pentru transformările izocorice şi izobarice căldurile schimbate sunt:
Bl = E ∙ B( C Bl = 7 ∙ B( (3.71)
Similar, pentru o transformare oarecare denumită politropică, se poate scrie:
Bl = S ∙ B( (3.72)
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
cn [J/kg K] fiind capacitatea termică masică politropică.
Ţinând cont de expresiile diferenţiale ale primului principiu al termodinamicii se obţine:
Bl = E ∙ B( + ∙ B< = S ∙ B( (3.73a)
Bl = 7 ∙ B( − < ∙ B = S ∙ B( (3.73b)
JK /JK E∙k7
de unde:
=−
J4 /JL 7∙kE
(3.74)
JK /JK
Notând:
=
J4 /JL
(3.75)
se obţine pentru n considerat constant (capacităţi termice masice constante):
k7 k
+ ⋅ = 0; @ + ⋅@ =
7
(3.76)
⋅ S
= . (3.77a)
În cazul în care transformare are loc între două stări extreme 1 și 2, atunci ecuația (3.77a) se scrie
sub forma:
⋅ S
= ⋅ S
(3.77b)
n se numeşte exponent politropic şi poate lua orice valoare cuprinsă între - şi +.
Cu ajutorul relaţiei (3.77) se pot reproduce suficient de exact curbele sau porţiuni de curbe ale
transformărilor gazelor întâlnite în practică. Din expresia (3.75) rezultă capacitatea termică masică la
transformarea politropică:
−:
= ∙
< −1 (3.78)
Căldura schimbată de-a lungul transformării politropice are expresia:
h = ∙ S ∙ ( −( e (3.79)
Relaţiile de calcul pentru mărimile transformării politropice se pot găsi din relaţiile echivalente
ale transformării adiabatice prin înlocuirea exponentului adiabatic k cu exponentul politropic n:
( ⋅ S/ =
p (
q
= −1r
(3.80)
Aplicând aceeaşi metodă ca şi în cazul transformării adiabatice, rezultă lucrul mecanic:
1⋅ 1 ⋅G
4w
f = ⋅ u1 − s 2t x = −1F ⋅ ( − ( e
4
−1 1
(3.81)
f& = ⋅f e
şi lucrul mecanic tehnic:
(3.82)
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
_____________________________________________________________________________________
Lucrul mecanic tehnic este mai mare decât lucrul mecanic exterior cât timp n>1 şi este mai mic
decât lucrul mecanic exterior pentru n<1. Transformările simple considerate mai sus sunt cazuri
particulare ale transformării politropice:
- transformarea izocorică: n=± cn=cv

- transformarea izobarică: n=0 cn=cp
- transformarea izotermică: n=1 cn=
- transformarea adiabatică: n=k cn=0
Raportul dintre căldură şi lucrul mecanic exterior, schimbate de-a lungul transformării, rezultă
prin împărţirea relaţiilor (3.79) şi (3.81):
{ ! O/S
=
| ! O/
(3.83)
Dacă se cunosc două stări ale unei transformări reale, pe bază de măsurători se poate calcula,
ţinând cont de relaţia (3.77b), exponentul politropic mediu al transformării:
@ 2
= 1
@ 1
(3.84)
2
3.5. CONCLUZII PRIVIND PROPRIETĂŢILE GAZULUI IDEAL.

Gazul ideal este un fluid ipotetic, inexistent în realitate. Mărimile termice de stare ale gazului
ideal respectă ecuaţia lui Clapeyron. Energia internă şi entalpia gazului ideal depind numai de
temperatură. Volumul propriu şi forţele intermoleculare ale gazului ideal sunt neglijabile.
Gazele ideale care au capacităţile termice masice constante se numesc gaze ideale perfecte.
Acestor gaze le pot fi aplicate ecuaţiile calorice de stare şi ecuaţiile transformărilor simple deduse mai
înainte. Gazele ideale ale căror capacităţi termice masice variază cu temperatura se numesc semiperfecte.
Pentru aceste gaze, ecuaţiile transformărilor simple şi ecuaţiile calorice de stare se pot utiliza numai dacă
se foloseşte pentru capacităţile termice masice şi pentru exponentul adiabatic o valoare medie constantă
pentru intervalul de temperatură dat.
Capacitatea termică masică depinde da natura transformării gazului.
Relaţiile de calcul valabile pentru gazele ideale pot fi utilizate (cu erori mici) şi pentru gaze reale,
dacă presiunea acestora este foarte mică şi temperatura lor se află mult deasupra temperaturii de
lichefiere.
________________________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
________________________________________________________________________________________________
4. TRANSMITEREA CĂLDURII.
Transmiterea căldurii se produce în interiorul aceluiași sistem termodinamic sau între sisteme
diferite, din zonele cu temperatură mai mare spre cele cu temperatură mai mică, având ca rezultat,
conform primului principiu al termodinamicii, modificarea energiei interne a sistemelor. Transferul
termic este un fenomen ireversibil, dependent de timp, care respectă principiile termodinamicii. Căldura
se poate transmite prin conducție termică, convecție termică sau radiație termică. Cele trei moduri de
transmiterea căldurii se manifestă, de obicei, simultan. Frecvent, se manifestă şi schimbări de fază, cum
ar fi: vaporizarea, condensarea, topirea, solidificarea şi chiar fenomene de schimb de substanță, care
complică şi mai mult fenomenul.
4.1. CONDUCŢIA TERMICĂ.
Conducţia termică reprezintă modul de transmitere a căldurii din aproape în aproape între
microparticulele unui corp aflate în contact direct, între care există diferențe de temperatură, sau între
două corpuri aflate în contact, cu temperaturi diferite. În cazul conducției termice, este foarte importantă
proprietatea diverselor corpuri de a conduce căldura, numită conductivitate termică.
Conducţia termică este condiţionată de distribuţia temperaturii în sistemul considerat. Totalitatea
valorilor temperaturii din punctele unui spaţiu se numeşte câmp de temperatură. În cazul general,
temperatura este o funcţie de coordonate şi de timp:
= , , , −
= , , , −
= , , , −
(4.1)
Câmpul de temperatură poate fi unidimensional, bidimensional sau tridimensional, în funcție de

