1.

EXAMENUL AERULUI

1. 1. EXAMENUL ÎNSUŞIRILOR FIZICE

Pentru igiena veterinară, unde se studiază cerintele optime pe care trebuie să le realizeze
fermierul pentru asigurarea conditiilor de viata in vederea păstrării sănătăţii animalelor, pentru
exprimarca potentialului de producţie, aerul este un element cu semnificatie majoră. De aceea se
urmăreşte asigurarea, in adăposturile de animale, a unui aer ale cărui proprietăți să fie cât mai
aproape de cele din atmosfera.
Principalele proprietăţi fizice ale aerului sunt: temperatura, umiditatea, mișcarea, luminozitatea,
ionizarea şi zgomotele .

1.1.1. TEMPERATURA AERULUI

Prin temperatura aerului se intelege parametrul fizic caracterizează gradul de incalzire al aerului
şi capacitatea acestuia de a ceda sau de a primi căldură, la şi respectiv de la alte corpuri.
In sistemul international (SI), pentru a compara temperatura a două corpuri s-a ales ca reper
fundamental punctul triplu al apei, căruia i s-a atribuit valoarea de 273,16 K (T). In
termodinamică, (simbol T) s-a adoptat pentru măsurare, unitatea Kelvin (simbol K), acesta fiind
fracțiunea 1/273,16 din temperatura punctului triplu al apei.
În mod frecvent pentru a exprima gradul de incalzire al corpurilor, pe plan mondial, se
utilizează scala Celsius (simbol t), definită prin ecuatia:

t=T-T0, unde T0 = 273,16

Rezultă că: T =t+273,16

Unitatea de măsură pe scala Celsius este gradul Celsius (simbol °C). Un grad Celsius reprezintă
a suta parte din intervalul cuprins intre punctul de topire al gheţii (0 °C) şi cel de fierbere al apei
(100 °C) sub presiune normala.
Gradul Celsius este egal, ca mărime, cu unitatea Kelvin și se foloseşte în loc de Kelvin pentru
exprimarea temperaturii pe scara Celsius.
Un interval sau o diferenţă de temperatură pot fi exprimate atât in grade
Celsius, cât şi în Kelvin.
Transformarea gradelor Celsius (°C) in Kelvin (K) se face după relatia:

K = °C + 273,16

In unele Tări, cu limba oficială engleză, temperatura se exprimă şi in grade Fahrenheit(simbol

°F)
Un grad Fahrenheit reprezintă 1/180 din intervalul de temperatură cuprins între punctul de topire
al gheții (notat cu32°F) și cel de fierbere al apei sub presiune normală (notat cu : 212°F).
Transformarea gradelor Celsius in Fahrenheit şi invers se face după relaţia:

°C = 0,55 (°F - 32) respectiv °F = 1,8 x °C +32

1.1.1.1. TIPURI DE TERMOMETRE

Pentru determinarea temperaturii aerului se folosesc mai multe tipuri de termometre. Alegerea
unui anumit tip de termometru este in funcție de valorile de temperatură ce trebuie determinate
şi de locul unde se face măsurarea.
Din punct de vedere constructiv există mai multe tipuri de termometre:
- termometre cu gaz;
- termometre cu lichid;
- termometre cu lamă bimetalică;
- termometre electronice.

Termometrele cu gaz sunt formate dintr-un rezervor pentru gaz

(azot, hidrogen sau heliu) pus în legătură cu un manometru cu mercur.
Sunt foarte exacte, deoarece gazele, la presiune normală, se dilată mai uniform decât lichidele, la
aceleaşi variații de temperatură. Aceste tipuri de termometre se pot utiliza pentru etalonarea
altor termometre. Având un rezervor prea mare, nu sunt practice pentru a fi utilizate în practica
curentă, meteorologică sau medicală.
Termometrele cu lichid sunt alcătuite dintr-un rezervor cu lichid, un tub capilar din sticlă şi o
scală gradată, aşezate pe un suport de lemn sau plastic.
Compoziția chimică a lichidului din rezervor determină intervalul de temperatură la care poate fi
utilizat termometrul. Pentru temperaturi ridicate se poate folosi mercurul, al cărui punct de
fierbere este de 358°C, iar pentru temperaturi scăzute se poate folosi alcoolul (minus 30°C),
toluenul (-95 °C ) sau izopentanul (-160 °C).
Termometrele cu lamă bimetalică au ca parte receptoare (sensibilă) o lamă bimetalică,
constituită din două metale diferite (oțel și ca parte receptoare
invar) perfect sudate între ele. Cele două metale având coeficienți de dilatare diferiți, produc sub
acţiunea căldurii, o deformare a lamei. Printr- un sistem de pârghii această modificare (de
curbare) a lamei este amplificată și transmisă unui ac indicator ce arată, pe un cadran,
temperatura respectiva.
Aceste termometre, fiind metalice, sunt foarte rezistente dar mai puțin precise. Nu se recomandă
a fi utilizate în adăposturile pentru animale, unde sub acțiunea umidității crescute, unele părți
metalice, mai puțin protejate, se corodează uşor.
Termometrele electronice sunt aparate ce măsoară temperatura aerului pe baza dependenței
dintre gradul de încălzire şi modificarea unor parametrii electrici (fig. 1). Prezintă avantajul că
afișarea se face numeric, rapid şi direct în grade Celsius sau Fahrenheit.

O altă clasificare a termometrelor, pe baza modului lor de utilizare, le imparte in termometre

ordinare şi termometre speciale.
Termometrele ordinare sunt de fapt termometre cu lichid, continand de obicei, alcool colorat.
Acestea pot fi: de interior şi de exterior, diferenta dintre ele fiind gradatiile de pe scala gradată.
Pentru cele de interior fiind de la -10°C la + 50° C (fig. 2), iar pentru cele de exterior fiind de la
-35°C la +50°C.
Termometrele speciale sunt utilizate pentru determinarea temperaturilor extreme, minime
si/sau maxime, pentru un interval de timp.
Termometrul de minimă este format dintr-un rezervor cu alcool necolorat, ce poate fi simplu
sau bifurcat (fig. 3 a), un tub capilar in interiorul căruia se află un indicator colorat, de sticlă sau
de portelan (fig. 3 b)şi o scală gradată ce are valoarea 0°C marcată la mijlocul ei.
Acest termometru se utilizează pentru determinarea temperaturii minime pe un interval de timp,
cât și pentru măsurarea temperaturii in momentul citirii.
Ca şi tehnică de lucru, se aduce indicatorul din tubul capilar, la capătul coloanei de alcool prin
răsucirea termometrului în poziţie verticală, cu rezervorul in sus. Se pune apoi, in poziție
orizontală, sau pe un suport special, alături de termometrul de maximă (fig. 4).

Când temperatura aerului scade, alcoolul se contractă. Datorită tensiunii superficiale ce se

formează la suprafața coloanei de alcool indicatorul va fi deplasat (în interiorul alcoolului) până
la diviziunea corespunzătoare temperaturii minime atinse în intervalul de timp dintre două citiri
ale termometrului. Când temperatura aerului creşte, alcoolul se dilată, trece pe lângă indicator,
ajungând (numai alcoolul) la diviziunea corespunzătoare temperaturii din momentul respectiv.
Citirea valorii minime a temperaturii, ce a existat în intervalul de timp, în care s-a realizat
determinarea, se face la capătul indicatorului opus rezervorului deoarece acela s-a aflat la
meniscul de alcool, iar temperatura din momentul citirii se citeşte la capătul coloanei de alcool.

Termometrul de maximă este format dintr-un rezervor cu mercur, ce prezintă la locul de

comunicare cu tubul capilar o îngustare sau un pinten (fig.5) și o scală gradată.
Cu ajutorul acestui tip de termometru se poate măsura numai temperatura maximă dintr-un
interval de timp, deoarece revenirea mercurului în rezervor este împiedecată de prezenţa
îngustării sau a pintenului, care determină o forţă de frecare ce nu poate fi depăşită de înălțimea
coloanei de mercur. Pentru învingerea forței de frecare, este nevoie de o forţă exterioară, de
aceea ca şi mod de lucru, pentru a putea măsura temperatura este necesară imprimarea unei forțe
din exterior, aceasta făcându-se prin scuturarea termometrului. Termometrul medical,
funcționează pe acest principiu, al termometrului de maximă.

Termometrul de minimă și maximă (Six-Bellani) este constituit dintr-un tub capilar de forma
literei U, și prevăzut cu un rezervor la fiecare capăt. În curbura tubului capilar se găseşte
mercur, iar în continuare şi în rezervoare, deasupra mercurului din tubul capilar se găsește alcool
incolor. Intr-o parte (stânga) se găseşte un rezervor plin cu alcool, iar în partea opusă (dreapta),
rezervorul este doar parțial umplut cu alcool. În fiecare ramură a tubului capilar, în partea cu
alcool, deci deasupra mercurului, există câte un indicator metalic îmbrăcat în sticlă colorată.
Tubul capilar este fixat pe o placă de sticlă mată sau de material plastic, care are gravată scara
Celsius (fig. 6)
Termometrul se utilizează pentru determinarea valorii minime și maxime de temperatură, dintr-
un interval de timp și a temperaturii din momentul citirii.
Modul de lucru constă în aducerea indicatorilor metalici la capetele coloanei de mercur, fie cu
ajutorul unui magnet, fie prin apăsarea unui buton, în funcție de tipul constructiv. Termometrul
poate fi plasat atât în poziție verticală cât şi orizontală.
Când temperatura creşte, lichidele din tubul capilar se dilată deplasându-se spre rezervorul
parțial plin. Atunci mercurul, prin dilatare impinge indicatorul de metal din ramura
corespunzătoare rezervorului
partial plin, iar când temperatura aerului scade, lichidele se contractă șide data aceasta, se mişcă
indicatorul din ramura cu rezervor plin datorită contractării mercurului, până la valoarea cea mai
mică de temperatură din acel interval .
Citirea temperaturii minime și a celei maxime, care au existat în intervalul de timp dintre două
determinări, face la capetele indicatorului, dinspre coloana de mercur. Temperatura din
momentul citirii se poate citi la oricare din capetele coloanei de mercur.

1.1.1.2. DETERMINAREA TEMPERATURII AERULUI

Temperatura aerului atmosferic se determină la umbră, cu ajutorul termometrelor ce sunt

ampasate în adăposturile meteorologice, din cadrul stațiilor meteorologice și care sunt amplasate
la înălțimea de 1,8 - 2 m față de sol.
Adăposturile meteorologice sunt amplasate pe linia a II-a a platformei meteorologice. Ele sunt
de formă paralelipipedică, având pereții constituiți din şipci de lemn, vopsiţi în negru, la interior
şi în alb la exterior. Prezintă acoperiş dublu, termoizolat, din lemn și tablă, pentru protecţia faţă
de precipitații (fig. 7).
Citirea termometrelor se face de patru ori pe zi, la orele 01, 07, 13 şi 19, după ora geografică a
locului respectiv, iar temperatura medie zilnică a aerului din locul respectiv se calculează făcând
media aritmetică a valorilor determinate.
Temperatura aerului din adăposturile pentru animale, se măsoară la nivelul aparatului respirator
al speciei şi al categoriei respective. În cazul creşterii în baterii (păsări) este necesară
determinarea temperaturii la
fiecare nivel al cuştilor. De asemenea, în maternitățile pentru suine estenecesară determinarea
temperaturii la nivelul suprafetei pe care se odihnesc purceii (patul cald).
Datorită tehnologiei actuale există aparate multifunctionale, cu care se pot măsura uşor şi direct
mai mulți parametri ai aerului. Un astfel de aparat este TESTO 435-2, (fig. 8), care poate fi
utilizat pentru masurarea temperaturii, umidității și vitezei curenților de aer.
Aparatul are câte o sondă pentru fiecare parametru, sonda pentru temperatură permite citirea şi
înregistrarea valorilor cuprinse între 0-50°C.

