UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL DE LITERATURĂ COMPARATĂ

LUCRARE DE REFERAT LA LITERATURĂ ȘI CREȘTINISM

Coordonator științific:
Lector univ. dr. BOGDAN NEAGOTĂ

Student: BUCȘEA MARIA

Specializări: Literatură Universală și Comparată
Limba și Literatura Germană
Anul I

Cluj-Napoca
2020
 Biblia este una dintre cele mai răspândite cărți care s-au scris pe parcursul istoriei,
estimându-se astfel că au ajuns în mâinile cititorilor aproximativ 4,800,000,000 de exemplare.
Indiferent că suntem sau nu de acord cu mesajul transmis de ea, este cert faptul că Biblia nu este
o lucrare obișnuită. Vastitatea celor 66 de cărți ale ei, de dimensiuni foarte diferite, formează o
veritabilă bibliotecă în care pot fi găsite legi, profeții, relatări istorice, texte poetice, sfaturi și
principii care vizează moralitatea.
În lucrarea de față, intenționez să mă concentrez asupra studiului primelor 5 cărți ale
Bibliei, cunoscute sub numele de Pentateuch, prin raportare la lucrarea lui Jean-Louis Ska,
Introduction to Reading the Pentateuch (2006, Eisenbrauns). Cartea lui Ska se remarcă atât prin
atenția pe care o oferă modului în care istoria modernă a afectat interpretarea Pentateuchului, cât
și prin prezentarea unui punct de vedere echilibrat cu privire la istoria interpretării și la datele din
textul antic.
 Pentateuchul este acceptat ca fiind prima parte a Bibliei și are rol fundamental, deoarece
constituie o bază solidă pentru întregul mesaj al acesteia. Cuvânt de origine greacă însemnând
„cinci suluri” sau „volum cvintuplu”, Pentateuchul forma inițial o singură carte, numită Tora
(Lege) sau „cartea legii lui Moise”, dar mai târziu a fost împărțit în cinci suluri, în vederea unei
mânuiri mai ușoare, în sinagogă. În acest sens, Ska explică faptul că există anumiți autori care
susțin că ar fi fost dificil din punct de vedere fizic ca întregul Pentateuch să fie scris pe un singur
sul. „Rularea ar fi trebuit să aibă o lungime de aproximativ 33 de metri. Desigur, acest lucru nu
era complet imposibil, dat fiind faptul că lucrările complete ale lui Homer (Iliada și Odiseea) au
fost scrise pe un singur sul de 50 de metri. Cu toate acestea, o rulare lungă nu ar fi fost practică
pentru citirea frecventă a textului. Lungimea medie a sulurilor Pentateuhului a fost probabil între
6 și 7 metri.”1
Prima carte a Pentateuchului, Geneza sau Facerea, sintetizează relatarea inspirată despre
creație și istoria umană începând din Grădina Edenului, cu Adam și Eva, continuând cu perioada
patriarhilor până la moartea lui Iosif (de „la început” până în 1657 î.e.n.). „Geneza” înseamnă
„origine, naștere”, numele fiind luat din Septuaginta, traducerea greacă a cărții. În manuscrisele
ebraice, titlul este dat de primul cuvânt al cărții, Bere‘șit, „la început” (în greacă: en archéi).
Tradiția îi atribuie această carte, la fel ca toate celelate cărți ale Pentateuchului, lui Moise. Se
presupune că, pentru a consemna informațiile din Geneza, Moise ar fi primit direct revelații
divine. De asemenea, unii susțin că Moise ar fi putut chiar să dețină documente scrise, păstrate
de strămoșii săi ca însemnări prețioase, cu privire la originea omenirii.2
A doua carte, Exodul, debutează prin menționarea morții lui Iosif; această prezintă nu
doar nașterea lui Moise în timpul sclaviei, ci și eliberarea din sclavia egipteană și încheierea
legământului Legii la Sinai; cartea conține și instrucțiunile pentru construirea tabernacolului,
centrul închinării israeliene în pustiu (evenimente marcante petrecute între 1657-1512 î.e.n.). În
limba ebraică, această carte este numită We’élleh șemōth, care înseamnă „Acum acestea sunt
numele”. Denumirea modernă a cărții provine din Septuaginta greacă, unde este numită Éxodos,
nume latinizat apoi în forma Exodus, care înseamnă „Ieșire” sau „Plecare”. Faptul că Exodul este
o continuare a Genezei se observă chiar din incipit, precum și din noua însușire a numelor fiilor
lui Iacov, listă realizată după consemnarea din Geneza 46:8-27.

