Conf.dr. Benone PĂSĂRIN Prof.dr.

Traian STAN

Editura Karro Iaşi

2003
Referinţi ştiinţifici:
Prof.dr. Ion Iordache – Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi – Facultatea de
Biologie
Prof.dr. Ionel Miron – Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi – Facultatea de
Biologie
Prof.dr. Costică Misăilă – Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi – Facultatea de
Biologie

I.S.B.N.:

-2-
 CUPRINS

Protecţia muncii şi legislaţia în acvacultură................................................................................... 5

Partea I – ELEMENTE DE PISCICULTURĂ.......................................................................... 9
Capitolul I EXTERIORUL LA PE{TI....................................................................................... 9
1.1. Formatul corporal................................................................................................................... 9
1.2. Segmentele corporale.............................................................................................................. 9
1.3. Exoscheletul (solzii).............................................................................................................. 10
1.4. Culoarea.................................................................................................................................. 11
1.5. Linia laterală........................................................................................................................... 12
Capitolul II NO}IUNI DESPRE ANATOMIA {I FIZIOLOGIA PE{TILOR.........................19
2.1. Vivisecţia, disecţia şi necropsia.............................................................................................. 19
2.2. Aparatul digestiv..................................................................................................................... 21
2.3. Aparatul respirator.................................................................................................................. 22
2.4. Aparatul circulator.................................................................................................................. 23
2.5. Aparatul reproducător............................................................................................................. 24
2.6. Aparatul excretor.................................................................................................................... 25
2.7. Sistemul muscular................................................................................................................... 25
2.8. Sistemul osos.......................................................................................................................... 25
2.9. Sistemul nervos....................................................................................................................... 27
2.10. Analizatorul vizual................................................................................................................ 28
2.11. Analizatorul gustativ............................................................................................................. 28
2.12. Analizatorul auditiv (receptorul stato-acustic)......................................................................28
2.13 Analizatorul olfactiv.............................................................................................................. 29
Capitolul III STABILIREA VÂRSTEI, DETERMINAREA RITMULUI DE
CRE{TERE A GRADULUI DE ÎNGRĂ{ARE, A SPECIEI {I A
SEXULUI LA PE{TI....................................................................................................... 44
3.1. Stabilirea vârstei..................................................................................................................... 44
3.2. Determinarea ritmului de creştere........................................................................................... 45
3.3. Determinarea gradului de îngrăşare........................................................................................46
3.4. Determinarea speciei după formule........................................................................................ 46
3.5. Determinarea sexului la peşti.................................................................................................. 47
Capitolul IV MĂSURĂTORI, CÂNTĂRIRI {I INDICI CORPORALI LA PE{TI...............51
4.1. Măsurătorile corporale (biometria)......................................................................................... 51
4.2. Determinarea masei corporale (gravimetria)..........................................................................53
4.3. Indicii corporali...................................................................................................................... 53
Capitolul V INDIVIDUALIZAREA PE{TILOR......................................................................57
Capitolul VI RECUNOA{TEREA PRINCIPALELOR SPECII {I RASE DE PE{TI............59
6.1. Elemente de nomenclatură...................................................................................................... 59
6.2. Cheile de determinare............................................................................................................. 59
6.3. Ciprinidele asiatice................................................................................................................. 60
6.4. Specii din apele de munte....................................................................................................... 62
6.5. Specii din apele de deal.......................................................................................................... 64
6.6. Specii din apele de şes............................................................................................................ 66
6.7. Specii marine sedentare.......................................................................................................... 78
6.8. Specii marine migratoare........................................................................................................ 85
6.9. Crapul de crescătorie.............................................................................................................. 90
Capitolul VII ELEMENTE DE TOPOGRAFIE {I HIDROBIOLOGIE..............................108
7.1. Catalogarea şi reprezentarea grafică a bazinelor piscicole....................................................108

-3-
7.2. Determinarea debitului unei ape........................................................................................... 109
7.3. Determinarea suprafeţei unui bazin piscicol.........................................................................111
7.4. Determinarea cantităţii de apă dintr-un bazin piscicol..........................................................112
Capitolul VIII PARTICULARITĂ}ILE MEDIULUI DE PRODUC}IE PISCICOLĂ............120
8.1. Noţiuni generale.................................................................................................................... 120
8.2. Calităţile fizico-chimice ale apei..........................................................................................121
8.3. Calităţile fizico-chimice ale solului......................................................................................124
Capitolul IX CONSTRUC}II {I INSTALA}II HIDROTEHNICE FOLOSITE
ÎN AMENAJĂRILE PISCICOLE...................................................................127
9.1. Lucrări de terasament............................................................................................................ 127
9.2. Lucrări de artă....................................................................................................................... 136
Capitolul X AMENAJĂRILE PISCICOLE {I COMPARTIMENTAREA
TERENULUI PISCICOL....................................................................................... 152
10.1. Amenajările piscicole.......................................................................................................... 152
10.2. Compartimentarea terenului piscicol..................................................................................159
Capitolul XI UNELTELE FOLOSITE ÎN PISCICULTURĂ................................................169
11.1. Uneltele pentru pescuit productiv....................................................................................... 169
11.2. Unelte pentru pescuit sportiv.............................................................................................. 175
Capitolul XII UTILAJE {I DISPOZITIVE FOLOSITE ÎN PISCICULTURĂ....................187
12.1. Utilaje folosite în determinări hidrobiologice.....................................................................187
12.2. Utilaje folosite în activitatea reproductivă a peştilor..........................................................188
12.3. Utilaje şi dispozitive folosite pentru popularea şi recoltarea peştilor..................................191
12.4. Utilaje şi dispozitive folosite pentru furajare......................................................................192
12.5. Alte utilaje, dispozitive şi unelte folosite în piscicultură....................................................192
Capitolul XIII NORME DE POPULARE A BAZINELOR PISCICOLE............................205
13.1. Tehnica şi normele de populare a bazinelor ciprinicole......................................................205
13.2. Tehnica şi normele de populare a bazinelor salmonicole....................................................212
Capitolul XIV ALIMENTA}IA {I NUTRI}IA PE{TILOR DE CULTURĂ..........................215
14.1. Hrana naturală..................................................................................................................... 215
14.2. Hrana suplimentară............................................................................................................. 218
14.3. Tehnica furajării peştilor de cultură.................................................................................... 226
Capitolul XV REPRODUCEREA PE{TILOR DE CULTURĂ.............................................240
15.1. Noţiuni introductive............................................................................................................ 240
15.2. Reproducerea intensivă a crapului......................................................................................241
15.3. Reproducerea intensivă a păstrăvului.................................................................................243
Capitolul XVI TRANSPORTUL ICRELOR {I A PE{TELUI VIU.......................................249
16.1. Transportul icrelor fecundate şi embrionate........................................................................249
16.2. Transportul peştelui viu...................................................................................................... 250
Capitolul XVII DĂUNĂTORII {I BOLILE ICRELOR {I PE{TILOR................................263
17.1. Dăunătorii peştilor şi icrelor............................................................................................... 263
17.2. Bolile peştilor şi icrelor....................................................................................................... 268
17.2.1. Bolile ciprinidelor................................................................................................ 268
17.2.2. Bolile salmonidelor............................................................................................. 278
17.2.3. Alte categorii de boli........................................................................................... 285
Capitolul XVIII ELEMENTE DE ETAPIZARE A ACTIVITĂ}ILOR
PISCICOLE.CALENDARUL PISCICULTORULUI....................................304
18.1. Calendarul lucrărilor în fermele ciprinicole........................................................................304
18.2. Calendarul lucrărilor în fermele salmonicole......................................................................306
BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................ 309

-4-
 Protecţia muncii şi legislaţia
în acvacultură

a) Protecţia muncii în acvacultură

 Pe parcursul activităţii didactice
La disciplina de Acvacultură, activitatea didactică prevede lucări care se desfăşoară în
laborator şi deplasări la diferite unităţi piscicole din zonă.
În acest sens, în laborator se recomandă studenţilor:
 echipament de protecţie (halat alb);
 să nu folosească aparatele şi instalaţiile electrice decât în prezenţa şi sub supravegherea
cadrului didactic;
 să mânuiască inventarul trusei de disecţie cu grijă şi corect, să mânuiască atent uneltele de
pescuit productiv şi sportiv;
 să utilizeze reactivii chimici numai în prezenţa cadrului didactic;
 să execute igiena mâinilor după manipularea animalelor conservate în formol (peşti,
broaşte, raci, scoici ş.a.), după folosirea substanţelor chimice (dozare, preparare) a
peştilor, broaştelor, racilor sau alte organisme acvatice, vii sau moarte;
 să se aerisească încăperea după experienţe sau dacă se simte un miros aparte etc.
În cadrul lucrărilor practice efectuate pe teren, studenţii trebuie:
 să se deplaseze grupat, împreună cu cadrul didactic;
 să nu facă baie în heleşteie, iazuri, bălţi etc;
 să urmeze traseul indicat de cadrul didactic, evitând zonele periculoase; să nu manevreze
utilaje, aparate sau instalaţii, fără acceptul cadrului didactic;
 să nu consume peşte sau alte produse;
 să nu arunce soluţii chimice sau obiecte în amenajările piscicole, să se spele pe mâini şi să
se dezinfecteze dacă au manipulat sau manevrat peşti sau alte animale acvatice;
 să nu se izoleze de grup;
 să nu se deplaseze pe podul de gheaţă;
 să nu consume apă din sursă neautorizată.
Cadrul didactic însoţitor are îndatorirea de a specifica zonele periculoase,
ambarcaţiunile defecte, terenurile alunecoase etc.
 În cadrul unităţilor productive
Personalul care ia parte activă la lucrările piscicole trebuie să fie instruit periodic. Fiecare
muncitor este dator să ştie să mânuiască întreg inventarul din gospodăria respectivă, precum şi să
aplice metodele de lucru. Nu este deloc neglijabil faptul că trebuie să ştie şi să înoate.
Fiecare muncitor va fi dotat cu echipament de protecţie format din salopetă, şorţ de
cauciuc, cizme de cauciuc, centură de siguranţă şi mantaua cauciucată pentru ploaie.
După terminarea lucrului, fiecare muncitor trebuie să-şi cureţe şi să-şi spele îmbrăcămintea.
Muncitorii care efectuează dezinfecţia bazinelor piscicole cu piatră de var arsă trebuie

-5-
să poarte ochelari de protecţie, mănuşi şi cizme de cauciuc. Pe faţă, gât şi mâini, trebuie să se
ungă cu vaselină. În cazul când se foloseşte cianura calcică, muncitorii trebuie să-şi protejeze
nasul şi gura cu o batistă sau o cârpă udată cu apă.
Muncitorii care iau parte activă la pescuitul electric trebuie obligatoriu să poarte
mănuşi de cauciuc, iar cizmele de cauciuc trebuie controlate să nu fie sparte.
Muncitorii care mânuiesc buteliile de oxigen trebuie să aibă mâinile uscate şi nu unse
cu uleiuri, pentru a nu provoca explozii. Pentru acelaşi motiv, se va avea grijă ca buteliile de
oxigen să nu vină în contact direct cu cârpe murdare de ulei, vaseline ş.a..
Muncitorii piscicoli au datoria să înveţe să manevreze ambarcaţiunile (bărcile) şi
obligatoriu să nu plece pe apă fără a avea la ei colacul de salvare.
În timpul izbucnirii unei boli infecţioase, muncitorii trebuie ca după terminarea
lucrului în heleşteiele infectate să-şi dezinfecteze mâinile cu o soluţie limpede şi proaspătă
făcută din clorură de var, în concentraţie de 0,1-1,0 g%.
Fiecare fermă piscicolă va dispune de un dulăpior fixat în perete şi dotat cu material
medical de primă urgenţă (un pachet de vată, 1-2 feşe de tifon, 1 l alcool medicinal, 50 cm 3
tinctură de iod, o cutie cu vaselină, un termometru, acid boric, aspirină, hipermanganat de
potasiu etc.)