1.1.1.3. ÎNREGISTRAREA VARIAȚIILOR DE TEMPERATURĂ

Dacă urmărirea temperaturii interioare este necesară pe o perioadă de lungă durată se recomandă
utilizarea termografelor (fig. 9). Termograful are trei componente majore: (1) partea receptoare;
(2) partea de amplificare şi transmitere; (3) partea de înregistrare.
Partea receptoare (1) este constituită dintr-o lamă bimetalică (otel şi invar) care este fixată la
unul din capete pe consola aparatului, iar la celălalt capăt este legată de un sistem de amplificare
şi transmitere. Acesta este constituit dintr-un sistem de pârghii ce se termină printr-un brat cu
peniță (2). Partea de înregistrare (3) este formată dintr-un tambur acționat
de un mecanism de ceasornic, care permite o rotire completă a acestuia. În funcţie de tipul
acestui mecanism, o rotire completă se poate realiza în 24 de ore sau în 7 zile, de aceea sunt
două tipuri de termografe: zilnice şi săptămânale.
Diagramele care se utilizează pentru înregistrare au înscrise pe verticală valorile de temperatură
și pe orizontală timpul (în ore sau zile ). Modul de lucru pentru înregistrarea variaţiilor de
temperatură constă în montarea diagramei, corespunzătoare mecanismului de ceasornic (zilnic
sau săptămânal) pe tambur. Ea trebuie să fie perfect paralelă cu baza acestuia, iar capetele sale
să se suprapună pentru a o putea fixa pe tambur cu ajutorul unei cleme.
Obligatoriu se măsoară temperatura aerului cu ajutorul unui termometru, deoarece aparatul doar
înregistrează variațiile de temperatură față de o valoare inițială. Apoi, de la şurubul de reglaj al
lamei bimetalice, se fixează vârful peniței în dreptul valorii de temperatură determinată.
Tamburul se roteşte până când vârful peniței indică și momentul (ora sau ziua) începerii
determinării. Se pune cerneală în peniță și se activează mecanismul de ceasornic, urmărindu-se
dacă aparatul funcţionează, iar diagrama corespunde cu modul de rotire al tamburului. Pentru a
obține valori reale, termograful se va amplasa în locuri reprezentative, în funcție de specia și
categoria de vârstă. Se vor evita zonele puternic ventilate și zonele de circulație a personalului
îngrijitor și al animalelor.
Înregistrarea variaţiilor de temperatură în adăposturi are importanţă majoră, deoarece permite
cunoaşterea abaterii temperaturii din zona de confort termic şi în acest mod este posibilă
soluționarea în timp util a acesteia precum şi a efectelor negative ce pot decurge din această
cauză (tabelul 1).
1.1.2. UMIDITATEA AERULUI

Aerul conține în permanență o cantitate oarecare de vapori de apă. În troposferă, nivelul

umidității este dependent de numeroşi factori (zona
climatică, starea timpului etc.). În adăposturile pentru animale, nivelulumidității depinde de tipul
constructiv al adăpostului, de tehnologia utilizată, de modul de evacuare al dejecţiilor etc.
Cunoaşterea nivelului umidității aerului din mediu de viată al animalelor prezintă o mare
însemnătate practică, deoarece permite elaborarea celor mai adecvate măsuri pentru optimizarea
microclimatului.
Exprimarea umidității aerului se poate face prin mai multe mărimi higrometrice: umiditatea
absolută, umiditatea maximă, umiditatea relativă şi deficitul de saturatie.
Umiditatea absolută (A) reprezintă cantitatea de vapori de apă, exprimată în grame, care există
la un moment dat, într-un metru cub de aer (g/m²)
Umiditatea maximă (M) reprezintă cantitatea maximă de vapori de apă, care ar putea exista
într-un volum de un metru cub de aer, la o anumită temperatură, fără să depăşească gradul de
saturație (g/mº). Umiditatea maximă, este o constantă dependentă de temperatură, se găseşte
înscrisă în tabele (tabelul 2).
Umiditatea relativă (R) este dată de raportul procentual dintre umiditatea absolută (A) şi
umiditatea maximă (M), determinate la aceeași temperatură:

R= (A:M) x 100

Deficitul de saturație (D) reprezintă diferenta dintre umiditatea maximă (M) şi umiditatea
absolută (A) la o anumită temperatură:
D = M-A

În igienă, cea mai folosită mărime higrometrică, pentru exprimarea umidității aerului din
adăposturi, este umiditatea relativă a aerului.
1.1.2.1. MĂSURAREA UMIDITĂȚII RELATIVE A AERULUI

Umiditatea relativă a aerului poate fi măsurată direct, cu ajutorul higrometrelor și indirect, cu

ajutorul psihrometrelor, iar înregistrarea variaţiilor umidității relative a aerului se face cu
ajutorul higrografelor sau termohigrografelor.

1.1.2.1.1. DETERMINAREA UMIDITĂȚII RELATIVE A AERULUI CU

HIGROMETRUL ELECTRONIC

Termohigrometrul electronic (fig. 1) prezintă avantajul că face citirea și afișarea directă a

temperaturii și umidității relative a aerului din locul determinării. Aparatele multifuncționale ca
TESTO 435-2 (fig. 8) pot fi utilizate pentru măsurarea umidității, pe care o afişează direct în
procente. Sonda pentru umiditate este aceeaşi ca și pentru temperatură.
1. 1. 2. 2. ÎNREGISTRAREA VARIAȚIILOR UMIDITĂȚII RELATIVE A AERULUI

Înregistrarea variațiilor umidității relative se poate realiza cu higrograful sau cu

termohigrograful.
Higrograful funcționează pe baza unui mănunchi de fire de păr (35-120), degresate, care
formează partea receptoare. Alungirea sau scurtarea firelor de păr este transmisă printr-un
sistem de pârghii (sistemul de transmitere şi amplificare) la partea înregistratoare, formată dintr-
un cilindru acţionat de un mecanism de ceasornic, pe care se înfăşoară o diagramă (fig. 10). În
funcție de tipul mecanismului de ceasornic higrografele pot fi zilnice și săptămânale.
Higrograma (diagrama ce a fost înregistrată) zilnică sau săptămânală, este împărțită prin linii
orizontale, ce marchează umiditatea relativă şi prin linii verticale, ce marchează timpul (ore sau
zile). Prin deplasarea peniței fixată la capătul brațului sistemului de transmitere şi amplificare,
de-a lungul higrogramei, rezultă o curbă care redă variația umidității relative a aerului.
Modul de lucru cu higrograful este similar cu cel de la termograf.
Fixarea peniței pe diagramă în momentul începerii înregistrării se va face în dreptul orei sau
zilei respective (în funcţie de tipul de higrograf) şi a valorii de umiditate relativă determinată cu
ajutorul unui psihrometru.
Pentru inregistrarea umidității relative a aerului atmosferic, higrograful se instalează în
adăpostul meteorologic alături de termograf partea receptoare fiind la 2 m deasupra solului. În
adăposturile de animale, higrograful se instalează în mod similar cu termograful.
Termohigrograful permite înregistrare concomitentă a variațiilor de temperatură și de
umiditate relativă. Acest aparat conține părțile receptoare, de transmitere și amplificare şi de
înregistrare de la termograf și de la higrograf (fig. 11). Inregistrarea se face pe o diagramă
compusă din două părți (pentru temperatură şi pentru umiditate).
Există termohigrografe zilnice şi săptămânale.
Reglarea higrografelor și a termohigrografelor se face cu ajutorul psihrometrului Assmann. În
lipsa acestuia, partea receptoare a higrografului sau cea pentru umiditate de la termohigrograf se
înveleşte in tifon umezit și stors. Se menține astfel timp de 15 - 30 de minute și apoi se reglează
penița, prin manevrarea şurubului de reglaj, pentru umiditatea de 98 %. După reglare, se
îndepărtează tifonul umed. Poziția peniţei se va stabiliza, în timp, la valoarea umidității relative
existente în mediul ambiant, in momentul respectiv.
Schimbarea diagramelor se va face la fel ca la termohigrograf. Firele de păr trebuie curățite și
degresate periodic. Pe timpul transportului mănunchiul de fire de păr se decuplează de la
sistemul de pârghii, iar penița se îndepărtează de tambur. După fiecare transport şi schimbare a
diagramelor se impune o nouă verificare și reglare a termografelor și termohigrografelor

1.1.1.2.3. INDICELE DE TEMPERATURĂ ȘI UMIDITATE (I.T. U.)

Deoarece interrelațiile dintre temperatură și umiditate conduc la

acțiuni simultane asupra funcției de termoreglare, s-a considerat necesar ca acţiunea celor doi
factori fizici de microclimat să fie redată printr-un indice sintetic, care să fie numit indicele de
temperatură și umiditate. Acest indice redă foarte clar situația din adăpost, deoarece în situaţia
în care temperatura ambiantă se găseşte în zona de confort, indiferent cum va oscila umiditatea,
animalele se vor găsi în zona de confort.
I.T.U. a fost calculat inițial doar pentru impactul temperturii și umidității asupra omului, iar
ulterior și pentru vacile de lapte. În ţara noastră, Drăghici și col. (1997) au propus noi formule
de calcul pentru I.T.U., care sunt deosebit de utile pentru aprecierea stării de confort sau de
termohigrografelordisconfort din adăposturile pentru animale.
Formula generală de calculare a indicelui de temperatură și umiditate este:

I.T.U. = 1,8 x t + 32 - (1 - R)(t - to)

unde: 1 = temperatura aerului (°C);

R = umiditatea relativă, redată ca număr zecimal (exemplu 75
% -0,75);
To = temperatura optimă pentru specia și categoria de animale cazată în adăpost (°C).

In tabelul 3 sunt redate valorile lui IT.U. de confort și de disconfort pentru principalele specii și
categorii de animale. Se constată că pentru animalele adulte indicii de confort au limite mai
largi, în comparatie cu cei pentru animalele tinere, la care indicii de confort sunt
foarte apropiați de cei de disconfort, precum şi faptul că speciile carenecesită condiții mai
deosebite
(păsări și suine) sunt mai sensibile la variațiile de temperatură şi umiditate.
Recent în meteorologie se apreciază și impactul mișcării aerului asupra omului. Ca urmare a
apărut şi în medicina veterinară aşa numitul Indicator de siguranță al adăpostului, care exprimă
valoarea de temperatură ce o percepe animalul (tempertaura efectivă) și se calculează după
următoarea formulă:

°C=-13,12+(0,6215 x t) - (13,95 x V x 0,16) + (0,4863 x t x 0,16)

unde: °C = temperatura efectivă (ce simte animalul);

t = temperatra aerului;
v = viteza curenţilor de aer exprimată în m/s;
13,12; 0,6215; 11,37; 0,3965 şi 0,16 sunt constante empirice.
1.1.3. MIŞCAREA AERULUI

Datorită repartiţiei neuniforme a temperaturii și a presiunii, aerul se află într-o continuă mişcare.
Pentru igiena veterinară, prezintă importanţă mișcarea orizontală, perceptibilă, a maselor de aer
atmosferic, numită vânt şi mişcarea, obişnuit imperceptibilă, a aerului din adăposturi, încăperi,
purtând denumirea de curenți de aer. Mişcarea aerului se caracterizează prin direcţie şi viteză.

1.1.3.1. STABILIREA DIRECȚIEI VÂNTULUI ȘI A CURENŢILOR DE AER

Direcția vântului se stabileşte cu girueta şi se apreciază față de punctele cardinale. Se consideră

ca direcție a vântului punctul cardinal dinspre care bate vântul. Dacă, de exemplu, vântul bate
dinspre nord, acesta va purta numele de vânt nordic sau vânt din direcția nord. Stabilirea
direcţiei vântului se face cu girueta, iar pentru identificarea direcției vântului se utilizează
sectoarele rozei vânturilor.
Girueta este formată din două părți principale, una fixă şi cealaltă mobilă
Partea fixă este constituită dintr-un ax vertical, care se află pe un stâlp susținător. Pe tija
metalică este fixat un manșon de la care pornesc 8 vergele de fier ce formează roza vânturilor.
Vergeaua îndreptată spre nord are la capăt litera N (Nord).
Partea mobilă este formată dintr-o vergea, care la un capăt prezintă un ampenaj şi la celălalt
capăt o bilă. Bila indică direcția vântului datorită orientării acesteia, prin intermediul
ampenajului în direcția vântului şi joacă un rol de contragreutate.
Girueta se instalează în partea de nord a platformei meteorologice, la înălțimea de 10 m. Stâlpul
pe care aceasta este montata este ancorat şi prezintă trepte metalice, care usureaza urcarea
personalului statiei pentru verificare si intretinere.

