Sunteți pe pagina 1din 214

INTRODUCERE

Biblia este cea mai citită carte din istoria lumii. Educaţia oricărui om nu este completă dacă el n-a
citit şi această carte. Deşi la prima vedere Biblia pare o carte mare şi complicată, cel ce doreşte
sincer să o înţeleagă nu va întîmpina dificultăţi majore. Iată cîteva lucruri pe care trebuie să le ştim
atunci cînd ne apropiem de această „Carte a cărţilor":
1. Biblia este o carte unitară. Există cîteva elemente care-i atestă această unitate: (1) Pe toate
paginile ei ne întîlnim cu acelaşi Dumnezeu unic, creator al cerurilor şi al pămîntului. De la Geneza
pînă la Apocalipsa, cărţile Bibliei ne vorbesc despre acest Dumnezeu atotputernic şi atotînţelept
care conduce istoria lumii înspre împlinirea planurilor Sale desăvîrşite. (2) Biblia este, de la un
capăt la celălalt, revelaţia unui plan unic - planul lucrărilor lui Dumnezeu cu omenirea. (3) Cărţile
Bibliei se succed într-un tot armonios completîndu-se şi lămurindu-se unele pe altele. Profeţiile
anunţate cu îndrăzneală în unele din cărţile Bibliei sînt reluate în altele, care le consemnează
împlinirea. (4) Biblia este o revelaţie progresivă a adevărului. Dumnezeu a ales să ne transmită ceea
ce trebuie să ştim despre lume, viaţă şi viitor într-un mod treptat care culminează cu descoperirea
de Sine prin Fiul Său: Isus Cristos (Evrei 1:1-2). (5) Biblia ne prezintă un singur plan de mîntuire.
Toată istoria biblică curge în matca timpului spre punctul de apogeu al răstignirii Domnului nostru
Isus Cristos. Pe bolta circulară a unei cunoscute catedrale, cineva a pictat pe circumferinţă chipurile
proorocilor şi apostolilor. Toţi au mîna întinsă arătînd cu degetul înspre centrul bolţii în care a fost
pictat chipul Domnului Isus. Singura diferenţă dintre prooroci şi apostoli a fost aceea că unii îl
arătau pe Domnul privind în timp înainte, iar ceilalţi îl arătau privind înapoi. (6) De la început şi
pînă la sfîrşit, Biblia se ocupă de fapt cu o singură persoană: Domnul Isus Cristos, Fiul
Dumnezeului celui viu. În mod explicit El este numit: „Cuvîntul" (Ioan 1:1). Legea, proorocii şi
Psalmii (conform lui Luca 24:44) ca şi toate cărţile Noului Testament sînt pline de mesaje care ne
vorbesc despre persoana şi activitatea Sa mîntuitoare. (7) Învăţătura Bibliei este aceiaşi în toate
cărţile ei, deşi au existat 44 de autori înşiraţi de-a lungul a peste şaisprezece secole. Aşa se face că
Pavel poate cita un text din Geneza 2:24 în sprijinul ideii susţinute de el în Efeseni 5:31. Miile de
ani scurse între aceste două pasaje nu există atunci cînd cauţi să le pătrunzi înţelesul.
2. Biblia este o carte compusă din alte cărţi. „Bibliorum" - numirea originală a Bibliei este un
substantiv cu formă de plural. „Cartea cărţilor" este de fapt o „bibliotecă" de cărţi adunate de-a
lungul secolelor. Este foarte important ca fiecare carte a Bibliei să fie studiată în lumina propriei ei
teme. Cartea Genezei este, de exemplu, o carte a „începuturilor". Ea stabileşte cadrul în care se
desfăşoară apoi acţiunea tuturor celorlalte cărţi ale Bibliei. Unele cărţi ale Bibliei sînt cărţi de
naraţiune istorică, altele sînt profetice sau pedagogice. Fiecare carte este un întreg de sine stătător şi
trebuie înţeleasă ca atare înainte de a fi aşezată în contextul Scripturii.
3. Biblia este o culegere de cărţi aşezate în grupe distincte. Cei ce au stabilit „canonul" Bibliei, au
căutat să aşeze cărţile ei într-o anumită ordine. Este bine să cunoaştem această ordine pentru a ne
putea forma o privire de ansamblu care să ne ajute să identificăm curgerea ideilor majore ale
Bibliei. Planul Bibliei poate fi comparat cu un mozaic. Fiecare capitol din fiecare carte formează o
unitate distinctă, dar incompletă în el însuşi. Numai toate la un loc îşi dezvăluie armonia şi mesajul.
Cărţile Bibliei au fost comparate cu o mulţime de perle de mare preţ. Pentru a le expune şi mări
valoarea, perlele trebuiesc aşezate pe un fir care să le ajute să stea una lîngă alta în jurul gîtului.
Cărţile Bibliei au un astfel de „fir călăuzitor" care le străbate dintr-un capăt în altul.

1
PREFAŢĂ

Nicolae Iorga spunea că: „Taina existenţei umane nu stă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti". Dintre
toate cărţile lumii, Biblia este cartea care dă cel mai bun răspuns pentru cine vrea să afle rostul vieţii.
"Pentru mulţi, Biblia este o carte plicticoasă. Textele ei vechi sună ca paginile unui testament scris de
multă vreme. Nu uita că este totuşi un testament şi testamentul vorbeşte despre o moştenire. Cînd
numele meu este pus alături de o moştenire urechile mele devin dintr-o dată interesate. Oare ce are
Dumnezeu în cartea aceasta pentru mine? Nu ştiu cum o vei citi tu, dar eu cel puţin mi-am găsit numele
scris în textul din Ioan 3:16: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui
Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”...Vezi dacă nu cumva este
pomenit şi numele tău în cuprinsul textului acesta".
Acestea sînt cuvintele lui C. H. Spurgeon, socotit de mulţi: „prinţul predicatorilor din veacul modern".
Entuziasmul acestui om, care a găsit sensul vieţii în paginile Bibliei, l-a făcut să fie toată viaţa un
înfocat vestitor al ei.
Cel care apucă să citească Biblia măcar o singură dată nu o va mai părăsi nicicînd. Cartea aceasta te ţine
strîns aşa cum magnetul ţine acul metalic. Şi tot ca magnetul care arată întotdeauna Nordul şi ea te
poate ajuta să-ţi găseşti drumul în viaţă.
Este bucuria noastră să vă încurajăm să citiţi Biblia şi să vă ajutăm să o faceţi cu mai mult folos. Cartea
aceasta nu este o carte ca toate celelalte. Mesajul ei vine spre noi din timpul secolelor trecute, iar izvorul
inspiraţiei ei se urcă „pînă în zilele veşniciei". Pe paginile ei ne întîlnim cu civilizaţiile care s-au
succedat pe faţa pămîntului şi cu ideile veşnice care au pătruns în vremelnicia noastră trecătoare.
Oferim cititorilor români un îndrumar de studiu al Sfintelor Scripturi. Biblia a fost cartea pe care au
învăţat străbunii noştri să „buchisească". Cultura noastră naţională a început cu „Psaltirea" şi cu
„Cazania". Astăzi Biblia este din nou în circulaţie şi trebuie să redevină cît mai urgent cartea de
căpetenie a neamului.
Ne naştem toţi nişte „ignoranţi". Majoritatea lucrurilor pe care le cunoaştem ca adulţi sînt rezultatul
interacţiunii noastre cu dascălii copilăriei, cu manualele şcolare, cu cărţile lecturilor noastre particulare,
cu părinţii şi cu prietenii. Aceste prezentări ale cărţilor Bibliei au fost adunate de-a lungul anilor, din
orele petrecute la cursurile Seminarului şi Institutului Teologic, din alte comentarii şi din nenumărate
discuţii. Autorul lor nu are pretenţia de originalitate. De fapt, în cunoaşterea creştină, noi nici nu avem
voie să introducem „noutăţi" personale. Creştinii trebuie „să rămînă în ceea ce a fost scris" (1 Ioan
8-11). Textul Bibliei nu trebuie înnecat sub tradiţia omenească. Strădania noastră nu a fost să
completăm Biblia, ci s-o comentăm, explicînd-o şi căutînd s-o facem accesibilă celor care vor dori s-o
studieze ei înşişi mai departe. Lectura acestor scurte introduceri nu trebuie în nici un fel să înlocuiască
citirea textului biblic propriu-zis. Comentariul nostru se vrea doar o invitaţie la o citire mai atentă şi mai
avizată.
Textul actual al Bibliei traduse de Dumitru Cornilescu este foarte răspîndit în ţară şi noi vrem să-i
respectăm paginaţia actuală. Din acest motiv a fost cu neputinţă să aşezăm fiecare introducere în faţa
cărţii biblice pe care o tratează (aşa cum s-a procedat în traducerile din alte limbi). Ne-am mărginit să
aşezăm toate studiile consacrate cărţilor Vechiului Testament chiar la începutul Bibliei, toate studiile
consacrate cărţilor Noului Testament ia mijlocul Bibliei, între cărţile celor două testamente şi să
adăugăm la sfîrşitul Bibliei cîteva materiale care să îmbogăţească bagajul de cunoştiinţe biblice.
Lucrarea aceasta este doar primul pas înspre alcătuirea unei Biblii de studiu care să satisfacă deopotrivă
şi nevoia cititorului începător şi dorinţele cercetătorului mai avansat.
Daniel Brânzei

2
GENEZA

Titlul: Titlul din limba română provine de la cuvîntul latin „genesis" care înseamnă „început", în
limba ebraică, cartea aceasta poartă numirea primelor cuvinte din debutul ei: „La început"
(„bereşit"). Acest titlu este cum nu se poate mai nimerit pentru o carte în care Dumnezeu a binevoit
să ne dea informaţii cu privire la începuturile tuturor lucrurilor din lumea necunoscută în care
deschidem ochii prin naşterea biologică.
Autorul: Cartea aceasta a fost scrisă de Moise şi, împreună cu următoarele patru scrise de el, face
parte dintr-o grupă de cinci cărţi cunoscute sub numirea de: „Pentateucul lui Moise". Dovezi în
sprijinul părerii că Moise a fost autorul acestor cărţi se găsesc în: (1) textul acestor cărţi (Exod
17:14; 24:4, 7; 34:27; Num. 33:1-2; Deut. 31:9), (2) alte cărţi ale Vechiului Testament (Iosua 1:7-8;
8:32, 34; 22:5; 1 Împăraţi 2:3; 2 Împăraţi 14:6; 21:8; Ezra 6:18; Dan. 9:11-13; Mal. 4:4), (3) în
cărţile Noului Testament (Mat. 19:8; Marcu 12:26; Ioan 5:46-47; 7:19; Rom. 10:5), (4) faptul că
descrierile apar a fi ale unui martor ocular, nu a unuia care ar fi trăit la multe secole după aceea
(Exod 15:27; Num. 21:1-31; 11:7-8), (5) faptul că autorul manifestă o cunoaştere foarte exactă
asupra numelor, cuvintelor, obiceiurilor şi locurilor din Egipt (Gen 13:10; 16:1-3; 33:18; 41:43 cf.
Fapte 7:22)
Conţinutul: Cartea Genezei conţine informaţii despre „începuturile" multor lucruri din lumea în
care trăim noi astăzi. Descrierea acestor „începuturi" este făcută concentric, începînd cu informaţii
globale despre realitatea creaţiei şi apropiindu-se apoi treptat, treptat de lumea imediat
înconjurătoare omului. Această apropiere cosmogonică sugerează că întreaga carte este un răspuns
pe care Dumnezeu îl dă celor mai arzătoare întrebări ale fiinţei umane: Cine sînt eu? Ce este lumea
aceasta în care m-am născut? Cine a făcut-o? De ce m-am născut şi care este raţiunea existenţei
mele?
Textul Genezei apare de 60 de ori în conţinutul Noului Testament dovedind într-un sens profund că
germenii tuturor revelaţiilor dumnezeieşti sînt plantate aici şi că cine vrea să înţeleagă pe deplin
această revelaţie trebuie să înceapă cu această carte.
Geneza este o carte istorică. Ea cuprinde evenimente din „protoistoria omenirii". De fapt am putea
împărţii întreaga Biblie în două secţiuni istorice distincte. Evenimentele dinaintea căderii omului
(Geneza 1:1 pînă la Geneza 3:24) şi evenimentele de după aceea (Geneza 4:1 pînă la sfîrşitul
Bibliei). În cea de a două secţiune istorică sînt redate evenimentele din planul de „mîntuire" a fiinţei
umane, adică acele evenimente cauzate de Dumnezeu să se întîmple pentru salvarea omului de la
pierzarea veşnică.
Sînt multe feluri în care se poate face istorie; există o istorie a mijloacelor de producţie
(tehnologie), o alta a formelor diferite de alcătuire a societăţii umane (sociologie), o alta a
diferitelor războaie sau a cuceririlor teritoriale, o altă istorie a cuceririi spaţiului înconjurător şi încă
o alta a abilităţii omului de a-şi explica lumea şi raţiunea ei de existenţă (filosofie). Biblia este o
carte de istorie în măsura în care cuprinde evenimentele cauzate de Dumnezeu pentru salvarea
oamenilor de la pierzarea veşnică produsă de neascultarea din grădina Edenului, în lumina
destinului nostru veşnic, Biblia, şi implicit cartea Genezei, este singura naraţiune istorică care ne
poate influenţa soarta noastră eternă. Ignorarea celorlalte cărţi de istorie ne poate dăuna relativ, dar
ignorarea Bibliei ne poate atrage suferinţa noastră absolută şi de neînlăturat.
În mod normal, după căderea omului în neascultare, Dumnezeu a trebuit să exercite pedeapsa şi să
refacă echilibrul dreptăţii. Dumnezeu a ales însă să nu ne facă ceva rău care să ne distrugă veşnic;
pedepsele Lui sînt limitate în măsură şi educative în scop. Hotărîrea lui Dumnezeu de a restringe
„dimensiunile" pedepsei pentru a ne face bine este ilustrată în cele 8 „legăminte" pe care El le-a

3
făcut cu omul în decursul istoriei. Primele 4 legăminte din această serie de 8 sînt redate în cuprinsul
cărţii Geneza. Iată însă o listă completă a tuturor celor 8: (1) Edenic (Gen. 2:16), (2) Adamic (Gen.
3:15), (3) prin Noe (Gen. 9:16), (4) Avraamic (Gen. 12:2), (5) Mozaic (Gen. 19:5), (6) Palestinian
(Deut. 30:3), (7) Davidic (2 Sam. 7:16) şi (8) Legămîntul cel Nou (Evrei 8:8; 1 Cor. 11:23-25).
Aşezată la începutul celor 66 de cărţi ale Bibliei, Geneza este şi începutul „revelaţiei de Sine" a lui
Dumnezeu, a descoperirii fiinţei Lui către făptura creiată. Această descoperire treptată este
progresivă în esenţă şi culminează în Cristos, Dumnezeu adevărat făcut trup şi coborît printre
oameni (Ioan 1:18; 14:8-10; Col. 1:15; 2:9; Evrei 1:1-3).
Cunoaşterea pe care oamenii au primit-o despre Dumnezeu este exprimată în „numele" cu care
L-au identificat. În mod absolut, Dumnezeu nu poate avea un nume deoarece orice cuvîntreprezintă
o realitate statică, iar Dumnezeu este infinit în dimensiunile fiinţei Sale şi în posibilităţile Lui de
manifestare. Totuşi, cartea Geneza ne pune la dispoziţie primele trei numiri cu care L-au identificat
oamenii pe Dumnezeu: Elohim, Iehova şi Adonai, date oamenilor într-o ordine prestabilită şi
desăvîrşită care nu poate fi schimbată fără a altera caracterul revelaţiei lui Dumnezeu către oameni
(Exod 6:3), precum şi cele cinci numiri compuse ale numelui lui Dumnezeu: El-Elion: Dumnezeul
Cel Prea înalt (Gen. 14:18), Iehova Elohim: Domnul Dumnezeu (15:2), El-Roi: Dumnezeul care
mă vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire: Domnul va purta de grijă (Gen. 22:14) El-Elohe-Israel: Domnul
este Dumnezeul lui Israel (Gen.33:20).
Elohim este o formă de plural care denumeşte un aspect caracteristic al fiinţei divine: Dumnezeu
întreit în fiinţă (Gen. 1:26), dar unic în natură şi persoană (Deut. 6:4)
Iehova nu este un nume propriu zis, ci un grup de cuvinte care desfăşoară ceva din caracterul infinit
al prezenţei şi posibilităţilor divine: „Eu sînt Cel ce sînt" (Exod 3:11-15). Ocazia în care a apărut
acest nume i-a făcut pe mulţi să se oprească asupra lui ca asupra singurului nume veritabil al
dumnezeirii. Este bine de ştiut însă că evreii au pierdut ei înşişi pronunţarea corectă a acestei
perifraze notate în textul vechi doar prin consoanele HH şi semivocalele Y, W (lingviştii de astăzi
înclină totuşi spre forma Yahweh). În timpul Evului Mediu, rabinii au înlocuit vocalele originale cu
vocalele din cel de al treilea nume pentru divinitate: Adonai şi astfel s-a ajuns la numirea de
„Iehova". Astăzi nimeni nu poate spune că ştie cum a sunat vocea din ceruri prin care S-a identificat
Dumnezeu înaintea lui Moise, iar faptul că în textul Bibliei au apărut apoi alte numiri pentru
Dumnezeu ne arată clar că nu este bine să ne legăm prea mult de această singură numire.
Adonai, sau mai scurt „Adon" este numirea veche pentru „Stăpîn" sau „Domn" şi este aplicată în
textul Vechiului Testament şi omului şi divinităţii (Gen. 15:2). Atunci cînd este aplicat oamenilor
„adonai" se scrie cu literă mică.
Faptul că Geneza începe cu cuvintele acestea: „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul"
este de o importantă covîrşitoare. Această afirmaţie limitează rătăcirile imaginaţiei noastre care-l
caută pe Dumnezeu în forme aberante şi arbitrare.
„La început Dumnezeu...” - neagă totodată şi Ateismul şi Politeismul. Între vidul nimicului şi
confuzia mulţimii de dumnezei, Geneza ni-L aşează înainte pe maiestuosul Dumnezeu unic care
este sursa, suportul şi scopul tuturor lucrurilor.
„La început Dumnezeu a făcut...” - neagă Fatalismul cu învăţătura lui bazată pe hazard.
„La început Dumnezeu a făcut...” - neagă şi Evoluţionismul haotic, maşinist şi impersonal.
„La început Dumnezeu a făcut Cerurile şi pămîntul" - neagă Panteismul care susţine că Dumnezeu
este totuna cu creaţia Sa, dar neagă şi Materialismul care, ameţindu-ne cu ceea ce se vede şi
pretinzînd că materia este veşnică, caută să ne ascundă izvorul creator, începutul şi Judecătorul
desăvîrşit al tuturor celor create.

4
ÎMPĂRŢIREA CĂRŢII
Tema Genezei fiind: „Suveranitatea divină în creaţie, istorie şi mîntuire", am putea sistematiza
cuprinsul cărţii după cum urmează:
I. Protoistoria Omenirii Patru evenimente de seamă
CREAŢIA - Suveranitatea divină asupra lumii fizice. Priorităţile veşnice ale lui Dumnezeu.
CĂDEREA - Suveranitatea divină în problemele umane. Autoritatea morală divină.
POTOPUL - Suveranitatea divină în pedepsire. Autoritatea judiciară supremă.
CRIZA DE LA BABEL - Suveranitatea divină în răspîndirea şi specificul raselor. Autoritate
socială supremă. Stăpînirea deplină asupra societăţii.
II. Istoria patriarhilor Patru persoane de seamă
AVRAAM - Suveranitatea divină în alegere. Chemare supranaturală. ISAAC - Suveranitatea
divină în alegere. Naşterea supranaturală. IACOV - Suveranitatea divină în alegere. Îngrijire
supranaturală. IOSIF - Suveranitatea divină în călăuzire. Călăuzire supranaturală.
SCHIŢA CĂRŢII
I. FACEREA LUMII 1:1 - 2:25 a. Facerea universului, 1:1 b. Facerea pămîntului, 1:2 - 2:3 c.
Facerea Omului, 2:4 -25
II. CĂDEREA OMULUI 3:1-24 a. Ispitirea, 3:1-7 b. Pedepsele, 3:8-24
III. PROTOISTORIA OMENIRII 4 - 5 a. Cain şi urmaşii lui, 4:1-24 b. Set, 4:25-26 c. De la
Adam la Noe, 5:1-32
IV. VIAŢA LUI NOE 6:1 - 10:32 a. Cauzele potopului, 6:1-13 b. Potopul, 6:14-8:19 c.
Evenimente de după potop, 8:20 - 9:29 d. Urmaşii lui Noe, 10:1-32
V. TURNUL BABEL, 11:1-9
VI. VIAŢA LUI AVRAAM 11:10-25:11 a. Strămoşii lui Avraam, 11:10-26 b. Familia lui
Avraam, 11:27-32 c. Chemarea lui Avraam, 12:1-20 d. Despărţirea lui Avraam de Lot, 13:1-18
e. Lot izbăvit de Avraam, 14:1-24 f. Legămîntul Avraamic, 15:1-21 g. Naşterea lui Ismael,
16:1-16 h. Tăierea împrejur, 17:1-27 i. Nimicirea Sodomei şi Gomorei, 18; 19 î. Avraam şi
Abimelec, 20:1-18 j. Naşterea şi jertfirea lui Isaac, 21; 22 k. Moartea Sarei, 23:1-20 l.
Căsătoria lui Isaac, 24:1-67 m. Moartea lui Avraam, 25:1-11
VII. URMAŞII LUI ISMAEL, 25:12-18
VIII. VIAŢA LUI IACOV, 25:19-36:43 a. Iacov şi Esau, 25:19-34 b. Isaac şi Abimelec,
26:1-35 c. Iacov în tinereţe, 27:1 - 28:22 d. Iacov la Laban, 29:1 - 30:43 e. Iacov se întoarce în
Canaan, 31:1 - 33:20 f. Bătrîneţea lui Iacov, 34:1 - 36:43
IX. VIAŢA LUI IOSIF, 37:1 - 50:26 a. Iosif vîndut în robie, 37:1-36 b. Păcătuirea lui Iuda cu
Tamar, 38:1-30 c. Iosif în Egipt, 39:1 -41:57 d. Fraţii lui Iosif vin în Egipt, 42:1 - 45:28 e.
Toată familia vine în Egipt, 46:1 - 47:31 f. Binecuvîntarea copiilor lui Iosif, 48:1-22 g. Iacov îşi
binecuvîntează fii, 49:1-27 h. Moartea şi îngroparea lui Iacov, 49:28 -50:14 i. Ultimele zile ale
lui Iosif, 50:15-26

5
EXODUL

Exodul urmează Genezei în acelaşi fel în care Noul Testament urmează Vechiului Testament.
Geneza ne vorbeşte despre căderea omului la toate examenele şi în toate privinţele; Exodul este
descrierea glorioasei intervenţii a Dumnezeului pornit în răscumpărarea creaturii pierdute. Ea ne
vorbeşte despre un Dumnezeu suveran care a hotărît în bunăvoinţa Lui să mîntuiască.
Exodul este prin excelenţă cartea care ne vorbeşte mai clar decît oricare alta din Vechiul Testament
despre lucrarea de mîntuire. Acţiunea ei debutează în plină tragedie umană, dar se termină cu un
triumf al slavei; începe prin a ne spune cum Dumnezeu s-a coborît plin de har în scena lumii pentru
a izbăvi un popor pe care-l iubeşte şi se termină cu declaraţia că Dumnezeu a coborît în norul slavei
pentru a locui în mijlocul acestui popor răscumpărat.
Titlul: Titlul românesc vine dintr-o traducere a Bibliei evreieşti în limba greacă numită
„Septuaginta". Exodul sau „Ieşirea" este o numire cum nu se poate mai nimerită pentru această
carte în care Dumnezeu ne relatează despre ieşirea poporului ales din ţara în care suferiseră crunt ca
robi timp de cîteva generaţii. Termenul „exod" se află scris ca atare în 19:1, iar în varianta lui
grecească apare în cuprinsul Noului Testament în Evrei 11:22, Luca 9:31 şi 2 Petru 1:15 (în
ultimele două texte cu sensul de ieşire ca o „trecere dincolo" în altă realitate).
Autorul: Încă din timpul lui Iosua, cartea i-a fost atribuită lui Moise (Iosua 8:31-35; cf. Exodul
20:25), părere confirmată apoi şi de Domnul Isus (Marcu 12:26). Datele cărţii ne fac să credem că
autorul ei a fost într-adevăr un om cu o foarte aleasă educaţie, care a locuit în Egipt un timp
îndelungat şi a fost el însuşi martor ocular la evenimentele descrise. Autorul a fost familiarizat cu
ciclul recoltelor din valea inferioară a Nilului (Exodul 9:31-32); descrierile lui sînt foarte precise şi
clare (Exodul 2:3, 12), dîndu-ne amănunte pe care numai un martor ocular putea să le observe
(Exodul 15:27).
Data scrierii: Probabil între anii 1445 -1440 î.Cr.
Subiectul: Tema acestei cărţi este eliberarea din robia egipteană, ca o împlinire a promisiunii
făcute în Geneza 15:13-14. Această izbăvire a fost îndeplinită în urma unor intervenţii miracuIoase
din partea lui Dumnezeu (plăgile din Exodul 7:14 -12:36) şi n-a cerut din partea evreilor decît o
încredere totală în eficacitatea sîngelui simbolic vărsat (Exodul 12:1-13). Ca şi în Noul Testament,
eliberarea (sau mîntuirea) are ca scop aducerea celor eliberaţi într-o stare de strînsă părtăşie cu
Dumnezeu. După realizarea ieşirii din Egipt, poporului evreu îi este dată Legea, împreună cu o
mulţime de alte descoperiri despre adevărata închinăciune înscrisă în tiparul şi simbolurile Cortului
întîlnirii. La toate acestea sînt adăugate reguli care reglementează apropierea de Dumnezeu prin
intermediul jertfelor practicate de preoţi.
În cartea Exodul, Dumnezeu, care se apropiase pînă atunci de popor pe baza legămîntului
Avraamic, îi aşează pe evrei aproape de Sine însuşi prin prerogativele unui alt legămînt: cel
Mozaic.
Legămîntul Avraamic dat în Gen. 12:2-3 fusese întreit în semnificaţie: (1) anunţa transformarea lui
Avraam într-un popor foarte mare, (2) îi promitea lui Avraam patru binecuvîntări personale şi (3)
prin evrei, făgăduia neamurilor trei lucruri distincte: a. „Voi binecuvînta pe cei ce te vor
binecuvînta", b. „voi blestema pe cei ce te vor blestema" şi c. toate familiile pămîntului vor fi
binecuvîntate în tine" (aceasta din urmă fiind încă o confirmare a „proto-evengheliei" din Gen.3:15
care vestise deja hotărîrea că Cel care va veni din sămînţa femeii (Isus) va zdrobi capul şarpelui
(Satan).
Legămîntul Mozaic era cuprins tot în trei secţiuni distincte, după cum urmează: (1) Legea lui

6
Dumnezeu despre neprihănire (Exodul 20:1-26), (2) legile pentru judecată, hotărînd în problemele
vieţii sociale ale poporului Israel (Exodul 21:1 - 24:11) şi (3) poruncile care reglementau aspectele
închinăciunii religioase a poporului Israel (Exodul 24:12 - 31:18). Aceste trei elemente formează
împreună ceea ce Noul Testament numeşte mai tîrziu generic „Legea" (Matei 5:17, 18).
Relaţia dintre legămîntul Avraamic şi legămîntul Mozaic este analizată în profunzime de autorul
epistolei către Galateni. Legea mozaică a fost „aducătoare de moarte" (2 Cor. 3:7-8), poruncile, în
rînduielile lor ofereau poporului în persoana Marelui Preot un mijlocitor care să facă ispăşirea
pentru ei, iar în mulţimea de jertfe era ascunsă „acoperirea" păcatelor pînă la împlinirea vremii, în
anticiparea Crucii mîntuitoare a Domnului Isus (Evrei 5:1-3; 9:6-9; Rom. 3:25-26). Astăzi,
creştinul nu se mai află sub acest legămînt Mozaic al faptelor, ci a trecut sub prerogativele pline de
har ale Legămîntului celui Nou (Rom. 3:21-27; 6:14-15; Gal. 2:16; 3:10-14, 16-18, 24-26; 4:21-31;
evrei 10:11-17).
Legămîntul Mozaic nu a desfinţat legămîntul Avraamic, ci doar i-a adăugat ceva temporar, menit să
aibă valabilitate doar pînă la venirea acelei „seminţe" care va aduce deplina împăcare (Gal.
3:17-19). Prin intermediul legilor şi poruncilor, Dumnezeu le-a arătat oamenilor normele
neprihănirii şi dreptăţii divine. Experienţa trăirii sub pretenţiile Legii i-a convins pe evrei de natura
lor păcătoasă, în timp ce preoţia şi mulţimea de jertfe trebuia să le vorbească despre o cale de ieşire
de sub imperiul vinovăţiei spre o viaţă de iertare, curăţire, restaurare a părtăşie şi adevărată
închinare.
Cuvinte cheie şi terne caracteristice: Cartea Exodul ne aşează înainte cîteva „antetipuri" ale lui
Isus Cristos: Moise (2:2), Paştele (12:11), mana (16:35), stînca (17:6) şi Cortul întîlnirii (25:9).
Exodul ne pune înainte o lectură fascinantă. Există oare în toată istoria un spectacol mai măreţ decît
această „scoatere" a poporului evreu din robia Egiptului? Există oare în oricare alta din celelalte
religii ale lumii o privelişte mai maiestuoasă şi mai slăvită decît această apariţie a lui Dumnezeu pe
muntele Sinai cu ocazia dării Legii? Care clădire dintre capodoperele arhitectonice ale lumii se
poate asemăna cu armonia şi bogăţia de semnificaţii de veşnică importanţă care este înscrisă în
structura Cortului întîlnirii? Puteţi găsi undeva o figură mai impozantă ca acest gigantic întemeietor
de neam cu numele de Moise? Există în toată istoria biblică o altă epocă mai importantă pentru
definirea şi formarea „teocraţiei"?
Toate aceste evenimente şi date unice se găsesc aici în aceste 40 de capitole ale Exodului care ne
vorbesc despre originea, Legea şi organizarea religioasă a poporului Israel.
SCHIŢA CĂRŢII
I. EXODUL 1:1 - 18:27 a. Suferinţele Israeliţilor, 1:1-22 b. Pregătirea lui Moise, 2:1-25 c.
Chemarea lui Moise, 3:1 - 4:31 d. Trimiterea lui Moise la Faraon, 5:1-7:13 e. Prima plagă:
sîngele, 7:14-25 f. A doua plagă: broaştele, 8:1-15 g. A treia plagă: păduchii, 8:16-19 h. A
patra plagă: muştele, 8:20-32 i. A cincea plaga: ciuma vilelor, 9:1-7 î. A şasea plagă: vărsatul
negru, 9:8-12 j. A şaptea plagă: grindina, 9:13-35 k. A opta plagă: lăcustele, 10:1-20 l. A noua
plagă: întunerecul, 10:21-29 m. A zecea plagă: moartea, 11:1 -12:36 n. Plecarea din Egipt,
12:37-51 o. Paştele şi întîii născuţi, 13:1-16 p. Călătoria prin pustie, 13:17-22 r. Trecerea Mării
Roşii, 14:1 -15:21 s. Apele de la Mara, 15:22-27 ş. Prepeliţele şi mana, 16:1-36 t. Stînca din
Horeb, 17:1-7 ţ. Înfrîngerea lui Amalec, 18:1-12 u. Judecătorii, 18:1-27

7
II. LEGEA 19:1 - 24:18 a. Sinai, pregătiri pentru Legămînt, 19; b. Cele 10 porunci, 20:1-26 c.
Legi privitoare la robie, 21:1-11 d. Legi pentru ucidere şi vătămare, 21:12-36 e. Legi pentru furt,
22:1-4 f. Legi pentru vătămarea averii, 22:5-15 g. Legi împotriva imoralităţii, 22:16-20 h. Legi
pentru protejarea săracilor, 22:21-27 i. Legi pentru îndatoriri religioase, 22:18-31 î, Legi pentru
îndatoriri civile, 23:1-14 j. Lege pentru Sabat, 23:10-19 k. Promisiune pentru cucerire, 23:20-33
l. Ratificarea Legămîntului, 24:1-8 m. Descoperirea slavei dumnezeieşti, 24:9-11 n. Moise se
suie pe munte, 24:12-18
III. CORTUL ÎNTÎLNIRII 25:1 - 40:38
PLĂNUIT a. Materialele pentru cort, 25:1-9 b. Chivotul şi capacul ispăşirii, 25:10-22 c. Masa
cu pîinile, 25:23-30 d. Sfeşnicul, 25:31-40 e. Prelatele cortului, 26:1-14 f. Scîndurile pentru
pereţi, 26:15-30 g. Cele două perdele, 26:31-37 h. Altarul pentru arderile de tot, 27:1-8 i.
Curtea cortului, 27:9-19 î. Untdelemnul sfînt, 27:20-21 j. Îmbrăcămintea preoţească, 28:1-43
k. Sfinţirea preoţilor, 29:1-46 l. Altarul tămîierii, 30:1-10 m. Darul pentru răscumpărare,
30:11-16 n. Ligheanul de aramă, 30:17-21 o. Untdelemnul sfînt şi tămîia, 30:22-38 p.
Rînduirea meşterilor, 31:1-11 r. Sabatul ca semn, 31:12-17 s. Tablele Legii, 31:18
AMÎNAT a. Viţelul de aur, 32:1-6 b. Mînia lui Dumnezeu, 32:7-10 c. Mijlocirea lui Moise,
32:11-14 d. Mînia lui Moise, 32:15-29 e. Moise se roagă pentru popor, 32:30-35 f. Pocăinţa
poporului, 33:1-11 g. Moise cere să vadă slava, 33:12-23 h. Reînnoirea Legămîntului, 34:1-35
CONSTRUIT a. Daruri pentru facerea cortului, 35:1-29 b. Chemarea meşterilor, 35:30-35 c.
Dărnicia poporului, 36:1-7 d. Clădirea cortului, 36:8 - 38:31 e. Facerea veşmintelor preoţeşti,
39:1-31 f. Lucrarea este sfîrşită, 39:32-43 g. Aşezarea şi sfinţirea cortului, 40:1-33 h. Slava
Domnului umple cortul, 40:34-38

8
LEVITICUL

Cei mai mulţi dintre aceia care au avut dorinţa sinceră de a citi Biblia de la un capăt la altul s-au
poticnit la cartea Leviticul! Trebuie s-o spunem şi noi: această carte nu este ca toate celelalte. Dar,
faptul acesta nu o face mai puţin importantă, ci îi sporeşte şi mai mult însemnătatea unică. Deşi ea
pare plicticoasă la citit, în ea se găsesc multe comori de extraordinară valoare. Plicticoasă pentru
cititorul superficial, Leviticul se deschide ca o comoară de frumuseţi în faţa celui care este gata să
facă un mic efort de studiu. Cartea aceasta nu ne-a fost dată pentru a fi citită, ci pentru a fi studiată.
Titlul: Numirea din limba română vine din traducerea grecească cunoscută sub numele de
„Septuaginta" şi lămureşte specificul acestei cărţi. Leviticul este un cod de prevederi legale şi
rituale dedicat Leviţilor, adică urmaşilor lui Levi, unul dintre cei 12 fii ai lui Iacov, care fuseseră
aleşi de Dumnezeu să alcătuiască preoţia lui Israel (Gen. 46:1-27).
Autorul: De 56 de ori este scris în text că Dumnezeu a vorbit aceste cuvinte lui Moise, care le-a
scris apoi el însuşi sau le-a dictat altora spre a fi scrise (vezi Lev. 4:1; 6:1; 8:1; 11:1; 12:1). Domnul
Isus certifică faptul că această carte îi aparţine lui Moise (Marcu l:44 cf. Lev. 13:49).
Contextul istoric: Cartea Exodul se termină cu terminarea construirii Cortului întîlnirii, făcut
„după chipul care i s-a arătat lui Moise pe munte". Cum trebuiau să folosească evreii această
construcţie? Reglementările aşezate în cartea Leviticul sînt răspunsul la întrebarea aceasta. Ele i-au
fost date de Dumnezeu lui Moise în timpul de o lună şi 20 de zile cît a durat construirea Cortului
(Exod. 40:17) şi în perioada plecării poporului Israel de la muntele Sinai (Num. 10:11).
Conţinutul cărţii: Să spunem de la început că au existat patru plîngeri majore împotriva
conţinutului acestei cărţi. Mai întîi au fost aceia care au susţinut că este imposibil să poţi înţelege şi
explica ritualurile şi simbolurile cărţii Leviticul. Pentru aceşti critici, citirea cărţii nu poate aduce
nici un fel de cîştig spiritual. Apoi sînt cei ce susţin că oricum cartea aceasta nu prezintă nici un fel
de importanţă pentru creştinii de astăzi deoarece aşezămintele legămîntului Mozaic sînt depăşite şi
n-au nici un fel de aplicabilitate în Biserică. A treia plîngere este aceia că impresia generală produsă
de rigorile şi aşezămintele crude şi sîngeroase descrise în acest text sînt în contradicţie clară cu
imaginea despre Dumnezeu pe care ne-o pun înainte celelalte cărţi ale Bibliei; în sfîrşit, a patra
plîngere împotriva Leviticului vine din partea celor care zic că este foarte dificil de studiat această
carte din cauză că nu este exprimată într-o expunere ordonată. Este uşor să urmăreşti desfăşurarea
evenimentelor în Geneza şi Exodul, dar este aproape imposibil să înţelegi cum se succed lucrurile
în Leviticul.
Un foarte scurt cuvînt introductiv despre conţinutul Leviticului va risipi imediat aceste pretinse
obstacole şi va arăta că această carte nu este depăşită de loc, că abundă în valori spirituale fără de
care creştinismul veacului acesta ar fi mai sărăcit, că îl prezintă pe Dumnezeu în toată splendoarea
caracterului Său şi că textul ei urmăreşte un plan prestabilit, armonios şi bine alcătuit. Toate cărţile
care urmează în Biblie după Leviticul sînt marcate de culoarea specifică a acestei cărţi. Iată de ce
este impoartant să o cunoaştem şi să ne familiarizăm cu terminologia şi cu conţinutul ei.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea aceasta este un manual al preoţimii şi este înţesat de
termeni specifici ca aceştia: „jertfă" (apare de 42 de ori), „preot" (de 189 de ori), „sînge" (de 86 de
ori), „sfînt" (de 87 de ori) şi „ispăşire" (de 45 de ori). Reglementările din această carte subliniază
necesitatea sfinţeniei în trup şi în suflet. Fraza: „să fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt" se repetă mereu ca
un avertisment şi ca o aducere aminte (Lev. 11:44, 45; 19:2; 20:7, 26). Noul Testament citează din
textul şi temele Leviticului de peste 90 de ori.
Scopul principal al cărţii: Leviticul a fost scris ca să arate Israelului cum să trăiască în sfinţenie.

9
Lucrul acesta era necesar pentru că Dumnezeu hotărîse ca Israelul să fie instrumentul prin care să
fie realizat planul de mîntuire pentru toate celelalte neamuri. Metoda lui Dumnezeu pentru
imprimarea unui tipar de sfinţenie a fost întreită: jertfele, cu mesajul că „fără vărsare de sînge nu
există iertare", poruncile ca o mărturie a caracterului divin şi a conduitei cerute de Dumnezeu şi
pedepsele, anexate poruncilor ca un avertisment despre inflexibilitatea sfinţeniei divine. Leviticul a
fost destinat să pregătească Israelul şi omenirea pentru venirea lui Cristos, prin trezirea
sentimentului de vinovăţie şi de nevoie după o jertfă de ispăşire, întregul ritual desfăşurat la Cortul
întîlnirii era o trimitere spre lucrarea viitoare a Domnului Isus şi spre sacrificiul suprem depus de El
pe altarul din dealul Golgotei.
Valoarea perpetuă: În primul rînd, Leviticul este o revelaţie a caracterului lui Dumnezeu, iar
acesta este acelaşi ieri, astăzi şi în veci. În al doilea rînd, el prezintă felul lui Dumnezeu de a lucra
cu oamenii. Nici acesta nu se schimbă. Sfinţenia lui Dumnezeu ne descopere mereu vinovăţia
noastră şi nevoia noastră după Mijlocitorul, harului şi al iertării. În al treilea rînd, Leviticul este o
mostră de cod moral din domeniul teocraţiei. Deşi textul este foarte vechi, orice grup legislativ care
se respectă ar face bine să stăruiască asupra lui ori de cîte ori au de imprimat societăţii norme care
să-i garanteze stabilitatea şi propăşirea. În al patrulea rînd, şi cel mai important dintre toate,
Leviticul este o comoară de tipuri şi simboluri care ni-L prezintă pe Cristos în toată gloria şi
splendoarea Lui trecută, prezentă şi viitoare. Nu trebuie să facem greşala să credem că dacă unele
dintre aceste simboluri şi tipuri au fost deja împlinite, toate se găsesc în aceiaşi situaţie. Dacă este
să ţinem seama de aluziile Noului Testament, multe tipuri şi simboluri îşi aşteaptă încă împlinirea.
Iată de exemplu simbolurile înscrise în sărbătorile naţionale evreieşti. Primele două, Paştele şi
Cincizecimea şi-au trăit împlinirea la cea dintîi venire a Domnului. Ce vom zice însă despre
maiestuoasa Zi a Ispăşirii pentru întregul popor Israel? Am văzut din Evanghelii şi Epistole că Isus
Cristos a intrat în cer ca Mare Preot şi a săvîrşit curăţirea tuturor lucrurilor, dar cum rămîne cu
restul ritualului din sărbătoare: cu reîntoarcerea Lui la poporul care aştepta afară şi cu
binecuvîntarea pe care trebuie s-o împartă asupra tuturor? S-a împlinit şi aceasta? Cum rămîne cu
celelalte două sărbători din calendar? Ce se poate spune despre împlinirea Sărbătorii Trîmbiţelor şi
despre acel magnific „An Sabatic"? Dar cu extraordinarul an „al jubileelor"? Istoria trecută şi
prezentă nu prezintă nici un eveniment care să poată corespunde cu aceste semnificaţii. Prin
urmare, Leviticul este dovedit a fi încă o carte care trebuie studiată pentru anticiparea, înţelegerea şi
aşteptarea vremurilor viitoare. Acele vremi în care „pînă şi pe zurgălăii cailor va sta scris: „Sfinţi
Domnului" (Zaharia 14:20).
Pentru o înţelegere corectă a cărţii Leviticul trebuie să avem un punct de plecare corect. El se
găseşte în primul verset din primul capitol al cărţii: „Domnul a chemat pe Moise; i-a vorbit din
Cortul întîlnirii...”
Anterior Dumnezeu le vorbise de pe muntele Sinai. Fusese un glas de Dumnezeu pentru un popor
vinovat, cu care nu făcuse încă un legămînt. De data aceasta Dumnezeu vorbeşte poporului din
interiorul Cortului. Este glasul Dumnezeului intrat într-o relaţie de părtăşie cu poporul Său prin
intermediul jertfelor şi al iertării. Cartea Leviticul nu vorbeşte poporului ca să-l mîntuiască (lucrul
acesta se săvîrşise prin jertfirea mielului pascal cu prilejul scoaterii din Egipt), ci pentru a-l învăţa
cum să rămînă într-o relaţie bună cu Dumnezeul mîntuirii lor. În interpretările lor tipice, jertfele din
această carte ne dezvăluie frumuseţea jertfei Domnului Isus în multiplele ei faţete prin care îşi
exercită eficacitatea spre cei ce deja sînt mîntuiţi şi au intrat într-o relaţie nouă cu Dumnezeu fiind
justificaţi prin credinţă. Acesta este punctul de plecare al cărţii Leviticul. El este o continuare
firească a Genezei şi Exodului. În Geneza putem vedea remediul pregătit de Dumnezeu pentru
ridicarea omului din căderea sa: „Sămînţa femeii"; în Exodul vedem răspunsul lui Dumnezeu la
strigătul desnădăjduit al omului aflat în robie: „sîngele Mielului"; în Leviticul vedem tot ceea ce are
nevoie omul ca să păstreze o relaţie bună cu Dumnezeu: un Preot, o Jertfă şi un Altar. Pe merit,
Leviticul ocupă locul central în cele cinci cărţi ale lui Moise, căci prin învăţătura lui despre
mijlocire prin preot, jertfă şi altar, el este adevărata inimă a Pentateucului - şi în fapt, a Evangheliei.