1
Ska, Jean-Louis, Introduction in Reading the Pentateuch, Eisenbrauns, 2006, p. 16.
2
***, Insight on the Scriptures, vol. 1, pp. 919, 920; vol. 2, p. 1212.

2
 A treia carte a Pentateuchului, Leviticul, abordează o perioadă de numai o lună (din
1512 î.e.n.) și oferă informații prețioase despre preoția levitică, despre numirea și îndatoririle ei,
dar și despre legile și dispozițiile date pentru a susține închinarea la Iahve. Numele cărții provine
din grecescul Leuitikón, prin filierea termenului Leveticus, din Vulgata latină. Acest nume este
potrivit, chiar dacă leviții sunt menționați doar în treacăt, deoarece, după cum am menționat
adineaori, cartea constă în principal din regulamentele preoției levitice, care a fost aleasă din
tribul lui Levi. Pentru iudeii de mai târziu, cartea era denumită și Legea preoților și Legea
ofrandelor.3
A patra carte, Numerele, menționează recensămintele efectuate la începutul și la finalul
călătoriei poporului israleit prin pustiu. De asemenea, prezintă multe informații despre perioada
de 40 de ani petrecută de popor în pustiu (până în 1473 î.e.n.)4, precum și multe legi cuprinse în
legământul încheiat cu națiunea. Evreii numesc această carte într-un mod mult mai potrivit,
Bemidhbár, care înseamnă „în deșert” – locul în care s-au petrecut relatările a fost chiar deșertul
situat la sud și la est de Canaan.
Ultima carte, Deuteronomul, se referă la o perioadă de aproximativ două luni (din
1473 î.e.n.); ea explică fragmente din legământul Legii și parcurge mai multe dispoziții necesare
noii generații de israelieni care se aflau în câmpiile Moabului, gata să cucerească Țara Promisă.
Ultimele capitole prezintă numirea lui Iosua în calitate de conducător și moartea lui Moise. Deși
reformulează multe aspecte din cărțile anterioare, această carte este deosebit de importantă,
deoarece este o „explicare a Legii” 5, menită să îndemne Israelul să-și iubească Dumnezeul și să
se supună îndrumărilor pentru a intra în Țara Promisă.
Lucrarea Introduction to Reading the Pentateuch, de Jean-Louis Ska a apărut inițial în
anul 1998, în italiană, sub titlul Introduzione alla lettura del Pentateuco (EDB). Cartea a fost
reperată cu succes și a fost tradusă în engleză în 2006, la editura Eisenbrauns. Lucrarea lui Ska
este structurată în zece capitole ample, fiind una dintre cele mai importante introduceri
contemporane în studiul Pentateuchului.6
În primele două capitole, Jean-Louis Ska abordează întrebări generale în legătură cu
Pentateuchul, incluzând inclusiv structura celor cinci cărți, așa cum este ea cunoscută în forma
lor prezentă. De asemenea, se aduc în discuție și alte grupări alternative ale textelor, precum
Tetrateuchul, Hexateuchul, Enneateuchul, dar și relația pe care Pentateuchul o are față de
celelalte părți ale Tanakului sau ale Vechiului Testament.
În capitolele de la 3 la 5, se problematizează anumite chestiuni critice în ceea ce privește
lectura Pentateuchului. Ska încearcă să demonstreze că textul care face referință la Legea
Mozaică nu a fost strict rezultatul unei minți individuale, într-o perioadă clar delimitată. Pentru
a-și susține argumentele, el oferă o serie de exemple, inserții ale scribilor antici care ar fi
intervenit asupra textului sfânt.