numărul de coordonate existente.
Dacă temperatura în punctele sistemului variază în timp, câmpul de temperatură este nestaționar,
iar dacă temperatura este constantă în timp, atunci câmpul de temperatură este staționar. Deoarece în
majoritatea proceselor care se desfășoară în instalațiile industriale se urmărește menținerea constantă a
valorilor temperaturii, transferul termic se analizează pentru câmpurile staționare.
Locul geometric al punctelor cu aceeași valoare a temperaturii reprezintă o suprafață izotermă.
Două suprafețe izoterme cu temperaturi diferite nu se intersectează.
Pentru definirea gradientului de temperatură, se consideră un câmp tridimensional de temperaturi
din care, în Fig. 4.1, se reprezintă două suprafeţe izoterme cu temperatura t, respectiv t+Δt.
Distanţa cea mai mică între cele două suprafeţe, Δn, este după normală la suprafaţa t. Astfel, cea
mai mare variaţie a temperaturii pe unitatea de lungime între cele două suprafeţe izoterme, Δt/Δn, se
produce după direcţia normală.
_________________________________________________________________
!!! Nu este permisă transmiterea și utilizarea conținutului prezentului curs în alte scopuri decât în cel
destinat procesului de învățare.
TERMOTEHNICĂ I
________________________________________________________________________________________________
Gradientul de temperatură reprezintă vectorul normal la suprafaţa izotermă, care este numeric
egal cu limita raportului Δt/Δn atunci când Δn0, deci cu derivata temperaturii după direcţia normală:
= ∙ lim = ∙ = ∙ +)∙ + ∙ [-//]

$% &% &% &% &%
∆"⟶ $" &" &' &* &+
(4.2)
În relația (4.2), vectorul este vector unitar normal, pozitiv în sensul de creştere a temperaturii, iar
scalarul Δt/Δn reprezintă valoarea gradientului de temperatură.
Studiind conducţia termică, Fourier a stabilit ecuația căldurii transmise prin conducţie termică,
prin elementul de suprafaţă dA, de pe suprafaţa izotermă, în intervalul de timp dτ:
2 = −3 ∙ &" ∙ 4 ∙
1 &%
(4.3)
În relația (4.3), cu λ [W/mK] s-a notat conductivitatea termică care este o proprietate fizică a
materialului și se determină experimental. Semnul minus apare deoarece căldura se transmite în sensul
negativ al gradientului. Gradientul de temperatură cu semnul minus (-grad t) se mai numeşte şi cădere
de temperatură.
Pentru o anumită substanţă, conductivitatea termică λ depinde de starea de agregare, presiune,
temperatură, axele de cristalizare, umiditate, porozitate, etc. Variaţia conductivității termice cu
temperatura se exprimă matematic sub forma:
3 = 3 ⋅ 1+7⋅ [W/m·K] (4.4)
unde λ0 este valoarea conductivității termice la 0C, iar b este o constantă care depinde de material. În
calcule se utilizează valoarea medie corespunzătoare intervalului de temperatură considerat. Valorile lui
λ pentru diferite materiale sunt prezentate în tabele. În funcţie de natura substanţei se disting următoarele
valori limită ale conductivităţii termice:
- gaze: λ(0,0060,6), valori care cresc odată cu creşterea temperaturii. Pentru amestecuri de gaze,
valorile lui λ se determină experimental.
- lichide: λ(0,090,7), valori care scad pe măsura creşterii temperaturii, cu excepţia apei şi
glicerinei.
- materiale de construcţie şi termoizolante: λ(0,023), valori care cresc odată cu majorarea
temperaturii, a densităţii şi umidităţii. Materialele cu λ<0,2 se numesc termoizolante.
- metale: λ(2414). Valorile sunt cu atât mai mici, cu cât temperatura este mai mare, şi scad
brusc în prezenţa unor impurităţi. În cazul aliajelor, valori conductivității termice sunt mai mici
comparativ cu cele ale metalelor componente.
densitatea fluxului de căldură sau densitatea fluxului termic și se notează cu 89 :

Căldura transmisă prin unitatea de arie de pe o suprafaţă izotermă, în unitatea de timp, este numită
89 = −3 ⋅ :" [W/m2]
:%
(4.5)
Densitatea fluxului termic este un vector normal la suprafaţa izotermă:

.
8 =− ⋅ 3 ⋅ :"
:%
(4.6)
ale cărui componente după cele trei axe de coordonate sunt:
89 ' = − 3 ⋅ :' ; 89 * = − 3 ⋅ :* ; 89 + = − 3 ⋅ :+
:% :% :%
(4.7)
_________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
________________________________________________________________________________________________
Rezultă:
89 = ∙ 89 ' + ) ∙ 89 * + = ∙ 89 + [>//1 ] (4.8)
Înlocuind densitatea fluxului termic din relația (4.5) în relația (4.3), rezultă expresia fluxului de căldură:
29 = = − CD 3 ⋅ ⋅ 4 [W]
?@ :%
AB :"
(4.9)
4.1.1. CONDUCŢIA TERMICĂ ÎN REGIM STAŢIONAR UNIDIMENSIONAL FĂRĂ

SURSE INTERNE DE CĂLDURĂ.
4.1.1.1. Peretele plan.

Se consideră un perete plan omogen cu grosimea δ [m], de extindere infinită după direcțiile y şi
z, realizat dintr-un material cu conductivitatea termică λ[W/m·K] (Fig. 4.2). Temperaturile t1[°C] şi
t2[°C] sunt uniforme pe întreaga suprafață a peretelui. Având în vedere că lungimea și înălțimea peretelui
sunt mult mai mari în comparație cu grosimea acestuia, fluxul de căldură transmis prin perete este
unidimensional.
Fig. 4.2. Perete plan omogen.
În acest caz, ecuația câmpului de temperatură este t = t(x), iar gradientul de temperatură:
= A'
A%
(4.10)
Luând în considerare relația (4.9), fluxul de căldură se va scrie sub forma:
29 = −3 ⋅ ⋅ 4
A%
A'
(4.11)
Dacă se separă variabilele, rezultă:
E9
= − F ⋅D ⋅ (4.12)
În urma integrării relației (4.12), se obține:

_________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
________________________________________________________________________________________________
E9
=− ⋅ +G
F ⋅D
(4.13)
În care C este constanta de integrare.