Pentru stabilirea directiei vântului, observatorul se aproprie de stâlp, priveşte timp de două
minute oscilațiile giruetei si apreciază vizual poziția (punctele cardinale) pe care aceasta o
indică. In urma unor observații pe perioade îndelungate de timp a directiei vânturilor dominante
în diferite zone şi localități, se pot face înscrieri grafice ale acestora. Având astfel de grafice se
poate stabili care este orientarea cea mai judicioasă a adăposturilor față de punctele cardinale,
fiind ştiut că vânturile dominante pot influenţa microclimatul adăposturilor.
Stabilirea direcţiei curenților de aer în adăposturile de animale se apreciază cu ajutorul
tubușoarelor fumigene sau cu aparate de fumigație (utilizate în teatru și cinematografie).
Acestea emană un fum colorat, netoxic care urmează direcția curenţilor de aer. În acest mod se
poate stabili existența într-un adăpost a zonelor supraventilate sau a celor mai puţin ventilate.

1.1.3.2. DETERMINAREA VITEZEI AERULUI

Prin viteză se înţelege distanţa parcursă de masa de aer în unitatea de timp.

Se exprimă prin m/s sau km/h (1 m/s = 3,6 km/h; 1km/h = 0,278 m/s).
Intensitatea vântului se poate aprecia subiectiv, pe baza efectelor mecanice pe care le produce
asupra elementelor ce se găsesc pe traiectoria lui. În acest scop se foloseşte scala Beaufort, care
cuprinde 12 grade de intensitate ale vântului (tabelul 4).
Viteza curenţilor de aer se determină cu ajutorul a diferite dispozitive şi aparate, care se
utilizează diferențiat, dependent de scop și de intensitatea curenţilor. Există mai multe tipuri de
anemometre, velometre, catatermometre și termoanemometre. Anemometrele și velometrele
determină viteza vântului şi se bazează pe efectele mecanice ale aerului în mişcare, elementul
sensibil fiind un rotor sau o paletă de deflexie.
Catatermometrele si termoanemometrele pot fi utilizate pentru determinarea unei game largi de
intensitate a curenților de aer și se bazează pe faptul că răcirea unui corp cald care se află în
curentul de aer, este proportional cu viteza acelui curent.

1.1.3.2.1. ANEMOMETRELE

Anemometrele funcționează pe baza efectului produs de mişcarea aerului asupra unor palete sau
cupe, care sunt puse în mişcare de rotație. Aceste aparate se utilizează mai ales pentru
determinarea vitezei curenților unidirectionali.
Există două tipuri de anemometre:
- statice;
- dinamice.
1.1.3.2.1.1. Anemometrul static

Anemometrul static serveşte pentru determinarea vitezei vântului în stația meteorologică (fig.
12), fiind montat coaxial cu girueta Wild şi dispus deasupra acesteia. Este format dintr-o placă
metalică și un arc de cerc prevăzut cu dinţi indicatori. Placa metalică are dimensiunile de
150mm x 300 mm și o greutate de 200 g (anemometru cu placă uşoară) sau de 300 g
(anemometrul cu placă grea). Sub acțiunea vântului placa se mişcă deasupra arcului de cerc
prevăzut cu dinţi indicatori.
Dinții metalici indicatori (patru lungi şi patru scurți, dispuşi intercalat) sunt amplasaţi diferit şi
corespund anumitor viteze ale vântului
(tabelul 5).
Datorită ampenajului giruetei, placa anemometrului va fi orientată tot timpul perpendicular pe
direcția vântului dominant, iar pentru citirea vitezei vântului, observatorul se depărtează de stâlp
pentru a privi placa metalică a anemometrului static şi urmăreşte timp de două minute oscilațiile
plăcii metalice, notând numărul dintelui indicator în dreptul căruia a fost poziția medie a plăcii.
Dacă vântul bate în rafale, se notează pe lângă poziția cea mai frecvent indicată de placă și
poziția cea mai inaltă la care placa se menține câteva secunde în cursul oscilațiilor. Când placa
uşoară este în poziție orizontală, placa grea este în dreptul primului dinte.
1.1.3.2.1.2. Anemometrele dinamice

Anemometrele dinamice sunt aparate relativ simple, de mare utilitate pentru măsurarea
curenților de aer unidirecționali, având o scală ce depinde de caracteristicile constructive ale
aparatului. Viteza minimă ce poate fi măsurată este de 0,2 m/s, iar cea maximă este de 30 m/s.
Aplicația cea mai largă a anemometrelor dinamice constă în măsurarea vitezelor la nivelul
gurilor de admisie sau de evacuare a aerului, la instalațiile de ventilare amplasate în adăposturile
pentru animale.

Anemometrul rotativ cu palete (fig. 13) este alcătuit dintr-un cadran metalic în care se găseşte
o turbină. Perpendicular pe axul turbinei este montat un contor de turații, iar aşezarea lui nu
împiedică cu nimic trecerea aerului printre palete.
Axul turbinei, pe care sunt fixate paletele, se roteşte în lagăre cu rubine, astfel încât frecarea să
fie cât mai mică. Paletele sunt executate dintr-un aliaj usor si rezistent pe bază de aluminiu.
Suprafețele exterioare ale aparatului sunt tratate electrochimic împotriva coroziunii.
Pentru determinarea vitezei curenților de aer, anemometrul se orientează și se menține
perpendicular pe direcția curenților de aer. In cazul în care anemometrul nu este prevăzut cu un
buton de aducere la zero a acelor indicatoare, înaintea începerii determinării se va nota cifra de
la care începe determinarea. In continuare se deblochează contorul concomitent cu punerea în
funcție a unui cronometru. In funcție de uniformitatea curenţilor de aer, durata expunerii
anemometrului poate fi cuprinsă între 60 şi 100 de secunde pentru cureți cu viteză relativ
uniformă sau 5-10 minute, în cazul curenților neuniformi.
Când determinarea se consideră încheiată se opresc ambele instrumente (anemometrul şi
cronometrul) şi se citeşte contorul. Numărul de rotații citite pe contor sau aflate în urma
operației de scădere a valorii initiale din valoarea finală (dependent de tipul constructiv al
aparatului), se împarte la numărul de secunde. Ulterior, cu ajutorul unor grafice, proprii fiecărui
aparat, se transformă numărul de rotații pe secundă, în metri pe secundă (fig. 14).
Există anemometre care redau viteza direct în metri pe secundă, la acestea nu sunt necesare
graficele de transformare.

Anemometrul cu cupe (fig. 15) se foloseste în cazul determinării vitezei curenților de aer mai
puternici. Și la acest aparat, axul rotorului trebuie să fie orientat perpendicular pe direcția
curenţilor de aer, în momentul determinării.
Aparatul se compune dintr-un magnet permanent, fixat pe un ax, pe care sunt dispuse patru
brate, la capătul cărora se află câte o cupă. Sistemul indicator este fixat coaxial de un tambur de
aluminiu. Acest tambur se poate deplasa liber în sensul strângerii unui arc spiralat, care face
legătura intre tambur şi carcasa fixă a aparatului. La exteriorul tamburului de aluminiu se
găseşte un inel de fier. Când cupele se rotesc, se induce un câmp magnetic, a cărui linii se închid
în inelul metalic și generează un flux de electroni care, realizează o comprimare a arcului
spiralat. Rezultă o deviere a sistemului indicator, până la o valoare care este determinată de
egalarea momentului creat de câmpul magnetic cu momentul de rezistență dezvoltat de
comprimarea arcului spiralat.
Aparatul indică direct valorile vitezelor în metri pe secundă.
1.1.3.2.2. Catatermometrele

Catatermometrele sunt instrumente ce permit determinarea vitezelor mici ale curenţilor de aer
(0,04 - 15m/s), cu o precizie deosebită, indiferent de direcția acestora. Ca formă, se aseamănă cu
termometrele cu alcool, dar prezintă două rezervoare, unul superior - mai mic și unul inferior -
mai mare, în care se găseşte alcool colorat. Cele două rezervoare sunt unite printr-un tub capilar
care are două gradaţii: 35°C şi 38°C.
Principiul pe care se fundamentează utilizarea catatermometrului la determinarea vitezei
curenților de aer constă în transferul de căldură prin convecție, între rezervor și mediul
ambiant.
Aparatul multifuncțional TESTO 435-2, (fig. 8) poate fi utilizat și pentru măsurarea vitezei
curenţilor de aer, având o sondă specifică, dotată cu un termistor. Pe baza acestuia se percep
mişcările fine ale aerului din jurul animalelor sau a spațiului lor de viaţă.

1.1.4. ILUMINAREA SUPRAFEȚEI TERESTRE ȘI A ADĂPOSTURILOR

Iluminarea suprafeţei terestre și cea din interiorul construcțiilor se apreciază sub raportul
intensității, uniformității și a duratei atât în cazul iluminării naturale, cât şi a celei artificiale.

1.1.4.1. ILUMINAREA NATURALA

Iluminarea naturală este dată de radiația solară directă cât şi de cea reflectată. Radiaţia solară
directă asigura iluminarea directa a suprafetei terestre și parțial a construcţiilor, in zilele senine.
Radiatia solară care ajunge in interiorul constructiilor are o compozitie spectrală modificata,
datorită trecerii prin sticla ferestrelor. Sticla reține radiatiile ultraviolete intr-o proporţie de până
la 99%, dar permite trecerea radiatiilor infrarosii şi a celor luminoase. Radiația solară reflectată
asigură iluminarea difuză, care se distribuie mai omogen in interiorul adăposturilor.
După modul de dispunere a suprafetelor vitrate se disting trei sisteme de iluminare naturală a
construcțiilor zootehnice: iluminare laterală (prin ferestrele peretilor exteriori): iluminare
zenitală (prin luminatoarele de pe acoperiş); iluminare combinată (prin ferestre și luminatoare)
Unitatea de măsură a iluminării se numeşte lux (lx).Un lux reprezintă iluminarea dată de un
lumen distribuit uniform pe suprafata de 1 m. Prin lumen se intelege acel flux luminos emis într-
un unghi solid de un steradian de o sursă de lumină punctiformă şi uniformă, cu intensitatea
luminoasă de o candela. Steradianul este unghiul solid cu vârful in centrul unei sfere care
delimitează o arie egală cu aria unui pătrat, a cărui latură este egală cu raza sferei.

Candela este intensitatea luminoasă intr-o directie dată a unei surse care emite o radiație
monocromatică cu frecventa de 540 x 10' Hertz şi a cărei intensitate energetică, in direcția
respectivă, este de 1/683 Watt / steradian.
Aprecierea nivelului de iluminare naturală se poate face prin luxmetrie care este operaţiunea de
masurare a nivelului de iluminare cu ajutorul luxmetrelor și exprimare în lucşi. Parametrii de
apreciere a iluminării într-un adăpost sunt: luminozitatea obiectivă - LO; factorul de
uniformitate - FO; la care se adaugă coeficientul iluminării naturale -CIN și indicele de
iluminare naturală -ILN.
1.1.4.1.1. LUXMETRELE

Luxmetrele sunt aparate a căror funcţionare se bazează pe proprietatea unor materiale de a

converti energie luminoasă în energie electrică. Luxmetrul electornic Digital Lux Meter 1332
(fig. 16) este un aparat portabil compus dintr-un fotoelement şi un galvanometru foarte sensibil.
Pentru măsurarea iluminării directe, se va ridica capacul de pe fotoelement şi se va expune in
locul unde se doreşte măsurarea. In igienă interesează mai mult iluminarea difuză care, in
general, nu depăşeşte 10.000 de Ix. Este recomandabil să se evite, pe cât posibil, măsurarea
iluminării directe, pentru a preveni uzura prea accentuată şi reducerea sensibilităţii aparatului.
Pentru a nu deteriora fotocelula, se incepe determinarea având fixat aparatul pe valori mai mari.
Intr-un adăpost pentru animale se fac mai multe determinări dependent de dimensiunea acestuia.
Valorile obținute se folosesc la aprecierea luminozităţii obiective sau iluminarea medie (LO)
a adăpostului respectiv. Valoarea iluminării obiective se află calculând media valorilor
determinate.
Valorile iluminării determinate se compară cu valorile din normativ, prezentate in tabelul 5.
Pentru majoritatea categoriilor de animale trebuie să se asigure si o iluminare minima de 40-60
lx, iar pentru păsări 5-20 lx, existând cerinte specifice pentru unele tehnologii de creştere şi
categorii de productie.

