Introducere in Sfanta Scriptura

1. Introducere
Cuvântul „Biblie” vine de la grecescul „ta biblia” care înseamnă „cărţile”; trecut la
forma de feminin singular, în limba latină şi în toate celelalte limbi. Într-adevăr, Biblia
este o bibliotecă, cu o culegere de 73 de cărţi, mai vechi sau mai noi, scrise de
oameni care au avut convingerea că sunt inspiraţi de Dumnezeu. Biblia poartă şi
numele de „Sfânta Scriptură”, această denumire fi ind importantă din două motive:
• cuvântul lui Dumnezeu a fost scris, dar există şi un cuvânt al lui Dumnezeu
care nu a fost scris;
• cuvântul lui Dumnezeu reprezintă scrieri care sunt evenimente sau cuvinte
rostite şi apoi scrise

2. Autorul și inspirația Sfintei Scriptură

Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi. „Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu și este
cuprins și expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspirația Duhului Sfânt”.
„Sfânta Maică Biserica, pe baza credinței primite de la apostoli, consideră sfinte și
canonice în totalitate cărțile Vechiului și Noului Testament cu toate părțile lor, pentru
că, fiind alcătuite sub inspirația Duhului Sfânt, îl au ca autor pe Dumnezeu și au fost
încredințate ca atare Bisericii”

Dumnezeu i-a inspirat pe autorii omenești ai cărților sacre. „Pentru redactarea

cărților sfinte, Dumnezeu a ales oameni și s-a slujit de ei, lăsându-le uzul capacităților
și puterilor proprii, pentru ca, acționând El însuși în ei și prin ei, aceștia să scrie ca
adevărați autori tot ceea ce voia El și numai aceea”.

3. Sensurile Sfintei Scripturi

a) Sensul literal. Este sensul semnificat de cuvintele Scripturii și descoperit de
exegeza care urmează regulile interpretării corecte.Omnes sensus (sc. Sacrae
Scripturae) fundentur super litteralem. – „Toate sensurile Sfintei Scripturi se
bazează pe sensul literal”.
b) Sensul spiritual. Datorită unității planului lui Dumnezeu, nu numai textul
Scripturii, ci și realitățile și evenimentele despre care vorbește ea pot fi semne.
c) Sensul alegoric. Putem dobândi o înțelegere mai profundă a evenimentelor
recunoscând semnificația lor în Cristos; astfel, trecerea Mării Roșii este un semn
al biruinței lui Cristos și, prin aceasta, al Botezului.
d) Sensul moral. Ele au fost scrise „pentru învățătura noastră” (1 Cor 10, 11).
e) Sensul anagogic.
4. Canonul Sfintei Scripturi
Lista lor integralăeste numită „Canonul” Scripturilor. Ea
cuprinde pentru Vechiul Testament 46 de scrieri (45, dacă se socotesc Ier și Pl
împreună) și 27 pentru Noul Testament:

A) Vechiul Testament: d) Cărţi profetice:

a) Pentateuhul: • majore B) Noul Testament:
1. Geneza 1. Isaia a) Evangheliile
2. Exod 2. Ieremia 1. Matei
3. Numeri 3. Plângerile 2. Marcu
4. Levitic 4. Baruh 3. Luca
5. Deuteronom 5. Ezechiel 4. Ioan,
b) Cărţi istorice: 6. Daniel b) Faptele
1. Iosue • minore Apostolilor,
2. Judecători 7. Osea c) Cărţi didactice:
3. Rut 8. Ioel ⧫ Scrisorile
4. 1,2 Samuel 9. Amos sfântului
5. 1,2 Regi 10. Abdia Paul:
6. 1,2 Cronici 11. Iona 1. Romani
7. Esdra şi Nehemia 12. Miheea 2. 1,2 Corinteni
8. Tobia 13. Nahum 3. Galateni
9. Iudita 14. Habacuc 4. Efeseni
10. Estera 15. Sofonia 5. Filipeni
11. 1,2 Macabei 16. Aggeu 6. Coloseni
c) Cărţi sapienţiale 17. Zaharia 7. 1,2 Tesaloniceni
(poetice): 18. Malahia. 8. 1,2 Timotei
1. Iob 9. Tit
2. Psalmi 10. Filemon
3. Proverbe ⧫ Scrisoarea
4. Ecleziastul (Qohelet) către Evrei
5. Cântarea Cântărilor ⧫ Scrisorile
6. Înţelepciune catolice:
7. Ecleziasticul (Ben- 1. Scrisoarea
Sirah) lui Iacob
2. 1,2 Petru
3. 1,2,3 Ioan
4. Iuda
d) Apocipsa
5. Criteriile de interpretare ale Sfintei Scripturi
Conciliul al II-leadin Vatican indică trei criterii pentru o interpretare a Scripturii
conformă Duhului care a inspirat-o:
1. În primul rând, trebuie dată o mare atenție „conținutului și unității întregii
Scripturi”. Căci, oricât de diferite ar fi cărțile care o alcătuiesc, Scriptura este una,
datorită unității planului lui Dumnezeu căruia Isus Cristos îi este centru și inimă,
deschisă de la Paștele său.
„Inimalui Cristos desemnează Sfânta Scriptură care ne face cunoscută Inima lui
Cristos. Această inimă era închisă înainte de Pătimire, căci Scriptura nu era limpede.
Dar Scriptura a fost deschisă după Pătimire, pentru ca aceia care de atunci înainte au
început să o înțeleagă să privească și să discearnă în ce fel trebuie să fie interpretate
profețiile.”

2. În al doilea rând, Scriptura trebuie citită în „Tradiția vie a Bisericii întregi”. După
expresie a Sfinților Părinți, Sfânta Scriptură se citește mult mai mult în inima
Bisericii decât în mijloacele materiale ale exprimării sale. Într-adevăr, Biserica
poartă în Tradiția sa amintirea vie a Cuvântului lui Dumnezeu și Duhul Sfânt îi dă
interpretarea spirituală a Scripturii („... după simțul spiritual pe care Duhul îl
dăruiește Bisericii”)

3. E necesară atenția la „analogia credinței”. Prin „analogia credinței” înțelegem

coeziunea adevărurilor de credință între ele și înproiectul total al Revelației.