Dacă x=0, atunci t=t1=C. Pentru x= δ, atunci
E9
= 1 =− ⋅H+G
F ⋅D
(4.14)
Dacă în ecuația (4.13) se înlocuiește C cu t1, rezultă ecuația legii de variație a temperaturii:
E9
=− ⋅ + I
F ⋅D
(4.15)
Din ecuația (4.15) se observă că variația temperaturii printr-un perete plan este liniară.
Pentru determinarea ecuației fluxului termic transmis prin peretele plan considerat, se integrează
relația (4.13):
E9
C%K =− ⋅C
%J L
F ⋅D
(4.16)
Rezultă ecuația fluxului termic transmis prin suprafața A[m2] a peretelui plan de grosime δ [m]
și conductivitate termică λ[W/m·K], atunci când temperatura variază de la t1[°C] la t2[°C]:
29 = 4 ∙ ∙ − =4∙ =4∙ [>]

F %K M%J %K M%J
L I 1 N PQ
(4.17)
O
Rc [m2K/W] reprezintă rezistenţa la conducţia termică.

Densitatatea fluxului termic se calculează cu ecuația:
E9
89 = D = ∙ − = = [>//1 ]
F %K M%J %K M%J
L I 1 N PQ
(4.18)
O
În Fig. 4.3 este reprezentat un perete plan neomogen format din trei straturi cu grosimile δ1, δ2,
δ3 şi având conductivităţile termice λ1, λ2 şi λ3 constante.
Fig. 4.3. Perete plan neomogen
_________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
________________________________________________________________________________________________
În regim staţionar 89 =constant în fiecare strat al peretelui. Astfel, ecuația (4.18) pentru fiecare strat al
Se cunosc temperaturile suprafeţelor exterioare t1 şi t4 , iar t2 şi t3 sunt temperaturile intermediare.
peretelui neomogen devine:
89 = ∙ − = ∙ − = ∙ − [>//1 ]
FK FJ FS
LK I 1 LJ 1 R LS R T (4.19)
Dacă se exprimă diferenţele de temperatură din egalitatea (4.19):
− = 89 ∙ − = 89 ∙ − = 89 ∙
LK LJ LS
I 1 FK
; 1 R FJ
; R T FS
(4.20)
în urma adunării acestora, rezultă diferența de temperatură dintre temperatura suprafeței interioare și cea
a suprafeței exterioare a peretelui neomogen, respectiv densitatea fluxului de căldură:
− = 89 ∙ UFK + FJ + FS V
L L L
I T (4.21)
K J S
89 = [>//1 ]
%K M%W
NK NJ NS
U X X V
(4.22)
OK OJ OS
Pentru un perete neomogen, format din n straturi, ecuația generală a densității fluxului de căldură
este:
89 = [>//1 ]
%K M%YZK
N\
∑Y
(4.23)
\]K O\
4.1.1.2. Peretele cilindric.

Transmiterea căldurii prin conducţie termică prin pereţi cilindrici omogeni sau neomogeni este
un caz foarte frecvent întâlnit în legătură cu transportul fluidelor calde sau reci prin conducte.
Pentru determinarea ecuațiilor fluxului termic, densității fluxului termic și a legii de variație a
temperaturii prin pereți cilindrici, se consideră un perete cilindric omogen de lungime l[m]>>d[m], cu
raza interioară r1[m] şi cea exterioară r2[m] (Fig. 4.4).
Fig. 4.4. Perete cilindric omogen.
Suprafaţa interioară are temperatura t1[°C], iar cea exterioară temperatura t2[°C], iar
conductivitatea termică a materialului din care este realizat peretele este λ[W/m·K].
_________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
________________________________________________________________________________________________
Temperatura în interiorul peretelui variază doar radial, astfel că, în coordonate cilindrice câmpul
de temperatură este unidimensional.
Ecuația diferențială a fluxului de căldură transmis prin peretele cilindric este:
29 = − 3 ⋅ 4 ⋅
A%
A^
(4.24a)
E9
=− ⋅
F⋅ D
(4.24b)
Suprafaţa A=2πrl variază în funcție de rază. Astfel:
E9
=− ⋅
A^
1⋅_⋅`⋅F ^
(4.25)
Integrând ecuația (4.25), rezultă:
E9
=− ⋅ +G
1⋅_⋅`⋅F
(4.26)
Constanta de integrare C se obține din condițiile la limită. Astfel:
E9
- pentru = I, = I =− 1⋅_⋅`⋅F
⋅ I +G (4.27a)
E9
- pentru = 1, = 1 =− 1⋅_⋅`⋅F
⋅ 1 +G (4.27b)
Exprimând constanta C din ecuația (4.27a) și înlocuind-o în ecuația (4.26) rezultă:
E9
G= I + 1⋅_⋅F⋅`
⋅ I (4.28)
Rezultă legea de variație a temperaturii prin peretele cilindric:
E9
= − ⋅
^
I 1⋅_⋅`⋅F ^K
(4.29)
Din relația (4.29) se observă că variația temperaturii printr-un perete cilindric este logaritmică.
raza exterioară r2 și temperatura exterioară t2, fluxul termic 29 se exprimă cu ecuația:

