UNIVERSITATEA POLITEHNICA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE CHIMIE APLICATĂ ȘI ȘTIINȚA MATERIALELOR

Relația doză-răspuns în toxicologie

Prof. Coordonator: Prof. dr. ing. Cristina ORBECI

Masterand: ing. Oana-Alexandra MIRICĂ

Specializarea:PCCCP 2
 Cuprins

1. Introducere
2. Tipurile de răspuns
3. Determinarea toxicității unei substanțe
4. Ipotezele pe care se bazează conceptul doză-efect
5. Doza medie letală, DL50
6. NOEL (No observed effect level)
7. Curbe doză-răspuns
Bibliografie
 1. Introducere

Toxicologia studiază toate aspectele legate de modul în care substanțele chimice

naturale sau cele produse de om provoacă efecte adverse nedorite, dăunătoare asupra
sistemelor vii.

Principiul de bază al toxicologiei este reprezentat de relația doză-răspuns. Paracelsus

(1493-1541), este cel care a pus bazele științifice pentru dezvoltarea ulterioară a toxicologiei
și una dintre afirmațiile sale este aceea că “Toate substanţele sunt otrăvuri; nu există nici una
care să nu fie otravă. Doza potrivită diferenţiază o otravă de un remediu.”[1]

Cele mai inofensive, sau chiar indispensabile vieții dintre substanțe, ca de exemplu
apa, prezintă efecte toxice atunci când sunt administrate în doze mari sau foarte mari, iar, pe
de altă parte, chiar și cele mai toxice substanțe cunoscute, apar ca fiind inofensive sau chiar
benefice organismului în doze extrem de mici. Fierul, cuprul, magneziul, zincul, cobaltul
manganul și nichelul sunt necesare organismului uman, însă în cantități mici. De aceea este
recomandat un anumit aport din fiecare dintre aceste elemente metalice în dieta zilnică pentru
a nu se ajunge la o deficiență a acestora în organism și, drept consecință, la apariția anumitor
boli. Pe de altă parte, administrate în cantități prea mari, aceste elemente produc efecte toxice
asupra organismului.

Relația doză-răspuns reprezintă relația dintre doză și procentul de indivizi ce prezintă

un efect specific. Odată cu creșterea dozei, un număr mai mare de indivizi din populația
expusă pot fi afectați. Doza reprezintă cantitatea de substanță care, pătrunsă în organism,
produce într-un anumit interval de timp (de ex. 24 de ore), un anumit efect.

2. Tipurile de răspuns

Răspunsurile observate pot fi de două tipuri: cuantale și gradate.

Răspunsurile cuantale sunt de genul “totul sau nimic”. De exemplu: supraviețuirea sau
moartea, apariția sau nu a unei tumori. Ele se măsoară raportând numărul de indivizi care
răspund la toxic, la numărul total de indivizi dintr-un grup care au fost expuși toxicului în
mod egal.

Răspunsurile gradate sunt acele răspunsuri care pot fi măsurate pe o scală continuă, de
la un răspuns minim la unul maxim. De exemplu: modificarea tensiunii arteriale, modificarea
ritmului cardiac, modificarea ritmului respirator, modificarea activității unei anumite enzime,
modificarea nivelului unui hormon etc. [1]

3. Determinarea toxicității unei substanțe

Pentru determinarea toxicicității unei substanțe se poate proceda în mai multe moduri.

1. Epidemiologic, prin observarea unei populații de organisme (plante, animale sau

oameni) expuse la un toxic.

2. In vivo, prin administrea toxicului unei populații de plante sau animale, în condiții
bine controlate și înregistrarea efectelor.

3. In vitro, prin expunerea celulelor sau a unor fracții subcelulare ale organismelor la
toxicul testat.

În 1927, farmacologul britanic J. W. Trevan a conceput un test in vivo pentru a

compara toxicitatea diferitelor medicamente, introducând noțiunea de doză medie letală 50
(DL50) [2]. În descrierea cantitativă a relației doză-răspuns, Trevan a ales un răspuns de tip
cuantal, moartea animalelor de laborator testate, deoarece aceasta este cel mai ușor de măsurat
răspuns toxic, evitându-se astfel posibilele ambiguități și erori de măsurare la extremele scalei
în cazul răspunsurilor gradate.

