Capitolul III

Stabilirea vârstei, determinarea ritmului

de creştere a gradului de îngrăşare,
a speciei şi a sexului la peşti

3.1. Stabilirea vârstei

La peştii de fermă vârsta se stabileşte:
 în cazul reproducătorilor, pentru a determina durata de exploatare economică şi a estima
cantitatea de icre şi de lapţi ce poate să fie produsă;
 la remonţi, pentru a stabili momentul introducerii acestora la reproducţie, precum şi la alte
categorii pentru a se uniformiza efectivele din bazine;
În cadrul bazinelor naturale, vârsta peştilor se determină:
 pentru a se estima amploarea fenomenului reproductiv în diferite zone, precum şi perioada
migraţiilor cu scop reproductiv;
 pentru a se estima structura de vârstă a unor populaţii;
 pentru a se estima productivitatea naturală a unui luciu de apă, comparativ cu dezvoltarea
corporală şi vârsta indivizilor;
 pentru îmbunătăţirea condiţiilor biologice ale apelor ş.a.
Vârsta la peşti se stabileşte, în principal, după solzi, după vertebre şi osul opercular,
după evidenţe zootehnice, după radii, după otolite, cea mai uzuală metodă fiind însă prima.

3.1.1. Stabilirea vârstei după solzi

Deoarece creşterea solzilor în mărime are loc în raport cu vârsta şi se evidenţiază prin
linii concentrice (cercuri) de creştere pe solzi, numărarea acestora permite să se determine
vârsta peştilor. Liniile concentrice sunt grupate în zone mai deschise la culoare şi mai largi
(planşa XI) şi zone mai întunecate şi mai restrânse. Zonele largi şi clare reprezintă perioada
cât peştele s-a hrănit intens, iar cele întunecate şi îngroşate perioada când s-a hrănit foarte
puţin (în perioada reproductivă, în cazul absenţei hranei), dar mai ales iarna.
Pentru determinarea vârstei se observă zonele înguste, mai vizibile, spaţiul cuprins
între două astfel de zone reprezentând creşterea peştelui în intervalul de un an. În timpul
iernii, peştii care nu se hrănesc nu cresc. Pentru precizie, examinarea solzilor se face cu
ajutorul unei lupe sau a microscopului.
Tehnica de lucru
Se detaşează 2-4 solzi, de pe părţile laterale, de la mijlocul corpului (planşa XI), de
deasupra sau de sub linia laterală, se spală cu apă în care s-a dizolvat săpun sau cu o soluţie slabă
de amoniac, după care se şterg. Astfel pregătit, solzul se ridică la nivelul ochiului, înspre lumină,
sau se utilizează lupa, microscopul etc., numărându-se zonele întunecate. Solzul se va prinde din
zona de inserţie în tegument. Solzii mici se prind cu lipici transparent pe o lamă de sticlă.
Interpretarea se face astfel:
 când pe solz nu se află nici o zonă întunecată, înseamnă că peştele are vârsta mai mică de
1 an, deci este numai de o vară şi se notează cu cifra “zero plus”, alături de iniţiala speciei

- 44 -
 respective (exemplu: crapul de o vară se va nota C0+);
 când pe solz se distinge şi o zonă întunecată, se apreciază că peştele are deja 1 an împlinit,
notându-se, dacă este crap, cu simbolul C1;
 dacă pe solz se disting o zonă clară, una întunecată şi din nou una clară, peştele are vârsta
de 1 an şi o vară (a intrat în al doilea an de viaţă) şi se va nota, conform exemplului
prezentat, cu C1+.
 Determinarea vârstei, aşa cum s-a aminti, se mai poate face după vertebrele şi osul
opercular, deshidratate, degresate, secţionate şi şelfuite;
 După otolite (formaţiuni calcaroase din interiorul urechii);
 După radiile înotătoarelor dorsale sau pectorale ş.a. (planşa XI).

3.2. Determinarea ritmului de creştere

Necesitatea determinării ritmului de creştere la peşti este necesară:
 pentru a se stabili valoarea acestora şi alegerea celor mai bune exemplare ca
reproducători;
 pentru a estima capacitatea biogenică a apei respective;
 pentru a vedea impactul furajării suplimentare asupra indivizilor;
 pentru a interveni imediat în cazurile de reducere a productivităţii naturale a apelor;
 pentru a estima producţiile la hectar luciu apă ş.a.
Metodele aplicate se bazează pe faptul că la peşti există o proporţionalitate între
creşterea corpului şi a solzilor. În acest sens, lungime corpului şi lungimea solzilor variază
direct proporţional cu vârsta peştilor. Determinările sunt mai puţin exacte la peştii foarte
bătrâni, întrucât zonele de creştere nu sunt suficient de vizibile.
Metoda I – denumită metoda Roza Lea şi este o metodă expeditivă şi obiectivă
Instrumentar necesar:
- aparatul Roza-Lea, care constă dintr-o planşetă lungă de 120 cm şi lată de 90 cm. Pe latura
mare se trage o linie orizontală, iar în jurul unui punct fix (p) oscilează o riglă subţire,
negradată (planşa XI). Rigla gradată este fixată perpendicular pe linia orizontală, la
capătul opus punctului fix.
Tehnica de lucru
Se marchează pe rigla gradată lungimea standard a peştelui (distanţa bot-baza
înotătoarei caudale) şi se fixează rigla subţire (negradată) la nivelul botului peştelui. Apoi se
extrage un solz, se fixează cu mijlocul zonei reprezentând vara I (zona clară), cu un bold, pe
linia orizontală, iar marginea superioară a solzului trebuie să atingă rigla subţie. Pe solz,
pentru reuşita observaţiei, se marchează cu tuş zonele întunecate. Se mişcă apoi rigla subţire
ca să fie tangentă, pe rând, la fiecare zonă marcată cu tuş. Pe rigla mare, gradată se observă şi
se notează locul în care a coborât rigla subţire, datorită tangenţei cu prima zonă întunecată,
distanţă care reprezintă creşterea anuală a peştelui în anul de viaţă în curs. Se coboară apoi
până la o tangentă cu a doua zonă închisă şi iar se marchează pe rigla gradată ş.a.m.d.
La rezultateleobţinute se vor adăuga 2 cm care reprezintă lungimea larvei şi a
alevinului până la apariţia solzilor.
Metoda a II-a - denumită metoda Einar-Lea, fiind o metodă mai greoaie, necesită
efectuarea unor calcule
Tehnica de lucru
Se determină:
- lungimea standard a peştelui;
- lungimea solzului de la mijloc până la marginea zonei întunecate a anului căutat;
- lungimea totală a solzului, de la mijloc până la marginea lui (raza solzului).
Ritmul de creştere se deduce după formula:
 Vn 
Ln    xL, în care:
V 

- 45 -
 Ln – lungimea peştelui în anul care ne interesează (cm);
L – lungimea standard a peştelui (cm);
Vn – lungimea solzului de la mijloc până la marginea zonei întunecate a anului
care ne interesează (cm);
V – lungimea actuală a solzului, de la mijloc şi până la marginea lui (cm).

3.3. Determinarea gradului de îngrăşare

Ca metodă de lucru se foloseşte tehnica disecţiei, sacrificându-se mai multe
exemplare, masculi şi femele, aleşi la întâmplare dar având aceeaşi vârstă şi provenind din
acelaşi bazin sau heleşteu. Gradul de îngrăşare se determină în special toamna (dar şi vara),
după ce peretele abdominal (lamboul) a fost îndepărtat, putându-se privi depunerile de
grăsime de pe traiectul interior al tubului digestiv.
Pentru exactitatea aprecierii, se acordă un punctaj, de la 0 la 5, după cum urmează:
 Nota 0 - între anse şi pe ansele intestinale se distinge doar o peliculă transparentă de
grăsime;
 Nota 1 - în porţiunea mijlocie a tubului digestiv se distinge o zonă îngustă de grăsime sau
grăsimea este acumulată în mici grămezi;
 Nota 2 - în porţiunea terminală şi mijlocie a tubului digestiv este depus un strat subţire de
grăsime;
 Nota 3 - în porţiunea terminală şi mijlocie a tubului digestiv este depus un strat relativ
gros de grăsime care se întinde pe o zonă lată;
 Nota 4 - întreg tubul digestiv este acoperit cu un strat gros de grăsime. Porţiunile
anterioare şi mijlocii, pe o zonă îngustă, pot să fie lipsite de grăsime;
 Nota 5 - întreg traiectul tubului digestiv este înglobat într-un strat substanţial de grăsime.

3.4. Determinarea speciei după formule

3.4.1. Formula pentru determinarea speciei după numărul de solzi
În acest caz se utilizează formula liniei laterale (L.lat.), fiind necesară determinarea
numărului de solzi situaţi de-a lungul liniei laterale, precum şi numărul rândurilor de solzi, de
la linia laterală şi până la înotătoarea dorsală, respectiv de la linia laterală şi până la
înotătoarele ventrale. Formula este reprezentată de o linie de fracţie (reprezentând însăşi linia
laterală) şi de 5 grupe de cifre. Astfel:
 Cifra din faţa fracţiei reprezintă numărul de solzi care se găsesc, în mod obişnuit, de-a
lungul liniei laterale;
 Cifra (cifrele) de deasupra fracţiei (numărătorul) reprezintă numărul de rânduri de solzi de
la linia laterală şi până la baza înotătoarelor dorsale;
 Cifra (cifrele) de sub fracţie (numitorul) reprezintă numărul de rânduri de solzi de la linia
laterală şi până la baza înotătoarelor ventrale;
 Cifra de după linia de fracţie reprezintă numărul maxim de solzi ce se pot găsi, la o specie,
de-a lungul liniei laterale;
 Cifra în paranteză reprezintă cazurile numerice excepţionale regăsite la numărarea solzilor
de pe linia laterală.
La crap, formula liniei laterale este următoarea:

56
L.lat.  34 40(41)
56

Aceasta înseamnă că la crap se pot număra, în mod obişnuit, cel puţin 34 de solzi de-a
lungul liniei laterale, cel mult 40 şi mai rar 41. De la linia laterală şi până la baza înotătoarei

- 46 -
dorsale sunt 5-6 rânduri de solzi, iar până la baza înotătoarelor ventrale tot 5-6 rânduri.
Formula liniei laterale este o constantă a speciei, ea transmiţându-se genetic, fapt ce
uşurează urmărirea şi încadrarea descendenţei, în cazul selecţiei.
3.4.2. Formula pentru determinarea speciei după caracteristicile
anatomice ale înotătoarelor
Această formulă se foloseşte pentru a întregi descrierea unei specii de peşti şi
încadrarea exactă a acesteia. În literatura de specialitate, înotătoarele sunt codificate după cum
urmează:
 D - înotătoarea dorsală (dacă sunt mai multe se notează cu D1, D2 etc.);
 V- înotătoarele ventrale;
 P - înotătoarele pectorale;
 A - înotătoarea anală;
 C - înotătoarea caudală.
Cu cifre romane (I, II, III etc.) se reprezintă numărul radiilor tari sau simple
(neramificate), cifrele arabe (1, 2, 3 etc.) reprezentând numărul de radii moi sau ramificate –
ambele categorii reprezentând nervurile sau scheletul înotătoarelor. Când cifrele arabe se
găsesc într-o paranteză, înseamnă că acest număr se regăseşte mai rar. Pentru specia crap
(Cyprinus carpio) formula înotătoarelor este următoarea:

D: III-IV 16-21 (15); V: II 809; P: I 16-18 (15); A: III 5 (6)

3.5. Determinarea sexului la peşti

Această operaţiune presupune multă experienţă şi rutină, deoarece la peştii de
importanţă economică dimorfismul sexual este slab reprezentat.
La femele se constată, în general, un abdomen mai voluminos, în comparaţie cu
masculii şi mai puţin consistent. Masculii, de obicei, sunt mai mari şi mai viu coloraţi decât
femelele. La masculi se mai poate constata apariţia unor dinţi puternici şi ascuţiţi (vulpea de
mare), o dezvoltare mai accentuată a înotătoarelor pectorale (rechin) sau a celor ventrale şi cu
radia externă îngroşată (lin) etc. Mai există şi alte caracteristici:
- la somn masculul, în perioada de reproducere papila genitală este conică, la păstrăvul
mascul apar excerescenţe (butoni) la nivelul capului iar coloraţia corpului este mai
pronunţată;
- la crap, identificarea sexului se face mai uşor la indivizii adulţi şi în perioada de
reproducere, după cum urmează:
- la femele, zona din jurul orificiului genital este apropae rotundă, mare,
proeminentă şi de culoare roz;
- la masculi, zona din jurul orificiului genital este alungită sub forma literei
“Y”, colorată mai slab, iar pe cap şi pe opercule apar “butoni” mici şi
gălbui (tab. 1).

- 47 -
 Tabelul 1
Caracterele distinctive între sexe la câteva specii de peşti
Nr.
crt. SPECIA Caracterul sexual
1. Crap Masculul mai mic decât femela, are în perioada reproducerii granulaţii
mici pe cap, puţin numerice.
1. Amur alb Masculul are partea inferioară a înotătoarelor pectorale aspre la pipăit (au
mici granulaţii) în perioada reproducerii.
2. Păstrăv (toate speciile Masculul are corpul viu colorat, capul alungit, cu falca inferioară mai
şi Lostriţa) lungă şi curbată în sus. Femela are botul rotunjit, cu făcile egale.
3. Caracuda Masculul are talia mică, iar înotătoarele ventrale mai lungi. Femela are
talia mai mare.
4. Lin Masculul are înotătoarele ventrale cu marginea externă (a II-a radie, mai
îngroşată). Înotătoarele ventrale întinse ajung aproape de cea anală. Femela
nu are marginile înotătoarelor ventrale înguste şi întinse ajungând la anus.
5. Roşioara Masculul, în perioada reproducerii, are pe cap şi pe înotătoare mici
granulaţii de culoare alb-cenuşiu.
6. Văduviţa Masculul, în perioada reproducerii, are corpul cu luciu metalic; operculele
sunt aurii, iar înotătoarele roşii. Femela nu are pe cap şi pe corp, ca
masculul, noduli mici gălbui.
7. {tiuca Femelele sunt mai mari decât masculul.
8. Biban şi şalău Femela are înotătoarele pectorale şi ventrale mai scurte, decât ale
masculului.
9. Anghila Masculul are lungimea corpului sub 40 cm şi stă la gura fluviilor, pe când
femela depăşeşte 50 cm şi urcă în susul râurilor.
10. Plătica În perioada reproducerii, masculul prezintă pe corp şi înotătoare noduli
rugoşi, alb-gălbui. Femelele au înotătoarele ventrale mai scurte.
11. Somn Radia osoasă de la înotătoarele pectorale, la masculi, este mai groasă şi cu
zimţi puternici.

TEM|

- grupe de câte 3 studenţi vor primi câte 3 solzi de crap pentru

aprecierea vârstei;
- aceleaşi grupe, vor aprecia ritmul de creştere numai cu aparatul
Roza-Lea;
- se va completa tabelul 2;
- aceleaşi grupe vor determina formula pentru linia laterală şi formula
înotătoarelor la 2-3 specii de peşti.

Tabelul 2
Stabilirea vârstei şi a ritmului de creştere anual după solzi
Vârsta Lungimea standard (cm) la vârsta de:
Exem
Nr. zone Nr. zone Nr.de
plarul 5 ani 4 ani 3 ani 2 ani 1 an o vară
deschise închise ani
1.
2.
3.
4.

- 48 -
 n

PLAN{A XI

Fig. 2 Locurile de prelevare a solzilor

Fig. 1 Relaţia între creşterea solzului şi a corpului

Fig. 4 Otolit de cambună

(otolimetrie)
a

Fig. 3 Digerite tipuri de solzi cu vârstele aferente (scalimetrie)

a) solz de crap; b) solz de biban; c) solz de cambulă

- 49 -
Fig. 5 Opercul de babuşcă (operculometrie) Fig. 6 Secţiune printr-o radie dorsală tare,
la biban (radiometrie)

PLAN{A XI - continuare

Fig. 7 Vertebră de somn pitic (osteometrie) Fig. 8 Aparatul Roza-Lea

p = panglică; a = solz

Fig. 9 Reprezentarea ritmului de creştere la crap

a) reprezentare laterală; b) reprezentare dorsală

- 50 -
 Capitolul IV

Măsurători, cântăriri
şi indicii corporali la peşti

4.1. Măsurătorile corporale (biometria)

Măsurătorile corporale (biometria) au o mare importanţă ştiinţifică pentru descrierea şi
fixarea speciilor de peşti, dar şi pentru exploataţiile piscicole, ele efectuându-se la
reproducători, remonţi, larve şi la toate categoriile de vârstă în creştere.
 Măsurătorile corporale la tineret şi adulţi
Aceste acţiuni se efectuează, în cadrul unităţilor pisciole, de două ori pe lună, în
perioada de hrănire intensă, o dată toamna, la trecerea peştilor la iernat şi o dată la
repopularea bazinelor pentru creştere.
Interpretarea datelor oferă:
- posibilitatea aprecierii stării de întreţinere a peştilor;
- cantitatea de hrană existentă;
- stabilirea ritmului de creştere;
- stabilirea gradului de ameliorare şi de adaptabilitate, precum şi
- eficienţa hrănirii suplimentare.
Instrumentarul necesar constă într-o riglă divizată în mm şi cm (metru de croitorie),
compas, cântar, iar pentru exemplarele mari, dacă există condiţii, se adaugă planşeta de
biometrie (ihtiometrul). Astfel de aparat se poate confecţiona şi în unitatea piscicolă,
îmbinând pe o planşetă (de 1,0/0,4 m) două rigle, în unghi drept, pe latura mare şi mică.
Riglele vor fi gradate în mm şi cm, atât pe lungime cât şi pe lăţime (planşa XII). Măsurătorile
somatice se fac cu ajutorul a două echere obişnuite.
Tehnica de lucru
Peştele se aşează pe planşetă, pe flancul său drept, cu botul lipit de rigla gradată de pe
latura scurtă. Peştele care se măsoară trebuie să aibe gura închisă, iar corpul să fie bine întins (mai
ales la cei serpentiformi). Prin pescuiri de control se colectează un număr de 50-100 exemplare,
de aceeaşi vârstă, fără a fi alese. Numărul total de peşti măsuraţi depinde de densitatea acestora,
vârstă, sex ş.a., în funcţie de aceasta putându-se lua mai mulţi sau chiar mai puţini.
Obţinerea datelor metrice
La fiecare exemplar în parte se vor efectua următoarele măsurători:
 lungimea totală a corpului (L), care se poate determina cu rigla, metru de croitorie, metru
de lemn sau ihtiometrul, reprezentând distanţa de la vârful botului şi până la vârful
înotătoarei caudale;
 lungimea standard a corpului (l), care se poate determina cu ajutorul instrumentarului

- 51 -
 menţionat anterior, reprezentând distanţa de la vârful botului şi până la baza înotătoarei
caudale;
 lungimea capului (l.c.), care se poate determina cu rigla, compasul, metrul de croitorie sau
echerul, pe ihtiometru, reprezentând distanţa de la vârful botului şi până la marginea liberă
a operculului;
 lungimea pedunculului caudal (l.p.), care se poate determina cu acelaşi intrumentar
menţionat anterior, reprezentând distanţa de la marginea posterioară a înotătoarei anale şi
până la baza înotătoarei caudale;
 înălţimea maximă a corpului (H), care se determină cu rigla, echerul, metrul de lemn sau
ihtiometrul, reprezentând distanţa dintre spinare şi abdomen, acolo unde corpul este cel mai lat;
 înălţimea minimă a corpului (h), care se determină cu intrumentarul amintit, reprezentând
distanţa dintre spinare şi abdomen, acolo unde corpul are lăţimea cea mai mică;
 grosimea maximă a peştelui (G), care se determină cu compasul sau ihtiometrul,
reprezentând distanţa cea mai mare dintre flancuri;
 perimetrul mare al corpului (P), care se determină cu metrul de croitorie, în dreptul
înălţimii maxime;
 perimetrul mic al corpului (p), care se determină cu metrul de croitorie, în dreptul
înălţimii minime;
 distanţa predorsală (L.D.), care se determină cu metrul de croitorie, pentru a copia exact
relieful, reprezentând distanţa dintre vârful botului şi până la partea anterioară a bazei
înotătoarei dorsale;
 distanţa preventrală (L.V.), care se determină tot cu metrul de croitorie (panglica),
reprezentând distanţa dintre vârful botului şi până la partea anterioară a bazei înotătoarelor
ventrale.
Pe lângă măsurătorile prezentate (planşa XII), mai ales pentru peştii din emisarii
naturali se practică şi alte măsurători:
 lungimea preanală (P.A.);
 distanţa pectoral-ventrală (P-V);
 lungimea bazei înotătoarei dorsale (b.D.);
 lungimea bazei înotătoarei anale (b.A.);
 lungimea botului (L.b.);
 diametrul orizontal al ochiului (O.o.);
 înălţimea înotătoarei dorsale (h.D.);
 spaţiul interorbitar (F);
 lungimea înotătoarei pectorale (L.P.);
 lungimea înotătoarei anale (L.A.) ş.a.
În unităţile piscicole, în general, se determină lungimea totală a corpului (L), lungimea
standard (l), înălţimea maximă (H), grosimea maximă (G), lungimea capului (l.c.) şi lungimea
peduncului caudal (l.p.), calculându-se valoarea medie stabilită pe număr total de peşti comensuraţi.
Pentru consum, conform normelor în vigoare, se permite pescuirea exemplarelor cu
valoare economică, având dimensiunile minime indicate în tab.3.

Tabelul 3
Lungimea standard permisă pentru pescuit la câteva specii de peşti dulcicoli ş i marini
Lungimea
Lungimea Lungimea
Specia Specia standard Specia
standard (cm) standard (cm)
(cm)
Crap 30 Mreana vânătă 15 Morun 170
{alău 35 Scobar 20 Nistru 140
Plătică 20 Clean 20 Păstrugă 100
Lin 20 Sabiţă 16 {ip 110
Văduviţa 20 Obleţ 10 Cegă 40

- 52 -
 Babuşcă 15 Păstrăv 20 Chefal mare 24
Roşioară 15 Lipan 25 Scrumbie albastră 20
Caras 12 Lostriţă 65 Stavrid 10
Caracudă 15 Coregon 20 Rizeafcă mică 10
Batcă 15 {prot 7 Rizeafcă mare 15
Cosac 20 Aterină 7 Cambulă 20
Morunaş 20 Gingirică 7 Calcan 35
Mreană 25 Scrumbie de 17 Viză 100
Dunăre
Hamsie 7

 Măsurătorile corporale la larve

Astfel de măsurători se fac în cadrul staţiilor de incubaţie sau în bazinele fermelor
piscicole, în juvelnice situate în bazinele de prematurare etc. La larve se fac următoarele
măsurători: lungimea corporală (L), lungimea sacului vitelin (L.s.), lăţimea sacului vitelin
(l.s.), diametrul orizontal al ochiului (O.o.) şi diametrul vertical al ochiului (O.v.) (planşa
XII). Aproximativ aceleaşi măsurători se pretează şi pentru alevini (mai puţin cele referitoare
la sacul vitelin).

4.2. Determinarea masei corporale (gravimetria)

Masa corporală se determină prin cântărire cu ajutorul balanţelor, a cântarelor cu
greutăţi, a cântarelor de mână, special amenajate în acest scop sau adaptate. Cântăririle se pot
efectua în acelaşi timp cu determinările dimensionale sau separat, concordant cu scopul
acţiunii.
Determinarea masei corporale ajută:
 la munca de selecţie (calcularea indicilor corporali);
 în alegerea remonţilor şi a reproducătorilor;
 în evaluarea producţiilor/ha;
 în stabilirea randamentelor comerciale ş.a.
Peştele adult poate să fie cântărit integral sau pe diverse componente anatomice (cap,
peduncul caudal, masă intestinală, ovare şi testicule, trunchi, înotătoare etc.), exprimarea
făcându-se în grame (g).

4.3. Indicii corporali

Calcularea indicilor corporali se bazează pe determinările dimensionale şi
gravimetrice efectuate şi prezentate anterior. Determinarea corectă a indicilor corporali ajută
în munca de selecţie şi în estimarea valorii fondului piscicol la un moment dat.
 Indicele de profil (I.p.) ajută la aprecierea formei exterioare a peştilor în vederea stabilirii
valorii zootehnice. Pentru calculare se aplică formula:
l
I . p.  ; în care:
H
I.p. – indicele de profil (sau al înălţimii) (cm);
l – lungimea standard a corpului (cm);
H - înălţimea maximă a corpului (cm);
În funcţie de acest indice, fondul piscicol carpicol de crescătorie se poate împărţi în
două categorii:
- crapi cu spatele drept, formă alungită, indicele de profil având valori de 2,6-3,0;
- crapi cu spatele convex, formă înaltă, indicele de profil având valori de 2,0-2,6.

 Indicele de grosime (I.g.) dă indicaţii asupra corpolenţei peştilor şi chiar asupra gradului
de îngrăşare. La categoria reproducători, datele obţinute sunt mai puţin exacte, deoarece

- 53 -
 abdomenul, pe perioada reproducerii este mult mărit datorită dezvoltării aparatelor
reproducătoare. Exprimarea calcului se face în procente, aplicând formula:
Gx100
I .g .  ; în care:
H
Ig. – indicele de grosime (sau al lăţimii spinării) (%);
G – grosimea maximă a peştelui (cm);
H - înălţimea maximă a peştelui (cm).

 Indicele de întreţinere (I.î.) dă indicaţii asupra stării de întreţinere a peştilor şi se stabileşte

cu ajutorul formulei lui Fulton:
g  100
I.i.  ; în care:
l3
I.î. – indicele de întreţinere (sau coeficientul de îngrăşare);
g – greutatea corpului (g);
l- lungimea standard (cm).
Valoarea mai mare a indicelui indică peşti mai bine dezvoltaţi şi mai valoroşi. O
valoare bună a peştilor este apropiată de cifra 2,0.