Factorul de uniformitate reprezintă raportul dintre iluminatul minim si iluminatul mediu dintr-
o incapere sau dintr-un adăpost. Acest raport se exprimă sub formă de fractie cu 1 la numărător.
In igiena veterinară există norme obligatorii privind uniformitatea iluminarii, aşa cum există in
igiena muncii. Normele din igiena umană, recomandă pentru muncile cu caracter static, când
lumina vine dintr-o singură directie, un factor de uniformitate de 1/4 - 1/6, iar pentru muncile in
mişcare, când este necesar ca lumina să fie primită din mai multe direcţii, factorul de
uniformitate trebuie să fie mai mare şi anume de 1/2 -1/3.

Exemple de calcul:
într-un adăpost, prin luxmetrie s-au găsit următoarele valori pentru iluminarea naturala
interioară: 70 lx, 65 lx, 40 lx, 150 Ix, 200 lx.
În acest caz:
Luminozitatea obiectivă (LO), a fost de:
L.O. = (70+65+40+150+200) : 5 = 105 lx

Factorul de uniformitate:
FU = 40 : 105= 1 : 2,6

Coeficientul de iluminare naturală (C.I.N.) reprezintă raportul dintre iluminarea unui punct
din adăpost exprimat în lucși și iluminarea din exterior, măsurată pe o suprafaţă orizontală.
Coeficientul de iluminare naturală mai este numit și factorul de iluminare a zilei şi se exprimă
prin următoarea relație:
C.I.N. = nr.Ix.interior : nr.Ix.exterior x 100
În practica curentă determinarea C.I.N se face pe baza măsurătorilor efectuate succesiv de un
operator, utilizând acelaşi luxmetru atât în interior cât şi în exterior. Trebuie însă să se manifeste
multă atenție pentru a observa eventualele variații ale iluminării exterioare, care pot avea loc în
decursul celor 5-10 minute de măsurare a iluminării interioare, ca urmare a deplasării
formațiunilor noroase.
Pentru iluminarea difuză exterioară s-a ales ca valoare etalon iluminarea orizontală în loc
deschis la latitudinea de 45°, în preajma solstițiului de iarnă (21 decembrie), într-o zi cu cerul
acoperit, la orele 9.45 sau 14.45, situație în care iluminarea este de aproximativ 5 000 lx.
În acest caz:
C.I.N. = nr.Ix.interior : 5000 x 100

Indicele de iluminare naturală este raportul dintre suprafața vitrată destinată iluminării și
suprafaţa pardoselii, exprimat sub formă de fractie, care are, după simplificare, cifra 1 la
numărător adică, la un metru pătrat de fereastră corespund N metrii pătrați de pardoseală :

I.L.N. = sup.vitrata : sup.pardoselii = 1 : N

Pentru diferite specii şi categorii de animale se recomandă indicii de iluminare naturală

prevăzuţi în tabelul 5.

1.1.4.2. ILUMINAREA ARTIFICIALA

La majoritatea categoriilor de animale iluminarea artificială este necesară pentru completarea

iluminării naturale, deoarece procesul de producție are o durată mai mare decât intervalul de
timp de zi - lumină. Perioada in care se aplică iluminarea artificială este diferită în funcție de
specia de animale, vârsta acestora şi tipul activității desfăşurate. Astfel, in creşterea intensivă a
păsărilor în halele oarbe (fără ferestre) iluminarea artificială este o componentă indispensabilă a
procesului tehnologic, nu factor de microclimat, asigurându-se stimularea sexuală şi astfel
dirijarea producției.
Lumina artificială se poate obtine prin lămpi cu incandescenţă, cu descărcări în gaze sau vapori
metalici sau prin tuburi fluorescente tapetate cu luminofori.

Lămpile cu incandescentă, sub forma becurilor, sunt cel mai mult

utilizate. Sursa de lumină este reprezentată de filamentul becului ajuns la incandescenţă.
Randamentul luminos al becurilor este numai de 2 - 3%, restul fiind radiații calorice. Spectrul
lămpilor cu incandescență este bogat în radiații galbene şi roşii.

Lămpile cu descărcări în gaze sau vapori metalici se mai numesc şi lämpi luminiscente,
aceasta datorită fenomenului electroluminiscență, adică emisiunea luminoasă apare datorită
mişcării electronilor într-un spațiu în care, sub influenta tensiunii aplicate, se produc descărcări
electrice. Culoarea care se observă la aceste lămpi este dependentă de gazul aflat în interior
astfel, lămpile cu neon produc o lumină de culoare roșie portocalie; cele cu heliu dau o lumină
albă- gălbuie; cele cu argon produc o lumină albastră-albicioasă; vaporii de mercur în tub de
cuart produc o lumină albă albăstruie, foarte bogată în radiaţii U.V. Datorită faptului că lămpile
enumerate mai sus modifică culoarea naturală a suprafetelor, ele se utilizează mai mult pentru
iluminatul exterior şi mai puţin pentru încăperi și adăposturi, deşi nu deranjează animalele.
Lămpile fluorescente sunt formate din lămpile cu vapori de mercur. La acestea radiaţiile U.V.
emise de descărcarea electrică sunt transformate în radiații vizibile de luminoforii ce căptuşesc
pereții interiori ai tubului. Aceste lămpi folosesc atât electroluminiscența descărcării electrice,
cât și fotoluminiscența luminoforilor. Prin utilizarea a diverși luminofori se pot construi lămpi
fluorescente cu orice culoare sau nuanţă. Aceste lămpi sunt economice şi avantajoase pentru
zootehnie, deoarece formează umbre slabe, determină o lumină difuză, şi asigură confort vizual
în diferite puncte din adăpost.
Gradul de iluminare artificială a adăposturilor se exprimă în lucși sau în W/m². Pentru
exprimarea gradului de iluminare se însumează numărul de wați de la toate becurile, iar valoarea
obţinută se împarte la suprafata adăpostului.

Exemplu:

La un adăpost de porci la îngrăşat, cu suprafaţa de 1100 m², există 14 becuri de 60 W pe un

perete longitudinal, 13 becuri de 60 W pe peretele opus și câte un bec de 40 W (de veghe) la
cele două capete ale aleii centrale..
Puterea totală a becurilor, exprimată în wați, este:

(14+13) x 60 + 2 x 40 = 1700 W
iar:
1700 : 1100 = 1,5 W/m2

Valoarea obţinută se compară cu normativele existente (tabelul 6). În cazul folosirii corpurilor
fluorescente, pentru compararea cu valorile tabelului 5, se recomandă reducerea prevederilor din
normativ cu 1/3.
În adăposturile pentru animale, în vederea asigurării unei iluminări artificiale la nivelul
cerințelor obiective (exprimate în lucși), nu este suficientă respectarea normării în W/m², ci mai
este necesar ca becurile sau corpurile de iluminat să fie corect amplasate în adăpost, cât mai
aproape de locurile ce trebuie iluminate, dar suficient de departe, pentru a nu fi lovite de
animale. Trebuie avut în vedere că gradul de iluminare este proporțional cu pătratul distanţei pe
care o parcurge lumina, de la sursă până la suprafaţa considerată.
1.1.5. DETERMINAREA ZGOMOTELOR DIN INTERIORUL
ADĂPOSTURILOR

Pentru determinarea intensitatii zgomotelor se poate utiliza sonometrul Quest 2100 (Quest
Technologies Inc.S.U.A), care măsoară intensitatea sunetului exprimată in dB şi afişează
valorile (fig. 17).

Aparatul dispune de opțiuni de selectie a trei domenii de intensitate şi anume: intre 40 şi 110 dB;
intre 50 şi 120 dB şi între 60 si 130 dB. De asemenea, aparatul dispune de optiunea SPL, care
asigură afişarea numărului de dB din momentul determinării şi opţiunea CAL, care permite
calibrarea aparatului prin intermediul unui dispozitiv special de calibrare ce se adaptează la
aparat. Pentru ca rezultatele să nu fie influentate negativ de către curentii de aer, microfonul
aparatului este protejat cu un dispozitiv (burete) special.

1.2. EXAMENUL UNOR COMPONENTI CHMICI AI AERULUI

Compozitia normală a aerului atmosferic cuprinde (volumetric, in aerul uscat): azot (78,09%);
oxigen (20,95 %), argon (0,93 %); bioxid de carbon (0,03-0,04 %); alte gaze, care însumează
0,02 % (heliu, neon, kripton, xenon, radon, ozon). La acestea se adaugă proporții variabile de
vapori de apă (în medie 0,2 - 3 %), pulberi și microorganisme. Aerul poate fi, de asemenea,
impurificat cu numeroase alte substante poluante, mai mult sau mai puțin dăunătoare sănătății
omului şi animalelor.
Exprimarea concentrației diferitelor gaze se poate face în: %, %o, p.p.m., mg/l sau mg/m3 .
Deoarece acțiunea componenților chimici ai aerului, asupra sănătății este influențată și de
variația presiunii atmosferice, în unele cazuri se recurge la exprimarea raportului dintre diferite
componente gazoase prin presiunea parțială (mmHg). Presiunea parțială a unui gaz se poate
calcula luând în considerare concentrația gazului din amestec şi presiunea atmosferică:

Presiunea partiala = (concentratia x presiunea atmosferică) : 100

Luând ca exemplu de calcul, presiunea parțială a oxigenul, în condiții normale de presiune

atmosferică (760 mmHg) şi la concentraţia normală, aceasta este în jur de 160 mmHg, cifră care
rezultă din următorul calcul:
(20,95 x 760) : 100 = 159,22 mmHg

Presiunea parțială depinde atât de concentrație, cât și de presiunea atmosferică, astfel încât pot
exista presiuni parțiale identice şi efecte asemănătoare asupra organismelor, la concentrații
diferite ale unui gaz ce poate avea efecte asupra organismelor vii.
Exemplu:
(20,95x600) : 100 = 125,8 mmHg sau (16,32x 770) : 100 = 125,7 mmHg

Ținând cont de importanța prevenirii efectelor negative pe care le are poluarea aerului asupra
biosferei, în ţara noastră au fost prevăzute concentrațiile maxim admisibile (C.M.A.) pentru
numeroşi poluanţi atmosferici.
În tabelul 7 sunt prezentate concentraţiile momentane şi cele medii zilnice, maxim admise
pentru câteva substanțe, care pot fi întâlnite în aerul din jurul complexelor zootehnice.
Cercetarea poluării atmosferei s-a dezvoltat continuu la noi și în prezent dispunem de o reţea de
control a calității aerului, în care sunt cuprinse peste 90 de centre populate. Determinările care
se fac în aceste centre sunt diferite, dependent de profilul poluării și se referă la următoarele:
pulberi, funingine, oxizi de sulf, de azot, NH3, F; Ci, As, mercaptani şi hidrocarburi
cancerigene.
Aerul din adăposturile pentru animale poate conține aceleași componente chimice ca şi cel
atmosferic, dar în proporţii diferite. Pe lângă acestea, în aerul din adăposturile populate cu
animale apar în plus unele gaze din descompunerea substanțelor organice din dejecţii (amoniac,
hidrogen sulfurat, indol, scatol, metan etc.) În unele cazuri, în urma efectuării acţiunilor
specifice de D.D.D., aerul poate conţine şi alte substanţe toxice (aldehidă formică, bioxid de
sulf, clor, hidrogen fosforat şi alte pesticide).
Deoarece compoziţia neadecvată a aerului şi mai ales prezența unor gaze poate influenţa negativ
sănătatea şi capacitatea de producție a animalelor, au fost stabilite concentratiile maxime admise
şi pentru aceste gaze, în raport de specie, de categoria de producţie, de metodele de recoltare a
probelor şi de modul de efectuare a determinărilor.
Cel mai frecvent se determină concentrația de bioxid de carbon şi de amoniac, aceste gaze
având semnificaţia de indicator al gradului de poluare. Mai rar se determină prezenţa şi
concentrația de hidrogen sulfurat, de oxid de carbon, oxigen, gaze de canal etc.
1.2.1. RECOLTAREA PROBELOR DE AER