10
Leviticul stă faţă de Exodul în aceiaşi relaţie pe care o au Epistolele cu Evangheliile, în Evanghelii
noi sîntem „eliberaţi" prin sîngele Mielului, în Epistole ajungem să fim locuiţi de Duhul Sfînt al lui
Dumnezeu, în Evanghelii Dumnezeu ne vorbeşte din afară, în Epistole el glăsuieşte din lăuntru. În
Evanghelii noi avem baza părtăşiei noastre cu Dumnezeu: răscumpărarea, în Epistole găsim
umblarea noastră în părtăşia cu Dumnezeu: sfinţirea. Ca şi în Leviticul, şi în Epistole ne sînt
prezentate multiplele faţete ale lucrării de ispăşire manifestate de Dumnezeu faţă de cei care sînt
deja mîntuiţi.
Împărţirea cărţii: Există două părţi distincte: pînă la capitolul 17 şi de la capitolul 17 la sfîrşit.
Prima parte se ocupă de probleme ne-morale, iar cea de a două parte se ocupă de probleme morale.
Prima parte are de a face cu întinăciunea ceremonială şi fizică, în timp ce a doua parte se ocupă de
întinarea morală şi spirituală. Cea dintîi reglementează o curăţenie a inimii, iar cea de a doua
defineşte limitele unei vieţuiri în absolută curăţie.
SCHIŢA CĂRŢII
I. BAZA PĂRTĂŞIEI: JERTFA 1 - 17
JERTFELE a. Arderile de tot, 1:1-17 b. Jertfele de mîncare, 2:1-16 c. Jertfele de mulţumire,
3:1-17 d. Jertfele pentru ispăşire, 4:1-5:13 e. Jertfele pentru vină, 5:14-6:7 f. Lămuriri la legile
expuse, 6:8-7:38
PREOŢII a. Consacrarea în slujbă, 8:1-36 b. Inaugurarea slujirii, 9:1-24 c. Denaturarea
slujirii, 10:1-20
OAMENII a. Curăţia în mîncare, 11:1-47 b. Curăţia după naştere, 12:1-8 c. Curăţia în caz de
lepra, 13:1-14:57 d. Necurăţia bărbatului, 15:1-18 e. Necurăţia femeii, 15:19-33 f. Sărbătoarea
ispăşirii, 16:1-34
ALTARUL a. Singurul loc pentru jertfă, 17:1-9 b. Interdicţia de a mînca sînge, 17:10-16
II. ROADA PĂRTĂŞIEI: SFINŢIREA 18-27
OAMENII a. Sfinţire în relaţiile trupeşti, 18:1-30 b. Sfinţire în viaţa zilnică, 19:1-37 c.
Pedepse pentru sfidarea sfinţirii, 20:1-27
PREOŢII a. Porunci privitoare la preoţi, 21:1-22:16
SĂRBĂTORILE a. Sabatul, 23:1-3 b. Paştele, 23:4-8 c. Rusaliile, 23:8-22 d. Anul nou şi
trîmbiţele, 23:23-25 e. Ziua ispăşirii, 23:26-32 f. Sărbătoarea corturilor, 23:33-44
ULEIUL Şl PÎINEA a. Untdelemnul pentru sfeşnic, 24:1 ;4 b. Pîinile pentru punerea înainte,
24:5-9
FELURITE PEDEPSE a. Pedeapsa celui ce huleşte, 24:10-16 b. Pedeapsa celui ce ucide,
24:17-23
RÎNDUIELI PENTRU ŢARA CANAANULUI a. Odihna pămîntului, 25:1-7 b. Anul de
veselie, 25:8-55 c. Binecuvîntarea şi blestemul, 26:1-46 d. Pocăinţa, 26:40-46 e. Juruinţele,
27:1-29 f. Zeciuielile, 27:30-34

11
NUMERI

În mod prioritar, Vechiul Testament este cartea poporului evreu. Toate cărţile lui trebuiesc judecate
prin prisma existenţei şi destinului acestui popor de excepţie. Cartea Genezei ne-a arătat
coordonatele cosmice şi terestre în care a apărut acest neam. Capitolul 11 din cartea Genezei este
pragul de debut al poporului Israel. Dumnezeu însuşi intervine în istorie şi-l cheamă pe Avram din
cetatea păgînă Ur, aflată în Caldeea, la vărsarea Tigrului şi Eufratului în golful Persic. Ales de
gestul suveran al lui Dumnezeu, acest Avram devine Avraam, tatăl unei mari mulţimi (Gen. 17:5),
şi strămoşul tuturor evreilor. Finalul cărţii Geneza îi găseşte pe urmaşii acestui foarte important
personaj istoric părăsind temporar Canaanul spre a se muta în Egipt.
Cartea Exodul ne arată cum familia celor 12 seminţii ale lui Iacov, nepotul lui Avraam creşte
numeric depăşind stadiul unui simplu grup etnic şi devine un popor care stîrneşte teama egiptenilor.
Citim apoi cum Dumnezeu însuşi intervine cu mînă tare în Egipt spre a-l determina pe Faraon să-i
lase pe evrei să plece spre a se întoarce înapoi în ţara promisă lui Avraam, ţara Canaanului. După
ieşirea din Egipt, Dumnezeu dă acestui popor un cod de legi teocratice în virtutea căruia „Elohim"
Dumnezeul cel atotputernic, devine Iehova, Dumnezeul evreilor. Israelul îşi întăreşte statutul de
popor ales şi îşi însuşeşte o viaţă cultică corespunzătoare. Leviticul redă amănunţit prevederile
morale, sociale şi ceremoniale ale codului teocraţie de legi date evreilor. Cartea Numeri, la care am
ajuns acum, cuprinde încă o etapă în drumul împlinirii fiinţei naţionale evreieşti. Poporul format în
Egipt şi căruia i s-a dat în pustie o Constituţie, este acum în drum spre vatra în care-şi va aşeza
copiii. Dumnezeu îi conduce înainte ca să le dea Canaanul. Se vor lăsa ei conduşi de Dumnezeu în
această ţară nouă şi prosperă, dar necunoscută şi potenţial pericuIoasă? Aceasta este întrebarea la
care răspunde conţinutul acestei cărţi.
Titlul: Evreieşte, cartea se numeşte: „În pustie". Cei 70 de învăţaţi care au tradus Biblia din ebraică
în greceşte la Alexandria în Egipt, au numit-o în Septuaginta: „Aritmoi", numărătorile. Titlul din
limba română vine din traducerea latină în care această carte se numeşte chiar aşa: „Numeri".
Autorul: Toată lumea este unanimă în părerea că autorul cărţii este Moise.
Data scrierii: Probabil între anii 1450-1410 î.Cr.
Contextul istoric: La o lună şi jumătate după clădirea Cortului are loc cea dintîi numărătoare a
poporului (Numeri 1:1- 4:49). Acest recensămînt a fost necesar pentru a determina capacitatea
militară a naţiunii şi pentru a rîndui aşezarea taberei lui Israel în jurul clădirii Cortului. Fără nici o
îndoială că numărătoarea a fost necesară şi pentru reglementările administrative şi economice.
Mulţimea de peste două milioane de persoane avea nevoie de puţină ordine şi disciplină economică
şi administrativă. Apoi urmează marea tragedie: poporul refuză să se încreadă în Dumnezeu pentru
cucerirea Canaanului şi Dumnezeu hotărăşte să-i rătăcească prin pustie timp de 40 de ani. După
această perioadă are loc cea de a doua numărătoare (Num. 26:1- 65). Toată mulţimea celor ce
trecuseră de 20 de ani cu prilejul neascultării, pieriseră deja în pustie. Numai Iosua şi Caleb au fost
cruţaţi. Ei vor conduce de acuma poporul. Au loc ultimele pregătiri înainte de a trece la cucerirea
ţării. Poporul adunat la Cadeş este numărat încă o dată. Numărul lor este aproximativ egal cu
numărul celor ce, cu 40 de ani în urmă, fuseseră scoşi din Egipt.
Tema cărţii: Cineva a zis că: (1) în Geneza vedem ruina omului, (2) în Exodul vedem
răscumpărarea omului, (3) în Levitic vedem închinăciunea omului, iar (4) în Numeri vedem omul
în umblarea lui cu Domnul. Şi numărătorile şi pribegia timp de 40 de ani prin pustie susţin acest
punct de vedere.
Lecţia principală din cartea Numeri este că poporul lui Dumnezeu trebuie să umble prin credinţă

12
dacă vrea să înainteze. Pentru a sublinia acest adevăr, textul relatează abateri de la această regulă şi
sfîrşitul lor tragic: neascultarea întregului popor (Num. 11:1), neascultarea lui Aaron şi Maria
(Num. 12:1, 9-10), refuzul de intra în ţara promisă (Num. 14:2-3, 26-30), neascultarea lui Moise
(Num. 20:12), idolatria poporului (Num. 25:3, 8-9). În ciuda acestor greşeli ale poporului,
Dumnezeul legămîntului făcut cu ei i-a purtat cu credincioşie avînd grijă în mod miraculos de ei în
cei 40 de ani de pribegie în pustie şi i-a făcut să ajungă în final în binecuvîntată ţară a Canaanului.
Noul Testament preia lecţia neascultării din cartea Numeri şi o foloseşte pentru a imprima
creştinilor o viaţă de credinţă şi de deplină ascultare faţă de Domnul (Ioan 3:14; l Cor. 10:1-12; 2
Petru 2:l5-16; Apoc. 2:14; Iuda 11)
Conţinutul cărţii: Aşezarea conţinutului acestei cărţi este unică în felul ei şi, o dată înţeleasă, ne
va ajuta să păstrăm foarte uşor în memorie evenimentele cărţii. De la o primă privire observăm că
avem de a face cu două generaţii de oameni: cea dintîi, care ieşise din Egipt dar care avea să piară în
pustie, şi cea de a doua, care s-a născut în pustie şi avea să cucerească Canaanul. Primele 14
capitole tratează problema primei generaţii, ultimele 16 capitole istorisesc ceea ce s-a întîmplat cu
generaţia născută în pustie, iar între ele există grupul capitolelor 15-20 în care aflăm ceea ce s-a
întîmplat pe drumurile pustiei în acea perioadă de tranziţie de 40 de ani. De unde ştim că de la
capitolul 21 începe relatarea evenimentelor din viaţa generaţiei născute în pustie? Textul din Num.
33:38 ne spune că moartea lui Iosua descrisă în Num. 20:22-29 s-a petrecut: „în al patruzecilea an
după ieşirea copiilor lui Israel din ţara Egiptului, în luna a cincea, în cea dintîi zi a lunii".
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea Numeri mai poate fi numită şi „cartea călătoriilor şi
popasurilor" (Num. 33:1-2) sau „cartea cîrtirilor" (Num. 11:1, 4; 12:2; etc. Ps. 95:10). Cel mai
cunoscut pasaj al cărţii este întîmplarea cu şarpele de aramă (Num. 21:4-9) pe care o preia Domnul
Isus în Ioan 3:14-17 aplicînd-o la propria Lui răstignire pentru mîntuirea lumii. Alte tipuri care îl
prevestesc pe Cristos sînt: stînca lovită (Num. 20:7-11) şi cetăţile de scăpare (Num. 35).
Insuficienţa aşezămintelor Vechi Testamentale pentru mîntuire este ilustrată profetic de
evenimentele petrecute în Num. 20. În acest unic capitol ne întîlnim cu moartea Mariei, cu păcatul
lui Moise şi cu moartea lui Aaron. Maria este reprezentativă pentru oficiul profeţiei, Aaron este
reprezentantul preoţiei Vechi Testamentale, iar Moise este prin excelenţă reprezentantul Legii. Nici
unul dintre aceşti trei oameni nu a putut intra în ţara promisă. Această misiune a fost păstrată pentru
Iosua, care în nume şi misiune este un reprezentant al Căpeteniei mîntuirii noastre: Domnul Isus
Cristos.
SCHIŢA CĂRŢII
I. CEI IEŞIŢI DIN EGIPT 1-14 a. Numărarea Israeliţilor, 1:1-4:49 b. Poziţia semintiilor în
tabără, 2:1-34 c. Poziţia şi slujbele leviţilor, 3:1-4:49
SFINŢIREA POPORULUI a. Prin izgonirea celor necuraţi, 5:1-4 b. Prin despăgubirea pentru
furt, 5:4-10 c. Prin clarificări în căsnicie, 5:11-31 d. Prin legea Nazireatului, 6:1-21 e. Prin
binecuvîntarea poporului, 6:22-27 f. Prin darurile căpeteniilor, 7:1-89 g. Prin închinarea
leviţilor, 8:1-26 h. Prin ţinerea Paştelor, 9:1-14 i. Prin călăuzirea divină, 9:15-10:10 P
PLECAREA DIN SINAI a. Începutul călătoriei, 10:11-28 b. Socrul lui Moise, 10:29-36 c.
Începutul cîrtirilor, 11:1-3 d. Cîrtirea poporului, 11:4-35 e. Cîrtirea Mariei, 12:1-16
ISCODIREA ŢĂRII a. Trimiterea celor 12 iscoade, 13:1-20 b. Iscodirea ţării, 13:21-25 c.
Raportul iscoadelor, 13:26-33 d. Necredinţa poporului, 14:1-10 e. Mînia lui Dumnezeu,
14:11-12 f. Mijlocirea lui Moise, 14:13-19 g. Pedepsirea celor necredincioşi, 14:20-38 h.
Pedepsirea celor neascultători, 14:39-45
II. 40 DE ANI ÎN PUSTIE 15-20 a. Legi asupra jertfelor, 15:1-21 b. Păcatele fără voie,

13
15:22-31 c. Călcarea Sabatului, 15:32-36 d. Ciucurii de la veşminte, 15:37-41
CONTESTAREA Şl CONFIRMAREA PREOŢIEI a. Core, Datan şi Abiram, 16:1-50 b.
Toiagul lui Aaron, 17:1-13 c. Responsabilităţile preoţilor, 18:1-7 d. Privilegiile preoţilor,
18:8-32 e. Vaca roşie, apa de curăţie, 19:1-22
MARIA, MOISE, AARON a. Moartea Mariei, 20:1 b. Păcatul lui Moise, 20:2-13 c.
Împotrivirea Edomiţilor, 20:14-21 d. Moartea lui Aaron, Eleazar, 20:22-29
III. CEI NĂSCUŢI ÎN PUSTIE 21-36 a. Înfrîngerea şi biruinţa de la Arad, 21:1-3 b. Şarpele
de aramă, 21:4-9 c. Alte călătorii, 22:10-35
BALAAM, PROFETUL VRĂJITOR a. Balaac trimite după Balaam, 22:1-14 b. Măgăriţa lui
Balaam, 22:15-41 c. Balaam binecuvîntează, 23:1-30 d. Balaam confirmă binecuvîntarea,
24;1-14 e. Steaua lui Iacov, 24:15-25 f. Şiretlicul lui Balaam, 25:1-15 (31:16) g. Omorîrea
Madianiţilor, 25:16-18
O NOUĂ NUMĂRĂTOARE a. A doua numărătoare, 26:1-65
REPETAREA UNOR LEGI a. Lege asupra moştenirii, 27:1-11 b. Iosua, urmaşul lui Moise,
27:12-23 c. Jertfa zilnică, 28:1-15 d. Jertfe de Paşte, 28:16-25 e. Jertfele de Rusalii, 28:26-31
f. Jerfe în ziua trîmbiţei, 29:1 -6 g. Jertfe pentru ziua ispăşirii, 29:7-11 h. Jertfe pt. sărbătoarea
corturilor, 29:12-40 i. Lege asupra juruinţelor, 30:1-2 î. Juruinţa femeilor, 30:3-16
BIRUINŢA ASUPRA MADIANIŢILOR a. Lupta, 31:1-24 b. Împărţirea prăzii, 31:25-54
ŢARA DE DINCOLO DE IORDAN a. Ruben şi Gad aleg Galaadul, 32:1-32 b. Cucerirea
Galaadului, 32:33-42
RECAPITUALREA CĂLĂTORIILOR a. Din Egipt pînă la Sinai, 33:15 b. De la Sinai pînă la
Cades, 33:16-36 c. De la Cades la cîmpia Moabului, 33:37-49
VOIA DOMNULUI PENTRU CANAAN a. Canaaniţi trebuiesc nimiciţi, 33:50-56 b. Hotarele
Canaanului, 34:1-29 c. Cetăţile Leviţilor, 35:1-8 d. Cetăţile de scăpare, 35:9-34 e. Moştenirea
femeilor, 36:1-13

14
DEUTERONOMUL

Deuteronomul este cea de a cincea carte din Pentateucul lui Moise. Aceste cinci cărţi, numite de
evrei şi Tora, alcătuiesc o veritabilă Biblie în miniatură, în ele vedem succesiv, ruina,
răscumpărarea şi readucerea omului în părtăşie cu Dumnezeu, apoi călăuzirea divină şi dragostea
lui Dumnezeu care reuşeşte mereu să ne scoată la capăt. Şi tot în ele căpătăm o revelaţie progresivă
treptată a lui Dumnezeu către oameni. Geneza ne descopere suveranitatea lui Dumnezeu, în creaţie
şi în alegerea Israelului; Exodul ne descopere puterea şi măreţia lui Dumnezeu; Leviticul adaugă la
acestea sfinţenia divină, evidenţiată în îndemnul la punerea de o parte pentru Domnul; în Numeri ni
se arată severitatea şi bunătatea manifestată de Dumnezeu în relaţia Lui cu oamenii, iar în
Deuteronomul vom vedea dincolo de promisiuni şi pedepse credincioşia lui Dumnezeu. Această
carte devine astfel nu numai ultima dintre cele cinci, ci şi o completare necesară a tuturor celorlalte.
Titlul: Numele cărţii vine de la două cuvinte din limba greacă: deuteros (a doua) şi nomos (lege).
În secolul III dinainte de Cristos, învăţăţii care au tradus originalul ebraic în Septuaginta greacă au
combinat aceste cuvinte pentru a obţine titlul cărţii, în fapt, Deuteronomul nu este o a doua lege, ci
numai o repetare a legilor înaintea noii generaţii de evrei născuţi în pustie şi aflaţi acum în pragul
intrării în Canaan.
Autorul: Aşa cum arată şi conţinutul, cu excepţia ultimului capitol în care moartea lui Moise este
adăugată de altcineva ca un fel de apendix al cărţii, Deuteronomul este duiosul cîntec de lebădă al
lui Moise. Adevăratul autor al cărţilor sfinte este însă altcineva. De peste 500 de ori ni se spune în
textul Pentateucului că: „Dumnezeu a spus:...” sau „Domnul a vorbit lui Moise şi i-a spus:...” Deşi
vom da mereu în schiţele noastre numele autorului uman al cărţilor Bibliei este bine să ţinem minte
că veritabilul autor al lor rămîne Dumnezeu însuşi. Iată ce ne spune Petru în această privinţă: „Căci
nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînaţi de
Duhul Sfînt" (2 Petru l:21; vezi şi 2 Tim. 3:16, 17).
Contextul istoric: Moise rosteşte aceste cuvinte în cîmpia Moabului, înainte de intrarea evreilor în
Canaan şi cu puţin înainte de propria lui moarte. Deuteronomul acoperă o perioadă de timp de
aproximativ două luni, incluzînd şi cele 30 de zile de jale după moartea lui Moise.
Data scrierii: Probabil în timpul unei singure săptămîni, cam cu o lună înainte de trecerea
Iordanului (Deut. 1:1-3)
Conţinutul cărţii: Cartea este o colecţie de cuvîntări ţinute de Moise ca rămas bun înainte de
despărţirea de copiii lui Israel. Aceste discursuri calde şi solemne au fost rostite în ceasul în care
marele om se afla în pragul marii treceri din viaţa terestră spre viaţa cerească. Din înălţimea
muntelui Pisga, el priveşte înapoi peste un secol de istorie plin cu evenimente de importanţă
epocală. După încă o secţiune în care revine cu lămuriri la unele din legile primite anterior de Israel,
Moise îşi întoarce privirea înspre viitor pătrunzînd profetic pînă către sfîrşitul istoriei lui Israel,
după anticipata lor reîntoarcere în ţară.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Deuteronomul este o carte de tranziţie. Ea marchează patru
schimbări mari care s-au petrecut în viaţa Israelului. În primul rînd este vorba de tranziţia înspre o
nouă generaţie. Cu excepţia lui Iosua, Caleb şi a lui Moise însuşi, toată mulţimea aceea de oameni
scoasă din Egipt şi numărată la Sinai se prăpădise pe drumurile pustiei, în al doilea rînd este vorba
despre o tranziţie înspre o nouă moştenire. Peregrinările prin pustie aveau să se sfârşească prin
dobîndirea unui teritoriu în care să se aşeze naţiunea. În cel de al treilea rînd este vorba despre
tranziţia spre o nouă experienţă, spre un alt fel de viaţă în care corturile vor fi înlocuite cu case,
viaţa nomadă va fi părăsită şi în loc de hrana pustiei vor începe să mănînce lapte, miere şi roadele
Canaanului. Cea de a patra tranziţie, şi cea mai importantă va fi aceea înspre o nouă cunoaştere a lui

15
Dumnezeu, înspre cunoaşterea că Dumnezeu este dragoste.
Începînd cu Geneza şi pînă la Numeri, textul Scripturii nu ne vorbeşte nicăieri explicit despre
dragostea divină. Abia în Deuteronomul, li se explică evreilor motivaţia faptelor lui Dumnezeu: „El
a iubit pe părinţii tăi, şi de aceea a ales sămînţa lor după ei" (Deut. 4:37). „Nu doar pentru că
întreceri la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sînteţi cel
mai mic dintre toate popoarele. Ci, pentru că Domnul vă iubeşte...” (Deut. 7:7-8). „Şi numai de
părinţii tăi S-a alipit Domnul ca să-i iubească; şi după ei, pe sămînţa lor, pe care v-a ales El dintre
toate popoarele, cum vedeţi azi" (Deut. 10:5; vezi şi 23:5).
Vorbind de acest caracter de tranziţie al cărţii Deuteronomul, este bine să arătăm aici simetria care
există între Vechiul Testament şi Noul Testament. Ambele încep cu cîte un grup de cinci cărţi
istorico-legislative şi există o asemănare uimitoare între cea de a cincea carte a Vechiului
Testament: Deuteronomul şi cea de a cincea carte a Noului Testament: Faptele Apostolilor. Cartea
Faptelor Apostolilor este şi ea o carte de tranziţie. Ea marchează trecerea de la mesajul
Evangheliilor la acela al epistolelor. Ca şi Deuteronomul, şi Faptele Apostolilor se adresează unei
generaţii noi: generaţia „re-generaţilor" prin credinţa mîntuitoare în Cristos. Ca şi Deuteronomul şi
ea vorbeşte despre o nouă posesiune: „Canaanul spiritual plin de tot felul de binecuvîntări cereşti în
Cristos". Ca şi Deuteronomul şi ea vorbeşte despre o nouă experienţă: experienţa unei naşteri noi, a
unei vieţi noi, a unei puteri noi prin locuirea Duhului Sfînt în cei credincioşi. Ca şi Deuteronomul şi
ea marchează tranziţia înspre o nouă revelaţie a lui Dumnezeu: „Taina lui Cristos... care n-a fost
făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri... pentru ca domniile şi stăpînirile din locurile
cereşti să cunoască acum, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu" (Efes.
3:4, 5, 10).
Ceea ce este încă şi mai izbitor este faptul că şi Deuteronomul şi Faptele Apostolilor sînt cărţile în
care Dumnezeu le dă oamenilor o a doua şansă. Care şansă este în Deuteronomul? Este tocmai
această „deuteros nomos", această repetare a legii, înainte de a-i preda conducerea lui Iosua, Moise
le repetă evreilor legămîntul Legii. Despre care a doua şansă se vorbeşte în cartea Faptele
Apostolilor? Este vorba despre cea de a doua oferire a împărăţiei cerurilor pentru poporul evreu,
mai întîi în capitală, iar apoi în ţară şi în toate provinciile imperiului Roman. Despre aceste lucruri
vom vorbi mai pe larg atunci cînd vom ajunge la ele, dar este bine să să le cunoaştem încă de pe
acum.
Deuteronomul vorbeşte şi despre trinitatea lui Dumnezeu. Iată ce citim în pasajul din 6:4-5, numit
de evrei şi „Shema": „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este un singur Domn. Să iubeşti
pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta". Domnul
Isus însuşi ne-a spus că aceasta este cea mai mare dintre toate afirmaţiile Legii (Marcu 12:29-30).
Evreii şi unitarienii văd în acest text o negare a trinităţii, dar o asemenea afirmaţie intră în conflict
direct cu afirmaţiile textului. Cuvîntul folosit pentru numele lui Dumnezeu este aici: „Elohenu"
forma genitivală a lui Elohim, despre care ştim deja că este o formă de plural. Citit în original, acest
verset sună: „Iehova Elohenu, este singurul Iehova!" sau tradus: „Domnul Dumnezeii noştri, este
singurul Domn!" Ba încă şi mai mult, pentru cuvîntul: „singurul" este folosit „echad" care numeşte
o pluralitate şi nu „iachid" care defineşte unitatea absolută. Singularul de pluralitate se foloseşte şi
în limba română atunci cînd zicem de exemplu: „un" ciorchine de struguri.
În această declaraţie solemnă din Legea repetată de Moise ni se dă cea mai înaltă afirmaţie de crez
a religiei poporului Israel. Ea este astăzi şi temelia crezului creştin. Nici nu se putea să fie altfel.
Dumnezeul evreilor este şi Dumnezeul nostru, căci în afara Lui nici nu există un altul. Mesia
evreilor este Mesia al nostru, căci nici aici nu există un altul. Creştinismul este monoteist şi
cristocentric.
Un alt pasaj de importanţă excepţională din Deuteronom este capitolul 28. El ne arată ceea ce ar fi
putut deveni Israel dacă ar fi trăit în ascultare de Domnul (28:1-14). Cum aşa ceva nu s-a întîmplat,

16
pasajul rămîne o referinţă despre vremea „mileniului" (vezi şi Isaia 60 pînă la 62; Zaharia 14:8-21,
Ieremia 31:1-19, Deut. 30:1-10; Rom. 11:25-31). Versetele 47-49 ne vorbesc despre invazia
romană din anul 70 d.Cr. şi de cumplita tragedie a măcelăririi evreilor, iar versetele 63-67 ni-i
descriu pe evrei aşa cum trăiesc ei astăzi, „împrăştiaţi" printre toate popoarele lumii, „fără loc de
odihnă", cu „inima fricoasă", aşteptînd îndurarea Dumnezeului lor şi venirea lui Mesia.
Moise a murit la vîrsta de 120 de ani (Deut. 34:7). El este singurul om pe care l-a îngropat
Dumnezeu însuşi. Mormîntul lui a fost aşezat „în valea Moabului", dar nimeni nu i-a cunoscut locul
„pînă în ziua de astăzi" (34:6). Dumnezeu a evitat astfel pericolul ca evreii să facă din Moise un
idol. Dumnezeul creştin s-a pronunţat încă de atunci împotriva cultului morţilor. Biblia ne spune că
pentru trupul lui Moise a fost o dispută între Diavol şi arhanghelul Mihail (Iuda 9) Moise a reapărut
încă o dată pe pămînt pe muntele unde Domnul S-a schimbat la faţă înaintea ucenicilor Săi (Luca
9:30, 31). El a trăit dincolo de mormînt, continuînd să-L servească pe Dumnezeul răscumpărării
sale.
SCHIŢA CĂRŢII
Introducere 1:1-5
I. O PRIVIRE ÎN URMĂ 1:6 - 4:33 a. Israel la Sinai, 1:6-18 b. Israel la Cadeş-Barnea,
1:19-46 c. Pribegia prin pustie, 2:1-25 d. Cucerirea ţării dinainte de Iordan, 2:26-3:22 e. Moise
cere să vadă tara, 3:23-29 f. Îndemn, 4:1-40 g. Cetăţile de scăpare, 4:41-43
II. O PRIVIRE ÎN SUS 4:44 - 26:19 a. Cele 10 porunci, 4:44-5:33 b. Iubirea de Dumnezeu,
6:1-25 c. Nimicirea Cananiţilor, 7:1-26 d. Porunca aducerii aminte, 8:1-10:11 e. Ce cere
Dumnezeu, 10:12-11:25 f. Binecuvântarea şi blestemul, 11:26-32 g. Stîrpirea idolatriei,
12:1-13:18 h. Mîncări curate şi necurate, 14:1-21 i. Zeciuielile, 14:22-29 î. Anul sabatic,
15:1-23 j. Sărbătorile evreieşti, 16:1-17
Porunci pentru: k. judecători, 16:18-17:13 l. împăraţi, 17:14-20 m. Leviţi, 18:1-18 n.
ghicitori şi vrăjitori, 18:9-14 o. primirea lui Mesia, 18:15-22 p. profeţi, 18:20-22
Porunci pentru relaţii sociale: r. Cetăţile de scăpare, 19:1-13 s. Hotarele proprietăţii, 19:14 ş.
Martorii mincinoşi, 14:15-21 t. Militărie, 20:1-14 ţ. Cetăţile cucerite, 20:15-20 u. Omoruri,
21:1-9 v. Viaţa de familie, 2 110-22:30
: x. Prozeliţii şi adunarea Domnului, 23:1-18 y.
Protejarea celui mai slab, 23:19-25:19 z. Cele dintîi roade, 26:1-19
III. O PRIVIRE ÎNAINTE 27 - 30 a. Stabilirea cadrului, 27:1-26 b. Binecuvîntările, 28:1-14
c. Blestemurile, 28:15-68 d. Legămîntul Palestinian, 29:1-30:20
Încheiere a. Cuvinte de rămas bun, 31:1-29 b. Cîntarea lui Moise, 31:30-32:47 c. Testamentul
lui Moise, 32:48-33:29 d. Moartea lui Moise, 34:1-12

17
CĂRŢILE ISTORICE

Cele 12 cărţi care urmează (Iosua - Estera) sînt cunoscute sub numele de „cărţi istorice". Această
grupă este deosebită de „cărţile Legii" (Geneza - Deuteronom), de „cărţile poetico- didactice" (Iov
-Cîntarea Cîntărilor) sau de „cărţile profetice" (Isaia - Maleahi). Deşi asaltate de critici, acurateţea
cărţilor istorice a fost întotdeauna confirmată de descoperirile arheologice din ultima vreme.
Conţinutul acestor cărţi acopere formarea şi căderea teocraţiei în Israel, robia Israelului şi a
regatului lui Iuda, întoarcerea în ţara promisă (Gen. 15:18-21; Ezra 2:1), restaurarea Ierusalimului
şi rezidirea Templului. Din punct de vedere cronologic, această perioadă se întinde pînă în vremea
profetului Maleahi, a cărui carte este ultima din cărţile Vechiului Testament. Prin contrast, cărţile
profetice acopere o arie istorică mult mai îndelungată. Ele prevăd pedeapsa care va cădea asupra
Israelului din cauza păcatului, dar merg dincolo de a-i îndemna pe evreii din fiecare generaţie să se
întoarcă la o viaţă de credinţă şi de neprihănire, la anunţarea unei epoci viitoare caracterizate prin
slavă, bunăstare şi pace sub conducerea lui Mesia.
Acest program de istorie şi profeţie combinate poate fi eşalonat în şapte etape distincte:
I. De la chemarea lui Avraam pînă la timpul exodului (Gen. 12:1 - Ex. 12:51; cf. Fapte. 7). În
această perioadă a fost dat legămîntul Avraamic, împlinit apoi parţial prin transformarea Israelului
într-un neam mare. (Se crede că evenimentele cărţii Iov s-au desfăşurat şi ele în această perioadă,
dovedind înaltul nivel de cunoaştere religioasă şi filosofică al oamenilor din acea vreme.)
II. De la exod şi pînă la moartea lui Iosua, în această perioadă Israelul este scos din Egipt, primeşte
Legea, îşi manifestă necredinţa în Dumnezeu, este pedepsit cu cei 40 de ani de rătăcire prin pustie,
ajunge sub călăuzirea lui Moise şi Aaron la graniţa Canaanului, iar sub conducerea lui Iosua
cucereşte în sfîrşit ţara promisă.
III. Urmează apoi perioada judecătorilor descrisă în cartea Judecătorilor, în cartea Rut şi în 1
Samuel 1:1-10:24. Vremea judecătorilor este caracterizată printr-un ciclu spiritual în care
apostazia, pedeapsa prin robie, pocăinţa şi izbăvirea prin ridicarea unui conducător (numit şi
„judecător") se repetă fără încetare. Israelul este scos din acest haos moral, spiritual şi politic prin
apariţia profetul Samuel, în timpul căruia Israelul cere un împărat şi-l primeşte pe Saul.
IV. Perioada împăraţilor, de la Saul şi pînă la ducerea evreilor în robie, este descrisă în 1 Samuel
10:25-31:13; 2 Samuel, 1 şi 2 Împăraţi, şi 1 şi 2 Cronici. Slava şi măreţia cunoscută de Israel sub
David şi Solomon scade treptat după divizarea împărăţiei în regatul de Nord şi regatul de Sud.
Israelul şi Iuda decad din ce în ce mai mult din punct de vedere moral şi religios.
V. Perioada robiei. Pedeapsa vestită de Moise în cazul neascultării a căzut peste Israel şi peste Iuda.
Cărţile lui Ieremia, Ezechiel, Daniel şi Estera descriu agonia suferinţelor trăite de evrei. Plecarea
regatului lui Iuda în robie (586 î.Cr.) inaugurează o epocă de mare semnificaţie profetică cunoscută
sub numele de „vremea neamurilor" (Luca 21:24). În acest timp, Ierusalimul va ieşi de sub
controlul evreilor şi va fi călcat în picioare de neamuri.
VI. Perioada de la restaurarea parţială a Israelului şi pînă la moartea, învierea şi înălţarea lui Cristos
la cer. Evenimentele acestei perioade se găsesc descrise în cărţile profeţilor Hagai, Zaharia şi
Maleahi din Vechiul Testament şi în conţinutul celor patru Evanghelii din Noul Testament. Spre
sfîrşitul acestei perioade a apărut Cristos, „sămînţa" despre care vorbise Dumnezeu în legămintele
Adamic şi Avraamic. El n-a fost însă acceptat de Israel ca împărat şi Mesia, a fost executat pe
cruce, pus într-un mormînt, dar a înviat a treia zi şi S-a înălţat la cer, promiţînd că va reveni. Toate
aceste evenimente extraordinare au marcat şi încheierea celei de a-69-a săptămîni profetice despre
care vorbise Daniel în cartea sa (Dan. 9:24-27).

18
VII. Urmează perioada Bisericii, de la Rusalii şi pînă la răpire, în timpul acesta planul lui
Dumnezeu cu Israelul este pus de o parte (Rom. 9-11). Evenimentele acestei perioade sînt descrise
istoric în cartea Faptele Apostolilor şi explicate teologic în conţinutul epistolelor. La începutul
perioadei, Ierusalimul a fost distrus (70 d.Cr.), iar Israelul a fost risipit pentru a treia şi ultima dată
printre neamuri. Privilegiile de naţiune sfîntă sînt puse de asemenea de o parte, evreii şi neamurile
putînd să intre cu aceleaşi drepturi şi privilegii în colectivitatea celor chemaţi să alcătuiască
„trupul" spiritual al Bisericii, mireasa lui Cristos. (1 Cor. 12:13; Efes. 3:6)
VIII. Ultima perioadă a istoriei lui Israel va începe istoric odată cu debutul celei de a-70-a
săptămîni despre care a vorbit profetul Daniel (Dan. 9:27). În cea de a doua jumătate a săptămînii
profetice, va veni peste Israel o vreme teribil de grea numită şi „necazul cel mare" (Dan. 12:1; Mat.
24:21). Acei ani teribili nu se vor termina decît la revenirea lui Mesia, care va izbăvi Israelul, va
judeca pămîntul şi neamurile şi va instaura o împărăţie de l.000 de ani în care Israelul îşi va relua
privilegiile de popor ales al Domnului. La încheierea celor 1.000 de ani, Israelul îşi va îndeplini
rolul său etern continuînd să ilustreze veşnic credincioşia şi neprihănirea divină.