 Indicele lui Kiselev (I.K.) serveşte la determinarea rapidă a calităţii peştilor, fără multe
măsurători sau cântăriri. Formula este următoarea:
l
I .K .  ; în care:
P
I.K. – indicele lui Kiselev (cm);
l – lungimea standard a peştelui (cm);
P – perimetrul mare al corpului (cm).

 Indicele carnozităţii (I.c.) dă indicaţii asupra proporţiilor părţilor corpului care deţin carne
de calitate. Determinările se fac atât pe exemplare vii cât şi pe exemplare moarte, însă
proaspete.
Se folosesc loturi de peşti de aceeaşi vârstă şi sex, provenind din acelaşi bazin
piscicol. Determinarea se face individual, ulterior calculându-se media, care se atribuie ca
performanţă pentru întreg efectivul din bazinul piscicol. Formula este următoarea:
l.c.  100 l. p.  100
I .c.  sau I .c.  ; în care:
l l
I.c. – indicele carnozităţii (%); I.c. – indicele carnozităţii (%);
l.c. lungimea capului (cm); l.p. – lungimea peduncululuii caudal (cm);
l – lungimea standard (cm) l – lungimea standard (cm).

Cu cât valorile lui I.c. sunt mai mici, cu atât peştele este mai valoros. La crap, de
exmplu, capul este de dorit să reprezintă 3% din lungimea corpului, iar pedunculul caudal 5%.
De asemenea, înălţimea maximă trebuie să fie egală cu jumătatea lungimii standard, din care
s-a scăzut lungimea capului. Lungimea capului, la rândul ei, nu trebuie să depăşească 8/10 din
înălţimea maximă a corpului.

TEM|:
Grupe de câte 3 studenţi vor efectua măsurători corporale pe peşti, masculi
şi femele;
- pe baza măsurătorilor vor calcula indicii corporali;
- se va completa tab.4
- se vor interpreta, ca semnificaţie, valorile indicilor corporali.

- 54 -
 Tabelul 4
Măsurători şi indici corporali la peşti
Măsurători corporale Indici corporali
Exem
L l l.c. l.p. H h G P p g
plarul I.p. I.g. I.î. K I.c.
cm cm cm cm cm cm cm cm cm g
1.
2.
3.
N
X
Notă: Peştii vor fi din acelaşi bazin piscicol şi din aceeaşi specie, rasă şi vârstă.
PLAN{A XII

c-e) lungimea totală; c-n) lungimea botului; n-o) diametrul orizontal al ochiului;
c-p) lungimea capului; l-m) înălţimea maximă a capului; g-b) înălţimea maximă a corpului;
i-k) înălţimea minimă a corpului; c-q) distanţa predorsală; q-r) lungimea bazei înotătoarei
dorsale; f-D) lungimea pedunculului caudal; a-b) distanţă preanală;
v-z) distanţa pectoral-ventrală;

D
P
h p

lc
lp
V
l

L – lungimea totală; l – lungimea standard; lc – lungimea capului; lp – lungimea pedunculului caudal;

D – distanţa predorsală; V – distanţa preventrală; P – perimetrul mare; p – perimetrul mic; H -
înălţimea maximă; h - înălţimea minimă;

- 55 -
 Fig.1 Principalele măsurători corporale la adulţi
A) babuşcă; B) păstrăv

o L
Fig. 2 Măsurătorile corporale la larve
L – lungimea larvei;
Ls – lungimea sacului vitelin; Ls
ls – lăţimea sacului vitelin;
o – diametrul orizontal;
v – diametrul vertical.
v ls

PLAN{A XII - continuare

Fig. 3 Planşetă pentru biometrie

(ihtiometru)

Fig. 4 Cleşte pentru fixarea butonilor Fig. 5 Termocauter

(tip Hauptner) C1 – corpul aparatului;
C2 - bateria

a) b)

- 56 -
Fig. 6 Marcarea peştilor cu butoni şi mărci tip autocrotalie
a) păstrăv; b) cambulă

Fig. 7 Dispozitiv pentru înfierare Fig. 8 Individualizarea la somn

a) perforarea maxilarului superior; b) fixarea semnului

Capitolul V

Individualizarea peştilor

Prin marcarea (individualizarea) peştilor; în general şi a reproducătorilor; în special;

se crează posibilitatea identificării mai uşoare a acestora din lotul selecţionat şi a urmăririi
evoluţiei însuşirilor morfofiziologice. Marcarea sau individualizarea se face prin diferite
metode aplicându-se sau ştanţându-se numere matricole, ori un semn aparte, de identificare.
Marcajul va trebui să dureze un timp îndelungat, să nu provoace rănirea organelor de
fixare, să fie vizibil, să nu incomodeze peştii la înot şi să fie uşor de aplicat. În prezent se
utiizează trei procedee.
 Marcajul cu mărci metalice (autocrotalii)
 Marcajul cu butoni din material plastic
 Marcajul prin înfierare
 Marcajul prin culori (cromatic)
 Marcajul prin fir textil

 Marcajul cu mărci metalice

Această metodă se aplică la speciile cu botul lung (ştiucă, păstrăv). Marca este
confecţionată dintr-o lamă de aluminiu, lată de 1,5-2,0 mm şi groasă de 1,0 mm, care la un
capăt este mai lăţită şi prevăzută cu un orificiu, iar al doilea capăt este mai ascuţit.
Marginile benzii sunt rotunjite, iar suprafaţa acesteia are ştanţată un număr matricol.
Tehnica de lucru
Se ia banda şi cu capătul ascuţit se perforează mandibula, iar apoi se înfăşoară banda în jurul
fălcii inferioare. Se introduce vârful ascuţit prin orificiul capătului lăţit şi se îndoaie; astfe ca să nu
poată fi uşor desfăcută. Pentru a înlătura o eventuală infectare se pensulează rana cu colodiu.
 Marcajul cu butoni din material plastic
Se aplică la aproape toate speciile de peşti, pe osul opercular. Marca constă dintr-un
buton format din două rondele mici (3-6 mm Ø), din care una este prevăzută la mijloc
cu o prelungire ascuţită, iar cealaltă cu un orificiu la mijloc. Pe faţa discului cu
prelungire este ştanţat un număr matricol. Fixarea se face pe osul opercular cu ajutorul
unui cleşte special (cleşte de crotaliat tip Hauptner-b3).
Tehnica de lucru
Se introduc rondelele pe fălcile cleştelui, se introduce falca acestuia cu rondela cu

- 57 -
orificiul sub opercul şi se strâng branţele. În felul acesta, prelungirea rondelei străbate
operculul şi se fixează în orificiul celei de a doua rondele.
 Marcajul prin înfierare
Se poate aplica la toate speciile de preşti şi constă în imprimarea, prin cauterizare, pe
osul opercular, a unui semn convenţional şi chiar a unui număr matricol. Procedeul
Moav R., spre exemplu, presupune existenţa unei baterii electrice de 6-12 V, care prin
2 conductori izolaţi face legătura cu un termocauter. Termocauterul constă dintr-un
miez rău conducător de căldură înfăşurat cu o rezistenţă de crom nichelat (de 1,25
mm), scurtcircuitată la o baterie de 6-12 volţi.
Tehnica de lucru
Operatorul ţine cu mâna termocauterul şi prin întrerupător face legătura electrică şi o
menţine până ce rezistenţa devine roşie. Pe osul opercular se imprimă semnul sau cifra dorită.
Reproducătorii se mai pot marca şi prin înfierare cu ajutorul unui dispozitiv ce posedă
cifre prinse într-o menghină mobilă. Dispozitivul se încălzeşte la foc şi se aplică pe operculul
peştelui, care în prealabil a fost anesteziat.
Pentru ca operaţiunea de aplicare a marcajului să fie cât mai reuşită se recomandă, în
toate cazurile, anestezia şi contenţia corectă a indivizilor.
Anestezicul cel mai indicat este substanţa M.S.S. 222 Sandoz (metanosulfonat de
tricaină) în concentraţie de 0,25 g la 1 litru apă. Se mai poate folosi benzocaina în proporţie de
50-100 mg la 1 litru apă sau guinaldină în aceeaşi proporţie, Choralhydratul (se procură din
ţară) se foloseşte în concentraţie de 1 g la 1,5 litri apă.
Tehnica de lucru
Se introduce într-un vas de capacitate mai mare (în funcţie de mărimea
reproducătorilor) apă bine măsurată peste care se adaugă anestezicul şi se amestecă continuu
până la completa dizolvare. Se introduc peştii şi se aşteaptă 5-10 minute după care peştii
anesteziaţi se aşează pe masa de lucru. După efectuarea operaţiei (10-15 minute) se depun
peştii în bazinul de parcare, fără a-i brusca.
Operaţiunea de marcare a peştilor este urmată de completarea unei fişe de obsevaţie,
în care se fac următoarele însemnări:
- data marcării (anul, luna, ziua);
- denumirea bazinului piscicol şi a locului unde se lansează în apă peştii marcaţi;
- specia de peşte cu indicarea sexului’
- iniţialele şi numărul mărcii respective;
- date biometrice (lungimea corpului, înălţimea maximă, greutatea, vârsta etc.);
- numele peroanei care a executat marcajul.
 Marcajul prin culori (cromatic)
Se poate aplica la toate speciile de peşti care prezintă un colorit de nuanţă deschisă în zona
abdominală (ventral). Procedeul, numit şi procedeul “coloritului activ, solubil în apă rece”,
presupune înscrierea unor numere matricole (prin injectare subcutanată), cu ajutorul semnificaţiei
cromatice a unor coloranţi, în zona ventrală a reproducătorilor, masculi şi femele. Locul de
injectare a colorantului are, de asemenea, o anumită semnificaţie (planşa XII).
Tehnica de lucru
Se vor alege culorile în funcţie de numărul matricol ce va trebui înscris, astfel:
culoarea albă reprezintă unităţile, culoarea roşie zecile, iar culoarea portocalie sutele. Cu
ajutorul seringilor (câte una pentru fiecare culoare) se vor depune, subcutan, cantităţi diferite
de pigment, în funcţie de mărimea reproducătorului, cromatica zonei, lungimea perioadei de
marcare etc. Zonele anatomice standard de marcare a peştilor sunt (planşa XII):
- înaintea înotătoarelor pectorale (înapoia oaselor operculare) = cifra 1
- pe direcţia înotătoarelor pectorale = cifrele 2 şi 4
- înapoia înotătoarelor pectorale = cifra 3
- înaintea înotătoarelor ventrale = cifra 7
- pe direcţia înotătoarelor ventrale = cifrele 6 şi 8

- 58 -
 - înaintea înotătoarei anale (înapoia înotătoarelor ventrale) = cifra 9
 Marcajul prin fir textil
Se foloseşte în mai multe conjuncturi, dintre care amintim:
a) când se fac injectările cu hormon hipofizar, după prima doză, preparatorie,
ataşându-se un fir textil în partea anterioară a înotătoarei dorsale (planşa XII) sau în zona gurii
(maxilarul superior);
b) când se bonitează reproducătorii şi li se acordă o clasă. În funcţie de valoarea
reproducătorului, locul de marcare, pe înotătoarea dorsală, diferă: în partea anterioară, la bază,
dacă reproducătorul este record (R), la mijloc dacă reproducătorul este elită (E) şi în partea
posterioară a dorsalei dacă este clasa I (I) (planşa XII).

TEMA

Grupe de câte 3 studenţi, vor marca 2-3 exemplare de peşti.

Capitolul VI

Recunoaşterea
principalelor specii şi rase de peşti

6.1. Elemente de nomenclatură

Având o arie de răspândire şi origini geografice dintre cele mai diverse, peştii au
denumiri diferite, nu puţine fiind cazurile în care, acelaşi peşte se numeşte în mai multe feluri,
fapt ce poate declanşa confuzii. Fiecare peşte posedă un nume ştiinţific şi un nume comun.
Astfel, numele ştiinţific, nume care nu se schimbă decât în condiţii extreme, este cel
acordat de către descoperitorul speciei sau varietăţii respective, fiind recunoscut în toată
lumea. Acest nume este scris în limba latină şi se compune din două cuvinte: numele genului
(ex. Carasius, Barbus, Silurus ş.a.) scris cu literă mare, şi cel al speciei, scris cu literă mică
(ex. auratus, meridionalis, glanis ş.a.). După aceste nume poate să apară iniţiala sau numele
întreg al celui care a descoperit sau a încadrat zoologic specia: L. sau Linne, Cuvier,
Valenciennes, Pallas ş.a. (ex. Carassius auratus L.), alături (eventual) de anul descoperirii şi
încadrării taxonomice (ex. Carasius carassius L.1758).

6.2. Cheile de determinare

Cheile de determinare au apărut ca o necesitate de încadrare, de sistematizare, de
recunoaştere rapidă şi exactă a speciilor şi indivizilor de peşti (şi alte animale) indiferent de
categoria de vârstă, sex, stare fiziologică, aria de răspândire ş.a. Biologii taxonomii au pus la
dispoziţie mai multe tipuri de chei de determinare, la ora actuală utilizându-se chei pentru
determinarea subîncrengăturii, clasei, ordinului, speciei, subspeciei, familiei, atât pentru adulţi
cât şi pentru formele intermediare ale acestora (exemplu: cheia pentru larve).

- 59 -
 În mod general, o cheie pentru determinare este alcătuită din cifre şi litere, ultima
categorie fiind reprezentată de enunţuri, descrieri sau prescurtări.
Exemplu: Chei de determinare a familiei Cyprinidae (fragment)
1 (2) A cu ultima radie simplă, osoasă, groasă şi zimţată; D lungă şi cu 14-22 radii
divizate ……………… 3 (p.49); în care:
1 – număr curent al informaţiei;
(2) – trimitere al alt număr, anterior sau posterior, care completează informaţia dată;
A (anala) cu ultima ………….. – enunţul sau descrierea;
3 – numărul (succesiunea) alocat familiei, în cartea respectivă;
(p.49) – trimitere la altă pagină (949), anterioară sau posterioară, pentru completarea
informaţiei deja expuse.
Dacă nu se cunoaşte exact specia, exemplarele se notează doar cu numele genului (ex.
Barbus), după care urmează abrevierea speciei (din latinescul species), deci denumirea
ştiinţifică finală va fi, în cazul prezentat, Barbus sp.
Numele comun (denumirea populară) are origini diverse, fiind preluat în literatură sau
în vorbire din locurile de provenienţă a peştilor, din “rebotezări” locale, din prescurtări ale
denumirii ştiinţifice, după aspectul exterior, coloraţie, descoperitor ş.a., aşa încât există peşti
care au mai multe nume comune (cosaş, Amurul alb, crap, fitofag etc.) precum şi alţii care nu
au acest nume (Aphya minuta-Risso, Bellenius galerita L ş.a.). Odată cu sporirea numărului
de rase, de varietăţi, linii zootehnice şi hibrizi, confuzia poate să crească foarte mult,
identificarea fiind greoaie. De obicei, dacă se crează o varietate nouă de peşte, la numele
ştiinţific sau la cel comun se adaugă un adjectiv sau un substantiv comun, ca de exemplu: crap
golaş, crap oglindă, crap regal, păstrăv regal ş.a.
Un alt aspect se referă la obţinerea de metişi şi hibrizi. Situaţia mai compelxă este în
cazul hibrizilor, adică indivizi obţinuţi între specii ale aceluiaşi gen. În acest caz, posibil de
regăsit în mediu natural sau sub influenţa antropică (datorită omului), hibridul poate să aibă
nume specific (ex. Bester, obţinut între femele de morun şi masculi de cegă) sau nu, numele
său fiind dat de speciile parentale (ex. Masculi de crap x femele de caras) şi semnul “x”
(înmulţit, încrucişat).

6.3. Ciprinidele asiatice

 Amurul alb (cosaşul, crapul chinezesc) – Ctenopharyngodon idella
Este un peşte fitofag de origine asiatică, având corpul alungit, asemănător cu cel al
cleanului, în stadii tinere şi cu al crapului sălbatic românesc, în stadiul de adult. Culoarea corpului
este gri-închisă sau verzuie, cu reflexe argintii pe părţile laterale şi cu abdomenul mai deschis
(planşa XIII). Înotătoarele sunt de culoare mai închisă, iar abdomenul lipsit de carenă. Gura este
semiinferioară, cu dinţi faringieni puternici, zimţaţi şi adaptaţi pentru flora acvatică. Formula
67
înotătoarelor: D: III 8, iar cea a liniei laterale: L.lat = 37 42 . Este un peşte cu corpul
5
acoperit cu solzi cicloizi, având pe partea liberă un desen sub formă de semilună.
Specie reofilă, de apă dulce, în stadiile tinere se hrăneşte cu fitoplancton, zooplancton
şi vegetaţie acvatică submersă ori plutitoare, mai târziu (la 17-18 cm lungime) consumă
majoritar bentofaună şi vegetaţie acvatică macrofită submersă şi plutitoare, iar ca adult
consumă exclusiv vegetaţie acvatică (în 24 ore consumă o cantitate de vegetaţie egală cu
greutatea sa). În absenţa vegetaţiei acvatice poate consuma vegetaţie terestră, cosită şi
aruncată pe suprafaţa apei (lucernă, borceag, porumb furajer, frunze de salcie, ovăz ş.a.) sau
orice furaj distribuit crapului românesc (situaţie nedorită).
În primul an, în emisarii naturali, poate să atingă lungimea de 5-10 cm, iar în heleşteie
de până la 25 cm şi greutăţi de 600 g. Lungimea maximă obişnuită este de 112 cm şi greutatea
de peste 30 kg. Maturitatea sexuală apare la vârsta de 5-7 ani, temperatura de reproducţie este

- 60 -
de 20°C (la noi se reproduce artificial dar au fost cazuri şi de reproducere naturală), cantitatea
de icre produse de o femelă reprezintă 15-30% din greutatea sa corporală, icrele având un
diametru de cca. 1 mm, plutind în masa apei (semipelagice). La o temperatură de 22-24°C
incubaţia durează 20-50 ore.
Este un peşte economic, se poate creşte în policultură cu crapul, dar carnea este relativ
fadă (concordant tipului de hrănire). Se comportă bine la iernat şi la transport.
 Crapul argintiu (sângerul, cap mare, Hipo) – Hypophthalmichthys molitrix
Este un peşte tot de origine asiatică, cu corpul mai lat şi mai aplatizat lateral decât
Amurul alb. Culoarea regiunii dorsale este neagră-cenuşie sau verde-gri, flancurile şi
regiunea ventrală fiind argintii, cu reflexe sângerii, mai ales în stările de agitaţie (planşa XIII).
Înotătoarele sunt de culoare mai deschisă, capul este mare, neacoperit cu solzi, ochii fiind
mari şi amplasaţi mult inferior. Gura este superioară, mică, prevăzută cu dinţi faringieni.
Posedă membrană filtrantă, de natură cartilaginoasă, care filtrează planctonul şi, în special,
fitoplanctonul (până la dimensiuni de 6-8 ). Tubul digestiv este lung, depăşind de 5-8 ori
lungimea corpului. Este o specie fitoplanctonofagă şi facultativ zooplanctonofagă.
Corpul este acoperit cu solzi mici, linia laterală este curbată în jos, iar regiunea
abdominală prezintă carenă pe toată lungimea ei. Formula înotătoarelor este: D: III 7; A III
28  33
12-14, iar cea a liniei laterale este: L.lat = 110 124 .
18  28
Este un peşte foarte precoce, greutatăţile atinse putând fi:
- în primul an – 200 g; - în anul al IV-lea – 7.200 g;
- în anul al II-lea – 2000 g; - în anul al V-lea – 8.200 g;
- în anul al III-lea – 4000 g; - în anul al VI-lea – 9.000 g
Maturitatea sexuală apare la vârsta de 3 ani, icrele sunt pelagice, dezvoltarea
embrionară durează cca. 20 ore, temperatura apei trebuind să fie mai mare ca la Amurul alb.
În condiţiile României, nu se reproduce natural.
Este un peşte de interes economic, se poate creşte în policultură cu crapul românesc,
nefiind concurent la hrană cu acesta. Are o carne gustoasă, superioară celei a Amurului alb,
inferioară însă celei a crapului românesc, conţinând între 13-23% grăsimi.
Este mai sensibil la pescuit şi la transport, datorită vivacităţii sale accentuate.
 Crapul marmorat (novacul, aristiţa) – Aristichthys nobilis
Este un peşte majoritar zooplanctonofag şi secundar fitoplanctonofag, hrănindu-se
inclusiv cu detritus (colonii de alge sau resturi de plante şi animale) şi provenind din zona
asiatică. Forma corpului este asemănătoare cu a sângerului dar capul este mai mare şi mai lat,
abdomenul având formă rotunjită, ca o consecinţă a faptului că, ventral, carena se regăseşte
doar între înotătoarea anală şi cele ventrale. Culoarea regiunii dorsale este mai închisă ca la
sânger, pe părţile laterale apărând reflexe gălbui, cu pete marmorate, mai închise (planşa
XIII). Înotătoarele diferă cromatic de restul corpului, având nuanţe roşiatice-închis. Gura este
superioară, prevăzută cu dinţi faringieni. Posedă membrană filtrantă care filtrează
microorganismele până la dimensiunea de 40-60 , în special zooplancton. Corpul este
acoperit cu solzi, mai mari ca la sânger, linia laterală fiind mai puţin curbată. Tubul digestiv
este de 4-6 ori mai lung decât corpul.
Este un peşte cu un ritm de creştere foarte mare:
- în primul an 500 g; - în anul al IV-lea 10.000 g;
- în anul al II-lea 3.000 g; - în anul al V-lea 16.000 g;
- în anul al III-lea 7.000 g; - în anul al VI-lea 17.000 g;
Maturitatea sexuală poate să apară ca la sânger (3-4 ani) sau mai târziu, în ţara de
origine se reproduce în mediu reofil, la temperatura de 25°C, icrele sunt pelagice, având o
perioadă de incubaţie mai scurtă ca la sânger. În apele româneşti nu se reproduce natural. Este
un peşte de interes economic, având carnea cea mai preferată dintre speciile asiatice amintite.

- 61 -
Se poate creşte în policultură cu crapul. Este mai pretenţios la conţinutul apei în oxigen, mai
ales în perioada de iernare.
 Scoicarul (amurul negru, moluscarul) – Mylopharyngodon piceus
Este o specie care provine tot din arealul asiatic, forma corpului fiind asemănătoare cu
cea a Amurului alb, capul fiind însă mai ascuţit şi mai mare. Coloraţia este neagră-albăstruie,
mai închisă în zona dorsală, excepţie făcând partea inferioară a botului şi abdomenul, care
sunt albicioase (planşa XIII). Se hrăneşte în exclusivitate cu moluşte, posedând dinţi
faringieni puternici. Nu posedă membrană filtrantă. Tubul digestiv depăşeşte de cca. 1,5 ori
lungimea corporală.
În România a avut următorul ritm de creştere (date medii):
- la o vară 57 g; - la două veri 800 g;
- la trei veri 4000 g; - ca adult 25-30 kg.
Datorită faptului că are aceeaşi zonă de hrănire ca şi a crapului românesc (zona
bentonică) nu a fost agreat în mod deosebit de piscicultorii români, chiar dacă are o carne de
calitate bună. În apele româneşti, nu se reproduce natural.

6.4. Specii din apele de munte

 Păstrăvul indigen (păstrăvul, păstrăvul comun) – Salmo trutta fario
Este o specie răpitoare criofilă, prezentă în apa pâraielor de munte şi în unele lacuri alpine.
Corpul este alungit, fusiform, cu musculatura puternică şi acoperit cu solzi mici, cicloizi, aproape
imperceptibili. Ca toate salmonidele, înapoia înotătoarei dorsale este prezentă o înotătoare mică,
nefuncţională, de natură adipoasă. Capul este mare, gura largă, semiinferioară, botul scurt şi dinţii
foarte puternici, situaţi pe cele două maxilare, inclusiv pe limbă. Culoarea corpului variază după
vârstă, sex, activitate sexuală, natura şi temperatura apei, prezenţa vegetaţiei ş.a. La exemplarele
tinere se disting 12-13 dungi tranversale, închise la culoare, iar la adulţi, în general, partea dorsală
e brună-măslinie, cu pete rotunde, negre şi roşii, fără o dispunere regulată. Părţile laterale sunt
gălbui, cu acelaşi tip de pete, dar incluse în cerculeţe albicioase-gălbui. Abdomenul este alb-
gălbui. Dorsala are pete rotunde, negre şi roşii, celelalte înotătoare fiind cenuşii-gălbui, deseori
având marginea anterioară albă (planşa XIII).
Specie reofilă, stenotermă (temperatura optimă a apei 14-15°C), steno-oxibiontă
(6-8 cm3 O2/l), se hrăneşte cu viermi, insecte, crustacei, peşti mai mici din specii diferite sau
din aceeaşi specie. Se reproduce în octombrie-ianuarie, femela producând 1000-2000 icre/kg
greutate. Incubaţia durează 3-4 luni, procentul de ecloziune fiind de 1-3%. Maturitatea
sexuală apare la vârsta de 3-4 ani. Formula înotătoarelor: D: III-IV 9-12; P: I 10-13; V: I 7-10;
25  26
A: III-IV 6-10. Formula liniei laterale: L.lat = 110 132 . Creşterea este relativ înceată,
20  23
greutăţile corporale fiind influenţate de mediu şi tipul de exploatare:
- în primul an 15 g; - în anul al III-lea 130-180 g;
- în anul al II-lea 60 g; - reproducătorii 200 g până la 1-6 kg.
Specie valoroasă, de mare interes economic şi sportiv. Prohibiţia este stabilită între 15
IX şi 30 IV, iar dimensiunea minimă de pescuit este de 20 cm.
 Păstrăvul curcubeu – Onchorhyncus mykiss
Specie care se deosebeşte de păstrăvul de munte prin corpul său mai lat, iar zona
pedunculului caudal mai groasă. Solzii sunt puţin mai mari, înotătoarea caudală fiind evident
escavată. Coloraţia este mai evidenţiată, albastră-violet sau albastră-cenuşie pe spinare,
argintie cu irizaţii pe flancuri, iar abdomenul este albicios. Pe părţile medio-laterale ale
corpului prezintă o dungă lată, roz-sidefie, cu reflexe metalice, irizante, de unde denumirea de
“curcubeu”. Pe tot corpul, inclusiv pe înotătoare, apar pete cafenii (ca piperul) sau negre, fără
a fi incluse într-un cerc (planşa XIII).