4. Ipotezele pe care se bazează conceptul doză-efect

Conceptul doză-efect se bazează pe următoarele ipoteze:

1. Răspunsul se datorează substanței chimice administrate.

2. Există o structură moleculară țintă sau moleculă receptor cu care substanța toxică
interacționează pentru a produce răspunsul.

3. Răspunsul depinde de concentrația substanței toxice la locul său de acțiune.

4. Concentrația compusului toxic la locul de acțiune este corelată cu doza administrată

2. Legarea toxicului de receptorul său molecular.

Efectul toxic apare în urma legării substanței toxice de o moleculă țintă din organism
sau un receptor molecular față de care aceasta are afinitate. Legarea toxicului de ținta sa
moleculară se poate face fie prin legături covalente, fie prin legături intermoleculare
necovalente (legături de hidrogen, atracții electrostatice, legături van der Waals, interacțiuni
hidrofobe). Țintele moleculare ale substanțelor toxice sunt în general proteinele (cu rol
structural sau funcțional), coenzimele, lipidele și acizii nucleici. Deoarece aceste molecule au
roluri esențiale pentru buna funcționare a celulei vii, modificarea acestora în urma
interacțiunii cu substanța toxică are ca rezultat afectarea celulei din punct de vedere structural
și/sau funcțional. Ca urmare a dialogului complex între celule și a funcționării lor corelate și
integrate și, eventual, ca urmare a absorbției toxicului în arborele circulator și ulterior a
distribuției sale către toate țesuturile și organele, efectele pot fi resimțite la nivelul întregului
organism (efect toxic sistemic). [1]

Fig. 1 Legarea toxicului de receptorul său molecular

5. Doza medie letală, DL50

Doza medie letală 50, DL50, este doza care, fiind administrată unei populații de
animale de laborator, se estimează că va provoca moartea a 50% dintre indivizii respectivei
populații, într-un anumit interval de timp.

Într-un experiment clasic de determinare a DL50 se procedează în felul următor: un

eșantion de animale de laborator, cel mai adesea șoareci sau șobolani, pe care se testează
toxicitatea unui compus, este împărțit în mai multe grupe, fiecare grupă fiind formată dintr-un
număr de indivizi (de preferință același) ce au același același sex și aproximativ aceeași
greutate și vârstă. Tuturor animalelor din fiecare grupă li se administrează pe aceeași cale (de
ex. intraperitoneal) aceeași doză, progresiv crescătoare de la o grupă la alta, de compus testat
și se înregistrează numărul de decese înregistrate într-un anumit interval de timp (de ex. 1h în
cazul unei administrări intraperitoneale la șoareci) din fiecare grupă. [1]
 Estimarea dozei medii letale 50 este utilă pentru compararea toxicității diferitelor
substanțe. Toxicitatea unei substanțe este cu atât mai mare cu cât valoarea DL50 este mai mică
(cu cât este necesară o cantitate mai mică dintr-o anume substanță pentru a produce un anumit
răspuns, precum moartea a 50% dintre indivizii unei populații într-un anumit interval de timp,
cu atât substanța respectivă este mai toxică).

Din acest punct de vedere al potențialului lor toxic reflectat prin valoarea DL50,
substanțele pot fi împărțite în șase clase de la netoxice până la supertoxice [3].

Tabel 1. Clasificarea substanțelor în funcție de valoarea DL50

Toxicitate Valoarea DL50 estimată pentru om în cazul

unei administrări orale (mg/kg corp)
Practic netoxice > 15000
Cu toxicitate redusă 5000 – 15000
Moderat toxice 500 – 5000
Foarte toxice 50 – 500
Extrem de toxice 5 – 50
Supertoxice <5

Tabelul următor prezintă valorile DL50 pentru diferite substanțe, precizând calea de
administrare și animalul pe care s-a testat toxicitatea substanței [4].

