Genul Dramatic

Cuprins

 a) Abordare generală
 b) Trăsături ale genului dramatic
 c) Clasificarea speciilor dramatice
o Tragedia
o Comedia
o Tragicomedia
o Drama

a) Abordare generală

Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise cu scopul de a fi ulterior interpretate pe scena
unui teatru. Astfel, operele dramatice impun o delimitare clară în timp și spațiu a acțiunii
reprezentate. Acțiunea operelor dramatice se concentrează asupra unui conflict, fiind, de regulă,
bazată pe împrejurări, pasiuni și caractere care intră în coliziune unele cu celelalte. 

Personajele textului dramatic comunică prin intermediul dialogului și al monologului, autorul

intervenind doar în indicațiile scenice (didascalii). Aceste indicații apar între paranteze sau în
subsolul paginilor și reprezintă, de fapt, indicații regizorale, referindu-se la: acțiunea
personajelor, gesturile acestora, decor, mimică etc. Personajele înlocuiesc complet autorul, a
cărui intervenție indirectă se manifestă exclusiv prin indicațiile scenice.

Așadar, genul dramatic cuprinde totalitatea operelor literare concepute fie în versuri, fie în proză,
destinate reprezentării ulterioare pe scenă, în fața unui public spectator.

b) Trăsături ale genului dramatic

 Prezintă o structură specifică;

 Operele ce aparțin genului dramatic respectă o structură specifică. Așadar, ele conțin:
replici, scene și acte (care mai sunt numite și „tablouri”). Actele reprezintă diviziuni care
structurează subiectul, reprezentând o etapă a desfășurării acțiunii. Scenele sunt
subdiviziuni care marchează intrările și ieșirile din scenă ale personajelor. Replicile
constituie modalitatea de comunicare dintre personaje și au o pronunțată valoare
expresivă;
 Replicile sunt precedate de numele personajului care le rostește;
 Replicile corespund intervenției unui personaj care fie începe o discuție, fie îi răspunde
interlocutorului său, fie se află într-un dialog cu mai multe personaje. Replicile antitetice
scot în evidență conflictul dramatic, precum și sensurile acestuia;
 Singura intervenție a autorului se face prin didascalii (indicații scenice);
 Indicațiile scenice reprezintă instrucțiunile oferite de către dramaturgi pentru
interpretarea piesei. Acestea includ: numele personajelor, relațiile dintre acestea, indicații
de rostire și intonație ale replicilor, sugestii regizorale, precum și referitoare la decor,
 ambianță, mișcare scenică. Didascaliile pot fi ample sau sumare, acestea reprezentând o
formă de prezență a eului dramatic în text;
 Funcțiile importante ale indicațiilor scenice sunt: precizarea personajului care vorbește și
cel/ cele cărora se adresează, situarea dialogului într-un anumit context, descrierea unor
acțiuni nonverbale care acompaniază sau întrerup dialogurile, precum și sugerarea unor
anumite stări de spirit, sentimente, trăiri implicate în rostire sau mimică;
 Modul de expunere predominant este dialogul sau monologul;
 Dialogul este principala formă de organizare a limbajului dramatic. Dialogul cotidian,
specific situației de comunicare, este transpus în formă artistică, dobândind semnificații
diferite. Astfel, dialogul exprimă conversația dintre două sau mai multe personaje,
declanșează și motivează acțiunea, definește relațiile dintre personaje, exprimă atitudinea
lor față de o situație, contribuie la caracterizarea directă a personajelor, precum și la cea
indirectă (făcută de către alte personaje). Astfel, dialogul sugerează relațiile dintre
aparența și esența personajelor sau a situațiilor în care acestea sunt plasate. Dialogul
presupune oralitatea limbajului, creând impresia de credibilitate și oferind dinamism
textului. Particularitățile limbajului rostit sunt însoțite de elemente nonverbale (mimica,
privirea semnificativă) sau paraverbale (pauza, intonația, accentul, întreruperea, tăcerea);
 Monologul este o intervenție amplă, formulată în stil direct, fie în prezența, fie în absența
altui personaj. Dacă este adresat unui alt personaj cu intenția de a fi receptat, el se
numește monolog propriu-zis. Dacă este centrat asupra personajului și cuprinde
expunerea unor opinii, trăiri, aspirații, emoții, neliniști, se numește „soliloc” sau
„solilocviu”. Monologul adresat este o intervenție a unui personaj într-o scenă-cheie, la
care participă și ale personaje;
 Existența conflictului dramatic principal, căruia i se adaugă conflicte secundare;
 Conflictul este reprezentat de ciocnirea de idei, opinii, interese, între personajele unei
opere dramatice. Acesta este elementul principal care susține și motivează acțiunea,
provocând dezvoltarea subiectului și a relațiilor dintre personaje;
 Conflictul poate fi: exterior (între două sau mai multe personaje sau între personaje și
societate) sau interior (gânduri, trăiri, sentimente contradictorii ale unui personaj). În timp
ce în tragedii, conflictul se rezolvă prin moartea eroului, în comedii sau drame, încheierea
conflictului are loc prin aplanarea tensiunilor acumulate și prin intermediul
compromisurilor.