- 62 -
 Este mai puţin pretenţios ca păstrăvul indigen faţă de condiţiile de mediu: temperatura
apei 3-24°C, 4-5 mg O2/l, putându-se creşte chiar în policultură cu crapul. Dimensiunile pot să
fie de 25-90 cm lungime, iar greutatea 0,8-6,0 kg. Maturitatea sexuală apare la 3-4 ani, epoca
de reproducere este februarie-aprilie, numărul de icre 1500-2000/ kg greutate. Incubaţia
durează 30-60 zile, dacă temperatura apei este de 6-10°C. Formula înotătoarelor: D: IV 9-10;
23
A: III 10. Formula liniei laterale: L.lat. = 120 150 .
25
Este o specie care se creşte ca păstrăv de consum.Perioada de restricţie a pescuitului
este cuprinsă între 1 I-31 V, dimensiunea minimă de pescuit fiind de 20 cm.
 Păstrăvul fântânel (fântâniţa) – Salvelinus fontinalis
Specie de origine nord-americană, iubeşte apele adânci şi lacurile mari. A fost introdus
pentru prima dată la noi în Bistriţa (Broşteni-Tarcău) şi apoi pe Valea Putnei (Suceava).
Culoarea, în zona dorsală, este verde închisă-măslinie, zebrată cu dungi şerpuite, mari,
întunecate. Laturile sunt mai deschise şi cu puncte roşii (sau portocalii) înconjurate de cercuri
albastre. Abdomenul este deschis, până la alb, în perioada de reproducere devenind roşu.
Înotătoarele pectorale, ventrale şi anala sunt roşiatice, tivite pe marginea anterioară cu două
dungi: una albă şi alta neagră (planşa XIII). Este mai vioi şi mai îndrăzneţ decât păstrăvul
indigen, crescând şi mai repede. Consumă insecte, viermi, crustacei şi peşti mai mici.
Se reproduce în octombrie-decembrie, cu păstrăvul indigen dând hibrizi sterili. Este
sensibil la boli. La maturitatea sexuală atinge 20-40 cm. Are importanţă economică şi pentru
pescuitul sportiv.Perioada prohibitivă este cuprinsă între 15 IX-30 IX, lungimea minimă
necesară, pentru ca exemplarele să reţinute, fiind de 20 cm.
 Păstrăvul de lac – Salmo trutta lacustris
Această specie este o formă a păstrăvului indigen, adaptată la o viaţă sedentară în
lacurile de munte. Culoarea, în zona dorsală, este albastră-verzuie şi flancurile sunt argintii.
Pe corp există numeroase pete negre, colţuroase sau în formă de “X,” foarte rar rotunde şi fără
a fi înconjurate de inele colorate. Pe înotătoarea dorsală, petele se situează în serii regulate
(planşa XIII). În stadiile tinere se hrăneşte cu larve de insecte, crustacei, insecte adulte, iar ca
adult consumă peştişori. La maturitate poate să aibă peste 100 cm lungime şi 15 kg (poate să
atingă şi greutatea de 30 kg).
Se reproduce toamna, atât în lacuri cât şi în râurile care se varsă în lacuri. Este preferat
pentru pescuit sportiv, regăsindu-se în lacurile Bicaz, Lacul Roşu şi Gîlcescu (Parîng).
Perioada prohibitivă este între 15 IX şi 30 IV, dimensiunea minimă pentru pescuit
fiind de 20 cm.
 Lipanul (cimbrişor, arămiu) – Thymallus thymallus
Este o specie care trăieşte în zona inferioară a apelor de munte, distingându-se prin
talia sa elegantă. Are capul relativ mic, ochii mari, corpul alungit şi uşor comprimat lateral.
Semnul de recunoaştere este înotătoarea dorsală, bine dezvoltată şi prevăzută cu benzi
galbene-verzui, violete şi negre, aşezate pe 3-4 rânduri, şi caudala puternic escavată (planşa
XIII). Coloraţia corpului variază concordant cu vârsta şi cu mediul: spatele verzui-cenuşiu,
laturile gălbui-roz sau vinete-argintii şi abdomenul alb-argintiu, cu nuanţe roşii. Se hrăneşte
cu larve de insecte, crustacei, viermi ş.a. Maturitatea sexuală se instalează la 3-4 ani,
reproducerea având loc primăvara (martie). Incubaţia icrelor durează 14-30 zile, în funcţie de
temperatura apei. Dinamica dezvoltării:
- la 1 an 10-12 cm; - peste 3 ani 30 cm;
- la 2 ani 15-30 cm; - adult 35 cm (max 50 cm) – 350 g (max. 1 kg)
Formula înotătoarelor: D: IV-III (IX) 13-17; A: II-IV (VI) 10 (11). Formula liniei
7 8
laterale: L.lat = 74 96 .
7 8
Are importanţă mare în pescuitul sportiv, carnea de lipan având cel mai rafinat gust
dintre toţi peştii apelor noastre de munte.Perioada prohibitivă este cuprinsă între 1I-30V, iar

- 63 -
dimensiunea minimă de pescuit este de 25 cm.
 Lostriţa (puică, lostucă, bală) – Hucho hucho
Este cel mai mare salmonid al apelor noastre naturale fiind protejată de lege, dar cu o
răspândire foarte redusă. Corpul este aproape cilindric, capul lung, aplatizat dorso-ventral.
Gura este mare, cu dinţi puternici. Înotătoarea caudală este escavată. Culoarea depinde de
vârstă şi mediu, putând să fie cafenie-verzuie sau brun-verzuie pe spinare, argintie sau
roşiatică pe flancuri şi galben-deschis sau alb-cenuşiu pe abdomen. Este un răpitor temut,
denumită şi “tigrul apelor de munte”. Trăieşte în ape mari şi adânci (bulboane), hrănindu-se
cu larve de insecte, insecte şi peştişori, în perioada de tineret şi cu peşti (zglăvoci, mrene
vinete, păstrăvi, lipani), păsări de apă, rozătoare (chiţcani), broaşte, în perioada de adult, pe
care le vânează, în special, noaptea. Maturitatea sexuală apare la 4-5 ani. Perioada de
reproducere este primăvara, în luna aprilie, femela căpătând o tonalitate mai aprinsă a
culorilor, iar masculului apărându-i concrescenţe pe cap, denumite “butoni de dragoste”.
Femela produce 1600-2000 icre/kg greutate, depunerea icrelor durând 2-3 zile.
Lostriţa creşte relativ greu, pentru fiecare kg acumulat fiind necesare 10 kg de alţi
peşti. Indivizii pot atinge lungimea de 1 m şi greutatea de 10-12 kg; dar s-au pescuit
exemplare de 2-3 m şi 10-22 kg. Longevitatea este de cca. 15 ani. Formula înotătoarelor: D:
18  20
IV-V 9-11; A: IV 7-9. Formula liniei laterale: L.lat.= 180 200( 233) .
20  24
Fiind ocrotită de lege, se pot pescui la undiţă, cu aprobare specială, în perioada
1 iunie-28 februarie, numai exemplarele care depăşesc 60 cm lungime.

*
* *

Pe lângă speciile de salmonide, în apele de munte mai trăiesc unii peşti de importanţă
mai redusă, atât din punct de vedere sportiv cât şi ca valoare a cărnii. O parte dintre aceştia
trăiesc tot timpul în zona păstrăvului sau a lipanului, iar alţii situaţi la limita inferioară a
salmonidelor, au migrat sau migrează temporar înspre izvoare.
a) Speciile cohabitante salmonidelor sunt: zglăvocul (Zglăvoaca moaca – Cottus
gobio); boişteanul (verdete, crăiete, boian – Phoxinus phoxinus); grindelul (molan,
fîţa, vârlan – Nemachilus barbatulus); mreana vânătă (moioagă, jimblă, mreană
pătată - Barbus meridionalis), chişcarul (cicar, nouă-ochi – Endontomizon
danforti) ş.a.
b) Speciile regăsite periodic sau care şi-au schimbat limita superioară de habitaţie
sunt: beldiţa (latiţa – Alburnoides bipunctatus), care urcă până în zona lipanului şi
a lostriţei, scobarul (scobai, poduţ, maţe negre – Chondrostoma nasus), care
invadează zona lostriţei şi a lipanului, cleanul mic (Leuciscus leuciscus),
porcuşorul (Gobio gobio), obletele (Alburnus alburnus), chetrarul (Gobio
uranoscopus), cîra (Cobitis aurata balcanica) şi altele.
Toate aceste specii, deşi nu fac obiectul preocupărilor noastre, asigură hrana de calitate
pentru salmonide.

6.5. Specii din apele de deal

 Mreana (mreana mare, mreana galbenă) – Barbus barbus
Specie reofilă, preferă apele cu vatra tare, nisipoase şi cu un curent moderat, din zona
colinară şi chiar de şes. Are corpul alungit şi cilindric, acoperit cu solzi mici. Gura este situată
inferior, de formă semilunară, cu buze cărnoase şi patru mustăţi cu rol tactil (planşa XIII).
Înotătoarea anală este scurtă, dorsala are radia cea mai înaltă, îngroşată şi zimţată în partea
posterioară, iar caudala puternic scobită. Coloraţia pe spinare este verde-măslinie dar şi
galben-murdară, pe părţile laterale este gălbuie, iar abdomenul este alb-gălbui. Înotătoarele
dorsală şi caudală au marginile de nuanţă închisă, iar celelalte înotătoare au marginile roşcate.

- 64 -
La masculi, în perioada reproductivă, apar butoni granuloşi pe cap şi linii scurte şi paralele,
albicoase, pe partea superioară a corpului.
Maturitatea sexuală apare la 2-3 ani, perioada de reproducere este aprilie-mai, numărul
de icre depuse fiind de 3000-5000/femelă (icrele sunt toxice). În apele mari (Dunăre),
exemplarele adulte aung la 80-85 cm lungime şi 8-10 kg greutate, dar exemplarele obişnuite
au talia de 30-40 cm şi greutatea de 300 g.
Este un peşte omnivor, bentonic, consumând viermi, moluşte, larve de insecte, peşti
mai mici, plante, fructe ş.a. Formula înotătoarelor: D: III (IV) 8; A: III 5. Formula liniei
12  14
laterale: L.lat. = 58 62(63) .
79
Mreana galbenă este un peşte de interes local, apreciat foarte mult şi de către pescarii
sportivi.Perioada de prohibiţie este cuprinsă între 1 IV şi 30 VI, dimensiunea minimă de
pescuit fiind de 25 cm.
 Mreana vânătă (moioaga, mreana mică) - Barbus meridionalis petenyi
Specie reofilă, trăieşte în zona colinară şi de munte, până în zona lipanului şi a
păstrăvului. Are corpul mai cilindric decât al mrenei galbene, gura cu buze subţiri (cea
inferioară trilobată) şi cu patru mustăţi. Înotătoarea anală este mai lungă iar caudala mai puţin
escavată. Solzii sunt de mărime mijlocie (planşa XIII). Coloraţia corpului este vânătă pe
spinare şi alb-gălbuie pe abdomen. Pe spinare, flancuri şi cap are pete şi puncte de culoare
închisă, unite între ele. Înotătoarele pectorale, ventrale şi anala au culoarea lămâiei.
Este omnivoră, bentonică, hrănindu-se cu diptere, efemere, lătăuşi, viermi dar şi cu
vegetale, fructe ş.a. Se reproduce în mai-iunie, icrele fiind comestibile.
Lungimea obişnuită a exemplarelor adulte este de 15-25 cm (rar 30-35 cm), iar
greutatea corporală de 300-500 g (rar 1,0-1,5 kg).
Formula înotătoarelor: D III-IV 8-9; A II-III 5.
10  12
Formula liniei laterale: L.lat = 48-52 55 (60)
69
Mreana vânătă este o specie de interes local, cu o carne de calitate, fiind apreciată de
către pescarii sportivi. Perioada prohibitivă este între 1.IV şi 30.VI, dimensiunea minimă de
pescuit fiind de 15 cm.
 Cleanul (cleanul mare, cap alb, porcul apelor) – Lueuciscus cephalus
Specie reofilă, pelagică, trăieşte în zona colinară dar poate să urce până în zona
păstrăvului sau să coboare până în zona de şes, regăsindu-se şi în Dunăre. Are corpul alungit,
aproape cilindric, corpul uşor aplatizat dorso-ventral, mic, gros şi lat, fruntea lată, gura mare
şi terminală. Corpul este acoperit cu solzi mari, neregulaţi, cicloizi şi pigmentaţi la marginea
liberă. Ochii sunt mari şi cu irisul de culoare galbenă (planşa XVII). Linia laterală este curbată
uşor în jos. Culoarea este verde-cenuşiu cu reflexe metalice pe spinare, flancurile sunt argintii,
iar abdomenul este alb-mat. Înotătoarele anală, pectorale şi ventrale sunt roşii sau portocalii,
iar dorsala şi caudala cenuşii-închis (uneori, la baza pectoralelor apare o pată neagră).
Fiind omnivor, se hrăneşte cu larve de insecte, viermi, icre şi puiet de peşte, broaşte,
plante, detritus vegetal, vânând deasupra apei, precum păstrăvul. Obişnuit atinge lungimi de
25-30 cm (rar 50-80 cm) şi greutăţi de 200-300 g (rar 4-5 kg).
Maturitatea sexuală apare la 2-3 ani, perioada de reproducere corespunde lunilor
aprilie-mai, numărul de icre depuse de o femelă fiind de 150.000-200.000. In funcţie de
temperatura apei, durata incubaţiei poate să fie de 10-12 zile.
În stadiile tinere este un peşte de cârd, pentru ca, la bătrânţe, să devină solitar. Formula
78
înotătoarelor: D: II-III 8; A: II-III 8-10. Formula liniei laterale: L.lat. = 43  45 46(47) .
3 4
Cleanul este o specie de interes local, bine apreciată însă de pescarii sportivi.Perioada
de prohibiţie este cuprinsă între 1 IV-30 VI, dimensiunea minimă de pescuit fiind de 20 cm.

- 65 -
  Cleanul mic – Leuciscus leuciscus
Specia se regăseşte în zona colinară, fiind o specie reofilă şi pelagică şi putând să migreze
până în zona lipanului. Se deosebeşte de cleanul mare prin faptul că are corpul mai aplatizat
lateral şi mai fusiform. Gura este situată semiinferior, iar înotătoarea anală este scobită. Coloritul
este negru-cafeniu (cu nunaţe albastrui) pe partea dorsală, galben-argintiu pe laturi şi alb-argintiu
pe abdomen. În perioada de reproducere (luna martie), la masculi apar granulaţii albe (butoni) pe
spate şi laturi. În stadiile tinere se regăseşte în cârduri, preferând albiile cu vatră tare, pietroase sau
argilo-nisipoase. Maturitatea sexuală se instalează la 3-4 ani, moment în care reproducătorii se
retrag în ape mai adânci şi cu vetrele relativ mîloase. Este omnivor, hrana fiind alcătuită majoritar
din insecte (muşte, ţînţari), larve, icre de peşte şi mai puţin din vegetale.
Dimensiunile sale pot să atingă 20-25 cm, iar greutatea 200-400 g. Formula
înotătoarelor: D: II-III 7; A: II-III 7-9. Formula liniei laterale: L.lat. =
78
45  49 53(54  55) . Deoarece se găseşte în cantităţi reduse, cleanul mic reprezintă o
45
specie de interes local, fiind însă apreciată de către pescarii sportivi. Perioada de prohibiţie
este cuprinsă între 1 IV-30 VI, dimensiunea minimă de pescuit fiind de 10 cm.

 Scobarul (scobai, maţe negre, poduţ) – Chondrostoma nasus

Specie reofilă, bentonică şi colinară dar care poat să ocupe şi etaje inferioare ale apelor
de munte (zona lipanului şi a lostriţei). Are corpul cilindric, fusiform, acoperit de solzi
cicloizi. Gura este transversală, poziţionată inferior, buzele tari şi cornoase, botul proeminent.
Maxilarul superior este mai lung decât cel inferior (planşa XIII). Culoarea este verde-măsliniu
închis pe spate (cu reflexe albăstrui), laturile cenuşii-argintii, iar abdomenul este albicios.
Înotătoarele sunt gălbui-roşcate, mai puţin dorsala, care este cenuşie. Pe perioada
reproducerii, masculii posedă granule albe şi ascuţite pe cap şi pe solzii spatelui.
Este un peşte omnivor, puietul hrănindu-se cu viermi, crustacei, moluşte şi alge, iar
adulţii se hrănesc, în special, cu perifiton şi alge, pe care le răzuiesc de pe pietre.
Maturitatea sexuală se instalează la 3-4 ani, o femelă depunând între 50.000 şi 100.000
icre, aderente, pe care le fixează de pietre sau alte suporturi solide, la adâncime redusă.
Reproducerea are loc în aprilie-mai, reproducătorii migrând înspre pâraiele de munte, până în
zona păstrăvului.
Dimensiunile obişnuite ale scobarului sunt de 18-30 cm lungime şi 200-400 g
greutate, dar poate să atingă şi 50 cm lungime şi 1 kg greutate. Formula înotătoarelor D: II-IV
8  10
8-10; A: II-III 9-11. Formula liniei laterale: L.lat. = 52  57 65 . Scobarul este o specie
46
rezistentă la poluare având o importanţă economică locală. Pescarii sportivi dar şi populaţiile
riverane zonelor de habitat ale speciei o apreciază pentru gustul şi aroma cărnii. Perioada de
prohibiţie este cuprinsă între 1 IV-30 VI, dimensiunea minimă de pescuit fiind de 20 cm.
*
* *
Pe lângă speciile amintite anterior, specii pe care le considerăm proprii zonei colinare
dar şi cu o anumită importanţă economică, se mai pot cita şi altele, adaptate în timp zonei sau
lipsite de o importanţă economică certă. În acest sens cităm: porcuşorul (Gobio gobio),
porcuşorul de nisip (Gobio kesseri), fufa sau pleava (Leucaspius delineatus), grindelul sau
molanul (Nemachilus barbatulus), nisipariţa sau nisiparniţa (Cobitis romanica), fîţa sau fiţa
(Cobitis elongata), mihalţul (Lota lota), răspărul (Acerina schraetser), fusarul (Aspro streber),
pietrarul (Aspro zingel), morunaşul (Vimba vimba) ş.a.

6.6. Specii din apele de şes

- 66 -
  Crapul (crapul sălbatic, ciortănică, ciortan, şeran, borţan) – Cyprinus carpio
Este considerat cel mai valoros peşte din ihtiofauna ţării noastre . Crapul este o specie
reofilă şi stagnofilă, de apă dulce şi salmastră, bentonică în stadiul de adult şi pelagică în cel
de puiet. Habitează în toate apele de şes (inclusiv în lagune şi gurile Dunării), de deal, în
special însă în Dunăre şi bălţile ei, având o plasticitate mare. Corpul crapului este fusiform,
musculos şi alungit, puţin comprimat lateral şi acoperit cu solzi mari, cicloizi. La baza solzilor
se află câte o pată neagră, iar marginile libere prezintă puncte negre. Gura este mare,
protractilă, subterminală, cu două perechi de mustăţi, inegale ca lungime şi buzele groase
(planşa XIV). Culoarea corpului este dependentă de mediul de creştere, fiind mai închisă pe
partea dorsală şi mai deschisă pe abdomen şi părţile laterale. În apele cu vegetaţie bogată
culoarea părţii dorsale este cenuşie-închis, iar în apele limpezi poate să fie gălbuie-cenuşie.
Înotătoarele au un colorit galben-cenuşiu, caudala şi anala fiind roşcate sau portocalii.
Este o specie omnivoră, bentonofagă în stadiul de adult, hrănindu-se cu animale mici
(crustacei, larve, viermi), ouă de batracieni, icre de peşte, dar şi cu plante mărunte, tulpini
tinere de papură, fructe de arbuşti, diverse frunze ş.a.
Maturitatea sexuală apare întâi la masculi (la vârsta de 2-3 ani) şi apoi la femele (la
vârsta de 3-4 ani), concordant cu calitatea mediului natural (hrană, temperatură). Se reproduce
primăvara, în aprilie-mai (chiar şi iunie-iulie), când apa are 18-20°C, femela depunând 100
000-150.000 icre/kg, pe vegetaţia recent inundată. Incubaţia durează 3-5 zile, în funcţie de
temperatura apei.
Dimensiunile obişnuite ale crapului sălbatic reprezintă 40 cm lungime şi 1-2 kg
greutate, dar poate să atingă şi 1 m lungime şi 30-50 kg greutate (excepţional >90 kg).
Concordant cu greutatea, crapul are diverse denumiri populare: până la 250 g se numeşte
crăpcean, ciortănel sau ciortănică, până la 2 kg este ciortan, de la 2 la 4 kg este ciortocrap,
iar peste 4 kg este crap. Crapul are o longevitate mare putând atinge 30-150 ani. Formula
înotătoarelor: D: III-IV 16-21 (15); V: II 8-9; P: I 16-18 (15); A: III 5 (6). Formula liniei
57
laterale: L.lat. = 34  36 39  40( 41) . Datorită valorii sale certe, crapul sălbatic se creşte
56
astăzi în întreaga lume, acolo unde condiţiile sunt sensibil asemănătoare zonei temperate,
unde s-a format. În plus, prin piscicultură şi selecţie, crapul sălbatic a dat naştere la multe
varietăţi şi rase de crap de crescătorie (vezi capitolul 6). Perioada de prohibiţie este cuprinsă
între 1 IV-30 VI, dimensiunea minimă de pescuit fiind de 30 cm
 Carasul argintiu (carasul, cărăşelul) – Carassius auratus gibelio
Specie de importanţă economică mare, reofilă şi stagnofilă, bentonică în stadiul de
adult. Formatul corporal este asemănător crapului, însă dimensiunile corporale sunt mai
reduse, corpul mai aplatizat lateral şi mai înalt, capul scurt, botul obtuz, cu buze subţiri şi fără
mustăţi. A treia radie a dorsalei şi analei sunt zimţate, dorsala uşor concavă şi lungă, iar
caudala uşor escavată (planşa XIV). Culoarea corpului este argintie sau plumburie, partea
dorsală fiind mai închisă (cenuşie-negricioasă-albăstruie), părţile laterale şi cea ventrală
cenuşii-argintii, cu reflexe aurii sau argintii. Înotătoarele pot să fie fumurii-roşcate.
Carasul este omnivor, bentonofag ca adult, hrănindu-se cu crustacei, larve, icre de
peşte, dar şi detritus, plante, alge, cu plancton (în stadiile tinere) etc. Maturitatea sexuală apare
la 3-4 ani, exemplarele mascule fiind numeric inferioare femelelor. Se reproduce în perioada
aprilie-iulie, când apa are 18-20°C, femelele depunând 2-3 serii de icre, în număr de 180 000-
300.000/femelă, icre ce pot fi fecundate şi de către crap. Dimensiunile obişnuite ale carasului
argintiu sunt de 15-25 cm lungime şi o greutate de 100-200 g. Lungimea la care poate să
ajungă este însă de 38-40 cm şi greutatea de 1-3 kg (rar 4-5 kg).
Formula înotătoarelor: D: III-IV 14-19; A: II-III 5-6. Formula liniei laterale: L.lat. =
57
26  28 33(34) . Carasul argintiu este considerat atât o specie de interes economic,
57
anual recoltându-se cantităţi considerabile, cât şi de interes sportiv. Perioada de prohibiţie este