În vederea examenului chimic este necesar să se recolteze volume cunoscute de aer, care să se
facă de la nivelul de respiraţie al animalelor. In principiu, locul de recoltare al probelor se
suprapune cu cel recomandat și pentru examenul însuşirilor fizice ale aerului. Datorită faptului
că numărul de probe şi cantitatea de aer ce se recoltează dintr-un adăpost sunt, în general, reduse
și având în vedere dificultatea unor analize chimice, este necesar ca acestea să fie cât mai
reprezentative pentru întregul adăpost, de aceea, trebuie evitate zonele supraventilate din
apropierea gurilor de ventilație, a uşilor şi a ferestrelor.
Pentru o cât mai bună caracterizare a condițiilor de viață a animalelor, este bine să se facă mai
multe recoltări pe parcursul a 24 de ore, dintre care cel puțin o recoltare să se facă în cursul
nopții sau dimineața, înainte de a se deschide uşile şi ferestrele.
Recoltarea cu dispozitive de reţinere a gazului se foloseşte în cazurile în care se doreşte
aflarea concentrației gazelor ce sunt în concentrații mici şi foarte mici, şi care pot fi fixate doar
prin trecerea unui volum mare de aer printr-o cantitate relativ mică de lichid sau pe un suport
solid.
Dispozitivele propriu-zise de reținere a gazelor se bazează pe capacitatea unor substanţe de a
intra în reacţie şi de a reține un anumit component din aer. În cazul când substanţa absorbantă
este un lichid, introducerea (barbotarea) aerului trebuie să fie cât mai lentă. Barbotarea se face în
diferite tipuri de vase de absorbție (barbotoare). Acestea sunt confecţionate din sticlă, au o
formă tubulară, cilindrică sau conică și prezintă un sistem de tuburi pentru dirijarea circulaţiei
aerului prin lichidul absorbant.
Microabsorbitorul este un tub în formă de U, legătura între cele două braţe făcându-se printr-un
capilar cu diametrul de 0,5 mm .
Mai există şi alte vase de absorbţie, care prezintă un tub central prin care pătrunde aerul sub
formă de bule în lichidul absorbant.
Când se folosesc substante absorbante solide, aerul trebuie să străbată un drum cât mai lung,
prin stratul absorbant, pentru a se asigura suficient timp de reactie şi suprafata de contact
necesară.
Odată cu recoltarea probelor de aer se va măsura temperatura și presiunea aerului, care sunt
necesare pentru recalcularea volumului de aer recoltat la condițiile de 0 °C și 760 mmHg, in
vederea comparării datelor obtinute cu normele igienico-sanitare. Aceste calcule sunt necesare
mai ales în cazul recoltării de volume mari de aer, peste cinci litri şi se fac
după formula:
Vo = Vt x P / (1 + a x t) x 760
in care:
Vt = volumul de aer recoltat;
P= presiunea atmosferică în momentul recoltării;
t = temperatura aerului în momentul recoltării;
á = 1/ 273 sau 0,003663, coeficientul de dilatare al gazelor pentru 1°C la presiune constantă.
Exemplu:
S-au recoltat 29 de litri de aer la temperatura de 26 °C şi
presiunea de 770 mmHg.
Vo= 20 x 770 / (1 +0,003663x 26) x 760 = 18,5 litri
1.2.2. DETERMINAREA BIOXIDULUI DE CARBON DIN AER

Bioxidul de carbon rezultă din procesele de respiraţie, de fermentatie și din combustia

substanțelor organice în prezența unor cantităţi suficiente de oxigen.
In aerul atmosferic există un echilibru între producerea şi fixarea bioxidului de carbon de către
plante şi de către suprafețele de apă, nefiind necesară, în mod obişnuit, determinarea acestuia.
In adăposturile pentru animale, bioxidul de carbon are tendinta de acumulare, dacă ventilația
este deficitară. Fiind un gaz incolor și fără miros specific, creşterea concentrației de bioxid de
carbon nu se percepe organoleptic, fiind necesară utilizarea altor metode specifice de
determinare.

1.2.2.1. DETERMINAREA BIOXIDULUI DE CARBON PRIN METODA

COLORIMETRICĂ LINEARĂ

Metoda colorimetrică liniară foloseşte tuburi indicatoare de gaze şi dispozitive de aspirare şi

măsurare a volumului de aer analizat. Metoda se bazează pe aspirarea aerului, prin tuburi care
prezintă o pulbere indicatoare.
Pulberile indicatoare conțin de fapt mai multe substanțe, aşezate în straturi, într-o anumită
ordine. Partea de la intrarea aerului în tub, conține substanțe care rețin vaporii de apă şi pulberile
(silicagel). În continuare tubul este ocupat de substanta absorbantă indicatoare şi prezintă
gravate pe sticlă linii, ce corespund diferitelor concentraţii de gaz. Detaliile de ordin constructiv
diferă de la o firmă producătoare la alta. În vederea trecerii aerului prin tuburile cu pulbere
indicatoare se poate folosi pompa Dräger sau analizatorul universal.

Determinarea CO2 cu ajutorul pompei Dräger.

Se strânge burduful pompei până la refuz pentru ca aerul din interiorul acestuia (100cm + 5) să
fie refulat în exterior, ca urmare a deschiderii unei supape de cauciuc. La eliberarea burdufului
de sub presiune, supapa se închide, astfel că aerul pătrunde în burduf, trecând mai întâi prin
tubul indicator
(fig. 19).
Înainte de se pune în funcție, este necesară verificarea etanşeității aparatului. În acest scop, se
strânge burduful și se ataşează un tub indicator integru (neutilizat). Dacă nu se produce
destinderea de la sine, a burdufului, aparatul se consideră etanş. La locul de determinare, se rup
capetele unui tub indicator, cu o cheiță specială și se fixează prin presare în locaşul anume
prevăzut. Aşezarea se va face în conformitate cu vârful săgeții și ordinea cifrelor indicatoare a
concentrației. Apoi se comprimă burduful și se urmăreşte colorarea stratului indicator din tub.
Dacă colorarea s-a produs, cel puțin până la prima linie gravată pe tub, se citeşte din
instrucțiunile ce însoțesc aparatul concentrația de CO2. Dacă colorarea stratului nu ajunge până
la prima linie sau nu se colorează deloc, trebuie executate în continuare încă patru sau încă nouă
pompări, după cum prevăd instrucțiunile de utilizare şi în final se face interpretarea. După
folosire, burduful se şterge de praf şi se apasă de câteva ori pentru eliminarea gazelor din
interior, care pot dăuna cauciucului. La intervale mari de timp (3-5 luni) acesta trebuie demontat
şi spălat cu alcool, pentru îndepărtarea substanțelor care aderă la cauciuc. Cu acest prilej se
schimbă, dacă este cazul, piesele uzate (supapa, dispozitivul de fixare a acesteia, lănţişorul de
limitare a cursei etc.).
Determinarea CO2 cu ajutorul aparatului multifuncțional TESTO 435-2
se face simplu, prin expunerea sondei şi citirea valorilor exprimate în ppm.
Norma igienică pentru bioxidul de carbon din aerul adăposturilor pentru animale este de 0,2-0,3
% , respectiv 2-3 %o (2000 – 3000 ppm). Această concentrație nu constituie un prag de
toxicitate, ci doar o limită test pentru aprecierea eficienței ventilației. Depăşirea acestei
concentrații indică o ventilație deficitară dar de cele mai multe ori depăşirea umidității relative
maxim admise, creșterea încărcăturii microbiene etc.
În situaţia în care, în aerul atmosferic (normal) este o concentratie de 300 - 400 ppm, sunt câteva
încercări din partea unor asa zişi specialişti de a pretinde, în adăposturile pentru animale, valori
de 700 ppm, ceea ce este o utopie, deoarece într-o încăpere în care sunt prezente 3-4 persoane şi
convieţuiesc cel puţin două ore, se depășește această valoare, dar fără a avea efecte nefavorabile
asupra lor.
Pentru fiecare specie de animale există anumite valori, ce în urma unor studii efectuate pentru
fiecare tehnologie de creştere utilizată, s-a ajuns la concluzia că sunt mai eficiente.

1.2.3. DETERMINAREA AMONIACULUI DIN AER

Amoniacul rezultă din descompunerea aerobă a substanțelor organice azotate din dejecţii sub
acțiunea microorganismelor, la anumite valori de temperatură și umiditate. Stagnarea dejecţiilor
în adăpost şi ventilația insuficientă sau prost concepută constituie, cel mai adesea, cauzele
principale, dar nu determinante, care conduc la creşterea concentrației de amoniac din aer.
Amoniacul este considerat indicatorul principal al stării de igienă din adăposturi. Norma igienică
obligatorie, respectiv concentrația maximă admisă (CMA) pentru acest gaz este cel mult 0,26
%o, respectiv 26 p.p.m.
Spre deosebire de bioxidul de carbon, amoniacul este foarte toxic pentru animale și depăşirea
acestei concentrații are efecte negative asupra productivității și a rezistentei animalelor faţă de
boli. În tabelul 8 sunt trecute efectele amoniacului, la diferite valori asupra organismului uman
sau animal. Amoniacul din aerul adăposturilor se poate aprecia calitativ și determina cantitativ,
prin mai multe metode.
1.2.3.1. APRECIEREA CALITATIVĂ

Prezenta amoniacului poate fi sesizată organoleptic sau pusă în evidenţă cu ajutorul hârtiilor
indicatoare.
Organoleptic prezența amoniacului poate fi sesizată începând cu concentrația de 15 ppm. Unele
persoane percep amoniacul chiar şi la concentrații mai mici, de sub 10 ppm, iar alții, dimpotrivă,
percep amoniacul numai la peste 20 ppm, deci este foarte important ca fermierul sau specialistul
să fie prezent fiziologic în adăpost.
Hârtiile indicatoare, sunt de mai multe feluri şi diferă prin modul de preparare şi prin gradul de
sensibilitate. În general, hârtiile indicatoare pun în evidență o creştere a alcalinității aerului, care
în adăposturi este, în mod obişnuit, determină de creşterea concentrației de amoniac. Prepararea
acestor hârtii se poate face şi în cele mai modeste laboratoare. Se taie hârtia de filtru în fâşii de
10 x 1,5 cm și se cufundă cu o pensetă în una din soluțiile de mai jos:
- 0,1 g roșu fenol, 100 cm'alcool etilic (96 %) şi 20 cm glicerină
(pentru hârtia de mare sensibilitate);
- fenolftaleină 1% în alcool etilic (96 %) (pentru hârtia de mică sensibilitate)

După îmbibarea completă, hârtiile se usucă suspendate de un fir de ață (sârmă). Se păstrează la
loc uscat, în flacoane bine închise. La locul de determinare, se umezesc cu apă distilată și se
expun pentru 10-15 secunde. În prezența amoniacului hârtia se înroșește. Unele firme produc
hârtii indicatoare etalonate, numite amoniametre sau amoniatest. În funcție de timpul de
expunere al acestora şi de nuanța de culoare obținută, se pot face și unele aprecieri de ordin
cantitativ, comparând culoarea hârtiei cu o scală colorimetrică ataşată setului de amoniateste.

Determinarea cantitativă se poate realiza prin metoda colorimetrică liniară, folosind

tubuşoare indicatoare specifice. Se mai poate determina cu un aparat similar cu cel folosit în
cazul determinării bioxidului de carbon.