3
Vezi nota de subsol din New World Translation, Leveticul 1:1.
4
***, Insight on the Scriptures, vol. 1, pp. 540-542.
5
***, All Scripture Is Inspired of God and Beneficial, p. 36.
6
Conklin, Blane W., „Introduction in Reading the Pentateuch, by Jean-Louis Ska, translated by Sr.
Pascale Dominique” în Journal of Near Eastern Studies, University of Chicago Press, 2011, vol. 70, pp.
105-106.

3
 Capitolele 6 și 7 prezintă istoria exegezei Pentateuchului și discută anumite teorii adânc
înrădăcinate și preluate ca fiind adevărate de-a lungul timpului. Ultimele 3 capitole se
concentrează îndeosebi asupra elucidării unor caracterisitici ale scrierii antice, dar oferă și puncte
de referință pentru o lectură aprofundată a Pentateuchului. În final, se evaluează două teorii
principale asupra formei finale a compoziției celor 5 cărți.
Ceea ce frapează cel mai mult la analiza lui Ska este modul în care tratează problema
contradicțiilor biblice din Pentateuch. Pentru el, diferențele de ordin narativ constituie o dovadă
semnificativă a faptului că textul sacru nu îi poate fi atribuit unui singur autor și exclud o lectură
pur sincronică. Ska este de părere că până și savanții care încearcă să citească sincronic trebuie
să recunoască diferențele narative.7
Un exemplu elocvent de contradicție este cea legată de creație, descrisă în Geneza 1:1-
2:4a și Geneza 2:4b-3:24. Conform Genezei 1:24–26, animalele au fost create înainte de a fi
creat omul. Or, în Geneza 2:7, 19, 20 se pare că lucrurile s-ar fi petrecut invers. De unde această
divergenţă?
O posibilă analiză ar fi înțelegerea faptului că aceste două relatări tratează creaţia sub
două unghiuiri diferite. Prima descrie crearea cerurilor şi a pămîntului cu tot ce se află în ele
(Geneza 1:1 – 2:4). A doua se concentrează asupra creării speciei umane şi a căderii sale în
păcat. – Geneza 2:5 la 4:26. Prima relatare este construită în mod cronologic, împărţindu-se în
şase „zile“ consecutive. A doua, dimpotrivă, prezintă faptele în funcţie de importanţa unei teme.
După o scurtă introducere, relaterea intră direct în crearea lui Adam, lucru foarte logic, deoarece
el şi familia sa constituie subiectul a ceea ce urmează (Geneza 2:7). Apoi celelalte informaţii se
dau în funcţie de necesităţile relatării. Relatarea explică faptul că, după crearea sa, Adam trebuia
să trăiască în Eden, într-o grădină. Aflăm atunci că Dumnezeu a plantat grădina Edenului
(Geneza 2:8, 9, 15). YHWH i-a spus apoi lui Adam să dea nume «oricărui animal sălbatic de pe
cîmp şi oricărei creaturi zburătoare a cerurilor». Acum este momentul când se precizează că
“Dumnezeu a alcătuit (...) din pământ“ toate aceste creaturi, deşi crearea lor a început cu mult
înainte ca Adam să–şi facă apariţia pe scena pămîntească. – Geneza 2:19.
Acesta este doar unul dintre numeroasele exemple pe care Ska le aduce, pentru a justifica
faptul că Pentateuchul este plin de contradicții. Totuși, este de precizat faptul că atunci când ne
referim la mai multe „variante”, nu ne raportăm neapărat la „contradicții”.
În acest sens, teologul american Kenneth S. Kantzer demonstrează că două versiuni ale
aceluiași eveniment pot părea într-o relație categorică de contradicție, dar să fie, totuși,
adevărate.8 Astfel, el relatează:
Cu câtva timp în urmă mama unuia dintre prietenii noştri a suferit un accident mortal. Noi am
aflat prima dată despre decesul ei de la un prieten comun, demn de încredere. El ne-a povestit că
mama prietenului nostru aştepta autobusul la colţul străzii şi că a fost lovită de un alt autobus
care trecea pe acolo. Accidentată mortal, ea a decedat cîteva minute mai tîrziu. 9
Puţin după aceea, Kantzer auzea o relatare foarte diferită. El a continuat:

7
Eskenazi, T.C., Torah as Narrative and Narrative as Torah, în Old Testament Interpretation: Past,
Present and Future: Essays in Honor of Gene M. Tucker, Abingdon Press, Nashville, 1995, pp. 13-30.
8
Kantzer, Kenneth S., Applying the Scriptures, Academy Books, Michigan University, 1987.
9
Ibidem, p. 66.