- 67 -
cuprinsă între 1 IV-30 VI, dimensiunea minimă de pescuit fiind de 15 cm
 Carasul auriu (carasul roşu, carasul chinezesc, cărăşelul de acvariu, peştişorul de
aur) – Carassius auratus auratus
Această specie se aseamănă mult cu carasul argintiu, principala deosebire constând în
coloritul corpului care poate să fie roşu-auriu, alb-rozaceu sau brun închis. Prin selecţie s-au
obţinut exemplare cu diverse regiuni ale corpului total modificate faţă de formele naturale
(vezi cartea Acvacultura ornamentală, autor Benone Păsărin). Carasul auriu sau peştişorul de
aur, cum mai este denumit, este crescut în România, în bazine, ocazional şi în acvarii de
grădină, heleşteie, ca peşte ornamental.
 Caracuda (caracuda galbenă, caras galben) – Carassius carassius
Specie stagnantă, de interes economic, bentonică în stadiul de adult, iubeşte bazinele
invadate de vegetaţie. Are un format corporal înalt, aproape rotund, comprimat lateral, capul scurt,
gura terminală şi mică, cu buze subţiri şi lipsită de mustăţi. Înotătoarea dorsală este lungă, primele
trei radii sunt spinoase, a treia fiind cea mai puternică şi zimţată. Anala este scurtă, cu primele trei
radii spinoase, a treia fiind zimţată, caudala puţin escavată şi cu lobii uşor rotunjiţi. Corpul este
acoperit cu solzi mari, cicloizi şi groşi (planşa XIV). Culoarea depinde de natura mediului: mai
închisă la exemplarele care trăiesc în iazuri şi bălţi cu fundul mâlos (unde se degajă hidrogen
sulfurat) şi mai deschisă la cele din apele clare şi limpezi. În mod normal, spatele este brun-verzui,
flancurile galbene-verzui-arămii sau aurii, abdomenul gălbui sau portocaliu, aproape roşiatic.
Înotătoarele sunt cenuşii, cu radii roşcate, negre la vârf.
Caracuda este omnivoră, bentonofagă în stadiile de adult şi planctonofagă în stadiile
tinere. În hrana sa intră larve de chironomide, viermi, moluşte, crustacei precum şi alge,
detritus etc. Maturitatea sexuală se instalează la vârsta de 3-4 ani, perioada de reproducere
corespunzând lunilor aprilie-mai când apa are o temperatură de 16-20°C. Numărul de icre
depuse de o femelă este foarte mare (10.000/100 g greutate vie), incubaţia durând 3-4 zile, la
o temperatură de >20°C.
O caracudă are dimensiunile obişnuite de 8-20 cm lungime (rar 50 cm) şi 18-20 g
greutate (rar 4-5 kg). Ritmul de creştere este mai mic decât al carasului (18 cm lungime la
vârsta de 3 ani), fapt ce a determinat neincluderea ei în acţiunile de selecţie. Formula
înotătoarelor: D: III-IV 14-21; P: I 15; V: I 7 (8); A: II-III 6-8 (5). Formula liniei laterale: L.
68
lat. = 32 35 . Perioada de prohibiţie este cuprinsă între 1 IV-30 VI, dimensiunea minimă
56
de pescuit fiind de 12 cm
*Piscicultorii şi biologii afirmă că mai există o varietate, formă sau subspecie a
caracudei, numită “caracudă neagră” sau Carasius carassius humilis. Aceasta are aceleaşi
caractere ca specia de bază, diferenţa constând în culoarea corporală, dimensiunile mult mai
mici şi un semn distinctiv (o pată) la baza înotătoarei caudale.
 Morunaşul(lestun, ribeţ, buduc) – Vimba vimba
Specie reofilă, bentonică în stadiul de adult, iubeşte apele reci şi adânci. Are corpul
alungit, comprimat lateral, gura inferioară, semilunară şi protractilă, fără mustăţi. Maxilarul
superior este mai lung decât cel inferior, capul fiind conic. Dorsala este scurtă, teşită, anala
lungă, uşor escavată, caudala lungă, escavată, cu lobul inferior sensibil mai lung decât cel
superior (planşa XIV). Corpul este acoperit cu solzi de dimensiuni mijlocii, care lipsesc pe
partea dorsală, între ceafă şi începutul dorsalei.
Coloraţia corporală variază după anotimp: toamna şi iarna zona dorsală este
plumburie, flancurile şi abdomenul fiind alb-argintii, iar înotătoarele pectorale, ventrale şi
anala roşiatice cu marginile negre. Primăvara şi vara spatele devine negru cu reflexe albăstrui,
iar în perioada reproductivă, buzele, partea inferioară a zonei laterale, partea ventrală şi
înotătoarele pectorale, ventrale şi anala devin roşii intens. În plus, la masculi apar tuberculi

- 68 -
albi pe cap, opercule, pe margina solzilor şi pe pedunculul caudal.
Morunaşul este o specie omnivoră, bentonofagă, majoritar hrănindu-se cu insecte,
moluşte, crustacei, viermi dar şi cu plante, detritus etc. Maturitatea sexuală apare la vârsta de 3-4
ani, reproducerea fiind în aprilie-iunie. O femelă depune între 25.000 şi 30.000 icre, în bălţi cu apă
primenită sau în râuri. Incubaţia icrelor durează de la 46 ore (la 21°C) până la 5-10 zile.
Dimensiunile obişnuite ale morunaşului sunt de 25-30 cm lungime (rar 40 cm), iar
greutatea corpului de 600 g (rar 700-1000 g). Formula înotătoarelor: D: II-III 8-9; A: III 18-
9  10
21. Formula liniei laterale: L.lat. = 56  57 58(63) . Carnea de morunaş este foarte
56
bună la gust, fapt ce face ca să fie pescuit productiv, inclusiv iarna, dar este preferat şi de către
pescarii sportivi (prohibiţie: 1 IV-30 VI, dimensiunea minimă admisă fiind de 20 cm).

*În ţara noastră mai există o varietate numită “Morunaş cu carenă” (Vimba vimba
natio carinata), răspândită în Dunăre şi bălţile sale, care se deosebeşte de specia de bază prin
faptul că între înotătoarele ventrale şi anală apare o carenă, lipsită de solzi, iar între
înotătoarele dorsală şi caudală o altă carenă, cu solzi.
 Plătica (cârjancă, foaia plopului, lătiţă, albitură, plătică râioasă) – Abramis brama
Specie reofilă şi stagnofilă, bentonică, preferă ape mai liniştite, cu vatră mîloasă şi
vegetaţie abundentă. Posedă un corp înalt, foarte aplatizat lateral, aproape oval, cu un cap mic.
Gura este mică, lipsită de mustăţi, semiinferioară, protractilă, cu botul scurt şi obtuz. Între
înotătoarele ventrale şi cea anală abdomenul este mult comprimat, formând o muchie ascuţită
(carenă) lipsită de solzi.
Dorsala este înaltă, ascuţită, cu bază mică de prindere, anala se întinde până aproape
de baza înotătoarei caudale, pectoralele pot să fie alungite, caudala escavată, cu lobi inegali,
cel inferior fiind mai lung. Pedunculul caudal este scurt (planşa XIV). Corpul este acoperit cu
solzi moi, aderenţi, lipsind în zona dorsală , între ceafă şi partea anterioară a dorsalei şi în
urma ventralelor, până la anus. Linia laterală este distinctă, specifică, vizibil curbată ventral.
Coloraţia corporală variază concordant cu mediul şi vremea: partea dorsală este cenuşie-
negricioasă (în bălţi) sau verde-cenuşie (în ape curgătoare), cu laturile gălbui-argintii şi
abdomenul albicios. Toate înotătoarele au culoarea cenuşiu-închis, cu reflexe albăstrui.
Masculii, în perioada reproducerii, posedă tuberculi albi pe corp şi înotătoare.
Plătica este omnivoră, hrănindu-se majoritar cu larve de insecte, moluşte, crustacei,
icre de peşte dar şi cu vegetale. Maturitatea sexuală se instalează la vârsta de 3-4 ani, perioada
reproductivă corespunzând lunilor aprilie-mai. Femele pot depune, în medie, 360.000 icre, pe
suport vegetal proaspăt inundat sau pe vegetaţia de pe malul băţilor. Incubaţia durează 4-6
zile, dacă temperatura apei este de 20-23°C. Plătica se poate încrucişa şi cu babuşca, rezultând
hibrizi viabili dar sterili.
Dimensiunile obişnuite ale plăticii sunt de 25-50 cm lungime (rar 80 cm) şi greutăţi de
0,5-1 kg (rar 8-10 kg). Cele mai vestite şi cele mai mari exemplare sunt considerate plăticile
de Snagov şi de Siutghiol, de culoare neagră-roşiatică-brună, care ating dimensiuni de 50-60
cm lungime şi 8-10 kg greutate. Formula înotătoarelor: D: III 8-9, A: III 23-28 (29); V: I-II 7-
11  14
8. Formula liniei laterale: L.lat. = 49  50 56(59)
68
Fiind un peşte frecvent întâlnit în apele ţării noastre, are o importanţă economică şi
sportivă deosebită (prohibiţie: 1 IV-30 VI, dimensiunea minimă admisă la pescuit 20 cm).
Icrele de plătică, preparate prin sărare, se numesc “taramă” şi sunt foarte apreciate.
*În Dunăre şi bălţile sale există şi o subspecie, denumită Abramis brama danubii, identică
celei standard dar care suportă mai bine lipsa de oxigen şi prezenţa hidrogenului sulfurat.
 Batca (albitura, plătica popească, plătica ţigănească) – Blicca björkna
Este o specie reofilă şi stagnofilă (lentică), trăind aproape de malurile cu apă liniştită,

- 69 -
caldă şi cu vatra mâloasă. Se aseamănă foarte mult cu plătica (Abramis brama), fiind deseori
confundate sau denumite generic “albitură”. Diferenţele evidente dintre cele două specii sunt:
 batca are dimensiunile corporale mai mici, obişnuit atingând 10-15 cm lungime (rar 30-35
cm) şi 40-450 g greutate (rar 1,0-1,5 kg);
 înotătoarele pectorale şi ventrale la batcă sunt roşii;
 pielea la batcă nu este mucilaginoasă şi nu sângerează la pescuit;
 înotătoarea anală la plătică este mai extinsă ca la batcă;
 culoarea la batcă este cenuşie-albastruie în zona dorsală, cu irizaţii argintii pe flancuri,
punctată cu negru, iar abdomenul este albicios (planşa XIV).
Specie omnivoră, batca se hrăneşte, ca puiet, cu plancton, iar ca adult cu viermi, larve
de insecte, icre, vegetale ş.a.
Maturitatea sexuală apare la 3-4 ani, perioada de reproducere corespunzând lunilor
aprilie-mai. În ape puţin adânci, în locuri ierboase, femela depune cca. 100.000 icre aderente.
Dă hibrizi cu plătica, babuşca, roşioara, obleţul şi morunaşul. Formula înotătoarelor: D: III 8
8  9(10)
(9); A III 18-24 (21-22). Formula liniei laterale: L.lat. = 43 49 (51).
46
Batca prezintă un interes economic local, fiind căutată însă de pescarii sportivi,
datorită felului în care “muşcă” momeala şi pentru că se pescuieşte relativ uşor. Perioada de
prohibiţie este cuprinsă între 1 IV-30 VI, dimensiunea minimă de pescuit fiind de 15 cm
 Roşioara (babuşca roşie, ochi roşii) – Scardinius erythrophthalmus
Este un peşte stagnofil, bentonic şi pelagic, trăind în apele liniştite din zonele de şes şi
colinare, unde există multă vegetaţie. Corpul este comprimat lateral, mediu de înalt, botul
scurt, gura mică, terminală, îndreptată oblic în sus şi lipsită de mustăţi. Solzii sunt mari,
cicloizi, aderenţi, formând între înotătoarele ventrale şi cea anală o creasctă ascuţită (carenă).
Linia laterală este completă şi mediu curbată ventral (planşa XV).
Coloraţia variază corespunzător apei în care trăieşte: albastră-verzuie sau argintie pe
partea dorsală, aurie sau argintie pe flancuri, argintie pe abdomen şi cu anala şi ventralele
având marginile roşii. Pectoralele sunt gălbui, cu vârfurile roşiatice, iar caudala şi dorsala cu
baza negricioasă şi marginile roşii. Ochii au irisul roşiatic sau gălbui-lemon. Este o specie
omnivoră, modestă ca preferinţe, consumând bentonofaună formată din viermi, larve de
insecte, moluşte, dar şi alge şi resturi vegetale. Obişnuit, poate să atingă 20-30 cm lungime şi
200-300 g greutate. Rar poate atinge 35-45 cm şi 0,5-2,0 kg.
Maturitatea sexuală se instalează la 3-4 ani, perioada de reproducere corespunzând
lunilor aprilie-mai. Femela depune cca. 150.000 icre pe suport vegetal, incubaţia durând 3-4
zile, la o temperatură a apei de 20-22°C. Poate să dea hibrizi cu batca, obleţul, babuşca şi
plătica. Formula înotătoarelor: D: II-III 8-10; A: III 9-12.
7 8
Formula liniei laterale: L. lat. = 37  38 42(43)
45
Roşioara este un peşte de interes economic şi sportiv (prohibiţie 1 IV-30 VI,
dimensiunea de pescuit minimă admisă 15 cm).
*La noi, în zona lacului termal “1 Mai” (Oradea) trăieşte subspecia Scardinius
erythrophthalmus racovitzai, de dimensiuni mai mici decât specia de bază, coloraţia dorsală
verzuie şi laturile galben-aurii. În apele mai reci de 20°C moare. Se reproduce în lunile
februarie-martie.
 Avatul (avat, peşte lup, vîlsan, arăcel) – Aspius aspius
Specie reofilă, pelagică, avatul este singurul răpitor din familia Cyprinidelor. Are
corpul alungit, svelt, spinarea şi abdomenul rotunjite, capul conic, gura mare, lungă,
mandibula sensibil mai alungită decât maxilarul superior. Corpul este acoperit cu solzi mici,
aderenţi şi cicloizi, formând o carenă între înotătoarele ventrale şi caudală. Linia laterală este
completă, uşor curbată ventral (planşa XV).

- 70 -
 Coloraţia corpului este cenuşie-albăstruie sau albăstruie-verzuie în zona dorsală,
albăstruie-argintie sau argintie pe flancuri, abdomenul fiind alb-argintiu. Caudala şi dorsala
sunt cenuşii, pectoralele cenuşii cu margina roşiatică, ventralele şi anala roşcate. Specie
răpitoare, se hrăneşte cu zooplancton şi crustacei în stadiile tinere, iar ca adult cu obleţi, cleni,
porcuşori, melci, scoici, insecte şi larve. În mod obişnuit, creşte până la 35-40 cm lungime şi
1,0-2,0 kg greutate, pescuindu-se însă şi exemplare de 68-80 cm şi 4-12 kg.
Maturitatea sexuală se instalează la 3-4 ani, perioada reproductivă corespunzând
lunilor martie-aprilie. Femela depune icrele pe vetre pietroase sau nisipoase, în curent
puternic, ponta numărând 80.000-100.000 icre. Durata incubaţiei este dependentă de
temperatura apei, variind între 6 şi 15 zile. Formula înotătoarelor: D: III 7-9; A: III 12-15.
11  12
Formula liniei laterale: L.lat. = 64  65 74(75  76)
56
Răspândit în Dunăre, bălţi şi lacuri litorale, dulci sau salmastre, dar şi în râurile mari
ale ţării, avatul este un peşte de interes economic şi sportiv (prohibiţie 1 IV-30 VI, fără
dimensiuni minime admise de pescuit).
 Sabiţa (săbioara, cap-înotrs, saghiţă) – Pelecus cultratus
Specie reofilă şi stagnofilă, pelagică dar şi bentonică, trăieşte în Dunăre dar migrează,
sub formă de cârd, în bălţile Dunării şi râurie mari, pentru a se reproduce. Corpul este alungit,
puternic comprimat lateral, cu linia dorsală aproape dreaptă, abdomenul arcuit, convex , în
formă de lamă de cuţit sau sabie încovoiată. Capul este mic, botul scurt, gura mică,
superioară, buzele înguste şi subţiri. Falca inferioară este arcuită în sus, aproape verticală,
fiind prevăzută cu o concrescenţă ce intră într-o escavţie de pe falca superioară. Înotătoarele
pectorale sunt lungi, ascuţite, iar dorsala mică. Caudala este puternic escavată, cu lobul
inferior sensibil mai lung decât cel superior. Anala este lungă. Semnul distinctiv îl constituie
linia laterală care are un desen caracteristic, find foarte lungă şi sinuoasă (Planşa XV). Corpul
este acoperit cu solzi mici, lucioşi, subţiri şi caduci.
Coloraţia părţii dorsale este albăstruie sau cenuşiu-verzuie, laturile şi abdomenul fiind
albe-argintii, cu reflexe roşii-trandafirii. Dorsala şi caudala sunt cenuşii, iar celelalte
înotătoare sunt cenuşii-gălbui, cu reflexe roşiatice.
Specie planctonofagă în stadiile tinere, devine insectivoră în stadiul de adult (consumă
insecte inclusiv de la suprafaţa apei, viermi, crustacei ş.a.). Poate să atingă, în mod obişnuit,
lungimi corporale de 30-35 cm şi greutăţile de 300-400; se pescuiesc însă, în bălţi bogate în
hrană, exemplare de 60 cm şi 1-2 kg.
Maturitatea sexuală apare la 3-4 ani, perioada reproductivă corespunzând lunilor
aprilie-mai. Femela depune 100.000-600.000 icre, în bălţi liniştite, pe vegetaţie nou inundată,
incubaţia durând 3-4 zile. Formula înotătoarelor: D: II-III 6-7; A: II-III 24-29. Formula liniei
12  15
laterale: L.lat. = 90 115 .
36
Sabiţa este un peşte de mare interes economic şi sportiv (prohibiţie: 1 IV-30 VI,
dimensiunile minime admise de pescuit: 16 cm). În plus, din solzii acesteia se extrage guanina
şi se acoperă perlele artificiale.
 Văduviţa(văduvioara, odoviţa, alboana) – Leuciscus idus
Specie reofilă, pelagică dar şi bentonică, migrează din Dunăre în bălţi pentru a se
reproducere. Corpul este alungit, gros, puţin aplatizat lateral (planşa XV). Capul este mic,
gura mică şi terminală, fără mustăţi. Înotătoarea dorsală are o bază de prindere mică, iar
caudala este escavată, cu lobii inegali. Linia laterală este mediu curbată ventral, solzii sunt
mari, cicloizi. Culoarea este diferită, depinzând de vârstă şi mediul de viaţă. Astfel, coloritul
de bază este cenuşiu-întunecat pe ceafă, spate şi parea superioară a laturilor şi argintie pe
abdomen şi partea inferioară a laturilor. Tineretul are o culoare mai ruginie. Înotătoarele
pectorale, ventrale şi anala sunt roşii, iar dorsala şi caudala sunt cenuşii-violete. Pe perioada
reproducerii, masculii au pe cap şi solzi mici granule gălbui. Puietul se hrăneşte cu larve de

- 71 -
insecte, crustacei, moluşte, plancton şi vegetale, iar adulţi cu hrană bentonică, formată din
larve, viermi, moluşte, raci în năpârlire, icre de peşte, batracieni mici şi puiet de peşte. În mod
obişnuit poate să ajungă la 30-50 lungime şi 0,4-2,0 kg dar se pescuiesc şi exemplare de 80
cm şi 4-8 kg.
Maturitatea sexuală apare la 4-6 ani, perioada de reproducere fiind în lunile februarie-
mai, când temperatura apei este de 16-20°C. Icrele, în număr de 40.000-100.000/ femelă, mici
şi lipicioase, se depun pe vetre tari sau pe vegetaţia uscată, din anului anterior. Incubaţia
icrelor durează 10-11 zile. Văduviţa dă hibrizi cu avatul. Formula înotătoarelor: D: II-III 8-9;
89
A: II-III 9-12; formula liniei laterale: L.lat. = 53  56 58  63 . Văduviţa este un peşte cu
45
valoare economică şi apreciată de către pescarii sportivi (prohibiţie 1.IV-30.VI, fără
dimensiuni minime admise).
*Există în apele noastre şi o formă aurie de văduviţă, Leuciscus idus var.orphus, care
se creşte şi în bazine, ca peşte decorativ.
 Babuşca (bălos, ocheană, roşioară bălană) – Rutilus rutilus
Specie stagnofilă, majoritar bentonică, preferă bălţile, lacurile litorale şi iazurile cu
vetre nisipoase. Seamănă foarte mult cu roşioara având corpul alungit, uşor aplatizat, capul
mic, aproape conic, gura subterminală, fără mustăţi, botul scurt. Spre deosebire de roşioară,
babuşca are înotătoarea dorsală pe aceeaşi linie cu ventralele. Abdomenul, între ventrale şi
anală este rotungit, fără carenă, pedunculul caudal mai lung şi mai subţire.
Înotătoarea caudală este escavată, lobii sunt uşor inegali, mai rotunjiţi decât la
roşioară. Linia laterală este mediu curbată ventral, solzii sunt cicloizi şi mijlocii ca dimensiuni
(planşa XV).
Coloraţia părţii dorsale este cenuşie-verzuie, flancurile şi abdomenul fiind albe-
argintii. Înotătoarele pectorale, dorsala şi caudala sunt cărămizii sau cenuşii, iar ventralele şi
anala roşii-portocalii. Ochii au o coloraţie roşie-gălbuie.
Uneori se pescuiesc exemplare roşii-cărămizii, cu înotătoarele de culoare roşie-aprinsă
şi solzii transparenţi şi strălucitori. Pe timpul reproducerii, masculii se recunosc după
excrescenţele de pe corp şi înotătoare, de culoare albă la început şi negre în timpul
reproducerii propriu-zise.
Specie omnivoră, babuşca se hrăneşte cu larve de insecte, crustacei, moluşte, plancton
şi alge (mătasea broaştei). În mod obişnuit poate să ajungă la dimensiuni de 20-30 cm
lungime şi 20-200 g greutate, pescuindu-se însă şi exemplare de 35-44 cm şi 1,0-1,5 kg
greutate. Maturitatea sexuală se instalează la vârsta de 2-3 ani, perioada reproductivă
corespunzând lunilor aprilie-mai, femelele şi masculii trecând în bălţi, în cârduri, depunând
80.000-100.000 icre pe vegetaţie submersă. Incubaţia poate dura 8-15 zile. Babuşca dă hibrizi
cu plătica, roşioara, obleţul şi batca.
Formula înotătoarelor: D:II-III 9-11; A: II-III 9-11. Formula liniei laterale: L.lat. =
78
39 42(43) .
3 4
Având o răspândire mare, babuşca este considerată un peşte de interes economic.
Icrele de babuşcă sunt foarte apreciate, fiind cunoscute sub numele de taramă. Pescuitul
sportiv al acestui peşte este considerat o şcoală a măiestriei (prohibiţie 1.IV-30.VI, dimensiuni
minime admise la pescuit 15 cm).
*În apele româneşti se disting şi câteva varietăţi de babuşcă, şi anume Rutilus rutilus
var. erythrea Antipa, Rutilus rutilus var. carpathorossicus Vlad, precum şi o subspecie,
denumită Rutilus rutilus heckeli Nord, diferită de specia standard prin colorit şi dimensiuni,
precum şi formula liniei laterale.
 Linul (porc de baltă, păstrăv de baltă, negruţ, bălos, leneş) – Tinca tinca

- 72 -
 Peşte stagnofil (lentic), bentonic, preferă apele liniştite şi cu vatră mâloasă, în special
bălţile invadate de vegetaţie. Are corpul gros, suficient de înalt, peduncul caudal scurt şi înalt.
Capul este mic, gura terminală (uşor orientată în sus), buzele groase, prevăzute cu o pereche
de mustăţi la comisura lor. Înotătoarele, în totalitate, au extremităţile rotunjite şi nu posedă
radii osoase (masculii au ventralele cu cea de-a două radie îngroşată şi lăţită). Corpul este
acoperit cu solzi mici, alungiţi, aderenţi şi acoperiţi de un mucus gros. Linia laterală este
aproape dreaptă şi completă (planşa XIV). Coloraţia corpului depinde de mediu. Astfel, partea
ventrală poate să fie verde-închisă sau chiar neagră-măslinie, flancurie galbene-verzui sau
galbene-aurii, iar abdomenul gălbui. Toate înotătoarele sunt cenuşii sau negricioase, cu reflexe
violacee.
Linul este un peşte bentonofag, omnivor, hrănindu-se cu scoici mici, insecte, raci mici,
viermi, larve, alge sau chiar resturi organice pe care le înghite odată cu nămolul de pe vatra
bazinului. În mod obişnuit poate să ajungă la dimensiuni corporale de 20-30 cm lungime şi
greutăţi de 0,5-1,0 kg. În bălţi bogate în hrană, exemplarele pot să atingă însă şi 60-70 cm şi
2,0-7,0 kg.
Maturitatea sexuală se instalează la vârsta de 3-4 ani, perioada reproductivă
corespunzând lunilor mai-iunie, când apa are 22-25°C. Pe vegetaţia acvatică, plutitoare sau
submersă (brădişor, mătasea broaştei) femelele depun 100.000-600.000 icre, de dimensiuni
mici, aderente şi gălbui. Incubaţia durează 3-7 zile.
Formula înotătoarelor: D.III IV 8-9, A III-IV 6-8. Formula liniei laterale:
30  35
L.lat = 87-90 110 (115).
19  23
Linul are o importanţă economică medie în ţara noastră, fiind căutat însă de către
pescarii sportivi pentru carnea sa gustoasă (prohibiţie 1.IV-30.VI, dimensiunea minimă
admisă pentru pescuit: 18 cm).
*Există, la noi în ţară, şi o variateate aurie (Tinca tinca aurata), cu solzii ceva mai
mari, buzele roşii, fruntea carmin şi corpul galben-auriu sau galben-roşcat.