19
IOSUA

„...mergeţi să cuceriţi ţara pe care v-o dă în stăpînire Domnul, Dumnezeul vostru" (Iosua 1:11).
Este bucuria lui Dumnezeu să dăruiască, este datoria noastră să cucerim prin credinţă!
Pentru ostaşul crucii nu există nici o altă carte mai plină de încurajare şi de învăţătură ca această
cronică a viteazului Iosua. Paginile ei mustesc de adevăruri spirituale valabile pentru copiii lui
Dumnezeu din toate timpurile.
Titlul: Această carte este prima carte din Biblie care poartă numele autorului ei. De fapt, numele
iniţial al acestui om a fost „Hoşeea" sau poate „Iehoşua" care se pot traduce prin perifrază:
„Dumnezeu este Mîntuitorul". Pus în slujba Domnului încă de tînăr, omul acesta a devenit: „Iosua"
care tradus înseamnă: „Robul Domnului" sau „Cel ce împlineşte lucrările Domnului".
Autorul: Este foarte clar că Iosua s-a născut în Egipt şi se prea poate să fi servit chiar în armata
egipteană. În orice caz, îl găsim foarte priceput în tactica militară atunci cînd este aşezat în fruntea
oştilor lui Israel să ducă lupta „din vale" împotriva amaleciţilor la Refidim (Exod 17:8-16). Iosua a
fost aghiotantul lui Moise în timpul evenimentelor petrecute la muntele Sinai (Exod 24:13), iar ca
reprezentant al tribului lui Efraim a făcut parte din grupul celor 12 iscoade care au fost trimise să
cerceteze ţara Canaanului (Num 13:1-33). Iosua şi Caleb au fost singurii dintre cei 12 care au
încurajat poporul să pornească deîndată la cucerirea ţării (Num. 14:6-9)
Data: 1.400-1.370 î.Cr. Cartea acopere o perioadă de aproximativ 25 de ani din istoria lui Israel.
Conţinutul cărţii: Cartea Iosua continuă acţiunea de la sfîrşitul cărţii Deuteronomul. După
moartea lui Moise, Iosua devine noul conducător al poporului şi sub conducerea lui evreii duc
campaniile de cucerire a Canaanului şi tot sub conducerea lui împart ţara între cele 12 seminţii ale
lui Israel.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Întreaga carte este un tip cu semnificaţie spirituală.
Tălmăcirea acestui tip este dată de Noul Testament în Evrei capitolele 3 şi 4. Aceste două capitole
trebuiesc citite cu cea mai mare atenţie. Trecerea Iordanului şi cucerirea ţării este echivalată aici cu
intrarea în prerogativele unei vieţi spirituale binecuvîntate prin unirea cu Cristos Isus nu după
moartea noastră, ci încă din această viaţă. Canaanul este simbolul vieţii creştine abundente care este
dăruită celor ce ştiu să avanseze prin credinţă. C.H. Spurgeon spunea: „Există o viaţă de plinătate
creştină care este la fel de deosebită de viaţa creştină obişnuită, precum este aceasta de deosebită de
viaţa de sărăcie spirituală a lumii". Canaanul le-a dat atunci evreilor: (1) odihnă, (2) abundenţă, (3)
biruinţă. Aşa ceva este pregătit şi pentru cei ce se apropie cu credinţă de Domnul Isus: „Rămîne dar
o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui se
odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale." (Evrei 4:8-11) „...noi,
fiindcă am crezut, intrăm în „odihna", despre care a vorbit El...” (Evrei 4:3)
Da, Canaanul a trebuit cucerit (Iosua 1:1-2), dar evreii trebuiau să facă aceasta nu prin forţa lor, ci
prin credinţă (Deut. 7:1; Deut. 6:10-11; Lev. 26:6; Deut. 11:10-12). Forţa nu le-a folosit la nimic
cînd păcatul i-a făcut să fie învinşi la Ai, dar credinţa şi ascultarea au dărîmat zidurile Ierihonului
(Iosua 8; Iosua 6).
SCHIŢA CĂRŢII
I. INTRAREA ÎN CANAAN 1:1-5:12 a. Dumnezeu fi vorbeşte lui Iosua, 1:1-9 b. Iosua
vorbeşte poporului, 1:10-15 c. Poporul făgăduieşte ascultare, 1:16-18 d. Iscodirea Ierihonului,
Rahav, 2:1-24 e. Trecerea tordanului, 3:1-17 f. Pietre de aducere aminte, 4:1-24 g. Tăierea
împrejur, 5:1-8 h. Roadele ţării, mana încetează, 5:9-12

20
II. CUCERIREA ŢĂRII 5:13-12:24 a. Căpetenia oştirii Domnului, 5:13-15 b. Cucerirea
Ierihonului, 6:1-27 c. Nelegiuirea lui Acan, 7:1-26 d. Luarea cetăţii Ai, 8:1-29 e. Altarul de pe
muntele Ebal, 8:30-35
CAMPANIA SUDICĂ a. Împăraţii ţării se unesc 9:1 -2 b. Viclenia Gabaoniţilor, 9:3-27 c.
Marea luptă de la Gabaon, 10:1-11 d. Soarele şi luna se opresc, 10:12-15 e. Uciderea celor cinci
împăraţi, 10:16-27 f. Alte izbînzi ale lui Iosua, 10:28-43
CAMPANIA NORDICĂ a. Marea bătălie de la apele Meron, 11:1-15 b. Cuceririle lui Iosua,
11:16-12:24
III. ÎMPĂRŢIREA ŢĂRII 13-24 a. Teritorii necucerite, 13:1-7 b. Împărţirea Transiordaniei,
13:8-33
ÎMPĂRŢIREA CANAANULUI a. Ţinutul seminţiei lui Iuda, 14:1-15:63 b. Ţinutul seminţiei
lui Beniamin, 16:1-10 c. Ţinutul seminţiei lui Manase, 17:1-18 d. Măsurarea teritoriului rămas,
18:1-10 e. Ţinutul lui Beniamin, 18:11-28 f. Ţinutul lui Simeon, 19:1-9 g. Ţinutul lui Zabulon,
19:10-16 h. Ţinutul lui Isahar, 19:17-23 i. Ţinutul lui Aşer, 19:24-31 î. Ţinutul lui Neftali,
19:32-39 j. Ţinutul lui Dan, 19:40-48 k Partea lui Iosua, 19:49-51 l. Cetăţile de scăpare, 20:1-9
m. Cetăţile Leviţilor, 21:1-45 n. Seminţiile din Transiordania, 22:1-34 o. Ultimele cuvinte ale
lui Iosua, 23:1-16 p. Ultima adunare, 24:1-28 r. Moartea lui Iosua, 24:29-33

21
JUDECĂTORI

Cu cartea Judecători ajungem să facem cunoştinţă cu unul dintre cele mai remarcabile personaje
din istoria lui Israel: profetul-judecător Samuel. Acest om extraordinar a fost o figură pivotală în
trecerea Israelului de la sistemul teocraţie la cel monarhic. Cărţile scrise de el fac legătura naturală
între timpul lui Iosua şi vremea împăraţilor.
Circumstanţele scrierii: Pentru a înţelege cărţile Judecători şi Rut trebuie să plecăm de la criza
sfîşietoare prin care a trecut Samuel spre sfîrşitul vieţii lui. În l Samuel 8:1-3 ni se spune că fii lui
Samuel n-au călcat pe urmele tatălui lor şi poporul nemulţumit de comportamentul lor ca judecători
s-a strîns la Rama şi i-a cerut să aşeze peste naţiune un împărat „cum au toate neamurile" (1 Sam.
8:5). Cererea aceasta l-a durut foarte mult pe Samuel care s-a văzut lepădat de popor înainte de
vreme. Dumnezeu i s-a arătat însă în mîhnirea lui şi i-a explicat că cererea poporului era mult mai
vinovată decît părea la prima vedere: „Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine
te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au
purtat totdeauna, de cînd i-am scos din Egipt pînă în ziua de astăzi; M-au părăsit şi au slujit altor
dumnezei", (1 Sam. 8:7-8) Deşi fusese unul dintre cei mai buni judecători din Israel, Samuel a trăit
drama ca sub conducerea lui poporul să se lepede de Dumnezeu şi să ceară un om muritor drept
împărat peste naţiune. Samuel li l-a dat atunci pe Saul (1 Sam. 9 şi 10). O bună bucată de timp,
Samuel a fost torturat mereu de o întrebare chinuitoare: „Unde am greşit?" Ca să scape de ea, el i-a
mai adunat o dată la un loc pe toţi evreii şi le-a spus: „Iată-mă! Mărturisiţi împotriva mea... : Cui
i-am luat boul, sau cui i-am luat măgarul? Pe cine am asuprit şi pe cine am năpăstuit? De la cine am
luat mită ca să închid ochii asupra lui? Mărturisiţi şi voi da înapoi". Ei au răspuns: „Nu ne-ai apăsat,
nu ne-ai năpăstuit, şi nici n-ai primit nimic din mîna nimănui". Atunci Samuel a zis poporului:...” (1
Sam. 12:3-17) Ceea ce urmează în text este o recapitulare selectivă a istoriei lui Israel cu scopul de
a arăta poporului tragedia alegerii pe care au făcut-o. Dumnezeu însuşi a confirmat din cer spusele
lui Samuel dînd, în mijlocul anotimpului secetos, „chiar în ziua aceea tunete şi ploaie" (1 Sam.
12:17-18). Speriat de cele întîmplate poporul s-a căit şi a vrut să retracteze cererea pentru un
împărat. Dar era prea tîrziu. Dumnezeu făcuse pe placul poporului, îl aveau de acum pe Saul.
Ce se va întîmpla însă cu Samuel? Amărît în suflet, el va rămîne credincios acestui popor îndărătnic
şi va căuta să-i înveţe în continuare prin intermediul scrisului. Discursul său magistral, va fi
dezvoltat şi îmbogăţit cu alte evenimente din trecut devenind o veritabilă lecţie de pedagogie
istorică. Retras în singurătate, Samuel se aşterne la lucru şi scrie cartea Judecători, cartea Rut şi
cărţile 1 şi 2 Samuel, căci spusese el: „Departe de mine să păcătuiesc împotriva Domnului, încetînd
să mă rog pentru voi! Vă voi învăţa calea cea bună şi dreaptă", (1 Sam. 12:23)
Titlul: Cartea îşi ia titlul din însuşi cuprinsul ei care este dedicat perioadei aşa numiţilor
„judecători", reprezentanţii lui Iehova, împăratul nevăzut al Israelului. Aceşti judecători (şofetim -
în ebraică) nu reprezentau o succesiune ordonată de guvernatori, ci nişte eliberatori ocazionali
ridicaţi de Dumnezeu pentru izbăvirea lui Israel şi pentru administrarea dreptăţii.
Autorul: Aşa cum am văzut, materialul cărţii este pus împreună de Samuel. Asta nu înseamnă că
toate fragmentele cronicii istorice alcătuite de el au fost iniţial opera lui. Probabil că multe din
părţile acestei cărţi au fost cronici ale seminţiilor lui Israel. Amănuntele prezente în texte ca fabula
lui Iotam, cîntarea Deborei, mesajul lui Iefta către regele Amon şi detaliile mărunte din descrierea
adunării de la Miţpa ne trimit la nişte autori care au fost ei înşişi martori participanţi la aceste
evenimente. În acelaşi timp, apare evident faptul că aceste relatări au fost editate mai tîrziu de
cineva care le-a pus împreună. Aflăm astfel că la scrierea cărţii, chivotul legămîntului fusese luat
deja din Silo (Jud. 18:31; 20:27) şi că Israelul trecuse deja de pragul instaurării monarhiei (17:7;
18:1; 19:1; 21:25). Nu trecuse însă vremea lui David, căci despre Iebusiţi ni se spune că: „au locuit

22
în Ierusalim cu fii lui Beniamin pînă în ziua de azi" (Jud. 1:21)
Data: Pe vremea lui Saul, după 930 î.Cr. Evenimentele cărţii acopere însă primii 300 de ani
petrecuţi de Israel în Canaan, aproximativ între anii 1380 -1050 î.Cr.
Conţinutul cărţii: Samuel face ca evenimentele acestei perioade să sune ca o lecţie de istorie
pentru poporul Israel. Dorinţa lui este să-i convingă pe evrei că din orice greşeala există
posibilitatea întoarcerii la „Dumnezeul care nu oboseşte iertînd". Deşi sînt pomeniţi un total de 12
judecători, numai despre cîţiva se vorbeşte în detaliu aşa că tot cuprinsul cărţii poate fi rezumat la
cinci serii de şapte: 7 apostazii, urmate de 7 pedepse prin robie, care fac poporul să se pocăiască de
7 ori şi se termină prin 7 izbăviri minunate lucrate de Dumnezeu prin intermediul a 7 judecători.
Samuel ştia şi el că repetiţia este mama învăţăturii. De aceea el alege din trecutul Israelului 7
situaţii în care poporul a greşit înaintea lui Dumnezeu şi le arată cum, de fiecare dată, pocăinţa a
fost singura ieşire posibilă de sub pedeapsa divină. Urmarea acestei pocăinţe a fost, de fiecare dată,
îndurarea lui Dumnezeu, izbăvirea şi binecuvîntarea, în felul în care o redă Samuel, istoria lui Israel
este o istorie ciclică.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Există o frază-comentariu care se repetă ca un advertisment
în punctele de greutate ale cărţii: „În vremea aceea nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i
plăcea" (17:6; 18:1; 21:25). Există aici un semnal de alarmă pentru cei ce nu-L vor pe Dumnezeu să
domnească asupra lor şi nu acceptă Cuvîntul Lui ca normă cu autoritate absolută asupra vieţii lor.
Fiecare din rătăcirile lui Israel este introdusă cu aceleaşi cuvinte: „Copiii lui Israel au făcut ce nu
plăcea Domnului...” (3:7; 3:12; 4:1; 6:1; 10:6; 13:1). Pedepsele trimise de Dumnezeu pentru
neascultarea lor sînt numite cu termeni care subliniază dreptul de posesiune al lui Iehova asupra
Israelului: „Şi Domnul i-a vîndut în mîinile lui...” (3:8; 4:2; 10:7) său „Şi Domnul i-a dat...” (6:1;
13:1). Pocăinţa poporului sub chinul pedepsei este descrisă mereu cu aceleaşi cuvinte: „Copiii lui
Israel au strigat către Domnul" (3:9; 3:15; 4:3; 6:7; 10:10). Repetarea aceasta obsedantă scoate în
evidenţă caracterul ciclic al oscilaţiilor poporului Israel şi măreşte probabilitatea ca lecţia dată de
Samuel să fie înţeleasă bine de cititorii lui evrei.
Pentru cititorul creştin, cartea Judecători mai ilustrează şi alte teme biblice:
1. Răutatea şi depravarea inimii umane „deznădăjduit de rea şi de înşelătoare" (Jud. 2:11-13, 17,
19; 8:33-35; 10:6; 13:1).
2. Plăcerea pe care o are Dumnezeu să se folosească de lucruri slabe: Ehud - un infirm stîngaci
(3:15), Şamgar - cu un otig de plug (Jud. 3:31), Debora - o femeie (Jud. 4:2, 9, 21; vezi şi Jud. 9:53,
Ghedeon - cel mai mic dintr-o familie săracă (Jud. 6:15), ceata mică de ostaşi cu ulcioarele în mîini
(Jud. 7:16) şi falca de măgar din mîna lui Samson (Jud. 15:15).
3. Duhul Sfînt este cel ce dă tărie şi biruinţă, în viaţa lui Otniel (Jud. 3:10), în viaţa lui Ghedeon
(Jud. 6:34), în viaţa lui Iefta (Jud. 11:29), în viaţa lui Samson (Jud. 13:25; 14:6; 15:14), în viaţa
tuturor copiilor lui Dumnezeu (Zaharia 4:6).
Cartea Judecătorilor se termină într-un dezastru total şi generalizat. Stricăciunea morală, civică şi
spirituală prevala pretutindeni. Asta nu înseamnă că poporul nu avea totuşi o lege. Falimentul
oamenilor nu anulează standardul lui Dumnezeu, tot aşa cum astăzi dispreţul faţă de cele 10
porunci şi faţă de învăţăturile lui Cristos nu înseamnă că acestea nu există. Cartea Judecători este o
dovadă că, lăsat de capul lui, omul nu merge în sus pe calea progresului, ci coboară vertiginos în
abisurile păcatului. Lumea are nevoie de izbăvire. Ca şi altă dată, oriunde există pocăinţă sinceră ea
se va grăbi să sosească. Şi va aduce o dată cu ea şi binecuvîntarea!
Mesajul cărţii: Este clar că Samuel nu a fost preocupat să redea fidel şi cronologic istoria. Dorinţa
lui este să noteze numai anumite evenimente care au o semnificaţie spirituală aparte. Aceasta

23
explică de ce unor întîmplări li se acordă un spaţiu atît de mare în naraţiune, iar altora doar un spaţiu
restrîns. Lipsesc aproape cu desăvîrşire referinţele la activitatea „marilor preoţi" care au fost activi
în această perioadă, iar istoriile judecătorilor nu sînt aşezate neapărat într-o ordine naturală. De
fapt, unii dintre ei au funcţionat simultan în teritorii diferite din întinderea Israelului. Mesajul cărţii
trebuie căutat în ultimul discurs ţinut de Samuel în faţa poporului: „Nu vă temeţi! Aţi făcut tot răul
acesta; dar nu vă abateţi de la Domnul, şi slujiţi Domnului din toată inima voastră. Nu vă abateţi de
la El; altfel aţi merge după lucruri de nimic, care n-aduc nici folos, nici izbăvire, pentru că sînt
lucruri de nimic. Domnul nu va părăsi pe poporul Lui, din pricina Numelui Lui cel mare, căci
Domnul a hotărît să facă din voi poporul Lui... Temeţi-vă numai de Domnul, şi slujiţi-L cu
credincioşie din toată inima voastră; căci vedeţi ce „putere desfăşoară El printre voi" (1 Sam.
12:20-24)
SCHIŢA CĂRŢII
CADRUL ISTORIC GENERAL 1:1-3:6 a. Situaţia politică, 1:1-36 b. Situaţia spirituală,
2:1-3:6
I. PRIMUL CICLU 3:7-11 a. Păcatul idolatriei, 3:7 b. Pedeapsa prin robie, 3:8 c. Pocăinţa
evreilor, 3:9 d. Ridicarea lui Otniel, 3:9-10 e. Ţara are odihnă, 3: 1 1
II. AL DOILEA CICLU 3:12-31 a. Neascultarea poporului, 3:12 b. Pedeapsa prin robie,
3:12-14 c. Pocăinţa evreilor, 3:15 d. Ridicarea lui Ehud, 3:12-29 e. Ţara are odihnă, 3:30
III. AL TREILEA CICLU 4 - 5 a. Neascultarea poporului, 4:1 b. Pedeapsa prin robie, 4:2 c.
Pocăinţa evreilor, 4:3 d. Debora şi Barac, 4:4-5:31 e. Ţara are odihnă, 5:31
IV. AL PATRULEA CICLU 6:1 - 8:32 a. Neascultarea poporului, 6:1 b. Pedeapsa prin robie,
6:1-5 c. Pocăinţa evreilor, 6:6 d. Mustrarea, 6:7-10 e. Ridicarea lui Ghedeon, 6:11-24 f.
Ghedeon dărîmă altarul lui Baal, 6:25-32 g. Ghedeon izbăveşte poporul, 6:33-8:32
V. AL CINCILEA CICLU 8:33 - 10:5 a. Păcatul idolatriei, 8:33-35 b. Abimelec vrea să fie
împărat, 9:1-57 c. Ridicarea altor judecători, 10:1-5
VI. AL ŞASELEA CICLU 10:6 - 12:5 a. Păcatul idolatriei, 10:6 b. Pedeapsa robiei, 10:7-9 c.
Pocăinţa evreilor, 10:10 d. Mustrarea Domnului, 10:11-14 e. Cererea poporului, 11:15 f.
Ridicarea lui Iefta, 11:16-12:7 g. Alţi judecători, 12:8-15
VII. AL ŞAPTELEA CICLU 13-16 a. Neascultarea poporului, 13:1 b. Pedeapsa robiei, 13:1
c. Ridicarea lui Samson, 13:1-25 d. Hărţuielile lui Samson cu filistenii 14-15 e. Samson şi
Dalila, 15:1-21 f. Răzbunarea şi moartea lui Samson, 15:22-31
PĂCATUL SE EXTINDE, 17-21 a. Mica schimbă preoţia, 17:1-13 b. Daniţii preiau apostazia,
18:1-31 c. Depravarea beniamiţilor, 19:1-21:25

24
RUT

Cartea „Rut" este o oază de credincioşie într-o epocă caracterizată de idolatrie şi apostazie.
Titlul: Este una dintre singurele două cărţi din Biblie care poartă numele unei femei. Cealaltă este
„Estera" cu care se contrastează şi se completează reciproc.
Autorul: Samuel a scris această carte probabil după ce l-a uns pe David ca nou împărat peste Israel.
Data: Aproximativ în jurul anului 1.000 î.Cr.
Conţinutul cărţii: Cartea Rut este un apendice al cărţii Judecătorilor. De fapt, ea ar fi trebuit să fie
inclusă în acea carte. Iată ce declară autorul ei în primul verset al cărţii: „Pe vremea judecătorilor a
fost o foamete în ţară...”
De ce a scos Samuel această întîmplare din cartea Judecătorilor şi a făcut-o o carte de sine
stătătoare? Motivele sînt două şi amîndouă sînt clare ca lumina zilei.
În primul rînd, Samuel a vrut ca această carte să fie o încheiere recapitulativă a lecţiilor date în
cartea Judecători, încă o dată ne vom întîlni aici cu ciclul de apostazie, pedeapsă, pocăinţă şi
izbăvire. De data aceasta însă, Samuel vrea să răspundă unei întrebări viclene: „Şi dacă nu ne vom
pocăi? Ce se va întîmpla cu noi dacă în loc să ne pocăim ne vom îndepărta şi mai mult de Domnul
şi vom fugi pe alte meleaguri, departe de faţa Sa?" Experienţa tristă a familiei lui Elimelec este
răspunsul clar şi răspicat dat acestor întrebări răuvoitoare: „Nicăieri nu este prea departe pentru
mîna Domnului ca să ne ajungă şi să ne pedepsească". Nu există altă soluţie de ieşire de sub
pedeapsă decît pocăinţa. Cînd ne pocăim cu adevărat Dumnezeu se grăbeşte să ne dea izbăvirea şi
binecuvîntarea.
În al doilea rînd, istoria familiei lui Elimelec este scoasă în evidenţă pentru că din această familie
s-a născut mai tîrziu Işai, tatăl lui David, acest nou împărat uns de Samuel peste Israel.
Providenţial, scrierea lui Samuel este mai importantă decît şi-a dat el atunci seama căci ea ne arată
o secvenţă din viaţa familiei care-L va da lumii pe Mesia: Domnul Isus Cristos din seminţia lui
David.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: O citire foarte atentă va scoate la iveală un mesaj spiritual
latent ascuns în semnificaţia numelor purtate de personajele cărţii, întîmplarea debutează la
Betleem, care tradus înseamnă „casa plinii". Primul personaj cu care ne întîlnim este Elimelec al
cărui nume se traduce prin „Dumnezeu este împăratul meu" (Eli=Dumnezeu, melech=împărat).
Acest bărbat pleacă din Betleem împreună cu nevasta lui numită Naomi, care se poate traduce prin
„plăcuta" sau „fermecătoarea", şi cu cei doi fii ai lor: Mahlon, care înseamnă „cîntec" şi „bucurie",
şi Chilion, care înseamnă „ornament" sau „desăvârşire". Hotărîrea lor de a pleca este echivalentă cu
o încercare de a scăpa de sub pedeapsa pe care Dumnezeu o trimisese asupra Israelului prin secetă,
în Moab, Elimelec („Dumnezeu este împăratul meu") moare şi după el mor şi cei doi fii: Mahlon
(bucuria) şi Chilion (desăvârşirea). Frîntă de durere, Naomi hotărăşte să se întoarcă în Israel, dar
refuză să mai fie numită Naomi şi cere să i se spună de acuma: Mara, care înseamnă amărăciune.
Mesajul spiritual din această succesiune de evenimente este foarte clar: în Canaan, Israelul trăia sub
teocraţie („Dumnezeu este împăratul meu") şi făcea casă bună cu plăcerea, cîntecul, bucuria,
frumuseţea şi desăvîrşirea. Sub pedeapsa lui Dumnezeu, ei au recurs la soluţii lăturalnice, refuzînd
pocăinţa şi asta le-a adus moarte, suferinţă şi sărăcie. Pentru copiii Domnului, singura ieşire din
impasul neascultării este pocăinţa şi întoarcerea acasă, la Dumnezeului lor care nu oboseşte
iertîndu-i şi reparîndu-le greşelile. Din momentul hotărîrii de întoarcere în ţară, mîna nevăzutului
Dumnezeu începe să lucreze tainic pentru refacerea viitorului lui Naomi. Una dintre nurori,
moabită Rut, se întoarce împreună cu ea şi găseşte favoare în ochii unui om bogat numit Boaz

25
(tradus prin: „în El este puterea"). Acest Boaz restaurează moştenirea lui Naomi şi-i dăruieşte un
fiu prin Rut. Fiul lui Naomi din Rut, Obed, fusese hotărît de Dumnezeu să fie tatăl lui Işai şi bunicul
lui David, împăratul slăvit al lui Israel.
O altă temă foarte importantă din cartea Rut este„Goel", ruda cu drept de răscumpărare. În rînduială
lui Israel, cineva căzut în robie putea fi răscumpărat de un astfel de Goel care trebuia să
îndeplinească 3 condiţii: să fie cea mai apropiată rudă, să vrea să răscumpere şi să poată să
răscumpere, în cazul lui Naomi au existat două persoane care aveau acest drept: una al cărui nume
nu este specificat (Rut 3:12; 4:1-6) şi Boaz (2:20; 4:9-13). Prin răscumpărarea pe care o face, Boaz
este un tip care-l prevesteşte pe Domnul Isus. Lucrarea Lui de răscumpărare este descrisă strălucit
în Apocalipsa 5:1-10:
„Apoi am văzut în mîna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinlăuntru,
şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare:
„Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?" Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe
pămînt, nici sub pămînt, care să poată să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Şi am plîns mult,
pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea.
Şi unul dintre bătrîni mi-a zis: „Nu plînge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a
biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele
patru făpturi vii, şi între bătrîni, am văzut stînd în picioare un Miel. Părea junghiat, şi avea şapte
coarne şi şapte ochi, care sînt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pămîntul. El a
venit, şi a luat cartea din mîna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie. Cînd a luat cartea,
cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrîni s-au aruncat la pămînt înaintea Mielului,
avînd fiecare cîte o alăută şi potire de aur, pline cu tămîie, care sînt rugăciunile sfinţilor. Şi cîntau o
cîntare nouă, şi ziceau: „Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost jungheat şi ai
răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice
norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor
împăraţi pe pămînt".
Pentru că putea şi dorea să ne răscumpere, Domnul Isus s-a înrudit cu noi prin întrupare şi a devenit
Goel-ul nostru.
Pe cine simbolizează însă cel care, deşi putea, n-a vrut să facă răscumpărarea Naomei din cauza
moabitei Rut? Ei bine răspunsul este simplu. Acel „cutare" (Rut 4:1) simbolizează pretenţiile Legii
mozaice. Textul Legii spunea: „Amonitul şi Moabitul să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar
al zecilea neam, pe vecie. Să nu-ţi pese nici de propăşirea lor, nici de bună starea lor, toată viaţa ta,
pe vecie". (Deut. 23:3, 6) Moabită Rut este un simbol al Bisericii. Dumnezeu ne-a răscumpărat prin
Cristos, dincolo de prevederile Legii, printr-un act de har şi de nemăsurată îndurare.
SCHIŢA CĂRŢII
I. ZADARNICA FUGA DE PEDEAPSĂ 1:1-5 a. Contextul istoric, 1:1 b. Contextul familial,
1:2 c. Rezultatul fugii, 1:3-5
II. ÎNTOARCEREA 1:6-22 a. Hotărîrea Naomei, 1:6-7 b. Sfatul dat nurorilor, 1:8-13 c.
Hotărîrea lui Rut, 1:14-19 d. Naomi se cheamă acum Mara, 1:20-22
III. ÎNCEP COINCIDENŢELE 2:1-23 a. Rut merge pe ogorul lui Boaz, 2:1-3 b. Rut este
lăudată de Boaz, 2:4-13 c. Rut capătă trecere înaintea lui Boaz, 2:14-16 d. Naomi întrevede
binecuvîntarea, 2:17-22 e. Rut rămîne în ogoarele lui Boaz, 2:23
IV. ÎNTÎLNIREA DIN NOAPTE, 3:1-18 a. Sfatul dat lui Rut de Naomi, 3:1-4 b. Ascultarea
lui Rut, 3:5-6 c. Boaz înţelege şi acceptă, 3:7-15 d. Naomi are credinţă, 3:16-18
V. ÎNTÎLNIREA DE LA POARTĂ 4:1-12 a. Cererea lui Boaz, 4:1-4 b. Explicaţia lui Boaz,

26
4:5 c. Refuzul răscumpărătorului, 4:6 d. Boaz oferă răscumpărare, 4:7-10 e. Poporul se bucură,
4:11-12
VI. DUMNEZEU DĂ UN VIITOR LUI NAOMI 4:13-22 a. Naşterea copilului, 4:13 b.
Urarea femeilor din cetate, 4:14-17 c. Linia davidică, 4:18-21

27
1 SAMUEL

Cu cartea 1 Samuel începem să citim cele trei grupe de cărţi duble din Vechiul Testaemnt - 1 şi 2
Samuel, 1 şi 2 Împăraţi şi 1 şi 2 Cronici. Ele alcătuiesc împreună o unitate distinctă acoperind
perioada istorică delimitată de ridicarea şi prăbuşirea monarhiei în Israel, adică aproximativ 500 de
ani scurşi pe albia vremii între 1095-586 î.Cr.
Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Samuel, care tălmăcit înseamnă „cerut de la Dumnezeu".
În originalul evreiesc, cele două cărţi ale lui Samuel, ca de altfel şi celelalte două cărţi duble, au
format la început o singură carte, împărţirea prezentă se datorează traducătorilor în limbile greacă
şi latină. Deşi criticată de unii, împărţirea actuală îşi are meritul ei, deoarece 2 Samuel, ocupîndu-se
prin excelenţă de cei 40 de ani de domnie ai împăratului David, merita să alcătuiască un volum
aparte.
Autorul: Fără nici o îndoială, Samuel este cel ce a început să scrie această minunată cronică de
istorie. Probabil că primele 24 de capitole sînt în întregime ale lui. Restul a fost adăugat de Natan şi
Gad aşa cum găsim lămurit în 1 Cronici 29:29 şi în 1 Samuel 10:25.
Data: Aproximativ 930 î.Cr. şi cam 100 de ani după aceea. Cartea acopere o perioadă de 115 ani
din istoria lui Israel.
Conţinutul cărţii: 1 Samuel este o cronică a tranziţiei lui Israel de la teocraţie la monarhie.
Dumnezeu n-a vrut niciodată ca Israelul să aibă un alt împărat în afară de El însuşi. Dorinţa Lui a
fost ca să ridice din mijlocul poporului conducători iscusiţi care să se afle întotdeauna sub ordinele
Lui. Legea şi Marele Preot ar fi trebuit să reglementeze viaţa poporului în ascultarea lor deplină de
Domnul. Dar n-a fost aşa. Israelul s-a depărtat de Dumnezeu, a iubit păcatul şi s-a aplecat spre
idolatrie. Lipsiţi de limitările Legii poporul ajunsese fără frîu. Soluţia ar fi fost o întoarcere la
Domnul şi la „mărturie", dar poporul a ales o altă cale: ei i-au cerut lui Samuel să aşeze un împărat
peste ei, aşa „cum ou toate neamurile" (1 Sam. 10:3). Cererea lor fusese anticipată de previziunile
lui Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte ce le spusese El prin Moise în Deuteronomul 17:14-20. Poate că
într-un fel, bătrînii lui Israel au văzut în aceast pasaj nu un avertisment, ci o ultimă portiţă de ieşire
din impas pentru viitor.
Conţinutul cărţii 1 Samuel va putea fi ţinut foarte uşor în minte dacă o vom numi: „cartea celor trei
conducători": Samuel (cap 1-7), Saul (cap. 8-15) şi David (cap.16-31). Fireşte, acţiunile acestor trei
oameni se suprapun în anumite texte, dar, în mare, împărţirea aceasta a cărţii este corectă.
Samuel este una ditre cele mai luminoase figuri din întreaga istorie a lui Israel. Cu greu am putea
găsi scris ceva rău despre el în paginile Scripturii. Ca importanţă, Samuel încheia şirul
judecătorilor, este primul din şirul profeţilor, întemeiază prima mişcare de educaţie religioasă din
istoria Israelului, întemeiază monarhia aşezînd pe tron primul împărat în persoana lui Saul, pentru
ca mai apoi să-l ungă ca împărat pe David, cei care avea să devină cel mai mare împărat din
întreaga istorie a naţiunii. Au mai existat sporadic şi alţi oameni despre care Biblia ne spune că s-au
numit profeţi (Gen. 20:7; Num. 11:25; Jud. 6:8; Deut. 18:18), dar şirul profeţilor biblici începe cu
acest Samuel (Fapte 3:24; 13:20). El este cel care a întemeiat oficiul profetic şi a înfiinţat şcolile
profeţilor (1 Sam. 10:5, 6, 11-12; 19:20).
Mai presus de orice, Samuel a fost însă un om al rugăciunii: el a fost născut în urma stăruinţei în
rugăciune (1 Sam. l:9-28), a fost un copil obişnuit cu rugăciunea (1 Sam. 3:1-19), a învăţat poporul
să biruiască prin rugăciune (7:5-10), cînd poporul a cerut un împărat, el a alergat la rugăciune (1
Sam. 8:6) şi a continuat să se roage pentru popor chiar şi după ce l-au lepădat ca şi conducător (1
Sam. 12:19-23). Lipsa unei vieţi de rugăciune a fost privită de Samuel drept un păcat (1 Sam.

28
12:23).
Iată ce a realizat Dumnezeu prin viaţa lui Samuel: (1) i-a eliberat din robia filisteană, (2) i-a pregătit
pentru împărăţie, (3) le-a dat un loc permanent pentru chivot şi (4) a întărit şi mai mult preoţia.
Saul, cel dintîi împărat al Israelului, a fost una dintre cele mai tragice figuri dintre personajele
Vechiului Testament. El a început foarte promiţător, însă a cunoscut apoi un declin teribil şi a
sfîrşit-o ruşinos şi lamentabil. Deasupra întregii lui vieţi a plutit un aer de rîvnă amestecat cu
neascultare. Modestia i s-a transformat în mîndrie, adevărul în minciună, ruşinea în neruşinare şi
bunătatea faţă de duşmani în ură şi ucidere de prieteni. Pe piatra de pe mormîntul acestui prim
împărat al Israelului s-ar potrivi o frază pe care a rostit-o chiar el însuşi, într-una din rarele clipe de
luciditate care i-au întrerupt tulburarea sufletească de la sfîrşitul vieţii: „Am lucrat ca un nebun!" (1
Sam. 26:21; vezi şi 1 Sam. 13:13)
David, „lumina ochilor lui Dumnezeu", a fost una dintre cele mai măreţe personalităţi din toate
timpurile. El a îmbogăţit copleşitor de mult istoria socială, militară, religioasă şi culturală a lui
Israel. În 1 Samuel ne întîlnim cu David ca băieţel la oi, cîntăreţ din arfă, purtător de arme,
căpetenie în luptă, ginere al împăratului, scriitor neîntrecut de psalmi, împărat uns de Samuel şi...
fugar rătăcitor şi nevinovat. Acest fiu al lui Iese şi nepot al lui Boaz, din moabita Rut, a văzut
lumina zilei în Betleem ca cel mai mic din cei 8 fii ai tatălui său. La vîrsta de 18 ani a fost uns pentru
prima dată de Samuel ca împărat ales de Dumnezeu peste Israel şi avea să devină apoi cel mai
important dintre toţi împăraţii lui Israel, întemeietorul dinastiei din care s-a născut, „la plinirea
vremii", Isus Cristos - Mesia.
Faima lui de cîntăreţ iscusit a ajuns la curtea împăratului Saul, unde a fost chemat să intre în
anturajul familiei regale. Prietenia lui cu Ionatan, fiul lui Saul, este una dintre cele mai frumoase şi
mai gingaşe pagini din istoria relaţiilor dintre oameni. Cînd a fost promovat în fruntea armatei,
vitejia şi popularitatea lui printre evrei a stîrnit invidia împăratului care s-a hotărît să-l omoare. Saul
a încercat de 4 ori acest lucru (1 Sam. 19:10, 15, 20, 21, 23, 24). Dumnezeu avea însă alte planuri cu
David şi i-a ocrotit viaţa. Zbuciumul care a caracterizat această perioadă şi urmările lui în
maturizarea deosebită a lui David pot fi văzute în conţinutul psalmilor 59 şi 37.
Încercările din tinereţe au fost şcoala prin care Dumnezeu îl pregătea pentru ceasul domniei peste
Israel, înainte de a stăpîni peste oameni, David a fost învăţat să fie stăpîn pe el însuşi şi să aştepte,
plin de încredere, iniţiativele şi hotărîrile Domnului.
Ca pribeag, departe de ameninţările împăratului Saul, David a trăit în mijlocul altor duşmani care
ameninţau să-i ia viaţa. Din temerile acelor clipe s-a născut psalmul 56 în care găsim credinţa lui în
Dumnezeu şi totala lui abandonare în hotărîrile Celui Atotputernic, ajunse la o totală maturitate. 1
Samuel se termină cu moartea ruşinoasă a lui Saul şi ne lasă să anticipăm cu înfrigurare citirea lui 2
Samuel în care viaţa lui David va cunoaşte împlinirea omului „după inima lui Dumnezeu" (1 Sam.
13:14).
Mesajul cărţii: Dumnezeu a chemat Israelul la o relaţie unică şi specială cu El în virtutea căreia El
s-a proclamat împăratul lor nevăzut. Din pricina nepriceperii lor, ei au renunţat la acest privilegiu şi
au cerut un împărat uman care să le meargă în frunte. Soluţia lor a însemnat un mare pas înapoi în
destinul lor istoric. Suferinţele ulterioare şi tragedia lor naţională ne stau drept mărturie. Din ceea
ce scrie în cartea 1 Samuel putem învăţa că neacceptarea căilor lui Dumnezeu, neatîrnarea de
prezenţa Lui nevăzută, refuzarea trăirii prin credinţă de dragul comodităţii soluţionărilor omeneşti
vor atrage întotdeauna asupra noastră suferinţe costisitoare şi un sfîrşit ruşinos.

29
SCHIŢA CĂRŢII
I. SAMUEL, ULTIMUL JUDECĂTOR l - 7
ANA, MAMA LUI SAMUEL a. n ecazu l ei, 1:1-8 b. rugăciunea ei, 1:9-18 c. copilul ei,
1:19-23 d. jertfa ei, 1:24-28 e. cîntarea ei, 2:1-W
SLUJIREA MICULUI SAMUEL a. Situaţia din Silo, 2:11-36 b. Domnul i se descopere, 3:1-21
RĂZBOIUL CU FILISTENII a. Înfringerea Israelului, 4:1-10 b. Pierderea chivotului, 4:11-17
c. Moartea lui Eli, I-Cabod, 4:18-22 d. Pedeapsa asupra filistenilor, 5:1-12 e. Filistenii trimit
chivotul înapoi, 6:1-7:2 f. Campania de refacere spirituală, 7:3-17
II. SAUL, CEL DINTÎI ÎMPĂRAT 8-15
RIDICAREA LUI SAUL a. Israeliţii cer un împărat, 8:1-22 b. Alegerea lui Saul, 9:1-27 c.
Încoronarea lui Saul, 10:1-27 d. Înfrîngerea Amoniţilor, 11:1-15 e. Samuel înfruntă naţiunea,
12:1-25
PRĂBUŞIREA LUI SAUL a. Războiul cu filistenii, 13:1-7 b. Jertfa nelegiuită, 13:8-9 c.
Sentinţa rostită de Samuel, 13:10-14 d. Situaţia se înrăutăţeşte, 13:15-23 e. Jurămintele pripite,
14:1-52 f. Ascultările parţiale, 15:1-35
III. DAVID, ALESUL DOMNULUI 16-31
ASCENSIUNEA LUI DAVID a. David uns împărat, 16:1-13 b. David adus la curtea lui Saul,
16:14-23 c. David şi Goliat, 17:1-58 d. David şi Ionatan, 18:1-4 e. David pizmuit de Saul,
18:5-16 f. David, ginerele împăratului, 18:17-30
DAVID ESTE PRIGONIT DE SAUL a. David apărat de Ionatan, 19:1-7 b. David apărat de
Mical, 19:8-17 c. David apărat de Samuel, 19:18-24 d. David, apărat de Ionatan, 20:1-42 e.
David apărat de Ahimelec, 21:1-9 f. David apărat de Achiş, 21:10-15
DAVID Şl CEATA LUI a. În peştera Adulam şi la Miţpe, 22:1 -5 b. Saul ucide preoţii din Nob,
22:6-23 c. David scapă Cheila, 23:1-12 d. În pustia Zif şi Maon, 23:15-29 e. En-Ghendi. David
cruţă pe Saul, 24:1-22 f. David şi Nabal, 25:1-35 g. David şi Abigail, 25:36-44 h. Pustia Zif.
David cruţă pe Saul, 26:1-25
DAVID ÎN ŢARA FILISTENILOR a. Şederea lui la Ţiglad, 27:1-12 b. Filistenii se luptă cu
Israelul, 28:1-4 c. Saul cheamă morţii, 28:5-14 d. Mesajul lui Samuel, 28:15-19 e. Groaza lui
Saul, 28:20-25 f. David este trimis înapoi, 29:1-11 g. David îi biruieşte pe Amaleciţi, 30:1-19
h. Împărţirea prăzii, 30:20-25 i. Darurile trimise în Iuda, 30:26-31
MOARTEA LUI SAUL a. Israelul bătut de filisteni, 31:1

30
2 SAMUEL

1 Samuel ne-a prezentat falimentul împăratului ales de oameni: Saul. 2 Samuel ne aşează înaintea
ochilor frumoasa domnie a unui împărat „după inima lui Dumnezeu": David.
Titlul: Singurul motiv pentru care cartea poartă numele de „2 Samuel" este acela că în original
conţinutul ei a alcătuit o singură carte împreună cu cartea „1 Samuel".
Autorul: Cronicarii care au păstrat scrisă amintirea acestor evenimente nu sînt cunoscuţi cu
certitudine, 1 Cronici 29:29-30 ni-i indică drept autori pe doi profeţi: Natan şi Gad.
Data scrierii: Este nesigură, plasată însă cu certitudine undeva în cuprinsul secolului 10 dinaintea
lui Cristos.
Conţinutul cărţii: 2 Samuel poate fi o carte uşor de memorat dacă o vom considera drept o carte
biografică. Subiectul ei poate fi formulat astfel: 40 de ani de domnie din viaţa împăratului David (2
Sam. 5:4-5).
David a preluat conducerea lui Israel într-un timp în care naţiunea se afla într-o stare haotică.
Moartea lui Saul fusese în acelaşi timp şi tragică şi ruşinoasă. Prima experienţă a Israelului cu
monarhia sfîrşise într-un total eşec. Începutul cărţii „2 Samuel" ni-l arată pe David întors la Ţiclag
după biruinţa pe care o avusese asupra Amaleciţilor (2 Sam.1:1). El era obosit în trup, dar bucuros
în suflet pentru victoria repurtată. Grija lui cea mare însă era la soarta celeilalte bătălii: aceea dintre
filisteni şi Israel. După trei zile, David primeşte vestea că Israelul a fost învins. Durerea lui David
este sinceră şi nemîngîiată. Cu această ocazie iese în relief toată frumuseţea caracterului său.
Cîntarea de jale scrisă de el pentru Saul şi mai ales pentru Ionatan (1: 17-27) este o elegie a unui
suflet îndrăgostit şi neatins de morbul duşmăniei, în ciuda nebuniei ucigaşe a lui Saul, David l-a
iubit pînă la capăt.
Începuturile domniei lui David au fost modeste şi pline de momente de descurajare, dar împăratul a
avut o credinţă nestrămutată în Dumnezeu. Caracteristica vieţii lui David a fost o totală
subordonare faţă de iniţiativele şi orarul lui Dumnezeu.
Sub conducerea lui David, Israelul a ajuns la apogeul puterii şi strălucirii. Timpul domniei lui şi
timpul domniei fiului său Solomon sînt cunoscute drept „epoca de aur a Israelului". David a
eradicat idolatria din ţară. Conducerea lui militară a fost genială şi teritoriile cucerite de el au dus
Israelul la cea mai mare întindere geografică din toată istoria lui. Faima şi bogăţia adusă de el
evreilor era cunoscută pretutindeni. Negustorii evrei cutreierau pămîntul între Nil, Tigru şi Eufrat
sau alunecau pe corăbiile mărilor pînă spre ţărmuri exotice şi îndepărtate. Dumnezeu a rînduit ca pe
vremea domniei lui David şi Egiptul şi puterea Mesopotamiei, cele două puncte tradiţionale de
dominaţie mondială, să fie intrate într-o totală eclipsă. Pentru cîteva decenii, Israelul s-a aflat în
fruntea naţiunilor lumii. Puterea, cultura, faima şi luxul aveau atunci o singură capitală:
Ierusalimul. Tronul aşezat în acest oraş îşi exercita influenţa asupra populaţiei întregii lumii. De ce
a făcut Dumnezeu aceste lucruri pentru David? Răspunsul nu este greu de găsit. David a acceptat să
fie toată viaţa lui autoritatea numărul 2 în Israel. Secretul reuşitelor lui este întoarcerea la spiritul
teocraţiei. Împăratul David s-a subordonat împăratului cerurilor căutînd toată viaţa lui să facă
numai „voia Domnului" (Fapte 13:22; 1 Sam. 13:13-14). În inima lui David, Iehova a fost tot
timpul adevăratul împărat al lui Israel. Pe sine s-a considerat doar un fel de reprezentant vizibil al
divinităţii. Aduceţi-vă aminte de felul în care s-a purtat el cu Saul: de refuzul său repetat de a-şi face
singur dreptate şi respectul nelimitat faţă de „unsul Domnului" (1 Sam. 24:6; 26:10-11). Remarcaţi
totala lui dependenţă de indicaţiile divine: s-a nagat atunci cînd a fost în momente de criză (1 Sam.
23:2, 10-12), s-a rugat atunci cînd a început domnia (2 Sam 2:1) şi a aşteptat hotărîrile lui

31
Dumnezeu atunci cînd a fost prigonit şi blestemat pe nedrept (2 Sam. 16:5-12). Probabil că tocmai
această caracteristică a comportamentului lui a fost aceea care l-a făcut pe Dumnezeu să-l
numească „un om după inima Lui" (1 Sam. 13:13-14). Altfel este greu să accepţi această numire
pentru un om care a avut păcate şi defecte care i-au întunecat ultimii ani ai vieţii. Pentru cititorul
atent, viaţa lui David se împarte în două jumătăţi distincte. Cea de pînă la păcătuirea cu Bat-Şeba şi
cea de după această cădere. Chiar şi cartea le acordă fiecăreia părţi egale: 12 capitole pentru
ascensiunea glorioasă a lui David şi tot 12 capitole pentru necazurile care i-au marcat cea de a doua
perioadă a vieţii.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: În 2 Samuel 7:11-16 ne întîlnim cu legămîntul Davidic.
Importanta lui se extinde nu numai asupra istoriei familiei lui David, ci şi asupra istoriei întregii
omeniri, mai ales în partea ei viitoare. Legămîntul Davidic este cheia divină pentru înţelegerea
planului lui Dumnezeu în istorie. Din momentul încheierii lui, evreii au ştiut că Mesia va veni din
linia genealogică a lui David. Ei păstrează aceiaşi convingere şi astăzi (Isaia 11:1; Ieremia 23:5;
Ezechiel 37:25; ca şi Luca 1:30-33). Legămîntul în sine conţine cîteva elemente distincte: (1)
confirmarea tronului lui Israel. Pînă la acest pasaj, monarhia fusese o dorinţă vinovată a evreilor.
De acum înainte, tronul lui Israel intră în istorie ca o instituţie divină, (2) consacrarea familiei lui
David ca familie împărătească. Lui David i se promit trei lucruri: o „casă" cu semnificaţia unei linii
continue de descendenţi, un „tron" cu semnificaţia autorităţii împărăteşti şi o „împărăţie" cu
semnificaţia unui domeniu de exercitare a autorităţii. 2 Samuel 7:16 ne declară că promisiunea
acestor trei elemente este „pe vecie". Cel de al treilea element este: (3) anunţarea programului
mesianic. Caracterul veşnic al celor trei promisiuni făcute lui David implică împlinirea lor finală în
viaţa lui Mesia (Isaia 9:7).
Legămîntul Davidic marchează cea de a patra treaptă de dezvoltare a promisiunilor mesianice. Lui
Ad am i s-a făcut o primisiune care privea rasa umană în general; lui Avraam i s-a făcut o
promisiune care privea Israelul ca naţiune; prin Iacov s-a făcut o promisiune specială seminţiei lui
Iuda, iar acum se identifică o familie din seminţia lui Iuda: casa lui David. Rămîne doar ca Isaia să
mai adauge că „sămînţa femeii", fiul lui Avraam, Leul din seminţia lui Iuda şi odrasla lui David va
fi născut... dintr-o fecioară (Isaia 7:14).
Mesajul cărţii: Cele două jumătăţi ale cărţii ne spun clar că există o plată care trebuieşte plătită
pentru păcat. Greşala lui David în cazul lui Bat-Şeba şi Urie a atras asupra împăratului şi asupra
casei lui agonia pedepsei. O clipă de rătăcire a dus la ani de suferinţe. Dreptatea lui Dumnezeu se
aplică fără discriminare asupra tuturor celor ce păcătuiesc, oricare ar fi poziţia lor înaintea
Domnului. Există însă chiar şi în pedepsele Domnului o porţie de har (2 Sam. 24:14).
SCHIŢA CĂRŢII
I. RIDICAREA LUI DAVID 1-12
ÎMPĂRAT PESTE IUDA a. Vestea morţi lui Saul, 1:1-10 b. Reacţia lui David, 1:11-16 c.
Cîntarea de jale, 1:17-27 d. David este uns împărăţia Hebron, 2:1-7 e. Iş-Boşet, rivalul lui
David, 2:8-11
RĂZBOIUL CIVIL a. Abner se luptă cu Ioab, 2:12-32 b. Abner îl părăseşte pe Iş-Boşet, 3:1-21
c. Ioab îl omoară pe Abner, 3:22-39 d. Iş-Boşet este asasinat, 4:1-12
ÎMPĂRAT PESTE TOT ISRAELUL a. David este uns împărat peste Israel, 5:1-6 b.
Stabilirea capitalei la Ierusalim, 5:7-25 c. Chivotul este adus la Ierusalim, 6:1-23
LEGĂMÎNTUL DAVIDIC a. Dorinţa lui David, 7:1-3 b. Promisiunea dumnezeiască, 7:4-17
c. Reacţia lui David, 7:18-29
CONSOLIDAREA Şl EXTINDEREA ÎMPĂRĂŢIEI a. Biruinţele lui David, 8:1-14 b.