Pentru peretele cilindric considerat, cu raza interioară r1 și temperatura interioară t1, respectiv
29 = aJ ⋅ I− 1 = ⋅ I− 1 [>]
1⋅_⋅`⋅F 1⋅_⋅`⋅F
b
`" `" J
(4.30)
aK bK
Suprafaţa interioară şi cea exterioară sunt diferite, deci densitatea fluxului de căldură va fi diferită
în raport cu cele două raze:
E9
89 I = =
%K M%J
aK aJ
1⋅_⋅^K ⋅` `"
(4.31a)
O aK
E9
89 1 = 1⋅_⋅^ =
%K M%J
aJ aJ
J ⋅` `"
(4.31b)
O aK
.
În cazul conductelor se introduce noțiunea de densitate liniară de flux 8` [W/m], definită prin
Evident, q1>q2.
relația:
_________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
________________________________________________________________________________________________
E9
89 ` = = ⋅ I− 1 = [>//]
1⋅_⋅F _⋅ %K M%J
a K a
` `" J `" J
(4.32)
aK JO aK
Din relațiile (4.31a), (4.31b) şi (4.32) rezultă:
q& l =   d 1  q& 1 =   d 2  q& 2 (4.33)
Pentru a reduce pierderile sau infiltraţiile de căldură prin conductele în interiorul cărora sunt
transportate fluide calde sau reci, este necesară izolarea acestora. Prin izolarea unei conducte, peretelui
cilindric omogen i se va adăuga un strat suplimentar (izolația), rezultând un perete cilindric neomogen
(Fig. 4.5).
Fig. 4.5. Perete cilindric neomogen.
Peretele neomogen rezultat este format din două straturi cu conductivităţile termice λ1 şi λ2. Dacă
se cunoaște diametrul interior al conductei d1 și grosimile celor două straturi, δ1 și δ2, atunci diametrele
necunoscute se calculează folosind următoarea relație:
1 = I + 2HI ș R = 1 + 2H1
.
În regim staţionar, densitatea liniară de flux 8` are aceeași valoare în cele două straturi:
89 ` = = [>//]
_∙ %K M%J _∙ %K M%S
K b K b
∙`" J ∙`" S
(4.34)
J∙OK bK J∙OJ bJ
Exprimând diferenţele de temperatură, (t1-t2), respectiv (t2-t3), ca urmare a însumării acestora,

rezultă:
89 ` = [>//]
_∙ %K M%S
K b K b
∙`" J X ∙`" S
(4.35)
J∙OK bK J∙OJ bJ
În cazul în care peretele neomogen este format din n straturi, ecuația generală pentru calculul
densității liniare de flux este:
89 ` = [>//]
_∙ %K M%YZK
K b
∑Y ∙`" \ZK
(4.36)
\]K J∙O\ b\
Din relaţiile (4.34) se poate calcula temperatura intermediară t2:

_________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
________________________________________________________________________________________________
= − ∙
e9 f I AJ
1 I 1_ FK AK
(4.37)
Peretele sferic.
Se consideră un perete sferic, confecționat dintr-un material cu conductivitatea termică λ[W/m·K]

(Fig. 4.6).
Fig. 4.6. Perete sferic omogen.
Ecuația după care se calculează fluxul termic este exprimată cu legea lui Fourier:
29 = 4 ∙ 89 [>]
în care: A=4π·r și 89 = −3 ∙ A^
A%
(4.38)
2
Rezultă:
29 ∙ A% = −4h ∙ 3 ∙
A^
(4.39)
Dacă se integrează după r și t, atunci, pentru peretele sferic omogen, fluxul de căldură se
calculează cu ecuația:
29 = = [>]
%K M%J %K M%J
K K K K K K
∙U M V ∙U M V
(4.40)
Wi∙O aK aJ Ji∙O bK bJ
În cazul peretelui sferic neomogen, format din n straturi, cu grosimi δi și conductivități λi termice
diferite, ecuația (4.40) devine:
29 = [>]
%K M%YZK
K K K
∑\]K
Y ∙j M k
(4.41)
Ji∙O\ b\ b\ZK
4.2. CONVECŢIA TERMICĂ.
Modul de transfer al căldurii între un fluid aflat în mişcare şi un perete care delimitează mișcarea
_________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
________________________________________________________________________________________________
fluidului se numește transfer prin convecţie termică. Acest mod de transmitere a căldurii se poate
manifesta doar în cazul în care între fluid și perete se înregistrează o diferenţă de temperatură.
Convecția termică poate fi liberă sau forțată. Convecția termică liberă se produce atunci când
mişcarea fluidului se produce liber ca urmare a diferenţelor de densitate datorate diferenţelor de
temperatură. Atunci când energia termică se transmite prin convecție liberă, curentul predominant de
fluid se deplasează pe direcţie verticală
Dacă mișcarea fluidului se realizează ca urmare a diferenţelor de presiune create artificial,
convecția termică este forțată. În cazul convecției termice forțate, deplasarea curentului de fluid se poate
avea loc după orice direcţie.
Indiferent de natura mişcării fluidului, se deosebesc două tipuri de curgere. Curgerea poate să fie
laminară când straturile de fluid în mişcare nu se amestecă între ele sau turbulentă când acestea se
amestecă între ele.
Datorită forţelor de atracţie moleculară, la perete se formează un strat aderent de fluid numit strat
limită hidrodinamic. Formarea stratului limită nu depinde nici de natura mişcării fluidului, şi nici de
caracterul curgerii. În stratul limită curgerea este întotdeauna laminară, iar valoarea vitezei variază de la
zero la perete, până la valoarea acesteia din masa fluidului. Atunci când temperatura variază de la
temperatura peretelui până la temperatura din masa fluidului, stratul limită se numește strat limită termic.
Prin stratul limită transmiterea căldurii se poate realiza numai prin conducţie, aşa încât, în ultimă analiză,
studiul convecţiei termice se reduce la studiul conducţiei termice prin stratul limită.
O importanţă deosebită în convecţia termică o are valoarea conductivităţii termice a fluidului λf
şi grosimea stratului limită care depinde de proprietăţile fizice ale fluidului, dar în măsură mult mai mare,
depinde de caracterul hidrodinamic al curgerii. Stratul limită are o grosime mult mai mare în cazul
curgerii laminare comparativ cu cea turbulentă. În cazul curgerii turbulente, reducerea grosimii stratului
este cu atât mai accentuată, cu cât turbulenţa este mai mare. La curgerea turbulentă, transferul termic
între fluid şi perete este mult mai intens comparativ cu cazul curgerii laminare.
Pentru calculul căldurii transmisă prin convecţie, în timpul τ [s], între un fluid cu temperatura
tf[°C] şi un perete cu temperatura tp[°C], a cărui suprafaţă este A[m2], se aplică formula lui Newton:
2 =l∙4∙m n − op ∙ [q] (4.42)
Pe baza ecuației (4.42), fluxul de căldură transmis prin convecție termică se va exprima
matematic sub forma:
29 = l ∙ 4 ∙ m n − op [>] (4.43)
Coeficientul de proporţionalitate α [W/m2K] din ecuația (4.43) se numeşte coeficient de