b) Legislaţia privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura

(Legea 192/2001 – selectiv)
Titlul I Dispoziţii generale
Articolul 4
 piscicultor – persoană fizică atestată să exercite lucrări în cadrul fermelor de acvacultură;
 pescar profesionist – persoană fizică atestată conform legii să exercite pescuitul în scop
comercial;
 pescuit – capturarea peştelui şi a altor vieţuitoare acvatice în scop comercial, ştiinţific sau
recreativ/sportiv, pe bază de autorizaţie, licenţă, permis de pescuit, în locuri, perioade şi cu
unelte prevăzute de lege;
 furt piscicol – infracţiune care constă în sustragerea peştelui sau în practicarea ilegală a
pescuitului.
Titlul II Pescuitul în bazinele naturale şi autorizarea pescuitului
Capitolul I – Articolul 8
(1) Pentru administrarea fondului pisciol din domeniul public de interes naţional,
precum şi din amenajările pisciole din domeniul public şi privat al statului, exceptând apele de
munte şi zona administrată de Administraţia Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării”, se
înfiinţează, conform legii, Compania Naţională de Administrare a Fondului Piscicol, cu
personalitate juridică.
Capitolul II – Articolul 14
(1) Dreptul de pescuit în scop comercial al fondului piscicol natural din domeniul
public se atribuie de administratorii statului în două moduri: a) prin concesionare şi b) prin
eliberare de permis de pescuit.
(3) Dreptul la pescuit în scop recreativ/sportiv se atribuie de administratorul statului,
prin concesionare, asociaţiilor de pescari sportivi şi altor forme de asociere.
Capitolul III – Exercitarea pescuitului
Articolul 19 - Prin pescuit în scop comercial se înţelege capturarea peştelui şi a altor
animale acvatice prin metode şi cu unelte admise de lege, de către personal autorizat, în
condiţiile prezentei legi.
Articolul 21 – Prin pescuit în scop recreativ/sportiv se înţelege pescuitul cu undiţa şi
cu lanseta, în scop de agrement/performanţă, pe baza unui permis nominal eliberat în
condiţiile prezentei legi.
Titlul III – Piscicultură
Capitolul I Organizarea activităţii de piscicultură - Articolul 29
(1) Utilizarea amenajărilor pisciole pentru realizarea producţiei de peşte şi alte animale

-6-
acvatice, din domeniul public şi privat al statului, este obligatorie pentru toţi deţinătorii.
Titlul V – Protecţia fondului piscicol
Articolul 39 – Protecţia fondului piscicol se realizează prin prohibiţia anuală a
pescuitului, prin interdicţia acţiunilor care pot constitui contravenţii şi infracţiuni la prezenta
lege, precum şi prin orice alte măsuri care să asigure exploatarea durabilă a fondului piscicol
şi conservarea biodiversităţii.

Articolul 42 – Pentru protecţia fondului piscicol se interzice folosirea următoarelor

unelte şi metode de pescuit:
a) setci fixe;
b) setci şi ave de orice tip, în locuri stabilite;
c) setci monofilament;
d) pescuitul electric, cu excepţia celui ştiinţific;
e) oprirea, abaterea, răstocirea unor ape;
f) pescuitul cu materiale explozive, substanţe toxice şi narcotice;
g) pescuitul cu unelte din plasă în zona montană;
h) pescuitul cu momeli metalice şi peşti artificiali în zona lostriţei;
i) pescuitul cu ostia, suliţa, ţepoaica, japca.
Articolul 44 (2) - În caz de necesitate, administratorii statutului au obligaţia să ia
măsuri pentu completarea fondului piscicol prin repopulări.
Articolul 46 (d) – Circulaţia cu autovehicule şi scoaterea materialului lemnos prin
albiile curgătoare din zona de munte sunt supuse interdicţiei.
(h) Infiinţarea de pepiniere şi crescătorii piscicole, fără avizul autorităţii publice
centrale pentru agricultură, alimentaţie şi mediu este interzisă.
Articolul 48 – Persoanele juridice sau fizice, care îşi desfăşoară activitatea în zona
limitrofă bazinelor piscicole naturale, sunt obligate să respecte reglementările privind
conservarea şi protecţia fondului piscicol.
Titlul VI – Răspunderi şi sancţiuni
Articolul 54 – Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 400.000 lei
la 800.000 lei:
a) pescuitul sportiv/recreativ fără permis sau autorizaţie;
b) refuzul prezentării permisului sau autorizării.
Articolul 55 – Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 800.000 lei
la 1.500.000 lei:
a) pescuitul recreativ în timpul nopţii;
b) prinderea salmonidelor cu mâna;
c) pescuitul cu momeli metalice la lostriţă;
d) pescutiul “zi-lumină” a mai mult de 10 bucăţi păstrăv, lipan şi coregon sau mai
mult de 5 kg peşte/individ;
e) reţinerea vieţuitoarelor acvatice sub dimensiunile minime prevăzute de lege.
Articolul 61 – Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani
sau cu amendă penală, de la 25.000.000 lei la 50.000.000 lei:
a) pescuitul electric neautorizat, cu materiale explozive, substanţe toxice sau
narcotice;
b) pescuirea reproducătorilor în perioada de reproducere;
c) procurarea, transportul şi comercializarea ilegală a peştelui, icrelor şi produselor
din peşte; furtul de peşte.
Titlul VII – Dispoziţii finale
Articolul 73 (1) – Terenurile ocupate de ape, din domeniul public sau privat, sunt
scutite de taxe şi impozite.
Articolul 79 – La data intrării în vigoare a prezentei legi, administratorii fondului
piscicol natural sunt:

-7-
 a) Regia Naţională a Pădurilor, pentru fondul pisciol din apele de munte;
b) Administraţia Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării”, pentru apele de pe teritoriul
rezervaţiei;
c) Compania Naţională de Administrare a Fondului Piscicol, pentru celelalte ape
aparţinând domeniului public şi privat al statului;
d) Consiliile locale.
c) Alte prevederi
Pentru întreprinzătorii particulari sau societăţile particulare care ar dori să genereze
activităţi cu aplicaţii în acvacultură, este necesară obţinerea unei licenţe, pe baza unui Dosar
al studiului de impact. Metodologia este practicată şi în Uniunea Europeană şi presupune
parcurgerea unor etape distincte, precum:
a) cerere a întreprinzătorului către Prefectură;
b) avizul favorabil al Departamentului Agriculturii-Silviculturii;
c) avizul favorabil din partea Direcţiei Sanitar-Veterinare;
d) avizul favorabil din partea Primarului, pe baza unei anchete publice;
e) avizul favorabil din partea Consiliului de Igienă (Sanepid);
f) avizul favorabil din partea Consiliului Judeţean;
g) hotărârea prefecturală de autorizare a activităţii descrisă în dosar;
h) elaborarea de schiţe, măsurători, planuri ş.a.

Toate proiectele cu specific de acvacultură trebuie să respecte legislaţia privind

protecţia mediului, de asigurare a calităţii produsului realizat şi de protecţie a muncii.

-8-
 Partea I
Elemente de piscicultură

Capitolul I

Exteriorul la peşti

1.1. Formatul corporal

Forma tipică a peştilor, în general, este alungită şi uşor comprimată lateral, ca o adaptare
la condiţiile de viaţă din apă. Aspectul corporal hidrodinamic permite peştelui să efectueze
demaraje rapide, să dezvolte viteze mari de deplasare (10-20 km/h), să parcurgă distanţe mari etc,
într-un mediu care îi opune suficientă rezistenţă. Datorită mediului divers de viaţă, există mai
multe tipuri de peşti, în ceea ce priveşte formele corporale, ca de exemplu (planşa I):
 Peştii fusiformi, care posedă corpul alungit, apropiat de forma unei suveici sau fus alungit,
ca o adaptare la înotul rapid (păstrăv, clean, scrumbie ş.a.);
 Peştii serpentiformi, cu corpul foarte alungit, apropiat ca formă de cel al şerpilor (anghila,
ţiparul, zvârluga, chişcarul ş.a.);
 Peştii disciformi, care au corpul plat, rareori rotund sau oval, trăind pe vatra apelor
(calcanul, cambula, limba de mare ş.a.);
 Peştii globiformi, care posedă posibilitatea de a înghiţi aer şi de a se umfla, căpătând o
formă sferică sau corpul este permanent de formă rotunjită (Diodon, Tetraodon ş.a.);
 Peştii aculeiformi, care prezintă corpul alungit, foarte subţire, cilindric sau semicilindric
(acul de mare, aţa de mare ş.a.);
 Peştii cu forme nedefinite, care posedă o varietate mare de formate corporale, unii
împrumutând chiar nume nespecifice: căluţul de mare, peştele zburător, peştele elefant,
porcul de mare ş.a.).

1.2. Segmentele corporale

1.2.1. Capul

-9-
 Capul la peşti este delimitat posterior de trunchi şi lateral de cavităţile branhiale. În
general, este de formă conică, mai alungit sau mai masiv, lipsit în general de solzi şi uşor
aplatizat lateral. Anterior prezintă gura (botul), de consistenţă tare, la unele specii fiind
protractilă (crap). Forma şi mărimea gurii diferă în funcţie de regimul alimentar; poate să fie
mică (babuşcă, oblete) sau mare (somn, ştiucă).
Poziţia gurii este un indiciu referitor la tipul de hrănire:
- o gură poziţionată superior (planşa II) arată că peştele se hrăneşte la suprafaţa apei sau în
etajele superioare ale acestora (sabiţă);
- una poziţionată terminal sau subterminal (planşa II), arată că peştele se hrăneşte în masa
apei (biban, ştiucă, caras);
- o gură poziţionată inferior (planşa II) arată că peştele se hrăneşte cercetând vatra bazinului
(mreana, cega).
Privită lateral, deschiderea bucală apare dreaptă sau oblică, iar văzută din faţă poate să
apară dreaptă, oblică sau ca o linie frântă la mijloc. Gura este înconjurată de buze, care uneori
pot avea mustăţi (barbioni) (planşa II). Aceste apendice au un rol tactil şi senzitiv, numărul,
formele şi dimensiunile fiind variate.
Tot pe cap sunt situaţi ochii, foarte mobili, fără pleoape (în general), şi glande
lacrimale. Mobilitatea ochilor permite acoperirea unui câmp vizual larg, cu un unghi de 160-
170° pe orizontală şi sensibil mai mic pe vericală, 150° (planşa II).
În faţa ochilor, în număr de două sau patru; sunt situate orificiile nazale, fără rol în
respiraţie ci în olfacţie. La suprafaţă, nările sunt protejate de membrane fine (capace), în interiorul
cutiei craniene existând un sac olfactiv căptuşit cu cili necesari percepţiei şi analizei mirosurilor
substanţelor dizolvate în apă (planşa II), dar şi formării unui curent de circulare a apei.
Lateral se găsesc oasele operculare, poziţionate simetric, care protejează branhiile şi
asigură circulaţia apei prin mişcări regulare. Sub acestea se observă cavităţile branhiale cu
arcurile branhiale, de culoare roşiatică şi cu rol determinant în respiraţie.

1.2.2. Trunchiul
Trunchiul reprezintă partea principală (din punct de vedere productiv) şi majoritară (din
punct de vedere dimensional) a corpului peştilor. Pe corp există mai multe tipuri de înotătoare,
perechi şi neperechi, fiecare având un rol precis (planşa II), forma şi numărul lor servind uneori la
clasificarea peştilor în diferite familii. Un peşte standard deţine două înotătoare perechi (pare),
pectoralele şi ventralele, şi trei înotătoare neperechi (impare), dorsala, caudala şi anala, la nivelul
trunchiului regăsindu-se doar dorsala, pectoralele şi ventralele.
La unele specii (Salmonidae, Caracidae) între înotătoarea dorsală şi caudală există o
înotătoare suplimentară, fără o utilitate reală, de tip adipos, aceasta reprezentând un rudiment.
De asemenea, la unele specii de peşti, pe linia superioară (dosală) se regăsesc două sau mai
multe înotătoare, a căror formă, poziţie, structură şi dimensiuni sunt diferite.
Toate înotătoarele, compuse dintr-o membrană întinsă pe nervuri (radii tari şi moi), se
pot replia de-a lungul corpului, cu excepţia celei caudale. În plus, fiecare înotătoare are o
musculatură prorpie şi un schelet propriu, fapt ce asigură o independenţă totală a mişcărilor.

