Cum să transformi o masă de 15 milioane de americani obişnuiţi în combatanţi hotărâţi?

Pe 7 decembrie 1941 are loc atacul japonez asupra portului Pearl Harbour. La o zi după atac, preşedintele
Roosevelt se adresează camerelor reunite ale Congresului american şi declară război Japoniei şi aliaţilor săi.
Se aprecia că „Japonia a înjunghiat America pe la spate“, iar în „convorbirea la gura sobei“ difuzată în urma
acestui eveniment, Roosevelt, referindu-se la japonezi, foloseşte în repetate rânduri apelativele de gangsteri
sau trădători. În acele momente, în minţile americanilor japonezii erau întruchiparea cruzimii, a înşelătoriei,
o rasă subumană.
La câteva săptămâni după atacul de la Pearl Harbour, americanii s-au oferit cu entuziasm să lupte în
război, dar după câtva timp entuziasmul începe să scadă. Se apreciază că, de la declaraţia preşedintelui
Roosevelt până la terminarea războiului, în conflict au fost implicaţi aproximativ 15 milioane de americani,
selectaţi din toate păturile sociale. Responsabilii din armata americană erau preocupaţi nu atât de cum să îi
înveţe pe noii recruţi să salute, să folosească armele, ci cum să le menţină moralul ridicat, să le cultive entu-
ziasmul şi loialitatea. Misiunea consta în a transforma o masă impresionantă de oameni care nu luptaseră
niciodată în combatanţi capabili să reziste la condiţiile grele ale războiului, mai ales în cazul unor confruntări
peste ocean.
Un factor suplimentar de dificultate era şi cunoscuta diversitate a societăţii americane; trupele
erau constituite din americani proveniţi atât din zone rurale, cât şi din zone puternic industrializate, din oraşe
mici din Sud şi din mari oraşe ale Nordului, din oameni, deci, cu niveluri de instruire diverse, ocupaţii,
venituri, credinţe religioase şi afilieri politice dintre cele mai variate.
Marea majoritate a recruţilor cunoşteau foarte puţine lucruri despre război şi semnificaţia sa.
Puţini urmăriseră evoluţia evenimentelor din Europa şi contextul internaţional; şi mai puţini aveau habar
de rădăcinile istorice ale conflictului. Cei mai mulţi nu înţelegeau foarte exact de ce SUA intraseră în acest
conflict de dimensiune internaţională, ştiau doar că, deoarece bombardaseră Pearl Harbour, japonezii erau
„băieţii cei răi“. Mai ştiau că germanii sunt şi ei nişte fiinţe josnice, cuceriseră unele ţări din Europa şi
doreau să cucerească întreaga lume. Puţini erau familiarizaţi cu evenimentele din perioada interbelică, cu
fenomenul de ascensiune a regimurilor totalitare în Europa sau cu poziţia americană de dinainte de război
faţă de aceste lucruri. O explicaţie a ignoranţei cvasigeneralizate este că, până atunci, Statele Unite practicaseră
cu precădere o politică izolaţionistă, favorizată de distanţa geografică faţă de centrele de conflict ale
începutului de secol, şi se concentraseră mai mult pe problemele interne. Pe deasupra, în timpul campaniei
electorale americane din 1940, Roosevelt, preşedintele în exerciţiu, promisese că va ţine America departe
de conflictul care căpătase deja proporţii.