transmitere a căldurii prin convecţie termică sau coeficientul de convecţie termică.
Studiul transmiterii căldurii prin convecţie termică constă, de fapt, în determinarea coeficientului
de convecţie. Coeficientul de convecţie depinde de foarte multe mărimi fizice: viteză, densitate,
capacitate termică masică, vâscozitate, conductivitate termică, etc. Toate aceste mărimi variază în lungul
curentului ca urmare a modificării temperaturii fluidului datorită schimbului finit de căldură cu peretele.
În cazul unui regim nestaţionar de transfer termic, acestea variază şi în timp.
Pentru determinarea coeficientului de convecție termică se utilizează teoria similitudinii, care
permite ca, fără să se integreze ecuaţiile diferenţiale, să se obţină criterii de similitudine între care să se
determine, pe cale experimentală, relaţii cantitative valabile pentru toate procesele asemenea.
4.3. RADIAŢIA TERMICĂ.
Radiaţia termică este fenomenul de transmitere a căldurii între corpuri aflate la distanţă, prin
radiaţii electromagnetice din spectrul luminos (λ=0,40,8 μm) şi din spectrul infraroşu (λ=0,8800 μm).
_________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
________________________________________________________________________________________________
Orice corp radiază energie termică, în mod continuu, la orice temperatură. Când energia termică radiată
ajunge pe alte corpuri, ea produce efecte termice.
4.3.1. LEGILE RADIAŢIEI TERMICE.
Legea I-a a lui Kirchoff: Fie 29 0 fluxul de energie radiată, care întâlneşte un corp oarecare. Din
acest flux 29 A este absorbit de corp, 29 R este reflectat, iar 29 T trece prin corp.
29 = 29D + 29P + 29r

E9t E9v E9w
s + + =1
E9u E9u E9u
(4.44)
Dacă se notează cu: QA/Q0 = A factorul de absorbţie,

QR/Q0 = R factorul de reflexie,
QT/Q0 = T factorul de transparenţă,
și se înlocuiesc aceste notații în relația (4.44), se obţine:
4+x +y =1 (4.45)
care reprezintă legea I-a a lui Kirchoff.

Se pot imagina următoarele cazuri limită:
 întreaga energie este absorbită A=1, R=0, T=0. Un asemenea corp este numit corp negru.
 întreaga energie este reflectată A=0, R=1, T=0. Dacă reflexia este difuză, corp se numește alb,
iar dacă unghiul de reflexie este egal cu cel de incidenţă, corpul se numește lucios.
 întreaga energie trece prin corp, fără a produce efecte termice A=0, R=0, T=1. În acest caz,
corpul se numește transparent.
În natură nu există corpuri care să îndeplinească integral nici unul dintre cazurile limită. Valorile
lui A, R, T depind de natura corpului, de temperatura acestuia şi de lungimea de undă. Majoritatea
corpurilor se comportă selectiv, adică radiaţiile cu o anumită lungime de undă sunt absorbite total sau
parţial, iar pentru alte lungimi de undă, corpul este reflectant sau transparent.
Corpurile care pe întreg intervalul de lungimi de undă absorb aceeaşi parte din radiaţia incidentă
se numesc corpuri cenuşii.
Studiul transferului de căldură prin radiație termică are la bază legile radiației termice:
Legea lui Planck exprimă legătura dintre intensitatea de radiaţie a corpului negru IλN [W/m3],
temperatura corpului T şi lungimea de undă a emisiei λ. Se defineşte intensitatea de radiaţie, fluxul de
energie emisă de unitatea de suprafaţă a corpului pe o anumită lungime de undă. Teoretic Max Planck a
ajuns la relaţia:
MI
zF{ = GI ∙ 3 ∙U − 1V [>//R ]
}J
M| O∙w (4.46)
în care valorile constantelor sunt:
GI = =~ ∙ = 3,743 ∙ 10‚ ƒ ˆ ș G1 = = 1,4387 ∙ 10T [Ž/ ∙ -]

1 „·†‡W ‰Š ∙‹
‡J ‰Œ
unde:
kp = 6,6256·10-34 [J·s] - constanta lui Planck,
c = 2,997·108 [m/s] - viteza luminii în vid,
kB = 1,3806·10-23 [J·K] - constanta lui Bolzmann.
În Fig. 4.7 este reprezentată grafic legea lui Planck. Izotermele arată că intensitatea de radiaţie
creşte de la valoarea zero (la lungimi de undă foarte mici) până la o valoare maximă la λm, după care
_________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
________________________________________________________________________________________________
scade lent, dar nu devine zero nici pentru limita superioară a radiaţiilor termice.
Fig. 4.7. Graficul legii lui Planck
Legea lui Wien exprimă legătura dintre temperatura T şi lungimea de undă λm corespunzătoare
graficului legii lui Planck. Pentru o lungime de undă considerată, energia radiantă emisă de un corp negru
crește odată cu creșterea temperaturii absolute a corpului. Matematic, această lege se exprimă sub forma:
3‡ ∙ y = = 2,896 ∙ 10MR [/ ∙ -] (4.47)
Legea Stefan – BoltzmannEnergia totală radiată de unitatea de suprafață a corpului negru este
direct proporțională cu puterea a patra a temperaturii:
‘’ = “’ ∙ y T [>//1 ] (4.48)
unde, “’ = 5,67 ∙ 10M‚ [>//1 ∙ - T ] este o constantă de proporționalitate a corpului negru, numită
constanta Stefan-Boltzmann, iar T este temperatura absolută a suprafeței.
Pentru calcule numerice este mai ușor să se exprime puterea emisivă a corpului negru cu ecuația:
T T T
‘’ = 10‚ ∙ “’ ∙ UI V = G’ ∙ UI V = 5,67 UI V [>//1 ]
r r r
(4.49)
CN [W/m2(K/100)4] - constanta de radiaţie a corpului negru.