32
Înalţii slujbaşi ai lui David, 8:15-18 c. David şi Mefiboşet, 9:1-13 d. Biruinţa asupra Amoniţilor,
10:1-19
PĂCATUL LUI DAVID CU BAT-ŞEBA a. Comoditatea, 11:1 b. Ispitirea, 11:2 c.
Păcătuirea, 11:3-5 d. Perversitatea, 11:6-13 e. Crima, 12:14-25 f. Rezolvarea păcătoasă,
12:26-27
II. NECAZURILE LUI DAVID 12-24
DUMNEZEU MUSTRĂ Şl PEDEPSEŞTE a. Natan spune o întîmplare, 12:1-5 b. Reacţia lui
David, 12:6 c. Natan condamnă pe faţă, 12:7-9 d. Rostirea sentinţei, 12:10-12 e. David se
recunoaşte vinovat, 12:13-14 f. Moartea copilului, 12:15-23 g. Naşterea lui Solomon, 12:24-25
h. Refacerea autorităţii, 12:26-31
NECAZURI ÎN FAMILIA LUI DAVID a. Amnon curveşte cu sora sa, 13:1-22 b. Amnon este
omorît de Absalom, 13:23-29 c. Absalom fuge în exil, 13:34-39 d. Ioab mijloceşte pentru
Absalom, 14:1-20 e. Absalom este iertat şi adus înapoi, 14:21 -33 f. Răscoala lui Absalom,
15:1-12 g. Fuga lui David, 15:13-37 h. Ţiba înnegreşte pe Mefiboşet, 16:1-4 i. Şimei bleastămă
pe David, 16:5-14 î. Huşai la Absalom, 16:15-19 j. Absalom ascultă de Ahitofel, 16:20-23 k.
Huşai înfruntă pe Ahitofel, 17:1-14 l. Moartea lui Ahitofel, 17:15-23 m. David la Mahanaim,
17:24-18:4 n. Absalom ucis de Ioab, 18:5-18 o. Jalea lui David, 18:19-33
NECAZURI ÎN ÎMPĂRĂŢIE a. Descumpănirea poporului, 19:1-8 b. Refacerea armoniei în
împărăţie, 19:9-43 c. Răscoala lui Şeba, 20:1 -3 d. Amasa asasinat de Ioab, 20:4-13 d. Uciderea
lui Şeba, 20:14-22 e. Dregătorii lui David, 20:23-26 f. Foamete de trei ani, 21:1-14 g. Filistenii
pornesc alt război, 21:15-22 h. Cîntarea lui David, 22:1-51 i. David laudă legămîntul, 23:1-7 î.
Vitejii lui David, 23:8-39 j. Numărătoarea poporului, 24:1-9 k. Pedeapsa prin ciumă, 24:10-25

33
1 ÎMPĂRAŢI

Cărţile 1 şi 2 Împăraţi cuprind o perioadă de decădere şi declin în istoria lui Israel. Ele încep cu
împăratul David şi termină cu împăratul Babilonului. Debutează cu construcţia Templului şi se
încheie cu distrugerea lui. Încep cu o perioadă de glorie şi se termină în dezastru spiritual şi robie
naţională. Vremea împăraţilor aduce în atenţia noastră lucrarea profeţilor biblici. l Împăraţi se
termină cu lucrarea lui Ilie, acestui om de excepţie care a fost trimis de Dumnezeu să întoarcă
poporul Israel din idolatrie la credinţa cea adevărată.
Titlul: În originalul ebraic, 1 şi 2 Împăraţi au format o singură carte. Traducătorii în limba greacă
le-au despărţit în două pentru că textul grec era mai lung cu o treime şi sulurile de papirus pe care
scriau ei erau limitate în lungime. Semnificaţia titlului este evidentă: aceste cărţi înregistrează
evenimentele din timpul domniei împăratului Solomon şi ai celorlalţi împăraţi care s-au succedat la
tronul lui Israel şi Iuda.
Autorul: Stilul cărţii arată lucrarea unui singur autor, chiar dacă el a folosit şi informaţii din alte
cronici ale vremii (1 Împăraţi 11:41; 14:29). Tradiţia evreiască atribuie cărţile acestea profetului
Ieremia, în orice caz, cărţile acestea au fost scrise înainte de distrugerea celui dintîi Templu.
Data: Aproximativ 550 î.Cr. Cartea acopere o perioadă de 400 de ani de istorie înregistrînd
creşterea şi descreşterea împărăţiei lui Israel.
Conţinutul cărţii: În afară de timpul domniei lui Solomon, cartea 1 Împăraţi arată cum imediat
după domnia lui Solomon, împărăţia s-a divizat în alte două împărăţii: una în Nord continuînd să
poarte numele de Israel şi una în sud cu numele de Iuda. Împărăţia lui Israel cuprindea zece seminţii
şi avea capitala la Samaria, în timp ce din împărăţia lui Iuda au făcut parte numai Iuda şi Beniamin,
iar capitala s-a aflat la Ierusalim. Pe tronul Samariei s-au perindat 19 împăraţi din seminţii diferite.
Ierusalimul a rămas credincios seminţiei lui David din care s-au ridicat succesiv un număr de 20 de
împăraţi.
Ca împărţire, 1 Împăraţi se prezintă de la sine. Cele 22 de capitole sînt aşezate în două secţiuni
egale. Primele 11 capitole sînt consacrate celor 40 de ani de domnie ai lui Solomon, iar celelalte 11
acopere primii 80 de ani de existenţă separată a celor două împărăţii divizate.
Cuvinte cheia şi teme caracteristice: Figura dominantă a cărţii 1 Împăraţi este împăratul
Solomon. Personalitatea lui este ieşită din comun din trei puncte de vedere: ca înfăptuitor de istorie,
ca influenţă asupra societăţii şi ca semnificaţie profetică mesianică.
Din punct de vedere istoric, Solomon reprezintă momentul de apogeu al monarhiei evreieşti.
Domnia lui marchează culmea de abundenţă materială şi de cultură la care s-a ridicat vreodată
Israelul. Cine citeşte capitolele 9 şi 10 ale cărţii îşi dă repede seama că nivelul ajuns de Solomon a
stîrnit uimirea lumii de atunci. Solomon a fost şi ultimul împărat care a domnit peste întreg Israelul.
Singurul care va mai face acest lucru va fi Isus Cristos, cînd se va întoarce să domnească ca fiu al
lui David pe tronul Ierusalimului.
Ca lider social, Solomon este una dintre cele mai copleşitoare prezenţe din cîte au existat vreodată,
înţelepciunea lui super-normală l-a făcut o celebritate admirată de toţi contemporanii. A alcătuit
trei mii de proverbe pline de discernămînt şi de pricepere şi a compus o mie cinci cîntări care-l
aşează în fruntea celor mai prolifici poeţi din toate timpurile. Prietenii şi duşmanii i-au căzut în
admiraţie şi s-au grăbit să facă pace cu împărăţia lui. Abilitatea sa organizatorică şi administrativă a
produs un salt de cîteva secole peste nivelul cunoscut în lumea şi civilizaţia de atunci. Capacitatea
lui afectivă şi emoţională a fost ieşită din comun (vezi Cîntarea Cîntărilor). Excesele lui maritale nu
pot fi explicate decît dacă acceptăm acest punct de vedere. Atitudinea lui faţă de Dumnezeu este

34
punctul fragil din întreaga lui constituţie. Bogăţia nemăsurată şi neîmpărţită cu săracii poporului,
mulţimea nevestelor şi numărul mare de care de luptă sînt toate în contrast evident cu prevederile
Legii date de Dumnezeu evreilor (Deut. 17:16-17). Deşi este elocvent şi înfocat în rugăciune, se
observă la el o oarecare detaşare de Dumnezeu. Abundenţa l-a făcut ca încet, încet să se socotească
dacă nu suficient în sine însuşi, cel puţin mai puţin dependent de ajutorul divin, în comparaţie cu
modestia şi sentimentul de neputinţă pe care l-am remarcat la tatăl său David, Solomon prezintă o
siguranţă de sine şi o opulenţă care-i îneacă spiritul. Gîndurile sale exprimate în cartea Eclesiastul
ni-l prezintă drept un cunoscător plictisit al tuturor dimensiunilor vieţii umane. Blazarea lui este
evidentă şi supărătoare.
Falimentul lui Solomon ca lider spiritual al poporului a demonstrat încă o dată incapacitatea omului
căzut în păcat de a sta într-o poziţie de totală autoritate. Nimeni n-a fost vreodată mai înţelept ca
Solomon şi nimeni n-a avut la dispoziţia sa mai multe resurse materiale şi mai multă faimă.
Falimentul lui este reprezentativ şi suficient pentru a explica falimentele noastre.
Apusul domniei lui Solomon prevesteşte furtuna care se apropie. Tîrîtă de iubire, inima lui îngăduie
să se clădească în Ierusalim temple pentru toţi dumnezeii nevestelor lui. Chemoş, Baal-Peor şi
Moloh intră cu fast în cetate şi în inimile poporului. Israelul se prăbuşeşte iarăşi în idolatrie.
Dumnezeu îl trimite pe proorocul Ahia să-i vestească lui Solomon pedeapsa. Nimeni nu va mai
aduna după el tot poporul într-o singură împărăţie. Zece seminţii vor trece sub stăpînirea unui
slujitor de al său. Legămîntul Davidic însă va rămîne în picioare. David va avea mereu un urmaş pe
scaunul său de domnie. Stăpînirea lui va fi însă limitata la seminţiile lui Iuda şi Beniamin.
Solomon este mult mai interesant şi mai important însă ca semnificaţie tipologică mesianică.
Asemeni tatălui său David, el este unul dintre cele mai clare anticipări ale lucrării lui Isus Cristos.
Şi tot ca David, Solomon este un simbol pentru aspectul viitor al domniei lui Cristos asupra lumii.
Există comentatori care văd în David aspectul domniei mesianice din timpul mileniului, iar în
Solomon aspectul domniei din Noul Ierusalim de după mileniu. Asupra acestor detalii nu putem să
zăbovim şi nici să ne pronunţăm în acest scurt studiu.
Prin ce simbolizează domnia lui Solomon aspecte din împărăţia mesianică? Iată prin ce: Mai îmtîi,
domnia lui a fost un timp de pace şi odihnă. Solomon n-a scos sabia din teacă în anii săi de domnie.
În al doilea rînd, a fost o domnie caracterizată prin primatul înţelepciunii şi priceperii (1 Împăraţi 4
şi 10). În al treilea rînd a fost vorba despre bogăţie şi slavă - aşa cum nu mai fusese nicăieri şi
niciodată, în al patrulea rînd a fost o domnie care s-a bucurat de faimă şi cinstire. Numele lui
Solomon era renumit în toate împărăţiile contemporane. În al cincilea rînd putem vorbi despre
bucurie şi siguranţă. Iată ce putem citi în 1 Împăraţi 4:20,25: „Iuda şi Israel erau în număr foarte
mare... Ei mîncau şi se veseleau... au locuit în linişte fiecare sub via lui şi sub smochinul lui, în tot
timpul lui Solomon".
Din vestirile profeţilor noi ştim că acestea sînt tocmai caracteristicile domniei mesianice viitoare a
lui Cristos asupra lumii. Va fi pace şi linişte: „Nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva
altuia, şi nu vor mai învăţa războiul" (Isaia 2:4). „Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi
pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate, vor fi împreună, şi le
va mîna un copilaş". (Isaia 11:6). Va fi un timp de înţelepciune şi pricepere aşa cum n-a fost
niciodată: „Pămîntul va fi plin de cunoştinţa Domnului ca fundul mării de apele care-l acopăr"
(Isaia 11:9; Habacuc 2:14). Va fi bogăţie şi slavă aşa cum n-a mai fost niciodată căci: „muntele
(împărăţia) Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor,
şi toate neamurile se vor grămădi spre el" (Isaia 2:2; 11:10J. Va fi slavă şi cinstire aşa cum nici o
împărăţie n-a avut vreodată pe faţa pămîntului: „În ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag
pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El, şi slava va fi locuinţa Lui" (Isaia 11:10). În
împărăţia mesianică va fi bucurie şi siguranţă pentru toţi cei ce vor locui în ea. Profetul Mica scrie:
„fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui, şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura
Domnului oştirilor a vorbit" (Mica 4:4). Nu există nimic mai minunat decît studierea acestor pasaje

35
care ne vorbesc despre Împărăţia Domnului Isus care stă gata să vină. Chiar şi numai o lectură
fugară a lor ne face să spunem plini de dorinţă: „Vie împărăţia Ta!"
Mesajul peste veacuri: Nu este greu de loc să înţelegem ce vrea Dumnezeu să ne înveţe din cele
întîmplate în cartea 1 Împăraţi. Textul care găzduieşte acest mesaj este 1 Împ. 11:11-l3:
„Fiindcă ai făcut aşa, şi n-ai păzit legămîntul Meu şi legile Mele pe care ţi le-am dat, voi rupe
împărăţia de la tine şi o voi da slujitorului tău. Numai nu voi face lucrul acesta în timpul vieţii tale,
pentru tatăl tău David. Ci din mîna fiului tău o voi rupe. Nu voi rupe însă toată împărăţia; voi lăsa o
seminţie fiului tău, din pricina robului Meu David, şi din pricina Ierusalimului pe care l-am ales".
Unde nu există ascultare, nu există viitor. Pentru cel semeţ, Dumnezeu nu păstrează nici un loc sub
soare. Smeritul însă va rămîne pururi în harul dumnezeiesc şi Dumnezeu îi va asigura veşnicia.
SCHIŢA CĂRŢII
I. DOMNIA LUI SOLOMON 1-11 a. Ridicarea lui Solomon, 1:1-3:1
ÎNŢELEPCIUNEA LUI SOLOMON, 3:2-4:34 Solomon cere înţelepciune, 3:2-15 Solomon
dovedeşte înţelepciune, 3:16-28 Solomon aşează administratori, 4:1-28 Solomon în mărirea sa,
4:29-34
b. Templul lui Solomon, 5:1-8:66
FAIMA LUI SOLOMON, 9:1-10:29 Legământul cu Domnul, 9:1-9 Darul dat lui Hiram,
9:10-14 Slujitorii lui Solomon, 9:15-25 Flota lui Solomon, 9:26-28 Vizita reginei din Seba,
10:1-13 Bogăţiile lui Solomon, 10:14-29
CĂDEREA LUI SOLOMON, 11:1-43 a. Motivul, 11:1-8 b. Avertizarea, 11:9-13 c.
Duşmanii, 11:14-28 d. Profeţia lui Ahia, 11:29-40 e. Moartea lui Solomon, 11:41-43
II. ÎMPĂRĂŢIILE DESPĂRŢITE 12-22
DIVIZAREA ÎMPĂRĂŢIEI, 12:1-24 Cererea triburilor din nord, 12:1-4 Răspunsul lui
Roboam, 12:5-15 Revolta triburilor din nord, 12:16-24
a. Domnia lui Ieroboam în Israel, 12:25-14:20 b. Domnia lui Roboam în Iuda, 14:21-31 c.
Domnia lui Abiam în Iuda, 15:1-8 d. Domnia lui Asa în Iuda, 15:9-24 e. Domnia lui Nadab în
Israel, 15:25-31 f. Domnia lui Baeşa în Israel, 15:32-16:7 g. Domnia lui Zimri în Israel,
16:15-20 h. Domnia lui Omri în Israel, 16:21-28 i. Domnia lui Ahab În Israel, 16:29-22:40
PROOROCUL ILIE Ilie vesteşte seceta, 17:1 Dumnezeu îl îngrijeşte pe Ilie, 17:2-24 Ilie pe
muntele Carmel, 18:1-46 Ilie fuge la Horeb, 19:1-18 Ilie H cheamă pe Elisei, 19:19-21
î Domnia lui Iosafat în Iuda, 22:41-50 j. Domnia lui Ahazia în Israel, 22:51-53

36
2 ÎMPĂRAŢI

Începînd cu această carte ne vom familiariza cu existenţa marilor imperii antice: Asiria, Babilon şi
Persia. Ele vor începe să exercite o influenţă covîrşitoare asupra Israelului. Paradoxal, imperiile
acestea sînt astăzi o binecuvîntare pentru poporul Bibliei, căci recentele descoperiri arheologice au
făcut să amuţească critica arbitrară şi răuvoitoare din deceniile trecute. Fiecare lopată de pămînt
întoarsă în terenul străvechiilor imperii acreditează astăzi Biblia ca o carte de istorie autentică.
Scopul scrierii acestei cărţi nu a fost numai acela de a înregistra vieţile împăraţilor din Iuda şi
Israel. Această cronică a fost alcătuită pentru a arăta tuturor cititorilor că succesul oricărui împărat
(şi a oricărei naţiuni luată ca atare) depinde de măsura de ataşament faţă de Cuvîntul şi voia
Domnului. Neascultarea duce întotdeauna la decadenţă şi declin.
Titlul: 2 Împăraţi este o continuare firească a cărţii 1 Împăraţi cu care iniţial a constituit o singură
cronică.
Autorul: Ceea ce s-a spus despre 1 Împăraţi este valabil şi pentru această carte. Proorocul Ieremia
apare ca cel mai probabil dintre toţi autorii propuşi. El a folosit însă informaţii cuprinse în alte cărţi
(1 Împ. 11:41; 14:19, 29). Ultimul capitol pare şi el scris de altcineva care a stat în Babilon, nu de
cineva care s-a dus cu unii din popor în Egipt şi a murit acolo, cum este cazul cu Ieremia.
Data: În preajma anului 550 î.Cr. Nu înainte de distrugerea celui dintîi Templu.
Conţinutul cărţii: Această carte care debutează cu strămutarea lui Ilie la cer şi se termină cu
strămutarea poporului evreu în Babilon este cea mai tragică cronică de istorie din toată Biblia. Ba
am putea spune că este una dintre cele mai tragice înregistrări istorice din analele lumii. Poporul
prin care Dumnezeu alesese să răspîndească cunoştinţa despre Sine şi despre planurile Sale pline de
har s-a abătut din ce în ce mai mult de la ascultarea de Dumnezeu, s-a cufundat în idolatrie şi în
întunerecul înstrăinării de Creator. Cînd nelegiuirea lor şi-a atins culmea, Dumnezeu a trimis
asupra lor popoare străine puternice şi lipsite de milă care i-au tîrît într-o neagră, umilitoare şi
chinuitoare robie.
Cartea 2 Împăraţi este cartea robiei. În capitolul 17 ni se prezintă ducerea Israelului (cele 10
seminţii din împărăţia de nord) în robia Asiriană. Aceste 10 seminţii nu se vor întorce acasă, ci vor
continua să rămînă răspîndite printre neamurile lumii. Capitolul 25 ne aduce înaintea ochilor
Ierusalimul înconjurat, cucerit şi dărîmat. Poporul împărăţiei de sud (Iuda şi Beniamin) este dus în
robia babiloneană de unde nu se va mai întoarce decît o rămăşiţă.
Cartea consemnează de asemenea faptele profetului Elisei, continuatorul lucrărilor lui Ilie. Ca şi
predecesorul lui, Elisei are o viaţă plină de întîmplări supranaturale. Unele dintre cele mai
cunoscute minuni săvîrşite de el sînt: învierea fiului sunamitei (cap. 4), moartea în oală (cap.4),
înmulţirea celor 100 de pîini (cap.4), vindecarea lui Naaman, căpetenia oştirii împăratului Siriei,
(cap. 5), recuperarea securii unuia dintre fiii proorocilor (cap.6) şi orbirea temporară a sirienilor
(cap. 6).
Împărţirea cărţii este neclară la prima vedere, dar un studiu atent va scoate la iveală faptul că
primele 10 capitole se ocupă predominant de împărăţia de nord, implicînd împărăţia de sud numai
cînd evoluţia acesteia afectează evenimentele din nord; partea dintre capitolele 11 şi 27 este o
istorie alternativă a evenimentelor din cele două împărăţii surori, iar de la capitolul 18 la 25 găsim
numai evenimente din istoria lui Iuda.
Cu excepţia lui Şalum care a domnit numai o lună, toţi cei 11 împăraţi ai lui Israel „au făcut ce este
rău înaintea Domnului" (3:2, 3; 10:31, 32; 13:2, 3, 11; 14:24; 15:9, 18, 24, 28; 17:2). Ei au urmat

37
calea lui Ieroboam, „cel care a făcut pe Israel să păcătuiască".
Împăraţii din Iuda sînt evaluaţi după standardul stabilit de tatăl lor David. Vedem aceasta în cazul
lui Solomon (1 Împ. 11:6), Abiam (1 Împ. 15:3), Iosafat (2 Cronici 17:3), Amaţia (2 Împ. 14:3),
Ahaz (2 Împ. 16:2), Ezechia (2 Împ. 18:3) şi Iosia (2 Împ. 22:2).
Plecarea lui Israel în robie s-a făcut în două etape. Cele două seminţii şi jumătate de dincolo de
Iordan: Ruben, Gad şi Manase au fost luate captive de Tiglat Pileser, împăratul Asiriei cu cîţiva ani
înainte de restul împărăţiei (2 Împăraţi 15:29; 1 Cronici 5:25-26). Celelalte seminţii din împărăţia
de Nord au fost înrobite 13 ani mai tîrziu, cam prin anul 721 î.Cr. Tiglat Pileser murise între timp.
Împăratul asirian Salmanasar a condus invazia şi a asediat Samaria timp de trei ani (2 Împăraţi
17:3-6).
Căderea împărăţiei din sud, Iuda, s-a produs numai după alţi 120 de ani de istorie. Şi ea a avut mai
multe etape. Cea dintîi s-a petrecut în timpul domniei lui Ioiachim (2 Regi 23:36-24:1, 2; 2 Cronici
36:5-7). Atunci au fost duse la Babilon uneltele Casei Domnului împreună cu cîţiva tineri din ţară
printre care şi tînărul Daniel (Dan. 1: l -4). A doua deportare s-a produs opt ani mai tîrziu, la
începutul domniei lui Ioiachin. Nebucadneţar l-a luat prizonier pe împărat şi l-a strămutat la
Babilon împreună cu familia lui şi cu 10 mii de oameni din floarea lui Israel. În Iuda n-au rămas
decît oamenii săraci peste care Nebucadneţar l-a pus să domnească pe Zedechia, unchiul lui
Ioiachin, întreg Ierusalimul a fost jefuit. Visteria Templului a fost luată şi vasele de aur făcute de
Solomon la Templu au fost sparte (2 Împ. 24:8-17). A treia şi cea din urmă deportare în Babilon s-a
produs în urma unei răscoale a lui Zedechia pe care Nebucadneţar a înăbuşit-o cu cruzime. Fiii lui
Zedechia au fost înjunghiaţi înaintea lui, iar împăratului i-au scos ochii, l-au legat cu lanţuri de
aramă şi l-au dus la Babilon. Templul a fost distrus cu desăvîrşire, cetatea Ierusalimului a fost
transformată în ruine şi tuturor caselor li s-a dat foc (2 Împ. 25:1-21). Asediul a fost îndelungat şi a
provocat celor din cetate suferinţe de nedescris. Tragedia de proporţii impresionante este descrisă
în cartea sa de profetul Ieremia (Plîngeri 2:20; 4:3-10)
Perioada împăraţilor a fost şi perioada de activitate a profeţilor. Cărţile lor vor fi analizate în
secţiunea dedicată profeţilor, dar este bine să ţinem minte că Osea şi Amos au profeţit în Israel, în
timp ce Obadia, Ioel, Isaia, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania şi Ieremia şi-au desfăşurat activitatea în
Iuda.
Mesajul peste veacuri: Cine citeşte paginile acestea de istorie a poporului Israel va trage repede
concluzii pentru viaţa sa personală de umblare cu Domnul. Iată numai cîteva dintre ele: (1)
Stăruinţa în neascultare este cea mai sigură cale spre dezastru. S-ar putea să pară pentru o vreme că
pedeapsa întîrzie, dar ea va veni cu siguranţă. (2) Privilegiile acordate de Dumnezeu aduc cu ele
responsabilităţi corespunzătoare. Dumnezeu nu ne răsfaţă ca să ne îngîmfe, ci ne binecuvîntează ca
să ne îndemne să stăruim în împlinirea scopurilor pe care le-a fixat pentru existenţa noastră. (3)
Pedepsele trimise de Dumnezeu sînt proporţionale şi progresive. Scopul lui Dumnezeu este
întotdeauna pedagogic. Cine nu răspunde la pedepse obişnuite îşi atrage singur pedepse mai mari şi
mai chinuitoare. (4) „Dumnezeu pedepseşte pe cine iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care îl
primeşte" (Evrei 12:6). În plan uman şi terestru se pare că asistăm la o catastrofă şi la desfinţarea
poporului ales. În cer însă se socotise altfel. Providenţial, planul divin va continua cu Israelul. Cel
mai mare profet din timpul declinului lui Israel declară: „El (Dumnezeu) nu va slăbi, nici nu se va
lăsa, pînă va aşeza dreptatea pe pămînt" (Isaia 42:4). Cînd tronul de pe pămînt se prăbuşeşte în
pulbere, tronul din ceruri cîrmuieşte stăpîn pe furtună. Robia babiloneană a venit ca o pedeapsă
pentru decăderea idolatră a lui Israel. Evreii au trebuit să înveţe departe de casă ce scump le este
Dumnezeu şi Legea Lui. În exil au apărut sinagogile şi poporul a început să citească şi să înveţe
temeinic Cuvîntul. Robia a fost cuptorul în care Dumnezeu şi-a curăţit poporul. Răspîndiţi printre
neamurile lumii, evreii au fost păstraţi atunci şi continuă să fie păstraţi şi astăzi pentru împlinirea
destinului lor istoric. Asirienii şi babilonienii s-au pierdut în negura timpului, dar poporul evreu a
continuat să existe, în curînd va veni acel „Fiu al lui David" care va prelua stăpînirea în virtutea

38
legămîntului Davidic şi, din Ierusalimul restaurat, îşi va exercita autoritatea supremă asupra lumii.
SCHIŢA CĂRŢII
I. CRONICILE ÎMPĂRĂŢIEI DE NORD 1-10 a. Domnia lui Ahazia (853-852), 7:7-3
ILIE Şl ELISEI Înălţarea lui Ilie la cer, 2:1-11 Elisei îşi începe slujirea, 2:12-14 Confirmarea
răpirii lui Ilie, 2:10-18 Vindecarea apelor de la Ierihon, 2:19-22 Pedepsirea copiilor, 2:23-25
b. Domnia lui Ioram (852-841), 3:1-27
FAPELE LUI ELISEI Înmulţirea untdelemnului, 4:1-7 Fiul Sunamitei, 4:8-37 Moartea în
oală, 4:38-41 Înmulţirea pîinilor, 4:42-44 Vindecarea lui Naaman, 5:1-27 Securea care pluteşte
pe apă, 6:1-7 Elisei biruieşte sirienii, 6:8-8:6 Elisei profeţeşte în Damasc, 6:7-15
c. Domnia lui Ioram (852-841), 8:16-24 d. Domnia lui Ahazia în Iuda (841), 8:25-29 e. Domnia
lui Iehu în Israel (841-814), 9:1-10:36
II. CRONICĂ ALTERNATIVĂ 11-27 a. Domnia Ataliei în Iuda (841-835), 11:1-16 b.
Domnia lui Ioas în Iuda (835-796), 11:17-12:21 c. Domnia lui Ioahaz în Israel (814-798), 13:1-9
d. Domnia lui Ioas în Israel (798-782), 13:10-25
Moartea lui Elisei 13:14-21 e. Domnia lui Amaţia (796-767), 14:1-22 f. Domnia lui Ieroboam II
în Israel (794-753), 14:23-29 g. Domnia lui Azaria în Iuda (790-739), 15:1-7 h. Domnia lui
Zaharia în Israel (753), 15:8-12 i. Domnia lui Şalum în Israel (752), 15:13-15 î. Domnia lui
Menahem în Israel (752- 742), 15:7 6-22 j. Domnia lui Pecahia în Israel (742-740), 15:23-26 k.
Domnia lui Pecah în Israel (752-732), 15:27-31 l. Domnia lui Iotam în Iuda (750-731), 15:32-38
m. Domnia lui Ahaz în Iuda (731-715), 16:1-20 n. Domnia lui Osea în Israel (732-722), 17:1-41
SAMARITENII
III. CRONICILE ÎMPĂRĂŢIEI DE SUD 18-25
a. Domnia lui Ezechia (715-686), 18:1-20:21 Reforma religioasă, 18:1-12 Biruinţă sub două
asedii, 18:1-20:21 Boala şi însănătoşirea lui, 20:1-11 Lăudăroşenia lui vinovată, 20:12-21
b. Domnia lui Manase (695-642), 21:1-18 c. Domnia lui Amon (642-640), 21:19-26 d. Domnia
lui Iosia (640-609), 22:1-23:30 e. Domnia lui Ioahaz (609), 23:31-33 f. Domnia lui Ioiachim
(609-597), 23:34-14:7 g. Domnia lui Ioiachin (597), 24:8-16 h. Domnia lui Zedechia (597-586),
24:17-25:21 Dărîmarea Ierusalimului şi a Templului
i. Guvernatorul Ghedalia (586), 25:22-26 î. Eliberarea lui Ioiachin în Babilon, 25:27-30

39
1 CRONICI

Cărţile Cronicilor descriu în mare aceleaşi evenimente ca şi cărţile lui Samuel şi ale Împăraţilor.
Atitudinea celui care le scrie este însă alta şi scopul cu care sînt scrise este total diferit. 1 şi 2
Samuel şi 1 şi 2 Împăraţi sînt cărţi cu un pronunţat caracter biografic, Cronicile au un caracter
statistic. Primele sînt informative, cele din urmă sînt formative, 1 şi 2 Cronici sînt cărţi de educare a
noii generaţii de evrei născuţi în captivitatea babiloneană.
Titlul: Cartea poartă această numire din timpul lui Ieronim, care a tradus textul Bibliei ebraice în
limba latină între anii 385-405 d.Cr. Lucrarea lui poartă numele de: „Vulgata" (de la „vulg" care
înseamnă popor). Titlul complet în limba latină este: „Cronicorum Liber" - Cartea Cronicilor.
Cărţile cronicilor nu sînt cărţi de repetiţii inutile ale evenimentelor relatate deja în cărţile istorice
ale Bibliei şi nici culegeri de pasaje neimportante uitate de alţi autori ai Scripturilor. Ele sînt
compendii de istorie destinate evreilor din seminţiile împărăţiei lui Iuda care s-au întors din robia
Babiloniană.
Autorul: Deşi numele autorului este necunoscut, părerile celor mai mulţi înclină spre cărturarul
Ezra, cel care a fost responsabil pentru marea lucrare de reconstruire spirituală a evreilor după
revenirea din Babilon.
Ceea ce este cert şi evidenţiat expres în textul Cronicilor este că autorul s-a folosit de un mare
număr de lucrări istorice existente. Iată o listă a lor:
1. Cartea împăraţilor lui Israel şi a lui Iuda (2 Cronici 27:7) 2. Un „Midraş" (comentariu) al
lucrării de mai sus (2 Cronici 24:27) 3. Cartea lui Samuel văzătorul (1 Cronici 29:29) 4. Cartea
proorocului Natan (1 Cronici 29:29) 5. Cartea proorocului Gad (1 Cronici 29:29) 6. Proorocia
lui Ahia din Şilo (2 Cronici 9:29) 7. Descoperirile proorocului Ieedo (2 Cronici 9:29) 8. Cartea
proorocului Şemaia (2 Cronici 12:15) 9. Cartea de genealogii a proorocului Ido (2 Cronici 12:15)
10. Istoria alcătuită de Iehu, fiul lui Hanani (2 Cronici 20:34) 11. Cartea proorocului Isaia (26:22)
12. Vedenia proorocului Isaia (2 Cronici 32:32) 13. Cartea lui Hozai (2 Cronici 33:19)
Multitudinea aceasta de izvoare istorice este mult mai importantă decît pare la prima vedere. Ea
dovedeşte că: (a) autorul a cercetat mult înainte de a se apuca de lucru, (b) autorul nu se sfieşte să
citeze titlurile surselor lui, ceea ce dovedeşte că ele erau materiale demne de toată cinstea şi
încrederea, şi că (c) colectarea datelor istorice a fost o îndeletnicire constantă de-a lungul istoriei lui
Israel, iar aceasta ne dă şi mai multă încredere în veridicitatea înregistrărilor istorice pe care se
bazează învăţătura Bibliei.
Contextul istoric: De la sfîrşitul cărţilor 1 şi 2 Împăraţi au trecut 70 de ani de robie. Profeţiile
rostite de Ieremia s-au împlinit. Captivitatea a fost cuptorul în care Dumnezeu şi-a vindecat poporul
de boala idolatriei. Printre străini, evreii au fost învăţaţi că este mai bine să fie aruncaţi în cuptorul
cu foc decît să-şi plece genunchii în faţa chipurilor idolatre (Daniel 3). Mai marii lor le-au arătat că
este mai bine să fie aruncaţi în groapa cu lei decît să-şi întrerupă viaţa de rugăciune către Iehova
(Daniel 6).
În 70 de ani murise însă o generaţie. Avem de-a face acum cu un nou Israel, născut departe de ţară,
departe de Ierusalim şi departe de Templu. Ei fuseseră crescuţi printre străini, fără o viaţă de
ceremonii religioase şi fără cunoştinţa destinului lor providenţial. În anul 537 î.Cr. decretul
împăratului persan Cir dă dreptul evreilor să se întoarce acasă la Ierusalim şi în Iuda. Tinerii născuţi
în captivitate şi-au pierdut însă legătura firească de continuitate cu generaţia dinainte de captivitate.
Cineva trebuie să înceapă o lucrarea de educaţie prin care să fie reînnodat firul lor de legătură cu
trecutul. Cineva trebuie să alcătuiască o punte de trecere între ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce

40
trebuie să urmeze. Cărţile 1 şi 2 Cronici fac exact această lucrare.
Conţinutul cărţii: Autorul cronicilor nu este un pasionat de istorie, ci un iubitor de oameni.
Dorinţa lui nu este aceea de a transmite date reci, ci de a da informaţii care să determine un anumit
fel de vieţuire. Cronicile scrise de el sînt scrise cu o anumită atitudine şi cu un anumit scop.
Atitudinea este grija pentru reînodarea istoriei providenţiale a lui Israel, iar scopul este educaţia
religioasă a noii generaţii care s-a întors în ţară. (SELECTARE, ADĂUGARE, INTERPRETARE)
Era important ca cineva să facă naţiunea să-şi înţeleagă trecutul, prezentul şi viitorul din punctul de
vedere a lui Dumnezeu. Acum, cînd tronul lui David nu mai era punctul de raliere şi de direcţionare
a poporului, trebuia văzut ce mai rămăsese din fiinţa naţională. Trei lucruri au fost scoase în
evidenţă:
l. Genealogiile ca o revenire în matca tiparului divin (1 Cron. 1-9). Fără nici o îndoială că din cauza
robiei, multe familii din Israel îşi pierduseră evidenţele genealogice (vezi Ezra 2:59). Ori această
evidenţă era foarte importantă pentru reaşezarea naţiunii în teritoriile ţării.
2. O recapitulare a istoriei, mai ales a istoriei recente, din care să fie deduse cauzele tragediei robiei.
Această lecţie trebuia învăţată bine pentru ca să nu mai fie repetată niciodată (1 Cron. 10-29; 2
Cronici 1-36)
3. O refacere a vieţii religioase centrată în jurul Templului de la Ierusalim. Poporul trebuia
însufleţit pentru reconstruirea Templului şi pentru reluarea vieţii de închinăciune. În absenţa
tronului împărătesc al lui David, centru de greutate al Israelului trebuia aşezat acolo unde se afla
simbolic tronul împărătesc al cerului.
Pentru a-şi realiza toate aceste trei deziderate, autorul Cronicilor face o muncă de selectare, de
adăugare şi de interpretare a datelor pe care le găseşte în izvoarele istorice. El polarizează
evenimentele şi personajele istoriei trecute în aşa fel încît citirea Cronicilor lui să devină o lecţie
pedagogică pentru pregătirea viitorului. Anumite secvenţe de istorie sînt lăsate afară intenţionat:
despre David, de exemplu, nu se aminteaşte nimic despre rătăcirea lui sentimentală cu Bat-Seba şi
uciderea lui Urie şi nici despre cîntarea lui de jale după Saul şi Ionatan sau despre răscoala tînărului
Absalom. Alte secvenţe de istorie sînt tratate mai amănunţit şi chiar completate cu informaţii pe
care nu le găsim în cărţile lui Samuel sau în cele ale împăraţilor: pregătirile intense făcute de David
pentru construirea Templului (1 Cron. 22), pregătirea şi repartizarea preoţilor, leviţilor (1 Cron.
23-24), şi rînduirea cîntăreţilor, uşierilor şi vistierilor de la Templu (1 Cron. 25-26). Domniile
anumitor împăraţi sînt scoase mai mult în evidenţă şi tratate mai pe larg deoarece ele constituie
pilde de reformă religioasă şi de revitalizare spirituală: Asa, Iosafat, Ioas, Ezechia şi Iosia (toţi în 2
Cronici).
Mesajul cărţii: Mesajul imediat pentru prima generaţie de cititori a fost întreit: (1) naţiunea trebuie
să se reaşeze cît mai degrabă şi cît mai temeinic în tiparul şi prerogativele de popor mesianic al
legămîntului, (2) naţiunea trebuie să înveţe din catastrofa suferită de curînd şi să nu mai repete
greşelile care au provocat-o şi (3) naţiunea trebuie să-şi reia părtăşia de la Templu cu Iehova. Se
vede imediat că autorul subliniază cu precădere o idee care se poate vedea din întreaga istorie a lui
Israel şi anume că, spre deosebire de alte neamuri, evreii nu au nici un rost pe pămînt fără Iehova.
Valoarea şi specificul lor este în viaţa lor de închinăciune. Destinul lor este acela de a-L face
cunoascut lumii pe Dumnezeu Creatorul lumii care vrea să refacă legătura cu creatura căzută. Israel
este instrumentul care trebuie să dea lumii două lucruri: cunoştinţa despre Dumnezeu şi persoana
lui Mesia.
Mesajul pe care ni-l trimite nouă cartea nu este prea deosebit de acesta. Şi noi trebuie să înţelegem
că legătura noastră cu Dumnezeu este singurul lucru care contează în această existenţă. Ceea ce ni
se întîmplă în viaţă, evenimentele bucuriilor şi durerilor noastre, nu trebuiesc privite decît drept
nişte lecţii prin care Dumnezeu se străduieşte să ne înveţe acest adevăr de referinţă.