1.2.3. Coada
Ca regiune, coada este formată din pedunculul caudal, înotătoarea caudală, anală şi
adipoasă fiind delimitată anterior de orificiul anal. Înotătoarea caudală este de mare
importanţă, propulsarea peştelui fiind posibilă datorită părţii posterioare a corpului şi mai ales
datorită acestei înotători.
În funcţie de aspectul anatomic şi conformaţie, înotătoarea caudală poate să fie de tip
homocerc (bilobată simetric), heterocerc (bilobată inegal), dificerc (împărţită de coloana
vertebrală în două părţi egale), geficerc (este unită cu cea dorsală şi anală) şi nespecifică (cu

- 10 -
spini sau excrescenţe ţepoase (cu sau fără rol locomotor) (planşa II).

1.3. Exoscheletul (solzii)

Ca la toate vertebratele, sistemul tegumetar al peştilor este reprezentat de piele şi de
anexele sale: glande (unicelulare, diseminate printre celulele dermului) şi fanere tegumentare
(solzi dermici, cornoşi, plăci osoase ş.a.). Tegumentul peştilor prezintă o mare varietate
structurală şi dimensională, epidermul şi dermul fiind bine conturate, iar hipodermul este slab
reprezentat. Pentru că trăiesc în mediul acvatic, peştii deţin un tegument caracterizat prin
fenomenul de mucogeneză (secreţii de mucus protector). Rolul tegumentului este de protecţie
împotriva acţiunii agenţilor externi de tip mecanic, chimic, fizic şi biologic, de reglare a
temperaturii corporale, în respiraţie, în eliminarea unor substanţe nocive, ca organ senzorial,
ca rezervor de substanţe nutritive etc.
Solzii (exoscheletul), împlântaţi în derm, sunt rezultatul unor depuneri de natură
calcaroasă şi constituie formaţiuni tegumentare cu rol protector şi de sporire a
hidrodinamismului. La unele specii lipsesc (somn, zglăvog), la altele sunt foarte mici sau
răspândiţi limitat, pe anumite porţiuni (chişcar), sau mici (lin, anghilă), iar la altele formează
o adevărată carapace prin unirea lor (căluţul de mare ). În funcţie de structura şi forma lor,
solzii pot fi de mai multe tipuri (planşa III):
 cosmoid, caracteristic crossopterigienilor actuali (Latimeria), prezentând un strat
superficial strălucitor, asemănător cu emailul, numit cosmină;
 ganoid, caracteristic acipenseridelor (morun, nisetru, păstrugă), de formă rombică, sunt
dispuşi în serii oblice, înspre regiunea caudală. Stratul superficial al solzilor este
impregnat cu o substanţă dură, strălucitoare, numită ganoină;
 elasmoid, caracteristic majorităţii peştilor osoşi, fiind subţire, elastic, transparent şi având
dimensiuni şi forme variate. În acest sens amintim forma circulară (solzul cicloid), cu
marginea liberă netedă (crap, caras, plătică), forma ctenoidă (solzul ctenoid), aproximativ
rotund dar zimţat pe marginea liberă şi dinţat pe cea împlântată în derm (biban, şalău),
forma ovală (cambulă), forma de patrulater sau poligon etc;
 placoid, caracteristic selacienilor (rechin), care are forma unei plăci osoase, ca un soclu,
cu un spin la mijloc, al cărui vârf este îndoit. Soclul solzului este alcătuit din dentină, iar
spinul din vitrodentină (asemănător emailului).
La majoritatea peştilor, solzii apar ca primordii în nişte incluziuni dermice (săcuşori
alungiţi), numite saci germinativi, cu pereţii alcătuiţi din celule specializate în scopul formării
solzului. Creşterea solzului presupune existenţa carbonatului de calciu (a scleritelor), care se
depune concentric în celule numite scleroblaste, în jurul centrului solzului (planşa III). Solzii
sunt aşezaţi unul peste altul, ca ţiglele pe un acoperiş, antero-posterior, crescând spre exterior
atâta timp cât creşte şi peştele. Unele specii (barbunul), în stadiile tinere prezintă solzi de tip
cicloid pentru ca, la maturitate, aceştia să devină ctenoizi. De asemenea, unele specii de guvizi
au o parte a corpului îmbrăcată cu solzi cicloizi, iar cealaltă cu solzi ctenoizi.

1.4. Culoarea
În general, culoarea peştilor este mai închisă în zona dorsală, moderată pe părţile
laterale şi mai deschisă pe abdomen şi zona ventrală. Fiecare peşte are o coloraţie de bază,
care se poate modifica în concordanţă cu tipul de hrană, mediu, lumină şi stare de sănătate,
calitatea apei, perioadă de reproducere, cantitatea de oxigen, stare fiziologică, vârstă, sex,
prezenţa substanţelor toxice în apă etc. Coloraţia peştilor este o caracteristică foarte
importantă, rolul acesteia rezidând în protecţie, imitarea mediului înconjurător (homocromie
copiantă), semnalizare, disimulare, atracţie, stabilirea ierarhiilor, demararea activităţii
reproductive ş.a. Culoarea peştilor este o constantă a speciei, fiind dirijată de mediul intern al

- 11 -
acestora. Tegumentul este bogat în celule pigmentare denumite cromatofori, fiecare
cromatofor conţinând numai un singur pigment: alb (guanină), roşu sau galben (carotinoide),
negru (melanină), verde (xantonină) ş.a., dar din suprapunerea culorilor de bază pot să apară
culori sau nuanţe noi. Granulele de pigment, la nivelul celulei, pot să se extindă în ramificaţii
sau să se grupeze în centru, concordant cu excitaţiile sistemului nervos periferic, de care sunt
inervate, în acest mod peştii putând să-şi schimbe culoarea sau tonalitatea culorii.
Deoarece cromatoforii sunt situaţi în dermul lax, mai profund, culoarea peştilor poate
să fie influenţată şi de prezenţa în ţesutul subcutanat, superficial, a unor substanţe colorate de
natură externă, a unor substanţe grase, chiar poluante, de forma unor picături mici.
Peştii cu coloraţia cea mai elaborată trăiesc în zonele tropicale, acolo unde şi apele au
un colorit deosebit, ca dovadă a legăturii dintre peşti şi mediu pe care aceştia îl populează. În
majoritatea cazurilor, masculii devansează femelele, din punct de vedere cromatic.

1.5. Linia laterală

Linia laterală reprezintă organul principal de simţ pentru peşti, cu ajutorul acestuia
percepându-se direcţia, distanţa, presiunea, intensitatea şi locul provenienţei excitaţiilor,
temperatura, echilibrul, reacţia apei şi chiar intensitatea luminii. Există specii de peşti (Tetra
orb – Anoptichthys jordani) care nu posedă ochi funcţionali fiziologic, detectarea prăzii şi a
duşmanilor, găsirea partenerilor reproductivi, estimarea distanţelor faţă de vatra apelor şi faţă
de maluri fiind exclusiv funcţia liniei laterale (planşa IV).
Din punct de vedere anatomic, linia laterală este constituită dintr-un ansamblu de
structuri senzoriale tegumentare (muguri epiteliali) cu fibrele nervoase aferente. Sistemul
liniei laterale reuneşte organe periferice, nervii laterali şi centrii nervoşi (mielencefalici)
(planşa IV).
Simetrică, de fiecare parte a corpului, linia laterală este mai mult sau mai puţin
vizibilă, desenul descris de succesiunea porilor de pe solzi (orificii prin care circulă apa)
reprezentând caractere de specie (planşa IV). Ea se întinde de-a lungul corpului, anterior până
în regiunea cefalică, unde se continuă cu canalele infraorbitar, supraorbitar şi mandibular
(planşa IV), iar posterior până la baza înotătoarei caudale. Nervii care inervează organele
liniei laterale sunt nervii anterior sau facial (perechea VII), nervul mijlociu sau
glosofaringian (perechea IX) şi nervul posterior sau vag (perechea X) (planşa IV) (unele
surse amintesc şi nervul trigemen V).
Organele liniei laterale nu se regăsesc decât la peşti şi la amfibienii obligatoriu
acvatici. La amfibienii tereştri, linia laterală există dar atâta timp cât animalele trăiesc în apă
(primele stadii ontogenetice). Când larvele părăsesc mediul acvatic, mugurii liniei latrale se
transformă, cu sau fără posibilitatea ractivării funcţionale ulterioare.
În afară de linia laterală, peştii mai percep exteriorul prin intermediul întregului corp,
inclusiv a înotătoarelor, prin butonii senzitivi dispuşi pe anumite regiuni (cap) sau pe toată
suprafaţa corpului, prin celule senzitive aflate pe “mustăţi” (barbioni), în regiunea cavităţii
bucale ş.a.

TEMĂ

- Se vor prezenta preparate anatomice şi diapozitive cu forme

corporale diferite ale peştilor.

- 12 -
 - Se vor recunoaşte principalel tipuri de solzi.
- Se vor identifica specii de peşti după desenul liniei laterale.

PLAN{A I

Fig. 1 Păstrăvul (corp fusiform) Fig. 2 Anchila (corp serpentiform)

Fig. 3 Acul de mare (corp aculeiform) Fig. 4 Calcan (corp disciform)

Fig. 5 Pisica de mare (corp rombiform) Fig. 6 Diodon (corpul globiform)

- 13 -
a) Căluţul de mare b) Peştele geamantan c) Linophryne sp. d) Arguropelactus
hemigimnus

e) Nemichtyes avocetta f) Chauliodus sp. g) Eurypharynx sp.

Fig. 7 Forme corporale nedefinite

- 14 -
- 14 -
 PLAN{A II

a) Poziţie superioară b) Poziţie terminală c) Poziţie inferioară

Fig. 1 Diferite poziţii ale gurii

Fig. 2 Tipuri nedefinite ale gurii

a) Barbun b) Mihalţ c) Somn d) Mreană

Fig. 2 Diferite tipuri numerice, dimensionale şi de amplasare a mustăţilor

Fig. 4 Diferite câmpuri vizuale la peşti Fig. 5 Organul olfactiv (narinele)

a)homocercă (cosaş) b) heterocercă (cegă) c) dificercă (dipnoi)

d) gefirocercă (anguilă) e) nespecifică f) nespecifică

- 15 -
 (pisică de mare) (vulpe de mare)
Fig. 6 Diferite tipuri de înotătoare
PLAN{A III
Dorsal\
- direc]ie
Adipoas\ - stabilitate
- f\r\ rol - ap\rare
activ - atac
- rudiment - rol social
Caudal\ atrage femele
- propulsie
- lupt\
-
preg\tirea
cuibului

Pectorale
Anal\ Ventrale
- stabilitate - stabilitate
- direc]ie
- frânare - frânare
- reproduc]i
e - schimbare - schimbarea
direc]iei
a direc]iei
- r\sucire - r\sucire
- virare - virare
- imersie- - reproduc]ie
Fig. 1 Denumirea şi rolul înotătoarelor - imersie-
submersie
- c\]\rare submersie
- deplasare - planare
pe uscat

a) ganoid b) elasmoid- c) elasmoid- d) elasmoid-l e) placoid

cicloid ctenoid oval
Fig. 2 Diferite tipuri de solzi

Fig. 3 Dezvoltarea solzilor la rechini (selacieni)

1. Epidermă; 2. Dermă; 3. Pulpă;
4. Soclu; 5. Spin

Fig. 4 Dezvoltarea solzilor la

- 16 -
 peştii osoşi (teleosteeni)
1. Epidermă; 2. Dermă; 3. Solz; 4. Sac germinativ

PLAN{A IV

Fig. 1 Peştele tetra orb Fig. 2 Canalul liniei laterale (secţiune)

a) dreaptă (păstrăv) b) uşor curbată ventral (roşioara)

c) mediu curbată ventral (clean) d) absentă (Paraphoxinus sp.)

e) sinuoasă (mreană) f) curbată ventral şi sinuoasă (sabiţa)

- 17 -
g) întreruptă anterior (Peştele lui Heckel) h) întreruptă posterior (Paraphoxinus sp.)