Tabel 2. Valorile DL50 pentru diferite substanțe

Doza medie
Nr. Calea de
Substanța Animal letală DL50
Crt. administrare
(mg/ kg corp)
1 Toxină botulinică A nefracționată șoarece intraperitoneal 0,000001

2 Dioxină șobolan oral 0,02

 Sarin (substanță toxică de luptă)
3 șoarece subcutanat 0,172

4 Cianură de potasiu, KCN șobolan oral 5

Paration (insecticid organofosforic)
șobolan,
5 oral 13
mascul

Endrin (insecticid organic clorurat)

șobolan,
6 oral 17,8
mascul

Nicotină sulfat (insecticid natural)

șobolan,
7 oral 83
femelă

Cafeină
șobolan,
8 oral 192
femelă

Acid acetilsalicilic (aspirină, antiinflamator,

analgezic)
9 șobolan oral 200

10 Carbaril (insecticid carbamic) șobolan oral 250

11 Sare de bucătărie, clorura de sodiu, NaCl șobolan oral 3000

Vitamina B3, acidul nicotinic sau niacina

12 șobolan oral 7000

 13 Alcool etilic (etanol, alcool alimentar) șobolan oral 7060

14 Sucroză (zahărul) șobolan oral 29700

15 Apă, H2O șobolan oral >80000

Intrările 1-3 în tabel corespund unor substanțe supertoxice, 4-6 unor substanțe extrem
de toxice, 7-10 unor substanțe foarte toxice, 11 unei substanțe moderat toxice, intrările 12 și
13 unor substanțe cu toxicitate redusă, iar intrările 14 și 15 unor substanțe lipsite practic de
toxicitate. O astfel de clasificare, deși utilă din punct de vedere al normelor de ambalare,
etichetare și avertizare asupra potențialului toxic al diferitelor substanțe, este mai degrabă
generală, grosieră și, neaducând informații specifice, adeseori irelevantă. Doza medie letală
50 singură nu este suficientă pentru realizarea unei comparații corecte între toxicitatea a două
sau mai multe substanțe. Un factor esențial pentru o astfel de comparație este și panta curbei
doză-răspuns despre care valoarea DL50 nu furnizează niciun fel de informație.

6. NOEL (No observed effect level)

Anumite efecte toxice pot fi observate doar peste o anumită doză-prag. Nivelul maxim
al dozei pentru care nu se observă niciun efect se numește NOEL (din lb. engleză: no
observed effect level). Conform conceptului potrivit căruia efectul toxic apare în urma
interacțiunii dintre toxic și un receptor molecular, intensitatea efectului toxic (răspunsul)
depinde de numărul de receptori ocupați de către toxic și este posibil ca un efect observabil să
apară numai după ce un număr minim de receptori au fost ocupați, ceea ce explică existența
unui anumit prag al dozei sub care nu se observă niciun efect.

O situație care poate conduce la existența unui prag pentru toxicitate este aceea în care
un receptor, precum o enzimă, ajunge să fie complet ocupat sau saturat. De exemplu, dacă o
enzimă implicată în detoxifierea organismului prin metabolizarea toxicului pe o anumită cale
este saturată, atunci ea lasă loc liber transformării toxicului pe o altă cale metabolică care este
responsabilă de toxicitatea acestuia. Cu alte cuvinte, toxicitatea se manifestă după un anumit
prag, când a fost depășită capacitatea de autoprotejare și autoreparare a organismului. De
asemenea, dacă un sistem de transport activ implicat în excreția toxicului este saturat, atunci
la creșterea dozei peste pragul de saturare vor apărea efectele toxice.
 Conceptul de doză-prag are o importanță deosebită în toxicologie, fiind folosit în
estimarea riscului la om prin extrapolarea rezultatelor testelor toxicologice pe animale. De
exemplu, cunoscându-se valoarea NOEL determinată din studii toxicologice pe animale, se
poate calcula doza zilnică admisibilă (DZA), adică doza de substanță care poate fi ingerată
zilnic de un individ uman, pe parcursul întregii sale vieți, în condiții de siguranță, conform
cunoștințelor actuale.