41
SCHIŢA CĂRŢII
I. GENEALOGIILE LUI ISRAEL l - 9 a. De la Adam la Avraam, 1:1-27 b. De la Avraam la
Iacov, 1:28-54 c. De la Iacov la David, 2:1-55 d. De la David la robie, 3:1 -24
GENEALOGIA CELOR 12 SEMINŢII 1. Iuda, 4:1-23 2. Simeon, 4:24-34 3. Ruben, 5:1-10
4. Gad, 5:11-22 5. Manase, 5:23-26 6. Levi, 6:1-18 7. Isahar, 7:1-5 8. Beniamin, 7:6-12 9.
Neftali, 7:13 10. Manase, 7:14-19 11. Efraim, 7:20-29 12. Aşer, 7:30-40 13. Beniamin,
8:1-40
e. Locuitorii Ierusalimului, 9:1-34 f. Familia lui Saul, 9:35-44
II. DOMNIA LUI DAVID 10-29
UNSUL DOMNULUI a. Moartea lui Saul, 10:1-14 b. Ridicarea lui David, 11:1-3 c. Cucerirea
Ierusalimului, 11:4-9 d. Vitejii lui David, 11:10-12:40
CHIVOTUL DOMNULUI a. David aduce chivotul la Chidon, 13:1-14 b. Biruinţa asupra
filistenilor, 14:1-17 c. David aduce chivotul la Ierusalim, 15:1-29 d. Orînduieli privitoare la
slujbă, 16:1-43
LEGĂMÎNTUL DOMNULUI a. David vrea să zidească Templul 17:1-27 b. Războaiele lui
David, 18:1-20:8 c. Numărătoarea vinovată, ciuma, 21:1-30
TEMPLUL DOMNULUI a. Pregătirile pentru Templu, 22:1-23:1 b. Organizarea leviţilor,
23:2-26:32 c. Căpeteniile oştirii, 27:1-34 d. Testamentul lui David, 28:1-21 e. Daruri pentru
Templu, 29:1-9 f. Rugăciunea lui David, 29:10-19 g. Ungerea lui Solomon, 29:20-25 h.
Moartea lui David, 29:26-30

42
2 CRONICI

Cartea 2 Cronici este o dizertaţie istorică pe tema: Soarta unei naţiuni depinde de atitudinea ei faţă
de Domnul. Cazul studiat este: „Împărăţia lui Iuda".
Titlul: Cartea este continuarea lucrării începute în cea dintîi carte a Cronicilor.
Autorul: Conţinutul Cronicilor se termină brusc cu o frază întreruptă la jumătate (2 Cron. 36:23).
Continuarea ei se poate găsi în primele versete ale cărţii lui Ezra, cărturarul (Ezra 1:2-4). Concluzia
firească ce se poate trage din această „coincidenţă" este că ambele cărţi au acelaşi autor, deşi numai
cea din urmă îi poartă numele.
Data: După darea edictului lui Cir care a permis reîntoarcerea evreilor în Israel, probabil între anii
450-425 î.Cr. (1 Cron. 3:16-24; 9:1)
Conţinutul cărţii: 2 Cronici este o carte tragică cu un început glorios, dar cu un final teribil.
Primele 9 capitole ne redau cei 40 de ani de domnie ai lui Solomon. Restul capitolelor se
concentrează asupra istoriei împărăţiei lui Iuda pînă în vremea robiei babiloniene. Nu este cazul să
zăbovim aici asupra fiecăruia dintre cei 20 de împăraţi care s-au succedat la tronul Ierusalimului.
Este suficient să spunem că ei sînt analizaţi de autor prin prisma relaţiei personale pe care au avut-o
ei cu Domnul. Ascensiunea sau declinul împărăţiei lui Israel nu s-au datorat factorilor economici
său politici, ci stării lor spirituale în legătura lor cu Dumnezeu: „Şi în timpul cînd a căutat pe
Domnul, Dumnezeu l-a făcut să propăşească" (2 Cron. 26:5), „Iotam a ajuns puternic, pentru că şi-a
urmat necurmat căile înaintea Domnului, Dumnezeului său" (2 Cron. 27:6), „Ahaz... El n-a făcut ce
este bine înaintea Domnului... Domnul, Dumnezeu l-a dat în mîinile împăratului Siriei" (2 Cron.
28:1-5).
Într-un sens foarte larg, Israelul, ca popor, este prezentat în cărţile Cronicilor ca şi „casa lui
Iehova". Dumnezeu îi spune lui David: „Domnul îţi va zidi o casă" (1 Cron. 17:10). Tot ceea ce se
întîmplă în popor este în funcţie de atitudinea lor faţă de Dumnezeu şi ca urmare a binecuvântărilor
sau pedepselor pe care le trimite El asupra naţiunii: „Căci voi cinsti pe cine Mă cinsteşte, dar cei ce
Mă dispreţuiesc, vor fi dispreţuiţi" (1 Sam. 2:30).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Toată acţiunea istorică poate fi grupată pe două coloane în
fruntea cărora se poate scrie: „ascultare" şi „neascultare". Cronicile sînt lecţii pedagogice pentru
copiii lui Dumnezeu din toate timpurile.
Mesajul peste veacuri: A fost adevărat atunci şi este adevărat şi acum; este adevărat pentru
neamuri întregi şi este adevărat pentru fiecare om în parte: Cea dintîi şi cea mai de căpetenie datorie
a oricărui tron este o bună relaţie cu templul. Spusă în cuvintele nemuritoare ale Domnului Isus
această axiomă sună aşa: „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate
celelalte lucruri vi se vor da pe "deasupra" (Matei 6:33).
SCHIŢA CĂRŢII
I. DOMNIA LUI SOLOMON I- 9 a. Împăratul Solomon, 1:1-17
TEMPLUL LUI SOLOMON Pregătiri pentru Templu, 2:1-18 Construirea Templului, 3:1-4:22
Dedicarea Templului, 5:1-7:22

43
b. Faima lui Solomon, 8:1-9:29 c. Moartea lui Solomon, 9:13-28
II. ÎMPĂRAŢII LUI IUDA, 10-36
a. ROBOAM Roboan produce dezbinarea, 10:1-19 Roboam slujeşte Domnului, 11:1-23
Roboam părăseşte pe Domnul, 12:1-16
b. Abia, 13:1-22 c. Asa, 14:1-16:14
d. IOSAFAT Reforma religioasă, 17:1-19 Alianţa cu Ahab, 18:1-19:3 Alte reforme, 19:4-11
Biruinţa asupra lui Moab şi Amon, 20:1-30 Ultimele lui zile, 20:31-37
e. Ioram, 21:1-20 f. Ahazia, 22:1-9 g.Atalia, 22:10-23:15 h. Ioas, 23:16-24:27 i. Amaţia,
25:1-28 f. Ozia, 26:1-23 j. Iotam, 27:1-9 k. Ahaz, 28:1-27
l. EZECHIA Trezirea spirituală, 29:1-31:21 Biruinţa asupra asirienilor, 32:1-23 Ultimele lui
zile, 32:24-33
m. Manase, 33:1-20 n. Amon, 33:21-25 o. Iosia, 34:1-35:27 p. loahaz, 36:1-4 r. Ioiachim,
36:5-8 s. Ioiachin, 36:9-10 ş. Zedechia, 36:11-21
III. DECRETUL LUI CIRUS 36:22-23
Comentarii

44
EZRA

Cele trei cărţi mai mici care ne stau acum în faţă - Ezra, Neemia şi Estera - încheie seria celor 17
cărţi istorice care alcătuiesc prima secţiune a Vechiului Testament. Aceste trei cărţi trebuiesc
studiate împreună deoarece ele înregistrează lucrarea lui Dumnezeu cu poporul Israel după
întoarcerea evreilor din robia Babiloniană. Ezra şi Neemia se ocupă de „rămăşiţa" care s-a întors în
Ierusalim şi în Iudea, iar Estera explică ce s-a întîmplat cu poporul care a preferat să rămînă prin
ţările în care fuseseră duşi. Pentru o mai bună înţelegere a acestor cărţi care marchează sfîrşitul
cronicilor istorice este bine să citim şi ultimele trei cărţi din secţiunea cărţilor profetice: Hagai,
Zaharia şi Maleahi, căci ei au fost profeţii ridicaţi de Dumnezeu în Israel în perioada de după robie.
Titlul: Dacă această carte ar fi fost numită nu după numele autorului ei, ci după conţinutul pe care
îl are, ea ar fi putut fi intitulată: „Cartea restaurării", „Cartea repatrierii" sau „Cronica rămăşiţei lui
Iuda". Dacă ar fi fost numită după numele eroilor ei principali, ar fi trebuit să i se spună: „Cartea lui
Zorobabel şi a lui Ezra". Titlul ei este însă „Ezra" şi aceasta subliniază şi mai mult rolul jucat de
această extrordinară personalitate în lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o pentru reaşezarea
Israelului în tiparul divin.
Autorul: Ezra face parte din marele triumvirat al cărturarilor responsabili pentru scrierea
Vechiului Testament: Moise, Samuel şi Ezra. Tradiţia evreiască, prin Talmud, îl consideră pe Ezra
unul dintre cei mai proeminenţi lideri din istoria lui Israel. Lui îi sînt atribuite cinci lucrări capitale
pentru identitatea evreilor ca neam: (1) înfiinţarea în Babilon a unei instituţii cu numele de:
„Sinagoga cea mare". Această şcoală rabinică era alcătuită dintr-un număr de 120 de membrii, toţi
urmaşi ai profeţilor şi întemeietori ai grupării „cărturarilor" care au păstrat şi transmis apoi scrierile
sfinte evreieşti; (2) alcătuirea „canonului" Vechi Testamental. Sub acest nume este descrisă
„culegerea de Scripturi sfinte evreieşti recunoscute de toţi evreii ca avînd autoritate dumnezeiască".
Ezra le-a aşezat pe toate în trei categorii distincte numindu-le: Legea, Profeţii şi Scrierile; (3)
trecerea de la scrierea antică ebraică la scrierea evreiască cu caractere grafice asiriene; (4)
alcătuirea Cronicilor ca un rezumat al istoriei evreieşti şi scrierea cărţilor Ezra şi Neemia; (5)
înfinţarea sinagogilor locale ca locuri în care poporul să citească şi să înveţe perceptele religiei
evreieşti.
Faptul că Ezra este socotit autorul originalului ebraic al cărţilor 1 şi 2 Cronici, Ezra şi Neemia nu
înseamnă că el nu a folosit fragmente din scrierile altor autori său că porţiunea autobiografică din
cartea Neemia nu ar fi putut fi scrisă chiar de Neemia însuşi.
Data: Cartea se ocupă cu unul dintre cele mai importante evenimente din istoria Israelului:
întoarcerea din robie. Această întoarcere nu s-a făcut într-o singură etapă, ci în mai multe. Tot aşa şi
pentru consemnarea evenimentelor putem presupune că există mai multe date ale scrierii.
Refacerea vieţii religioase a Israelului a durat o perioadă de aproximativ o sută de ani. În acest
interval de timp au existat două perioade mai mici de o excepţională importanţă:
1. Cei 20 de ani (537-517 î.Cr.) scurşi între darea decretului lui Cir-persanul şi pînă într-al şaselea
an al domniei lui Dariu-medul, în care, sub conducerea lui Zorobabel ca guvernator şi Iosua ca
preot, poporul a rezidit Templul. Pentru cunoaştera evenimentelor din această perioadă citiţi Ezra
1-6, Zaharia şi Hagai, ultimele două capitole din cartea 1 Cronici, primul capitol din cartea 2
Cronici, Psalmii 126 şi 137, precum şi referinţele despre împăratul persan Cir din cartea profetului
Isaia (Isaia 44:23 pînă la 45:8).
2. Cei 25 de ani (458-433 î.Cr.) în care Neemia, ca guvernator, Ezra, ca preot au condus lucrarea de
refacere a zidurilor Ierusalimului, în vremea aceea a activat profetul Maleahi.

45
În cartea Ezra ne întîlnim cu amîndouă aceste perioade, în Neemia găsim numai cea de a doua
perioadă.
Contextul istoric: Evreii au fost duşi în robie mai întîi de asirieni (1 Împ. 17) şi apoi de babilonieni
(2 Împ. 25). După 70 de ani de robie, împăratul persan Cir le-a dat dreptul de a se întoarce în ţara
lor. Babilonul căzuse între timp sub cucerirea medo-persanilor (Octombrie 539 î.Cr.). Cele zece
seminţii luate în robie de asirieni nu s-au mai întors în Israel, în anul 537 î.Cr. s-au întors în Israel
primii evrei veniţi din robie. În anul 516 î.Cr. a fost încheiată reclădirea Templului, în anul 479 î.Cr.
Estera a devenit împărăteasa Persiei (ca soţie a lui Xerxes). În anul 458 î.Cr. Ezra a condus cel de al
doilea convoi de evrei care s-au întors din robie, în anul 445 î.Cr. Neemia a reconstruit zidurile
Ierusalimului.
Conţinutul cărţii: Ezra ne aduce înaintea ochilor cel de al doilea „Exod" din istoria evreilor.
Primul avusese loc în Egipt sub conducerea lui Moise. Cel de al doilea are loc acum din Babilon
sub conducerea lui Ezra. Ca şi Moise, Ezra este un om al cărţii, cu o educaţie aleasă şi destinat să
alcătuiască culegerea de cărţii sfinte ale neamului.
Avem toate motivele să credem că la început, 1 şi 2 Cronici, Ezra şi Neemia au format o singură
scriere istorică. Evreii şi creştinii din primele veacuri l-au considerat pe Ezra drept autor al acestor
compilaţii.
Numărul celor întorşi din Babilon cu ocazia plecării primului convoi a fost de aproximativ 50.000
de oameni. Este un număr relativ mic fată de totalul evreilor care plecaseră în robie şi cu mult mai
mic decît numărul total al evreilor aflaţi în exil la aceea oră. Cei ce s-au întors au alcătuit
într-adevăr numai o „rămăşiţă". Ceilalţi au preferat să uite necazurile strămoşilor lor şi s-au hotărît
să rămînă între neamurile printre care fuseseră strămutaţi. Se poate ca mulţi dintre ei să fi reuşit
între timp să-şi facă un ro st şi o situaţie materială prosperă. Perspectiva întoarcerii în sărăcia
Israelului pentru a-i rezidi dărîmăturile nu a părut prea atrăgătoare multora dintre ei. Întoarcerea
celor 50.000 şi faptele lor sînt descrise în primele 6 capitole ale cărţii Ezra. Celelalte capitole,
(7-10), descriu întoarcerea lui Ezra la Ierusalim şi lucrarea lui de refacere şi reformă spirituală a
poporului.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: întreaga carte gravitează în jurul declaraţiei următoare:
„Căci Ezra îşi pusese inima să adîncească şi să împlinească Legea Domnului, şi să înveţe pe oameni
în mijlocul lui Israel legile şi poruncile" (Ezra 7:10).
Mesajul cărţii: Cartea lui Ezra este un tipar pentru mişcările de trezire spirituală. Conţinutul ei ne
arată 6 paşi spre o stare după voia lui Dumnezeu:
1. Întoarcerea în ţară (cap.1 şi 2) - revenirea la străvechea vatră a credinţei. 2. Reclădirea altarului
(cap. 3:1-6 - reluarea unei vieţi de rugăciune. 3. Reclădirea Templului (3:8-13) - reconsiderarea
atitudinii faţă de Dumnezeu. 4. Înfruntarea duşmanilor (cap.4) - respingerea ispitelor şi tentaţiilor
care ne-ar putea opri din drum. 5. Îndemn profetic (5:1-6:14) - supunerea faţă de autoritatea
Cuvîntului lui Dumnezeu. 6. Terminarea Templului (6:15-22) - perseverenţa în ascultarea şi
cinstirea Domnului.
O astfel de refacere spirituală trebuie să se producă din cînd în cînd în fiecare dintre noi. Ea este
necesară mai ales atunci cînd creştinismul nostru s-a poticnit undeva în trecut şi ajungem să ne dăm
seama că trăim "robia" sub apăsarea duşmanilor sufletului nostru. Din cînd în cînd este bine să se
ridice cîte un Pavel care să preia mesajul lui Ezra şi să ne întrebe: „Oh, Galateni nechibzuiţi! Cine
v-a, fermecat pe voi, înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Cristos ca răstignit?" „Voi alergaţi
bine; cine v-a tăiat calea ca să n-ascultaţi de adevăr?" (Galat. 3:1; 5:7)
Mesajul despre Dumnezeu pe care îl găsim în această carte poate fi parafrazat cu un text din
Ieremia: „Căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna. Ci, cînd mîhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi

46
A
de el, după îndurarea Lui cea mare" (Plîngerile lui Ieremia 3:31-32).
SCHIŢA CĂRŢIII
I. ÎNTOARCEREA LUI ZOROBABEL 1-6 Decretul lui Cir, 1:1-11
NUMĂRĂTOAREA POPORULUI Conducătorii, 2:1-2 Familiile, 2:3-20 Cetăţile, 2:21-35
Preoţii, 2:36-39 Leviţii, 2:40-42 Slujitorii, 2:43-54 Robii lui Solomon, 2:55-58 Descendenţi
neconfirmaţi, 2:59-63 Cifra totală, 2:64-70
RECONSTRUIREA TEMPLULUI Rezidirea altarului, 3:1-3 Sărbătoarea Corturilor, 3:4-6
Refacerea temeliilor Templului, 3:7-13
AMÎNAREA ZIDIRII TEMPLULUI Samaritenii vor să participe, 4:1 -3 Compromisul refuzat,
4:4-5 Consecinţa, 4:6-24 Zidirea Templului începe iarăşi, 5:1-17 Decretul lui Dariu, 6:1-12
Terminarea zidirii, 6:13-15 Sfinţirea Templului, 6:16-22
II. ÎNTOARCEREA LUI EZRA 7-10 Întoarcerea la Ierusalim, 7:1-8:36
TREZIREA SPIRITUALĂ DE LA IERUSALIM Starea poporului, 9:1-4 Mărturisirea lui Ezra,
9:5-15 Legămîntul cu poporul, 10:1-8 Curăţirea poporului, 10:9-44

47
NEEMIA

Exilul babilonian a semnat actul de deces al limbii ebraice vechi. Poporul născut în robie şi-a
însuşit limba cu caractere aramaice. De aici s-au tras o seamă de dificultăţi legate de educaţia
religioasă. Cu unele dintre ele ne vom întîlni în cartea Neemia.
Titlul: Cartea poartă numele personajului ei principal. Neemia a fost unul dintre evreii rămaşi în
„diaspora" (răspîndire) atunci cînd împăratul Cir a dat evreilor decretul de întoarcere în ţara
promisă. El a ocupat funcţia de paharnic al împăratului Artarxerxes, o poziţie de onoare şi de mare
influenţă asupra deciziilor imperiale. Acest Artaxerxes a avut-o ca mamă vitregă pe Estera, prinţesa
iudeică care trăia fără îndoială în perioada de timp acoperită de această carte. Probabil că influenţa
ei l-a ajutat pe Neemia să ocupe această funcţie înaltă în ierarhia de la curtea împărătească.
Autorul: Fără nici o îndoială că părţile scrise la persoana a-I-a sînt scrise de Neemia însuşi. (De la
cap. 1 la 7 şi de la 12:27 la 13:31 care marchează sfîrşitul cărţii). Restul poate fi uşor contribuţia
cărturarului Ezra, aşa cum am arătat deja în introducerea făcută la cartea care-i poartă numele.
Data: Cu aproximaţie, anul 430 î.Cr. Prima venire a lui Neemia la Ierusalim „în luna Nisan, anul al
douăzecelea al împăratului Artaxerxe", a fost stabilită de Societatea Astronomică Britanică ca 14
Martie 445 î.Cr. A doua venire a lui Neemia la Ierusalim a avut loc în „al treizeci şi doilea an al
împăratului Artaxerxe", ceea ce înseamnă anul 432 î.Cr.
Contextul istoric: Aşa cum am arătat, Neemia a sosit pentru prima dată la Ierusalim în anul 445
î.Cr. „Rămăşiţa" iudeilor întorşi din robie se afla deja în ţară de aproximativ 90 de ani. Zorobabel şi
generaţia lui muriseră între timp. În locul lor trăia acum o altă generaţie, în cei 90 de ani de vieţuire
în Israel, evreii reconstruiseră Templul, e drept cu dimensiuni mult mai mici şi mai modeste decît
fosta construcţie ridicată de Solomon. Întreaga lucrare durase numai patru ani, patru luni şi zece
zile (Hagai 1:15 şi Ezra 6:15). După alţi 60 de ani venise în Ierusalim şi Ezra însoţit de 2.000-3.000
de oameni (Ezra 8:1-14). Condiţiile morale şi spirituale în care trăiau evreii erau de plîns. Mai marii
poporului, preoţii, leviţii şi mulţi din popor contractaseră căsătorii mixte cu femeile din neamurile
idolatre din jur. Chiar dacă nu a produs o întoarcere totală spre idolatrie, această condiţie încuraja
practicarea ei pe teritoriul Israelului. Mai mult, stricarea purităţii neamului punea în pericol însăşi
existenţa lui distinctă în istorie. Nu este de mirare că Ezra s-a umplut de consternare şi de mînie
(Ezra 9:3-15).
Acum, după alţi 12 ani, se întoarce la Ierusalim Neemia. Situaţia găsită de el nu este mai puţin
tragică. Zidurile cetăţii erau încă în ruină, iar poporul era fără viziune şi fără vlagă, departe de
strălucirea care ar fi trebuit să-i încununeze destinul mesianic.
Conţinutul cărţii: Obiectivul vizitei lui Neemia a fost rezidirea zidurilor Ierusalimului. Am văzut
cum cartea lui Ezra a fost împărţită în două secţiuni majore: refacerea Templului şi refacerea vieţii
de închinăciune. Acum cartea lui Neemia se împarte similar în: refacerea zidurilor cetăţii (Neemia
1-4) şi restaurarea poporului în ascultare şi împlinire a Legii (Neemia 7-13). Cărturarul Ezra este
ajutorul lui Neemia în lucrarea de citire şi explicare a Legii către popor (Neemia 8:1-18).
Mesajul cărţii: Neemia este un exemplu de dedicaţie şi dăruire. El a fost gata să lase prestigiul şi
confortul de la curtea împăratului Artaxerxe pentru a participa la reconstrucţia materială şi la
restaurarea religioasă a poporului său. Neemia a realizat o lucrare monumentală într-un interval
record de timp. Acest om a fost un geniu al administraţiei şi organizării. Un studiu al metodelor
folosite de el este un izvor de inspiraţie pentru conducătorii din toate timpurile. El a fost un om al
rugăciunii, al credinţei, al curajului şi al acţiunii. Comentînd viaţa lui Neemia am putea spune:
„Doamne, fă-ne spirituali în întregime, dar lasă-ne plini de naturaleţe şi mai ales de spirit practic!".

48
SCHIŢA CĂRŢII
I. RECONSTRUIREA ZIDULUI l - 6 a. Situată Ierusalimului, 1:1-3 b. Reacţia lui Neemia,
1:4 c. Rugăciunea lui Neemia, 1:5-11 d. Plecarea la Ierusalim, 2:1-10 e. Îmbărbătarea
poporului, 2:11-20 f. Repartizarea sectoarelor, 3:1-32
g. Rezistenta în fata atacurilor Atacul batjocorei, 4:1-6 Atacul prin forţă, 4:7-23 Atacul
nedreptăţi, 5:1-19 Atacul compromisului, 6:1-4 Atacul înşelăciunii, 6:10-14
h. Terminarea lucrării, 6:15-7:4
II. REFORMA RELIGIOASĂ 7-13 a. Reînregistrarea poporului, 7:5-73 b. Recitirea Legii,
8:1-8 c. Răspunsul poporului, 8:9-18 d. Pocăinţa poporului, 9:1-38 e. Refacerea legămîntului,
10:1-39 f. Repopularea oraşelor, 11:1-12:26 g. Rededicarea zidurilor, 12:27-47
h. Reforme religioase În relaţiile cu ne-evreii, 13:1-3 În relaţiile cu preoţimea, 13:4-14 În
relaţia cu Sabatul, 13:15-22 În relaţiile de căsătorie, 13:23-31

49
ESTERA

Cele trei mici cărţi de la sfîrşitul secţiunii rezervate cănilor istorice: Ezra, Neemia şi Estera ne
dezvăluie lucrarea făcută de Dumnezeu cu evreii întorşi din robia babiloniană. Deosebirea dintre
cartea Estera şi celelalte două este că, în timp ce Ezra şi Neemia descriu soarta celor întorşi în ţara
lui Israel, Estera descrie un eveniment petrecut în viaţa milioanelor de evrei rămaşi răsfiraţi prin
toate ţările imperiului.
Titlul: Împreuna cu cartea Rut, Estera este singura carte din Biblie care poartă drept titlu un nume
de femeie. Această eroină a neamului ei, fusese mai întîi numită Hadasa, dar numele ei evreiesc a
fost schimbat pentru folosul celor de la curtea imperială în „Estera" care se traduce prin „steaua
răsăritului".
Autorul: Nimeni nu ştie cu certitudine cine este autorul acestei remarcabile cărţi.
Data: Nu este nici ea cunoscută. Acţiunea cărţii se petrece însă ca timp undeva între capitolele 6 şi
7 ale cărţii lui Ezra.
Contextul istoric: Probabil că aţi auzit de Xerxes, unul dintre cei mai renumiţi împăraţi ai
antichităţii, care a pornit cu o expediţie militară împotriva Greciei şi a cărei flotă a fost înfrîntă în
bătălia de la Salamina (480 î.Cr.). A fost una dintre cele mai importante bătălii navale din istorie.
Xerxes acela este tocmai Ahaşveroş, împăratul persan pomenit în cartea Esterei. Din cele scrise de
istoricul grec Herodot, se pare că ospăţul din primul capitol al cărţii Estera a fost prilejuit tocmai de
consiliul pentru pregătirea expediţiei amintite. Patru ani mai tîrziu, cînd Xerxes mai căuta încă
mîngăiere după dureroasa înfrîngere suferită, evreica Estera a fost făcută împărăteasă (Estera 2:16).
Conţinutul cărţii: Două femei tinere îşi dau mîna peste veacuri în dragostea lor pentru poporul
evreu: Rut şi Estera. Istoria Esterei este frumoasă cum numai o istorie orientală poate să fie.
Întreaga acţiune se desfăşoară în jurul a trei ospeţe: ospăţul dat de Ahaşveroş în cinstea tuturor
domnitorilor şi slujitorilor lui (cap. 1 şi 2), ospăţul dat de Estera (cap. 7) şi ospăţul prilejuit de
sărbătoarea Purim (cap.9). Subiectul întregii acţiuni este clar: Dumnezeu ştie să-şi păstreze poporul
Său în mijlocul celor mai adverse condiţii. Departe de casă, pierduţi în mijlocul unui uriaş imperiu,
fără privilegii, dar cu demnitatea celor ce nu se pleacă decît în faţa lui Iehova, evreii au părut o
pradă uşoară în ochii verosului Haman, unul dintre cei mai înalţi demnitari ai împăratului. Pentru
potolirea propriului său orgoliu, acest Haman pune la cale o stratagemă prin care urmăreşte
distrugerea tuturor evreilor din imperiul persan. Evenimentele se succed cu repeziciune, situaţiile
se schimbă pe neaşteptate şi Haman se trezeşte condamnat la moarte, iar evreii de pretutindeni
sfîrşesc prin a avea două zile de bucurie şi de răzbunare asupra tuturor duşmanilor lor.
Cuvinte cheie şi terne caracteristice: Ceea ce izbeşte de la început în textul cărţii Estera este
totala absenţă a numelui lui Dumnezeu. Motivul acestei omiteri a fost căutat de-a lungul secolelor
de mulţi comentatori. Mulţi spun că tradiţia a hotărît ca această carte să fie citită în cursul serbărilor
din zilele de Purim, care sunt „zile de ospăţ şi de sărbătoare" (Estera 9:21-22) şi din respect pentru
Dumnezeu a fost mai bine ca numele Lui să nu fie amestecat cu băutura şi veselia fără frîu.
Un verset care a trecut limitele acestei cărţi, trecînd în patrimoniul universal este Estera 4:14: „Căci
dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea va veni din altă parte pentru iudei, dar tu şi casa tatălui tăi
veţi pieri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie".
Mesajul cărţii: Cartea ne vorbeşte clar despre „providenţa" divină manifestată prin felul în care
Dumnezeu îşi păstrează mereu poporul. El lucrează prin ordinea naturală a evenimentelor, fără să
prejudicieze voinţa liberă a vreunui om şi fără să întrerupă curgerea firească a întîmplărilor. Totuşi,
în spatele celor ce se întîmplă este înţelepciunea Lui şi grija Lui nemărginită pentru aceia pe care îi

50
iubeşte.
Estera este un portret de frumuseţe trupească şi sufletească feminină: plăcută la chip şi modestă la
suflet (2:15), înţeleaptă (2:9-17; 5:1-3), ascultătoare (2:10), smerită (4:16), curajoasă (7:6), loială şi
perseverentă (2:22; 8:1-2; 7:3-4).
Mardoheu este un exemplu de urmat pentru toţi bărbaţii: „căci a căutat binele poporului său şi a
vorbit pentru fericirea întregului său neam" (Estera 10:3).
SCHIŢA CĂRŢII
I. PRELIMINARII l - 5 a. Destituirea împărătesei Vasti, 1:1-22 b. Descoperirea lui Estera,
2:1-20 c. Devotamentul lui Mardoheu, 2:21-23 d. Decretul lui Haman, 3:1-15
II. MOMENTUL DE CRIZĂ, 4 - 5 a. Mardoheu apelează la Estera, 4:1-14 b. Răspunsul
Esterei, 4:15-17 c. Bunăvoinţa împăratului, 5:1-8 d. Aroganţa criminală a lui Haman, 59-14
III. IZBĂVIREA PROVIDENŢIALĂ 6-10
ÎNFRÎNGEREA LUI HAMAN a. Haman umilit, 6:1-7:10 b. Haman este spînzurat, 7:1-10 c.
Decretul lui Ahaşveroş şi Mardoheu, 8:1-17 d. Răzbunarea asupra duşmanilor, 9:1-19 e.
Instituirea sărbătorii Purim, 9:20-32 f. Faima şi cinstea lui Mardoheu, 10:1-3

51
CĂRŢILE POETICE

Cele 17 cărţi istorice au rămas acum în urma noastră. Acum ne stă înainte un grup mult mai mic şi
mai diferit, alcătuit din cinci cărţi poetice: Iov, Psalmii, Proverbe, Eclesiastul şi Cîntarea Cîntărilor.
Ele sînt un fel de emanaţii spirituale ale timpului parcurs în studiul cărţilor istorice. Am văzut că
cele 17 cărţi istorice au putut fi împărţite în două secţiuni: Pentateucul scris de Moise în care
Israelul a fost pregătit să ocupe Ţara promisă şi restul de 12 cărţi care ne-au descris viaţa poporului
evreu în Canaan. Primele 17 cărţi ale Bibliei conţin istoria Israelului, următoarele 5 conţin literatura
acestui neam. În cele dintîi ne întîlnim cu naţiunea evreiască, pe cînd în cele de pe urmă stăm faţă în
faţă cu inima umană în general, şi deci şi cu noi înşine.
Cînd spunem literatură şi poezie, ne referim deobicei la un produs final al imaginaţiei afective a
omului. Biblia nu este însă o carte de lucruri imaginate. Poezia şi literatura ei este o emanaţie a
realităţii trăite cu Dumnezeu; un produs omenesc este drept, dar izvorît din cea mai intensă
influenţă a lui Dumnezeu asupra oamenilor: inspiraţia. Căci „oamenii au vorbit de la Dumnezeu,
mînaţi de Duhul Sfînt" (2 Petru 2:21).
SPECIFICUL LITERATURII EVREIEŞTI
Un alt lucru pe care trebuie să-l spunem de la început despre aceste cărţi poetice este că ele au un
caracter didactic. Acestea sînt manualele de învăţămînt după care se făcea educaţia în Israel.
Dumnezeu n-a lăsat creşterea copiilor Săi pe seama „societăţii". El s-a îngrijit singur de aceasta,
dîndu-le evreilor aceste cărţi de creştere spirituală. Există un progres spiritual pe care-l urmăreşte
chiar şi felul în care sînt aşezate aceste cinci cărţi. Ordinea lor a fost hotărîtă de o inteligenţă divină
desăvîrşita, căci învăţătorul care a alcătuit această „programă" este însuşi Duhul Sfînt al lui
Dumnezeu.
În cartea lui Iov, prima din grupul celor 5, ne întîlnim cu moartea „eului". Prin focul încercărilor şi
prin intermediul unei înţelegeri mai bune a lui Dumnezeu, Iov este gata în finalul cărţii să renunţe la
pretenţiile fiinţei sale naturale, se pleacă înaintea lui Dumnezeu în deplină pocăinţă şi acceptă
stăpînirea şi autoritatea deplină a lui Dumnezeu peste viaţa lui. Cel ce păruse la începutul cărţii cel
mai bun om de pe faţa pămîntului (Iov l:8) este făcut în final să exclame înaintea lui Dumnezeu:
„Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e
scîrbă de mine şi mă pocăiesc în ţărînă şi cenuşă".
Cea de a doua carte poetică, Psalmii, ne aşează înainte frumuseţea unei vieţi noi, izvorîte din
părtăşia lăuntrică cu Dumnezeu. Ea se exprimă prin laudă, rugăciune, adoraţie, cîntec, bucurie,
lacrimi, simpatie şi mijlocire pentru oameni, credinţă, nădejde şi dragoste. Cartea psalmilor este
scrisă de oameni care L-au iubit pe Domnul şi ea rămîne cartea în care cei care-L iube sc se vor simţi
întotdeuna la ei acasă.
După cartea Psalmilor, urmează alte două cărţi: Proverbele şi Eclesiastul. Cea dintîi ne introduce în
şcoala lui Dumnezeu, în care înţelepciunea este divină, dar are aplicare practică pentru viaţa de
toate zilele, iar în cea de a doua sîntem povăţuiţi să nu ne punem încrederea şi interesul în nici un
lucru „de sub soare". „O deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune" (Ecl.1:2).
Îndemnul final al cărţii este să ne gîndim la ceea ce urmează dincolo de viaţă şi să ne pregătim cu
atenţie viitorul.
Urmează apoi, ca o încununare a celorlalte 4 cărţi poetice, extraordinara carte a lui Solomon:
Cîntarea Cîntărilor. Ea atinge culmea afecţiunii de care este capabilă inima umană în trăirea
sentimentului de dragoste totală şi neţărmurită. Imaginea este terestră descriind iubirea dintre soţ şi
soţie, dar în spatele întregii cărţi este o altă prezenţă, mult superioară. Cîntarea de dragoste este o

52
alegorie pentru dragostea dintre Dumnezeu şi inima umană.
Recapitulînd cele de mai sus putem spune că în cele cinci cărţi poetice găsim: lepădarea vieţii vechi
a omului firesc, trăirile care însoţesc izbucnirea unui izvor de viaţă nouă în părtăşia cu Dumnezeu,
disciplina practică a sufletului aflat în şcoala lui Dumnezeu, avertismentul despre deşertăciunea
ispitelor efemere care caută să ne abată din drumul către cer şi apogeul împlinirii spirituale a
sufletului aflat într-o deplină comuniune cu Mirele ceresc.
Nu este acesta o descriere desăvîrşita a progresului din viaţa omului care se întoarce la Domnul?
Ordinea cărţilor este condiţia obţinerii unei vieţi creştine pline de bucurie. Dulceaţa Cîntării
Cîntărilor nu poate fi gustată dacă nu a existat mai întîi abandonarea de sine din cartea Iov, explozia
vieţii noi din cartea Psalmilor, disciplinarea din cartea Proverbelor şi maturizarea din cartea
Eclesiastul.
În acest lanţ progresiv de creştere spirituală, temele celor 5 cărţi ar putea fi formulate astfel:
Iov - Salvare prin suferinţă. Psalmi - Revărsare prin rugăciune. Proverbe - Pricepere prin
învăţătură. Eclesiastul - Veşnicie dincolo de vremelnicie. Cîntarea Cîntărilor - Fericire prin
unire.
Frumuseţea poeziei evreieşti stă în jocul ideilor. Versurile nu rimează prin ultima silabă ca în
poezia modernă, ci prin interacţiunea ideilor. Procedeul se numeşte: paralelism şi el poate fi
repetitiv, cînd cele două versuri se ajută unul pe altul în susţinerea aceleiaşi idei (Ps. 25:4), antitetic,
atunci cînd versurile scot o idee în relief prin contrast (Ps. l:6) sau sintetic, cînd versurile se
completează reciproc mărind intensitatea unei afirmaţii (Iov 11:18).

53
IOV

Titlul: În toate traducerile Bibliei cartea aceasta poartă numele personajului ei central: Iov. A fost
acest Iov un personaj real? Da, profetul Ezechiel îl consideră drept o personalitate proeminentă
demnă să fie pusă alături de Noe şi Daniel (Ezec. 14:14, 20), iar apostolul Iacov îl citează în Noul
Testament ca pe un exemplu de răbdare în suferinţă (Iacov 5:11).
Autorul: Se pare că această carte a fost scrisă iniţial în proză de Elihu, unul dintre personajele cărţii
şi că a fost tradusă în ebraică şi versificată mai tîrziu de Moise. Elihu preferă să rămînă anonim ca
autor, tot aşa cum a preferat să nu se prezinte prea mult pe sine nici în textul cărţii.
Data: Iov a trăit înainte de vremea lui Avraam. Lungimea vieţii lui este caracteristică acelei
perioade. Numai după suferinţa sa, Iov a mai trăit încă 140 de ani! (Iov 42:16). În textul cărţii se
aminteşte de o monedă numită în evrreieşte: „Chesita". Despre această monedă nu mai aflăm decît
în textele care amintesc de viaţa patriarhilor (Gen. 33:19). Viaţa lui Iov ar trebui plasată între
capitolele 11 şi 12 ale cărţii Geneza. Ţara „Uţ" în care a trăit Iov poartă numele unuia dintre nepoţii
lui Noe (Gen. 22:20-21).
Specificul scrierii: Cartea lui Iov nu este numai o carte de istorie. Ea este o poemă dramatică care
ni-l prezintă pe Iov în aspectul său filosofic. Tema cărţii este realitatea şi sensul suferinţei în viaţa
oamenilor lui Dumnezeu. Scena acţiunii cuprinde cerul şi pămîntul deopotrivă. Dumnezeu şi Satan
se înfruntă în lumea nevăzută, iar consecinţele se fac resimţite în lumea noastră prin încercări,
binecuvîntări şi suferinţe. Cartea lui Iov este o perlă a literaturii universale. Profunzimea ideilor ei
transcend timpul şi civilizaţiile, fiind la fel de actuale astăzi ca şi în vremea în care au fost aşezate
pe hîrtie.
Conţinutul cărţii: Cartea ni-l prezintă pe Iov în cîteva ipostaze distincte: Iov - omul neprihănit
persecutat de Diavol din pricina neprihănirii lui (Iov 1:1-2:10), Iov - omul plin de sine care se
ceartă neîncetat cu prietenii săi şi cu Dumnezeu (Iov 2:11-31:40), Iov - omul care se pocăieşte în
faţa măreţiei lui Dumnezeu (Iov 32: l - 42:6), Iov - omul pus în slujbă pentru recuperarea celorlalţi
(Iov 42:7-9) şi Iov - omul binecuvîntat din nou de Domnul (Iov 42:10-17).
Cartea prezintă două motive pentru suferinţa lui Iov: pe de o parte, avem de a face cu suferinţa ca şi
consecinţă a înfruntării nevăzute dintre Dumnezeu şi Satan, iar pe de altă parte, avem de a face cu
suferinţa ca o disciplinare a mîndriei şi a unei prea mari încrederi în sine. Dacă toată acţiunea s-ar fi
încheiat odată cu Iov 2:10, am fi rămas cu părerea că Iov a fost un om desăvîrşit: „În toate acestea,
Iov n-a păcătuit de loc cu buzele lui". Acţiunea cărţii continuă însă şi noi descoperim treptat că Iov
este un om remarcabil printre semeni, dar lipsit de perfecţiune cînd este confruntat cu standardul lui
Dumnezeu. Cînd Dumnezeu intervine, după interminabilele înfruntări dintre Iov şi cei trei prieteni
ai săi, glasul Său răsună din mijlocul furtunii plin de mînie acuzatoare: „Cine este cel ce îmi
întunecă planurile, prin cuvîntări fără pricepere?" (Iov 38:2). Faţă în faţă cu Dumnezeu Creatorul,
Iov se pleacă într-o pocăinţă sinceră şi adîncă: „Da, am vorbit, fără să înţeleg, de minuni, care sînt
mai presus de mine şi pe care nu le pricep". „Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar
acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scîrbă de mine şi mă pocăiesc în ţărînă şi în cenuşă"
(Iov 42:1-6). În faţa lui Dumnezeu, nimeni nu poate să se laude: „Căci toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi
de slava lui Dumnezeu" (Romani 3:23). Chiar şi cel mai bun dintre oameni merită pedeapsa divină.
Chiar şi cel mai strălucit exemplar uman are nevoie de har şi de iertare: „Dar ştiu că
Răscumpărătorul meu este viu, şi că se va ridica la urmă pe pămînt. Îl voi vedea şi-mi va fi
binevoitor" (Iov 19:25-27).

54
Cartea Iov este unul dintre mesajele lui Dumnezeu adresate omenirii. Ea ne spune că suferinţa este
de multe ori un sol pe care ni-l trimite El pentru a ne ajuta să ne vedem corect pe noi înşine şi să ne
dăm seama că sîntem neputincioşi şi avem nevoie de mîntuire: „Dumnezeu vorbeşte însă, cînd
într-un fel, cînd într-altul, dar omul nu ia seama. Şi prin durere este mustrat omul în culcuşul lui,
cînd o luptă necurmată îi frămîntă oasele" (Iov 33:13-19), „Dar Dumnezeu scapă pe cel nenorocit
prin nenorocirea lui, şi prin suferinţă îl înştiinţează" (Iov 35:15).
Cîtă vreme caută să se dovedească nevinovat înaintea lui Dumnezeu, Iov se umple de vinovăţie:
„Este vreun om ca Iov, care să bea batjocura ca apa" (Iov 34:7). Cît timp se laudă în faţa lui
Dumnezeu, Iov este vinovat de păcatul mîndriei, iar pentru cei mîndrii cerul se închide: „Să tot
strige ei atunci, căci Dumnezeu nu răspunde, din pricina mîndriei celor răi. Degeaba strigă, căci
Dumnezeu n-ascultă, Cel Atotputernic nu ia aminte" (Iov 35:12-13).
SCHIŢA CĂRŢII
I. PROOLOG l - 2 a. Iov - neprihănit în belşug, 1:1-5 b. Satan - răutăcios şi pornit pe rău,
1:6-19 c. Iov - neprihănit în nenorocire, 1:20-22 d. Satan - perseverent în răutate, 2:1 -8 e. Iov -
neprihănit pînă la capăt, 2:9-13
II. DIALOG 3 - 42 a. Plîngerea lui Iov, 3 b. Prima triadă de dialoguri, 4-14 c. A doua triadă de
dialoguri, 15 - 21 d. A treia triadă de dialoguri, 22-31 e. Elihu intervine, 32 - 37 f. Dumnezeu
intervine, 38-41
III. EPILOG 42:7-17 a. Iov - lăudat de Dumnezeu, 42:7 b. Cei trei prieteni condamnaţi de
Domnul, 42:8 c. Iov - suferinţa lui încetează, 42:10 d. Iov - răsplătit cu binecuvîntare, 42:11-17

55
PSALMII

Primele fragmente de traducere a Bibliei în limba română au fost din cartea psalmilor. Nicolae
Iorga spunea că: „Neamul românesc s-a născut în tinda Bisericii". „Psaltirea" a fost abecedarul pe
care neamul nostru a învăţat să citească. De ce s-a început traducerea Bibliei în limba română cu
psalmii? Răspunsul nu este greu de dat. Cartea aceasta este cea mai mare din Biblie şi cea mai
universal citită şi studiată. Ea cuprinde cel mai larg evantai de trăiri sentimentale posibile.
Luaţi Biblia în mînă şi deschideţi-o la mijloc. Veţi da negreşit de cartea Psalmilor. Este normal să
fie aşa deoarece psalmii sînt inima Bibliei. Aici sînt adunate toate trăirile sufleteşti ale copiilor lui
Dumnezeu de-a lungul secolelor.
Titlul: Numele evreiesc este „Tehilim" - „laudele". Numele din limba română vine de la traducerea
în limba greacă. „Psalmoi" s-ar putea traduce prin „cîntări acompaniate cu instrument muzical".
Autorul: Nici una dintre cărţile Bibliei nu are mai mulţi autori decît cartea Psalmilor. În general se
spune că psalmii îi aparţin lui David. El i-a scris pe majoritatea din ei şi tot el dă nota generală a
cărţii. Dar asta nu înseamnă că n-au existat şi alţi autori ai psalmilor. Dacă este adevărat că David a
scris 73 din numărul total de 150, atunci tot atît de adevărat este că Asaf, conducătorul cîntăreţilor
lui David, a scris 12, Solomon a scris 2, Moise a scris l (Ps.90), iar alţi 10 sînt producţia fiilor lui
Core (Num. 26:9-11). Nu vă pierdeţi prea multă vreme însă cu identificarea autorilor. Citiţi psalmii
ca pe un dar pe care vi-l face Dumnezeu însuşi. Căutaţi să intraţi în atmosfera lor, căutaţi să le
simţiţi trepidaţia adîncă şi identificaţi-i pe aceia care vă vor prinde bine la vreme de nevoie.
Data: Psalmii acopere o perioadă care debutează cu viaţa lui Moise şi se întinde pînă după
revenirea din robia babiloniană, pe vremea lui Ezra şi Neemia. Majoritatea psalmilor însă sînt
produşi de David în timpul vieţii lui de umblare cu Domnul. Omul acesta care a fost cioban la oi,
cîntăreţ vestit în Israel, trubadur la curtea împăratului, ginere al împăratului, apoi fugar hăituit şi
aflat mereu în primejdie pînă cînd Dumnezeu l-a aşezat chiar pe el însuşi pe tronul Israelului, a
străbătut atâtea suişuri şi coborîşuri ale spiritului încît a devenit instrumentul la care a cîntat însuşi
Dumnezeu. Psalmii lui David sînt de fapt cîntări divine inspirate din cer pentru a înfrumuseţa viaţa
plină de necazuri a pămîntului. Din acest punct de vedere, psalmii sînt atemporali, ei vin la noi din
rezonanţele timpului, ne învăluie cuceritor şi vor rămîne cu noi veşnic.
Metoda de interpretare a psalmilor: Poezia nu este o artă precisă, ca matematica. Dincolo de
faldurile ei armonioase pătrundem adesea în straturi ascunse ale realităţii, pe care nu le întrezărim
în viaţă decît în situaţii extreme. Cum să fim siguri că ceea ce simţim atunci cînd citim psalmii este
ceea ce este acolo şi nu ne amăgim lăsîndu-ne purtaţi de valurile fanteziei?
Există cîteva principii pe care trebuie să le ţinem minte:
(1) Cînd există un titlu al psalmului care îl leagă de un anumit eveniment istoric, psalmul trebuie
citit, înţeles şi interpretat în lumina acelei circumstanţe particulare. De exemplu, 13 psalmi sînt
localizaţi în diverse perioade ale vieţii lui David: Ps. 59, 56, 34, 142, 52, 54, 57, 60, 51, 3, 63, 7, 18.
Ordinea această nu pare normală, dar ea urmăreşte cronologic evenimentele vieţii lui David aşa
cum sînt ele redate de cartea 1 Samuel.
(2) Unii dintre psalmi sînt asociaţi cu anumite aspecte din închinăciunea poporului Israel (vezi Ps.
5:7; 66:13; 68:24, 25) şi trebuiesc înţeleşi în ansamblul procesiunilor liturghice de la Templu.
(3) Mulţi dintre psalmi sînt de fapt inspiraţii profetice care anticipează venirea lui Cristos pe
pămînt. Şi atunci însă, ei au apărut într-un anumit context istoric legat de evenimente contemporane
autorului lor. Aceste evenimente trebuiesc studiate cu atenţie pentru a ne ajuta să avem o înţelegere

56
mai clară a textului.
Interpretarea psalmilor este o problemă a minţii, trăirea mesajului lor este o problemă a inimii. S-a
spus despre cartea Psalmilor că „este un rîu de mîngîiere în apa căruia s-au adunat lacrimile vărsate
de nenorociţii trecutului pentru a răcori arşiţa din sufletele celor ce suferă astăzi". Sau că este
„grădina tuturor florilor cu petale parfumate, chiar dacă unele dintre ele cresc numai în mijlocul
spinilor". A fost comparată cu „un desăvîrşit instrument muzical din corzile căruia pot prinde fiinţă
şi jalea şi triumful, şi deznădejdea şi biruinţa, şi teama şi încrederea nestrămutată, şi tristeţea şi
bucuria fără margini".
Conţinutul psalmilor: La o privire mai atentă observăm că avem de a face cu o culegere de cinci
cărţi ale psalmilor, fiecare dintre ele terminate cu o doxologie (o proslăvire a numelui lui
Dumnezeu). Numele de cinci le-a adus imediat o asemuire cu Pentateucul lui Moise. Comentatorii
numesc cele cinci cărţi ale psalmilor după numele corespunzător al uneia dintre cele cinci cărţi
scrise de el.
a. Sînt psalmi ai genezei (1-41) al cărui subiect predominant este omul, b. psalmi ai exodului,
cuprinzînd mai ales cîntări de eliberare (42-72), c. psalmi levitici, asociaţi cu slujba de la Templu
(73-89), d. psalmi asociaţi cu peregrinările din cartea Numeri (90-106) şi e. psalmi
deuteronomici sau ai proslăvirii dragostei divine (107-150).
Un alt fel de a clasifica psalmii este după specificul mesajului lor. Există astfel:
(1) psalmi de învăţătură (1, 19, 39), (2) psalmi de laudă (8, 29, 93, 100), (3) psalmi de mulţumire
(30, 65, 103, 107, 116), (4) psalmi de pocăinţă (6, 32, 38, 51, 102, 130, 143), (5) psalmi prin care
străbate încrederea (3, 27, 31, 46, 56, 62, 86), (6) psalmi ai necazurilor (4, 13, 55, 64, 88), (7)
psalmi ai dorinţelor (42, 63, 80, 84, 137), (8) psalmi care recapitulează istoria (78, 105, 106) şi
(9) psalmi profetici (2, 16, 22, 24, 40, 45, 68, 69, 72, 97, 110, 118)
Conţinutul psalmilor este pus adesea în forme de o desăvîrşita frumuseţe. Iată, de exemplu, psalmul
119 al cărui autor se presupune că a fost cărturarul Ezra. Pentru cititorul neavizat este greu să nu te
rătăceşti în mulţimea celor 176 de versete ale lui. În originalul ebraic însă, psalmul este o
succesiune de grupe de cîte 8 versete, fiecare începînd cu cîte una din literele alfabetului evreiesc.
Avem de a face deci cu un acrostih alfabetic alcătuit dintr-o serie de octete. Analiza conţinutului
acestui psalm devine dintr-o dată mai uşoară şi mai fructuoasă.
Mesajul cărţii: Psalmii sînt cartea tuturor oamenilor, tuturor sentimentelor şi a tuturor situaţiilor.
Oricine, oriunde şi în orice stare s-ar găsi se poate identifica cu ceea ce se găseşte în textul
psalmilor. Cel sărac şi părăsit, cel bolnav şi aflat în suferinţă, cel exilat departe de cei dragi şi de
ţară, cei aflaţi mereu în pericol, cei păcătoşi se pot regăsi în oglinda psalmilor. Este loc însă acolo şi
pentru cei iertaţi, pentru cei biruitori, pentru cei prăbuşiţi în adorare, pentru cei ataşaţi total de
Domnul şi locaşurile Sale, pentru cei pierduţi lor înşile şi dăruiţi pe vecie Creatorului.