1.2.4. DETERMINAREA HIDROGENULUI SULFURAT

Hidrogenul sulfurat în adăposturile pentru animale rezultă mai ales din descompunerea anaerobă
a substantelor organice care conțin sulf Obişnuit, în aerul adăposturilor concentraţia de hidrogen
sulfurat este mai mică, decât cea a amoniacului, dar hidrogenul sulfurat este mai toxie,
Concentrația maxim admisă este de până la 10 ppm. Prezenta hidrogenului sulfurat în aer se
poate aprecia calitativ și determina cantitativ
Aprecierea calitativă se poate face organoleptic sau cu ajutorul hârtiei indicatoare. Aprecierea
organoleptică se bazează pe mirosul caracteristic, care se percepe la concentratii foarte mici, de
sub 1 ppm.
Aprecierea cu ajutorul hârtiei indicatoare se bazează pe reacția dintre hidrogenul sulfurat și
acetatul de plumb, care duce la formarea sulfurii de plumb de culoare neagră.
Se prepară o soluție de acetat de plumb 10% şi se adaugă din soluția de hidroxid de sodiu 30 %
până se dizolvă precipitatul de hidroxid de plumb. Benzile de hârtie de filtru se imbibă în
această soluţie, se usucă la termostat şi se păstrează apoi în eprubete bine inchise. La locul
determinării, hârtia indicatoare se umezeşte cu apă distilată şi se expune pentru un timp de 5-15
secunde. În prezenta hidrogenului sulfurat, hârtia se colorează treptat în cafeniu, la concentrații
mici de hidrogen sulfurat sau in negru, cu luciu metalic, în cazul concentrațiilor mari.
Determinarea hidrogenului sulfurat prin metoda colorimetrică liniară este similară ca şi in
cazul determinării bioxidului de carbon şi a amoniacului, dar diferă tuburile indicatoare.

1.2.5. DETERMINAREA ŞI APRECIEREA PULBERILOR

Determinarea şi aprecierea igienică a pulberilor din adăposturile pentru animale are drept scop
stabilirea rolului acestora in determinarea coniozelor și evaluarea acţiunilor iritante, toxice,
infectante, alergizante și cancerigene, pe care le pot exercita acestea asupra animalelor și a
oamenilor. Totodată, determinarea pulberilor permite aprecieri obiective privind eficiența
măsurilor antipoluante aplicate.
Cercetarea pulberilor dintr-un adăpost trebuie să stabilească condiţiile în care acestea apar,
distribuția lor în timp și spațiu, caracteristicile calitative şi cantitative şi posibilităţile de acţiune
asupra organismelor expuse, în funcție de natura, cantitatea şi proprietățile fizico- chimice.
- In prima etapă, se va studia tehnologia de exploatare a animalelor, modul de furajare,
sistemul de ventilație, pentru a se stabili momentele şi locurile principale de producere a
pulberilor, factorii favorizanţi ai difuzării (viteza și direcțiile curenților de aer etc.),
existenţa şi eficienta măsurilor de combatere.
- In a două etapă, se stabilesc locurile, momentele de recoltare și metodele ce urmează a fi
utilizate.
Locurile de recoltare sunt la nivelul de respiraţie al animalelor, dar uneori este necesar să se
recolteze probe şi de la înălțimi diferite.
Momentul recoltării se stabileşte dependent de operaţiile executate în adăpost sau în funcție de
tehnologia de exploatare. În principiu, se recomandă recoltarea probelor de aer imediat după
efectuarea lucrărilor de administrare a furajelor, evacuarea dejecțiilor și după 3-4 ore de la
finalizarea acestora.
In timpul recoltării probelor, se vor nota toate elementele ce pot determina modificarea gradului
de impurificare a aerului (umiditatea relativă, viteza curenților de aer, dacă erau sau nu în
funcţie ventilatoarele etc.).
Este important să se recolteze un număr suficient de probe, pentru a se putea caracteriza
procesul de formare şi de răspândire al pulberilor şi a se calcula o medie cât mai reprezentativă.
Pentru a se elimina eventualele variaţii întâmplătoare, ar fi de preferat ca recoltarea probelor să
se efectueze în cel puţin trei zile diferite. În final, pe baza rezultatelor obținute, se poate întocmi
o reprezentare grafică numită conigramă. Conigrama este constituită dint-un sistem de două axe
rectangulare, în care pe abcisă se înscrie durata, în ore, a activităţilor mai importante din
adăpost, iar pe ordonată, valorile concentrațiilor de pulberi, exprimate în număr de particule la
un cm de aer sau mg/m² de aer. Prin însumarea produselor dintre durata în ore şi concentraţia şi
împărțirea la numărul de ore luate în considerare, se poate stabili nivelul mediu de impurificare
a aerului, care caracterizează un anumit sistem de creştere sau un anumit adăpost.
1.2.5.1. DETERMINAREA CANTITATIVĂ A PULBERILOR

Determinarea cantitativă a pulberilor se poate efectua prin trei grupe de metode:

- metode gravimetrice (de cântărire);
- metode conimetrice (de numărarea);
- metode mixte (gravimetrice şi conimetrice).
În general, pentru determinarea cantităților de praf se parcurg două operaţii distincte: una de
recoltare a probelor de praf şi a doua de analiză a acestora. În cazul unor metode, lipseşte
operaţia de recoltare, analiza prafului făcându-se direct în aer (tindaloscopie). Recoltarea
probelor de praf constă în reținerea prafului din aer. Aceasta se poate face prin filtrare,
sedimentare, centrifugare, izbire sau precipitare.

1.2.5.1. DETERMINAREA GRAVIMETRICĂ A PULBERILOR ÎN SUSPENSIE

PRIN METODA ALONJELOR

Se bazează pe filtrarea aerului printr-un material filtrant, dispus într- un tub de sticlă (alonjă), de
o anumită construcție şi determinarea cantității de pulberi, prin cântăriri.
Pentru executarea determinărilor sunt necesare următoarele aparate şi materiale: dispozitiv de
aspiraţie (aspirator, pompă, trompă de apă), manometru cu apă; alonje; material filtrant (vată de
sticlă, de bumbac, burete, de plastic); gazometru (debitmetru); balanță analitică; etuvă reglabilă
la 105°C, exicator; tuburi de cauciuc; cleme, tesătură metalică.

Pregătirea alonjelor se face prin spălarea acestora cu alcool etilic sau spirt sanitar. Cele foarte
murdare se tratează, în prealabil cu un amestec sulfocromic. În alonjele curate și uscate se
introduce suportul filtrant, apoi se adaugă o anumită cantitate de vată, suficient de comprimată,
pentru a rezista aspirației (aprox. 150 mm coloană de apă și 15 litri/min.). După introducerea
materialului filtrant se recomandă aspirarea prin alonje, timp de 2-3 minute, a unui volum de aer
pentru îndepărtarea particulelor mici de vată și pulberi, ce ar putea modifica ulterior valoarea
probei.
Alonjele astfel pregătite, se introduc în etuvă la 105°C pentru un timp de 3-4 ore, se răcesc în
exicator și apoi se cântăresc la balanța analitică. Aceste operații se repetă până ce se ajunge la o
greutate constantă (diferenta dintre două cântăriri succesive să nu fie mai mare de 0,2 mg).
Operația de aducere la greutate constantă se face cu dopurile scoase (la alonjele ce se închid cu
dop), ca să permită evaporarea apei. După încheierea operaţiunii de pregătire, alonjele se pun la
exicator și se înscrie pe acestea numărul de ordine al alonjei, data şi rezultatul cântăririi.

Recoltarea probelor se face cu două alonje paralele, la distanta de cel mult Icm. Capătul efilat
al alonjelor se uneşte printr-un tub de cauciuc cu orificiul gazometrului prin partea care intră
aerul (acesta este marcat printr-o săgeată). Celălalt orificiu al gazometrului se unește cu orificiul
de intrare al aerului în aspirator (sau pompa de mănă). Pe tubul de cauciuc, care uneşte
gazometrul cu aspiratorul, se fixează o clemă pentru reglarea debitului de aer. După ce s-a
încheiat pregătirea instalației, se scoate dopul alonjelor, se dă drumul la aspirator şi se citeşte
gazometrul. În cazul unui grad mai intens de prăfuire se aspiră aproximativ 100-120 litri, în
decurs de 8-10 minute, iar în cazul în care prăfuirea este redusă se aspiră
câteva sute de litri de aer. În principiu, aspirarea trebuie să dureze atâta cât este necesar pentru a
se aduna pulberi de cel puțin 5 mg. După determinarea recoltării, alonjele se şterg de praful
depus în exterior și apoi se aduc la greutatea constantă prin menținerea în etuvă la
105°C.
Calculul rezultatelor, se face în modul următor:
- se scade greutatea iniţială a alonjelor din greutatea lor finală, aflându-se astfel cantitatea
de pulberi recoltate;
- se calculează volumul de aer filtrat prin diferenta dintre citirea finală a gazometrului şi
cea iniţială;
- greutatea pulberilor exprimată în miligrame se împarte la volumul aerului filtrat,
exprimat în litri, rezultatul împărțirii se înmulţeşte cu 1000, pentru ca exprimarea finală a
rezultatului să fie în mg/m de aer.
Exemplu:
- greutatea iniţială a alonjei 1 = 24,963g
- greutatea alonjei 1 după recoltare = 24,970 g;
- greutatea inițială a alonjei 2 = 25,968;
- greutatea alonjei 2 după recoltare = 25,976;
- diferența la alonja 1 = 7mg
- diferenta la alonja 2 = 8mg
- total pulberi reţinute 7+8 =15mg
Citirea iniţială a gazometrului 0395 litri
Citirea finală la gazometru, după recoltare = 1010 litri
Volumul aerului aspirat = 615 litri

mg/m3 = (15 x 1000) : 615 = 24.39

Deși nu s-au stabilit încă norme igienice obligatorii, în ce privește concentrația maximă
admisibilă de pulberi în suspensie în adăposturile de animale, majoritatea autorilor consideră că
nu trebuie să se depăşească 15mg/m3
In aerul atmosferic praful netoxic în suspensie nu trebuie să depăşească concentrația medie/24
de ore de 0,15mg/m”, iar concentrația momentană să nu fie mai mare de 0,5mg/m².

1.2.5.2. DETERMINAREA GRAVIMETRICĂ A PULBERILOR SEDIMENTABILE

Metoda constă în colectarea pulberilor din aer, în vase cu suprafață cunoscută, într-un interval
de timp stabilit și determinarea gravimetrică a acestora.
Pentru determinarea pulberilor din aerul atmosferic, în ţara noastră se aplică STAS 10195-75, iar
pentru pulberile din aerul adăposturilor pentru animale, o tehnică foarte asemănătoare.
Concentrația maximă admisibilă de pulberi sedimentabile este stabilită la 20 g/m²/30 zile.
Colectarea probelor se face în vase cilindrice, din sticlă sau material plastic cu fundul plat și un
diametru interior de 250-300 mm şi înălțimea de unu până la trei ori diametru.
Vasul colector se dispune în exteriorul adăposturilor, pe un suport din lemn sau din metal cu o
înălțime de 1,5-2 metri. Distanta de la vasul de colectare până la diferite obiecte din teren va fi
minimum dublu înălțimii dispozitivului. În adăposturile de animale, vasele vor fi aşezate în
locuri ferite de loviturile animalelor.
Înainte de folosire, vasele se vor spăla bine, mai întâi cu amestec sulfocromic sau cu detergenți,
apoi se vor clăti cu multă apă şi la sfârşit cu apă distilată. În fiecare vas se va introduce apă
distilată, astfel încât nivelul acesteia să fie la 3-4 cm de fundul vasului. Dacă determinările se
fac iarna, în vase se va introduce, în locul apei distilate, un amestec de apă distilată şi alcool
etilic, în proporție de 3:1, pentru a preveni îngheţarea lichidului. În cazul locurilor cu o
temperatură ridicată, apropiată de 20°C, pentru a preveni combaterea dezvoltării
microorganismelor, în special a fungilor, în apa distilată se va adăuga sulfat de cupru. Însă,
atunci când se urmăreşte să se determine și compoziția chimică a pulberilor, ionii de cupru și de
sulfat nu mai pot fi determinați.
Durata de expunere a vaselor va fi de 5,10, 15 sau 30 de zile. În timpul expunerii vasele se vor
controla periodic, completându-se apa pierdută prin evaporare.
La sfârşitul expunerii, vasele se acoperă și se transportă în laborator, avându-se grijă ca apa din
interior să nu se verse. În laborator, vasele se şterg la exterior cu un tifon umed și apoi uscat. Cu
o pensă, se extrag din vas corpurile străine ajunse accidental (cadavre de insecte, resturi de
furaje etc.). Apoi acestea se spală deasupra vasului cu apă distilată. Continutul vasului se trece
într-o capsulă de portelan cu cioc, cu diametru de 8 sau 10 cm, adusă la greutate constantă.
Trecerea se realizează prin intermediul unei site cu latura ochiului de Imm, confectionată din
material plastic sau oțel inoxidabil și are ca scop reținerea impurităţilor mai mari de Imm.
Impuritățile de pe sită se spală tot cu apă distilată, deasupra capsulei.
Apa din capsulă se evaporă aproape de sec, având grijă ca temperatura să nu depăşească punctul
de fierbere a apei, apoi este adusă la greutate constantă prin menţinerea la 105 °C.