Fig. 3 Forme ale liniei laterale

PLAN{A 4 (continuare)

Fig.4 Canalele laterale cefalice

Fig.4 Canalele laterale cefalice

1. Linia laterală;
2. Canal infraorbitar;
3. Canal supraorbitar;
4. Canal mandibular

Fig. 5 Nervii sistemului lateral (peşti osoşi)

1. ramul bucal (nervul vii); 2. ramul dorsal (nervul X); 3. nervul hiomandibular
10. nervul oftalmic superficial; 13. ramul ventral (nervul X)

- 18 -
 Fig. 6 Nervii sistemului lateral (peşti cartilaginoşi)
VII ramul oftalmic (nervul VII); VII' ramul bucal (nervul VII); VII'' ramul otic (nervul VII);
VII''' ramul mandibular extern (nervul VII); VIII nervul statoacustic; IX ramul supratemporal (nervul IX);
X ramul supratemporal (nervul X); X' ramul dorsal (nervul X); X'' ramul liniei laterale a nervului X

Capitolul II

Noţiuni despre anatomia

şi fiziologia peştilor

2.1. Vivisecţia, disecţia şi necropsia

Controlul periodic zoo-sanitar al peştilor dintr-o crescătorie sau din emisarii naturali,
constituie o sarcină permanentă a acvacultorilor. În acest mod, bolile pot să fie depistate încă
din faza incipientă, înainte ca întreaga populaţie de peşti să fie contaminată sau exemplarele
bolnave să fie epuizate fiziologic. Există însă situaţii diverse, când se înregistrează mortalităţi
sau îmbolnăviri masive, fapt ce impune atât colectarea materialului potenţial patologic, cât şi
practici de vivisecţie, disecţie ori necropsie, urmate, în cazuri extreme, de ambalarea şi
expedierea unor probe la laboratoarele avizate.
Din punctul de vedere al acvacultorului, între vivisecţie, disecţie şi necropsie există
diferenţe majore, ca de exemplu:
 Vivisecţia, definită ca o “operaţie efectuată pe un animal viu”, în scopul studierii unor
procese fiziologice, serveşte piscicultorilor pentru stabilirea stării de îngrăşare, stabilirea
sexului, determinarea gradului de infestare cu endoparaziţi, stabilirea ciclurilor funcţionale
ale aparatului reproducător, pentru selecţie, recoltarea unor glande, organe interne, a
creierului etc. Această operaţiune se face preponderent pe peşti sănătoşi, dar şi pe cei cu
semne de îmbolnăvire.
 Disecţia poate să fie asimilată cu faptul de “a diseca, evidenţiind părţile componente ale
unui organism, pentru studiu anatomic sau pentru operaţii”, însă presupune unele adaptări
de specialitate. Astfel, piscicultorii disecă animale vii, îngheţate, refrigerate, formolizate
sau moarte în mediul lor natural, fără a fi intrate în putrefacţie. Rolul disecţiei este de
stabilire a cauzei unor îmbolnăviri sau mortalităţi, de prelevare a unor organe interne
(păstrate o perioadă de timp), prelucrare şi procesare tehnologică, stabilirea randamentelor
la sacrificare, pentru selecţia reproducătorilor, determinarea tipului de hrănire,
determinarea gradului de umplere a intestinelor, determinarea transformărilor suferite de
un furaj în testare, stabilirea fertilităţii raselor sau hibrizilor nou creaţi, precum şi ca scop
didactic.
 Necropsia sau “operaţia efectuată pe un animal mort”, este folosită în piscicultură doar
pentru a se stabili cauzele morţii şi formularea unui diagnostic. Necropsia se efectuează pe
cadavre cu sau fără procese lezionare la nivelul organelor interne, concordant cu timpul
scurs între instalarea morţii şi descoperirea cadavrelor. De asemenea, necropsia presupune
o imposibilitate a stabilirii cauzelor morţii după semnele exterioare sau simptomatologia

- 19 -
 este nespecifică.
Un piscicultor începător, indiferent de tipul manoperei (vivisecţie, disecţie sau
necropsie) trebuie să-şi însuşească următoarele reguli generale:
a) Recoltarea peştilor, morţi sau vii, se face cu ciorpacul (crisnicul), fără a-i spăla sau a-i
şterge. Manipularea nu se face cu mâna liberă ci cu ajutorul unor cârpe. Iniţial, se observă
şi se notează eventualele devieri ale coloanei vertebrale sau ale capului, existenţa şi
dispoziţia solzilor, existenţa plăgilor, a chiştilor sau a formaţiunilor tumorale, cicatrici,
necroze ş.a.

b) Examinarea amănunţită a exteriorului se face cu microscopul, ac spatulat, lupă de mână şi

bisturiu. Astfel, formaţiunile tumorale sau chistice se delimitează, se măsoară şi eventual
se examinează la microscop, pe o lamă de sticlă. Raclarea peştelui se face de la cap către
coadă, fără a se evita înotătoarele.
c) Autopsia peştelui (vivisecţie, disecţie sau necropsie) presupune un instrumentar alcătuit
din bisturiu, cuţit anatomic (pentru peşti de dimensiuni mari), foarfece anatomic, foarfece
drept, sondă canelată, pense anatomice, ace spatulate, tavă dreptunghiulară sau planşetă
din lemn, plăci Petri, lupe de mână, microscop etc.
Tehnica de lucru
Peştele se aşează iniţial pe latura dreaptă, având capul orientat către mâna stângă a
operatorului. Conform normelor U.E., peştii trebuie să fie anesteziaţi sau morţi. Ulterior,
peştele se aşează pe partea dorsală, iar pe partea ventrală, pe direcţia porului anourogenital, cu
bisturiul, se practică o mică incizie trnsversală. De la acest nivel, de-a lungul abdomenului,
printre înotătoarele ventrale şi pectorale, se face prima secţiune, până sub opercule. Pentru a
nu leza organele interne, dacă peştii sunt de dimensiuni mari, între viscere şi bisturiu (sau
foarfece) se interpune o sondă canelată. Dacă peştii au dimensiuni reduse, secţiunea se face cu
un foarfece cu vârful bont.
A doua secţiune, efectuată cu bisturiul sau cu foarfecele, porneşte de la porul
anourogenitel către coloana vertebrală. Această secţiune poate să fie perpendiculară pe
coloana vetebrală (planşa V), în cazul inciziei în unghi drept sau poate să descrie un semicerc,
până deasupra operculului (planşa V).
A treia secţiune porneşte din spatele operculului sau de la mijlocul acestuia (când
dorim să observăm şi branhiile), către coloana vertebrală. Peretele lateral abdominal încadrat
de secţiunile practicate se numeşte lambou. Acesta se poate detaşa (în cazul inciziei
semicirculare sau chiar a celei în unghi drept, dacă durata cercetărilor este mai redusă) sau se
răsfrânge (mai ales la incizia în unghi drept). Pentru detaşarea lamboului, la incizia în unghi
drept, este necesară o a patra secţiune, paralelă cu coloana vertebrală, la baza coastelor.
Pe lângă înlăturarea peretelui abdominal, se mai practică înlăturarea calotei craniene,
pentru evidenţierea sistemului nervos central, precum şi înlăturarea totală a operculului şi a
zonei superioare acestuia, până la baza coloanei vertebrale, pentru a se evidenţia unele
particularităţi ale aparatului respirator (branhii şi labirint) (planşa V).
d) Studiul interiorului se face cu ochiul liber sau necesită lupă de mână, microscop,
pipetă, pensă, bisturiu, foarfece, plăci Petri, pahar Berzelius, cristalizator etc.
Tehnica de lucru
După înlăturarea sau răsfrângerea lamboului, se priveşte cu lupa de mână suprafaţa
internă, notându-se coloritul musculaturii, integritatea organelor interne şi coloritul acestora,
aspectul lor general, procesele lezionare etc. Se extirpă eventualele formaţiuni chistice şi se
colectează endoparaziţii fixaţi la exterior, fără a deranja masa viscerală. Cu pipeta se
colectează lichid abdominal sau intestinal.
Arcurile branhiale se desprind cu ajutorul unui foarfece, se aşează pe lame de sticlă şi
se observă aspectul lor, integritatea, prezenţa paraziţilor etc, cu o lupă de mână, cu ochiul liber
sau cu microscopul.
Lamele şi lamelele brahiale se pot racla cu bisturiul sau cu un ac spatulat, pentru a se

- 20 -
identifica, la microscop, paraziţii de dimensiuni mai reduse. Ulterior, organele interne sau
aparatele şi sistemele se desprind, prin secţionare şi raclare, se aşează în plăci Petri,
cristalizatoare, sticle de ceas etc. în puţină apă, pentru studiile ulterioare.
Globii oculari se extirpă cu un foarfece, se secţionează, se raclează etc, pentru
identificarea eventualilor paraziţi.
Sistemul nervos central se cercetează prin înlăturarea calotei craniene, urmată de o
secţiune în lungul coloanei vertebrale, pentru a se descoperi măduva spinării. Partea
evidenţiată se examinează cu o lupă de mână, se raclează, se colectează eventualii paraziţi, se
observă la microscop etc.

2.2. Aparatul digestiv

Aparatul digestiv este alcătuit din cavitatea bucală, tubul digestiv şi glandele anexe
(planşa V).
 Cavitatea bucală (gura) are rolul de a apuca hrana şi de a produce un curent absorbant, de
apă. Ea comunică la exterior prin intermediul orificiului bucal, orificiu delimitat de două
buze: superioară şi inferioară. Buzele, obişnuit cartilaginoase, pot să devină cornoase
(scobar), servind la răzuirea învelişului vegetal (perifiton) de pe vatra bazinelor. La unele
specii (crap) gura este protractilă, adică se prelungeşte în timpul prehensiunii, după care
revine la forma iniţială. În raport cu forma lor, există mai multe tipuri de conformaţie a
gurii: spadiform, ferestrău, tubiform, lăţit şi prelungit (lopată), aculeiform ş.a. (planşa V).
În cavitatea bucală, la majoritata speciilor, se găsesc dinţii şi limba.
 Dinţii diferă ca formă şi număr, având rolul de a reţine hrana, de a o mesteca sau a o
sfărâma. Ei se găsesc pe toate oasele ce delimitează cavitatea bucală, pe limbă, pe
arcurile branhiale şi pe oasele faringiene. În timpul vieţii, unii dinţi se pot schimba
periodic (dinţii faringieni). După funcţionalitatea lor, dinţii peştilor se clasifică în
canini (sub formă de conuri ascuţite, cu vârfurile întoarse spre interiorul gurii),
masticatori sau faringieni (specifici ciprinidelor, servind la sfărâmarea crustaceelor
mici şi mărunţirea plantelor acvatice) şi filtratori (specifici peştilor zooplanctonofagi
şi fitoplanctonofagi, servind la filtrarea microorganismelor planctonice) (planşa V).
Există şi specii la care dinţii lipsesc complet sau sunt slab dezvoltaţi (sturioni, coregon
ş.a.).
 Limba peştilor reprezintă o cută a epiteliului bucal, fiind lipsită de muşchi proprii sau
glande. Rolul limbii este unul tactil, gustativ şi de suport pentru fixarea unor dinţi, mai
ales la răpitori. La unele specii (morun, nisetru etc.) acest organ lipseşte în totalitate.
 Tubul digestiv - Din gura peştelui hrana trece în faringe, un segment foarte scurt, format din
mai multe oase faringiene. Rolul faringelui este de a fixa şi de a stoarce hrana de surplusul de
apă, dar are şi implicaţii în procesul de respiraţie, în această regiune situându-se branhiile. Tot
în regiunea faringiană se găsesc glandele cu secreţie internă (tiroida şi timusul).
 Esofagul, următorul segment, are forma unui tub scurt şi musculos (pereţii sunt
alcătuiţi din muşchi striaţi), cu posibilităţi mari de dilatare. Aşa se explică faptul că
peştii răpitori, în special, pot să înghită prăzi foarte voluminoase. Stomacul, absent la
peştii fitofagi şi facultativ prezent la omnivori, este bine dezvoltat la peştii răpitori. În
cazul speciilor răpitoare, stomacul prezintă o porţiune anterioară, mai voluminoasă
(cardia), comunicând cu esofagul printr-o deschidere cu acelaşi nume, cardia, şi o
porţiune posterioară, mai puţin voluminoasă (pilor), comunicând cu intestinul prin
intermediul orificiului pilor (planşa VI). Locul joncţiunii stomacului cu intestinul
(pilor) este prevăzut cu o serie de prelungiri numite apendice pilorice, care măresc
suprafaţa mucosei intestinale şi servesc drept criteriu de diferenţiere a speciilor
(planşa VI). Musculatura stomacului este reprezentată printr-un strat circular intern şi
unul longitudinal extern. La speciile de peşti lipsite de stomac, există o dilatare la