c) Clasificarea speciilor dramatice

Speciile genului dramatic sunt următoarele:

 Tragedia
 Comedia
 Tragicomedia
 Drama

Tragedia

Definiție:
Tragedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, care conține personaje
puternice, angajate în lupta cu destinul, cu ordinea existentă a societății ori cu propriile lor
sentimente. De regulă, acest conflict se sfârșește odată cu moartea eroului. Nu se știe cu
exactitate care sunt originile tragediei, dar în mod sigur, ea s-a dezvoltat în Grecia antică. 

Trăsături:

 formă de dramă caracterizată de seriozitate și demnitate;

 de regulă, implică un conflict între un personaj și o putere superioară, precum legea,
divinitatea, destinul sau societatea;
 conflict puternic și deznodământ grav;
 personaje excepționale, aflate în luptă cu forțe adverse puternice, în virtutea unei cauze
nobile.

Exemple: „Hamlet”, „Macbeth”, „Regele Lear”, „Romeo ș i Julieta” de William Shakespeare

Comedia

Definiție:

Comedia este o specie a genului dramatic, concepută în versuri sau proză, care satirizează
aspecte ale societății, slăbiciuni umane sau prezintă situații hazlii. Aceasta are acțiune veselă și
deznodământ fericit. Comicul este principalul element ce deosebește comedia de alte specii
literare ce aparțin genului dramatic. Acesta reprezintă o categorie estetică fundamentală, care
desemnează una dintre atitudinile esențiale în fața vieții. Comicul poate fi: de situație, de limbaj,
de nume, de moravuri și de caracter.

Trăsături:

 modalitate comică în prezentarea personajelor, întâmplărilor și a moravurilor, adesea

satirizate;
 prezența unui conflict central relevant;
 deznodământ vesel.

Tipuri de comedii:

 de situații
 de moravuri
 de caracter
 de intrigă
 de salon
 vodevil
 eroică

Exemple: 
  Ion Luca Caragiale — „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă”, „D-ale
carnavalului”, „Conu` Leonida față cu reacțiunea”
 Vasile Alecsandri - „Chirița în provinție”
 Tudor Mușatescu - „Titanic vals”
 Mihail Sebastian - „Steaua fără nume”

Tragicomedia

Definiție:

Tragicomedia este o specie a genului dramatic în care conflictul este preponderent tragic, însă se
îmbină cu elemente comice rezultând un deznodământ fericit. Această specie a apărut în perioada
Renașterii, în Italia, însă a fost privită cu reticență din cauza ideii preconcepute a anticilor care
spuneau că tragicul nu trebuie să se amestece cu comicul.

Exemple: 

 Pierre Corneille - „Cidul”

 Mihail Corbu - „Patima roș ie”

Drama

Definiție:

Drama este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care se deosebește de alte astfel
de specii prin ilustrarea vieții reale cu ajutorul prezentării unui conflict complex și pronunțat al
personajelor. Aceste personaje sunt, de obicei, bine individualizate, alternând cu cele tipice, iar
eroii au un destin nefericit. Drama se distinge prin întâmplările și situațiile tragice care o
caracterizează, caracterul personajelor fiind analizat în profunzime. 

Trăsături:

 dispune de o mare varietate tematică: socială, istorică, mitologică, psihologică;

 limbajul solemn alternează cu cel familiar, fiind deseori presărat cu elemente comice;
 personajele bine individualizate alternează cu cele tipice;
 protagoniștii au o soartă nefericită;
 poate apela și la resurse lexicale comice.

Tipuri de drame:

 drama de idei
 drama psihologică
 drama istorică
  drama romantică
 drama mitologică

Exemple:

 Bogdan Petriceicu-Hașdeu — „Răzvan ș i Vidra” (dramă istorică)

 Barbu Ștefănescu Delavrancea - „Apus de soare” (dramă istorică)
 Vasile Alecsandri — „Despot-Vodă” (dramă istorică)
 Camil Petrescu — „Suflete tari”
 Lucian Blaga — „Zamolxe” (dramă mitologică)
 Marin Sorescu — „Iona” (dramă de idei)
 Eugen Ionescu - „Cântăreața cheală”, „Scaunele”, „Regele moare” sau
„Rinocerii” , „Lecția” (drame absurde)