 Somnul (codău, moacă, iaprac, harcă, iarmă, irmă) – Silurus glanis

Specie reofilă, iubeşte apa adâncă, gropile (sominele) de sub maluri, răgăliile,
cotloanele etc., fără a fi un peşte sedentar. Corpul este masiv, puternic, gros în partea
anterioară, cilindric, şi aplatizat lateral în partea posterioară. Capul este masiv, rotund anterior
şi turtit dorso-ventral, ochii mici, gura mare cu dinţi numeroşi, conici, şi cu 3 perechi de
mustăţi: una pe maxilarul superior, mai lungă, şi două pe cel inferior. Dorsala este mică,
aproape inexistentă, plasată între pectorale şi ventrale, anala foarte lungă, contopindu-se
(parţial) cu caudala. Pectoralele au prima radie osoasă tare, iar caudala este rotunjită.
Pe corp nu există solzi ci doar un mucus protector, linia laterală este rectilinie, destul
de greu vizibilă (planşa XV). Culoarea corpului este măslinie-cenuşie pe spate (cu marmoraţii
mai deschise sau pete neregulate), mai deschisă pe laturi şi alburie-închisă pe burtă. Somnul
este cel mai mare peşte răpitor al apelor noastre, hrănindu-se, în stadiile tinere, cu larve de
insecte (chironomide, rusalii), crustacei, moluşte, iar în stadiul de adult cu peşti, broaşte,
şoareci de apă, păsări de apă, raci, vidre etc şi chiar cu viermi, crustacei, resturi organice.
Somnul vânează, în general, hrană vie, fiind un răpitor nocturn.
La maturitate, în mod obişnuit atinge 0,5-1,0 m lungime şi 10-20 kg greutate, dar s-au
pescuit, în Dunăre, şi exemplare excepţionale, de 3-5 m lungime şi 300-400 kg greutate.
În funcţie de lungime şi greutate, în comerţ se găseşte sub diverse denumiri: placi
(exemplare sub 30 cm), moacă (exemplare de 30-40 cm şi până la 250-300 g), somotei sau
somnicos (până la 1 kg), somn codău sau iaprac (până la 4 kg), somn irma sau iarma(până la
10 kg) şi pană sau somn pană (peste 10 kg).
Maturitatea sexuală se instalează la vârsta de 3-4 ani, perioada reproductivă aparţinând
lunilor aprilie-mai, odată cu viiturile de primăvară, reproducătorii migrând în bălţile mai

- 73 -
calde, ca perechi deja formate. Femela depune lângă mal, în apă mai mică, sute de mii până la
1 milion de icre (200.000 icre/kg femelă), durata incubaţiei fiind de 7-8 zile, concordant cu
temperatura apei. Icrele şi chiar alevinii de somn sunt păziţi de către masculi.
Răspândit în Dunăre, bălţile şi lacurile litorale, dar şi în cursul inferioar al râurilor
mari din ţară, somnul este un peşte de interes economic şi sportiv. Din carnea de somn se
pregătesc multe specialităţi precum “pana de somn” şi “batogul de somn”
Perioada de prohibiţie este situată între 1.VI şi 30.VI, neexistând o dimensiune minimă
admisă pentru a fi reţinut de pescari.
*În apele noastre, mai ales în Banat şi Crişana, datorită fermei piscicole Cefa, au fost
introduse (în 1940) exemplare de “somn pitic” sau “somn american”, specie diferită de cea
autohtonă, numidu-se Ameiurus nebulosus şi fiind mai slab cotată calitativ. Specia provine din
America de Nord, s-a adaptat la condiţiile ţării noastre, dar nu este agreat de piscicultori
întrucât vânează puietul de babuşcă, roşioară, lin, crap, distruge icrele speciilor valoroase,
perturbă perechile de reproducători etc. La maturitate atinge lungimi de 18-22 cm (rar 40-45
cm) şi greutăţi de 150-200 g (rar 1-2 kg) (Planşa XV). În România, la ora actuală, somnul
pitic se consideră a fi lipsit de valoare economică, existând campanii pentru reducerea sa
numerică.
 {alăul (salior, buran, duduci, şaliu) – Stizostedion lucioperca sau Sander
lucioperca
Specie reofilă, şi lentică, pelagică, de apă dulce şi uşor salmastră, se întâlneşte în
Dunăre şi bălţile ei, în râurile mari, precum şi în lacurile litorale ori interioare. Iubeşte apele
adânci, lin curgătoare, cu fund pietros, nisipos sau argilos, putându-se găsi la adâncimi de
peste 10 m, unde curentul este ceva mai puternic, între neregularităţile vetrei bazinelor, între
resturi de vegetaţie, buturugi sau bolovani.
Corpul este alungit, fusiform, uşor aplatizat lateral, capul mare, comprimat lateral,
botul îngust, lung, uşor teşit, gura terminală, mare, ajungând până la linia ochilor, dinţi
dezvoltaţi şi inegali ca mărime şi orientare. Operculele au formă triunghiulară, cu marginile
zimţate şi un spin posterior. Posedă două înotătoare dorsale, poziţionate apropiat, prima (D1)
prevăzută cu radii tari şi spini terminali (planşa XV). Corpul şi o parte din cap (până la ochi)
este acoperit cu solzi mici, ctenoizi, linia laterală fiind uşor curbată dorsal, anterior. Culoarea
şalăului este cenuşie-verzuie sau cenuşie-gălbuie, pe partea dorsală, gălbuie pe flancuri şi
argintie pe burtă. Pe partea dorsală şi pe flancuri se regăsesc 8-13 benzi transversale, brun-
cafenii sau negricioase. Înotătoarele dorsală şi caudală au o culoare cenuşie, cu mici puncte
negricioase pe membrana interradicală, celelalte înotătoare fiind galbene-cenuşii.
Până la vârsta de 8-10 luni (180 g) şalăul se hrăneşte cu plancton şi nevertebrate
inferioare (crustacei, moluşte ş.a.), după care devine strict răpitor, hrănindu-se cu peşti
(inclusiv semeni şi descendenţi !), raci, broaşte, şobolani de apă etc.
La maturitate poate atinge, în mod obişnuit, 40-70 cm şi 1-4 kg, pescuindu-se însă şi
exemplare de 1,0-1,3 m şi greutatea de 8-15 kg. {alăul tânăr, până la 20 cm lungime, se
numeşte (popular) strapazan sau trapazan, zmug sau ciopec.
Maturitatea sexuală se instalează la 3-5 ani, perioada de reproducere fiind în lunile
martie-mai, la o temperatură a apei cuprinsă între 8-16°C. Femela depune, pe vetre solide, pe
pietre, pe rădăcini, pe plante acvatice sau în gropi săpate în nisip şi pietriş, între 50.000 şi
300.000 icre, aderente la substrat. Icrele, adunate ciorchine, formând cuib, au o perioadă de
incubaţie de 6-12 zile, perioadă în care sunt păzite de ambii părinţi.
Formula înotătoarelor: D1: XII-XVII; D2: I-III 19-24; P: 15-16; V: I 5; A: II-III (10)
11-13 (14).
12  16
Formula liniei laterale: L.lat. = 80 97.
16  29
{alăul, datorită cărnii sale albe, gustoase şi dietetice, este considerat un peşte nobil, de
mare interes economic şi sportiv. Perioada de prohibiţie este între 1.IV şi 30.VI, dimensiunea

- 74 -
minimă de pescuit fiind de 35 cm.
*În apele româneşti mai există două specii de şalău, incluse în zona de habitat a
şalăului comun, denumite “şalău de Volga”, “armenesc”, “vărgat” sau “secret” (Stizostedion
volgensis) şi “şalăul marin” (Stizostedion marina), ultimul mai adaptat la apă salmastră.
Diferenţa dintre cele trei specii constă, în special, în desenul şi numărul benzilor transversale
şi, în mod variabil, în formatul corporal. {alăul marin nu posedă pete întunecate pe membrana
niciunei înotătoare (planşa XV).
 Bibanul (ghiban, asprişos, costruş, bondar, răspăr, zboriş) – Perca fluviatilis
Specie reofilă, lentică, pelagică, se întâlneşte în râuri, bălţi şi lacuri interne sau litorale,
inclusiv în cele salmastre. Preferă atât apele limpezi cât şi pe cele tulburi, cu vatra tare sau
nisipoasă, adăpostindu-se la umbra stufărişului, în răgălii sau chiar în cotloanle de sub maluri.
Corpul bibanului este relativ înalt, uşor aplatizat lateral, scurt şi cu o convexitate mare a liniei
spinării. Capul este comprimat lateral, orientat în sus (înalt), botul obtuz, gura terminală, cu
dinţi puternici, uşor oblică în jos, operculul triunghiular şi cu un spin posterior.
Pe partea dorsală există două înotătoare (D1 şi D2), prima dintre acestea fiind alcătuită
numai din radii tari, spinoase (planşa XV). Corpul şi capul, până pe direcţia ochilor, sunt
acoperiţi cu solzi mici, de tip ctenoid, zimţaţi pe margini şi bine înfipţi în piele, iar linia
laterală este completă, curbată dorsal anterior. Culoarea bibanului depinde de mediul de viaţă,
putând să fie galbenă-verzuie, verde-întunecată sau cenuşie-verzuie în zona dorsală, verde,
verde închis sau verzui-arămie pe laturi şi galbenă-alburie sau gălbuie-albicoasă pe abdomen.
Pe laturile corpului există 5-9 benzi mai închise la culoare, late şi rotunite în partea lor
inferioară, una dintre ele (situată central) având forma litere “Y”. Înotătoarele dorsale au o
culoare cenuşie-deschis, prima dintre ele (predorsala sau D1) având o pată neagră, situată
posterior, iar pectoralele, ventralele şi anala sunt galben-roşiatice.
În stadiile tinere, până aproape de vârsta de 2 ani, bibanul estre paşnic, hrănindu-se cu
plancton, viermi, crustacei şi, ocazional, peştişori mici. După această vârstă devine răpitor,
hrana sa fiind alcătuită din puiet de peşte, moluşte şi icre, broaşte, raci, viermi şi scoici. La
vârsta de adult poate atinge, în mod obişnuit, 20-35 cm (maxim 50-60 cm) şi greutatea de
200-500 g (maxim 4-5 kg). Maturitatea sexuală se instalează la vârsta de 3-4 ani, perioada de
reproducere corespunzând lunilor martie-mai.
Femelele depun “benzi” de icre, lungi de 1-2 m şi late de 2-3 cm, în zona malurilor, pe
plante, rădăcini de salcie, crengi căzute în apă, pietre etc, numărul acestora variind între
10.000-190.000 (100.000 icre/kg femelă). Durata perioadei de incubaţie, în raport de
temperatura apei, este de 15-20 de zile.
Formula înotătoarelor: D1 XIII-XVII; D2 I-III 12-16, 1 II 7-10. Formula liniei
7  10
laterale: 57 77 . Ca şi şalăul, bibanul este considerat un peşte nobil, de mare interes
12  16
economic şi sportiv. Perioada de prohibiţie este situată între 1.IV-30.VI, nefiind specificată o
dimensiune corporală minimă de reţinere a exemplarelor.
*În apele româneşti mai există o specie de biban, denumită biban soare (Lepomis
gibossus) şi care diferă marcant de specia descrisă. Aceasta are dimensiuni mai reduse,
trăieşte pe vetre mâloase şi nisipoase şi se recunoaşte după un colorit specific şi o pată neagră,
situată pe extremitatea posterioară a operculului (planşa XV). Nu przintă o mare valoare
economică în România, deşi în america de Nord (de unde a fost introdus la noi) este
considerat un peşte comercial şi cu valoare în pescuitul sportiv.
 {tiuca (mîrliţa, căţea, ciucă, fîţă, boaldă) – Esox lucius
Specie reofilă şi stagnofilă (lentică), ştiuca se găseşte în ape curgătoare şi stătătoare
dulci, pe marginea stufului, sub maluri, în pâlcuri mari de vegetaţie subacvatică ori în
bulboane mari, la adâncimi considerabie, camuflată total în vegetaţie.

- 75 -
 Fiind cel mai activ răpitor al apelor noastre dulci, fiind denuită şi “lupul apelor”, ştiuca
are însuşiri morfologice corespunzătoare: corpul alungit, uşor aplatizat lateral, spinare groasă,
musculoasă, botul sub forma unui cioc de raţă, turtit dorso-ventral, gura mare, largă, mărginită
de dinţi numeroşi, mari şi încovoiaţi inferior (pe falca de jos) sau mici şi deşi (pe falca de
sus), precum şi pe cerul gurii. Falca inferioară este mai lungă decât cea superioară. Înotătoarea
dorsală este situată mult inferior, aproape de cea caudală şi plasată simetric faţă de cea anală.
Corpul este acoperit cu solzi cicloizi, care se extind şi pe fălci şi partea superioară a
operculelor. Linia laterală este întreagă, relativ dreaptă, vizibilă şi în rgiunea capului (a
operculelor).
Culoarea ştiucii depinde de mediul de habitat, anotimp şi vârstă: galbenă-verzuie,
verzuie, cenuşie-verzuie sau cenuşie-cafenie pe spate, flancurile mai deschise, iar abdomenul
este alb-gălbui, cu pete negre. Pe părţile laterale sunt pete mari, cafenii-măslinii sau negre,
care se unesc uneori în benzi transversale, fapt ce atrage, la unele populaţii sau exemplare,
denumirea de “ştiucă cu dungi” (planşa XV). Înotătoarele dorsală, caudală şi anală sunt
gălbui-cenuşii, iar cele perechi sunt roşietice.
În stadiile tinere, ştiuca se hrăneşte cu organisme diverse, nevertebrate, pentru ca, la
maturitate să consume peşti de toate mărimile (inclusiv semeni), broaşte, şerpi de apă,
şobolani de apă, păsări de apă şi puii acestora, ouă de broaşte şi de păsări, viermi, râme,
lipitori , icre etc., fiind de o voracitate particulară.
În stadiul de adult poate să atingă lungimi obişnuite de 40-100 cm (maxim 1,5 m) şi
greutăţi de 2-15 kg (rar 25 kg şi excepţional 65 kg). Tineretul de ştiucă, până la dimensiunea
de 30 cm, se numeşte, popular, mîrliţă.
Maturitatea sexuală se instalează la 3-4 ani, perioada de reproducere fiind în lunile
februarie-aprilie, când apele s-au revărsat, iar temperatura apei atinge 8-10°C. Pe vegetaţia
mare, inundată, femelele depun între 250.000 şi 1 mil. de icre, aderente, incubaţia durând 10-
15 zile, în funcţie de temperatura apei.
Formula înotătoarelor: D: VI-X 13-16; A: III-IV (VII) 10-15 (16)
14  17
Formula liniei laterale: L.lat = 110 144
12  15

 Cega (cioc lung, sturion, pană) - Acipenser ruthenus

Este un sturion exclusiv de apă dulce, reofilă, bentonică, se găseşte în Dunăre, în
sectoarele Turnu-Severin-Orşova, Orşova-Coronini, iar în partea inferioară a Dunării pe braţul
Borcea, precum şi între Hîrşova şi Brăila. În plus, se găseşte în Tisa, Someş, Mureş, primăvara
intrând şi în Jiu, Olt, Argeş, Prut şi Siret, în partea lor inferioară.
Preferă apele limpezi, cu vetre pietroase, argiloase sau nisipoase şi adâncimi de 8-10 m.
Corpul cegii este alungit, aproape cilindirc, capul conic cu botul (rostrumul) lung şi
subţire (dar uneori apare şi scurt şi rotunjit – mai ales la exemplarele bătrâne), triunghiular,
uşor ridicat la extremitatea anterioară. Gura este semilunară, subterminală, având patru
mustăţi, prevăzute cu franjuri laterale (ca nişte pene), nefiind netede şi rotunde ca la ceilalţi
sturioni.
Pe corp se găsesc două rânduri de scuturi laterale (52-71 bucăţi), două ventrale
(abdominale) (10-19 bucăţi) şi unul dorsal (12-17 bucăţi). Înotătoarea dorsală este plasată
mult inferior, aproape de cea caudală, care este de tip heterocerc. Culoarea corpului este
cenuşie sau cenuşie-verzuie pe spinare, gălbui-roz pe laterale şi mai deschisă pe abdomen,
înotătoarele ventrale şi anala fiind roşcate, iar celelalte înotători cenuşii.
Hrana cegii este formată din larve de insecte (chironomide, efemere), dar şi crustacei
din genul Corophium (gammaride) pe care le răzuieşte de pe suprafeţele dure (pietre, stânci).
În stadiul de adult poate să atingă dimensiuni maxime de 110-115 cm şi greutăţi de 16-
18 kg, dimensiunile obişnuite fiind de 50-60 cm lungime, iar greutăţile de 2-4 kg. Maturitatea
sexuală se instalează la vârsta de 3-7 ani la masculi şi de 5-12 ani la femele.
Perioada de reproducere este situată în lunile aprilie-mai, uneori chiar şi în iunie,

- 76 -
femelele depunând cca. 10.000 icre/kg greutate vie, în locuri cu curent puternic, pe bacurile
de nisip şi pietriş. Durata incubaţiei este cuprinsă între 6-9 zile. Icrele de cegă sunt mici, au o
culoare cenuşie-deschisă, mai puţin gustoase (comparativ cu ceilalţi sturioni), cu corionul
subţire, stivindu-se relativ uşor, ceea ce la face mai puţin valoroase.
Cega este un peşte valoros din punct de vedere economic, dar cantităţile pescuite în
sectorul românesc al Dunării sunt relativ mici. Cega se poate creşte şi în policultură cu crapul,
în heleşteie construite special.
Hibernează în Dunăre, ca şi viza, în gropi adânci şi cu vatră tare.
*În apele româneşti mai există două varietăţi, diferite prin forma şi lungimea botului
(fiind obtuz, scurt) numite Acipenser ruthenus var. kamenis Lov şi Acipenser ruthenus var.
brevirostris Antipa, precum există şi o varietate cu pielea complet albă şi ochii roşiatici
(Acipenser ruthenus var. alba) şi alta cu pielea roşiatică (Acipenser ruthenus var. erythrea).
 Viza (sturion, nas lung, bogdazari) – Acipenser nudiventris
Specie de apă dulce, rar observată în mare (în partea îndulcită de Dunăre a acesteia),
se pescuieşte în Dunăre, Jiu, Olt şi Argeş, iar primăvara şi în partea inferioară a Prutului şi
Siretului.
Preferă ape limpezi, cu curent activ şi vetre solide, pietroase, nisipoase sau argiloase,
la adâncimi de 6-8 m.
Capul vizei este specific acipenseridelor, cu buza superioară formând un rotrum, botul
scurt şi triunghiular, rotunjit la capăt, gura dreaptă, nările şi ochii aşezaţi lateral, mustăţile
ovale în secţiune, fără membrane senzitive, franjurate ca la cegă. Corpul este alungit,
înotătoarea dorsală simetrică celei anale, iar cea caudală de tip heterocerc, coloana vertebrală
ajungând până la vârful lobului superior (planşa XV). Înotătoarele pectorale au un spin
puternic pe marginea anterioară a lobului lor. Corpul este acoperit cu 11-16 scuturi dorsale,
52-74 scuturi laterale şi 11-17 scuturi ventrale, primul scut dorsal fiind mare şi puternic.
Culoarea este cenuşie pe spate, cu nuanţe de cafeniu şi vânăt, ceva mai deschisă pe laturi, iar
abdomenul este alb.
Hrana vizei este alcătuită aproape exclusiv din crustacei şi larve de insecte, care se
dezvoltă la adâncimi de 6-8 m, la care se adaugă peşti şi moluşte.
Lungimea obişnuită este cea de 40-50 cm şi greutatea de 8-10 kg, dar se pescuiesc şi
exemplare de 150-200 cm, cu greutăţi de 46-80 kg.
Maturitatea sexuală se instalează la vârsta de 3-7 ani, la masculi, şi de 5-10 ani la femele.
Perioada de reproducere aparţine lunilor aprilie-mai, femelele depunând între 200.000 şi 1 mil.
icre, pe vetre solide, pietroase, sau pe zone cu nisip şi pietriş, situate în calea curentului activ de
apă. Icrele vizei sunt gustoase, preparându-se şi servindu-se sub formă de caviar.
Viza este un peşte cu o valoare economică mare, redusă însă numeric, în mod drastic,
pe toată lungimea Dunării, chiar dacă s-au făcut eforturi de conservarea oprindu-se (oficial)
pescuitul acesteia.
 Mihalţul (manus, marin, mamulete, mihalciu, mihoalca, sol, miholiţa) - Lota lota
Specie de apă dulce, se găseşte în Dunăre şi afluenţii mai mari ai acesteia, pe care urcă
până în zona de munte, preferând apele curgătoare şi limpezi, dar stă mai mult în cotloane, în
tuneluri (somine) săpate în maluri, în locuri cu mâl, sub pietre etc. fiind un peşte timid. Corpul
este alungit acoperit cu mult mucus, cilindric în partea anterioară şi aplatizat lateral în cea
posterioară. Capul este aplatizat dorso-ventral, falca de jos (mandibula) puţin mai scurtă decât
cea de sus (maxila), gura mare, terminală, cu dinţi mici şi conici. Ochii mici, ageri, iar sub
bărbie, de natură tegumentară, apare un fir ca o mustaţă (barbion).
Prezintă două înotătoare dorsale, D2 foarte extinsă, caudala rotunjită, cuprinzând o
parte din pedunculul caudal, anala extinsă şi ea, pectoralele în apropierea operculului, iar
ventralele situate apropiat, în poziţie jugulară (planşa XV).
Corpul este acoperit cu solzi mici, abia vizibili, acoperiţi de mucus abundent. Linia

- 77 -
laterală este discontinuă. Coloraţia corpului depinde de natura mediului, de regulă, fiind
cafenie sau cafenie-verzuie pe spinare şi laturi, cu pete cafenii-verzui-gălbui) mari şi
neregulate, iar abdomenul este albicios.
Mihalţul este o specie răpitoare, în stadiile tinere consumând larve de trichoptere,
viermi, răcuşori, icre ale altor peşti, iar ca adult raci, peşti (inclusiv semeni), icre, insecte etc.
Vara, ascuns la umbră, trece printr-un “somn de vară”, timp în care se hrăneşte foarte puţin şi
numai noaptea. În mod obişnuit poate să atingă lungimi de 30-70 cm (rar 1 m ) şi greutăţi de
900-2000 g (rar 24 kg, excepţional 32 kg).
Maturitatea sexuală se instalează la vârsta de 3-4 ani, perioada reproductivă
corespunde lunilor reci, de toamnă-iarnă (noiembrie-ianuarie), femelele lipind icrele de locuri
tari, pietroase, mai ales la şipote, unde temperatura apei este aproape de 0°C. Numărul de icre
depus de o femelă este cuprins între 30.000 şi 3 mil., perioada de încubaţie, concordant cu
temperatura apei, durând 30-50 zile.
Formula înotătoarelor: D1 9-15 (16), D2 68-85 (93), A 63-82 (85). Chiar dacă are o
răspândire mare, de la râurile, bălţile, lacurile şi iazurile Dunării şi până în zona colinară şi
montană, în ţara noastră nu prezintă importanţă economică, deşi, în vechime, a fost apreciat
pentru carnea sa. Pescarii îl caută însă, mai ales iarna, la copcă, momindu-l cu sânge, râme şi
peştişori. În zonele cu păstrăvi, mihalţul este considerat un peşte dăunător, nefiind interdicţie
de pescuit; în rest este prohibită prinderea lui între 1.IV şi 30.VI
 }iparul (vârlar, şerpişor de baltă) – Misgurnus fosilis
Este o specie stagnofilă (lentică), bentonică, iubind apele stătătoare sau cu curent
redus, cu vatra mâloasă, în care se ascunde sau îşi caută hrana. Corpul este alungit,
aproximativ cilindric, iar pedunculul caudal este aplatizat lateral. Gura este mică, poziţionată
inferior şi flancată de 10 mustăţi, aşezate astfel: 4 pe falca superioară, 4 pe cea inferioară şi 2
la comisurile gurii (colţurile gurii). Sub ochii mici, poziţionaţi superior, se află un spin mic,
ascuns în piele. Înotătoarele sunt mici şi cu vârfurile rotunjite, iar între dorsală şi caudală şi
anală şi caudală apare câte o carenă (muchie) mică, adipoasă. Masculii au înotătoarele
triunghiulare. Solzii sunt foarte mici, acoperiţi de un mucus abundent.
Culoarea ţiparului este galbenă-închisă, spatele având numeroase pete verzi-
negricioase, pe un fond cafeniu. Pe laturi apare o dungă mai lată, întunecoasă, flancată de
altele mai înguste, uneori incomplet conturate, formate din puncte şi pete, iar abdomenul este
gălbui. Ochii sunt gălbui-aurii, înotătoarele gălbui, pe caudală şi dorsală existând câteva
puncte negre, aşezate neregulat.
}iparul se hrăneşte cu faună bentonică precum larvele de insecte, viermi, moluşte,
crustacei, ouă de insecte, icre de peşti etc., pe care le caută filtrând mâlul.
Perioada de reproducere este situată în perioada martie-iunie, în funcţie de temperatura
apei, adâncimea acesteia şi altitudine. Deşi vieţuieşte în ape mai mult stătătoare, pe perioada
reproducerii caută locuri cu apă curgătoare şi vegetaţie proaspătă, pentru a-şi depune icrele. În
perioada reproducerii masculilor le apar tuberculi pe radiile înotătoarelor pectorale, iar pe
direcţia înotătoarei dorsale, pe flancuri, apare o dilataţie adipoasă cu aspect de coastă, corpul
devenind brusc aplatizat dorso-ventral. Femela depune între 100.000-150.000 icre, din acestea
rezultând larve care au branhii externe. După ce se trece la respiraţia branhială internă, puietul
de ţipar se îndreaptă spre zonele mai întunecoase ale apei respective, sărace în oxigen dar
bogate în bentofaună.
Deficitul în oxigen din apă este completat de posibilitatea respirării (înghiţirii) aerului
atmosferic, prin intermediul intestinului posterior care este puternic vascularizat şi transformat
în “plămân”, precum şi printr-o respiraţie cutanee (prin piele). Aceste adaptări crează
posibilitatea ţiparului să vieţuiască în mlaştini aproape secate sau în pământul reavăn, rămas
după secarea bălţilor.
La maturitate, ţiparul poate să măsoare 20-25 cm (maxim 35 cm şi excepţional 50 cm),
greutatea fiind redusă, de 10-70 g.

- 78 -
 Importanţa economică a ţiparului, în ţara noastră, este relativ scăzută, consumul fiind
redus datorită aspectului de şarpe pe care îl are, precum şi prejudecăţii conform căreia la ţipar,
capul este otrăvitor. În statele central şi vest europene însă, ţiparul, pregătit în multe feluri
(sărare, afumare) este considerat o delicateţe gastronomică, având o carne foarte gustoasă.
*
* *
Pe lângă speciile amintite, specii cu certă valoare economică şi sportivă (în marea lor
majoritate) în zona de şes se mai găsesc şi alte specii de importanţă mai redusă: guvidul de
baltă (G.kessleri), baboiul de glod (G. gymnotrachelus), ghiborţul (A. cernua), pietrarul (A.
zingel), fusarul (A. streber), pălămida de baltă (P. platygaster), ghidrinul (G. acubatus),
dunăriţa (C. aurata bulgarica), câra (C. aurata balcanica), zvârluga (C. taenia), fâţa (C.
elongata), cleanul de baltă (L. borysthenicus), beldiţa (A. bipunctatus), boarca (R. sericeus),
boţogul (A. sapa), petrocul (G. kessleri şi G. uranoscopus), porcuşorul (G. gobio), ţigănuşul
(U. kramer), fufa (L. delineatus), nisiparniţa (C. romanica), cosacul (A. balleus) etc.