4
 De la nepotul victimei, noi am aflat că ea avusese un accident de circulaţie, că ea fusese
proiectată afară din maşina în care se afla şi că murise pe loc. Băiatul era abolut sigur de ceea ce
spunea. Mai tîrziu am încercat să armonizăm aceste două versiuni. Am aflat că bunica aştepta
autobusul, că ea a fost grav accidentată de către un alt autobus care a lovit-o. Un automobilist
care trecea pe acolo a pus-o în maşina lui pentru a o duce de urgenţă la spital. Din cauza grabei,
maşina care o transporta s-a ciocnit cu o altă maşină. În urma şocului, victima a fost proiectată
afară din maşină. Ea a murit pe loc.10
Se întâmplă, așadar, ca două versiuni ale aceluiași eveniment să fie atât unul, cât și
celălalt exacte, deși par să fie divergente. Cu toate acestea, relatările nu se contrazic, ci se
completează, fapt care se întâmplă și în cazul creației din Geneza.
O altă problematică interesantă pe care o abordează Jean-Louis Ska este cea cu privire la
intervențiile asupra textului sacru, inserții târzii ale preoților care ar fi modificat conținutul
Pentateuchului. Cele trei argumente pe care istoricul le aduce în favoarea acestei ipoteze sunt
construite pe baza versetelor din Exodul 14:11-12. După trei zile de la eliberarea din Egipt,
israeliții își dau seama că egiptenii i-au urmărit și că sunt aproape de ei. Fiind prinși între Marea
Roșie și armata egipteană, israeliții nu mai percep nicio modalitate de salvare și întreaga lor
tabără este cuprinsă de teamă: „Cu mare teamă, israeliții au strigat către YHWH” (14:10b).
Imediat după acest eveniment, israeliții strigă spre Moise, însă în discursul lor nu se aduce
aminte nici de faraon și nici de armata egipteană, ci doar despre frica de pustiu și dorința de a trăi
mai bine ca sclavi în Egipt, decât să moară. Secvența „Ce ne-ai făcut?” (14:11b) este o formulă
acuzatoare, care îl incriminează pe Moise. Totuși, în următoarele versete Moise nu răspunde
deloc acestei acuzații serioase, ci le spune oamenilor săi să rămână calmi și încrezători. Aparent,
primele sale cuvinte sunt legate de versetul 10b, nu de 11-12.
Astfel, Ska afirmă că avem toate motivele să considerăm că verstele 11 și 12 sunt o
intervenție ulterioară asupra textului, motivele fiind: vocabularul comun din versetele 10b și 13a
(verbul „a se teme”), unitatea tematică dintre versetul 10 și verstele 13-14 (problema fricii de
egipteni a Israelului) și izolarea versetelor 11, 12 în contextul lor, atât din punct de vedere
stilistic, cât și din punctul de vedere al conținutului (problema sclaviei, dorul de Egipt,
vocabularul cu tentă legislativă).11
Totuși, există numeroase dovezi istorice care pot combate teoria conform căreia textul
Pentateuchului ar fi suferit modificări ulterioare. În a doua jumătate a secolului al VI-lea înaintea
erei noastre, în momentul când iudeii s-au întors din exilul babilonean, un grup de israelți
cunoscuți sub numele de soferimi sau „scribi” au devenit păstrătorii textului Bibliei ebraice. Lor
le revenea, de asemenea, responsabilitatea de a multiplica prin copiere Scripturile în scopuri de
cult atât public, cât și particular. Din secolul al VII-lea până în al X-lea erei noastre, moștenitorii
soferimilor au fost masoreții. Aceștia erau și ei scribi a căror atribuție principală consta în
păstrarea textului ebraic tradițional. Masoreții erau meticuloși și erau supravegheați pentru a nu
folosi ca model decât un text a cărui autenticitate era corect stabilită, nefiindu-le permis să scrie
absolut nimic din memorie. În plus, trebuia ca ei să verifice fiecare literă înainte de a o
reproduce.12 Mai mult decât atât, instrucțiunile rabinice ne permit să ne facem o idee despre grija