In vederea aprecierii bunăstării păsărilor, privind efectul pulberilor dintr-un adăpost, se

așează o coală de hârtie neagră A 4, un anumit interval de timp și se apreciază stratul de pulberi
depus. Se alege un loc dintr-o zonă a adăpostului în care stau păsările, dar nu foarte aproape de
linia de furajare sau de echipamente care generează af, de asemenea într-un loc în care păsările
să nu atingă coala de hârtie. Se aşează coala de hârtie în momentul intrării în adăpost și se
îndepărtează la sfârșitul expunerii. Se atinge cu degetul foaia expusă pentru a aprecia cantitatea
de praf existentă, pe scala următoare:
- a- inexistent;
- b-puțin praf;
- c-strat subțire de praf,
- d-praf în cantitate mare;
- e-culoarea foii nu este decelabilă.
Clasificarea se face in trei moduri:
- 0-praful nu este prezent, pe baza obținerii scorului a;
- 1-praful este prezent în cantități mici, pe baza obținerii scorului b.
şi c;
- 2-praful este prezent în cantităţi mari pe baza obținerii scorului d
și e.
1.2.5.3. NUMĂRAREA PULBERILOR

Numărarea pulberilor se poate face cu ajutorul conimetrului Zeiss, care este un aparat ce permite
determinarea: numărului, formei şi mărimii particulelor de praf existente într-un volum de aer.
Această formă de exprimare este mai relevantă față de efectului acestora asupra organismului
animal.
Aerul cu praf este aspirat cu ajutorul unei pompe şi este proiectat printr-o fantă, pe o suprafață
de sticlă plasată la o distanță foarte mică
(0,5mm de orificiul fantei) și care este acoperită cu o substanță aderentă. Datorită inerției,
particulele sunt proiectate din curentul de aer, deviat cu
180°, și sunt reținute pe suprafata de impact.
Conimetrul Zeiss (figura 21) se compune din trei părţi importante:
- un dispozitiv (pompă) de aspirare;
- un dispozitiv de reținere a pulberilor (disc cu material adeziv);
- un dispozitiv (microscop) pentru observarea şi numărarea particulelor.
Dispozitivul de aspirație se poate regla pentru un anumit volum de aer (1 cm, 2,5 cm' și 5 cm%).
Fanta pentru trecerea aerului are formă conică și este prevăzută cu orificiu de 0,5 mm în
diametru. Datorită profilului conic este împiedecată formarea de turbioane și depozitarea Pentru
eliminarea prafului grosier, în timpul determinării, în faţa fantei se poate dispune un filtru de
cupru cu ochiuri de 60 um
Dispozitivul de retinere a pulberilor este constituit dintr-o placă circulară de sticlă (disc),
împărțită radial în 40 de câmpuri egale, numerotate de la 1 la 40 (pe numerele impare). Ca
material aderent se poate utiliza o soluție de parafină-xilen, într-o peliculă foarte fină sau gumă
arabică, glicerină, vaselină etc.

Microscopul este prevăzut cu o rețea micrometrică care uşurează numărarea şi determinarea

formei şi mărimii particulelor.

Pregătirea aparatului. Înainte de începerea unei determinări este necesară curăţirea tuturor
părților componente cu o cârpă uscată și moale. Sita și fanta se curăță de praf prin suflare de aer
curat. Curățirea cu ajutorul acelor, sârmelor sau pe cale chimică poate duce la deteriorarea
acestora sau zgârierea suprafeței interioare a fantei, al cărei rol este foarte important. La nevoie,
fanta poate fi spălată cu apă distilată sau tetraclorură de carbon. Placa de sticlă se curăță cu
ajutorul unei cârpe curate și se degresează cu tetraclorură de carbon.
Curățirea ocularului şi a obiectivului se face cu ajutorul unei cârpe moi. Xilenul şi alţi solvenţi
organici puternici nu trebuie folosiți pentru a evita dezlipirea lentilelor. La nevoie se poate folosi
o pensulă moale, iar pentru a evita încărcarea electrostatică a lentilelor, acestea urmează să fie
aburite uşor cu aer expirat. Periodic se verifică funcționarea pompei. După deschiderea
clichetului de blocare, prin apăsare pe butonul de declanşare, pistonul aflat la capătul cursei
trebuie să culiseze imediat în poziția lui inițială.
Placa de sticlă (discul) sau obiectivul se curăță cu multă grijă într-o încăpere lipsită de praf, cu
ajutorul unei cârpe îmbibată în tetraclorură de carbon. Impurităţile aderente, cum ar fibrele
vegetale pot fi înde rtate cu o pensulă moale. Peste disc se toarnă apoi tetraclorură de carbon, iar
discul se lasă cu fața în jos, în poziție oblică pentru ca soluția să se poată scurge şi evapora.
Apoi se toarnă pe disc soluția aderentă și se mișcă discul astfel încât soluția să-l acopere
complet. Pentru ca excesul de soluție aderentă să se poată scurge şi pentru a se realiza un strat
cât mai fin și uniform, portobiectivul se lasă din nou cu fața umezită în jos, în poziție oblică,
deasupra unei hârtii de filtru. Discurile astfel pregătite trebuie folosite în timp scurt şi anume la
un interval de maxim două zile de la preparare.

Determinarea propriu - zisă constă în stabilirea volumul de aer ce trebuie aspirat, acțiune ce se
face în funcţie de concentraţia de praf, deoarece pe placă trebuie să se proiecteze minimum 100
de particule. De obicei determinările încep cu 2,5 cm? În cazul concentrațiilor mari de praf,
volumul poate fi de 1 cm, iar în cazul concentrațiilor mici de 5 cm'. Dacă nici volumul de 5 cm
nu este suficient pentru a obține o pată de praf cu peste 100 de particule, se va repeta aspirarea
cantității de aer de 5cm", pe acelaşi câmp.
În cursul determinărilor fanta de aspirație trebuie orientată în jos. În acest fel, aerul va fi aspirat
de jos în sus, mimând o inspirație. Dacă în adăpost sunt curenți de aer, fanta de admisie va fi
orientată perpendicular pe direcția curentului de aer.
Tija pistonului trebuie apăsată numai cu puțin timp înainte de determinare. Capacul de protecţie,
de deasupra fantei de aspirație, se deschide înainte de determinare, iar după aceasta se va
închide, pentru a evita pătrunderea unui praf suplimantar. Pentru ca o eventuală murdărire a
orificiului de aspirație (sau a sitei când aceasta se foloseşte) să nu influenţeze rezultatul, se
recomandă ca la recoltările în serie să se ia una sau mai multe probe pe primul sector, fără ca
pata rezultată să fie supusă interpretării. În toate cazurile când este posibil, determinările trebuie
efectuate, fără sită, pentru a se evita, ca particulele de praf, depuse la o determinare anterioară,
să fie antrenate la determinarea actuală. În vederea numărării particulelor, câmpul pe care au
fost proiectate volumele necesare de aer se aduce în dreptul obiectivului microscopic.
Pentru determinările în serie, se recomandă utilizarea dispozitivelor de proiecție.
In cazul concentrațiilor mai mici de praf sau a repartiţiei neuniforme a particulelor sau când se
cere o mare precizie, întreaga pată da praf trebuie să fie supusă operației de numărare. În alte
situaţii, numărarea se poate efectua prin media sectoarelor. Prin aceasta se poate determina
numărul de particule cuprinse în unchiul sectorului de 18° sau 36° şi acest număr de particule se
înmulțește cu 20 și respectiv 10. Aplicarea acestei metode este condiționată nu numai de
repartiţia uniformă a particulelor în pata de praf, ci și de centrarea precisă a petei de praf (fig.
22).
În cursul determinărilor curente este suficient să se precizeze numărul particulelor de praf mai
mari şi mai mici de 5 um. Mărimea particulelor de praf se poate aprecia în raport cu distanţa
dintre liniuţele duble, care este de 5 um, în cazul discului de la conimetrul Zeiss sau prin
compararea imaginii proiectate pe ecran cu alte imagini cu dimensiuni cunoscute.
Pentru interpretare, prin aspirare, nu dispunem deocamdată de norme igienice, care să fie
unanim admise pentru adăposturile de animale. O altă posibilitate de determinare numerică a
pulberilor o oferă aparatul Met One Model 2408 Laser Particle Counter (Met One, U.S.A) (fig.
23.). Acest aparat aspiră aerul, prin intermediul unei sonde sau direct, volumul de aer aspirat
este de 28,3166 litri de aer în timp de 10 minute.
După determinare, aparatul afişează numărul de particule pe şase categorii de dimensiuni: 1um,
2um, 5um, 10um, 15um si 20um.
DETERMINAREA ŞI APRECIEREA AEROMICROFLOREI

Aerul conține în permanență un număr foarte variat de germeni microbieni, care în

totalitatea lor constituie aeromicroflora. Exprimarea cantitativă a aeromicroflorei se face prin
numărul de germeni vii (multiplicabili), care se găsesc într-un metru cub de aer. Aerul
atmosferic din mediul rural conţine aproximativ 500-1000 de germeni vii/m", iar cel urban până
la 10 000 de germeni/m3.
Aeromicroflora adăposturilor este mult mai bogată. Majoritatea germenilor provin din dejecții,
așternut, furaje, din secreții și excreţii normale şi patologice de la animale. Încărcătura
microbiană a aerului din adăpost este direct proporțională cu concentrația pulberilor din aer și
creşte proporțional cu durata de menținere a animalelor în adăpost.
Prezenţa germenilor, în aerul de inspiraţie al animalelor, datorită interpretării lor ca străine
organismului, pot duce la suprasolicitarea sistemului imun al animalului şi determină aşa
numitul stres imunologic. Natura germenilor din aerul adăposturilor este foarte diferită,
dependentă de numeroși factori. Printre speciile saprofite și epifite, foarte bine reprezentate
numeric, există și microorganisme patogene (virusuri, rickettsii, clamidii, micoplasme, bacterii
diverse, actinomicete, ciuperci). Ca şi în cazul pulberilor, nu au fost elaborate încă norme
igienice precise, în ce privește aeromicroflora adăposturilor. Onegov şi col. (28), consideră că
aerul adăposturilor de animale trebuie să nu conţină mai mult de 25000 de germeni/m”, dar alți
autori admit până la 250000 de germeni/m”. În practică se constată frecvente depăşiri ale acestor
valori, de 10-20 de ori, mai ales în adăposturile cu un număr mare de animale şi cu o ventilație
insuficientă.
Pentru aprecierea aeromicroflorei, se fac determinări cantitative, care urmăresc stabilirea
numărului de germeni la un metru cub de aer și examene calitative, pentru încadrarea
taxonomică și evidenţierea însuşirilor de patogenitate ale acestora.
In mod obişnuit, examenul igienico-sanitar al aerului nu urmăreşte prezența unui anumit număr
de germeni patogeni în aer, ci măsura în care aerul este încărcat cu microfloră de origine
animală. În acest scop, se au în vedere anumiţi indicatori microbiologici de contaminare a
aerului, dintre care cei mai importanți sunt:

Numărul total de germeni mezofili aerobi, N.T.G. sau N.T.G.M.A. Aceştia se cultivă pe
geloză uzuală la 37°C, iar semnificaţia lor constă în faptul că, permite o apreciere globală a
măsurii în care aerul este încărcat în germeni de origine animală, deoarece la temperatura de
incubatie de 37°C se dezvoltă cu precădere flora mezofilă. Prezintă dezavantajul că, totuşi, o
cultivare pe agar, la temperatura de 37°C nu exercită un efect selectiv absolut, permițând
dezvoltarea într-o proporție însemnată şi a unor germeni psihrofili de altă origine, decât cea
animală. Cu toate acestea, datorită uşurinţei de cultivare, acest indicator bacteriologic este cel
mai utilizat în igiena veterinară.