6.7. Specii marine sedentare şi semisedentare

Grupa speciilor marine (propriu-zise) cuprinde mai multe categorii de peşti şi anume:
a) Peşti marini sedentari, peştii care se nasc şi trăiesc în Marea Neagră, unde nu se
deplasează decât pe distanţe scurte, în căutarea hranei. Printre aceştia se numără şi guvizii.
b) Peşti marini semisedentari, care se deplasează în arealul Mării Negre, în căutarea hranei,
dar distanţele de deplasare sunt mici şi medii. Din această categorie fac parte stavridul,
calcanul, cambula, pisica de mare, vulpea de mare, rechinul ş.a.
c) Peşti marini care se deplasează pe distanţe relativ mari, în căutarea hranei, dar se
reproduc în Marea Neagră, sunt peştii care se deplasează în alte mări, în lacurile litorale
sărate sau chiar dulci. Este cazul unor specii precum pălămida, chefalii, lufarul, tonul,
zarganul, hamsia ş.a.
 Scrumbia albastră (Scomber scombrus)
Specie pelagică, de cârd, formează bancuri de indivizi de aceeaşi vârstă şi mărime,
înotând în straturile din largul mării, unde temperatura este de 13-18°C. În Marea Neagră,
scrumbia albastră pătrunde în faza de pui, venind din Marea Marmara, creşte până la
maturitate şi se reîntoarce pentru reproducere, la locul naşterii, în aceeaşi Mare Marmara (sau
în Mediterană).
Corpul este fusiform, rotunjit şi mai gros în partea anterioară şi subţiat în cea
posterioară, acoperit cu solzi mici, netezi, cicloizi şi egali ca mărime. Linia laterală este
completă şi dispusă în zig-zag. Capul este mare, gura mare, terminală, maxilarul inferior mai
lung decât cel superior, ochii potrivit de mari, poziţionaţi lateral, cu o pleoapă adipoasă bine
dezvoltată (planşa XVI). Fălcile au dinţii aşezaţi pe un singur rând, dar dinţii se regăsesc şi pe
plafonul şi părţile laterale ale cavităţii bucale (vomer şi palatine).
Pe partea superioară a corpului există 2 înotătoare dorsale, depărtate una de alta, D2
situându-se paralel cu anala. Caudala este puternic escavată, prezentând, la bază, de-o parte şi
de alta, câte 2 creste subţiri. Pe pedunculul caudal sunt 5 pinule dorsale şi 5 ventrale.
Pectoralele sunt aşezate superior, iar ventralele inferior. Nu posedă vezică înotătoare.
Coloraţia este albastră-verzuie, cu reflexe metalice, cu dungi transversale, în zig-zag.
Părţile laterale sunt albe-sidefii sau albăstrui-albicioase, iar abdomenul este alb. Înotătoarele
au o culoare cenuşie.
O scrumbie albastră, la stadiul de adult, măsoară 17-30 cm (rar 40 cm, excepţional 50
cm), iar greutatea este de 100-250 g (excepţional 1500 g). Hrana constă din peşti mici
(hamsii, aterine), crustacei, moluşte şi larvele lor.
Perioada de reproducere corespunde cu migraţia către mările Marmara şi Mediterană

- 79 -
unde iernează şi depune icre, în perioada februarie-martie.
Formula înotătoarelor: D1 IX-XIX; D2 I 9-13+4 (5) pnule, A I+I 10-11+4 (5) pinule.
Importanţa economică a scrumbiei albastre este mare, aceasta având o carne grasă,
dulce şi gustoasă, fără osciole şi oase mari în exces. Valorificarea acestei specii se face atât în
stare proaspătă cât şi sărată, afumată sau sub formă de conserve. Interesează şi din punctul de
vedere al pescuitului sportiv.
*
* *
În Marea Neagră există o specie aparte, scrumbia mică (Alosa maeotica) diferită şi ca
aspect exterior. Aceasta atinge lungimi maxime de 33 cm şi nu este migratoare. Culoarea
zonei dorsale este verde-albăstruie, flancurile şi abdomenul fiind argintii. Se hrăneşte cu
hamsii, crustacei, larve de insecte de suprafaţă ş.a.
Este o specie de interes sportiv.
 Stavridul (Trachurus mediterraneus ponticus)
Peşte marin, pelagic, de cârd, reprezintă o subspecie, alături de alte trei, a speciei
Trachurus mediterraneus. Trăieşte în largul mării, apropiindu-se de ţărm când apa are
temperatura de 18-20°C, între lunile aprilie şi octombrie, şi există multă hrană. Iernează în
zonele mai calde ale mării, la adâncimi de 80-100 m.
Corpul este fusiform, aplatizat lateral, linia laterală curbă, acoperită cu plăcuţe mici
(scuturi osoase), care formează o creastă ascuţită în partea posterioară a corpului (planşa
XVI). Capul este ascuţit, ochi mari (cu pleoapă adipoasă dezvoltată). Gura mare, terminală,
falca inferioară uşor proeminentă şi cea superioară protractilă.
Pe partea dorsală a capului, de la bot până la D1, apare o creastă (carenă) nu foarte
înaltă. Există două înotătoare dorsale, D1 şi D2, D1 fiind alcătuită din radii tari, situată pe
direcţia înotătoarelor pectorale şi ventrale şi având posibilitatea de a se plia într-un şănţuleţ, la
baza ei. D2 este foarte extinsă, caudala scobită, homocercă, anala extinsă şi ea, pectoralele cu
vârful ascuţit şi ventralele prinse jos (inferior).
Întreg corpul este acoperit cu solzi mici şi caduci. Coloraţia este verzuie sau aurie-
verzuie pe spate, argintie cu irizaţii albastre-violete pe laturi (cu luciu metalic) şi argintie
lucioasă pe abdomen, cu irizaţii roşii-albastre-violete. Operculul are o pată neagră, distinctivă,
pe colţul de sus.
În mod obişnuit, stavridul atinge dimensiuni de 15-30 cm (rar 50 cm) şi greutatea de
30-250 g (rar 1 kg, excepţional 2 kg). Stavridul este omnivor, hrănindu-se cu plancton,
nevertebrate şi peşti mici (hamsia, giurgirica, aterina).
Perioada de reproducere corespunde lunilor mai-august, femelele grupându-se în
partea inferioară a cârdului (bancuri), iar masculii în cea superioară. Femelele depun un
număr mare de icre, de dimensiuni reduse (0,23-0,28 mm), care se ridică la suprafaţă şi străbat
zona în care masculii au depus lapţii, fecundându-se. Formula înotătoarelor: D1 (VII) VIII
(IX), D2 I (26) 28-32 (34), A II-I (23) 24-29 (30); P I (18) 19-22) (23), V I 5. Numărul de
solzi de pe linia laterală (78) 80-90 (92).
În economia noastră piscicolă marină, stavridul reprezintă specia cea mai importantă,
având o răspândire largă şi regăsindu-se încă în cantităţi suficient de mari.
*
* *
Ocazional, în Marea Neagră mai pătrunde şi altă subspecie, Trachurus trachurus,
denumită tot stavrid. Acesta iubeşte apele mai calde, fiind răspândit în mările Mediterană, Egee şi
Marmara. Se reproduce în Marea Egee şi are dimensiunea corporală, ca adult, de 37-40 cm.
 Calcanul (Scopthalmus maeoticus)

- 80 -
 Specie marină bentonică, reprezentantă tipică a peştilor cu corpul asimetric, “culcat”
pe partea dreaptă, trăieşte pe fundul mării, la 60-100 m adâncime, în straturile de nisip mobil,
complet îngropat în nisip, lăsând afară doar ochii.
Are corpul de formă ovală, foarte lat, asimetric, depresiform. Anatomic, calcanul este
“culcat” pe latura dreaptă, ochiul drept migrând şi poziţionându-se lângă cel stâng (poziţie
senestră). La un calcan, privit de sus, se observă, de fapt, latura lui stângă şi spatele. Gura, ca
aşezare, şi înotătoarele pectorale, din acelaşi motiv, sunt asimetrice. Înotătoarele pectorale se
află distanţate: una “deasupra”, adică pe partea stângă (sau zenitală) şi alta pe partea dreaptă,
“dedesupt” (sau nadirală). Înotătoarea dorsală începe de la cap şi este cea care înconjoară
corpul, pe partea dreaptă, iar anala pe partea stângă, dacă se priveşte de deasupra. Caudala
este rotunjită, sub formă de evantai, ventralele mici şi aşezate jugular. Gura calcanului este
mare, terminală, cu dinţi puternici şi buze subţiri. Mandibula este proeminentă. O pereche de
nări este plasată în faţa ochilor, iar alta pe partea “oarbă”, adică pe partea dreaptă. Orificiul
anal este poziţionat între înotătoarele ventrale şi anală.
Pe partea expusă, stânga (zenitrală), corpul este acoperit cu solzi ctenoizi, iar pe cea
opusă, dreapta (nadirală), cu solzi cicloizi. Printre solzi, pe ambele feţe) se găsesc butoni
osoşi, rotunzi şi cu câte un spin în mijloc (planşa XVI). Linia laterală este completă, descrie o
curbă în dreptul pectoralelor, după care devine rectilinie.
Asimetria calcanului se pare că nu este un caracter ereditar, întrucât puietul recent
eclozionat are o simetrie bilaterală perfectă şi înoată la suprafaţa mării, timp de cca. 2 luni.
După această perioadă devine bentonic, se aşeză pe partea dreaptă şi se apropie de maluri, în
căutarea hranei. Rareori, se pescuiesc şi indivizi cu simetrie perfectă.
Coloraţia de bază este cenuşie-cafenie, cu pete albe şi negre, pe linia zenitală şi albă-
gălbuie pe cea opusă.
Hrana calcanului este formată, în stadiile tinere, din plancton, crustacei şi moluşte, iar
în stadiul de maturitate din peşti bentonici şi pelagici (guvizi, barbuni, bacaliari, aterine,
hamsii), care cârduiesc sau iernează în vecinătatea vetrei.
În mod obişnuit, calcanul măsoară 60-80 cm şi cântăreşte 3-4 kg, dar poate atinge
lungimea de 1 m şi greutatea de 8-10 kg.
Perioada de reproducere durează din martie şi până în iunie, moment în care
reproducătorii se apropie la 20-30 km de ţărm, la adâncimi de 18-30 m. O femelă depune 8-10
mil. icre, mărunte ca nisipul mării, care nu aderă la substrat ci devin pelagice. Incubaţia durează 3-
4 zile. Formula înotătoarelor: A XII 15-52. Numărul de solzi de pe linia laterală: 85-86.
Calcanul are o carne gustoasă, albă şi dulce, fapt ce-i conferă o importanţă economică
mare. Icrele, conservate şi preparate special, reprezintă un produs de calitate.
*
* *
În apele Mării Negre se mai regăseşte o specie de calcan “Calcanul mic –
Scopthlamus rhombus”, cu dimensiuni somatice sensibil inferioare celui descris anterior
(max. 60 cm lungime). Are o culoare cafeniu-cenuşie, cu pete cafenii-roşcate pe corp şi
înotătoare. Modul de viaţă, mai puţin studiat, pare asemănător speciei precedente.
 Cambula (cambula de liman) – Pleuronectus flesus luscus
Specie bentonică, marină, reprezentantă a peştilor cu corpul asimetric, “culcat” pe partea
stângă, trăieşte în zonele mâloase-nisipoase din mare şi lacuri litorale (inclusiv salmastre).
Corpul cambulei este rombic, alungit, asimetric şi depresiform. Fiind “culcată” pe
partea stângă, la cambulă, privită de sus, se observă de fapt o latură a corpului, dreapta.
Ochiul stâng a migrat şi s-a poziţionat lângă cel drept (poziţie dextră).
O înotătoare pectorală se află pe faţa zenitală, iar cealaltă pe faţa nadirală. Înotătoarea
dorsală începe din regiunea capului şi înconjoară corpul, pe partea stângă, iar cea anală pe
partea dreaptă. Caudala nu este rotunjită ca la calcan, având marginea aproape dreaptă.
Gura cambulei este mică, oblică şi disimetrică. Între ochi, până la nivelul operculelor,

- 81 -
apare o creastă. Corpul este acoperit cu solzi mici, cicloizi, rari, iar în lungul liniei laterale, la
baza înotătoarelor dorsală şi anală, pe cap şi partea anterioară a corpului există ţepi, uşor
ascuţiţi. De-a lungul liniei laterale există o serie de solzi (scuturi) osoşi, ascuţiţi, faţa nadirală
fiind netedă. Linia laterală este aproape dreaptă, sensibil curbată anterior, deasupra înotătoarei
pectorale (planşa XVI).
Culoarea corpului, pe faţa zenitală, este cafenie până la verde-murdar, cu pete cafenii,
stelate, mărginite cu alb, partea nadirală fiind albă-gălbuie.
Hrana cambulei este formată din forme bentonice, precum crustacei, moluştele şi
viermi dar şi peşti mai mici.
La maturitate poate atinge 20-30 cm lungime (rar 35 cm şi exepţional 45 cm),
greutatea corporală fiind de 200-500 g. Perioada de reproducere aparţine lunilor septembrie-
mai (chiar iunie), apa necesară reproducerii trebuind să aibă 2-4°C. Înainte de apariţia
maturităţii sexuale, tineretul de cambulă trăieşte în ape salmastre (lacurile Sinoe, Razelm,
Babadag, Siutghiol şi Mangalia), migrând apoi în mare, pentru reproducere.
O femelă depune 1-2 mil. icre mici, pelagice, care vor fi duse de curenţi înspre maluri
şi zone cu apă îndulcită de Dunăre.
Formula înotătoarelor: D 52-65, A 36-85. Numărul de solzi de pe linia laterală 72-85.
Cambula este un peşte de inters economic, carnea având calităţi dietetice şi nutritive certe.
 Chefalul mare (labanul) – Mugil cephalus
Specie marină, bentonofagă, trăieşte în cârduri, în largul mării (iarna şi primăvara),
unde şi iernează, sau aproape de ţărmuri, în lacuri litorale de tip salmastru (vara şi toamna).
Corpul este aproape cilindric, capul mare şi turtit dorso-ventral, ochii prevăzuţi cu pleoapă
adipoasă dezvoltată, gura mică şi terminală. Prezintă două înotătoare dorsale, depărtate între ele,
caudala escavată, homocercă, cu lobii ascuţiţi, anala cu baza de prindere cât lăţimea ei, cu 2-3
radii osoase, ventralele cu vârful ascuţit şi prima radie osificată (planşa XVI).
Corpul este acoperit cu solzi mari, cicloizi, extinzându-se şi pe cap. Solzii de pe
spinare au canale de creştere obişnuite, iar cei de pe cap au şi tuburi mucoase. La baza
înotătoarelor pectorale (zona axilară) există câte un solz, de forma unui lob triunghiular,
alungit pe cca. o treime din lungimea pectoralei.
Coloraţia corpului variază în funcţie de vârstă şi mediu, spatele fiind cenuşiu-albăstrui
sau cenuşiu-cafeniu-albăstrui, laturile cu 7-8 benzi longitudinale, brune-închis sau cenuşii-
cafenii cu reflexe aurii (cele inferioare mai şterse). Abdomenul este alb-argintiu, dorsala şi
caudala sunt argintii-verzui sau cenuşii-verzui, anala şi pectoralele cenuşii-palid, cu marginea
anterioară neagră, ventralele fiind albe. Pe opercul există câţiva solzi cu reflexe aurii.
Chefalul mare se hrăneşte cu plancton, substanţe organice (detritus), viermi, crustacei,
moluşe ş.a. Primăvara, în căutarea hranei, migrează în lacurile litorale. La maturitate atinge
dimensiuni de 25-50 cm şi greutăţi de 300-1000 g, prescuindu-se însă şi exemplarele de 60-90
cm, cu vârste de peste 16 ani şi greutăţi de 7-12 kg. Reproducerea se petrece numai în mare, la
vârsta reproducătorilor de 5-6 ani (peste 30 cm), în lunile august şi septembrie, femela
depunând 3-8 mil. icre, de dimensiuni foarte mici. Începând din luna mai, atât adulţii cât şi
puietul migrează înspre coastă, pătrunzând în lacurile litorale şi chiar în gurile fluviului,
căutând apa mai caldă şi hrana adecvată.

În mare se reântorc toamna, pentru a ierna, la adâncimi de cca. 80 m. Formula

înotătoarelor: D1 IV, D2 I 8-9, A III 8-9. Numărul de solzi de-a lungul liniei laterale: 42-45.
Labanul sau chefalul mare este cel mai valoros chefal din Marea Neagră, importanţa
sa economică fiind mare. Se pescuieşte toamna (de obicei), când caută să părăsească lacurile
litorale şi să se reîntoarcă în mare. Carnea şi icrele sunt foarte bogate în iod, fapt ce ajută la
creşterea gradului de conservabilitate a acestora, chiar păstrat la o temperatură obişnuită.
*
* *

- 82 -
 Pe lângă specia amintită, în apele Mării Negre mai trăiesc şi alte specii de chefali, mai
puţin valoroase: chefalul mic sau ostreinosul (Mugil saliens), chefalul auriu su ilarul (Mugil
auratus), chefalul cu coada lată (Mugil ramada), ultimul fiind migrator, venind din Oceanul
Atlantic şi Marea Mediterană (planşa XVI).
 Vulpea de mare (vatosul) – Raja clavata
Peşte marin, bentonic, denumită şi rechin bentonic, ca şi pisica de mare, trăieşte alături
de calcan, pe vetrele nisipoase ale mării, la adâncimi care nu depăşesc cca. 70 m, preferând
apa mai rece şi mai sărată. Denumirea de “vulpe de mare” i se trage de la diversele metode
prin care îşi procură hrana, precum şi datorită unei prelungiri posterioare, asemănătoare unei
cozi. Corpul este sub formă de romb, aplatizat dorso-ventral, cu baza mare în partea
posterioară şi ochii mari aşezaţi anterior, simetrici. La baza cozii există 4 lobi membranoşi ai
înotătoarelor caudale, împărţiţi în două grupe de către prelungirea “caudală”. Nu există
înotătoare dorsală, doar un şir de ţepi osoşi.
Pe întreg corpul există ţepi osoşi (excrescenţe ţepoase) mai deşi şi mai mari pe partea
dorsală şi mai rari şi mai mici pe cea ventrală. Partea bazală a acestor ţepi este netedă şi cu
aspect de buton osos. Coada este prevăzută şi ea cu ţepi. Înotul se face cu ajutorul
înotătoarelor pectorale, care înconjoară corpul pe partea stângă şi dreaptă, ondulându-se
precum ar “zbura prin apă” (planşa XVI).
Culoarea este asemănătoare cu a mediului în care trăieşte, fiind cenuşie sau galben-
cenuşie pe faţa dorsală şi mai deschisă pe cea ventrală.
Se hrăneşte cu peştişori, crustacei, moluşte ş.a. stând ascunsă în nisip şi azvârlinduse
brusc asupra prăzii, pe care o acoperă cu corpul pentru a o devora ulterior. Formele adulte ating
lungimi de 70 cm (masculii) şi 125-150 m (femelele), iar greutăţile variază între 5 şi 8 kg.
Reproducerea are loc în lunile martie-aprilie, reproducătorii deplasându-se înspre
ţărm, până la adâncimi de 25-45 m. După acuplare (masculul posedă organ copulator), femela
depune 6-10 ouă mari, învelite într-o coajă elastică, incubaţia durând 4-5 luni. După
depunerea pontei, adulţii se retrag la adâncimi mari, până în perioada de toamnă, când revin
înspre ţărm, odată cu curenţii reci.
Vulpea de mare este un peşte de interes economic, fiind pescuit, în special, vara. Deşi
foarte gustoasă, în ţara noastră nu există o tradiţie în a consuma carnea acestei specii. În
schimb, se apreciază valoarea economică a ficatului, care reprezintă 6,5% din greutatea totală
a corpului şi deţine 60,4-66,5% grăsime. Din ficat se extrage vitamina A.
Pielea de vulpe de mare, bine îngrijită şi tăbăcită, este un material scump, denumirea
ei tehnică fiind de “piele de rechin”.
 Pisica de mare – Trygon pastinaca
Peşte bentonic, denumită şi rechin bentonic, face parte din altă familie decât vulpea de
mare.
Corpul este aplatizat, de formă rombică, dar cu linii mai puţin conturate. Pielea este
lipsită de solzi, netedă, doar pe linia mediano- dorsală a corpului şi a cozii existând câţiva
tuberculi cornoşi (planşa XVI).
Coada pisicii de mare are o formă specifică, în prima jumătate a acesteia fiind
prevăzută cu 1-2 ţepi osoşi, ascuţiţi, veninoşi şi zimţaţi (ca dinţii de ferăstrău). Coada împarte
înotătoarea caudală în doi lobi, egali.
Deplasarea (înotul) se aseamănă cu cel al vulpii de mare, înotătoarele pectorale (care
înconjură corpul) unduindu-se dinspre înainte înspre înapoi.
Culoarea părţii dorsale este concordantă cu cea a apei şi a vetrei bazinului, variind
între verde-măsliniu, cenuşiu sau negru-gălbui, partea ventrală fiind albă-închis (alb-murdar).
Hrana este alcătuită din peşti, crustacei şi moluşte.
Indivizii maturi ating lungimi obişnuite de 60-70 cm (rar 150 cm şi excepţional 200
cm) şi greutăţi de 6-10 kg (rar 15-17 kg).

- 83 -
 Reproducerea are loc în perioada mai-august, când apa se mai încălzeşte (12°C) şi
când reproducătorii se apropie de ţărm, la adâncimi de 10-15 m.
Pisica de mare este ovovivipară, fecundarea fiind internă (masculii au organ
copulator), în uterul femelei existând 3-5 ouă, din care vor ecloziona pui ce măsoară, în
primele stadii de dezvoltare, 30-35 cm lungime . Când apa se răceşte, reproducătorii şi puietul
se retrag înspre apa adâncă, iernând alături de sturioni.
Este o specie de interes economic, carnea însă nu intră în consumul tradiţional
românesc. Ficatul însă, reprezentând cca. 23% din greutatea corporală, la femelă şi cca. 11,5%
la masculi; conţine între 52% şi 70% grăsimi. De asemenea, din ficat se obţine un ulei bogat
în vitamine, cu proprietăţi antirahitice.
 Rechinul – Squalus acanthias
Specie marină, pelagică, are aspectul corporal tipic al rechinilor din mările mari şi
oceanele lumii. Este răspândit în lungul litoralului, deasupra vetrelor mâloase, masculii
avântându-se mai în larg, la peste 20 km depărtare de ţărm. Pe linia dorsală există două
înotătoare, distanţate între ele (D2 poziţionată în spatele analei şi aproape de caudală),
înaintea fiecăreia existând câte un ţep ascuţit.
Gura este inferioară, puternică, placată cu dinţi dispuşi dezordonat, cu maxilarul
superior sub forma unui bot (planşa XVI). Pielea este lucioasă, acoperită de solzi mărunţi.
Coloraţia rechinului este cenuşie-albăstruie, spatele şi părţile laterale fiind pigmentate
cu un număr variabil de pete albe sau albăstrui. Abdomenul este alburiu sau alb-gălbui.
Rechinul de Marea Neagră, din această specie, măsoară, la vârsta de adult, între 90-150 cm,
femelele fiind mai lungi cu 20-30 cm decât masculii. Greutatea acestor exemplare variază
între 6 şi 12 kg.
Hrana este alcătuită din scrumbii albastre, aterine, hramsii, barbuni, stavrizi, guvizi ş.a.
Reproducerea este de tip ovovivipar, perioada împerecherii coincizând cu sfârşitul
lunii februarie. Specie solitară, rechinul se adună în grupuri, în intervalul octombrie-
noiembrie şi martie-iunie, în locuri speciale de împerechere, situate în larg, la 50-90 m
adâncime. După 8-9 luni de la împerechere, femelele nasc pui care au o lungime de 25-30 cm.
Vara, femelele şi puii se apropie de ţărm, masculii rămânând în larg, la 3-5 km de coastă şi 20-
30 m adâncime.
Rechinul este o specie de interes industrial, valorificarea acestuia bazându-se pe
utilizarea ficatului, care conţine cca. 70% grăsime (o sursă mare de vitamina A), a cărnii
(relativ aspră şi lipsită de grăsimi), precum şi a pielii, din care se confecţionează obiecte
rafinate de marochinărie.
În plus, din ovulele rechinilor se prepară o soluţie necesară tăbăcirii celor mai fine piei.
*
* *
În Marea Neagră mai există o specie de rechin, Scyllium canicula sau “câinele de
mare”, ovipar, de dimensiuni mai mici decât specia anterioară. Acesta trăieşte în apropierea
ţărmului, pe vatra mării, în ape mai calde. Este comestibil, dar efectivele sunt reduse numeric,
mai ales în zona litoralului românesc.
 {protul (ţaţa) – Sprattus sprattus phalericus
Specie marină, pelagică, de cârd, se regăseşte în zona curenţilor mai reci, făcând însă
migraţii de-a lungul malurilor, fără a pătrunde în râuri sau lacuri litorale.
Forma care se găseşte în Marea Neagră (Sprattus sprattus phalericus), catalogată
iniţial ca subspecie, derivă din “specia mamă” Sprattus sprattus, care poartă aceeaşi
denumire, şprot, de care se diferenţiază însă prin forma mai înaltă a corpului, gura terminală,
uşor superioară, cu buze groase, şi înotătoarea dorsală poziţionată mai mult înspre caudală
(planşa XVI). În plus, abdomenul, mult comprimat, are o carenă ascuţită, prevăzută cu 29-33