- 21 -
 extremitatea anterioară a intestinului mijlociu, numită bulb intestinal, ce se substituie
stomacului. La majoritatea speciilor, stomacul prezintă numeroase glande şi celule
glandulare independente, cu rol în secreţia pepsinei şi a acidului clorhidric.
 Intestinul are aspectul unui tub, relativ subţire, care începe la nivelul orificiului pilor (când
există stomac) sau urmează esofagului (când nu există stomac). Intestinul se împarte în
două porţiuni: porţiunea anterioară sau intestinul subţire şi porţiunea posterioară sau
intestinul gros. La peştii carnivori (cu stomac), intestinul subţire este scurt, iar la cei
fitofagi şi chiar omnivori (fără stomac) este lung, asigurând posibilitatea înmagazinării
unei cantităţi mari de hrană şi o suprafaţă suficientă pentru digestie. Ca structură,
intestinul subţire prezintă o mucoasă, cu celule glandulare, o submucoasă puternic
vascularizată, o musculoasă şi o seroasă. Porţiunea posterioară sau intestinul gros este
scurtă, separată de porţiunea anterioară printr-o valvulă sau un cecum. Comunicarea cu
exteriorul se face prin orificiul anal, situat la baza înotătoarei anale.
Raportul dintre lungimea corpului şi lungimea intestinului este de 1:1 la şalău, 3:2 la biban,
2:3 la carasul argintiu, 1:3 la tineretul de crap, 1:6 la adulţii de ciprinide asiatice etc. În cazul
furajării suplimentare, lungimea intestinului se poate mări cu cca. 30%.
 Glandele anexe servesc la digerarea hranei, datorită sucurior secretate sau reglează funcţii
organice. Cele mai importante glande sunt ficatul şi pancreasul.
 Ficatul este un organ glandular, de culoare glabenă-brună (la fitofagi şi omnivori),
brună-roşie închis (la răpitori) sau de alte nuanţe, diferit ca formă şi volum de la o
specie la alta. Ca poziţionare, ficatul se poate situa de-a lungul intestinului, fiind
alcătuit din mai mulţi lobi (caras), sau în regiunea inimii, fiind nelobat (păstrăv).
Ficatul prezintă vezică biliară, bine evidenţiată şi de culoare verde, bila fiind vărsată
în intestinul subţire, prin canalul coledoc. Raportat la greutatea corpului, ficatul poate
să deţină o greutate situată între 17% (rechin) şi 2,5% (păstrăv).
 Pancreasul are forme şi mărimi diferite, în funcţie de specie. Există specii cu pancreas
compact (rechinii), alături de altele al căror pancreas este diseminat în masa splinei,
mezenterului, ficatului, paretelui intestinal etc. Sucul pancreatic ajunge în intestinul
subţire prin canalul pancreatic. Peştii posedă un pancreas exocrin, care secretă enzime
(tripsina, lipaza şi amilaza) şi unul endocrin, care secretă insulină, reglând funcţiile
ficatului.
 Anexele aparatului digestiv sunt repezentate de vezica înotătoare (denumită şi vezică
gazoasă sau aeriană) şi de splină (planşa VI).
 Vezica înotătoare este situată între rinichi şi tubul digestiv, având rol hidrostatic, de
echilibru, senzitiv, respirator şi de producere a unor sunete. Ea s-a format din peretele
dorsal al esofagului sau al stomacului, are forme şi dimensiuni diverse (planşa VI),
conţinând gaze diferite (O2, N, H, CO2 ş.a.). La cei mai mulţi peşti, vezica înotătoare
se leagă de esofag sau intestin, printr-un duct pneumatic (planşa VI). Prin modificarea
volumului gazelor, peştele poate să urce sau să coboare în masa apei. Există şi specii
(nisiparniţa, zvârluga, grindelul) la care vezica înotătoare are dimensiuni reduse, ca
adaptare la tipul de vieţuire pe vatra bazinelor sau chiar să lipsească.
Vezica înotătoare are două formaţiuni distincte, corpul roşu, care este organul secreţiei
gazoase şi organul oval, care este organul resorbţiei gazoase (planşa VI). Prin faptul că
ocupă aproximativ 1/10 din volumul peştelui, vezica înotătoare se defineşte ca un organ
cu funcţii şi importanţe multiple.
 Splina este un organ hematopoetic, având strânse legături topografice cu aparatul
digestiv (planşa VI).

2.3. Aparatul respirator

La peşti, în general, respiraţia (schimbul de gaze) se efectuează cu ajutorul branhiilor
interne, dispuse pe arcurile branhiale (osoase), prinse transversal de pereţii faringieni (în cavităţile

- 22 -
branhiale), protejate spre exterior de oasele operculelor. Unitatea funcţională este lama branhială
prevăzută cu numeroase lamele branhiale, în scopul măririi suprafeţei de contact cu apa şi
efectarea unui schimb gazos eficient. În funcţie de dispoziţia lamelor branhiale pe arcuri, forma şi
extinderea lor, branhiile interne pot să fie branhii în pungi (chişcar), branhii tubulare (rechin) şi
branhii pectinate (peşti osoşi). La chişcar (Cyclostomi) şi rechin (Selacieni), întrucât lipsesc
operculele, branhiile comunică direct cu exteriorul, prin intermediul fantelor branhiale (planşa
VI). Numărul arcurilor branhiale variază între 5-14 perechi, la peştii superiori numărul lor fiind
constant, de 5 perechi, cu aspect de baghetă curbată, convexitatea fiind orientată posterior. Pe faţa
convexă a arcurilor branhiale există un număr variabil de lame branhiale (2160 crap, 880
porcuşor), iar pe faţa concavă există, la majoritatea speciilor, două rânduri de proeminenţe
epiteliale sau formaţiuni osoase (spinii branhiali), care alcătuiesc o “sită” ce împiedică
pătrunderea corpurilor străine în cavitatea branhială.
Fiecare arc branhial este străbătut de câte o venă şi o arteră; vena fiind situată pe
partea internă a lamelor branhiale şi aduce sânge venos, de la inimă, iar artera este situată pe
partea externă, conţinând sânge oxigenat. La nivelul lamelor branhiale se realizează schimbul
de gaze, prin osmoză, odată cu intrarea şi ieşirea apei în şi din cavitatea branhială.
Pe lângă respiraţia branhială, în anumite împrejurări sau la anumite specii, apar
suprafeţe modificate ale tegumentului, suprafeţe care suplimentează schimbul de gaze:
respiraţia cutanee, la majoritatea larvelor de peşti dar şi la adulţi (crap, caras, sturioni),
respiraţia intestinală, la ţipar, respiraţie prin înotătoare, datorită înotătoarelor puternic
vascularizate, formaţiuni labirintice ş.a. (planşa VII). La concentraţii medii de O2 în apă,
respiraţia branhială este suficientă metabolismului peştilor, fapt observabil prin existenţa unei
coloraţii roşu aprins a branhiilor. Spre exemplu, un biban care cântăreşte 1 kg posedă o
suprafaţă desfăşurată a branhiilor de cca. 16 m2.

2.4. Aparatul circulator

Acest aparat este alcătuit din două sisteme: sanguin şi limfatic.
 Sistemul sanguin cuprinde, la rândul său, inima, vasele sanguine şi sângele.
 Inima este un organ vascular, cavitar, poziţionat ventral, în partea posterioară a
branhiilor, în cavitatea pericardică, reprezentând sub 1% din greutatea corporală. Din
punct de vedere anatomic, inima este alcătuită dintr-un perete şi din cavităţi. Peretele
inimii este format din miocard, căptuşit de endocard (la interior) şi cu epicard la
exterior, prezentând diferenţe de grosime în funcţie de activitatea motorie a inimii.
Cavităţile inimii sunt reprezentate de un auricul (atriu) şi un ventricul (planşa VII),
ambele cavităţi conţinând sânge venos. Cele două compartimente ale inimii pot să
comunice între ele prin intermediul orificiului atrio-ventricular, orificiu prevăzut cu
valvule pentru ca sângele să circule doar într-un singur sens, auricul-ventricul. La unii
peşti (rechini, sturioni etc. ventriculul prezintă o prelungire musculară, denumită con
arterial, în timp ce la alţii (peştii osoşi), aorta primitivă prezintă o îngroşare, la bază,
numită bulb arterial. Tot la rechini apare mai evident un mic compartiment, numit
sinus venos, poziţionat înaintea atriului.
 Vasele sanguine realizează alimentarea întregului organism, fiind împărţite în artere,
vene şi capilare.
 Circulaţia arterială - Din ventricul, sângele este pompat în artera ventrală (ascendentă),
înaintând până sub aparatul branhial (planşa VII), unde se ramifică într-un număr de
artere branhiale (vase aferente), corespunzător numărului de arcuri branhiale. Aceste vase
cu sânge venos, la nivelul lamelor branhiale, se divid într-o reţea de capilare, care ulterior
se adună în vase aferente sau artere epibranhiale. Arterele epibranhiale culeg din branhii
sângele oxigenat (arterial) pe care îl varsă apoi în rădăcinile aortice (dreapta şi stânga),
din a căror confluenţă rezultă aorta dorsală sau trunghiul arterial descendent. Prin
intermediul acestui vas, sângele oxigenat ajunge în diverse părţi ale corpului. Pe traiectul

- 23 -
 ei, aorta dorsală emite o serie de colaterale (ramuri) precum: arterele subclaviculare, artera
celiacă, artera mezenterică, artera renală şi artera iliacă (planşa VII).
Arterele subclaviculare alimentează cu sânge înotătoarele pectorale, artera celiacă
duce sânge la ficat, stomac şi vezica înotătoare, artera mezenterică la intestinul subţire, gros,
la pancreas şi aparatul genital. Rinichii sunt alimentaţi de artera renală, iar înotătoarele
ventrale de artera iliacă.
Întrucât prima arteră branhială nu se dezvoltă, artera epibranhială corespunzătoare
pierde legătura cu aorta ventrală, se uneşte cu cea de-a doua arteră epibranhială, formând
arcul cefalic. Din acesta rezultă două carotide externe (arterele orbitale) şi alte două interne.
Carotidele interne alimentează cu sânge encefalul (formaţiunile craniene interne, glandele),
iar cele externe formaţiunile externe ale corpului.
 Circulaţia venoasă - De la nivelul organelor şi ţesuturilor, sângele încărcat cu dioxid de
carbon este colectat de vene şi condus spre inimă. Din regiunea capului sângele este cules
de venele cardinale anterioare (jugulare), dreaptă şi stângă, iar din regiunea trunchiului şi
cozii de către venele cardinale posterioare. Cele două categorii de vene converg, formând
conductele lui Cuvier, care la rândul lor se deschid în sinusul venos, înaintea atriului. Tot
de la nivelul cozii şi al pedunculului caudal, sângele este adus spre inimă de vena caudală
(nepereche). Ajunsă în dreptul rinichilor, vena se divide în două ramuri portrenale. În
interiorul rinichilor venele respective se divid într-o serie de capilare care se unesc apoi în
venele renale, vene care, la rândul lor, se deschid în venele cardinale posterioare. De la
intestine, sângele este colectat de vena intestinală, după care este condus la ficat, prin
vena port hepatică. De la ficat, prin vena hepatică, sângele ajunge în atrium.
 Circulaţia capilară - Din sistemul arterial sângele ajunge în reţeaua capilară, datorită
diferenţei de presiune a fluidelor. }esuturile vor fi irigate şi hrănite datorită numărului
mare de capilare existent precum şi datorită posibilităţilor acestora de a-şi mări diametrul.
După ce sângele a cedat oxigenul şi substanţele hrănitoare şi a preluat dioxidul de carbon
şi alte produse de metabolism, este colectat de alte capilare şi condus către vene.
 Sistemul limfatic - În ansamblul său, sistemul limfatic este alcătuit din capilare limfatice,
trunchiuri colectoare limfatice şi ganglioni limfatici. De la capilarele sanguine, o parte din
plasma sângelui trece în ţesuturi şi se răspândeşte printre celule. Această fracţiune este
cunoscută sub numele de lichid interstiţial. Din el, celulele îşi iau o parte din elementele
hrănitoare, eliminând produse de dezasimilaţie. Adunat de capilarele limfatice, acest lichid
constituie limfa.

