Cele Trei Fiice

A fost odată ca niciodată, că, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Au fost odată Trei Surori, care
trăiau într-un regat de vis, cu munți semeți și ape adânci, cu câmpii mănoase și păduri bătrâne.

Prima, și cea mai mare dintre fete, se chema Transilvania. Era mândră, frumoasă cum nu se văzuse
peste acele hotare, cu părul roșu, ca macii aprinși în lanurile de grâu vara și ochii senini ca adâncul
cerului senin. Era înconjurate de palate semețe, avea munți care ascundeau bogății neasemuite pe
pământ și izvoare limpezi precum cristalul lunii clare.

Fiica cea mijlocie, Țara Românească, avea părul galben ca soarele copt în luna lui august, bogat ca un
spic de grâu, era harnică și pricepută, bună la suflet și stăpânea întinse și roditoare câmpii. Tărâmul
ei era brăzdat de ape curgătoare, care șerpuiau din munți în cursul lor repede și grăbit și care se
domolea pe întinsul nemărginit.

Cea mai mică, Moldova, era tare frumoasă și deșteaptă,iar bogăția ei era cât a celorlate două
împreună: munți cu păduri seculare, dealuri și bogate în bucate și vinuri alese, câmpii nesfârșite, unde
îți pierdeai ochii privindu-de și minunându-te de frumusețea portului țăranilor ieșiți la horă duminica.
Ochii ei negri și sprinteni ca stropii de apă jucăuși în razele soarelui, părul negru precum murele și
lung asemenea unui fir de viță străbună, inteligența și curajul- acestea erau doar câteva dintre
calitățile ei.

Dar Cele Trei Surori nu puteau să vină împreună la casa tatălui lor, la București, pentru că vrăjitoarea
cea rea a aruncat un blestem asupra lor, iar cheia acestuia era ascunsă în adâncul munților. Niciun
flăcău nu se încumetase să ajungă acolo, pentru că trebuia să treacă peste Tărâmul Încercărilor.

Dar, într-o zi, unul dintr fiii Moldovei, văzând tristețea celor Trei Surori, a mers să găsescă cheia. (Ce
credeți, copii? A găsit-o?) El a fost ajutat de Zâna Fluturaș. Pe feciorul nostru îl chema Alexandru Cuza
și, după multe încercări, el a reușit să fure cheia, dar, ce să vezi, colivia blestemului, etra chiar în casa
vrojitoarei. Se duse dânsul la aceasta și se dădu un tânăr nevoiaș și făcu ce făcu și câștigă încrederea
Urâtei.

Într-o seară, când soarele clipea a somn dulce cu ultimele-i reze pe pleoapele adormite, Zâna Fluturaș
a venit la Prinț cu cheia și a deschis colivia. Dar, ce să vezi? Vrăjitoarea s-a trezit din somnul ei cel
adânc și bântuit și blestemul nu a fost toteliberat. Adtfel că, doar două dintre Surori s-au reunit,
Moldova și Țara Românească. Ce bucurie pe cele două , dar ce tristețe pe Transilvania! Ce
dezamăgire, supărare și furie trebuie să fi simțit aceasta din urmă!

Însă vremea a trecut și ele nu și-au pierdut speranța. O prințesă, Maria, fiica României, a mers peste
câmpii și văi, a trecut prin ape adânci și a ajuns la casa vrăjitoarei, care acum era foarte bătrână, dar
la fel de vicleană. Nici prințesa noastră n u era mai prejos: pe cât de frumoasă, pe atât de isteață era.
Se prefăcu că s-a pierdut prin pădurea mare de aramă și, când o văzu, îi ceru acesteia ajutorul.
Vrăjitoarea nu avu încredere în ea, dar fata se tângui și se plânse să om lase să doarmă doar în
noaptea aceea la ea și o va răsplăti. Când auzi de plată, Urâciunea, se înduplecă.

Maria, pe când erau la masă, puse niște flori într-o vază, pe care le culesese din pădure. Dar acestea
nu erau flori obișnuite, pentru că cine le mirosea, adormea pe loc. Așa facu și Baba și căzu într-un
somn adânc. Atunci, Maria deschise ușa coliviei și eliberă blestemul până la capăt, într-o zi de
sărbătoare, 1 decembrie.
Vraja se rupse, cele Trei Surori se reîntâlniră și nu se mai despărțiră niciodată. Și au trăit și încă
trăiesc și astăzi într-o țară mare, mândră demnă și frumoasă, numită ROMÂNIA.