Pentru corpurile cenuşii, la aceeaşi temperatură, puterea emisivă E este mai mică decât puterea
emisivă a corpului negru EN . Se defineşte factorul de emisie ε ca raportul dintre E şi EN :
E  T 4 C T 4 C
= = = = (4.50)
EN  N  T 4
CN T
4
CN
C - constanta de radiaţie a corpului cenuşiu.

Legea a II-a a lui Kirchoff: Pentru stabilirea unei legături între factorul de emisie ε şi factorul de
absorbţie A pentru un corp aflat în echilibru termodinamic la temperatura T, se consideră două suprafeţe
paralele de extindere infinită, cu temperaturile T1>T2, închise într-o incintă adiabatică. Factorii de emisie
ai celor două suprafețe sunt ε1 și ε2, iar factorii de absorbţie, A1 și A2. În absenţa suprafeţei 2, respectiv a
suprafeţei 1, puterile emisive ale suprafeţelor sunt:
_________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
________________________________________________________________________________________________
4 4
 T1   T2 
E1 =  1  C N    ; E 2 =  2  CN    (4.51)
 100   100 
În prezenţa ambelor suprafeţe între care se produc reflexii multiple, fiecare din ele emite, pe lângă
radiaţia proprie, şi o radiaţie suplimentară, care reprezintă partea reflectată din radiaţia totală de la
cealaltă suprafaţă. Radiaţia totală a suprafeţei se numește luminozitate L a suprafeţei. Pentru cele două
suprafeţe, se scriu relațiile:
L 1 = E 1 + (1 - A1 )  L 2 si L 2 = E 2 + ( 1 - A2 )  L1 [W/m2·K] (4.52)
•I = DK XDJ M D •1 = DJ XDK M D
– X– ⋅ I M DK – X– ⋅ I M DJ
de unde:
K ⋅ DJ K ⋅ DJ
(4.53)
K J K J
Densitatea fluxului de căldură transmisă prin radiaţie este:
E  A -E A [W/m2]
q& 1-2 = L 1 - L 2 = 1 2 2 1 (4.54)
A1 + A 2 - A1  A 2
.
nulă. Din 8IM1 = 0, rezultă:
După un anumit timp, temperaturile T1 şi T2 se vor egala, iar densitatea fluxului de căldură devine
E1 = E 2
E1  A 2 = E 2  A1 sau (4.55)
A1 A2
Dacă una dintre suprafețe este neagră, relația (4.55) se poate scrie astfel:
E1 = E 2 = E N = E N = E
E N = const = (4.56)
A1 A2 AN 1 A
de unde rezultă că la T=constant,
E
A= = (4.57)
EN
Legea a II-a a lui Kirchoff poate fi aplicată şi corpurilor selective, caz în care se poate scrie sub
forma: ελ=Aλ.
4.3.2. TRANSMITEREA CĂLDURII PRIN RADIAŢIE ÎNTRE DIVERSE CORPURI.
Dacă două corpuri au temperaturi diferite, căldura se va transmite prin radiaţie termică. Fluxul
de căldură transmis depinde de natura corpurilor, precum şi de poziţia lor relativă.
Suprafeţe plane paralele de extindere infinită.
Pe baza legii lui Kirchoff, ținând cont de ecuația (4.57), relaţia (4.54) devine:
_________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
________________________________________________________________________________________________
E A -E A E   - E 2 1
q& 1-2 = 1 2 2 1 = 1 2 (4.58)
A1 + A2 - A1  A2  1 +  2   1   2
Din relaţia (4.51) şi legea Stefan-Bolzmann rezultă:
4 4
 T1   T1 
E1 = C1    = 1  C N    (4.59)
 100   100 
4 4
T2  T2 
E2 = C2    = 2  CN    (4.60)
 100   100 
deci:
C  T 1  4  T 2  4   T 1  4  T 2  4 
q&1 2 = N
   -   = C 1 2    -   (4.61)
1 1
+ - 1  100   100    100   100  
1  2
S-a introdus constanta de radiaţie C12 prin relaţia:
CN (4.62)
C1 2 =
1 1
+ 1
1 2
Relaţia (4.61) se poate scrie şi sub forma:
 T 1  4  T 2  4 
q& 1 2 = C 12    -   = R  ( T 1 - T 2 ) (4.63)
 100   100  
αR [W/m2K] fiind coeficientul de radiaţie:
 T 1  4  T 2  4 
C12    -  
 100   100  
R= (4.64)
( T 1 -T 2 )
Cunoscând αR se poate cumula efectul convecţiei şi radiaţiei la suprafaţa corpului, rezultând