2.5. Aparatul reproducător

La peşti, ca şi alte vertebrate, aparatul reproducător este alcătuit din organe genitale,
organe ce diferă în funcţie de sex. Există şi cazuri de hermafroditism, însă organele la aceste
specii nu ajung la maturitate în acelaşi timp (simultan).
 Aparatul reproducător mascul
Masculii au un aparat genital format din organe esenţiale (testicule), căi genitale
(spermiducte) şi uneori glande anexe şi organ copulator.
 Testiculele sunt organe pare, alungite, de culoare albicioasă-gălbuie, situate latero-ventral
vezicii înotătoare, bine vascularizate (planşa VII) şi cu activitate periodică.
 Căile genitale sunt reprezentate de spermiducte, care fac legătura dintre zona posterioară
testiculară şi orificiul genital, situat în urma celui anal.
- Păstrăvii nu au spermiducte, spermatozoizii maturi fiind eliberaţi în cavitatea
abdominală, de unde sunt eliminaţi prin orificiul genital.
- La sturioni, unii dintre nefronii rinichiului îndeplinesc o funcţie uro-genitală,
elaborând urina şi transportând spermatozoizii.
- La majoritatea peştilor osoşi, fiecare testicul conţine o cavitate centrală, care se
prelungeşte cu un canal deferent. Caudal, cele două canale deferente, simetrice,

- 24 -
 se unesc pentru a se deschide ulterior în vârful papilei genitale.
 Organul copulator se regăseşte la puţini dintre peştii osoşi, întrucât înmulţirea presupune
o fecundaţie externă. La speciile care fac excepţie (specii vivipare) organul copulator fie
are forma unei papile genitale străbătută de un canal uro-genital, fie derivă din
transformarea înotătoarei anale, ce ia formă alungită, numită gonopodiu.
 Aparatul reproducător femel
Femelele deţin organe esenţiale (ovare), căi genitale (oviducte) şi uneori glande anexe
(planşa VII).
 Ovarele sunt organe perechi, de culoare albicioasă, alungite şi poziţionate dorsal în
cavitatea generală. La unele specii se dezvoltă numai unul dintre ovare, iar când există
ambele sunt asimetrice. Masa ovarului este separată printr-un ţesut conjunctiv în mai
multe compartimente. {i ovarele au activitate şi dezvoltare periodică.
 Căile genitale sunt reprezentate de oviducte (canalele Müller), care fac legătura între ovar
şi o cloacă (la rechini) sau între ovar şi papila genitală situată posterior anusului (la peştii
osoşi şi sturioni).

- La păstrăvi nu există oviducte, icrele mature căzând în cavitatea generală,

de unde sunt eliminate în apă prin porul genital.
- La unele specii de peşti oviductul prezintă o porţiune mai dilatată numită
glandă nidamentară, glandă cre are rol de a secreta albumenul icrelor.
- La exemplarele de boarţă, în perioada de reproducere, papila genitală se
alungeşte, căpătând o formă specifică, de tub, numită ovopozitron. Prin
intermediul acestuia, icrele sunt depuse în cavităţile paleale ale scoicilor
din genul Unio (de apă dulce).

2.6. Aparatul excretor

La peşti, excreţia se face pe acelaşi principiu ca la celelalte vertebrate, numai că
rinichiul este un organ mai primitiv şi diferit faţă de cel al vertebratelor terestre.
Femelele posedă un rinichi aproape exclusiv cu funcţii urinare, pe când la masculi o
parte a acestuia (cranială) deserveşte şi aparatul genital, fapt ce face ca nefronii să fie de un
tip special. Mai mult decât atât, prin intermediul unei glande (Leydig), nefronii eliberează un
produs de secreţie ce asigură viabilitatea spermatozoizilor pe traiect.
 Rinichiul se prezintă sub forma a 4 lobi foliacei, de culoare roşie, aşezaţi inferior coloanei
vertebrale. Primii 2 lobi alcătuiesc rinichiul cefalic şi sunt situaţi în apropierea branhiilor,
iar ceilalţi 2 lobi pe cel abdominal fiind situaţi dorsal vezicii înotătoare, pe peretele
abdominal.
 Ureterele situate posterior rinichilor, confluează în vezica urinară şi de aici, printr-o uretră,
care se deschide în vârful papilei uro-genitale (posterior înotătoarei anale), elimină elementele
de excreţie în exterior (planşa VII). Pe lângă apă, urina peştilor poate conţine amoniac,
nemetabolizat în ficat (peşti osoşi) sau uree şi acid uric, după metabolizare (rechini).
În afară de rinichi, excreţia la peşti se face şi cu ajutorul branhiilor, precum şi prin piele.

2.7. Sistemul muscular

Într-o prezentare detaliată, sistemul muscular scheletic al peştilor se poate împărţi în
musculatura parietală, responsabilă de mişcările de lateralitate ale corpului (situată în
regiunea caudală), musculatura apendiculară (a înotătoarelor), musculatura viscerală (a
arcului mandibular, inclusiv a operculelor, a arcului hioidian şi a arcurilor branhiale),
musculatura cutanee (situată pe faţa internă a tegumentului) şi musculatura oculară (oculo-
motorie) (planşa VIII).
Succint, musculatura trunchiului este alcătuită din doi muşchi longitudinali dorsali şi

- 25 -
doi ventrali, separaţi de linia laterală printr-un septum longitudinal (planşa VIII). Muşchii sunt
alcătuiţi din segmente (miomere sau miotome) care corespund fiecărei vertebre. Miomerele
sunt separate între ele printr-un ţesut conjunctiv (miosepte), care uneori se osifică formând
oscioare în forma literei “Y”. În totalitatea lor, muşchii formează carnea peştelui, care
reprezintă 60-65% din greutatea corporală.

2.8. Sistemul osos

Scheletul peştilor (endoscheletul) este alcătuit din scheletul axial şi scheletul
apendicular. Primul reuneşte zona craniană (capul), coloana vertebrală şi coastele, iar cel
apendicular înotătoarele perechi şi neperechi (planşa VIII).
Există specii cu scheletul complet osificat (crap, păstrăv, biban), altele cu osificare
parţială (cegă, morun), iar altele cu schelet cartilaginos (rechin).
 Elementele scheletului axial
 Scheletul capului, ca la toate vertebratele, reuneşte două componente esenţiale:
neurocraniul (care adăposteşte encefalul şi principalele organe de simţ) şi splahnocraniul
(care include arcurile viscerale: mandibular, hioidian şi branhiale).
 La peştii cartilaginoşi (rechin) neurocraniul apare ca o cutie, datorită sudării
oaselor componente (etmoidul, temporo-orbitarul, opticul şi occipitalul),
evienţiindu-se doar orificiile pentru vase şi nervi, iar splahnocraniul prezintă
componentele standard.
 La peştii osoşi craniul este alcătuit dintr-un număr mare de oase, de lăţimi şi
dimensiuni diferite. Scheletul facial este format din oase subţiri şi cuprinde arcul
mandibular (care formează fălcile) şi cinci perechi de arcuri branhiale, între care se
găsesc fantele branhiale. La unele specii (crap), a cincea pereche de arcuri branhiale
formează arcul faringian, pe care sunt aşezate oasele operculare (planşa VIII).
 Scheletul trunchiului sau al corpului este principalul organ de susţinere al întregului corp
al peştelui, fiind reprezentat de coloana vertebrală şi de coaste (planşa VIII).
 Coloana vertebrală este diferenţiată în două regiuni: regiunea trunchiului şi
regiunea cozii (planşa VIII).
La sturioni şi rechini, coloana vertebrală apare ca o coardă dorsală, vertebrele fiind de
natură cartilaginoasă, însă la majoritatea peştilor, în jurul coardei dorsale se dezvoltă coloana
vertebrală care se osifică şi strangulează complet această formaţiune. Peştii au vertebre tipice,
corpul vertebrei posedând concavităţi la ambele extremităţi (vertebre amficelice). Vertebrele
din regiunea dorsală au un corp scurt, iar apofizele sunt de o dimensiune şi formă specifice, în
timp ce vertebrele caudale sunt bine individualizate, mai puţin dezvoltate şi cu o formă aparte
(planşa VIII). Numărul vertebrelor variază mult, în funcţie de specie dar şi între indivizii
aceleiaşi specii.
 Coastele, variabile ca număr în funcţie de specie, formează cavitatea generală şi se
prind de apofizele laterale ale coloanei vertebrale, în regiunea dosală (planşa VIII).
Lungimea, gradul de curbură, poziţia de prindere la coloana vertebrală a coastelor
sunt concordante cu tipul de hrănire al peştilor, ritm de viaţă, habitat ş.a.
În afară de acestea, în muşchii de pe laturile corpului se găsesc numeroase oase mici,
în forma literei “Y”, provenite din osificarea mioseptelor.
 Elementele scheletului apendicular
 La înotătoarele perechi (pectorale şi ventrale) există un schelet zonal (centuri) şi
unul distal sau liber. Există o centură pectorală (toracică sau scapulară) şi una
pelvină (posterioară sau abdominală). Centura pectorală este alcătuită din mai
multe oase prin intermediul cărora înotătoarele pectorale sunt prinse de craniu sau
coloana vertebrală, devenind rigide (planşa IX). Centura pelvină este alcătuită tot
din oase dar legătura se face cu musculatura abdominală, fapt ce face ca
înotătoarele ventrale să nu posede nici rigiditatea şi nici forţa înotătoarelor

- 26 -
 pectorale (planşa IX). Scheletul înotătoarelor propriu-zise este reprezentat dintr-un
număr variabil de radii (nervuri), care pot să fie tari, neramificate şi cu vârf ascuţit
(radii tari) sau moi şi ramificate la vârf (radii moi). Radiile sunt unite între ele prin
membrane.
 La înotătoarele neperechi (dorsală, caudală şi anală) există un endoschelet format
din radii externe tari sau moi, cu grade de flexibilitate diferite, care conferă
rezistenţă înotătoarelor (planşa IX).
Toate aceste înotătoare sunt legate, prin intermediul unor oscioare, de coloana
vertebrală fie pe partea dorsală (înotătoarea dorsală), fie în partea posterioară (înotătoarea
caudală), fie pe partea ventrală (înotătoarea anală). În felul acesta se asigură şi o rigiditate a
înotătoarelor neperechi.
Dintre înotătoarele neperechi, cea mai complexă este înotătoarea caudală, coloana
vertebrală situându-se la diverse etaje ale acesteia, generând forţa de propulsie, structura
internă şi tipul de înotătoare (planşa IX).

2.9. Sistemul nervos

Acest sistem cuprinde o parte centrală (encefalul şi măduva spinării) şi o parte
periferică (două rânduri de ganglioni şi perechile de nervi).
 Encefalul, la toţi peştii, se prezintă ca o masă nervoasă, redusă cantitativ, în comparaţie cu
masa corporală. Dezvoltarea şi structura encefalului, aşezarea în plan a componentelor
sale etc., fac în aşa fel încât peştii să înregistreze cea mai mare variabilitate a creierului
dintre toate vertebratele. La modul general, S.N.C. (mai puţin zonele organelor de simţ)
pare primitiv, puţin dezvoltat, emisferele cerebrale care caracterizează creierul
vertebratelor terestre fiind reduse dimensional. Peştii posedă însă un creier mijlociu, unul
posterior şi o măduvă prelungită, suficient de dezvoltate, precum şi un mezencefal
voluminos (planşa IX).
Părţile componente ale encefalului
 bulbii olfactivi reprezintă o prelungire a telencefalului, putând să fie simpli sau tripli. La
acest nivel se inseră fibrele olfactive care vin de la mucoasa olfactivă şi formează nervul
olfactiv.
 telencefalul este mai puţin voluminos decât mezencefalul (de obicei, având rol în
percepţiile olfactive şi gustative.
 diencefalul este format în partea dorsală din epitalamus, pe părţile laterale din talamus şi
metatalamus, iar baza este dată de hipotalamus, suficient de voluminos şi complex.
Funcţiile diencefalului sunt complexe şi ele, având legături cu calea optică (excitaţiile
vizuale). Tot la nivelul diencefalului există epifiza, hipofiza şi sacul vascular (planşa IX).
 mezencefalul alcătuit din doi lobi (tuberculi) voluminoşi este cu atât mai dezvoltat cu cât
simţul vederii este mai accentuat, iar vederea joacă un rol mai important în orientarea
peştelui. La peşti, excitaţiile venite de la retină sunt analizate în mezencefal. De asemenea,
la acest nivel al creierului se proiectează excitaţiile stato-acustice venite de la urechea
internă şi linia laterală.
 metencefalul este puternic dezvoltat, în strânsă concordanţă cu volumul şi gradul de
complexitate al mişcărilor în apă. Peştii buni înotători, activi, care atacă printr-un ac
veninos situat la nivelul cozii etc, prezintă şanţuri transversale şi longitudinale, ceea ce dă,
la unele specii, un aspect de împărţire a metencefalului în lobi.
 mielencefalul (bulbul) prezintă zone motorii şi zone senzitive. Această zonă are legătură cu
simţul gustativ şi alte simţuri, analizând şi dând comenzi în funcţie de complexitatea
acţiunilor.