Why We Fight contra lui Triumph des Willens

Pentru mobilizarea soldaţilor şi dată fiind presiunea momentului, armata şi alte servicii implicate în război au
făcut apel la specialişti din cât mai multe domenii, la psihologi, sociologi, antropologi. S-a ajuns la concluzia
că o serie de filme care să-i convingă pe soldaţi de justeţea acţiunilor SUA este metoda cea mai rapidă şi mai
eficientă pentru mobilizarea şi motivarea combatanţilor.
La începutul anului 1942, generalul George C. Marshall, proaspătul şef de stat major al armatei
americane, îşi îndreaptă privirile către Hollywood, unde spera să găsească specialistul de care avea nevoie.
Alesul a fost cunoscutul regizor Frank Capra. La început mai rezervat, Capra reuşeşte să realizeze ceea ce i
se ceruse: o serie de 7 filme documentare, intitulată Why We Fight (De ce luptăm). Filmele prezentau momente
importante în evoluţia conflictului mondial, începând de la ascensiunea fascismului în Germania şi Italia,
atacul Japoniei asupra Manciuriei, atacul japonez asupra portului Pearl Harbour. Potrivit lui E. Rogers (A
History of Communication Studies. A Biographical Approach, p. 368), atunci când a realizat filmele, Capra a
cunoscut filmul pronazist regizat de Leni Riefenstahl, Triumph des Willens (Triumful voinţei), şi, deliberat,
şi-a propus să contracareze mesajele propagandistice ale peliculei.
Departamentul de Război a pornit de la două premise atunci când a hotărât folosirea seriei de filme
Why We Fight. În primul rând, aceea că pelicula le va oferi soldaţilor informaţii „obiective“ despre război,
despre forţele aliate şi despre inamic. În al doilea rând, că aceste informaţii „obiective“ vor modela interpre-
tările şi opiniile soldaţilor, astfel încât aceştia vor fi mai dispuşi să accepte rolul pe care trebuie să-l joace în
conflict şi sacrificiile necesare pentru a obţine victoria.
 După ce programul de „educare“ a fost pus în practică, întrebarea care s-a ridicat era: au fost atinse
obiectivele? Potrivit simţului comun, era inevitabil ca filmele, credibile ca informaţie şi bine realizate din
punct de vedere regizoral, să ridice moralul militarilor. Cu toate acestea, superiorii din armata americană şi-au
dat seama că presupunerile simţului comun trebuie verificate prin metode ştiinţifice, că eficienţa seriei Why
We Fight trebuie evaluată în mod riguros. A fost activată echipa de psihologi şi de sociologi care deja lucra
pentru armata americană, echipă coordonată de Carl I. Hovland. Rezultatele cercetărilor au fost publicate în
cartea Experiments on Mass Communication, publicată în 1949 (autori: Carl Hovland, Arthur A. Lumsdaine
şi Fred D. Sheffield).

Efectele limitate ale filmului

Hovland şi colaboratorii au proiectat mai multe experimente care să evalueze impactul filmelor asupra
soldaţilor.
Filmul folosit ca material experimental se intitula The Battle of Britain. Obiectivul cercetării era de
a evalua cantitatea de informaţie asimilată de soldaţi şi modul în care aceasta le schimbă opinia faţă de
misiunea de a lupta.
Cercetarea, făcută pe aproximativ 4.200 de soldaţi (un grup experimental şi unul de control), urmărea
să afle:
a) dacă filmul a reuşit să îmbunătăţească nivelul de cunoştinţe despre evenimentele legate de război;
b) în ce măsură conţinutul filmului a schimbat opiniile şi interpretările soldaţilor cu privire la temele
majore prezentate;
c) cât de mult a îmbunătăţit filmul atitudinea soldaţilor faţă de forţele aliate, mai ales faţă de britanici;
d) dacă filmul a reprezentat un factor semnificativ pentru motivarea recruţilor de a lua parte la un
conflict dificil şi de lungă durată.

Rezultatele cercetării coordonate de Hovland pot fi sintetizate astfel:

1) Filmul a avut efecte semnificative în ceea ce priveşte acumularea de cunoştinţe şi informaţii (efect
puternic); în această privinţă s-au înregistrat diferenţe clare între grupul experimental şi grupul de control.
2) Efectele filmului asupra orientării opiniei au fost şi ele însemnate, numai că diferenţele dintre cele
două grupuri nu au mai fost atât de nete (efect moderat).
3) Efectele filmului în direcţia îmbunătăţirii atitudinii faţă de forţele aliate au fost încă şi mai slabe
(efect minor). Diferenţele dintre grupul experimental şi grupul de control nu au avut semnificaţie statistică.
4) Filmul s-a dovedit a nu avea niciun efect asupra îmbunătăţirii moralului şi a motivaţiei de a lupta.