- 84 -
solzi. Înotătoarea dorsală are aspect de pinten, pedunculul caudal este lung, înotătoarea
caudală homocercă, scobită, cea anală lată şi prinsă de pedunculul caudal pe toată lungimea
sa, iar ventralele reduse ca dimensiune. Pectoralele sunt poziţionate inferior şi au vârful
ascuţit, uşor rotunjit.
Culoarea corpului variază în funcţie de mediu, putând să fie verde-măslinie pe spinare,
verde mai deschisă pe prima treime (superioară) a lateralelor, mai deschisă pe a doua treime şi
albicioasă argintie pe abdomen. Înotătoarele au culoarea galben-închis, caudala având
extremitatea posterioară “tivită” cu negru. În spatele ochilor, mai ales la masculi, apar pete
evidente, pe solzi, de culoare roşiatică şi albăstruie.
La maturitate, dimensiunea şprotului este de 8 cm la masculi şi 9 cm de femele (rar
12-13 cm), greutatea fiind de cca. 9 g. Ritmul de creştere nu este unul mare, lungimea
prezentată anterior înregistrându-se la vârsta de 5 ani.
Maturitatea sexuală apare devreme, la 1 an, femela depunând între 500 şi 2000 icre,
mărunte, cu diametrul de 0,8-1,0 mm, reproducerea având loc iarna şi la începutul primăverii,
la temperaturi ale apei situate între 10-18°C.
Hrana de bază este reprezentată de zooplancton, gura având posibilitatea de a se
deschide suficient de mult.
Durata de viaţă este cuprinsă între 5-6 ani.
Formula înotătoarelor: D IV-V 13-17; A II 15-18. Deşi are dimensiuni mici, şprotul
este considerat un peşte gustos, de mare interes economic, pretându-se la afumare şi la
semipreparare, sub forma conservelor în ulei.
*
* *
În Marea Neagră se mai regăsesc efective reduse de peşti valoroşi precum pălămida
(Sarda sarda), tonul (Thunnus thynnus), peştele-spadă (Xyphias gladius), lufarul (Pomatomus
saltatrix) etc., specii care vin în Marea Neagră din alte mări, pentru a se hrăni.
 Guvidul de mare (cap mare, peşte-broască) – Gobius cephalarges
Specie marină şi de apă salmastră, trăieşte în zona litoral-marină, pe vetre pietroase,
printre stânci şi bolovani acoperiţi cu alge, la adâncimi ale apei de 5-15 m, dar şi la gurile de
vărsare ale Dunării, în zona vetrelor cu depozite de scoici.
Corpul este alungit, turtit lateral, capul obtuz, mare, mai lat decât înalt. Gura este
mare, terminală, botul obtuz, ochii mari, apropiaţi între ei (planşa XVI). Ceafa, gâtul, baza
înotătoarelor pectorale şi unghiul supero-posterior al operculului sunt acoperite cu solzi
cicloizi, restul corpul cu solzi ctenoizi. Pe corp există două înotătoare dorsale, separate (D1
fiind mai scurtă, cu radii osoase), ventralele sunt situate jugular, formând o ventuză, iar
caudala este rotunjită.
Coloraţia de bază a guvidului de mare este cafenie-cărămizie, cu pete cenuşii sau
cafenii, neregulate ca formă. Înotătoarele sunt nuanţate roşiatic-gălbui-verzui, pe toată
suprafaţa sau parţial, iar ventralele au culoarea alb-ccenuşie. Există şi forme de culoare neagră
(melanice) la care abdomenul este cenuşiu-gălbui şi înotătoarele închise la culoare sau
dungate cu negru, neregulat.
Se hrăneşte cu peşti mici, scoici şi crustacei.
În stadiul de adult atinge lungimea de 20-24 cm şi greutatea de 50-200 g.
Perioada de reproducere corespunde lunilor martie-mai, guvidul de mare
reproducându-se numai în apa sărată a mării.
Formula înotătoarelor: D1 VI; D2 I (15-17) 18-19 (20); A I (9-12) 13-158 (16).
Solzi de-a lungul corpului: 55-70.
Importanţa guvidului este una locală, fiind comercializat în cantităţi mari, ca peşte de
mare. Este căutat şi de către pescari, carnea sa fiind foarte gustoasă.
* În afara acestui guvid, în Marea Neagră mai există alţi guvizi precum guvidul de

- 85 -
iarbă (Gobius ophiocephalus), guvidul mic (Pomatoschistus caucasicus), hanosul (Gobius
batracephalus), guvidul negru (Gobius niger), stronghilul (Gobius melanostomus), guvidul de
nisip (Pomatoschistus microps) ş.a.
 Hamsia – Engraulis encrasicholus ponticus
Peşte pelagic, marin, trăieşte în largul mării, aproape de suprafaţă, în cârduri.
Primăvara (martie) şi toamna (octombrie-noiembrie) se apropie mult de ţărm.
Corpul este aproape cilindric, alungit, abdomenul rotunjit, gura mare şi despicată mult
posterior, fălcile prevăzute cu dinţi, falca superioară mai lungă ca cea inferioară, ochii mari,
fără pleoape adipoase (planşa XVI).
Înotătoarea dorsală este situată la mijlocul corpului, este redusă dimensional şi are o
bază mică de prindere la trunchi, caudala este homocercă, scobită, cu vârfurile uşor ascuţite,
anala extinsă, iar pectoralele poziţionate inferior. Pedunculul caudal este lung şi puternic.
Solzii sunt caduci (căzători), iar la baza înotătoarei caudale, de-o parte şi de alta, există
doi solzi alungiţi (alari).
Culoarea hamsiei este albăstruie-verzui-închis sau albăstruie-argintie pe spinare şi
argintie pe jumătatea inferioară a flancurilor şi pe abdomen.
Hrana este alcătuită din zooplancton, copepode şi chiar din fitoplancton, de multe ori
făcând migraţii pentru hrănire.
La maturitate atinge dimensiuni de 8-17 cm (rar 20 cm) şi o greutate de 10-15 g.
Maturitatea sexuală se instalează la vârsta de 11 luni, perioada reproductivă durând din iunie
până în septembrie. După ecloziune, puietul migrează în apropierea ţărmurilor.
Formula înotătoarelor: D 12-15; A 16-20.
Deşi este consumată de către mulţi răpitori, peşti şi păsări ihtiofage, hamsia se
pescuieşte intens, fiind considerat un peşte cu valoare economică. Hamsia sărată, fără a fi
eviscerată, se poate păstra cca. 15 ani, iar preparată ca pastă de peşte, denumită “pastă de
anchois”, se consideră o delicatesă.

6.8. Specii marine migratoare

Grupa acestor peşti este formată din peşti anadromi şi catadromi. Cei anadromi trăiesc
şi ajung la maturitatea sexuală în mare, dar migrează în fluvii, pentru a se reproduce (morun,
nisetru, păstrugă, scrumbia de Dunăre etc.), iar cei catadromi trăiesc în fluvii şi lacuri cu apă
dulce, migrând în mare pentru a se reproduce (anghila).
 Morunul (morân, belung) – Huso huso
Specie migratoare anadromă, are ca areal de habitat atât vatra bazinelor (adâncimi de 50-
70 m) cât şi zona pelagică, fiind considerat cel mai mare şi mai valoros peşte al apelor noastre.
Corpul este masiv, gros, alungit spre cele două extremităţi (anterioară şi posterioară),
cu schelet semicartilaginos (semiosos). Capul apare mic, în comparaţie cu trunchiul, botul
triunghiular şi ascuţit la vârf, la exemplarele tinere, şi mai scurt la cele mai bătrâne. Botul,
diferit de ceilalţi sturioini, este moale şi acoperit cu scuturi tari, care nu cresc. La exemplarele
mai vârstnice, scuturile se afundă în piele, încât botul devine şi mai moale. Gura este
semilunară, poziţionată inferior, mustăţile lungi (în număr de 4), care ajung până la gură,
aplatizate lateral (planşa XVII).
Corpul este acoperit cu scuturi osoase, numai la exemplarele tinere: 11-14 dorsale, 41-
52 laterale şi 9-12 ventrale. Exemplarele bătrâne par a avea pielea netedă, întrucât scuturile se
îngroapă în piele.
Aspectul exterior general este cel al sturionilor, cu înotătoarea dorsală heterocercă,
coloana vertebrală situându-se până la nivelul vârfului lobului superior. Înotătoarea dorsală
este plasată posterior, lângă caudală, ventralele şi anala reduse ca dimensiune şi învecinate.
Culoarea variază după mediu, partea dorsală fiind cenuşie, mai deschisă la

- 86 -
exemplarele din Dunăre şi mai închisă la cele din mare, iar abdomenul alb.
Morunul este o specie carnivoră, hrănindu-se cu faună bentonică (crustacei, moluşte), dar
şi cu peşti (avat, crap, babuşcă, plătică, guvizi, hamsii etc.) precum şi cu ouă şi păsări acvatice.
Lungimea obişnuită a exemplarelor pescuite în Marea Neagră este de 170-250 cm şi
greutatea de 40-150 kg. Există însă exemplare care ajung la 4-5 m lungime (excepţional 9 m)
şi greutatea de 500-1500 kg (excepţional 2000 kg). Pentru a atinge greutatea de 1000 kg,
morunului îi sunt necesari 75-80 de ani.
Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 12-18 ani, la masculi şi 16-21 ani la
femele, morunul trăind, în mod obişnuit, 60-70 de ani, dar trece şi peste 100 de ani.
Reproducerea are loc în Dunăre, odată cu venirea primăverii (martie-mai), când începe
migraţia pe distanţe de mii de kilometri. O femelă de 100 kg, la o vârstă de peste 20 de ani,
poate depune cca. 8 milioane de icre (obişnuit: 500.000 – 5 mil.). Pentru depunerea icrelor se
caută zonele cu vatră tare, pietroasă şi nisipoasă, la curent de apă mediu şi temperaturi de 4-
5°C.
Morunul dă hibrizi viabili cu nisetrul, păstruga şi viza.
Icrele morunului (icre negre) sunt cele mai mari din familia Acipenseridae, având
diametrul de 2,5-3,0 cm şi culoarea cenuşie. Exemplarele care migrează primăvara, se
reproduc în lunile aprilie-mai, dar migraţia continuă şi vara, până toamna târziu (în
noiembrie), iar cele care migrează vara se vor reproduce în anul următor, iernând în fluvii. În
sfârşit, exemplarele care au rămas în mare, caută locurile de pe platoul continental care au
adâncimea de 60-70 m, hrănindu-se tot timpul iernii.
Formula înotătoarelor D 162-73; A 28-41.
Morunul este foarte valoros din punct de vedere economic, puţine fiind părţile
anatomice care nu se folosesc. Astfel, icrele şi carnea au preţul cel mai mare dintre sturioni.
Carnea se livrează proaspătă, semitranşată sau sub formă de fileuri, sărate şi afumate,
denumite “batog”. Intestinele de morun şi branhiile se folosesc pentru “borşul pescăresc”, iar
vezica înotătoare pentru obţinerea ihticolului, un clei fin, folosit în industria alimentară,
pentru limpezirea vinurilor nobile.
Tot din vezica înotătoare de morun se pot obţine caşetele (învelişul) pentru capsulele
de medicamente. În sfârşit, pielea de morun se foloseşte pentru fabricarea încălţămintei de
vară, ca feţe sau chiar talpă.
 Nisetrul(nisătru) – Acipenser güldenstaedti
Specie migratoare, anadromă, nisetrul este a doua specie de sturion, după morun, ca
valoare economică.
Corpul este alungit, compact, mai îngroşat în partea anterioară şi îngust înspre coadă,
având schelet majoritar cartilaginos. Capul este mic, botul scurt, lat şi rotunjit, gura inferioară,
dreaptă, mustăţile nefranjurate, în număr de 4, care nu ajung până la deschiderea bucală
(planşa XVII). Pe corp se găsesc 5-19 plăci osoase dorsale, 28-50 plăci laterale şi 6-14 plăci
ventrale. Printre rândurile de plăci osoase (în număr de cinci), se află mici plăcuţe osoase
stelate, dispuse tot în şiruri. Aspectul general al nisetrului este acelaşi cu al morunului şi al
sturionilor, în general, aspect descris anterior.
Culoarea este, de obicei, galbenă-cenuşie, variind însă după mediu: nisterul pescuit în
Dunăre are o coloraţie mai gălbuie, iar cel pescuit în mare are o coloraţie mai închisă (verde-
închis). Excepţie face abdomenul care, în toate cazurile, are o culoare albă-argintie sau albă-mată.
Hrana nisetrului, în perioada de puiet, constă din larve de chironomide, viermi,
crustacei şi moluşte, iar ca adult din crustacei, moluşte şi peşti, în special guvizi, zona sa
preferată situându-se la adâncimi de 60-70 m, în tovărăşia calcanului şi a vulpei de mare.
Lungimea obişnuită a exemplarelor pescuite este de 80-120 cm şi greutatea de 12-15
kg, pescuindu-se însă şi exemplare de 1,5-2,0 m lungime, care cântăresc 25-60 kg.
Maturitatea sexuală apare la 8-14 ani la masculi şi 10-20 ani la femele, reproducerea
având loc în lunile aprilie-mai, când temperatura apei ajunge la 8-11°C. Primăvara , în martie-

- 87 -
aprilie, nisetrul urcă pe Dunăre, sute de km, femelele depunând icre pe tot parcursul migraţiei,
în locuri adânci, cu vatră pietroasă şi nisipoasă. O femelă de 15 kg poate să depună până la 1
mil. de icre, de culoare cenuşie-negricioasă.
Puietul de nisetru trăieşte în Dunăre până în iunie-iulie, după care coboară în mare,
unde rămâne în faţa gurilor de vărsare, până la vârsta de 2-3 ani. După această vârstă se
retrage la adâncimi mari.
Pe lângă migraţia cu scop reproductiv, de primăvară, nisetrii adulţi intreprind şi o
migraţie de toamnă (sfârşitul lui august-septembrie), cu scop de hrănire. Indivizii care
migrează toamna rămân în fluviu şi pe perioada de iarnă, abia în primăvara următoare
migrând pentru reproducere.
Nisetru dă hibrizi viabili cu morunul.
Importanţa economică deosebită a nisetrului constă în cantitatea şi calitatea cărnii, dar
şi a icrelor negre produse de acesta.
*În apele noastre este răspândită subspecia de nisetru Acipenser güldenstaedti
colchicus Marti 1940.
 Păstruga – Acipenser stellatus
Specie pelago-bentonică, ocupă aceleaşi locuri ca şi nisetrul şi morunul, la adâncimi
suficient de mari ale apei (60-70 m). Dintre toţi sturionii marini, are talia cea mai zveltă şi
corpul cel mai subţire. Capul este mic, botul lung, îngust şi lăţit ca o spadă. Gura este dreaptă,
poziţionată inferior, cu mustăţi scurte, care nu ajung până la deschiderea bucală, nefranjurate.
Corpul este acoperit cu 5 rânduri de plăci osoase, 9-16 dorsale, 26-42 laterale şi 9-14 ventrale.
Scheletul este semicartilaginos.
Aspectul general, forma şi poziţia înotătoarelor corespund familiei sturionilor (planşa
XVII). Culoarea este neagră-cafenie sau cenuşie pe partea dorsală, flancurile sunt mai
deschise, iar abdomenul gălbui. Exemplarele pescuite în mare au o tentă mai închisă.
În perioada de puiet, hrana este alcătuită din larve de chironomide, viermi, crustacei,
iar în cea de adult din crustacei, moluşte şi peşti, mai ales guvizi. Indivizii adulţi urcă noaptea
spre suprafaţa apei, în căutarea hranei, pentru ca dimineaţa să se retragă înspre locurile lor
specifice, alături de alţi sturioni.
Exemplarele obişnuite măsoară 80-100 cm şi posedă greutăţi de 5-8 kg, pescuindu-se
însă şi exemplare de 2,15 m şi 65-70 kg.
Maturitatea sexuală apare, în general, între 3 şi 7 ani, femela putând însă să ajungă la
maturitate mai târziu, la 10-14 ani. Perioada de reproducere este primăvara (luna mai), pentru
acest lucru reproducătorii intrând în apele fluviului încă din luna martie, parcurgând zeci sau
sute de km.
Femela de păstrugă depune cca. 400.000 icre, de culoare neagră, în zone cu vatră
solidă (pietriş, nisip şi pietriş), la adâncimi mari şi curent puternic. Sectorul tradiţonal al
reproducerii păstrugii este situat între Brăila şi Giurgiu.
Păstruga dă hibrizi viabili cu viza, cega, nisetrul şi morunul. Procentul redus de
supravieţuire a puietului şi tineretului, pescuitul excesiv al exemplarelor neajunse la
maturitate şi la vârsta de reproducere, au făcut ca efectivele de păstrugă să fie, la ora actuală,
foarte reduse.
Carnea şi icrele de păstrugă sunt bine cotate comercial şi foarte gustoase.
 {ipul (Acipenser sturio)
Este o specie migratoare numită şi “nisetru de Atlantic”, corspunzător locului unde se
găseşte în cel mai mare număr şi asemănării sale cu nisetrul. Corpul este alungit, îngroşat în
treimea anterioară şi mai subţire în cea posterioară, având schelet semicartilaginos, ca toţi
sturionii. Botul este alungit, triunghiular şi rotunjit la vârf, gura dreaptă, poziţionată inferior,
cu patru mustăţi situate mai aproape de gură decât de vârful botului.
Pe corp se găsesc 5 rânduri de plăci osoase (scuturi), 9-15 dorsale, 24-36 laterale şi 9-

- 88 -
11 ventrale. Printre rândurile de plăci apar şiruri de plăcuţe stelate, de formă romboidală şi
poziţionate oblic faţă de plăcile mari.
{ipul are aspectul exterior specific sturionilor, aspect descris anterior.
Culoarea este galbenă-cafenie pe partea dorsală, abdomenul fiind alb-gălbui sau alb-
argintiu.
Se hrăneşte, în special, cu peşti din specii mai mici (hamsii, gingirică, şprot) dar şi cu
crustacei şi moluşte.
Lungimea obişnuită a exemplarelor adulte este de 1,20-1,50 m (rar 1,80 m şi
excepţional 3,5 m), iar greutatea corporală de 15-50 kg (excepţional 300 kg).
Vârsta maturităţii sexuale la masculi este atinsă la 7-9 ani, iar la femele la 8-14 ani.
Reproducerea are loc în aprilie-mai, reproducătorii făcând călătorii în cârduri mici sau izolat,
din mare înspre deltă, sau rămân în faţa gurilor Dunării. O femelă de 100 kg depune până la 7
mil de icre, de culoare neagră, pe bancurile de nisip (obişnuit între 200.000 – 7 mil.
icre/femelă).
Deşi numărul de icre depus este mare, efectivele sunt încă foarte scăzute, cauzele fiind
generate de pescuitul neştiinţific şi poluarea apelor Dunării, alături de o supravieţuire redusă,
în primele stadii ale dezvoltării ontogenetice. Carnea şi icrele de şip au un preţ foarte ridicat,
datorită calităţilor lor gastronomice.
 Anghila (şarpele de mare, heliosul, ţiparul de mare) – Anguilla anguilla
Specie migratoare de tip catadrom, trăieşte în apele dulci până la maturitatea sexuală
(femelele) sau la gura râurilor (masculii). La noi se găseşte în Marea Neagră, Dunăre şi unii
afluenţi ai acesteia (Olt), în Mureş, Someşul Mare etc., în lacurile litorale şi de-a lungul
litoralului românesc.
Corpul este serpentiform, aproape cilindric, comprimat puţin lateral, în regiunea
posterioară. Capul are aspect conic, este relativ comprimat dorso-ventral, mandibula mai
lungă decât maxila. Gura este terminală, puternică, armată cu dinţi numeroşi şi ascuţiţi.
Înotătoarea dorsală este lungă, extinsă, înconjurând mai mult de jumătate din corp,
unindu-se cu caudala şi anala. Înotătoarele pectorale sunt mici, poziţionate pe mijlocul
flancurilor, în apropierea operculelor, iar ventralele lipsesc. Pe corp există solzi mici, îngropaţi
în piele şi dispuşi în mozaic, linia laterală fiind dreaptă (planşa XVII).
Coloraţia variază după vârstă, sex, mediu etc., existând exemplare cu spinarea verzuie-
închis, abdomenul alb şi ochii mari, dar şi exemplare cu abdomenul galben sau cu 2-3 dungi
galbene şi ochii mici. La tineret predomină culoarea gălbuie-cafenie-cenuşie (fiind aproape
transparent până la 3 ani), iar la maturi aceasta devine metalică, abdomenul având o strălucire
argintie.
Lungimea corporală obişnuită a anghilei este de 50-100 cm, greutatea ajungând la 1-2
kg, maximele fiind de 1-2 m lungime şi 5-10 kg greutate.
Întotdeauna, femelele sunt mai masive şi mai lungi decât masculii, aceştia din urmă
rareori depăşind 50 cm lungime.
Hrana anghilelor este diferită în funcţie de vârstă: în stadii tinere, trăind în zone
întunecoase şi adânci, se hrăneşte cu răcuşori, melci, icre şi peştişori, pentru ca apoi să devină
răpitor, mai ales noaptea, consumând peşti, în special, dar şi scoici, raci etc.
Maturitatea sexuală se instalează la 5-9 ani, anghila fiind un peşte monociclic,
reproducându-se o singură dată în viaţă, după care moare.
La vârsta amintită, cârdurile de anghile pornesc, din apropierea ţărmurilor Europei, o
călătorie de peste 8.000 km, cu o durată de 5-6 luni, înspre Oceanul Atlantic, în Marea
Sargaselor, lângă insulele Bermude. Tot aici vin şi anghilele de pe coasta africană, parţial din
cea asiatică etc., pentru a se reproduce. Exemplarele cele mai rezistente, la peste 1000 m
adâncime, se reproduc, o femelă depunând 1-2 mil. icre. După fecundare, toţi indivizii maturi
vor muri. Puii (leptocefali- planşa XVII), având forma frunzei de salcie şi dimensiunea de 2
mm, cu ajutorul curenţilor (Gulf-Stream), străbat acelaşi drum ca şi generaţiile anterioare.

- 89 -
 După vârsta de 2 ani pot să înoate activ. Reîntoarcerea în fluvii durează 2-4 ani,
puietul ajungând la 25 mm după primul an, 52 mm după al doilea an şi la 75 mm după al
treilea an. Încetul cu încetul, devin asemănători cu părinţii, corpul transformându-se şi
devenind cilindric şi transparent, de la aplatizat şi lanceolat. Intraţi în râuri, culoare devine
gălbuie-cafenie şi treptat se maturizează .
Carnea anghilei este foarte gustoasă, multe state practicând anghicultura intensivă, în
iazuri sau lagune special amenajate. S-a reuşit chiar reproducerea dirijată a acesteia, chiar
dacă metodologia şi condiţiile naturale ale reproducerii au fost sever artificializate.
În ţara noastră, datorită efectivelor reduse numeric, anghila nu are importanţă economică.
 Scrumbia de Dunăre – Alosa pontica
Specie marină migratoare, pelagică, trăieşte în cârduri, în mare, intrând pe gurile
Dunării numai în perioada de reproducere.
Corpul este puţin înalt, alungit, compact şi comprimat lateral, cu carenă ventrală bine
evidenţiată. Gura este mare, terminală, prevăzută cu dinţi puternici, ochii mari cu pleoape
groase şi adipoase.Înotătoarea dorsală este poziţionată la mijlocul liniei superioare, având
forma unui pinten, caudala este homocercă, scobită, cu lobii ascuţiţi la vârf, anala extinsă,
ventralele scurte, iar pectoralele aproape de linia ventrală, având vârful ascuţit (planşa XVII).
Întreg corpul este acoperit cu solzi mari, cicloizi şi caduci, în zona caudală, pe
mijlocul acesteia, solzii formând (prin contopire) patru plăci cornoase, câte două pe fiecare
latură, numite alari.
Culoarea corpului este verde-albăstrui închis în zona dorsală, flancurile şi partea
ventrală fiind albe-argintii, cu reflexe roz.
Dimensiunile adulţilor sunt diferite, unle exemplare atingând 40-45 cm şi 500-1000 g,
iar altele 22-30 cm şi 200-300 g. La vârsta de 7-8 ani, o scrumbie de Dunăre poate cântări
1 kg greutate.
Hrana este formată din guvizi, stavrizi, hamsii, aterine, uve şi diverşi crustacei
(crevete, gamaride ş.a.).
Maturitatea sexuală se instalează la vârsta de 2 ani la masculi şi la 3-4 ani la femele.
Reproducerea are loc, de regulă, în luna mai, dar cârdurile pătrund în Dunăre încă din martie.
Migrează pe distanţe cuprinse între 500-900 km, de la gurile Dunării până în zona Giurgiu. O
femelă depune 10.000-150.000 icre semipelagice, care sunt antrenate de curenţi şi ajung la
gurile fluviului, unde eclozionează formele tinere. Puietul rămâne în aceste locuri toată vara.
Dacă Dunărea s-a revărsat, icrele pot să fie depuse şi în bălţile acesteia, puietul
migrând odată cu scăderea apelor de inundaţie, vara sau toamna.
Formula înotătoarelor: D III-IV 12-16; A II-III 16-20.
Peşte delicios şi cu o carne bogată în grăsimi, scrumbia de Dunăre se pescuieşte intens
primăvara, în faţa Deltei, consumându-se proaspătă, sărată sau sub formă de conserve.
 Rizeafca – Alosa caspia nordmanni
Specie marină, migratoare în perioada de reproducere, este specia cu dimensiunile cele
mai reduse dintre scrumbiile de Dunăre, fiind considerată un relict ponto-caspic.
Are corpul relativ mai înalt şi mai aplatizat lateral decât celelalte scrumbii, abdomenul
având o carenă evidentă. Gura este terminală, cu dinţi mai puţin dezvoltaţi, ochii mari, egali
cu lungimea botului, fără pleoapă adipoasă evidentă (planşa XVII).
Aspectul exterior este similar familiei scrumbiilor, cu diferenţe legate de forma mai
dreptunghiulară a înotătoarei dorsale, de escavaţia mai pronunţată a înotătoarei caudale, de
aspectul mai suplu al înotătoarelor pectorale şi ventrale ş.a.
Coloraţia este cenuşie-verzuie pe spate sau albăstruie-închis, capul aproape negru,
flancurile şi abdomenul albe-argintii.
Lungimea corpului poate să ajungă la 22 cm, iar greutatea la 60-70 g.
Maturitatea sexuală apare, la masculi, după ce împlinesc 2 ani şi au o lungime
corporală de 12 cm, în timp ce femelele se maturizează la 3 ani, când ating 15 cm lungime.