Stafilococii, provin de pe piele, din secrețiile căilor respiratorii şi din dejecţii, se cultivă pe
mediul hiperclorurat Chapman, prin incubare la temperatura de 37°C. Având o rezistență
crescută la factorii de mediu, se găsesc constant în aerul adăposturilor într-o proporție destul de
ridicată. Semnificația acestora este apropiată de cea a N.T.G.M.A., indicând însă mai precis
originea animală a contaminării aerului.
Streptococii hemolitici (beta și alfa) pot fi considerați un indicator de contaminare a aerului cu
floră nasofaringiană și bucală. O parte din
streptococii hemofilici provin și din alte surse (dejecţii, material patologic). Se cultivă prin
incubare la
37°C, pe diferite medii speciale, care conțin în mod obişnuit geloză, sânge și azidă de sodiu.

Germenüi coliformi se dezvoltă în mod obişnuit pe mediul Levine, Endo, Istrati-Meitert şi

altele, la temperatura de 37°C. Provin mai ales din dejecțiile animalelor și într-o măsură mai
mică din secreții normale şi patologice. Creşterea proporţiei bacteriilor coliforme în aerul
adăposturilor semnifică gradul de risc al transmiterii germenilor patogeni, care obişnuit se
elimină prin dejecţii.

Ciupercile se cultivă obişnuit pe mediul Sabouraud (cu adaos de antibiotice), la temperatura

camerei, în timp de 3-5 zile. Provin mai ales din așternuturi, din furaje mucegăite şi de pe
diferite suprafețe din adăpost pe care se produce condensarea vaporilor de apă. Creşterea
proporţiei ciupercilor în aerul adăposturilor denotă existenţa surselor de contaminare a aerului şi
un risc sporit de apariţie a micozelor şi a stărilor alergice la animale, ca urmare a contactul
repetat cu fungi şi actinomicete.
Determinarea aeromicroflorei se poate efectua prin mai multe metode, care diferă mai ales prin
modul de recoltare a germenilor din aer.

Recoltarea germenilor din aer se poate realiza prin:

- sedimentare gravitaţională;
- sedimentare electrostatică;
- proiectare forțată pe medii de cultură solide;
- reținerea pe membrane filtrante;
- prin barbotare în lichide.
Pentru fiecare procedeu de recoltare există aparate și dispozitive adecvate, în mai multe variante.

1.2.6.1. DETERMINAREA AEROMICROFLOREI PRIN METODA

SEDIMENTĀRII GRAVITATIONALE

Nivelul de contaminare al aerului cu bacterii şi miceti, se poate măsura prin două metode:
metoda sedimentarii gravitaţionale a lui Koch, care se bazează pe principiul sedimentării
germenilor datorită atașării de particulele cu greutate mai mare decât propria greutate; metoda
aspirării şi metoda barbotării.

Metoda sedimentarii gravitaţionale a lui Koch constă în expunerea mediilor de cultură solide,
repartizate în plăci Petri, în locurile unde urmează să se efectueze determinarea, pentru un timp
diferit, de la unu la 15 minute. În intervalul de expunere, are loc sedimentarea germenilor ataşaţi
de particulele cu greutate mai mare. Metoda sedimentării, fiind simplă ca execuție și pentru că
nu necesită aparatură specială, este preferată şi se aplică pe larg, atât în fara noastră, cât şi în alte
ţări, fiind propusă de Roberth Koch, încă din 1881.
Dezavantajul principal al acestei metode este acela că nu este suficient de exactă, punând în
evidenţă mai ales germenii care aderă de particulele mai grele de praf, pe când germenii aderenți
pe particule mici de praf au o tendință mică de sedimentare, mai ales în condiţiile lipsei unei
mişcări a aerului. Erori însemnate pot rezulta în cazul adăposturilor
(locurilor de determinare) unde există curenţi de aer puternici. Locul determinării se stabileşte în
acelaşi mod ca şi pentru ceilalți factori de microclimat. Plăcile Petri se aduc în adăpost ambalate
într-o hârtie curată (eventual hârtia în care au fost ambalate plăcile pentru sterilizare)

Modul de lucru constă în întinderea hârtiei, în care au fost ambalate; se deschide placa,
punându-se capacul plăcii în imediata apropiere a acesteia, pe aceeași hârtie, cu partea deschisă
în jos, în aşa fel încât praful și microorganismele să nu cadă şi în capac ci numai pe suprafaţa
mediului de cultură. Se cronometrează timpul de expunere şi se supraveghează plăcile pe toată
perioada de expunere, urmărindu-se îndepărtarea muștelor, care sunt atrase de mediile de
cultură. Timpul de expunere se stabileşte în raport cu gradul de contaminare a aerului şi cu tipul
microorganismelor indicatoare care urmează a fi determinate. Timpul de expunere este de 2,5
sau 5 minute pentru determinarea N.T.G.M.A., 5-10 minute pentru stafilococi, iar pentru
bacteriile coliforme, streptococi și ciuperci 10-15 minute.
După expunere, se notează, pe capacul plăcii, locul de recoltare şi timpul de expunere şi apoi
plăcile se aduc în laborator şi se incubează la termostat (N.T.G.M.A, streptococi, stafilococi,
coliformi) sau la temperatura camerei, 3-5 zile (pentru ciuperci).
După incubaţie, se numără coloniile dezvoltate și se stabileşte numărul de colonii ce revin la un
cm² mediu de cultură. Dacă coloniile sunt foarte dese, placa se împarte în sectoare egale şi se
numără coloniile dintr-un sector, înmulțindu-se apoi numărul de colonii de pe sector cu numărul
de sectoare de pe plăci.
Stabilirea numărului mediul de colonii, care există pe un cm de mediu, se poate realiza mai uşor
cu ajutorul plăcilor de numărat colonii sau cu şabloane din carton sau plastic, care au decupate
(sau numai delimitate) suprafețe de 1 cm?.
Este necesar să se numere coloniile de pe mai multe suprafete de
1 cm”, din diferite zone ale mediului de cultură, pentru a stabili o medie cât mai reală.
Numărarea coloniilor se poare face în condiții și mai bune cu dispozitivul electromagnetic de
numărat (fig. 24).
Acesta prezintă o suprafaţă oblică, iluminată de un tub circular, pe care se poate pune o placă ce
a fost expusă și se numără coloniile, cu ajutorul unui şablon ce are carouri cu mai multe
suprafețe de 1 cm.
Deasupra se găseşte o lupă care ajută la identificarea coloniilor dezvoltate. Dispozitivul prezintă
şi un creion de contact, pentru marcarea și numărarea coloniilor, care este în legătură cu
contorul numărătorului de colonii.
Încărcătura microbiană a aerului se poate exprima prin numărul de colonii ce rezultă pe un cm²
de mediu de cultură, după un anumit timp de expunere (cinci minute).
Pentru calcului numărului de germeni se folosește formula:

N= 63662 x n / d2 x t (germeni/m3)
în care:
N = numărul de germeni/m3 aer,
n = numărul de colonii pe întreaga placă Petri, stabilit prin numărarea tuturor coloniilor sau prin
înmulţirea tuturor coloniilor de pe 1 cm², cu suprafaţa plăcii în cm²;
63662 = coeficientul empiric, derivat din constatarea lui Omeleanski;
d = diametrul plăcii în cm;
t = timpul de expunere în minute

Omeleanski, determinând încărcătura microbiană a aerului prin mai multe metode, a stabilit că
în timp de cinci minute, pe o suprafaţă de 100cm2 sedimentează un număr de
microorganisme echivalent cu cel existent în 10 litri de aer. Pe baza acestei determinări, se
poate exprima rezultatul de germeni vii la un metru cub de aer. Practic, se înmulţeşte numărul de
colonii numărat pe un cm de mediu de cultură cu 10 000, în cazul timpului de expunere de cinci
minute sau cu 20 000 (10 000 x 2) în cazul timpului de expunere de 2,5 minute sau cu 5 000 (10
000 : 2) în cazul timpului de expunere de 10 minute.
In ultimii ani, după apariţia de numeroase aparate perfecționate, care se bazează pe sedimentarea
forţată a germenilor din aer, s-a constat că premiza formulată de Omeleanki și metoda de
exprimare a încărcăturii microbiene în germeni/m de aer, sunt inexacte, rezultând valori mai
mici decât cele reale.

1.2.6.2. METODA ASPIRĂRII UNUI VOLUM CUNOSCUT DE AER

Metoda aspirării unui volum cunoscut de aer şi înglobarea acestuia pe un mediu de cultură,
pentru reţinerea germenilor, cu ajutorul aparatului Air Sampler SAS SUPER 100 (International
PBI, S.p.a, Italia)
Aparatul SAS SUPER 100 funcționează pe principiul aspirării unui volum cunoscut de aer şi a
proiectării acestuia pe suprafața unui mediu de cultură, depus pe placa Petri, ataşată la aparat.
Curentul de aer aspirat pătrunde prin intermediul rotorului amplasat în capul aparatului şi
primește o mişcare de rotaţie, care permite împrăștierea uniformă a microorganismelor pe
suprafaţa mediului de cultură. Aparatul este alimentat de o baterie reîncărcabilă de 9,6 V.
Numărul de colonii, se mai poate determina, și cu ajutorul unui alt tip de numărător electronic
de colonii Easycount 2 Colony Counter, (fig 26).
Aparatul este dotat cu o cameră video performantă inclusă într-un dispozitiv de citire care
dispune de trei surse diferite de iluminat. Numărătorul de colonii utilizează un program special
care permite reglarea intensității iluminării, precum și gradul de sensibilitate a citirii. Toate
valorile obținute pot fi memorate în tabele alături de parametrii selectați pentru fiecare citire în
parte.
După citirea numărului de colonii de pe fiecare placă, se calculează numărul de microorganisme,
care revine la un metru cub de aer, prin aplicarea unei formule de calcul
Pentru stabilirea numărului de germeni dintr-un metru cub de aer, în cazul aspirării se folosesc
tabele antecalculate oferite de către firma producătoare a aparatului SAS SUPER 100.
În urma numărării coloniilor de pe placă se face corelarea cu valorile tabelare corespunzătoare
numărului de colonii crescute pe placă, care apoi se introduce într-o formulă de calcul propusă
de către firma producătoare.
Această formulă este:
X = Pr x 1000/V
in care:
X=numarul de unități formatoare de colonii dintr-un metru cub de aer,
Pr - valoarea extrasă din tabel, care reprezintă numărul probabil de colonii citite pe placa după
aplicarea corectiei de eroare a aparatului:
V = volumul aspirat

1.2.6.3. DETERMINAREA AEROMICROFLOREI PRIN METODA BARBOTĀRI

Este mai laborioasă, dar mai exacta. Necesită un dispozitiv de aspirare, un dispozitiv de
măsurare a volumului de aer si un barbotor cu un anumit volum de solutie fiziologică sterila. Se
barbotează cu o viteză de 10 litri/minut, un anumit volum de aer si apoi in decurs de cel mult
una-două ore, vasul barbotor se transporta in laborator. Aici se fac diluţii seriate și se
insămânţează din ultimele trei dilutii, in câte două plăci sterile, câte 1 cm in fiecare placă. Se
lichefiază mediul de cultură şi după răcire la 45°C, se toamna in fiecare placă, executându-se
mişcări de omogenizare a conținutului în plan orizontal Mediul de cultură se alege dependent de
categoria microorganismelor ce urmează a fi cultivate. In functie de numărul de colonii ce
rezulta, după incubare şi dilutia din care s-a facut insământarea, se calculează încărcătura de
germeni pe un centimetru cub de soluţie fiziologică.
Cunoscându-se apoi numărul de cm de solutie fiziologică din barbotor şi volumul de aer
barbotat se stabileşte, în final, numărul de germeni la m de aer.
Exemplu:
in barbotor sau introdus 20 cm3 de soluţie fiziologică sterilă şi s-au barbotat 100 de litri de aer,
S-au făcut insământări din soluția fiziologică nediluată şi din diluțiile 10-1 şi 10-2.
După incubare au rezultat:
- la insămânțarile din solutia fiziologică diluată, numeroase colonii confluate, in ambele
plăci;
- la însămânţările din dilutia 10-1: 210 şi 240 de colonii, cu media de 255 colonii placă;
- la însământările din dilutia 10-2: 26 şi 30 de colonii, cu media de 28 colonii placă.