coeficientul total α=αC+αR.
Suprafeţe care formează un sistem închis.
În cazul în care cele două suprafeţe S1 şi S2 formează un sistem închis, (Fig. 4.8), pentru calculul
fluxului de căldură se poate utiliza relaţia:
 T 1  4  T 2  4 
Q 12 = C 12  S 1  
&  -   (4.65)
 100   100  
unde:
_________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
________________________________________________________________________________________________
CN (4.66)
C1 2 =
1 S1  1 
+    1
 1 S2   2 
pentru S2>>S1,
C 12 =  1  C N (4.67)
S1
S2 S2
b.
S1
S1
S2
c.
a.
Fig. 4.8 Suprafeţe care formează un sistem închis.
Deci, în acest caz, contează numai factorul energetic de emisie al suprafeţei S1. De menţionat că,
în cazurile b şi c, relaţia (4.67) nu poate fi utilizată dacă suprafaţa S1 este concavă.
Efectul paravanelor în radiaţia termică.
Se consideră doi pereţi plani paraleli, de extindere infinită cu temperaturile T1>T2 şi cu factorii
de emisie ε1 şi ε2 între care se intercalează un paravan subţire, cu factorul de emisie εp.
În cazul în care se neglijează căderea de temperatură în paravan şi nu se ia în considerare
schimbului de căldură dintre cei doi pereţi. În lipsa paravanului, densitatea fluxului de căldură 89 I1 se
transferul de căldură prin convecţie, se pune problema determinării influenţei paravanului asupra
calculează cu relaţia (4.61). În prezenţa paravanului, fluxul transmis de la peretele 1 la paravan 89 Io este
egal cu cel transmis de la paravan la peretele 2, 89 o1 , deci cu fluxul de căldură transmis între cei doi
pereţi în prezenţa paravanului, 89 I1 — :
CN  T 1  4  T p  4  (4.68)
q&1p =    -   = q& ( 1 2 )p
1 1  100   100  
+ -1 
1  p
CN  T  4   
4
(4.69)
q& p2 =   p  -  T 2   = q& ( 1 2 )p
1 1
+ - 1  100   100  
 p 2
Dacă se egalează relaţiile (4.68) şi (4.69), se obţine:
_________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
________________________________________________________________________________________________
4 4
 T1   T2 
   
 100   100 
+
 1 1   1 1 
   
4   + -1   + -1 (4.70)
 Tp   1 p   2 p 
  =
 100  1 1
+
 1 1   1 1 
   
  + -1   + -1
 1 p   2 p 
cu care:
CN  T 1  4  T 2  4 
q& ( 1 2 )p =    -   (4.71)
1 1  1   100   100  
+ + 2   - 1
1  2  
 p 
În urma raportului relațiilor (4.71)/(4.69), se obţine:
1 1
+ -1
q& (1 2)p 1  2 (4.72)
=
q& 12 1 1  1 
+ + 2   - 1 
1 2  p 
Pentru εp0, 89 I1 — → 0, deci s-ar obţine o izolare perfectă faţă de radiaţia termică. În realitate,
valorile lui εp sunt limitate, astfel încât, pentru a se obţine o izolare cât mai bună - anihilarea convecţiei
termice - , este necesară utilizarea mai multor paravane şi vidarea spaţiului dintre plăci.
4.4. TRANSFERUL TOTAL (GLOBAL) DE CĂLDURĂ.
Un perete omogen sau neomogen, de orice formă, separă de obicei două fluide cu temperaturi
diferite. Căldura se transmite de la un fluid la altul prin intermediul peretelui. În perete căldura se
transmite prin conducție termică, iar de la primul fluid la perete şi de la perete la al doilea fluid prin
convecţie şi, eventual, prin radiaţie termică. Acest fenomen complex de transmitere a căldurii se numeşte
trecerea căldurii sau transferul global de căldură.
Pereţi plani.
Pentru determinarea coeficientului global de transfer termic și a fluxului de căldură global, se

consideră un perete plan neomogen format din două straturi cu grosimile δ1[m] și δ2[m]. Cele două
straturi sunt realizate din materiale diferite cu conductivitățile termice λ1[W/m·K] și λ 2[W/m·K]. Peretele
separă două fluide, ale căror temperaturi sunt tf1[°C]>tf2[°C](Fig. 4.9).
_________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
________________________________________________________________________________________________
Fig. 4.9. Transferul global de căldură
În regim staţionar, densitatea fluxului de căldură este identică de la fluidul cald la perete, prin
perete şi de la perete la fluidul rece:
 
q& =  1  ( t f1 - t1 ) = 1  ( t1 - t 2 ) = 2  ( t 2 - t 3 ) =  2  ( t 3 - t f2 ) (4.73)
1 2
Din relaţiile (4.70), rezultă diferenţele de temperatură:
1   1
t f1 - t1 = q&  ; t1 - t 2 = q&  1 ; t 2 - t 3 = q&  2 ; t 3 - t f2 = q&  (4.74)
1 1 2 2
Ca urmare a însumării acestor diferenţe de temperatură, rezultă:
t f1 - t f2
q& = (4.75)
1  
+ 1+ 2+
1
 1 1  2  2
Dacă se utilizează un coeficient de transfer termic total K [W/m2K], densitatea fluxului de

căldură se poate scrie sub forma:
q& = K  ( t f1 - t f2 ) (4.76)
Din compararea celor două relaţii, rezultă expresia coeficientului global de transfer termic, pentru
un perete plan neomogen, format din două straturi:
-= [> //1 -]

I
K NK NJ K
X X X
(4.77.a)
™K OK OJ ™J
_________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
________________________________________________________________________________________________
Pentru un perete plan neomogen compus din n straturi, ecuația (4.77a) devine:
-= [> //1 -]

I
K N\ K
X∑Y
\]KO X™Y
(4.77b)
™K \
Pereţi cilindrici.
În Fig. 4.10 se consideră un perete cilindric neomogen format din două straturi, care separă două
fluide cu temperaturile tf1>tf2.
Fig. 4.10. Transferul global de căldură prin pereți cilindrici.
În regim staţionar, densitatea liniară de flux de căldură, de la fluidul cu temperatura tf1 la perete
este identică cu cea transmisă prin perete şi cu cea transmisă de la perete la fluidul cu temperatura tf2:
89 ` = h ∙ ∙ lI ∙ m − Ip = = =h∙ ∙ l1 ∙ m − nJ p [>//] (4.78)