- 27 -
 Măduva spinării se întinde, la majoritatea peştilor, pe tot traiectul canalului rahidian,
având un volum sensibil egal encefalului, mai ales la peştii cu o creştere foarte intensă
(crap). Sunt cazuri în care măduva spinării poate să depăşească lungimea canalului
rahidian, cu câţiva mm, ca un apendice al encefalului (planşa X).
Forma măduvei spinării este cilindrică (în general), cu secţiune eliptică sau circulară şi
cu un canal central, interior, numit canal ependimar. Substanţa cenuşie prezintă coarne
anterioare şi posterioare, cele posterioare fiind însă slab dezvoltate, fapt ce determină o formă
a literei “Y” dar răsturnat (planşa X).
Cu cât corpul peştilor este mai lung şi regiunea caudală mai puternică, cu atât măduva
are un traiect mai lung. Dacă peştii au o activitate zilnică mai laborioasă, înotătoare care
efectuează mişcări de deplasare ce necesită multă mobilitate sau există unele zone tactile la
nivelul înotătoarelor pectorale, în zona cervicală a măduvei pot să apară dilatări ce reprezintă
aglomerări neuronale.
 Sistemul nervos periferic
Sistemul nervos periferic reprezintă căile de legătură între S.N.C. şi organele
periferice. Aceste căi sunt reprezentate de către nervi şi ganglioni nervoşi. Nervii sistemului
cerebrospinal sunt de două categorii, rahidieni şi cranieni, alcătuiţi din fibre nervoase
mielinizate (planşa X).

2.10. Analizatorul vizual

Organul vederii la peşti este alcătuit din globul ocular, muşchii acestuia şi anexele
ochiului (pleoape sau rudimente de pleoapă, formaţiuni glandulare etc.). Cristalinul este
aproape sferic, spre deosebire de forma de lentilă biconvexă care se regăseşte la vertebrele
superioare, şi vine în contact cu corneea, care este plată (planşa X). Acomodarea vederii
peştilor se face prin deplasarea cristalinului înainte-înapoi, cu ajutorul unui muşchi retractor
(muşchiul falciform) (planşa X). La mulţi peşti, faţa anterioară a irisului este îmbrăcată într-o
membrană argintie, cu rol în reflectarea razelor solare. În funcţie de clasă şi în mod diferit faţă
de vertebrele superioare, retina nu aderă direct la sclerotică, între acestea înterpunându-se
formaţiuni histologice specifice (aparatul lacunar şi vascular).
Multe specii de rechini au retina formată numai din celule cu bastonaşe, peştii osoşi
posedând, în general, atât celule cu bastonaşe cât şi celule cu conuri. Peştii care trăiesc la
adâncimi mari au ochii modificaţi, de tip telescopic, razele solare fiind absorbite de apă.
Aparatul lacrimal lipseşte la peşti, rechinii posedând o membrană (pleoapă) care le
acoperă ochii, chefalii au o pleoapă groasă care protejează doar o parte a ochiului, iar
majoritatea peştilor osoşi prezintă rudimente ale pleoapelor, ca un pliu circular al pielii.
Peştii percep diferite culori ale spectrului solar, inclusiv ultravioletele, nesesizate de
ochiul uman. Pot să sesizeze roşul şi verdele, albastrul şi galbenul, diverse gradaţii ale culorii
cenuşiu, negrul şi albul ş.a. Datorită structurii mai puţin elaborate a ochiului cât şi a faptului
că apa poate să fie încărcată în materii diverse şi suspensii, împiedicând penetrarea razelor
solare, distanţa de vedere a peştilor este scurtă, obiectele sau fiinţele fiind observate la
distanţe situate între 1 şi 5 m.

2.11. Analizatorul gustativ

Gustul este unul dintre simţurile cele mai vechi, fiind bine conturat anatomo-structural
la peşti. Organul gustativ este un chemoreceptor, cunoscut ca şi mugure gustativ (planşa X).
Fibrele terminale ale nervilor cranieni (VII facial; IX glosofaringian şi X vag) pătrund în
mugurul gustativ şi se ramifică la baza celulelor senzoriale specializate.
Peştii prezintă muguri gustativi pe suprafaţa corpului, adică pe buze, mustăţi,
înotătoare, partea ventrală dar şi pe esofag, faringe şi cavitatea bucală (planşa X). Sturionii au
suprafaţa rostumului acoperită de numeroşi muguri gustativi.

- 28 -
 2.12. Analizatorul auditiv (receptorul stato-acustic)
Acest analizator îndeplineşte un rol fonoreceptor (sesizează vibraţiile de o anumită
lungime de undă) şi unul proprioceptor (de echilibru). Peştii nu posedă decât labirint osos
(urechea internă), cu un canal (duct) endolimfatic ce se prezintă mai mult sau mai puţin
complet (planşa X). Labirintul osos este alcătuit din 3 canale semicirculare, dispuse în cele 3
direcţii ale spaţiului geometric, două fiind verticale şi perpendiculare unul pe altul, iar al
treilea este orizontal (planşa X). Câte una din deschiderile canalelor verticale sunt reunite la
bază, comunicând cu canalul orizontal. Celelalte deschideri ale canalelor verticale şi orizontal,
rămase neunite, sunt uşor dilatate, formând 3 ampule ce includ nişte celule specializate
denumite creste acustice sau auditive, similare organelor liniei laterale. În zona crestelor
acustice se formează otolitele, care sunt aglomerări calcaroase specifice.
Adăpostit de labirintul osos există şi un labirint membranos, compus din utriculă,
saculă şi lagenă, fiecare având cel puţin o pată (maculă) auditivă. Pe utriculă pot să fie două
macule. Crestele şi maculele recepţionează excitaţiile rezultate din vibraţii de frecvenţă mai
înaltă decât cele recepţionate de linia laterală. Recepţionarea diferenţiată a excitaţiilor,
realizată de cele 3 creste acustice şi de cele 3 sau 4 macule auditive, permit organismului să
realizeze schimbările de poziţie în spaţiu.

- La rechini apare în plus o formaţiune denumit veziculă auditivă şi care se lipeşte de prima
pungă branhială, devinind în acest fel o“cutie de rezonanţă”
- La alţi peşti (şalău), vezica înotătoare, prin extremităţile sale craniene, în număr de două,
se “sprijină” pe urechea internă membranoasă (planşa X).
- La ciprinide, între vezica înotătoare şi urechea internă există un şir de oscioare denumite
oscioarele lui Weber (aparatul Weber), oscioare care sunt analoage (într-o anumită factură
fiziologică) cu ciocănelul, nicovala şi scăriţa urechii medii de la alte vertebrate (planşa X).
Vibraţiile înregistrate de vezica înotătoare sunt transmise la analizatorul auditiv (urechea
internă) prin acest şir de oscioare, analiza şi răspunsul fiind realizate într-un timp mai
scurt.

2.13 Analizatorul olfactiv

Organul olfactiv este reprezentat de epiteliul olfactiv, situat într-o cavitate a feţei ce se
numeşte fosă nazală. Peştii, în afară de dipnoi şi crossoperingieni, au două fose nazale, relativ
mici şi globuloase, acoperite de un pliu tegumentar ce determină două deschideri: una
anterioară (narina anterioară), prin care intră apa, şi una posterioară (narina posterioară), prin
care iese apa (planşa X). Epiteliul olfactiv prezintă o suprafaţă mare de contact datorită
pliurilor dispuse sub formă de lame sau raze. Acest epiteliu nu deţine glande anexe, el
percepând substanţele dizolvate în apă (funcţie diferită de cea a gustului), cu care se confundă
adesea. Celulele olfactive din interiorul foselor nazale emit filete olfactive care se desprind din
sacii olfactivi şi emerg până la nivelul bulbilor olfactivi ai telencefalului.
Pentru ca apa să circule sub forma unui curent în narine, pereţii cavităţilor nazale se
pot contracta sau sunt prevăzuţi cu numeroşi cili vibratili. Adesea, orificile nazale sunt
prevăzute cu diferite anexe, sub formă de cornete sau tubuli (crap, mreană, păstrăv ş.a.) care
măresc viteza apei şi suprafaţa de contact.
În funcţie de acuitatea simţului olfactiv, peştii se pot împărţi în anosmatici (nu posedă
saci olfactivi sau deţin celule olfactive rare), microsmatici (ştiuca) şi macrosmatici (crapul,
anquila).

- 29 -
 TEMĂ

- Grupe de câte 3 studenţi vor efectua disecţii la femele şi masculi de

peşte aparţinând tipurilor de hrănire fitofag, omnivor şi carnivor pentru
recunoaşterea organelor interne.
- Se vor prezenta diapozitive cu diferite tipuri şi forme de înotătoare ale
peştilor

PLANŞA 5

a) incizie semicirculară b) incizie în unghi drept

Fig.1 Tipurile şi timpii inciziilor standard

a) evidenţierea S.N.C. b) evidenţierea aparatului respirator (la Anabantide)

Fig. 2 Alte incizii

Fig.3 Anatomia internă la peştii răpitori Fig. 4 Anatomia internă la peşti

1. Arc branhial; 2. Inimă; 3. Ficat; 4. Rinichi;
5. Vezică înotătoare; 6. Intestin;

- 30 -
 7. Glandă sexuală; 8. Splină.

a) rechin b) biban c) hering

F – ficat; P – regiune pilorică; I.m. - intestin mediu; I.p. – intestin posterior; S – stomac;
a.p. apendice pilorice; p.c. – pancreas; d.o. - duoden
Fig. 5 Tubul digestiv la peştii osoşi şi cartilaginoşi
PLANŞA 5 (continuare)

a) crap b) scobar c) avat

d) lin e) clean f) ţipar

Fig. 6 Diferite tipuri de dinţi faringieni

8
9
7
1
5 6
8
4

1
3
5 2
3
4 2

Fig. 7 Cavitatea bucală la un peşte răpitor Fig. 8 Cavitatea bucală la peştii fără maxile (chişcar)
1. faringe; 2. limbă; 3. arcuri branhiale; 2. placă linguală; 3. papile; 4. dinţi labiali;
4. maxilar inferior; 5. dinţi; 6. maxilar superior; 5. deschidere faringiană; 6. placă maxilară
7. vomer; 8. premaxilar; 9. palatin.