57
Cartea Psalmilor este şi cartea Legii desăvîrşite a lui Dumnezeu. Ea ne arată cum putem să ne
delectăm în ea şi să o facem „candelă pentru picioarele noastre, lumină pe cărare" şi desfătare „mai
dulce ca fagurul de miere pentru cerul gurii".
Ca şi celelalte cărţi ale Bibliei, cartea Psalmilor ne vorbeşte şi ea despre planul pe care l-a făcut
Dumnezeu pentru mîntuirea omenirii. După înviere, Domnul Isus li s-a arătat ucenicilor: „le-a
deschis mintea că să înţeleagă Scripturile" şi le-a arătat ceea ce fusese scris cu privire la El şi
lucrarea Sa „în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi". Putem şi noi să refacem acest studiu
exegetic făcut de Domnul Isus cu ucenicii. Iată un rezumat al lui:
a. Despre esenţa lucrării Lui mesianice găsim scris în Ps. 22:22 b. Despre slujirea Sa ca Mare
Preot găsim scris în Ps. 40:6, 8; 22; 49; 110. c. Despre demnitatea Lui de împărat găsim scris în
Ps. 2; 21; 45; 72. d. Despre suferinţele Lui teribile găsim scris în Ps. 22 şi 69 e. Despre învierea
Lui găsim scris în Ps. 16
Dintre toate cărţile Vechiului Testament, cartea Psalmilor este cel mai mult citată în cărţile Noului
Testament. Unele dintre porţiunile ei sînt parcă parte integrantă din Evanghelii. Iată de exemplu
succesiunea celor trei psalmi: 22, 23 şi 24. Cel dintîi ne prezintă suferinţele păstorului cel bun
care-şi dă viaţa pentru oile Sale. Vedem ridicată crucea îi auzim strigătele sfîşietoare ale Celui ce
moare o moarte ispăşitoare. Psalmul 23 este cunoscut de toată creştinătatea drept „psalmul
păstorului" („Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte la păşuni verzi şi
mă duce la ape de odihnă, etc...”) Găsim în acest psalm oferta Domnului Isus de a conduce şi de a
îngriji sufletele care i se încredinţează. Psalmul 24 ni-L prezintă pe păstor ajuns în slavă gată să
răsplătească oile care L-au urmat pînă la capăt.
Soarta poporului Israel este şi ea descrisă într-o succesiune de psalmi. Iat-o:
a. Ruina poporului este descrisă în Ps. 42-49 b. Răscumpărătorul poporului este prezentat în Ps.
50-60 c. Răscumpărarea poporului este arătată în Ps. 61-72
Este greu să arătăm mesajul psalmilor într-o introducere scurtă ca aceasta. Vă lăsăm
dumneavoastră plăcerea ca după ce aţi parcurs cu noi această vedere panoramică a lor, să vă
apropiaţi pe rînd de fiecare psalm în parte, să-i descoperiţi frumuseţea şi să-i sorbiţi cu nesaţ aroma
specifică.

58
PILDELE SAU PROVERBELE LUI SOLOMON

Cartea aceasta nu trebuie judecată după volum, ci după imensitatea înţelepciunii pe care o
găzduieşte. Mii de volume din bibliotecile lumii nu ne pot ajuta, toate la un loc, cît ne poate ajuta
această singură carte. Autorul ei nevăzut este Dumnezeu, iar priceperea ei, deşi născută în sferele
cerului este destinată să revoluţioneze viaţa terestră.
Titlul: Un proverb este un discurs de înţelepciune redus la o singură frază.
Autorul: Textul cărţii îl menţionează pe Solomon drept autor la începutul fiecăreia din cele trei
secţiuni ale ei (1:1; 10:1; 25:1). Despre Solomon ştim deja că a fost autorul a 3.000 de proverbe şi a
1.005 cîntări (1 Împ. 4:32). Nici un om din Israel nu a fost mai potrivit să editeze o carte de
înţelepciune ca acest Solomon. El s-a rugat Domnului pentru înţelepciune (1 Împ. 3:5-9) şi a
primit-o aşa cum nu i-a mai fost dată nici unui om de pe faţa pămîntului (1 Împ. 4:29-31).
Strălucirea gîndirii lui l-a făcut celebru în lumea de atunci şi a atras admiraţia celor veniţi de la mari
depărtări ca să-l vadă şi să-l asculte (1 Împ. 4:34; 10:1-l3, 24). Contribuţia lui Solomon la ridicarea
Israelului a fost imensă. Capacitatea lui de sinteză, intuiţia şi clarviziunea lui sînt şi astăzi
proverbiale. Asta nu înseamnă că tot ceea ce a scris Solomon a fost produsul său nemijlocit. El
însuşi ne spune că i-a plăcut să zăbovească îndelung asupra înţelepciunii răspîndite de scrierile
altora: „Pe lîngă că Ecleziastul a fost înţelept, el a mai învăţat şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a
adîncit şi a întocmit un mare număr de zicători. Eclesiastul a căutat să afle cuvinte plăcute, şi să
scrie întocmai cuvintele adevărului" (Ecles. 12:9-10). Prin aceasta, el a recunoscut că înţelepciunea
nu este monopolul unui singur om, ci este darul făcut de Dumnezeu oamenilor: „Cuvintele
înţelepţilor sînt ca nişte bolduri; şi, strînse la un loc, sînt ca nişte cuie bătute, date de un singur
stăpîn" (Ecles. 12:11).
Data: Această culegere de proverbe a fost alcătuită prin preajma anului 931 î.Cr. de către Solomon.
Capitolele 25-29 ale cărţii au fost culese mai tîrziu de Ezechia şi adăugate cărţii lui Solomon.
Conţinutul cărţii: În această carte avem de a face cu mult mai mult decît cu o culegere de
proverbe. De fapt sînt o varietate întreagă de procedee stilistice sub care ne-a fost transmisă
„înţelepciunea" acumulată de acest împărat cu o desăvîrşita capacitate artistică. Cuprinsul cărţii
semnalează diferitele modalităţi de exprimare, aşa că nu le vom mai enumera aici.
Mesajul cărţii: În capitolul 8 al cărţii, „înţelepciunea" este personificată şi descrisă în toată
perfecţiunea ei. Ea este de origine divină (8:22-31), este izvorul vieţii biologice şi spirituale (8:35,
36; 3:18), este neprihănită şi adevărată (8:8, 9) şi se oferă tuturor celor ce o caută (8: 1-6, 32-35).
Peste veacuri această „înţelepciune" s-a întrupat în persoana Domnului Isus Cristos, „în care sînt
ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei" (Col. 2:3). Cartea proverbelor este o anticipare a
întîlnirii cu Cristos, „care a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi
răscumpărare" (1 Cor. 1:30; conform lui 1 Cor. 1:22-24). Iată schiţa acestei cărţi:
SCHIŢA CĂRŢII
I. LAUDA ÎNŢELEPCIUNII l - 9 15 sonete. Introducere (1:1-9);
Ademenire din partea păcătoşilor (1:10-19) Înţelepciunea care eliberează (2:1-22) Folosul
temerii de Dumnezeu (3:1-10) Înţelepciunea, răsplata supremă (3:11-20) Înţelepciunea,
suprema siguranţă (3:21-26) Înţelepciunea şi viclenia (3:27:35); Înţelepciunea, suprema
moştenire (4:1-9) Cele două căi (4:10-19) Înţelepciunea şi sănătatea (4:20-27) Femeia străină
(5:1-23) Despre chezăşie (6:1-11) Leneşul (6:6-11) Cel ce seamănă certuri (6:12-19)
Fereşte-te depreacurvie (6:20-35) Casa înţelepciunii şi Casa Nebuniei (cap. 9)

59
2 monologuri
Avertismentul înţelepciunii (1:20-33) Înţelepciunea şi femeia străină (cap. 7 şi 8)
II. MAXIMELE ÎNŢELEPCIUNII 10 - 24 375 de proverbe său aforisme în formă de afirmaţii
care se contrastează, se completează sau se compară reciproc (10:1-22:16)
16 epigrame. Introducere (22:17-21); Epigrame amestecate (22:22-29); Pericolul lăcomiei
(23:1-3); Deşertăciunea bogăţiilor (23:4-5) Gazda vicleană (23:6-8); Epigrame amestecate
(23:9-18); Îmbuibarea vinovată (23:19-21); Trei ziceri (23:22-25) Cursa celei stricate
(23:26-28); Vin şi Vai (23:29-35); Epigrame amestecate (24:1-10); Scapă-l dacă poţi
(24:11-12); Înţelepciunea şi mierea (24:13-14); Patru epigrame (24:15-22); Imparţialitate
(24:23-25); Trei ziceri (24:26-29); Ogorul leneşului (24:30-34)
III. ALTE MAXIME 25-31 7 epigrame şi proverbe înmănunchiate. Împăratul (25:1-7);
Diferite (25:6-26:2); Despre nebuni 26:3-12); Leneşul (26:13-16); Dezbinătorii (26:17-26);
Diverse (26:27-27:22) Gospodarul bun (27:23-27) 55 de proverbe sau aforisme În formă de
perechi care se contrastează, se completează sau se compară reciproc (cap.28 şi 29) Cele
treisprezece ziceri ale lui Agur (cap.30) Spusele mamei lui Lemuel (cap.31:1-9) Un acrostih
despre femeia vrednică de cinste (cap.31:10-31)

60
ECLESIASTUL

Cartea Eclesiastul este o confesiune a unui suflet care a eşuat în căutarea lui după fericire. Textul
este plin de pesimism şi dezamăgire. Excluzîndu-l pe Dumnezeu din viaţa lui, trăind la nivelul „de
sub soare", şi neţînînd cont de întreaga panoramă a vieţii, a cărei explicaţie este coerentă numai
dacă iei în consideraţie dimensiunea ei eternă, căutătorul din cartea Eclesiastul a ajuns la capătul
drumului „cu mîna goală". Dacă vreţi să ştiţi unde poate ajunge cel ce le are pe toate; bogăţie, lux,
femei, băutură, cîntece şi veselie, atunci citiţi neapărat această carte. Ea este una dintre cele mai
neînţelese şi mai nedreptăţite cărţi din cărţile Bibliei. Cei pesimişti s-au lăudat că au găsit în ea
dovada inutilităţii căutărilor umane. Scepticii s-au agăţat de ea ca de o dovadă în sprijinul părerii că
după moarte nu mai urmează nimic, ci doar o permanenţă nefiinţare. Alţii au citat-o atunci cînd au
vrut să demonstreze că după moarte sufletul „doarme" şi nu este conştient de nimic în intervalul
scurs între clipa morţii şi ceasul învierii. În afară de aceşti entuziaşti direct interesaţi, nu se găsesc,
mai ales printre creştini prea mulţi oameni care să o citească fără să se mire ce caută ea în Biblie.
Pentru mulţi oameni sinceri, textul Eclesiastului, atunci cînd nu contravine direct cu învăţătura
Noului Testament, este cel puţin bizar şi greu de armonizat cu „întregul" Scripturii. Nădăjduim că
rîndurile care urmează îi vor face pe mulţi să-şi schimbe părerea pe care o au despre conţinutul ei.
Această extraordinară carte de filosofic poate fi asemuită cu marile lucrări muzicale ale lui Johan
Sebastian Bach: ele sînt pline de prăbuşiri şi zvîrcoliri minore, dar se încheie întotdeauna cu
înălţătoarele tonalităţi ale gamelor majore.
Titlul: În original cartea s-a numit „Kohelet". Acesta este un termen rar al limbii ebraice folosit în
Biblie numai în cartea Eclesiastul (1:1, 2, 12; 7:27; 12:8-10). Termenul este un derivat de la „kahal"
- a convoca o adunare, a aduna împreună. Sensul titlului este deci: „cel ce se adresează unei
adunări, predicatorul". Traducerea greacă Septuaginta foloseşte titlul: Ecclesiaites, de unde s-a
derivat numirea pentru Biserică: „eclesia". Numirea românească ar fi trebuit deci să fie: „Cel ce
vorbeşte adunării", dar traducătorul a preferat să translitereze titlul din limba greacă.
Autorul: Fără îndoială că autorul a fost împăratul Solomon. Cel ce scrie cartea se intitulează pe
sine: „Fiul lui David, împăratul Ierusalimului" (Ecles. 1:1). Incursiunile autorului în plăcerile de tot
felul (2:1-3), în realizări măreţe (2:4-6) şi într-o viaţă de bogăţie fără asemănare (2:7-10) îl
identifică fără echivoc pe Solomon.
Data: Solomon a scris această carte la bătrîneţe, spre sfîrşitul vieţii lui, probabil în preajma anului
935 î.Cr.
Contextul scrierii: Tradiţia evreiască spune că Solomon a scris cartea Cîntarea Cînţărilor în
tinereţe, cartea Proverbelor la maturitate şi cartea Eclesiastul spre apusul vieţii, cînd a ajuns să fie
copleşit de regrete pentru anii irosiţi în plăcerile cărnii şi în idolatrie (1 Împ. 11).
Conţinutul cărţii: Ca să stabilim de la început caracterul acestei cărţi trebuie să spunem că ea nu
este o carte „inspirată" de Dumnezeu, dar că autorul ei a fost „inspirat" să o scrie. Nu trebuie să
mergem în afara Bibliei ca să aflăm cum gîndeşte lumea. Dumnezeu a vrut ca să ne întîlnim cu
gîndirea celor fără Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Mai mult decît atît, El a vrut să fim în
stare să ne confruntăm cu ea. Eclesiastul ne aşează înainte tot ceea ce mintea umană a reuşit să afle
în căutările ei după fericire şi după sensul real al existenţei. Argumentele folosite în această carte nu
sînt argumentele lui Dumnezeu, ci argumentele minţii umane. Aceasta explică pe deplin apariţia
unor pasaje ca acelea din Ecl. 1:15; 2:24; 3:3, 4, 8, 11, 19, 20; 8:15 care sînt într-un contrast flagrant
cu tot restul scrierilor sfinte. Solomon îşi descrie incursiunile vieţii lui în căutarea după sens şi
valoare. Pentru început, el nu neagă, ci neglijează pur şi simplu dimensiunea transcendentală, şi-şi
direcţionează căutările înspre lumea ştiinţei (Ecl. 1:4-11), înspre lumea filosofiei (1:12-18), înspre

61
lumea senzuală a plăcerilor: petreceri (Ecl. 2:1), băutură (Ecl. 2:3), realizări materiale măreţe
(2:4-7), bogăţie şi muzică (2:8), femei (2:8). El încearcă rînd pe rînd: materialismul (Ecl. 2:12-26),
fatalismul (Ecl. 3:1-15), deismul (Ecl. 3:1-4), religia naturii (Ecl. 5:1-8), avariţia (5:9-6:12) şi chiar
moralitatea (7:1-11:8). Toate acestea se dovedesc însă în final: „Deşertăciune a deşertăciunilor, o
deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune şi goană după vînt!" (Ecl. l:2, 14).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cuvîntul care caracterizează întreaga carte este
„deşertăciune". Scopul nedeclarat al cărţii este acela de a demonstra zădărnicia căutării după
fericire în domeniul existenţei vremelnice. Fericirea nu poate fi găsită dacă este căutată ca un scop
în sine, pentru că ea nici nu există ca ceva de sine stătător. Fericirea este o stare care însoţeşte o
anumită atitudine. Iar atitudinea aceasta este împlinirea voinţei veşnice a lui Dumnezeu. Este
important că Eclasiastul leagă apelul său pentru considerarea responsabilităţilor faţă de Dumnezeu
de vîrsta tinereţii (!). Cine vrea să trăiască fericit este bine să nu repete căutările inutile ale
Eclesiastului şi să înceapă din tinereţe să intre în „dimensiunea" ascultării de Dumnezeu.
Cele mai cunoscute şi mai citate versete sînt:
„O deşertăciune a deşertăciunilor. Totul este deşertăciune!" (Ecl.l:2). „Toate îşi au vremea lor şi
fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui" (Ecl. 3:1). „Funia împletită în trei nu se rupe uşor"
(Ecl. 4:12b). „Aruncă-ţi pîinea pe ape şi după multă vreme o vei găsi iarăşi!" (Ecl. 11:1). „Dar
adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, pînă nu vin zilele cele rele şi pînă nu se apropie
anii, cînd vei zice: „Nu găsesc nici o plăcere în ei" (Ecl. 12:1). „Să ascultăm dar încheierea tuturor
învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om"
(Ecl. 12:13).
Mesajul cărţii: Acest mesaj ar putea fi rezumat în trei afirmaţii:
(1) Cînd observi viaţa umană cu ciclurile ei aparent lipsite de semnificaţie (Ecl.l:4-11) şi cu
paradoxurile ei inexplicabile (4:1; 7:15; 8:8), ajungi neapărat la convingerea că totul este lipsit de
sens şi de semnificaţie, deoarece este imposibil să găseşti în toate măcar un singur scop în jurul
căruia să-ţi organizezi existenţa.
(2) Cu toate acestea, îţi dai seama că este bine ca viaţa să fie trăită din plin, căci este un dar pe care
ţi l-a făcut Dumnezeu (3:12-13; 3:22; 5:18-19; 8:15; 9:7-9), numai că trebuie să trăieşti cu grijă
ştiind că...
(3) vei da socoteală Făcătorului tău în ziua în care te va chema la judecată (3:16-17; 12:14).
Nu vă lăsaţi păcăliţi de cei care spun că n-avem nevoie de Eclesiastul în Biblie şi că standardul
spiritual al cărţii este mult sub nivelul Noului Testament. Lumea de azi este plină de „înfumuraţi
super-spirituali" cu iz de superioritate care cad mereu în aceleaşi capcane, repetă mereu aceleaşi
căutări iluzorii şi gustă mereu aceleaşi dezamăgiri amare ale păcatului. Toate acestea din cauză că
ei n-au citit niciodată o carte atît de scandalos de sinceră ca aceasta şi pentru că ei n-au avut ocazia
să asculte un predicator atît de revoltător de onest ca acest Kohelet din vechime.
SCHIŢA CĂRŢII
Introducere (1:1)
I. Prima predică 1-2 a. Prezentarea tezei de bază: zădărnicia eforturilor şi înfăptuirilor umane
(1:2-3)
b. Demonstrarea tezei din exemplul experienţei proprii Lipsa desens a ciclurilor vieţii şi istoriei
(1:4-11) Lipsa de importanţă a înţelepciunii şi filosofiei omeneşti (1:12-18) Lipsa de satisfacţie
din avere şi viaţa de plăceri (2:1 -11) Lipsa de viitor în perspectiva unei morţi sigure şi
necruţătoare (2:12-17) Lipsa de sens a ostenelii în muncă (2:18-23)

62
c. Concluzia: Mulţumire cu ceea ce avem în clipa de faţă (2:24-26)
II. A doua predică 3-5 a. Prezentarea tezei de bază: Problema vieţii şi a morţii (3:1 -22) b.
Neîmplinirile şi dezamăgirile vieţii pe pămînt (4:1-16) c. Concluzia: Zădărnicia goanei după
fericire (5:1-20) Deşertăciunea ritualului religios (5:1-7) Realitatea iluzorie a bogăţiei (5:8-17)
Fericirea unui suflet mulţumit (5:18-20)
III. A treia predică 6 - 8 a. Prezentarea tezei de bază: Insuficienţa materialismului (6:1-12) b.
Cîteva sfaturi înţelepte (7:1-8:11) c. Concluzia: Dumnezeu face dreptate pentru tot (8:12-17)
IV. A patra predică 9-12:8 a. Prezentarea tezei de bază: Siguranţa morţii, nesiguranţa vieţii
(9:1-18) b. Demonstrarea tezei (10:1-20) c. Concluzia: Viaţa ca o oportunitate cu
responsabilităţi (11:1-12:8)
V. Epilog: O prezentare a temei cărţii 12:9-14 a. Ciclurile vieţii (12:9-12) b.
Responsabilitatea vieţii: teama de Dumnezeu şi ascultarea de voia Lui (12:13-14)

63
CÎNTAREA CÎNTARILOR

Aceasta este cartea cea mai controversată din Biblie. Este foarte greu de imaginat care ar putea fi
rolul ei în serviciile religioase din Sinagogă sau Biserică. Totuşi, frumuseţea ei şi faptul că
Dumnezeu a îngrijit să fie aşezată alături de celelalte scrieri sfinte o fac una dintre cele mai sublime
texte poetice care s-au scris vreodată în întreg evantaiul de religii ale lumii.
Cîntarea Cîntărilor este o odă a iubirii care ridică dragostea dintre bărbat şi femeie la nivelul stabilit
iniţial de Făcătorul nostru. Adevărata religie condamnă deopotrivă şi ascetismul şi depravarea.
Culmea iubirii este reciprocitatea de sentimente şi trăiri dintre un soţ şi o soţie în cadrul sfînt al
familiei.
Titlul: Şi în originalul evreiesc şi în greacă şi în latină, cartea poartă acelaşi nume: „Shir
Hashiram", „Asma Asmaton" şi „Canticum Canticorum" care se traduc toate în româneşte prin
„Cîntarea Cîntărilor". Numirea subliniază valoarea textului care trece drept un superlativ al artei
literare evreieşti.
Autorul: Textul însuşi ne spune că această carte este scrisă de Solomon. (1) Numele lui apare de
şapte ori în conţinutul ei (1:1, 5; 3:7, 9, 11; 8:11, 12). (2) Condiţiile de abundenţă şi belşug pe care
numai unul ca Solomon le-a avut sînt descrise în capitolul 3:6-11. (3) Cetăţile pomenite în text fac
aluzie la existenţa unei ţări care nu trăise încă tragedia divizării.
Textul din 1 Împăraţi 4:32, 33 ne spune că Solomon a compus 1.005 cîntări şi a avut o cunoaştere
deosebită despre animalele şi plantele din natură. În textul Cîntării Cîntărilor sînt pomenite 21 de
feluri de plante şi 15 specii de animale.
Data scrierii: Cîntarea a fost compusă în tinereţea lui Solomon, probabil cam prin anul 965 î.Cr.
Conţinutul cărţii: Ca în toate marile poveşti de dragoste din lume, faptele acestei întîmplări sînt
simple şi aparent, banale. Ceea ce le conferă o incomensurabilă valoare este bogăţia de sentimente
umane care le însoţesc. Iată mai întîi datele acestui poem de dragoste:
Împăratul Solomon avea o vie în ţinutul deluros al lui Efraim, cam la 80 de kilometri de Ierusalim
(8:11). El a lăsat-o în îngrijirea unor arendaşi (8:11) care erau de fapt o familie constituită din
mama, doi fii (1:6), şi două fete: Sulamita (6:13) şi încă o soră mai mică a ei (8:8). Această
Sulamită era un fel de „cenuşăreasă" a familiei (1:5), foarte frumoasă, dar nebăgată în seamă de
nimeni. Fraţii ei o tratau cu toată asprimea punînd-o la munci grele, aşa că ea nu şi-a putut păstra şi
îngriji prea mult frumuseţea chipului (1:6). Era pusă să tundă via şi să aşeze curse pentru vulpile
mici care stricau via (2:15). Uneori era trimisă să pască oile (1:8). Viaţa sub arşiţa soarelui o făcuse
să aibă pielea complet arsă de soare (1:5).
Într-o zi, un chipeş străin s-a apropiat de via păzită de arendaşi şi a stat de vorbă cu Sulamita. Era
împăratul Solomon, care fără să-şi facă cunoscută adevărata identitate a stat de vorbă cu Sulamita.
Sub privirile lui pline de admiraţie şi la auzul vorbelor lui meşteşugite de cuceritor de inimi,
Sulamita a simţit pentru prima dată necaz pentru înfăţişarea ei neîngrijită (1:6). Crezîndu-l un
cioban pribegind cu oile, ea l-a întrebat despre turma lui (1:7). El i-a răspuns numai în termeni
generali (1:8), dar a continuat să-i vorbească asemeni unui îndrăgostit (1:8-10) şi să-i promită
daruri ca semn al dragostei şi seriozităţii lui (1: 11). Pe scurt, străinul i-a cucerit inima şi a plecat
promiţîndu-i că va reveni nu peste multă vreme. În absenţa lui, imaginaţia ei s-a aprins de dor. A
început să-l viseze noaptea, nădăjduind în fiecare dimineaţă ca el va veni împreună cu zorile (3:1).
Într-un sfîrşit, el s-a întors aşa cum promisese, de data aceasta cu toată splendoarea şi fala sa
împărătească şi a luat-o de soţie (3:6-7).

64
Pe această întîmplare simplă, Solomon brodează toată măiestria lui ornamentală specifică
orientului. Dragostea nu este o problemă de fapte, ci de trăiri emoţionale intense şi niciodată nu a
existat vreun om mai priceput ca Solomon în descrierea acestor sentimente inefabile care scapă
cercetării raţionale, dar ne aprind pînă la incendiere inima. Cartea este plină de comparaţii,
metafore, alegorii şi personificări fermecătoare.
Destinaţia cărţii: Se pare că destinaţia iniţială a acestui poem a fost educaţia noilor căsătoriţi în
tainele şi consolidarea dragostei. Ca şi celelalte cărţi poetico-didactice, Cîntarea Cîntărilor a fost
unul din manualele după care se făcea educaţia în Israel. Cartea a avut însă şi o altă destinaţie. Ea
era citită în public la unele din sărbătorile anului calendaristic ebraic. În acel cadru solemn, cartea
nu mai era numai un manual al dragostei, ci se ridica infinit mai sus, devenind o alegorie a iubirii
dintre Dumnezeu şi poporul Său pe care şi l-a ales pentru vecie. Această lectură publică pare, dacă
nu total nepotrivită, cel puţin discutabilă, societăţii moderne de astăzi. Nu trebuie să uităm însă că
în Israel imaginea căsniciei era sfîntă şi că ea fusese folosită de însuşi Dumnezeu în dialogul Lui cu
poporul (Osea 2:1-20; 5:7; Isaia 50:1; Ieremia 3:1-25). În Noul Testament Pavel şi Ioan folosesc şi
ei alegoria căsniciei pentru a ilustra relaţia dintre Domnul Isus şi Biserică (Efes. 5:25-27; Apoc.
19:7; etc.) Probabil că şi această libertate a lor ar fi fost criticată de „puritanii" pretenţioşi de astăzi,
dar sarcina lor a fost mult uşurată de existenţa acestei Cîntări a Cîntărilor în canonul Vechiului
Testament.
Metode de interpretare: Există trei teorii asupra felului în care trebuie înţeleasă această carte:
(1). Interpretarea naturalistă care nu vede în această carte nimic altceva decît o colecţie de cîntece
erotice de dragoste, aşezate laolaltă din cauza subiectului şi frumuseţii lor comune. Aceasta teorie
face din includerea cărţii în canonul religios evreiesc un fapt inexplicabil şi fără sens. Cînd ne
gîndim cît de mult au preţuit evreii scrierile lor sfinte şi cu cîtă atenţie şi-au păstrat ei aceste
„oracole" veşnice, această teorie îşi pierde foarte repede orice valabilitate.
(2). Interpretarea alegorică, care transformă întreaga carte într-o succesiune de tablouri simbolice
cu sensuri ascunse şi sublime. Excesul de imaginaţie îi face însă pe susţinătorii acestei interpretări
să nege fundamentul istoric real al cărţii şi-i determină să caute în fiecare mic detaliu al textului
corespondente spirituale desăvîrşite. Un astfel de comentator a „văzut" în părul bogat al femeii
descrise în text nici mai mult, nici mai puţin decît mulţimea neamurilor care au încadrat Israelul în
lucrarea de mîntuire!
(3). Interpretarea tipologică găseşte o cale de mijloc între cele două interpretări de mai sus, păstrînd
ce este bun în fiecare şi refuzînd excesele extremismelor. Conform acestei interpretări, cartea are
un fundament istoric real cu o desfăşurare cronologică de evenimente. Întîmplarea este aşezată în
şapte „tablouri" teatrale independente şi interdependente în acelaşi timp care descriu dragostea
ideală dintre un bărbat şi o femeie. Frumuseţea sfîntă a acestei uniri plănuite în tiparul ei de însuşi
Dumnezeul creaţiei, este preluată într-un plan mai înalt pentru a ilustra în „tip" intensitatea iubirii
care trebuie să existe între Dumnezeu şi Israel, în interpretarea evreiască şi între Cristos şi biserică,
în interpretarea creştină.
SCHIŢA CĂRŢII
Personajele „distribuţiei" alese de autor sînt Solomon, Sulamita şi corul fetelor din Israel.
Intervenţiile lor se alternează mereu schimbînd planul acţiunii şi delimitînd succesiunea de 7
„tablouri" idilice:

65
1. Retrăirea nunţii împărăteşti (1:1-2:7)
2. Amintiri din perioada începuturilor (2:8 - 3:5)
3. Retrăirea perioadei logodnei (3:6 - 5:1)
4. Visul zbuciumat al miresei (5:2 - 6:3)
5. Împăratul gîndindu-se la mireasa lui (6:4 - 7:10)
6. Miresei îi este dor de acasă (7:11 - 8:4)
7. O reînnoire a dragostei în Liban (8:5-14)
Simbolistica „tipologică" a acestei cărţi este înlesnită de existenţa psalmului 45 cu care probabil că
a fost intenţionată să facă pereche. Vă îndemnăm să citiţi cu atenţie acest psalm şi să vedeţi cum, în
spatele acţiunii în care evoluează Solomon şi mireasa lui aleasă, se desfăşoară un alt plan semantic
în care Dumnezeu (Cristos) este mirele, iar Israelul (Biserica) este mireasa (conform tălmăcirii din
Evrei 1:7, 8).
Conţinutul psalmului 45 poate fi împărţit în două părţi egale:
I. O invocaţie adresată mirelui (2-9) a. despre frumuseţea făpturii sale, v.2 b. despre măreţia
înfăptuirilor lui, v. 3-5 c. despre stabilitatea împărăţiei lui, v. 6 d. despre bucuria lui în faţa
căsătoriei, v. 7-9
II. O invocaţie adresată miresei (10-17) a. un apel la o dăruire totală, v. 10-11 b. promisiunea
unei mari cinstirii, v. 12 c. un elogiu al frumuseţii ei, v. 13-15 d. o promisiune a unui viitor
strălucit, 16-17
Mesajul cărţii: Pentru cititorul creştin, Cîntarea Cîntărilor constituie o subliniere a unirii noastre
cu Cristos. În Biblie sînt şi alte alegorii care desriu această relaţie. Se vorbeşte despre Cristos ca şi
Cap, iar despre Biserică ca trup, definind aspectul de unire vie într-un organism al vieţii; se
vorbeşte despre Cristos ca temelie şi despre noi ca pietrele clădite în edificiul de deasupra, pentru a
defini aspectul trainic al acestei uniri. Se spune că Cristos este viţa, iar noi sîntem mlădiţele, pentru
a ilustra caracterul roditor al unirii noastre; în sfîrşit Cristos este prezentat ca „Cel dintîi născut,
dintre mai mulţi fraţi" pentru a sublinia aspectul unei moşteniri comune pe care o avem prin unirea
cu Cristos. Nici una dintre aceste alegorii nu este suficientă pentru a ilustra desăvârşirea unirii
noastre mistice cu Cristos, Mîntuitorul nostru. Numai unirea dintre un soţ şi o soţie, în contopirea
totală din perimetrul familiei, poate reda ceva mai mult din această extraordinară lucrare prin care
Dumnezeu ne-a aşezat „în Cristos" (Efes. 5:31-32).

66
CĂRŢILE PROFETICE

Profeţii Vechiului Tesatment au fost oameni ridicaţi de Dumnezeu în vremuri grele de apostazie şi
decădere morală. În esenţa lor, aceşti oameni au fost în acţiunile lor nişte conştiinţe ale naţiunii şi
nişte patrioţi. În general, mesajul profetic are două caractere: (1) caracterul local şi contemporan al
vremii în care a fost rostit şi (2) caracterul de vestire a unor împliniri viitoare ale planurilor lui
Dumnezeu. Adeseori, această prevestire a viitorului izvorăşte tot din nişte circumstanţe locale
contemporane (vezi Isaia 7:11 care dă naştere mesajului din v.12-14).
Este absolut necesar să păstrăm caracterul evreiesc al profeţilor şi profeţiilor din Vechiul
Testament. Ei s-au adresat în special Israelului criticîndu-i decăderea, vestindu-i disciplinarea prin
pedeapsă, îndemnîndu-l la pocăinţă şi vestindu-i slava viitoare pe care le-o păstrează Dumnezeu în
istorie.
Celelalte naţiuni ale lumii sînt şi ele amintite în textul profetic, dar numai în legătura pe care o au cu
destinul poporului ales. Ele au fost folosite adesea ca pedeapsă pentru neascultarea lui Israel, dar
şi-au luat şi ele în final pedeapsa din partea Domnului.
Biserica creştină ca atare nu este amintită nicăieri în mesajul profetic al Vechiului Testament, ea
rămînînd o taină păstrată pentru vremurile noastre (Efes. 3:1-6).
DEFINIŢIA PROFEŢIEI
Primul profet pomenit în Biblie este... Avraam (Gen. 20:7). Faptul pare surprinzător, dacă nu
înţelegem care este esenţa slujbei profetice. Ea este descrisă cel mai bine în pasajul din Exodul 7:1
şi 4:15-17 în care Dumnezeu îi spune lui Moise: „Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon; şi fratele
tău Aaron va fi proorocul tău. Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu, iar fratele tău Aaron va vorbi
lui Faraon". „Tu îi vei vorbi şi vei pune cuvinte în gura lui;... El va vorbi poporului pentru tine, îţi
va sluji drept gură, şi tu vei ţinea pentru el locul lui Dumnezeu". Avem de a face aici cu doi profeţi:
Moise care va vorbi pentru Dumnezeu, şi Aaron care va vorbi pentru Moise. Din descrierea de mai
sus desprindem cu uşurinţă definiţia unui profet. El este: „purtătorul de cuvînt al lui Dumnezeu în
mijlocul generaţiei sale".
Fie că vorbeşte despre trecut, fie că vorbeşte despre prezent sau viitor, oricine a primit un mesaj din
partea Domnului ca să-l răspîndească în mijlocul oamenilor a fost numit şi considerat „profet". Iată
de ce spune Biblia despre Avraam că era un prooroc şi iată de ce este scris despre Biserică că ea are
astăzi slujba profeţiei („Căci mărturia lui Isus este duhul profeţiei" - Apoc. 19:10).
PROFEŢIA CA O VESTIRE A VIITORULUI
Viitorul glorios al Israelului pe care-l vom întîlni pretutindeni în cărţile profetice este bazat pe
legămintele: Avraamic (Gen 12:1-3), Palestinian (Deut. 28:1-30:9) şi Davidic (2 Sam. 7:4-17).
Aceste trei legăminte dau profeţiilor evreieşti un caracter optimist şi „mesianic". Dumnezeu le-a
promis evreilor că îi va întoarce în ţara lor şi le va restaura împărăţia, aşezînd pe tronul
Ierusalimului un urmaş al lui David. Dar „Mesia" acesta pe care l-au vestit profeţii trebuie să fie de
asemenea şi un fiu al lui Avraam (Mat. 1:1) care va înlesni răscumpărarea prin intermediul jertfei.
Rezultă de aici un caracter dublu al împlinirilor mesianice: unul de suferinţă şi de jertfire pentru
răscumpărarea poporului şi unul de triumf pentru instaurarea împărăţiei (Zah. 9:9 în contrast cu
Zah. 14:1-9). Acest caracter dublu i-a încurcat foarte mult pe învăţaţii poporului evreu (Luca
24:26-27; 1 Petru 1:10-12). Biserica creştină ştie însă astăzi că aceasta este natura lucrării lui
Cristos. El a venit prima dată ca Mesia care trebuie să moară pentru păcatele lumii şi va reveni ca
Mesia triumfător pentru a-Şi lua în stăpînire împărăţia.