10
Ibidem.
11
Ska, Jean-Louis, Op. cit., pp. 77-79.
12
Kenyon, Sir Frederic, Our Bible and the Ancient Manuscripts: Being a History of the Text and Its
Translations, Eyre & Spottiswoode, 1939, p. 79.

5
cu care scribii se achitau de sarcina lor. Ele prevedeau ca toate manuscrisele noi să fie verificate,
iar exemplarele greșite să fie imediat înlăturate.13
Desigur, Jean-Louis Ska este de părere că posibilele intervenții asupra textului
demonstrează imposibilitatea ca un singur autor să fi scris întregul Pentateuch. De fapt, susține
mai departe autorul, primele cinci cărți ale Bibliei nici nu ar constitui o unitate literară, deoarece
polifonia este una dintre cele mai importante caracteristici ale textului sacru și trebuie respectată
ca atare. Modificarea și corectarea textelor legislative se explică prin dorința de a actualiza
anumite informații și de a răspunde unor noi întrebări cu privire la istoria poporului.14
Indiferent de disputele legate de originea și autenticitatea actuală a Pentateuchului, acesta
rămâne un text fascinant prin complexitatea sa. Cartea „Introduction in Reading the Pentateuch”
oferă un studiu aprofundat asupra originilor sale. Jean-Louis Ska ridică, în concluziile cărții, o
întrebare fundamentală: Putem oare descoperi o singură cale care să ne conducă prin întregul
peisaj, atât de variat, al Pentateuchului? Sau ar trebui să recunoaștem că este aproape imposibil
să discutăm astăzi despre forma finală a textului, pentru că de fapt nimeni nu ar fi intenționat
vreodată să îi ofere o ultimă notă de retușare?15
Pentru Ska, rămâne fără urme de îndoială faptul că Pentateuchul nu este creația unui
singur autor, ci este o compoziție hibridă, a cărei unitate literară este mult problematizată.
Lucrarea sa constituie un bun ghid în lectura Pentateuchului, cu mențiunea că cititorului i se
impun anumite puncte de vedere ale înaltului cricism, pe care trebuie să le verifice prin propriul
său studiu.

13
Gottwald, Norman K., A light to the Nations: An introducion to The Old Testament, Harper & Row,
1959, p. 40
14
Ska, Jean-Louis, Op.cit., p. 94.
15
Idem, p. 246.

6
Bibliografie

***, All Scripture Is Inspired of God and Beneficial.

***, Insight on the Scriptures.
Conklin, Blane W., Introduction in Reading the Pentateuch, by Jean-Louis Ska, translated by Sr.
Pascale Dominique în Journal of Near Eastern Studies, University of Chicago Press, 2011, vol.
70, pp. 105-106.
Eskenazi, T.C., Torah as Narrative and Narrative as Torah, în Old Testament Interpretation:
Past, Present and Future: Essays in Honor of Gene M. Tucker, Abingdon Press, Nashville, 1995,
pp. 13-30.
Gottwald, Norman K., A light to the Nations: An introduction to The Old Testament, Harper &
Row, 1959.
Kantzer, Kenneth S., Applying the Scriptures, Academy Books, Michigan University, 1987.
Kenyon, Sir Frederic, Our Bible and the Ancient Manuscripts: Being a History of the Text and
Its Translations, Eyre & Spottiswoode, 1939.
Ska, Jean-Louis, Introduction in Reading the Pentateuch, Eisenbrauns, 2006.