- 90 -
Pentru reproducere, rizeafca vine din sud-estul Mării Negre către ţărmul românesc, în luna
martie, urcând către Porţile de Fier. Femelele depun icrele în serii, în lunile mai şi iunie,
reîntoarcerea în mare având loc în luna august.
Rizeafca este un peşte răpitor, hrana ei preferată, ca adut, fiind acătuită din gingirică şi
hamsii, în stadiile tinere (şi până la 3 ani) hrănindu-se exclusiv cu larve de insecte
(chironomide) şi crustacei (Cyclops, Gammarus ş.a.).
Formula înotătoarelor: D III (IV) (12) 13-14 (15); A II-III 16-20.
Pescuirea productivă a rizeafcei se face în Dunăre, cu setci speciale, carnea fiind
suficient de gustoasă şi pretându-se la preparare prin sărare, afumare sau sub formă de
conserve.

6.9. Crapul de crescătorie

Rasele de crap de crescătorie provin din crapul sălbatic şi au fost formate în ţări cu
tradiţii în creşterea peştilor precum Polonia, Germania, Rusia, Ungaria, Franţa ş.a., de unde au
fost importate şi în ţara noastră.
În ultima perioadă de timp s-au format sau sunt în curs de omologare unele rase sau
populaţii româneşti de crap, destinate creşterii pentru anumite zone geografice, concordant cu
condiţiile climatice şi caracteristicile factorilor de mediu din bazinele piscicole respective.
De la forma sălbatică de crap (crapul standard), prin încrucişări, selecţie şi hrănire
suplimentară, s-au creat mai multe tipuri de crap, şi anume:
a) crapul cu solzi, care posedă corpul acoperit în întregime cu solzi, aceştia fiind
repartizaţi liniar şi regulat;
b) crapul oglindă, care posedă corpul acoperit parţial cu solzi, existând mai multe
subtipuri:
 crapul oglindă cu repartizarea neregulată a solzilor, corpul fiind acoperit
parţial cu solzi aşezaţi în linie sau în grupe izolate;
 crapul oglindă cu repartizarea liniară a solzilor, aranjaţi în linie dreaptă, de-a
lungul liniei laterale;
 crapul oglindă cu repartizarea solzilor “în ramă” , solzii existând numai pe
marginile corpului, încadrându-l ca într-o ramă de tablou.
c) crapul golaş, care nu posedă solzi, sau are grupe de 2-3 solzi, situaţi dorsal, ventral
sau la nivelul pedunculului caudal sau al operculelor
Rase importate
 Rasa Lausitz - Cyprinus carpio var. typica
Este o rasă formată în Germania, landul Saxonia (regiunea Lausitz) şi face parte dintre
rasele de crap de cultură cu spinarea dreaptă (profil drept) sau uşor convex. Se caracterizează
printr-o acoperire totală a corpului, cu solzi mari, cicloizi, printr-un trunchi compact, bine
stofat cu muşchi, formatul corporal fiind dolicomorf.
Capul este mic, înotătoarele reduse dimensional, iar pedunculul caudal este redus
(scurt), de asemenea.
Culoarea este asemănătoare cu a crapului sălbatic, variind în funcţie de vârstă. Indicele
de profil este cuprins între 2,5-2,7. Este o rasă precoce, cu o viteză de creştere mare, valorifică
bine hrana suplimentară, având un randament comercial de 60-61%. Se distinge şi printr-o
rezistenţă mare la hidropizie şi o bună adaptare pentru apele mai reci.
Datorită precocităţii sale, crapii din această rasă ating maturitatea sexuală la vârsta de 3
ani (2,5 kg greutate), deşi sunt date care atestă că se pot reproduce încă din al doilea an de viaţă.
Prolificitatea este mare, apropiată de cea a crapului sălbatic, mai ales dacă există, în
heleşteiele de creştere, multă hrană naturală (50.000-150.000 icre/femelă, cu diametrul de
1 mm).
Rasa Lausitz este adaptată la apele relativ reci, suportând mai greu căldura, cele mai

- 91 -
bune rezultate fiind înregistrate în partea central-nordică a ţării, în zona colinară şi de şes,
înclusiv în apele curgătoare.
Exemplarele în vârstă de 3 ani pot atinge greutatea medie de 2,5 kg (maximum 30 kg,
ca adult), hrănirea suplimentară influenţând pozitiv întreaga dezvoltare corporală şi proporţia
de grăsime. Se reproduce în lunile mai-iunie. La noi în ţară rasa a fost utilizată pentru
obţinerea rasei Dumbrava-Sibiu.

 Rasa Lipniţki
Este o rasă formată în fostul spaţiu Cehoslovac, provenind din rasa Lausitz, în special
populaţia crescută în Silezia.
Corpul este acoperit complet cu solzi, formatul corporal este dolicomorf, trunchiul
bine îmbrăcat în muşchi (stofat) (planşa XVIII). Deosebirile dintre rasa Lipniţki şi rasa mamă
“Lausitz”, constau într-o precocitate mai mare, un ritm de creştere mai intens, dar şi într-o
sensibilitate mai ridicată la oscilaţiile de temperatură ale apei. RaSA nu este crescută în
efective mari în România.

 Rasa “Wittingau” - Cyprinus carpio var. medus

Este o rasă răspândită în sudul Franţei, unde temperatura medie, în timpul verii, este
de 26°C. Dacă se introduce în zone cu ape mai reci, reproducţia încetează, iar creşterea se
reduce mult.
Au corpul lipsit de solzi, linia superioară convexă, indicele de profil fiind cuprins între
2,7-2,9 (planşa XVIII).
Se aclimatizează mai greu ca alte rase, introducerea ei în piscicultura românească
încercându-se în partea de sud a ţării şi în Banat.

 Rasa de Galiţia (crapul regal) – Cyprinus carpio var. rex cyprinorum

Este o rasă veche, formată în Galiţia încă din secolul al XIV-lea, ulterior răspândindu-
se în Prusia, Boemia, Silezia şi Saxonia.
Are un format corporal mezomorf, linia superioară puternic arcuită, indicele de profil
având valori de 2,2-2,5. Culoarea este brună pe linia dorsală, flancurile aurite în jumătatea
inferioară şi aurii-măslinii în cea superioară. Corpul este acoperit numai cu trei rânduri de
solzi, pe fiecare latură (solzi cu 20-50 mm în diametru), denumirea populară pentru acest tip
de crap fiind de “crap oglindă” sau “crap regal” (planşa XVIII). Capul este sensibil mai mare
decât la alte rase.
Rasa are un grad mare de aclimatizare, o rezistenţă sporită la temperaturi mai scăzute
ale apei şi chiar la variaţii de temperatură. Se distinge şi printr-o productivitate mare şi un
randament comercial bun (64%), precum şi prin precocitate. Poate atinge maturitatea sexuală
la 3 ani, are dimensiuni corporale situate între 20 cm şi 100 cm, iar greutăţile corporale
variază între 300 g şi 30 kg.
Se reproduce în lunile mai-iunie, femela depunând 50.000-100.000 icre, cu diametrul
de 1 mm.
Este relativ rezistent la boli, lucrările de ameliorare fiind orientate în direcţia sporirii
randamentului comercial (la sacrificare), în selecţia unilaterală ş.a., sesizându-se însă şi
regrese precum afectarea constituţiei corporale şi scăderea rezistenţei la condiţiile
nefavorabile de mediu.
Rasa galiţiană a participat la formarea multor rase de peşti, în toată Europa, fiind şi
unul dintre “părinţii” rasei Dumbrava-Sibiu.

 Rasa Aischgründ – Cyprinus carpio var. rex cyprinorum x Cyprinus carpio var.
nudus
Este un reprezentant tipic de crap golaş, având linia superioară puternic arcuită. S-a

- 92 -
format în Germania, landul Bavaria de Sud, pe baza rasei de Galiţia şi a altor rase fără solzi,
precum rasa de Boemia (planşa XVIII).
Se caracterizează prin trunchi înalt, scurt, puternic arcuit, format corporal brevimorf,
posedând un indice corporal situat valoric între 1,70 şi 2,05.
Solzii sunt răspândiţi neuniform, în apropierea liniei dorsale şi la baza înotătoarelor
ventrale şi anală. Rasa este precoce, masculii atingând maturitatea sexuală la vârsta de 2 ani,
iar femelele la 3 ani. La această vârstă, greutatea corporală se situează între 2,5 şi 3 kg. Se
pretează la creşterea în ape mai calde, înregistrând viteze de creştere mari şi randamente
comerciale sporite.

 Rasa de Bohemia – Cyprinus carpio var. nudus

Este o rasă complet lipsită de solzi (crap golaş), provenind din Boemia (Slovacia). Are
linia superioară puternic arcuită, capul mic, pedunculul caudal redus ca dimensiune şi
trunchiul plat. Formatul corporal este mezomorf, cu o valoare a indicelui de profil în jur de
2,0 (planşa XVIII).
Maturitatea sexuală se instalează la 3-4 ani, mai întâi la masculi. Principalele
caracteristici productive sunt apropiate de cele ale crapului de Galiţia.
 Rasa Franconi
Este o rasă nemţească, originară din Francomia-Dinchensbül, formată şi cultivată
intens în crescătoriile de crap din Oberfaltz, încă de la 1800. La noi a fost adusă sporadic, în
zona Banatului şi a Sibiului.
Corpul este aproape golaş, linia superioară convexă, înotătoarea caudală şi pedunculul
caudal mai extinse.
Chiar dacă suportă un climat mai rece, în perioada de reproducere, în general, şi de
maturare a elementelor sexuale, în special, are nevoie de o temperatură a apei mai ridicată.
 Rasa Antoninsk
Este o rasă ucrainiană, având tot corpul acoperit cu solzi mari, cicloizi. La baza
formării rasei stă crapul de Galiţia, aclimatizat pentru apele şi temperaturile din Ucraina
(planşa XVIII).
Corpul peştilor este adânc, brevimorf, linia superioară fiind convexă. Indicele de profil
corporal este cuprins între 2,0-2,2, ceea ce denotă existenţa unei carnozităţi ridicate. Faţă de
crapul Galiţian, rasa Antoninsk are o viteză de creştere superioară şi o rezistenţă la boli
crescută.
În România, această rasă de crap s-a folosit pentru formarea populaţiei de crap
Moldova-Podu-Iloaie Iaşi, căreia i-a transmis multe dintre însuşirile care au consacrat-o.
 Rasa ungurească de crap – Crapul unguresc
Este o rasă care (se pare) provine din crapul galiţian, corpul fiind acoperit cu solzi
dispuşi neregulat, de-a lungul liniei latrale şi pe partea ventrală (planşa XVIII).
Spinarea este convexă, corpul aplatizat lateral, musculatura bine dezvoltată.
Viteza de creştere este superioră cu 5-20% faţă de crapul de Galiţia, iar rezistenţa la
boli este crescută. De asemenea, se dezvoltă suficient de bine şi se reproduce în ape care au un
procent mai ridicat de săruri minerale (6-8 g NaCl/l). Această rasă de crap a fost importată în
România încă din anii 1960, contribuind la formarea crapului Moldova-Podu Iloaie Iaşi.
 Rasa Luzas
Este o rasă formată în Centrul Europei, ulterior fiind crescută şi de ţări precum
Ungaria şi Iugoslavia. La această rasă, înălţimea maximă se cuprinde de 2,8 ori în lungimea
corpului, deci formatul corporal este alungit, linia superioară fiind moderat de convexă
(planşa XVIII).
Întreg corpul este acoperit cu solzi mari, capul este relativ mare, pedunculul caudal şi

- 93 -
înotătoarea caudală extinse. Pentru a da producţii mari şi pentru reproducere, are nevoie de
ape cu temperaturi mai ridicate.
*
* *
În apele noastre, mai ales în zonele deluroase şi chiar montane, s-a introdus metisul
“Ropşe”, obţinut prin încrucişarea crapului sălbatic de Amur cu crapul de cultură din nordul
Rusiei. Metisul are carne de calitate şi este foarte rezistent la condiţii diverse de mediu şi la
boli, creşte foarte repede, în vara I atingând greutatea de 25 g, în vara a II-a de 300-400 g, iar
în vara a III-a de 0,8-1,0 kg.

Rase şi populaţii autohtone de crap

 Rasa Dumbrava-Sibiu
Este rasa de crap specifică zonei şi condiţiilor din zona centrală a Ardealului, fiind
obţinută pe baza raselor Lausitz, de Galiţia şi crapul sălbatic de Olt. Ulterior a fost crescut în
rasă curată şi s-a făcut o selecţie continuă şi strictă a reproducătorilor.
Are întreg corpul acoperit cu solzi mari, este rezistent la boli şi condiţii diferite de
mediu.
Spinarea este mediu convexă, capul relativ mic, pedunculul caudal şi înotătoarea
caudală fiind mai extinse (planşa XVIII). Indicele de profil este cuprins între 1,8-2,1, iar
ritmul de creştere este rapid.
La această rasă, producţia este mai mare cu 37% faţă de crapul Lausitz şi cu 38% faţă
de alte populaţii locale.
Omologarea rasei s-a realizat în 1963, lucrările fiind iniţiate în anul 1940.
 Rasa Frăsinet – Crapul de Frăsinet
Este o rasă de crap specializată pentru sudul ţării noastre. A fost obţinută prin
încrucişarea unor rase de crap din Ungaria, Iugoslavia şi fosta URSS, cu crapul autohton de
Cefa, de către Th. Buşniţă, Alexandra Cristian şi Elena Florea (planşa XVIII). S-au obţinut
două forme, una acoperită complet cu solzi şi a doua de tip “oglindă”, cu solzii reduşi numeric
şi dispuşi “în ramă”. Convexitatea liniei superioare este accentuată, capul mult redus
dimensional, pedunculul caudal foarte mic, indicele profilului fiind cuprins între 1,7 şi 1,8.
Forma golaşă este mai performantă decât cea cu solzi (mai viguroasă, ritm de creştere
superior) şi linia superioară mai puternic arcuită. Unele dintre rezultatele înregistrate se găsesc
consemnate în datele tab. 5.

Tabelul 5
Principalele caracteristici fenotipice ale crapului de Fră sinet

Forma cu solzi
Specificare Forma cu solzi Crap neselecţionat
dispuşi în ramă
Lungimea capului (lc)* 29,80 27,70 -
Înălţimea maximă (H)* 44,30 42,10 -
Înălţimea minimă (h)* 17,90 15,20 -
Lungimea pedunculului caudal 19,40 17,90 -
(l. p.)*
Indicele de profil (l/H) 1,71 1,86 -
Raportul gonosomatic (%) 28,50 25,00 19,70
Prolificitatea (mil.icre/femelă) 1,56 1,30 0,75
Numărul de alevini la vârsta 200 150 60
de 15 zile (mii/femelă)
Greutatea femelelor (kg) 5,90 5,50 5,00
Notă: * în procente, din lungimea totală (L)

- 94 -
  Populaţia Moldova-Podu Iloaie Iaşi
Este o rasă în curs de omologare, fiind destinată creşterii în bazinele hidrografice din
zona Moldovei. S-a obţinut prin încrucişarea unor rase de crap importate din Ungaria,
Iugoslavia şi Rusia (crapul ucrainian) şi crapul sălbatic de Siutghiol (planşa XVIII).
Lucrările au început în anul 1952, fiind conduse de către Costea Elena. şi Cristian
Alexandra., urmărindu-se obţinerea unui tip de crap cu solzi, aclimatizat la condiţiile mai
vitrege de mediu, din partea de est şi nord est a ţării.
Indivizii selecţionaţi se carcterizează printr-o creştere rapidă, consum specific de
furaje redus, un procent mare de carne de calitate superioară şi o rezistenţă mare faţă de boli
(hidropizie) şi ape mai reci. Convexitatea liniei superioare nu este pronunţată, indicele de
profil corporal variind între 1,42 la femele şi 2,43 la masculi.

Tabelul 6
Principalele caracteristici fenotipice ale crapului Moldova Podu-Iloaie Iaşi

Valorile medii pentru reproducători

Specificare
femele masculi
Lungimea standard (l)* 85,50 84,46
Lungimea capului (lc)* 21,71 21,92
Înălţimea maximă (H)* 35,21 34,82
Înălţimea minimă (h)* 13,30 13,62
Indicele de profil (l/H) 2,42 2,43
g  100
Coeficientul Fulton ( ) 2,81 3,04
l3
Notă * în procente, din lungimea totală (L)

Lungimea capului este redusă comparativ cu corpul. Maturitatea sexuală este atinsă la
vârsta de 3 ani, cu un indice gonosomatic de 30%, cu o prolificitate mare, de cca. 1,7
mil.icre/femelă şi o şansă de supravieţuire a alevinilor la 15 zile de cca. 200 mii/femelă.
Tineretul de o vară (Co+) are o greutate în toamnă de 35-40 g, indivizii de vara a II-a
(C1+), de 400-500 g, iar cei de vara a III-a (C2+), de 1000-1200 g. Reproducătorii au
greutatea, în medie, de 4500 g şi un coeficient Fulton de 3,0.
Începând cu anul 1988, sub conducerea cercetătorului biolog Adriana Strat, s-a lucrat
la obţinerea unei forme de crap lipsită de solzi, lucru realizat după anul 2000. Efectivele de
crap golaş din populaţia Moldova-Podu Iloaie Iaşi se găsesc parcate în bazinele Societăţii
Comerciale Lotca S.A. Iaşi, Complexul Movileni. S-a înaintat deja documentaţia şi cererea
pentru omologarea respectivului crap.
 Populaţia Seleuş
Este o rasă în curs de omologare, fiind destinată creşterii în bazinele hidrologice din
partea de Vest a ţării.
Populaţia a fost obţinută prin încrucişări multiple realizate între diferite rase de crap şi
crapul de Ineu (planşa XVIII). Crapul de Seleuş are întreg corpul acoperit cu solzi, valorile
unor caractere morfologice situându-se între cele ale crapului de Frăsinet şi ale celui de
Moldova Podu-Iloaie. Astfel, indicele de profil este de 2,27, indicele circumferinţei de 1,08,
coeficientul Fulton (de îngrăşare este de 3,33 etc. - tab. 7.)

Tabelul 7
Caracterele morfologice ale populaţiei de crap de Seleuş
(prelucrare după diverşi autori şi date personale)

- 95 -
 Caracterul U.M. Valorii medii Observaţii
Greutatea kg 7,21 Masculi şi femele
Circumferinţa cm 55,5 Masculi
Înălţimea maximă cm 26,4 Masculi şi femele
Înălţimea minimă cm 9,5 Masculi şi femele
Lungimea totală cm 70,0 Masculi şi femele
Lungimea standard cm 60,0 Masculi
Lungimea comercială cm 45,4 Masculi
Lungimea capului cm 10,0 Masculi
Lungimea botului cm 6,0 Masculi
Distanţa între ochi cm 7,2 Masculi
Distanţa ochi-opercul cm 8,6 Masculi
Distanţa predorsală cm 29,5 Masculi şi femele
Distanţa preventrală cm 29,5 Masculi şi femele
Distanţa postdorsală cm 34,1 Masculi şi femele

Concluzionând, prezentăm câteva dintre caracteristicile morfologice ale unor rase şi

populaţii de crap din România, precum şi valorile unor indici morfologici (tab.8 şi 9).
Tabelul 8
Unele caracteristici morfologice ale unor crapi de crescătorie din România
(prelucrare după diverşi autori şi date personale)

Crap Crap
Crap Crap de
Moldova Dumbrava- Crap Seleuş
Frăsinet Dunăre
Podu-Ilaoie Sibiu
Specificare
% din % din % din % din % din
cm lung. cm lung. cm lung. cm lung. cm lung.
totală totală totală totală totală
Lungime totală 89,3 100 78,2 100 84,7 100 70,0 100 74,3 100
Lungimea standard 82,6 92,4 74,9 95,7 80,1 94,5 60,0 85,7 63,4 85,2
Lungimea comercială 69,7 78,0 60,2 76,9 69,2 81,7 45,4 64,9 45,4 61,0
Lungimea capului 20,7 23,1 23,5 31,3 20,2 23,8 16,7 22,9 16,1 21,6
Lungimea botului 10,1 11,3 13,6 17,3 9,5 11,2 6,0 8,6 5,8 7,7
Circumferinţa 58,6 65,6 57,8 73,9 60,3 71,7 55,9 79,2 52,9 71,2
Înălţimea maximă 35,2 39,4 35,7 45,6 43,9 51,8 26,4 37,7 24,8 33,3
Înălţimea minimă 13,6 15,2 12,1 15,4 18,3 21,6 9,5 13,5 9,8 13,1

Tabelul 9
Principalii indici morfologici ai unor crapi de crescătorie din România
(prelucrare după diverşi autori)

Crap Moldova Crap Dumbrava- Crap

Specificare Crap Seleuş
Podu-Iloaie Sibiu Frăsinet
Indice de profil 2,43 2,00 1,71 2,27
Indicele circumferinţei 1,06 1,12 1,09 1,08
Coeficientul Fulton 3,04 3,12 3,14 3,33

TEM|

Recunoaşterea practică a speciilor, raselor şi varietăţilor de peşti, se va

efectua pe parcursul a 3 şedinţe.

- 96 -
 - în fiecare şedinţă, după însuşirea noţiunilor din referat, studenţii vor
desena principalele specii, după exponatele păstrate în formol;
- la sfârşitul şedinţelor se vor prezenta diapozitive color, folii, diverse
materiale didactice şi se vor face comentarii adecvate temei tratate.

PLANŞA XIII

Fig.1 Amurul alb Fig. 2 Sîngerul

Fig.3 Novacul Fig. 4 Scoicarul

Fig. 5 Păstrăvul indigen Fig. 6 Păstrăvul curcubeu

- 97 -
 Fig. 7 Păstrăvul fântânel Fig. 8 Păstrăvul de lac

Fig.9 Lipanul Fig. 10 Lostriţa

PLANŞA XIII (continuare)

Fig. 11 Mreana

Fig. 12 Mreana vânătă

Fig. 13 Cleanul

- 98 -
Fig. 14 Cleanul mic

Fig. 15 Scobarul

PLANŞA XIV

Fig. 1 Crapul sălbatic Fig. 2 Carasul argintiu

Fig. 3 Carasul argintiu Fig. 4 Caracuda

- 99 -
Fig. 5 Morunaşul Fig. 6 Plătica

Fig. 7 Batca Fig. 8 Roşioara

PLANŞA XIV (continuare)

Fig. 9 Sabiţa

Fig. 10 Babuşca Fig. 11 Avatul

- 100 -
Fig. 12 Văduviţa Fig. 13 Linul

PLANŞA XV

Fig. 1 Somnul Fig. 2 Somnul pitic

- 101 -
 Fig. 3 {alău comun Fig. 4 {alău vărgat

Fig. 5 {alău marin Fig. 6 Bibanul

Fig. 7 Bibanul soare

PLANŞA XV (continuare)

Fig. 8 {tiuca

Fig. 9 {tiuca cu dungi

- 102 -
 Fig. 10 Cega

Fig. 11 Viza

Fig. 12 Mihalţul

Fig. 13 }iparul

PLANŞA XVI

Fig 1 Guvidul Fig.2 Hamsia

Fig. 3 Scrumbia albastră

- 103 -
 Fig. 4 Ochi cu pleoapă

Fig. 5 Stavrid

Fig 6 Calcan

Fig. 7 Rezeafca

Planşa XVI (continuare)

Fig. 8 {potul Fig. 9 Chefalul mare

- 104 -
 Fig. 10 Chefalul mic Fig. 11 Chefalul auriu

Fig. 12 Cambula Fig. 13 Rechinul

Fig. 14 Pisica de mare Fig. 15 Vulpea de mare

Planşa XVII

Fig. 1 Morunul Fig. 2 Cap de morun

- 105 -
 Fig. 3 Nisetru
Fig. 4 Cap de nisetru

Fig. 5 Păstrugă
Fig. 6 Cap de păstrugă

Fig. 7 Şipul

Fig. 8 Cap de şip

Fig. 9 Anghila
A. în apă dulce; B. în apă sărată

- 106 -
 Fig. 10 Larve şi puiet de anghilă

Fig. 11 Scrumbia de Dunăre

PLANŞA XVIII

Fig. 1 Rasa Lausitz Fig. 2 Rasa Lipniţki

- 107 -
 Fig. 3 Rasa Wittingan Fig. 4 Rasa galiţiană

Fig. 5 Rasa Eischgründ Fig. 6 Rasa de Boemia (forma cu solzi)

Fig. 7 Rasa de Boemia (forma nudă)

Fig. 8 Rasa Franconi

PLANŞA XVIII (continuare)

- 108 -
 Fig. 9 Rasa Antoninsk

Fig. 10 Rasa ungurească

Fig. 11 Rasa Luzas Fig. 12 Rasa Dumbrava-Sibiu

Fig. 13 Rasa Frăsinet Fig. 14 Rasa Moldova Podu-Iloaie Iaşi

(forma cu solzi)

Fig. 15 Rasa Moldova Podu-Iloaie Iaşi Fig. 16 Populaţia Seleuş

(forma nudă)

- 109 -