67
Dacă am vrea să rezumăm mesajul profeţiilor într-o singură frază ar trebui să spunem că: el vesteşte
înălţarea naţiunii evreieşti, căderea ei prin neascultare, risipirea ei printre neamurile lumii,
binecuvîntarea lumii întregi prin lucrarea lui Mesia venit din Israel, pocăinţa naţiunii evreieşti,
reîntoarcerea evreilor în propria lor ţară, revenirea Domnului Isus în slavă, instaurarea împărăţiei
prin convertirea lui Israel la Domnul Isus şi judecata tuturor împotrivitorilor împărăţiei.
Cărţile profetice pot fi împărţite în (1) pre-exilice: Isaia, Ieremia, Plîngerile lui Ieremia, Osea, Ioel,
Amos, Iona, Mica, Naum, Habacuc şi Ţefania, (2) exilice: Ezechiel, Daniel, şi Obadia, şi (3) post
exilice: Hagai, Zaharia şi Maleahi. Împărţirea în profeţi mari şi profeţi mici, după volumul pe care
îl au aceste cărţi profetice este neistorică şi necronologică şi este bine să fie evitată.
Cheia calendarului împlinirilor profetice este cartea profetului Daniel căruia îi vom şi acorda un
spaţiu mai mare în studiul nostru.
IMPORTANŢA PROFEŢIILOR ÎMPLINITE
Există nenumărate exemple de profeţii care s-au împlinit întocmai: profeţii despre evenimente prin
care a trecut Israelul, profeţii despre anumite locuri, ţări sau oraşe, profeţii despre imperii.
Există trei concluzii importante pe care le putem trage din împlinirea acestor profeţii:
l. Cea dintîi este că Dumnezeu există într-adevăr şi că El este stăpînul absolut al istoriei. Isaia
îndeamnă Israelul să înţeleagă bine această realitate: „Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în
vremurile străbune; căci Eu sînt Dumnezeu şi nu este altul, Eu sînt Dumnezeu şi nu este niciunul ca
Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întîmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu
zic: „Hotărîrile Mele vor rămîne în picioare şi îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea" (Isaia
46:9-10).
Numai unul care este Dumnezeu poate declara cu atîta certitudine: „Da, Eu am spus şi Eu voi
împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui" (Isaia 46:11).
2. A doua concluzie este aceea că putem avea o încredere desăvîrşita în Biblie. Această carte se
declară a fi Cuvîntul venit din partea lui Dumnezeu pentru noi. Ea este plină de cunoştinţe şi
adevăruri pe care nici un om nu ni le-ar fi putut pune la dispoziţie. Petru le aminteşte cititorilor săi
că: „v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu întemeindu-ne pe
nişte basme meşteşugit alcătuite" (2 Petru 1:16). Nu era nevoie de aşa ceva căci: „Avem cuvîntul
proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi seama ca la o lumină care străluceşte într-un
loc întunecos" (2 Petru 1:19). Este evident că, aşa cum spune Petru: „nici o profeţie n-a fost adusă
prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînaţi de Duhul Sfînt" (2 Petru 1:21).
3. A treia concluzie este că profeţiile deja împlinite sînt o garanţie a celorlalte. Ele stabilesc un
anumit tipar de împlinire. Vedem de exemplu că profeţiile s-au împlinit literal, în sensul că
evenimentele istorice au putut fi recunoscute din felul în care fuseseră deja descrise.
Isaia nu putea să-şi dea seama atunci de tot ce a profeţit el despre viaţa lui Mesia. Acum însă, după
ce toate acestea s-au petrecut, noi ne putem da seama că el descrisese nişte fapte care aveau să se
petreacă întocmai.
DESPRE DIFICULTĂŢILE DE INTERPRETARE A PROFEŢIILOR
Mulţi dintre noi ne entuziasmăm observînd cum se împlineşte Scriptura sub ochii noştrii. Aceste
împliniri dovedesc încă o dată că Dumnezeu este la cîrma lumii, conducînd-o înspre împlinirea
planurilor Sale. Profeţiile ne ajută să ne liniştim sub asaltul evenimentelor ameninţătoare şi aparent
haotice din lumea în care trăim. Totuşi, este bine să fim prudenţi în interpretările noastre profetice
şi să nu fim prea dogmatici în alcătuirea unor sisteme escatologice prea rigide. Dumnezeu nu ne-a
dat nouă tot planul istoriei, ci ne-a lăsat doar să întrevedem „anumite" evenimente care să ne ajute

68
să înţelegem că istoria se află pe drumul prestabilit şi să ne avertizeze că „vremea se apropie"
(Apoc. l:3; 22:10).
Conţinutul profeţiilor nu este uşor de înţeles înainte de întîmplarea evenimentelor. Şi este încă şi
mai greu să aşezăm toate aceste evenimente profetice într-o schemă cronologică infailibilă.
Există cel puţin cîteva probleme şi iată de ce:
Problema numărul unu: Literatura apocaliptică.
Multe din textele profetice se ocupă de evenimentele din finalul istoriei umane. Conţinutul acestor
pasaje este plin de expresii şi imagini pe care trebuie neapărat să le considerăm simbolice. Prin
viziunea care i-a fost dată, profetul a fost catapultat printr-un veritabil tunel al timpului şi s-a trezit
martor al unor scene pe care nu le-a putut înţelege deplin din cauza barierelor de timp şi civilizaţie.
Totuşi el ne-a transmis descrierea tuturor celor văzute, dar a făcut-o folosindu-se de vocabularul
izvorît din suma experienţelor lui personale. Imaginaţi-vă că ar fi posibil ca un stră-stră-străbunic
de al dumneavoastră ar fi readus la viaţă în tumultul tehnologic al secolului XX. Imaginaţi-vă că
l-aţi aşeza în faţa televizorului să fie martor la revenirea navetei spaţiale sau că l-aţi lua la un tur al
oraşului cu maşina pe marile artere de circulaţie. Cum ar putea el înţelege ceea ce-l înconjoară şi cu
ce cuvinte şi comparaţii ar încerca să descrie el toate lucrurile de azi?
O asemenea problemă a avut de întîmpinat apostolul Ioan cînd a fost pe insula Patmos. El a fost
catapultat „în Duhul" devenind martor al evenimentelor ce vor marca vremea sfîrşitului. El îşi face
datoria şi ne spune tot ceea ce vede, dar ne descrie realitatea în cuvintele vocabularului lui de om
din secolul I. Iată ce scrie el în Apocalipsa 9:2-10:
„...şi a deschis fîntîna Adîncului. Din fîntîna s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi
soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fîntînii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pămînt. Li s-a
dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pămîntului. Li s-a zis să nu vateme iarba pămîntului,
nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui
Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e
chinul scorpiei, cînd înţeapă pe un om...
Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau nişte cununi, care păreau
de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie şi dinţii lor erau
ca dinţii de lei. etc"
Este foarte lesne să cazi în ispita de a identifica aceste „lăcuste" cu nişte elicoptere de luptă foarte
sofisticate trimise să răspîndească gaze de luptă. Cine ştie dacă această interpretare a noastră nu ar
fi însă nimic altceva decît o altă „contemporaneizare" a unor realităţi pe care nici noi nu le
înţelegem încă? Într-o bună zi profeţia lui Ioan se va întîmpla întocmai şi atunci, abia atunci, vom
vedea cu toţii că vestirea a fost exact conformă cu realitatea. Pînă la acea vreme însă este bine să nu
fim categorici în presupunerile noastre.
Problema numărul doi: Timp uniform şi timp în secvenţe. Aduceţi-vă aminte de o întîmplare
petrecută în Nazaret. Fiul cel mai renumit al locului tocmai se întorsese acasă şi cei din sinagogă
i-au dat cinstea să citească textul pentru Sabatul respectiv, care s-a „nimerit" să fie tocmai din
cartea profetului Isaia. Domnul a luat sulul şi a început să citească:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să
tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozenia, şi orbilor
căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului" (Luca
4:18-19).
Dînd sulul înapoi, El a adăugat numai acest scurt comentariu: „Astăzi s-au împlinit cuvintele
acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit" (Luca 4:21). Ceea ce este surprinzător în această scenă

69
este că Domnul Isus n-a citat profeţia lui Isaia în întregime. Nu este de mirare că ascultătorii Lui de
atunci s-au scandalizat. Mîntuitorul îşi luase libertatea să interpreteze textul desfăcîndu-l în
fragmente profetice. Dacă vom citi Isaia 61:1-2, vom vedea că textul continuă cu:...”şi o zi de
răzbunare a Dumnezeului nostru". Noi înţelegem astăzi de ce s-a oprit atunci Isus. El venise prima
dată numai ca să moară pentru păcatul lumii făcînd astfel posibilă mîntuirea tuturor celor care vor
crede. Prima parte a misiunii Lui a fost o ofertă a harului. El va veni şi o a doua oară: „într-o flacără
de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia
Domnului nostru" (2 Tesal. 1:8-9). Această a doua venire care este încă în viitor este asociată cu
judecata pe care o va aduce Dumnezeu asupra oamenilor.
Oamenii care-L ascultau pe Domnul Isus în Nazaret nu ştiau însă aceasta. De fapt, nici Isaia însuşi
nu a ştiut această ordine a desfăşurării evenimentelor. Versetul său profetic ascundea între
cuvintele lui o perioadă de peste două mii de ani! Pasajele profetice nu sînt grozav de clare atunci
cînd este vorba despre timpul sau ordinea în care se vor întîmpla evenimentele. Ele ne spun că
anumite lucruri se vor întîmpla, dar amănuntele desfăşurărilor vor putea fi înţelese numai atunci
cînd vom fi martorii împlinirilor. Apostolul Petru, care a înţeles această limitare a oamenilor prin
care ne-au fost transmise profeţiile, scrie: „Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era
păstrat vouă, au făcut din mîntuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau
să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Cristos, care era în ei, cînd vestea mai
dinainte patimile lui Cristos şi slava de care aveau să fie urmate" (1 Petru 1:10-11).
Acest lucru trebuie ţinut minte ori de cîte ori încercăm să tălmăcim profeţiile. Da, există profeţii în
care numerele joacă o importanţă deosebită, totuşi, majoritatea mesajelor profetice nu ne dau mare
ajutor în întocmirea unor „scheme profetice" şi n-ar trebui să ne luăm libertatea să-L limităm pe
Dumnezeu la înţelegerea noastră aproximativă.
Problema numărul trei: Împliniri parţiale sau multiple. Cînd poporul Ierusalimului a trimis o
delegaţie la Ioan Botezătorul să-l întrebe: „Eşti tu Ilie?" el şi-a clătinat capul şi a răspuns: „Nu sînt"
(Ioan 1:21).
Problema era foarte serioasă, căci cu 400 de ani înainte profetul Maleahi declarase: „Iată, voi
trimite peproorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată". (Mal. 4:5)
Poporul dorea să ştie dacă sosise vremea cînd trebuia să apară Mesia. Dacă acest Ioan nu era „Ilie",
Cel născut în Nazaret nu putea fi proclamat Mesia. Cum se împacă mesajul Domnului Isus cu
răspunsul dat de Ioan celor trimişi de popor?
În Matei 17:11-13 Domnul explică: „Este adevărat ed trebuie sa vie întîi Ilie, şi să aşeze din nou
toate lucrurile. Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut".
Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul".
Situaţia aceasta este plină de confuzie dacă nu recunoaştem o altă caracteristică a profeţiilor şi
anume: anumite mesaje profetice au împliniri multiple în situaţii de armonii simetrice ale istoriei.
Fiecare din aceste împliniri este în sine o împlinire parţială a profeţiei. Ioan Botezătorul venise: „în
duhul şi puterea lui Ilie" (Luca 1:17) căci Dumnezeu ştia că încă vremea prezisă de Maleahi nu
sosise. Dacă Israelul L-ar fi primit pe Domnul Isus, misiunea lui Ioan ar fi fost suficientă. Dar
Dumnezeu ştia că nu va fi aşa. Ilie despre care vorbeşte Maleahi va trebui să vină înainte de cea de
a doua venire a Domnului. Mulţi comentatori ai Scripturilor sînt de părere că el va fi unul dintre cei
„doi martori" despre care ne vorbeşte cartea Apocalipsei (Apoc 11:3-12).
Un alt exemplu este în cartea Deuteronomul. În capitolul 28 ni se spune că atunci cînd Israel Îl va
părăsi pe Domnul, El îi va împrăştia printre neamuri (vezi 28:64-68). În capitolul 30 li se face
promisiunea că dacă se vor pocăi şi se vor întoarce la Domnul în inimile lor, atunci şi Dumnezeu îi
va readuce în ţara moştenirii lor (30:1-10). Mulţi alţi profeţi au reluat apoi această temă prevestind
ambele evenimente. Situaţia s-a întîmplat întocmai pe vremea cînd Nebucadneţar a dus ţara în
robie, iar după 70 de ani de pedeapsă poporul a fost readus în ţară sub decretul dat de Cir persanul.

70
Interesant este însă că alţi profeţi, post-exilici, reiau mesajul din Deuteronom şi după ce poporul se
află deja întors în ţară. Să se fi referit Moise la o altă împlinire, post-Babiloneană? Cea mai mare
dislocare a evreilor din ţara lor s-a produs pe vremea împăratului roman Titus, după anul 70 al erei
noastre. Să se fi referit ceea ce este scris în Deuteronomul la o reîntoarcere a evreilor care a început
după 1948 cînd s-a reînfinţat Israelul?
Şi acest exemplu ne arată că există profeţii cu împliniri parţiale şi multiple. Cine ne poate spune cu
siguranţă care sînt ele? Răspunsul la această întrebare trebuie să ne lipească şi mai mult de Domnul.
Numai El ştie „vremurile şi soroacele" (Fapte 1:7).

71
ISAIA

Ceea ce este Shakespeare pentru literatură, Michelangelo pentru sculptură şi Bach pentru muzică,
aceea este Isaia pentru profeţie. Calitatea scrisului său se ridică deasupra tuturor celorlalţi profeţi ai
Bibliei. Nu este de mirare că profeţia lui fără seamăn a fost aleasă să deschidă seria celor 17 cărţii
profetice ale Vechiului Testament.
Considerat „Evanghelistul Vechiului Testament", proorocul Isaia a fost instrumentul ales de
Dumnezeu ca să dea lumii cufundate în întunerec cea mai luminoasă carte de profeţie Mesianică.
„...Totuşi întunericul nu va împăraţi veşnic pe pămîntul în care acuma este necaz... Poporul care
umbla în întunerec vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în tara umbrei morţii răsare o lumină."
(9:1, 2) „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi Domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi:
„Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii"(9:6) „De aceea Domnul
însuşi vă va da un semn; Iată, fecioara va rămîne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele
Emanuel (Dumnezeu este cu noi)" (7:14)
Titlul: Cartea poartă numele autorului ei, care tradus înseamnă providenţial tocmai: „Mîntuirea
este a Domnului".
Autorul: Starea socială a lui Isaia a fost înaltă. Primit cu familiaritate de împăraţii Ahaz şi Ezechia
(cap.7 şi 37), el a fost cronicarul de la curte în timpul domniei lui Ozia şi Ezechia (2 Cronici 26:22;
32:32) Cartea lui poartă peceţile unui om cu educaţie aleasă: stil elegant, ritm, bogăţie de pasaje cu
o deosebită frumuseţe literară.
Nu ştim nimic despre tatăl său, Amoţ, dar ştim despre Isaia însuşi că a fost căsătorit (7:3) şi că a
avut doi copii: Şear Iaşub („O rămăşiţă se va întoarce") şi Maher-Şalal-Haz-Baz („Grăbeşte de
prădează, aruncă-te asupra prăzii") (8:3). Soţia lui a fost de asemenea proorociţă. Este discutabil
dacă Isaia a fost din neam de preoţi. Accesul lui în Templu s-ar părea că indică acest lucru (6:6
comparat cu 2 Cronici 26:18)
În privinţa caracterului, putem spune că Isaia a fost caracterizat de: (a) îndrăzneală, deopotrivă
înaintea împăraţilor şi înaintea mulţimii, (b) patriotism înflăcărat - este pornit împotriva a tot ceea
ce ar putea aduce nenorocire poporului său. Totuşi, (c) blînd cu celelalte popoare din jur, într-o (d)
simpatie care se ridică deasupra oricărui egoism naţional. Vorbeşte cu (e) sarcasm şi cu indignare
împotriva păcatului, totuşi este (f) atent în limbaj cînd vorbeşte fiind plin de reverenţă faţă de
Dumnezeu. Viaţa sa întreagă este plină de (g) spiritualitate. Pe Dumnezeu îl numeşte adesea Cel
prea înalt, Cel Sfînt, Cel Atotputernic. Toate aceste trăsături îl fac pe Isaia unul dintre cele mai bune
exemple pentru predicatorii din toate timpurile.
Data scrierii: Textul cărţii plasează această dată: „Pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia"
(1:1). Isaia a avut deci aproximativ 60 de ani de activitate profetică (740-680 î.Cr.). În vremea
aceasta Israelul a fost dus în robie (722-721- î.Cr.), iar împărăţia lui Iuda a fost parţial invadată de
oştile lui Sanherib (701 î.Cr.). Tradiţia evreiască plasează moartea sa pe vremea lui Manase, care
l-ar fi închis în trunchiul unui copac şi l-ar fi tăiat în două cu ferăstrăul (Evrei 11:37)
Contextul istoric: Cei 60 de ani de activitate ai lui Isaia încep atunci cînd cele 10 seminţii din
regatul de Nord al lui Israel erau aproape să fie cucerite de Asiria şi duse în robie. Se încheiau astfel
aproximativ 200 de ani de tristă istorie în care Israelul rătăcise departe de Iehova, sub conducerea a
nu mai puţin de 19 împăraţi din opt dinastii diferite.

72
Sub ameninţarea lui Tiglat Pileser al Asiriei, Israelul intră în alianţă cu Siria şi Damascul. Împăratul
Ahaz din Iuda refuză să se alăture acestei alianţe şi este ţinta unei invazii de pedepsire (2 Regi 16 şi
2 Cronici 28). Ahaz cere ajutorul puternicei Asirii, care zdrobeşte Siria şi Israelul, dar ia sub tutela
sa şi micul regat al lui Iuda. Vasalitatea împărăţiei lui Iuda durează pînă cînd Ezechia se răscoală (2
Regi 18). La această răscoală îl îndeamnă Isaia care îl încurajează să iasă din orice alianţe omeneşti
şi să se încreadă numai în Iehova. Speriat însă de ameninţarea asiriană, Ezechia ascultă de alte
glasuri care-l îndemnau să se alieze cu Egiptul, singura putere rivală pe măsura Asiriei (Isaia
30:2-4). Cînd Sanherib, noul împărat al Asiriei, vine să pedepsească Iuda, Egiptul ezită să trimeată
ajutor, iar Ezechia este forţat să se umilească capitulînd şi plătind un mare preţ în argint şi aur (2
Regi 18:13-16). În secret însă, Iuda continuă să flirteze cu Egiptul. Aflînd aceasta, Sanherib se
întoarce să-şi zdrobească toţi rivalii. Din imensele trupe îndreptate înspre Egipt, desprinde o armată
pe care o trimite să cucerească Ierusalimul (Isaia 36, 37). În panica asediului, Ezechia ascultă de
Isaia, strigă către Iehova şi rezultatul nu întîrzie să apară: Dumnezeu însuşi se luptă cu asirienii
producîndu-le o mare înfrîngere din care Sanherib nu şi-a mai revenit niciodată, împărăţia lui Iuda
este eliberată astfel de orice ameninţare şi se va bucura pentru un timp de pace, linişte şi
prosperitate. Dacă vom reuşi să ţinem în minte acest mic rezumat istoric, citirea cărţii lui Isaia va fi
mai uşoară, iar unele pasaje obscure vor putea fi cu uşurinţă clarificate.
Conţinutul cărţii: Subiectele rostirilor profetice ale lui Isaia acopăr o arie impresionantă de teme.
Ele se întind de la întîmplări petrecute în cer printre făpturile lui Dumnezeu înainte de creaţia lumii
(vezi Isaia 42:5) şi pînă la evenimente din viitorul îndepărtat în care Dumnezeu va crea ceruri noi şi
un pămînt nou (Isaia 65:17; 66:22). Chiar dacă Isaia este important şi din punct de vedere al
profeţiilor despre Ierusalim (pe care-l numeşte în 30 de feluri diferite), despre Israel şi Iuda sau
despre celelalte naţiuni ale lumii (Isaia 2:4; 5:26; 40:15, 17, 22; 66:18), totuşi importanţa lui majoră
rămîne aceea a unui crainic ce vesteşte lucrarea lui Mesia, în textul profeţiilor sale este scris clar
despre evenimente care s-au întîmplat apoi întocmai în viaţa Domnului Isus Cristos. Isaia a scris
despre naşterea Sa (7:17; 9:6), despre dumnezeirea Sa (9:6-7), despre lucrarea Sa (9:1-2; 42:1-7;
61:1-2), despre suferinţele şi moartea Sa
(52:1-53:12) şi despre împărăţia Sa viitoare (cap. 2, 11, 65).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Dintre toate cărţile Vechiului Testament, cartea lui Isaia este
cea care vorbeşte cel mai mult despre Domnul Isus Cristos. De fapt, personajul mesianic este numit
„Robul Domnului", între evrei şi creştini există o dispută asupra adevăratei lui identităţi: evreii îl
identifică cu Israelul, iar creştinii îl identifică cu Domnul Isus Cristos.
Este evident că profeţia lui Isaia a avut şi un sens local imediat destinat vremii şi poporului spre
care a fost rostit şi în cadrul acesta „robul Domnului" poate şi trebuie să fie identificat cu Israelul.
Totuşi, nimeni nu poate nega faptul că profeţia lui Isaia este şi un mesaj peste veacuri, destinat celor
cu care se vor împlini planurile viitoare ale lui Dumnezeu. În acest context al prevestirii, Robul
Domnului trebuie identificat neapărat cu fiinţa şi lucrarea lui Isus Cristos din Nazaret, Mîntuitorul
lumii. Combinînd cele spuse ajungem la concluzia că în unele pasaje „Robul Domnului" poate fi
identificat cu Israelul, care a funcţionat ca un un „ante-tip" al lui Cristos în lucrarea de mîntuire, în
timp ce în alte pasaje este clar că el nu poate fi identificat decît cu Mesia-Isus din Nazaret, Fiul lui
Dumnezeu venit să trăiască şi să moară pentru salvarea oamenilor.
Un alt pasaj foarte cunoscut, dar nu mai puţin controversat este Isaia 53. Biserica creştină a preluat
acest capitol ca fiind al ei, fără să mai ţină cont că el se adresează în primul rînd şi în mod special
neamului evreu. Nu Biserica, (care nu exista atunci) „nu L-a băgat în seamă" (53:3), ci Israelul! Ei
fuseseră acolo cînd a fost răstignit Robul Domnului şi tot ei vor fi aceia care vor cînta în viitor
această „cîntare a plîngerii", despre care ne vorbeşte şi profeţia din Zaharia 12:10.
Între Israel şi Biserică continuă şi astăzi acest conflict de interpretare. Evreii nu-L pot accepta astăzi
pe Domnul Isus-Cristos ca „Mîntuitor" în planul lui Dumnezeu, dar nici unii din Biserica nu par a

73
înţelege că Isaia ni-l prezintă solemn şi pe Israel în rolul său mesianic.
Pentru cititorul pasionat de desfăşurările politice din lumea contemporană, capitolele 60-66 sînt o
lectură fascinantă. Textul vesteşte reîntoarcerea evreilor în ţara lor, refacerea statului Isarel, criza
mondială şi frămîntările care nu se vor rezolva decît la revenirea lui Mesia.
DESPRE ÎMPĂRŢIREA CĂRŢII
Aranjarea cărţii lui Isaia este uşoară de ţinut minte pentru că ea oglindeşte simetric Biblia. Ea are 66
de capitole exact cîte cărţi sînt şi în Biblia noastră. Cartea lui Isaia, se împarte în două părţi cu exact
acelaşi număr de capitole cîte sînt şi cărţile din cele două jumătăţi ale Bibliei: 39 de cărţi pentru
Vechiul Testament şi 27 de cărţi pentru Noul Testament.
Primele 39 de capitole ale cărţii lui Isaia se ocupă ca şi Vechiul Testament mai mult cu Legea,
neascultarea şi pedeapsa. Ultimele 27 de capitole vorbesc ca şi Noul Testament mai mult despre
har, mîntuire, restaurare şi slavă. Am putea spune că profeţia lui Isaia este o Biblie în miniatură,
dovedind încă o dată prin simetriile existente că: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu" (2
Timotei 3:16).
SCHIŢA CĂRŢII
I. PROFEŢIILE MÎNIEI 1 - 39 a. Judecată asupra lui Iuda, 1:1-31 b. Ziua Domnului, 2:1-4:6 c.
Pilda cu via Domnului, 5:1-30 d. Chemarea lui Isaia în slujbă, 6:1-13
ASIRIA CUCEREŞTE ISRAELUL e. Semnul lui Emanuel, 7:1-25 f. Semnul lui
Maher-Şalal-Haş-Baz, 8:1-22 g. Profeţia despre venirea lui Mesia, 9:1-7 h. Judecata lui Efraim,
9:8-10:4
DUMNEZEU PEDEPSEŞTE ASIRIA Asirianul smerit, 10:5-34
ÎMPĂRĂŢIA LUI MESIA 11-12 Judecată împotriva neamurilor, 13:1-23:18
VREMEA SFÎRŞITULUI a. Necazul cel mare, 24:1-23 b. Laudă pentru împărăţie, 25:1-12 c.
Cîntarea împărăţiei, 26:1-21 d. Propăşirea lui Israel în împărăţie, 27:1-13 e. Cele şase „vai-uri",
28:1-34:17 f. Venirea împărăţiei, 35:1-10
SCURTĂ INCURSIUNE ISTORICĂ a. Ezechia scapă de asirieni, 36:1-37:38 b. Ezechia scapă de
moarte, 38:1-22 c. Păcatul lui Ezechia, 39:1-8
II. PROFEŢIILE MÎNGÎIERII 40 - 66 a. Mîngîiere prin izbăvire, 40:1-11 b. Mîngîiere prin
Domnul, 40:12-41:29 c. Mîngîiere prin Robul Domnului 42:1-44:27 d. Mîngîiere prin bunăvoinţa lui
Cir, 44:28-45:25 e. Mîngîiere prin pedepsirea Babilonului, 46:1-48:22
PROFEŢII DESPRE MESIA a. Lucrarea lui Mesia, 49:1-26 b. Ascultarea lui Mesia, 50:1-11 c.
Mesia încurajează Israelul, 51:1-52:12 d. Mesia sufere pentru ispăşire, 52:13-53:12 e. Mesia promite
refacerea lui Israel, 54:1-17 f. Mesia cheamă toate popoarele, 55:1-56:8 g. Mesia avertizează pe cei răi,
56:9-57:21
UN VIITOR GLORIOS PENTRU ISRAEL a. Adevărata pocăinţă, 58:1-59:21 b. Ierusalimul zidit
din nou, 60:1-22 c. Vestirea mîntuirii, 61:1-11 d. Venirea mîntuirii, 62:1-12 e. O zi de răzbunare a
Domnului, 63:1 -6 f. Rugăciunea rămăşiţei, 63:7-64:12 g. Dumnezeu răspunde rămăşiţei, 65:1-16 h.
Evenimentele glorioase de la sfîrşit, 65:17-66:24

74
IEREMIA

PROFETUL LACRIMILOR
„O! de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plînge zi şi noapte pe
morţii fiicei poporului meu!" (Ieremia 9:1).
Titlul: Cartea poartă numele autorului ei, care tradus înseamnă: „Dumnezeu aruncă". Numele lui
este un avertisment despre pedeapsa pe care profetul a fost trimis s-o vestească.
Data: Dumnezeu l-a chemat în slujbă pe Ieremia la aproximativ 60 de ani după moartea profetului
Isaia. Activitatea lui avea să se desfăşoare pe durata ultimilor 40 de ani de existenţă ai regatului lui
Iuda.(„Cuvîntul Domnului i-a vorbit pe vremea lui Iosia... pe vremea lui Ioiachim... pînă la sfîrşitul
lui Zedechia... pînă pe vremea cînd a fost dus Ierusalimul în robie"(12:3).
Cînd Ieremia a început să vorbească, la vîrsta de aproximativ 21 de ani, norii grei şi ameninţători se
ridicaseră deja la orizontul istoriei lui Iuda. Samaria şi întreg regatul de Nord căzuseră deja pradă
de război şi fuseseră strămutaţi în ţara amară a robiei. Idolatria copiilor lui Dumnezeu atrăsese
asupra lor judecata geloziei divine.
Autorul: Spre deosebire de cartea lui Isaia care ne spune foarte puţin despre viaţa autorului ei,
cartea proorocului Ieremia este presărată aproape peste tot cu pasaje de confesiune autobiografică
(Ier. 10:23-24; 11:18 -12:6; 15:10-18; 17:9-11, 14-18; 18:18-23; 20:7-18)
(a). Locul naşterii: Ieremia s-a născut la Anatot, un sătuc din ţinutul lui Beniamin aflat la 4 km NE
de Ierusalim. Numele locului s-a păstrat încă din vremurile vechi şi derivă de la zeiţa feniciană
Anat. Anatot era una din cele 13 cetăţi date Leviţilor în teritoriile ocupate de Iuda, Simeon şi
Beniamin (Iosua 21:13-19; l Cronici 6:57-60). După divizarea împărăţiei lui Solomon, Anatot-ula
rămas în împărăţia lui Iuda. Localitatea mai există şi astăzi sub numele de Anata.
„Din ţara lui Beniamin". Asemenea marelui apostol Pavel de mai tîrziu şi Ieremia a fost din
seminţia lui Beniamin şi tot asemenea lui Pavel şi el a primit o misiune îndreptată în acelaşi timp şi
înspre iudei şi înspre neamuri (Ieremia 1:5, 10, 18). Cu amîndoi s-au împlinit frumoasele cuvinte
din promisiunea adresată de Dumnezeu cu secole înainte celor din seminţia lui Beniamin:
„El este preaiubitul Domnului, El va locui la adăpost lîngă Dînsul. Domnul îl va ocroti întotdeauna,
şi se va odihni între umerii Lui" (Deuteronom 33:12).
Cu adevărat aceşti doi beniamiţi ameninţaţi din toate părţile au găsit odihnă numai în Domnul, care
a ştiut să-i ocrotească şi care i-a purtat cu credincioşie pe umeri.
(b). Familia: Tatăl său s-a numit Hilchia (1:1) şi a fost din rîndul preoţilor. Ieremia a fost deci şi
preot şi profet. Mama lui este menţionată în Ier. 15:10, dar nu i se aminteşte numele. Ni se mai
spune că Ieremia a mai avut şi alţi fraţi (Ier. 12:6). Un amănunt semnificativ pentru consacrarea
profetului este că Dumnezeu nu i-a dat voie să se căsătorească şi să aibă copii (Ier. 16:2).
(c). Chemarea lui Ieremia: „în al treisprezecelea an al domniei lui Iosia" înseamnă în anul 626 î.Cr.
De fapt textul ne spune că Dumnezeu l-a „plămădit" pentru misiunea lui încă din pîntecele mamei
(Ier. 1:5). Timiditatea şi sfiiciunea lui proverbială l-au făcut însă să primească numai cu greu
misiunea care i-a fost încredinţată (Ier. 1:5, 7, 8; 17:16; 20:7).

75
(d). Moartea sa: Tradiţia ne spune că Ieremia a murit în Egipt, în mijlocul rămăşiţei poporului, fiind
omorît cu pietre în timp ce-i mustra pentru închinăciunea către „împărăteasa cerului" (Ier. 44:1, 8,
16, 17, 18, 25, 26).
(e). Caracterul profetului: Ieremia este unul dintre cele mai complexe şi mai atrăgătoare caractere
din galeria eroilor biblici. În lăuntrul lui, Dumnezeu a ţesut într-o armonioasă întrepătrundere
duioşia unei mame şi statornicia unui luptător, tandreţea feminină şi hotărârea neînduplecată a unui
barbat, fragilitatea nervoasă şi simplicitatea transparentă, elocvenţa sensibilă şi duritatea
proclamatorului de adevăr.
Natura sa lăuntrică este atît de vizibilă în afară, convulsiile sufletului său sînt atît de publice, încît îl
putem asemăna cu limpezimea apelor de cleştar din lacurile montane care reflectă fidel turbulenţa
mereu schimbătoare a norilor de deasupra.
Ieremia a fost dăruit de Dumnezeu cu o natură interioară care nu l-a lăsat să se restrîngă la poziţia
unui simplu „comunicator" al voinţei divine. El n-a fost niciodată capabil să se detaşeze afectiv de
conţinutul mesajului care i-a fost încredinţat. Mistuit de o dragoste intensă şi chinuitoare, Ieremia
şi-a trăit mesajele suferind şi condamnînd deopotrivă. Omul şi discursul profetic s-au contopit în
întregime.
Ce impresionează mai întîi cînd ne gîndim la Ieremia?
a. Simpatia cu care el sufere ca nevinovat alături de cei căzuţi în vină. Este o simpatie şi o
identificare la intensitatea căreia numai puţini oameni au ajuns. Lăuntrul lui Ieremia era sfîşiat în
două. Pe de o parte, era îndrăgostit de Dumnezeu cu o iubire supremă, neclătinată şi definitivă, iar
pe de altă parte era îndrăgostit de concetăţenii lui şi nu se putea opri să nu sufere alături de ei. Cînd
erau loviţi ei, el le simţea loviturile.
Pe de o parte, în relaţia lui cu Dumnezeu, Ieremia era un profet, iar în relaţia lui cu poporul era un
patriot. Ieremia a reuşit să intre deopotrivă şi în viaţa poporului său şi în natura divină,
identificîndu-se cu amîndouă. El nu s-a mulţumit să vorbească „pentru" Dumnezeu, ci a vorbit
„împreună" cu El şi nu s-a oprit doar să vorbească poporului, ci s-a coborît să fie „împreună" cu ei
în suferinţă.
b. Perseverenţa lui plină de răbdare. Dumnezeu i-a dat lui Ieremia una din cele mai imposibile
misiuni. Remarcaţi situaţia paradoxală în care a trăit profetul: Dumnezeu l-a chemat să vorbească
unui popor răzvrătit, dar în acelaşi timp i-a interzis să mijlocească pentru ei (Ier. 7:16; 14:11-12).
L-a încredinţat cu un mesaj care l-a făcut urît de popor, dar în acelaşi timp nu i-a dat nici o
posibilitate de a ieşi din mijlocul lor (Ier. 20:7-10 şi mai ales 37:11-16 şi 43:1-6). În toate acestea,
cu lacrimi pe faţă şi cu focul în suflet, Ieremia a mers înainte, singuratic, predestinat să nu aibă pe
nimeni drag alături, lipsit de înţelegerea unei soţii şi de mîngîierea copiilor, urît de cei din jur,
iubind fără măsură, tratat ca trădător, dar punând în sîngele lui flacăra nădejdii naţionale, aruncat pe
rînd în temniţă, în gherlă, în groapa cu noroi (Ier. 38:1-6), izbăvit rînd pe rînd din toate acestea,
nedorit ca prooroc şi totuşi tîrît cu forţa alături de cei ce-şi împlineau neascultarea fugind în Egipt.
Conţinutul cărţii: Ieremia este „proorocul din ceasul al-12-lea". El îl prezintă pe Dumnezeu ca
fiind răbdător, dar plin de sfinţenie. Cele două lecţii grafice din casa olarului ne spun că un vas
nereuşit poate fi remodelat atîta timp cît nu s-a uscat încă (Ier. 18:1-4), dar dacă se usucă, el nu mai
poate fi recuperat şi sfîrşeşte la groapa de gunoi (Ier. 19:10-11). Avertismentul dat de Dumnezeu a
fost foarte clar: Timpul de aşteptare pentru pocăinţa împărăţiei lui Iuda se apropie curînd de sfîrşit.
Din cauza împietririi inimii lor, robia Babiloniană a devenit inevitabilă. Ieremia enumeră cauzele
morale şi spirituale care atrag asupra naţiunii catastrofa care urmează. El nu se opreşte însă numai
la aceasta. Dincolo de pedeapsă, el vesteşte nădejdea într-o viitoare restaurare a Israelului. Privind
în zarea vremii, el vede o rămăşiţă care se va întoarce şi va încheia cu Dumnezeu un nou legămînt
(Ier. 31).

76
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea se desfăşoară în jurul declaraţiilor făcute de
Dumnezeu în Ier. 7:23, 24 şi 8:11-12: „Căci iată porunca pe care le-am dat-o: „Ascultaţi glasul
Meu...” Dar ei n-au ascultat... au dat înapoi şi n-au mers înainte". "Leagă în chip uşuratic rana
poporului Meu, zicînd: „Pace! Pace!" Şi totuşi pace nu este. Vor fi daţi de ruşine, căci săvîrşesc
astfel de urîciuni... vor cădea împreună cu cei ce cad, şi vor fi răsturnaţi, cînd îi voi pedepsi, zice
Domnul".
Mesajul cărţii: Viaţa lui Ieremia este o încurajare pentru toţi cei fragili şi singuratici, pentru toţi
cei chemaţi de Dumnezeu, dar neprimiţi de oameni. Cu răbdare, cu blîndeţe şi cu perseverenţă, el
este purtat de Dumnezeu prin toate încercările şi reuşeşte să-şi ducă pînă la bun sfîrşit slujirea.
Mulţi din cei tari şi înflăcăraţi au căzut. Un chipeş Saul, un înţelept capabil ca Solomon, un viteaz
ca Samson s-au rostogolit sub vînturile împotrivitoare ale vieţii. Firavul şi plîngăreţul Ieremia a
rămas însă în picioare. Uneori stejarii falnici cad sub apăsarea furtunii, rămîn însă în picioare
sălciile plîngătoare unduite de vînt la marginea apelor.
SCHIŢA CĂRŢII
Introducere - Chemarea lui Ieremia (1)
I. PROFEŢII GENERALE, NEDATATE 2-20 Primul mesaj 2:1- 3:5; al doilea mesaj
3:6-4:30; al treilea mesaj (la poarta Templului) 7:1-10:25; cel de al patrulea (legămîntul rupt)
11:1-12:17; al cincilea (semnul cu brîul de lîna) 13:1-27 al şaselea (despre secetă) 14:1-16:21;
al şaptelea (profetului necăsătorit) 16:1-17:18; al optulea (la porţie cetăţii) 17:19-27; al nouălea
(vasul olarului) 18:1-23; al zecelea (vasul zdrobit) 19; urmarea 20.
II. PROFEŢII SPECIFICE, DATATE 19-39 Prima (către Zedechia) 21-23; a doua (după
prima deportare) 24; a treia (despre robia Babiloneană) 25; a patra (dărîmarea Ierusalimului şi a
Templului) 26; a cincea (la începutul domniei lui Ioiachim) 27-28; a şasea (către prinşii de
război din Babilon) 29-31; a şaptea (al zecelea an al lui Zedechia) 32-33; a opta (pe timpul
asediului Babilonean) 34; a noua (în zilele lui Ioiachim) 35; a zecea (într-al patrulea an al lui
hiachim) 36; a unsprezecea (în timpul asediului) 37; urmarea 38-39.
III. DUPĂ CĂDEREA LUI IUDA 40-44 Blîndeţea celor din Babilon faţă de Ieremia, 40:1 -6;
Ghedalia ca dregător şi omorîrea lui, 40:7-41:18; Mesajul lui Ieremia pentru cei rămaşi în ţară 42;
Ieremia tîrît în Egipt 43:1-7; primul mesaj către iudeii din Egipt 43:8-13; al doilea mesaj către
cei din Egipt 44;
IV. PROFEŢII DESPRE NEAMURI 45-51 Un mesaj introductiv adresat scribului credincios
Baruc 54; primul mesaj (despre Egipt) 46:1-28; al doilea (împotriva Filistenilor) 47:1-7; al
treilea (împotriva Moabului) 48:1-47; al patrulea (împotriva Amoniţilor) 49:1-6; al cincilea
(împotriva lui Edom) 49:7-22; al şaselea (împotriva Damascului) 49:23-27; al şaptelea
(împotriva Chedarului şi Haţorului) 49:28-33; al optulea (împotriva Elamului) 49:34-39; al
nouălea (împotriva Babilonului şi Caldeii) 50-51;
ÎNCHEIERE: - Cucerirea Ierusalimului 52.

77
PLÎNGERILE LUI IEREMIA

Cartea aceasta este o elegie scrisă la moartea unui oraş. Ieremia plînge peste Ierusalimul
transformat în ruine de către oştile invadatoare ale Babilonului.
Titlul: Cartea poartă acelaşi nume şi în original şi în traducerile mai cunoscute. Este clar că durerea
acestui profet l-a făcut să vibreze cu o măiestrie pe care numai un talent cu totul remarcabil putea
s-o aibă. Cele cinci capitole ale cărţii sînt tot atîtea plîngeri ale căror versete sînt aşezate în ordine
alfabetică. Fiecare dintre primele 4 capitole începe cu litera „a" şi se termină cu „z". În capitolul 3,
fiecărei litere îi sînt alocate un grup de trei versete. Avem de a face cu patru acrostihuri alfabetice.
Ieremia plînge literalmente de la A la Z.
Autorul: Nimeni nu putea să scrie această carte în afara lui Ieremia. Acest om a fost profetul unei
iubiri neîmpărtăşite. Capitolele acestei cărţi ni-l prezintă plîngînd aplecat peste cadavrul marei sale
iubiri: Ierusalimul. Aparent, misiunea lui Ieremia a fost un eşec total. Dumnezeu nu ne judecă însă
după rezultatele slujirii noastre, ci după credincioşia pe care am dovedit-o. Din acest punct de
vedere, Ieremia este unul dintre cei mai mari bărbaţi din istoria poporului lui Dumnezeu.
Data scrierii: Cartea a fost scrisă la puţin timp după distrugerea Ierusalimului (Ier. 39:52).
Nebucadneţar a asediat oraşul din luna Ianuarie 588 pînă în luna Iulie 586. Ierusalimul a căzut în 19
Iulie, 586, iar Templul şi cetatea au fost date pradă focului în 15 August 586. Probabil că Ieremia a
scris această serie de elegii înainte de plecarea lui înspre Egipt (Ier. 43:1-7).
Conţinutul cărţii: Aşa cum am spus, cele cinci capitole sînt tot atîtea plîngeri pe care profetul le
revarsă asupra ruinelor oraşului. Cartea aceasta este o extraordinară carte de poezie. Ea nu a fost
aşezată în secţiunea cărţilor poetice pentru că se înlănţuie în lucrarea profetică a lui Ieremia,
într-adevăr, în mijlocul durerii şi deznădejdii, Ieremia înalţă din cînd în cînd ode ale speranţei,
veritabile demonstraţii de credinţă în mijlocul celor mai adverse condiţii. Iată, de exemplu, pasajul
din capitolul 3:21-23: „Iată ce mă mai gîndesc în inima mea, şi iată ce mă mai face să trag nădejde:
Bunătăţile Domnului nu s-au sfîrşit, îndurările Lui nu sînt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare
dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atît de mare!".
Trei teme se împletesc în desfăşurarea ţesăturii poetice:
(1). Cea mai importantă dintre ele este bocetul pentru Ierusalimul dărîmat. Dumnezeu s-a ţinut de
cuvînt. Lipsa pocăinţei a atras asupra evreilor pedeapsa cruntă. În durerea lui, Ieremia vorbeşte cînd
în numele său, cînd în numele cetăţenilor Ierusalimului, cînd în numele cetăţii însăşi.
(2). A doua temă este mărturisirea păcatelor şi recunoaşterea dreptăţii lui Dumnezeu în hotărîrea
pedepsei asupra împărăţiei lui Iuda.
(3) Cea de a treia temă este mai puţin dominantă, dar nu mai puţin importantă: ea este nădejdea
într-o viitoare restaurare a Ierusalimului şi a locuitorilor săi, datorită marelui har pe care evreii l-au
găsit întotdeauna la Dumnezeul lor. Ieremia este un profet care cunoaşte valoarea legămîntului. Iată
ce scrie el în 3:24- 26: „Domnul este partea mea de moştenire", zice sufletul meu; de aceea
nădăjduiesc în El. Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută. Bine este să
aştepţi în tăcere ajutorul Domnului". Şi aceasta pentru că -.„Domnul nu leapădă pentru totdeauna.
Ci, cînd mîhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi de el, după îndurarea Lui cea mare" (Plîngeri 3:31-32).