_∙ %K M%J _∙ %J M%S
I nK K b K b R R
`" J `" S
J∙OK bK J∙OJ bJ
Diferenţele de temperatură sunt:
− = ∙š
e9 f I
nK I _ K ∙AK ⎫
AJ ⎪
I − 1 = 1∙_ ∙ F
e9 f I
⎪
+
K AK
1− = 1∙_ ∙ F
e9 f I
⎬ AS
(4.79)
R
⎪
AJ
⎪
J
− = _f ∙ š ∙A ⎭
e9 I
R nJ
J S
prin adunarea acestor relaţii, se obţine:
  ( t f1 - t f2 ) (4.80)
q& l =
1 1 d 1 d 1
+  ln 2 +  ln 3 +
 1  d 1 2  1 d1 2   2 d 2  2  d3
_________________________________________________________________
TERMOTEHNICĂ I
________________________________________________________________________________________________
care poate fi scrisă şi sub forma:
q& l = K l    ( t f1 - t f2 ) (4.81)
Kl [W/mK] fiind coeficientul de transfer termic total liniar, se obţine din egalarea celor două relaţii:
Din relaţiile (4.79) se pot calcula temperaturile intermediare.
1 (4.82a)
Kl= d
1 1 d2 1 1
+  ln +  ln 3 +
 1  d 1 2  1 d1 2   2 d2  2  d3
Pentru un perete cilindric neomogen compus din n straturi, ecuația (4.79a) devine:
-` = [>//]
I
K K b\ZK K
X∑Y
\]KJ∙O `" b X™J ∙bYZK
(4.82b)
™K ∙bK \ \
_________________________________________________________________

Introducere: Termotehnică I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere: Termotehnică I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TERMOTEHNICĂ I

Fig. 1.1. Domenii de aplicare a termodinamicii

1.1. SCURT ISTORIC PRIVIND EVOLUȚIA TERMOMETRELOR ȘI A

1.1.1. EVOLUȚIA TERMOMETRULUI

Înregistrarea variației volumului fluidelor, ca urmare a proceselor de încălzire și răcire,

Fig. 1.3. Termoscopul lui Galileo Galilei [3]

În anul 1713, René Antoine Ferchauld de Réaumur a confecționat un termometru cu

Fig. 1.7. Termometrul inventat de Anders Celsius [9]

Fig. 1.8. Termometrul adaptat de Jean Pierre Cristin [11]

Perfecţionările ulterioare ale termometrelor, au condus la introducerea, în anul 1848, a

1.1.2. EVOLUȚIA MAȘINILOR TEMICE

Fig. 1.10. Aelopilul inventat de către Heron din Alexandria [12].

Fig. 1.11. Instalația cu abur a lui Papin [15]

Fig. 1.12. Mașina cu abur a lui Thomas Savery [16]

În 1712 Tomas Newcomen a construit, independent de Papin, primul motor cu abur cu

Fig. 1.13. Motorul cu abur Newcomen [17]

Fig. 1.14. Motorul cu abur Watt [18]

Separarea condensatorului de cilindru a condus la menținerea permanentă a unei

menținerii unei temperaturi în condensator de (30-40)°C și a presiunii în intervalul (0,04-0,1)

1.2. NOȚIUNI INTRODUCTIVE. DEFINIȚII

1.2.1. SISTEME TERMODINAMICE.

În orice analiză inginerească se utilizează noţiunea de sistem pentru descrierea exactă a

Fig. 1.14. Exemplu de sistem închis

Fig. 1.15. Exemplu de sistem deschis (volum de control) [21].

La utilizarea noţiunilor de masă de control şi volum de control, limitele sistemului se referă

Fig. 1.16. Sistem adiabatic

1.2.2. MĂRIMI DE STARE ŞI ECHILIBRU TERMODINAMIC

Fig. 1.18. Mărimi de stare intensive-extensive

sistem aflat în echilibru termodinamic, temperatura, presiunea şi densitatea sunt uniforme în

1.2.3. PROCESE ŞI TRANSFORMĂRI TERMODINAMICE

Fig. 1.19. Reprezentarea a două drumuri, A şi B, între stările 1 şi 2.

Procesele termodinamice se clasifică în procese reversibile și ireversibile.

Transformarea termodinamică este o transformare reprezentată de o succesiune de stări

Fig. 1.20. Transformare cvasistatică

Fig. 1.21. Transformare nestatică

Termodinamica studiază transformările cvasistatice, deoarece relaţiile care exprimă

1.5. ECUAŢIA TERMICĂ DE STARE

V = V(p, T) ; p = p( V, T ) ; T = T(p, V) (1.4)

unde Ri este o constantă dependentă doar de natura gazului analizat.

unde v [m3/kg] reprezintă volumul masic sau specific al gazului.

1.6. UNITĂŢI PENTRU MASĂ, LUNGIME, TIMP ŞI FORŢĂ.

La toate calculele termotehnice este obligatoriu să se ţină cont de unităţile de măsură

unde m şi M reprezintă masa şi masa moleculară.

F=ma=(1000 kg)(9,80665 m/s˛)=9806,65 kgm/s2

Tabel 1.1. Prefixele SI

1.7. DENSITATEA, VOLUMUL SPECIFIC ŞI PRESIUNEA.

şi nu simplu, ca produsul dintre densitate şi volum.

Unitatea SI pentru presiune şi tensiune este pascal (Pa).

1 pascal=1 Pa=1 N/m2

În tehnică, se utilizează pentru exprimarea valorii presiunii multipli ai Pa:

Pentru presiunea atmosferică se utilizează valoarea standard 1atm=1,01325105 N/m2,

Fig. 1.22. Relaţia dintre presiunile absolută, manometrică, vacuumetrică, barometrică.

Dacă nu există alte specificaţii referitoare la presiunile manometrice și vacuumetrice, atunci

Există o mare varietate de instrumente utilizate pentru măsurarea presiunii.

Fig. 1.23. Măsurarea presiunii cu manometrul.

Presiunea manometrică înregistrată cu manometrul cu tub U se calculează cu relația:

Fig.1.24. Măsurarea presiunii cu un tub Bourdon [22]

Acest instrument conţine un tub curbat de secţiune eliptică.

1.8. PRINCIPIUL ZERO AL TERMODINAMICII ŞI NOŢIUNEA DE

Fig. 1.26. Ilustrarea principiului zero al termodinamicii.

1.9. MĂSURAREA TEMPERATURII. SCĂRI DE TEMPERATURĂ.

în care a este coeficientul de proporţionalitate şi dt variaţia de temperatură.

Pentru determinarea constantelor a şi b se aleg două temperaturi de bază, uşor