- 31 -
 Fig. 10 Individualizarea prin fir textil
(repezentarea claselor valorice)

Fig. 9 Individualizarea cromatică

(zonele de injectare a substanţelor şi
semnificaţia valorică)
PLAN{A 6

a) păstrăv b) ştiucă c) biban

Fig. 1 Diferite tipuri de aparat digestiv

d) crap

a) sturioni b) peşti osoşi c) rechini

1. esofag; 2. stomac; 3. intestin subţire;
4. cecumuri pilorice
a) rectiliniu b) sifonal c) cecal Fig. 3 Tipuri de cecumuri pilorice
Fig. 2 Tipuri de stomac

- 32 -
 1. duct; 2. glandă gazoasă; 3. muşchi neted; 4. muşchi striat
Fig. 4 Tipuri de vezică înotătoare

1. vezică întătoare; 2. glandă gazoasă; 3. glandă ovală; 4. aorta dorsală; 5. artera celiaco-mezenterică;
6. reţea vase; 7. vena cardinală posterioară; 8. vena cardinală anterioară; 9. canal Cuvier;
10. vena hepatică; 11. vena portă
Fig. 5 Irigarea sanguină a vezicii înotătoare
PLAN{A 6 (continuare)
Fig. 6 Splina şi
aparatul digestiv la rechin
1. stomac;
2. duoden;
3. intestin valvular;
4. valvulă spiralată;
5.6. 8. ficat;
7. vezică biliară
9. pancreas;
10. splină

a) mreană b) rechin
1. cavitate bucală; 2. esofag; 3. limba; 4. arc branhial 1. cavitate bucală; 2. esofag; 3. cartilaj palatin
5. platinul; 6. hiomandibula; 7. opercul; 8. branhie 4. cartilaj hiomandibular; 5. arc branhial;
9. arteră; 10 fantă operculară 6. lame branhiale; 7. sept branhial; 8. spiraculum
Fig. 7 Cavitatea bucală

- 33 -
1. esofag; 2. duct; 3. vezică înotătoare
Fig.8 Vezica înotătoare la clean
1. orificiul bucal; 2. branhii; L. limbă; br. branhii;
3. fante operculate a 1-6 arcuri branhiale;
op. opercul; es. esofag
Fig. 9 Mecanismul respiraţiei Fig. 10 Dispunerea branhiilor
la peştii osoşi la peştii osoşi

a) b) c) d)
rechin sturion crap biban
Fig. 11 Sec]iune
printr-un arc branhial
PLAN{A VII
Arc
Branhio branhia Labirint
spine l

lamele Branhii

Fig. 1 Structura unei branhii Fig.2 Organ respirator suplimentar Fig. 3 Tipuri de inimă la peşti
A. rechini; B şi C peşti osoşi
1. sinus; 2. atriu; 3.
ventricul;
4.con arterial; 5.bulb arterial;
6.aorta ventrală

3
2 2
1 4
5
1

3
4
6
Fig. 4 Lamela branhială 9
1. arc branhial 8 7
2. corpul lamelei
3. arteră; 4. venă
Fig. 5 Principalele vase sanguine şi direcţia fluxului sanguin
1.vena cardinală anterioară; 2.aorta dorsală; 3.vena cardinală
posterioară; 4.artera genitală; 5.artera caudală; 6.vena caudală;
7.venă intestinală; 8.inima; 9.aorta ventrală

- 34 -
 1.vena cardinal\ anterioar\; 2.trunchi
aortic; 3.canalul lui Cuvier; 4.sinus
venos; 5.vena subclavicular\;
6.auricul; 7.ventricul; 8.vena
cardinal\ posterioar\; 9.vene genitale;
10.arter\ genital\; 11.arter\ dorsal\;
12.artere renale; 13.vene renale;
14.marea ven\ lateral\; 15.rinichi;
16.carotide; 17.cerc cefalic; 18.re]ea
branhial\; 19.artere branhiale
aferente; 20.artere branhiale
eferente; 21.bulb aortic; 22.ven\
subclavicular\; 23.vene
suprahepatice; 24.marea ven\
lateral\; 25.r\d\cini aortice; 26.ficat;
27.vene genitale; 28.trunchi celiac;
29.arter\ stomacal\; 30.arter\
intestinal\; 31.ven\ post-

Fig. 6 Aparatul circulator la peşti

PLAN{A VII - continuare

Fig. 7 Aparatul genital femel la peşti
a) peşti cartilaginoşi b) peşti osoşi
peşti osoşi
1.ovar; 2.canalul mezonefrosului; 3.mezonefros;
4.rect; 5.papilă urinară; 6.papilă genitală; 7.ostium;
8.ligament falciform; 9.glandă nidamentară; 10.oviduct;
11.uterus; 12.deschiderea genitală; 13.cloacul
Fig. 8 Aparatul uro-genital mascul la peşti
a) peşti cartilaginoşi; b)
1.testicul; 2.ducturi eferente; 3.mezonefros;
4.duct mezonefrotic; 5.duct deferent; 6.canal
urinar accesoriu; 7.sac spermatic; 8.papila
urogenitală; 9.cloacul

- 35 -
Fig. 9 Înotătoare anală transformată în organ copulator

Fig. 10 Transferarea icrelor de la femelă la mascul

a) adulţi de ac de mare
b) buzunar incubator la mascul
1 1 2

2
3

1
2 5
4

Fig. 11 Depunerea pontei la boarţă Fig. 12 Secţiune pentru evidenţierea Fig.13 Poziţionarea
1.ovopozitron ovarului şi ovopozitronului embrionilor între
2.scoică 1.vezică înotătoare lamelele branhiale
2.glandă anexă 3.icre ale scoicilor
4.anus 5.ovopozitron 1.embrioni
2. lamele branhiale
PLAN{A VIII

Fig. 2 Aspectul general al musculaturii corpului

1.muşchi epaxiali; 2.muşchi hipaxiali; 3.sept orizontal;
4.miosept;5.muşchi hipobranhiali; 6.muşchii înotătoarelor
pectorale; 7-8.muşchi ai capului
Fig. 1 Secţiune prin musculatura parietală
1.sept vertical; 2.sept orizontal;
3.muşchi epaxiali; 4.muşchi hipaxiali

- 36 -
 Fig. 4 Musculatura înotătoarei Fig. 5 Musculatura
pectorale la sturion superficială a capului
1.musculatura dorsală 1.muşchi ridicător al palato-
2. musculatura ventrală pătratului; 2.muşchi ridicător al
mandibulei; 3.muşchi dilatator al
operculului; 4.muşchi adductor al
mandibulei; 5.muşchi preorbitar
Fig.3 Musculatura înotătoarei anale la somon
1.spină; 2.rază înotătoare; 3.muşchi erectori
şi depresori; 4.muşchi înclinători

Fig. 6 Musculatura profundă a capului Fig. 7 Musculatura arcului branhial la rechi

1.muşchi constrictor dorsal; 2.muşchi adductor al mandibulei; 1.faringobranhial; 2.epibranhial;
3.muşchi constrictor ventral; 4.palato-pătrat; 5.hiomandibular; 3.ceratobranhial; 4.hipobranhial;
6.braţul hioidian al adductorului; 7.muşchi constrictor hioidian 5.bazibranhial; 6.muşchi adductor;
7. muşchi intraarcual; 8.muşchi
levator;9.muşchi constrictor
PLAN{A VIII - continuare

1 2 3
4 5

Fig. 8 Oasele craniului

(vedere lateral\)
12 1. nazal; 2. frontal; 3. parietal;
11 4. opercular; 5.subopercular;
10 6. interopercular; 7. preopercular;
9 8. arcuri branhiostege; 9. mandibula; 10.
palatin; 11. maxilar;
12. premaxilar
6
7
8

- 37 -
 b)
a)

Fig. 10 Vertebre de sturion

a) regiunea trunchiului b) regiunea caudală
ap.sp. –apofiza spinoasă; arc sup. – arcul superior;
ap.lat. – apofiza laterală

Fig. 11 Secţiuni în regiunea trunchiului şi a cozii

a) peşti cartilaginoşi (A) b) peşti osoşi (B,C)

1.coastă inferioară; 2.coastă superioară; 3.arc neural; 4.arc hemal; 5.spină neurală;
6.musculatură epaxială; 7.musculatura hipaxială

- 38 -
Fig. 12 Scheletul peştilor osoşi (endoscheletul)

- 38 -
 PLAN{A IX

a) b)

c)
Fig. 2 Tipuri de centuri pelvine
a) peşti cartilaginoşi b) peşti osoşi
1.bazipterigium; 2.bazin; 3.epipubis; 4.prepubis;
5.radii bazale; 6.radiile înotătoarei

Fig. 1 Tipuri de centuri scapulare

a) peşti semicartilaginoşi b şi c) peşti osoşi
1.scapular; 2.suprascapular; 3.coracoid; 4.clavicular;
5. supraclavicular; 6.cleithrum; 7.articulaţie; 8.bazalia
9.postclavicular; 10.claviculo-cleithrum

a) b)

a)

d)

b)

c)

Fig. 3 Scheletul înotătoarei dorsale Fig. 4 Poziţia coloanei vertebrale la nivelul

a) peşti cartilaginoşi b) peşti osoşi înotătoarei caudale
1. notocord; 2.vertebre; 3.arcualii dorsale; a şi b) peşti osoşi; c) peşti cartilaginoşi;
4.apofizele spinoase ale vertebrelor; d) peşti semicartilaginoşi
5.raze dermice; 6.radialii 1.lob epicordal; 2.lob hipocordal;
3.raze externe aleînotătoarei; 4.raze interne; 5.urostil

- 38 -
 PLAN{A IX - continuare

Fig. 5 Structura înotătoarei caudale

homocerce la peşti osoşi
1.vertebră; 2.apofize spinoase
3.apofize hemale; 4.urostil

3 4
2
1

Fig. 6 Encefalul la crap

1.narină; 2.lob optic; 3.canal semi-
circular; 4.coloana vertebrală
5.coastă; 6.vezică înotătoare; 7.otolit;
9 8. metencefal; 9.lob olfactiv
8 7 6 5

Fig. 7 Encefalul la
p\str\v
1.bulb olfactiv; 2.palium;
3.ganglion bazal;
4.epifizar; 5.mezencefal;
6.tractus optic;
7.chiasma optic\;
8.hipofiza;
9.sac vascular;
10.infundibul; 11.lob

- 39 -
 Fig. 8 Creierul la rechin
1. telencefal; 2.diencefal; 3.lobi optici; 4.metencefal;
5.auricul; 6.şanţ longitudinal; 7.bulb

a) b) c)

Fig. 9 Variabilitatea encefalului la peştii osoşi

a) caras b) şalău c) scrumbie albastră
1. telencefal; 2.mezencefal; 3.metencefal; 4.mielencefal; 5.măduva

Fig. 10 Schema nervilor cranieni

la rechin

- 40 -
I-XII.nervi cranieni;
1-5.fante branhiale;
6.event; 7.nerv terminal

PLAN{A X

Fig. 1 Măduva spinării la peşte

1. substanţă cenuşie; 2.substanţă albă

Fig. 3 Acomodarea vizuală

1.cristalin; 2.campanula lui Haller; 3.iris;
4.glanda coroidiană; 5.nerv optic; 6.sclerotică

2 6

Fig. 2 Secţiune printr-un ochi de salmonid

1.corneea transparentă; 2.iris; 3.cristalin; 4.muşchiul
cristalinului; 5.epiteliul pigmentar; 6.retina; 7.nerv optic

4 5

Fig. 4 Ramificaţiile gustative

ale nervului facial
1.rostru; 2.mustăţi; 3.gură; 4.plăci osoase;
5.opercul; 6.muguri gustativi

1 2

- 41 -
 4

Fig. 5 Câmpul vizual la peşti

Fig. 6 Structura unui mugur gustativ

1.celule senzoriale; 2.ţesut conjunctiv lax;
3.cartilaj; 4.nervi; 5.vase sanguine
PLAN{A X - continuare

Fig.7 Structura mugurelui gustativ

1.por senzorial; 2.celulă senzorială;
3.nerv; 4.celule de susţinere

4 3 2

Fig. 8 Schema standard a labirintului la peşti

1.macula utriculară; 2.macula saculară; 3.papila lagenei

Fig. 9 Componentele anatomice ale labirintului

osos şi membrana la peşti
1.sacul; 2.utricul; 3.duct endolimfatic; 4.canal anterior;
5.canal extern; 6.canal posterior; 7.ampula posterioară;
8.macula neglecta; 9.paila lagenei; 10.macula sacului;
11.macula utriculului; 12.rest de canal sacular;
Fig. 10 Oscioarele lui Weber la şalău 13.rest utricular; 14.duct utricular
1.oscioarele lui Weber; 2.sac perilimfatic;
3.vezică înotătoare; 4.sac endolimfatic; 5.urechea internă

Sacul\

- 42 -
 12
Lagen\

Utricul
\
Fig. 11 Otolitele la clean
PLAN{A X - continuare

4
2
1

1
2
4 3
A

2
1
2

1
B 5

Fig. 13 Organele olfactive la ciprinide (A) şi la anghilă (B)

1.narină anterioară; 2.narină posterioară; 3.epiteliul olfactiv;
4. cută epitelială; 5.sac olfactiv

- 43 -
14

- 44 -