DZA se calculează împărțind valoarea NOEL la un factor de securitate (FS). De obicei,

factorul arbitrar FS are valoarea 100, ținându-se cont de diferența dintre specii (factor 10) și
de diferențele dintre indivizii umani datorate variabilității biologice (factor 10) [5, pp. 423].

NOAEL NOAEL
DZA  
FS 100

7. Curbe doză-răspuns

 Curbe doză-răspuns în formă de U.

Nutrienți esențiali. Există o serie de substanțe, ca de ex. majoritatea vitaminelor și

oligoelementelor, precum seleniul și anumite metale grele (cobalt, cupru), care sunt necesare
în cantități mici pentru sănătatea și buna funcționare a organismului, dar care nu pot fi
sintetizate de către organism și trebuie introduse în organism prin alimentație. Astfel de
substanțe se numesc nutrienți esențiali. Dacă nivelul acestor substanțe în organism se reduce
sub o anumită limită, situație denumită în general deficiență sau carență, funcționarea normală
a organismului este afectată, deci apare un efect advers, care în anumite situații poate fi chiar
letal. Dacă din contră, concentrațiile acestor compuși în organism cresc peste concentrațiile
normale fiziologic, excesul din acești compuși determină de asemenea efecte toxice care, în
cazuri extreme, pot provoca moartea organismului. Curba doză-răspuns are deci, în acest caz,
o formă de U, existând două praguri, unul minim și altul maxim, pentru apariția răspunsului
toxic, concentrațiile cuprinse între aceste praguri fiind cele normale fiziologic [3].
 Fig. 2 Curba doză-răspuns în formă de U

 Fenomenul de hormesis
Reprezintă un alt caz în care curba doză-răspuns are o formă deosebită de cea
obișnuită de sigmoidă. Există anumite substanțe, unele chiar supertoxice, care atunci când
sunt administrate în doze foarte mici nu prezintă efecte adverse, ci dimpotrivă efecte benefice
sau protectoare. Există de exemplu indicii, că animalele expuse la doze scăzute de dioxină,
prezintă o incidență mai mică a anumitor tipuri de cancer, comparativ cu un grup martor de
animale neexpuse la dioxină. O altă substanță care prezintă fenomenul de hormesis este
alcoolul etilic. Este binecunoscut faptul că în doze mari, consumul cronic de alcool, crește
riscul apariției cancerului esofagian, cancerului hepatic, cirozei și dăunează sistemului
cardiovascular. Dar, există de asemenea, suficiente dovezi epidemiologice și clinice că,
atunci când este consumat în cantități mici până la moderate, alcoolul etilic reduce incidența
bolilor cardiovasculare și a atacului de cord [6]. Explicarea fenomenului de hormesis se
bazează pe premiza că un stres blând provocat de doze mici de toxic stimulează mecanismele
protectoare și reparatoare ale organismului [5, pp. 26].

Fig. 3 Explicarea fenomenului de hormesis

 Bibliografie

[1] Curs Noțiuni și concepte fundamentale în toxicologie, Conf. univ. dr. ing. Paul Cătălin
BALAURE, An universitar 2016 – 2017, Universitatea Politehnica din București, 61-149

[2]. J. Trevan, Proc. R. Soc. 101 B, 1927, 483-514.

[3]. C. D. Klassen, Principles of Toxicology in Toxicology: The Basic Science of Poisons, 3rd
Edition, Editors C.D. Klassen, M.O. Amdur, and J. Doull, Macmillian, New York, 1986, pp.
11-32.

[4]. Haye’s Handbook of Pesticide Toxicology, 3rd Edition, Volume1, Academic Press, 2010,
Table 1.2, pp. 25 și Table 1.5, pp. 49.

[5]. J. A. Timbrell, Principles of Biochemical Toxicology, 4th Edition, Informa Healthcare,

New York, London, 2009, pp. 22-24.

[6]. E. Z. Hanna, S. P. Chou, B. F. Grant, Alcohol Clin. Exp. Res. 21, 1997, 111-118.