78
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Explicaţia nenorocirii Ierusalimului este descrisă astfel: „Ca
un vrăjmaş a ajuns Domnul, a nimicit pe Israel, i-a dărîmat toate palatele, i-a prăpădit întăriturile, şi
a umplut pe fiica lui Iuda cu jale şi suspin. I-a pustiit cortul sfînt ca pe o grădină, a nimicit locul
adunării Sale; Domnul a făcut să se uite în Sion sărbătorile şi Sabatul, şi, în mînia Lui năpraznică, a
lepădat pe împărat şi pe preot" (Plîngeri 2:5-6).
Mesajul cărţii: Ieremia este un slujitor care se aseamănă foarte mult cu Stăpînul său. Peste alte 600
de ani, Domnul Isus avea să vină el însuşi pe pămînt şi să plîngă pentru aceiaşi cetate: „Ierusalime,
Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De cîte ori am vrut să
strîng pe copiii tăi cum îşi strînge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se va lăsa casa pustie"
(Matei 23:37-38).
SCHIŢA CĂRŢII
I. Distrugerea Ierusalimului (1) Nenorocirile Ierusalimului 1:1-11 Jalea Ierusalimului 1:12-22
II. Mînia lui Dumnezeu (2) Judecata Domnului, 2:1-10 Plîngerea profetului, 2:11-22
III. Rugăciune pentru îndurare (3) Cîntarea de jale 3:1-18 Pricina de încredere, 3:19-42
Suferinţa profetului 3:43-54 Rugăciunea profetului, 3:55-66
IV. Jalea Ierusalimului asediat (4) Asedierea cetăţii, 4:1-12 Motivaţia nenorocirii, 4:13-20
O geana de nădejde, 4:21-22
V. Rugăciune pentru renaştere (5) Mărturisirea, 5:1-18 Mijlocirea, 5:19-22

79
EZECHIEL
„Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel! Cînd vei auzi un cuvînt care iese din gura Mea,
să-i înştiinţezi din partea Mea" (Ezec. 3:16-21).
Isaia este profetul Fiului lui Dumnezeu; Ieremia este purtătorul de cuvînt al Tatălui, care-şi
disciplinează copiii; Ezechiel este proorocul Duhului, numit în text: „slava Domnului".
Titlul: Cartea poartă numele autorului ei care se poate traduce prin „Dumnezeu întăreşte" sau
„Domnul este tăria mea".
Autorul: Ca şi Isaia, Ezechiel a fost şi preot şi profet. El se pregătea să slujească Domnului la
Templul din Ierusalim, dar nu a mai avut ocazia s-o facă. Preoţii erau instalaţi în slujire numai de la
vîrsta de 30 de ani, iar Ezechiel a fost dus în robia babiloniană în anul 597 î.Cr., pe cînd avea numai
25 de ani. După încă cinci ani petrecuţi în Babilon, Ezechiel şi-a început slujirea printre poporul
captiv de la rîul Chebar. Timp de cel puţin 22 de ani activează ca preot şi profet (Ezec. 29:17). Se
căsătoreşte, dar nu ştim dacă a avut sau nu copii din această căsătorie.
Data: Amănuntele date de Ezechiel ne ajută să stabilim foarte uşor data scrierii. Fiecare secţiune
profetică a cărţii debutează cu data la care a fost primită de la Domnul şi transmisă oamenilor.
Activitatea profetică a lui Ezechiel a început în luna Iulie din anul 593 î.Cr. şi a continuat cel puţin
pînă la vremea menţionată în ultima profeţie înregistrată de textul cărţii, adică: luna Aprilie din anul
571 î.Cr. Ezechiel a fost contemporan cu Ieremia şi Daniel. Cam de aceiaşi vîrstă cu Daniel, dar
mult mai tînăr decît Ieremia, profetul a fost mult influenţat de „profetul lacrimilor” căruia i-a
continuat aparent trei dintre profeţiile sale: (1) vedenia cazanului pus pe foc (Ezec. 11:1-12;
24:3-14; comparate cu Ier. 1:13-15), (2) zicala strugurilor acrii (Ezec. 18:2-32; comparat cu Ier.
31:29-30) şi (3) pilda celor două surori (Ezec. 23:1-49; comparat cu Ier. 3:6-11).
Conţinutul cărţii: Ezechiel ajunge la Babilon cu 9 ani după Daniel, făcînd parte din cei 10.000 de
captivi luaţi de Nebucadneţar în timpul domniei lui Zedechia (2 Împ. 24:11-18). El îşi începe
activitatea după 5 ani de robie, spulberînd chiar de la început nădejdiile false ale celor care credeau
că robia va fi scurtă şi că evreii se vor întoarce foarte repede acasă. Cartea lui Ezechiel a fost un
mesaj adresat naţiunii. Evreii trebuiau convinşi că nu poate fi vorba despre o întoarcere în ţara
promisă, mai înainte de a se produce o totală întoarcere la Dumnezeu. Acest mesaj îşi atinge
punctul maxim în pasajul din Ezec. 18:30-32:
„Întoarceţi-vă şi abateţi-vă de la toate fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă nelegiuirea la
pieire. Lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi
un duh nou. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel? Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare,
zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu, şi veţi trăi".
Cartea lui Ezechiel are un caracter autobiografic şi este aranjată într-o ordine cronologică.
Conţinutul cărţii înregistrează activitatea lui Ezechiel ca profet. Proorociile rostite de Ezechiel pot
fi rezumate şi împărţite în felul următor: (a) profeţii adresate situaţiei prezente: judecata
Ierusalimului şi a poporului evreu (Ezec. 4-14), (b) profeţii despre viitor - destinul naţiunilor (Ezec.
25-39) şi (c) profeţii despre vremea sfîrşitului: Templul, închinarea, cetatea (Ezec. 40-48).
Ezechiel este un prooroc foarte puţin citat în Noul Testament. Nu-l găsim în textul Evangheliilor
sau al epistolelor, dar el apare în toată măreţia lui în cartea Apocalipsei. Pentru cel ce cunoaşte
Biblia, nu este nici un secret că Ezechiel şi Ioan sînt amîndoi profeţi apocaliptici. Şi unul şi celălalt
au avut harul să primească de la Domnul descoperiri extraordinare despre vremurile sfîrşitului, în
care Dumnezeu va face ceruri noi şi un pămînt nou în care va locui neprihănirea. Multe din pasajele
cărţilor lor pot fi citite şi studiate în paralel. Iată de exemplu viziunea scaunului de domnie al lui
Dumnezeu:

80
„Deasupra cerului care este peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de
domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el" (Ezec. 1:26).
„Numaidecît am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul
acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de
sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smaragd la vedere" (Apoc.
4:2-3).
Ca şi cartea lui Ioan, şi proorociile lui Ezechiel sînt pline de vedenii (Ezec. 8), pilde (Ezec. 17),
poeme (Ezec. l9), proverbe (Ezec. 12:22, 23; 18:2) şi tablouri cu încărcătură simbolică. Specificul
acesta mai are încă o explicaţie. Pînă la căderea Ierusalimului, Dumnezeu l-a făcut literalmente pe
Ezechiel mut (Ezec. 3:26, 27). Aşa că mesajul lui către popor nu a putut fi transmis prin vorbe, ci
prin intermediul gesturilor şi al simbolurilor. Din cauza acestei situaţii, profetul a fost împins de
cîteva ori de Dumnezeu în situaţii dificile. A trebuit să umble gol, să stea legat cu frînghii, să
mănînce baligă de animal, etc. Cel mai greu de purtat dintre toate semnele profetice a fost însă
moartea soţiei sale, produsă chiar în ziua în care a căzut Ierusalimul (Ezec. 24:15-27). Pentru ca
glasul lui Ezechiel către popor să sune la fel cu glasul Dumnezeului lor, Domnul a vrut ca profetul
să guste ceva din durerea pe care Dumnezeu însuşi a simţit-o cînd a încuviinţat pedepsirea cetăţii
favorite.
Unul dintre cele mai grafice capitole ale cărţii lui Ezechiel este capitolul 37 în care găsim viziunea
văii oaselor. Nicăieri în Biblie nu este descrisă mai plastic refacerea şi renaşterea poporului evreu.
Şi tot nicăieri în Biblie nu se găseşte mai clar declaraţia că Dumnezeu nu şi-a terminat planurile cu
evreii. Dumnezeu poate să-i ridice chiar şi din morminte pentru a-i aşeza în matca destinului lor
mesianic.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Expresia caracteristică a cărţii este „slava Domnului". Ea
apare de 12 ori în primele 11 capitole, dispare apoi din text, pentru ca să reapară în capitolul 43 al
cărţii. Capitolul l debutează cu descrierea slavei cereşti, iar capitolele 40-48 încheie cartea cu
descrirea instaurării slavei lui Dumnezeu pe pămînt („Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se
Numele Tău; facă-se voia Ta; vie împărăţia Ta; precum în cer aşa şi pe pămînt" - Matei 6:9-10).
Între aceste două extreme, cartea lui Ezechiel ne prezintă ce s-a întîmplat cu slava Domnului în
împărăţia lui Iuda. În Ezechiel 8 îl vedem pe profet dus de Domnul la Ierusalim ca să fie martor la
idolatria poporului şi pentru a asista la plecarea slavei Domnului din cetate.
În Vechiul Testament, slava Domnului era semnul prezentei lui Dumnezeu în mijlocul poporului.
Locul ei era între heruvimii harului de pe chivotul legămîntului din Cortul întîlnirii. Din pricina
păcatelor poporului, în timpul vieţii lui Ezechiel, Dumnezeu trimite asupra evreilor pedeapsa
robiei. Înainte însă de căderea Ierusalimului, slava Domnului părăseşte treptat cetatea. Mai întîi, ea
„s-a ridicat dintre heruvimul pe care era şi s-a îndreptat spre pragul casei" (Ezec. 9:3). Această
mişcare a ei a făcut ca Templul să se umple de nor şi curtea de strălucire (Ezec. 10:4). Apoi „slava
Domnului a plecat din pragul Templului, şi s-a aşezat pe heruvimi. Heruvimii şi-au întins aripile...
şi s-au oprit la intrarea porţii Casei Domnului spre răsărit" (Ezec. 10:18-19). „După aceea... slava
Domnului s-a înălţat din mijlocul cetăţii, şi s-a aşezat pe muntele de la răsăritul cetăţii" (Ezec.
11:22-23). Plecarea slavei Domnului din Ierusalim s-a făcut cu o încetineală şi cu o maiestate care
subliniază parcă regretul cu care Dumnezeu trebuie să se despartă de cetate şi să îngăduie
distrugerea ei. Cînd slava a plecat, a început prăpădul.
Ezechiel nu se opreşte însă aici. Profeţia lui ridică vălul de la orizontul viitorului. Capitolele finale
ale cărţii lui proclamă întronarea împărăţiei lui Israel şi revenirea slavei: „M-a dus la poartă, la
poarta dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit... Slava Domnului
a intrat în Casă pe poarta dinspre răsărit. Atunci, Duhul m-a răpit şi m-a dus în curtea dinlăuntru. Şi
Casa era plină de slava Domnului!" (Ezec. 43: l -5).
Mesajul cărţii: Nu trebuie să căutăm prea mult pentru a descoperi care este ideea principală şi

81
mesajul central din cartea lui Ezechiel. Ele se găsesc pe aproape fiecare filă a cărţii. Cu variaţii
minime, fraza: „Şi vor şti că Eu sînt Domnul" se repetă de nu mai puţin de 70 de ori. Ea este folosită
de 29 de ori atunci cînd se vorbeşte despre pedeapsa pe care o va aduce Iehova asupra
Ierusalimului; de 24 de ori atunci cînd se vorbeşte despre judecata divină care va cădea asupra
neamurilor; şi de 17 ori atunci cînd se vorbeşte despre viitoarea restaurare a Israelului şi despre
binecuvîntarea care va veni asupra lui la vremea sfîrşitului. Această observaţie dă pe faţă însăşi
chintesenţa cărţii. Ezechiel anunţă că poporul ales, şi toate celelalte popoare ale lumii, vor ajunge să
cunoască în scurgerea vremii că Iehova este singurul şi adevăratul Dumnezeu, Suveran absolut
asupra neamurilor şi asupra istoriei.
Aceasta se va face prin trei acţiuni distincte:
(a), mai întîi este vorba despre pedepsirea Ierusalimului şi despre ducerea poporului ales în robie,
lucru despre care noi ştim astăzi că s-a întîmplat întocmai;
(b), în al doilea rînd, prin judecata şi pedepsirea popoarelor existente în zilele lui Ezechiel, lucru
despre care iarăşi noi ştim că s-a întîmplat întocmai; şi
(c), în al treilea rînd, prin prezervarea Israelului şi prin finala lui restaurare în poziţia şi privilegiile
de popor al Legămîntului. Aceasta s-a întîmplat parţial o dată cu reîntoarcerea din robia
Babiloneană a „rămăşiţei" sub conducerea lui Ezra şi Neemia, se întîmplă acum prin supravieţuirea
miracuIoasă a Israelului şi îşi va avea curînd încununarea în instaurarea împărăţiei Mielului.
Redus la o singură afirmaţie, cartea lui Ezechiel spune: „Şi veţi cunoaşte că Eu sînt Domnul!".
SCHIŢA CĂRŢII
Viziunea iniţială şi chemarea profetului Ezechiel în slujbă (1-3)
1. PREZENT - JUDECATA IERUSALIMULUI ŞI A POPORULUI (4-24) Pilde şi profeţii
despre apropierea pedepsei (4-7) Viziunea Templului şi a cetăţii: Slava Domnului pleacă (8-11)
Alte simboluri şi mesaje despre judecată (12-24)
2. VIITOR - DESTINUL NAŢIUNILOR (25-39) Judecăţi asupra popoarelor străine (25-32)
După judecată Israelul va fi restaurat (33-37) Distrugerea lui GOG şi MAGOG; înălţarea
Israelului (38-39)
3. VREMEA SFÎRŞITULUI: TEMPLUL, ÎNCHINAREA, CETATEA (40-48)
TEMPLUL reclădit şi slava cea nouă (40:1 - 43:12) ÎNCHINAREA reînnoită, rîul cel sfînt
(43:13- 47:12) ŢARA re-împărţită şi CETATEA lui Dumnezeu (47:13- 48:35)

82
DANIEL

Întreaga Biblie poate fi asemănată cu o oglindă plimbată asupra istoriei omenirii. Reciproca este
valabilă, căci întreaga istorie umană poate fi desprinsă din conţinutul profetic aşezat în cele 66 de
cărţi ale Bibliei.
Cartea lui Daniel poate fi numită pe drept cheia descifrării mesajelor profetice. Cadranul unui ceas
n-ar fi de nici un folos fără ajutorul limbilor indicatoare. Tot aşa, cartea lui Daniel este pentru
întregul Scripturii, indicatorul care ne ajută să ne orientăm în succesiunea de evenimente
consemnate în profeţii.
Din cauza conţinutului ei extraordinar, cartea lui Daniel a fost contestată de toţi cei care au
combătut Biblia şi credinţa creştină. Criticii ei înfierbîntaţi au prezentat-o drept un fals istoric
produs cel mai devreme prin jurul anului 164 î.Cr. cu scopul de a-i întări în credinţă pe evreii care
treceau prin vremuri grele sub conducerea Macabeilor.
Descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă a redus la tăcere aceste critici. Pentru creştini,
lucrurile erau clare chiar şi înainte de aceste descoperiri, în afara dovezilor conţinute chiar în textul
cărţii, despre Daniel a mai scris şi Ezechiel, care-l aşează în rîndul sfinţilor poporului evreu,
numindu-l: „un om neprihănit" şi „un om foarte înţelept" (Ezecniel l:19-20; 28:3) Nimeni nu s-a
îndoit vreodată că Ezechiel a trăit în vremea cînd ni se spune că a trăit, ori el îl aminteşte pe Daniel
ca pe un contemporan al său aflat încă în viaţă.
Cea mai mare dovadă despre veridicitatea conţinutului cărţii lui Daniel vine însă din partea
Domnului Isus care citează din cartea profetului de trei ori în cuprinsul cuvântării Sale din Matei
24. În versetul 15, El citează Daniel 8:13; 9:27; 11:31; 12:11; indicîndu-le ucenicilor semnele care-i
vor anunţa că e timpul să fugă din Ierusalim („De aceea, cînd veţi vedea "urîciunea pustiirii",
despre care a vorbit proorocul Daniel, „aşezată în locul sfînt" - cine citeşte să înţeleagă! -...”)
În versetul 21, El descrie venirea „Necazului cel mare" citînd din Daniel 12:1: „Pentru că atunci va
fi un necaz aşa de mare, cum n- a fost niciodată de la întemeierea lumii pînă acum şi nici nu va mai
fi".
Apoi, în versetul 30, El descrie cea de a doua venire a Sa folosind textul din Daniel 7:13: „Atunci se
va arăta în cer semnul Fiului omului...”
Mai mult decît atît, în cel mai solemn moment din cadrul procesului religios la care a fost supus, în
ceasul în care Marele Preot l-a întrebat categoric: „Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti
Cristosul, Fiul lui Dumnezeu". Domnul Isus i-a răspuns cu acelaşi text din Daniel 7:13, 14: „Da,
sînt. Ba mai mult, vă spun de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezînd la dreapta puterii lui
Dumnezeu, şi venind pe norii cerului" (Matei 26:63-64).
Domnul Isus îl prezintă pe Daniel drept „un crainic al lucrurilor viitoare" confirmînd ceea ce
scrisese însuşi Daniel despre cartea sa: „Tu însă Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte
cartea, pînă la vremea sfîrşitului. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte" (Dan. 12:4). La
venirea Sa Domnul Isus a proclamat începutul acestei „vremi a sfîrşitului", a ridicat pecetea de pe
cartea lui Daniel şi a declarat emfatic: (De acum) „Cine citeşte să înţeleagă" (Matei 24:15).
Acestei înţelegeri îi dedicăm rîndurile care urmează.
Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Daniel, care se poate traduce prin „Dumnezeu este
judecătorul".
Autorul: Deşi pare surprinzător, ştim foarte puţine lucruri despre acest om extraordinar.

83
(1). Ca tînăr, a fost dus ca rob din Israel la Babilon, în robie a hotărît să nu-şi piardă specificul
naţional evreiesc, refuzînd să „se spurce mîncînd din bucatele aduse de la masa împăratului" (Dan.
1:8). Pus în şcoală, a dat curînd dovadă de o înţelepciune cu totul ieşită din comun, dar mai ales s-a
evidenţiat prin capacitatea supranaturală de a pătrunde în lumea lui Dumnezeu şi de a primi
tălmăciri pentru vise şi vedenii.
(2). În urma simpatiei de care s-a bucurat din partea lui Nebucadneţar, a fost promovat în cele mai
înalte dregătorii imperiale. Şi acolo însă şi-a păstrat dorinţa de a trăi ca un evreu cucernic. Din
această cauză, la vîrsta de 70-75 de ani a fost aruncat într-o groapă cu lei, din care Dumnezeu l-a
scăpat în chip miraculos. Caracterul său integru şi apartenenţa lui la lumea supraomenească a
revelaţiei divine, l-au ajutat să plutească asemenea unei corăbii peste talazurile frămîntate ale
istoriei.
Monarhii lumi s-au succedat unul după altul: Nebucadneţar a fost urmat de Belşaţar, iar apoi
Babilonul a căzut în stăpînirea lui Dariu, medul şi a lui Cir, persanul. Simpatizat de toţi aceştia,
Daniel a rămas mereu la curtea împărătească, hărăzit de Dumnezeu să fie un fel de „crainic
dumnezeiesc" pe lîngă curţile imperiale ale pămîntului. La ceas de cumpănă, el a fost, asemenea
poporului ales din care a făcut parte, un fel de conştiinţă cosmică şi de „lumină a neamurilor".
A murit la Susa, probabil de bătrîneţe, la 90-94 de ani.
Contextul scrierii: Unul dintre motivele pentru care cartea lui Daniel a fost contestată este şi
conţinutul supranatural al celor scrise de el. Vise, vedenii, tălmăciri, izbăviri miraculoase din foc
sau din gura leilor, apariţii angelice sînt întrepătrunse într-o ţesătură densă şi imposibil de separat.
De fapt există un motiv foarte întemeiat pentru care factorul supranatural este atît de proeminent în
această carte, în vremea aceea Israelul se afla în captivitate. Ierusalimul se găsea în ruină. Chiar şi
Templul - ultima speranţă a evreilor - fusese ras de pe faţa pămîntului. Într-un fel, Iehova,
Dumnezeul evreilor se dovedise mai slab decît dumnezeii Babilonului! Bel-Merodah îl învinsese
pe Iehova, sau cel puţin aşa le plăcea să creadă celor din păgînul imperiu. Şi tot aşa erau înclinaţi să
creadă şi evreii. Reîntoarcerea şi refacerea păreau imposibile. Nimeni nu credea în spusele lui
Ieremia care estimase durata robiei la numai 70 de ani. La urma urmei, de ce s-ar ţine Dumnezeu de
această promisiune dacă nu s-a ţinut de promisiunile făcute lui David şi Solomon?!
Lucrările supranaturale relatate de Daniel au fost tocmai nişte răspunsuri date unor astfel de
gînduri. Ele au avut caracterul unor semne venite din partea lui Iehova şi adresate lui Israel şi
neamurilor deopotrivă.
Atunci cînd Dumnezeu a transferat dreptul de instrument al suveranităţii Sale de la Israel şi l-a
dăruit lui Nebucadneţar, El l-a ridicat pe evreul Daniel şi l-a aşezat la curtea regală Babiloneană
pentru ca prin buzele lui şi prin acţiunile lui să-l înveţe pe Nebucadneţar despre necesitatea
supunerii înaintea Celui Atotputernic, încetînd să mai vorbească la Ierusalim, Dumnezeu şi-a plasat
solul la curtea marilor imperii ale lumii, dovedind neamurilor că El există şi că are ultimul cuvînt în
desfăşurarea evenimentelor istoriei lumii. În acelaşi timp, prin activitatea lui Daniel, Dumnezeu a
dovedit evreilor că El continuă să le fie un Dumnezeu „de aproape", gată să le asigure
supravieţuirea şi în stare să-i elibereze şi acum din robie tot aşa cum a făcut-o şi atunci cînd i-a scos
din ţara Egiptului.
Conţinutul cărţii: Cartea lui Daniel este plină de întîmplări în care supranaturalul invadează
lumea obişnuită şi schimbă cursul istoriei. A fost vremea cînd poporul lui Dumnezeu a avut nevoie
de o revelaţie deosebită, cu puternice implicaţii în desfăşurarea ulterioară a istoriei.
Cea mai bună dovadă că aceste evenimente supranaturale s-au petrecut întocmai şi nu au fost
produsul fabulaţiei o constituie chiar transformarea uluitoare pe care ele le-au produs asupra
poporului evreu.

84
Pe durata robiei, evreii şi-au schimbat total atitudinea religioasă, devenind dintr-un popor înclinat
spre idolatrie, un popor cu o credinţă monoteistă mai tare decît granitul. Cei plecaţi în robie s-au
aflat acolo din cauza celor aproximativ 500 de ani de cochetărie cu idolii neamurilor învecinate. În
numai 70 de ani petrecuţi în captivitate, Dumnezeu i-a „curăţit" pe evrei în cuptorul mîniei Lui şi
i-a scos de acolo vindecaţi pentru vecie. Nu mulţimea idolilor din Babilon i-a schimbat pe evrei, ci
tocmai acele manifestări dumnezeieşti supranaturale amintite în cartea profetului Daniel.
De la Ezechiel ştim că Daniel devenise celebru chiar fiind încă în viaţă. Şi cum s-ar fi putut să fie
altfel după întîmplări ca cele relatate în capitolele 2 şi 3 ale cărţii sale? Ba încă sub influenţa lui
Daniel, Nebucadneţar emisese şi celebrele lui proclamaţii către toate popoarele din Imperiu în care
recunoştea suveranitatea Dumnezeului evreilor (cap.4). Asemenea lucruri nu puteau să-i lase
indiferenţi pe cei din Israel. Cu o nouă şi arzătoare dorinţă, ei s-au aplecat asupra scrierilor profetice
ale lui Ieremia („în anul dintîi al domniei lui, eu, Daniel, om văzut din cărţi că trebuiau să treacă 70
de ani pentru dărîmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către
proorocul Ieremia" - cap.9:2), şi ale lui Isaia. Acesta vorbise nu numai despre căderea viitoare a
Babilonului, dar pomenise pe nume chiar şi pe cel ce avea să dea decretul de reîntoarcere a iudeilor
în Canaan şi de rezidire a templului din Ierusalim: Cir persanul (Isaia 45 şi 46).
Cum trebuie să fi trăit evreii toate aceste evenimente? Cum trebuie să se fi uimit ei văzîndu-le
prinzînd viaţă chiar sub ochii lor? Experienţele din aceşti 70 de ani de evenimente supranaturale
explică spulberarea îndoielilor şi rătăcirilor lor şi transformarea lor într-un popor cu o adorare
totală, unică şi definitivă pentru Iehova.
Aranjarea cărţii este foarte clară: primele 6 capitole sînt istorice, iar ultimele 6 capitole sînt
profetice.
Mesajul cărţii: Scopul cărţii exprimat în mesajul ei central este expus în cuvintele repetate emfatic
de trei ori în cuprinsul capitolului 4 (4:17, 25, 32): „Ca să ştie cei vii că Cel Prea înalt stăpîneşte
peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place". Este semnificativ că acest mesaj este făcut să
ajungă la noi prin gura smeritului Nebucadneţar, „capul" de aur şi cel dintîi suveran mondial din
acesta „vreme a neamurilor".
O altă caracteristică izbitoare a acestei cărţi este aceea că ea este scrisă în două limbi. De la
capitolul 2:4 pînă la capitolul 7 este scrisă în limba aramaică. Restul textului este scris însă în limba
ebraică. Are faptul acesta vreo semnificaţie? Noi credem că da.
Există o corespondenţă extraordinară între visul dat de Dumnezeu lui Nebucadneţar (cap.2) şi
prima vedenie a lui Daniel (cap.7). Amîndouă ne trasează cursul general al istoriei din „vremea
neamurilor". Celelalte vedenii ale lui Daniel privesc înspre viitor mai ales din punct de vedere al
poporului Israel. Spre a le separa de restul, capitolele de la 2 la 7 sînt scrise în aramaică, limba care
se vorbea atunci în instituţiile comerciale şi diplomatice ale lumii. Această schimbare, de la limba
ebraică din debutul cărţii, la limba aramaică din mijlocul ei şi apoi întoarcerea la limba ebraică
ilustrează schimbarea accentului pe care Dumnezeu îl va pune în istoria lumii şi mai spune ceva, şi
anume, că Dumnezeu a dat lumii acces numai la planul general al vremurilor, păstrînd doar pentru
cei ce ştiau limba evreilor detaliile lui semnificative.
În plus, folosirea ambelor limbi este încă o dovadă că Daniel şi-a scris cartea tocmai în acea vreme.
Înainte de vremea robiei, evreii n-ar fi înţeles aramaică (vezi 2 Regi 18:26), iar după robia
babiloneană, ei n-ar mai fi înţeles ebraica, deoarece încetaseră să o mai folosească (vezi Neemia
8:8). Numai şi numai în perioada de timp în care a trăit Daniel, evreii au cunoscut amîndouă limbile
amintite.
Dumnezeu a aşezat chiar în cuprinsul cărţii dovada datei evenimentelor anunţate de autorul acestei
scrieri. Astfel, El i-a redus la tăcere pe cei care vor să-i conteste valabilitatea, pentru că de fapt nu
vor să-i primească mesajul.

85
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Pentru studiul nostru, cel mai important este felul în care
Domnul Isus îl remarcă pe profetul Daniel drept un crainic al lucrurilor viitoare (Matei 24:15-16).
Datele prezentate în cartea lui Daniel sînt într-atît de exacte şi de clare încît mai marii iudeilor au
interzis cu desăvîrşire studierea lor, ca nu cumva poporul să priceapă că Isus a fost într-adevăr
„Unsul-Mesia".
Mulţi alţi critici au susţinut cu încăpăţînare că amănuntele istorice au fost adăugate mult mai tîrziu
în cartea lui Daniel de către preoţi. Descoperirile de la Marea Moartă (între altele şi o copie a cărţii
lui Daniel) au dovedit însă zdrobitor de clar că textul profetic din care a citat Domnul Isus a existat
exact în forma de azi cu sute de ani înainte de era creştină.
Cartea lui Daniel este cheia profetică a Bibliei. Imaginea ei se reflectă simetric în cartea
Apocalipsei. Cele mai importante pasaje profetice ale cărţii sînt visele profetice ale lui
Nebucadneţar din capitolul 2 şi vedenia despre „cele şaptezeci de săptămîni" din capitolul 9.
Visul lui Nebucadneţar din capitolul 2 schiţează istoria împărăţiilor lumii şi are un interes deosebit
pentru neamuri. Vedenia lui Daniel din capitolul 9 este o profeţie privitoare la Israel şi la
evenimentele cheie prin care va trece acesta.
Visul lui Nebucadneţar
Niciodată nu a visat un muritor un vis mai epocal decît acesta. Împreună cu vedenia lui Daniel din
cap.7 (care reia tema cap.2 şi o lămureşte în detaliu), acest pasaj anunţă că Dumnezeu s-a hotărît să
renunţe pentru un timp la importanţa preponderentă pe care a jucat-o în istorie divină Israelul şi să
aducă în scenă "Vremea neamurilor", pomenite de Domnul Isus în Luca 21:24.
Lui Nebucadneţar, preocupat de „ce se va întîmpla în vremurile de pe urmă" (Dan. 2:28),
Dumnezeu îi descoperă în vis succesiunea de puteri mondiale care se va desfăşura pe pămînt
începînd cu Imperiul lui şi pînă la venirea împărăţiei „care va dăinui veşnic" (Dan. 2:44.) Această
ultimă împărăţie pe care Dumnezeu o va aduce pe pămînt va fi instaurată fără ajutorul vreunei
mîini" şi va acoperi întreg pămîntul (Dan. 2:34, 35, 45).
Cei dintîi creştini au cunoscut şi ei aceste profeţii din cartea lui Daniel şi le-au dat o interpretare
foarte precisă. Iată ce scria Hippolytus, care a trăit între anii 160-236 după Cristos şi a fost unul
dintre ucenicii lui Irineu, socotit la rîndul său ca unul dintre cei patru mari teologi ai vremii sale:
„Capul de aur al Chipului, ca şi leul corespunzător arată Imperiul Babilonian; pieptul şi braţele de
argint împreună cu simbolul ursului din cap.7 sînt Imperiul Mezilor şi Perşilor; pîntecele şi
coapsele de aramă împreună cu pardosul (leopardul) îi arată pe Greci, care au deţinut supremaţia
începînd cu vremea lui Alexandru Macedon; picioarele de fier ca şi fiara „nespus de grozav de
înspăimîntătoare şi de puternică" îi arăta pe Romani, care sînt în fruntea lumii în vremea de azi;
picioarele parte de fier şi parte de lut, ca şi cele zece coarne, sînt simboluri pentru zece împărăţii
care nu s-au ridicat încă; celălalt corn mai mic care s-a ridicat dintre cele zece îl arată pe Anticrist;
piatra care loveşte Chipul şi aduce Judecata asupra întregului pămînt este Cristos". („Tretise on
Crist and Antichrist" - Ante-Nicene Fathers, Volumul V, pag.210, par.28)
Partea de profeţie care se împlinise deja le era foarte clară primilor creştini. Ei şi-au dat seama chiar
şi că în perimetru Imperiului Roman se vor mai defini încă alte zece forme de guvernămînt, aliate
într-o formă de stăpînire comună, care îi va face loc Anticristului şi că Cristos, la cea de a doua
venire a Sa, va pune capăt „vremii neamurilor", instaurînd chiar aici pe pămînt împărăţia
neprihănirii. Cei dintîi creştini nădăjduiau încă de pe atunci în venirea împărăţiei. Nu este de
mirare, căci însuşi Domnul îi învăţase să se roage spunînd: „Vie împărăţia Ta" (Mat. 6:10).
Revenind la secvenţele visului lui Nebucadneţar şi la tălmăcirea pe care i-o oferea Daniel ajungem
să privim la o veritabilă perspectivă a istoriei. Iat-o:

86
Imperiul Babilonian - a fost instalat la putere începînd cu anul 604 înainte de Cristos, prin venirea
lui Nebucadneţar la putere, ca un urmaş al lui Nebopolasar. Acest imperiu a fost supranumit: „Un
Imperiu de Aur, într-o epocă de aur". Realizările militare, economice şi edilitare din Imperiu au
depăşit fără termen de comparaţie tot ceea ce omenirea văzuse pînă la vremea aceea. Ca oraş,
Babilonul era o minunăţie a lumii. Zidurile lui erau întinse pe un perimetru de 90 de km cu fiecare
latură lungă de 23 de km, înalt de 70-100 de metri şi gros de 25 de metri. În interiorul oraşului
existau provizii suficiente pentru a supravieţui unui eventual asediu pe o durată de 20 de ani. Rîul
Eufrat fusese deviat printre doi pereţi dubli ai oraşului şi asigura alimentarea cu apa necesară.
Nebucadneţar adunase în Babilon cantităţi uriaşe de aur: clădise temple aurite, statui de aur şi el
însuşi domnea pe un uriaş tron turnat din aur. Babilonul devenise un simbol al puterii omeneşti şi al
trăirii fără Dumnezeu.
Ca simbol profetic întîlnit de multe ori în profeţii, Babilonul reprezintă încercarea oamenilor de a se
descurca fără Dumnezeu, sistemul din care este exclusă închinarea la Dumnezeu şi în care
omenirea este organizată într-o societate suficientă de sine. În judecata lui Dumnezeu, un astfel de
sistem nu trebuie să dăinuiască. Chiar dacă el nu-şi găseşte un rival pe pămînt de care să se teamă,
Dumnezeu însuşi se ridică împotriva lui şi-l sorteşte pieirii. Într-un text din Isaia (45:1) ni se spune
cum Dumnezeu l-a ridicat pe Cir-persanul şi cum l-a ajutat în chip providenţial să distrugă
Babilonul, înlesnindu-i pătrunderea în cetate prin nişte „porţi, care să nu se mai închidă". Istoria ne
spune că aşa a şi fost. Acest Cirus-persanul a fost ajutat să asedieze Babilonul de Dariu-medul, un
unchi bătrîn al lui Cir. Ei au plănuit ca în ajunul unei mari sărbători din Babilon, cînd populaţia
oraşului se îmbăta de bucurie, să devieze într-o depresiune apele Eufratului şi să pătrundă prin albia
goală a rîului, pe sub zidul cetăţii, între cele două ziduri ale fortificaţiei. Totul ar fi rămas însă
zadarnic, dacă „cineva" n-ar fi uitat tocmai în seara aceea să închidă porţile de fier dinspre
interiorul cetăţii. Dumnezeu hotărîse ca falnicul Babilon să devină „ca Sodoma şi Gomora", un loc
în care nu va mai fi niciodată popor, ci îl vor locui fiarele pustiei şi-l vor bîntui stafiile (Isaia 13:19-
22). Despre căderea Babilonului (în 538 î.Cr.) mai vorbise şi Ieremia (Ieremia 50:1-3, 8-9, 14-16,
22-25; 51:1-4, 56-57) cu aproape 80 de ani înainte să se întîmple. Amănunte despre luarea
Babilonului găsim şi în cartea lui Daniel, în capitolul 5:1-31.
Urmaşul lui Nebucadneţar, numit de Daniel: Belşaţar, n-a învăţat nimic din experienţele tatălui său
şi a fost înlăturat de la tron de însuşi Dumnezeu, care-i cîntărise în balanţa dreptăţii Sale şi-l găsise
uşor (Dan. 5:22-28). Căderea Babilonului a devenit sinonimă cu înfrîngerea celor ce se ridică
împotriva lui Dumnezeu, formînd un sistem prosper pentru o vreme, mîndru şi arogant în înfăţişare,
dar gol şi ignorant în esenţă. Cartea Apocalipsei ne prezintă căderea unui alt Babilon, Babilonul cei
mare. Numirea aceasta este simbolică bineînţeles şi face aluzie la asemănările care vor exista între
societatea viitorului, în timpul lui Anticrist şi Babilonul istoric. Citiţi în acest sens Apocalipsa
18:1-24. Concluziile acestui fragment din planul profetic revelat sînt multe. Noi ne mărginim să
enumerăm doar cîteva:
(1) Dumnezeu face ce vrea în istoria lumii (subliniată de trei ori în Dan. 4:17, 25, 32). (2)
Dumnezeu poate îngădui pentru o vreme nebunia oamenilor. (3) Mîndria merge înaintea căderii.
(4) Oamenii nu învaţă din experienţa trecutului. (5) Bogăţia şi slava lumii sînt puse în cîntarul
divin şi fiecare îşi va primi răsplata.
Imperiul Medo-Persan - a luat fiinţă în 538 î.Cr. şi a durat 200 de ani, pînă cînd a apărut pe scena
lumii Alexandru Macedon în 331 î.Cr. Despre felul în care a căzut Babilonul în mîinile
medo-perşilor găsim scris în Daniel cap.5 (în special v.30-31). După cum se vede din citirea
textului, căderea Babilonului a fost hotărîtă de însuşi Dumnezeu care o anunţase de altfel cu
aproximativ 100 de ani înainte prin Isaia (13:17-18). Urmaşul lui Nebucadneţar n-a priceput nimic
din experienţa marelui împărat (Daniel 5:18-22) şi a trebuit să fie scos din scena istoriei. În visul lui
Nebucadneţar, imperiul Medo-persan corespunde „pieptului şi braţelor de argint" (2:32), iar în
vedeniile lui Daniel, el este asemănat cu „un urs care stătea într-o rînă şi avea trei coaste în gură
între dinţi" (7:5), dar şi cu berbecele din Dan. 8:1-4, 20). Aceste descrieri s-au potrivit întocmai cu

87
caracteristicile acestui imperiu în care au fost introduse sisteme de taxare draconice şi care şi-a
întins cuceririle dincolo de Egipt şi pînă la graniţele Greciei.
Importanţa profetică a imperiului Medo-Persan. Fără îndoială că evenimentul cel mai extraordinar
a fost împlinirea absolut exactă a profeţiei făcută despre apariţia şi rolul împăratului persan Cir. Cu
aproximativ 100 de ani înainte, Dumnezeu anunţase prin Isaia şi numele acestui împărat şi lucrarea
pe care o va împlini acesta: să dea voie evreilor să se întoarcă în patria lor (Isaia 45:1-13). Pe cînd
slujea la curtea împăratului Dariu, Daniel „a văzut din cărţi" că s-au împlinit datele anunţate de
profetul Ieremia (25:11) despre robia evreilor şi împreună cu mai marii poporului iudeu s-au
înfăţişat înaintea împăratului purtînd în mîini sulul profeţiei lui Isaia. Impresionat de cele citite, Cir
s-a pus imediat pe lucru şi Ezra ne povesteşte despre hotărîrea luată de el (Ezra l: l -11).
După 200 de ani de dominare, Imperiul Medo-Persan s-a prăbuşit încercînd să cucerească Grecia.
În planul lui Dumnezeu, venise vremea lui Alexandru Macedon. În bătălia de la Arabela (331 î.Cr.)
deşi copleşiţi numeric, proporţia a fost se pare de unul la douăzeci în favoarea Medo-Persanilor,
Grecii au obţinut o victorie zdrobitoare. Împăratul medo-persan a încercat zadarnic să-şi regrupeze
trupele într-o retragere strategică. „Pardosul" grec (leopardul este cea mai rapidă dintre feline) nu
le-a dat nici un timp de răgaz, ci i-a urmărit peste tot cu o iuţime nemaiîntîlnită în istorie. Pas cu pas,
imperiul medo-persan a dispărut, lăsîndu-i loc lui Alexandru să se întindă „pînă la marginile
pămîntului" (Daniel 8:5).
Imperiul Grecesc - este asemănat în visul lui Nebucadneţar cu „pîntecele şi coapsele de aramă"
(Daniel 2:32). Imaginea a fost cum nu se poate mai nimerită, deoarece grecii au fost primii în istoria
lumii care au purtat în afara hainelor obişnuite echipament de război făcut din aramă. Despre
soldaţii greci se spunea că sînt „de aramă". Coiful, platoşele, şi scutul le-au dat grecilor avantaje
nete şi i-au ajutat să înfrîngă oşti care-i depăşeau cu mult din punct de vedere numeric.
Comandantul lor, Alexandru, a fost un geniu militar. Nimeni nu i-a putut sta împotrivă. El a cucerit
tot ceea ce putea fi cucerit în vremea aceea, iar după aceea, istoricii spun, a izbucnit în plîns, pentru
că nu putea merge mai departe.
Succesul l-a găsit pe Alexandru Macedon foarte repede. La nici treizeci de ani avea deja o putere
incomensurabilă. El a trăit însă ca un smintit în beţii şi în serbări în care era proclamat una cu zeii.
De fapt, chiar şi campania lui împotriva Indiei, s-a născut tot din dorinţa de a repeta ceea ce făcuse
în tradiţia Olimpului grecesc Bachus şi Hercules. La aproximativ 32 de ani, Alexandru Macedon a
fost atins de friguri şi a murit în delir după 11 zile de chin. Era anul 323 î.Cr.
Influenţa imperiului grecesc asupra Israelului a fost adîncă şi de durată. Filozofia grecească n-a
făcut casa prea bună cu religia evreilor, dar ocupanţii s-au impus prin forţa armată şi viclenia
distracţiilor. Rezultatul influenţei greceşti a fost o slăbire a moralei şi o provocare la adresa
ataşamentului evreilor faţă de Dumnezeu.
Împăratul grec Antioh Epifaniu a atins culmea represaliilor atunci cînd a intrat călare în Templu şi
a oferit pe altar carne de porc (animal necurat în religia evreilor). El a omorît preoţii şi a încercat o
grecizare forţată a evreilor. Prin ceea ce a făcut, Antioh a intrat în istorie ca un precursor al lui
Anticrist. (La el face aluzie Domnul Isus în Matei 24:15). Obrăznicia cuceritorilor greci a trezit însă
spiritul naţionalist în evrei şi sub conducerea Macabeilor, ei s-au revoltat şi şi-au dobîndit
libertatea. Această scurtă perioadă de libertate s-a sfîrşit însă repede. Din cauza frămîntăriior
interne şi a luptelor fraticide, Israelul a slăbit treptat şi a căzut sub stăpînirea maşinii de război
romane. Venise vremea ultimului imperiu din visul lui Nabucadneţar şi din vedeniile lui Daniel.
Imperiul Roman. În vedeniile lui, Daniel nu a găsit nici o asemănare suficient de şocantă pentru a
ilustra ceva din caracterul acestei puteri mondiale. Profetul scrie: „Era o a patra fiară, nespus de
grozavă de înspăimîntătoare şi puternică" (Daniel 7:7). Nimic n-a putut să stea împotriva acestei
uriaşe forţe de invazie romană care „avea nişte dinţi mari de fier, mînca, sfărîmă, şi călca în
picioare ce mai rămînea"

88
Roma şi-a început cuceririle în anul 241 î.Cr., odată cu invadarea Siciliei. Sub tălpile Legiunilor ei
au căzut apoi Europa, Asia Mică, Orientul Mijlociu şi coasta de nord a Africii, astfel că întreaga
Mediterană devenise un lac al Imperiului...
În timp ce alte imperii au durat o perioadă măsurată în zeci sau sute de ani, puterea Romei a
instaurat un Imperiu care a dăinuit mai bine de l.500 de ani. Chiar dacă ramura de apus a Imperiului
a căzut cam pe la anul 500 d.Cr., Imperiul Bizantin a continuat pînă în 1453 d.Cr. De departe,
Imperiul roman a fost cel mai mare dintre imperiile lumii.
Din cele patru puteri mondiale anunţate de Dumnezeu prin visul lui Nebucadneţar şi prin vedeniile
lui Daniel, Imperiul roman este important într-un mod aparte:
(1) el va fi cea din urmă formă de stăpînire omenească asupra pămîntului şi
(2) el va fi imperiul în care va lovi Cristos la cea de a doua Sa venire. Asupra acestui imperiu se
merită să aruncăm o privire mai atentă şi să căutăm să identificăm fragmentele de informaţii pe care
ni le pune la dispoziţie textul profetic.
Caracteristicile profetice ale imperiului fiarei.
a) Este un imperiu segmentat în două secţiuni distincte. Textul din Dan. 2:33 ne spune că în prima
lui parte de existentă („picioare"), imperiul este unitar şi are tăria fierului, în timp ce în cea de a
doua parte a existenţei lui (de la fluierele picioarelor în jos) imperiul se înfăţişează sub forma unei
imposibile unităţi între fierul şi lutul amestecate împreună. Într-adevăr, imperiul fiarei a patra a
debutat sub numele de Imperiu al Romei şi a supus sub tălpile invincibilelor ei legiuni toată
suflarea lumii. Romanii au cucerit prin forţă şi au dominat prin teroare. Fără a fi vreodată cucerit
(!!!), acest imperiu al Romei a căzut într-un fel de „leşin", dispărînd temporar de pe scena istoriei.
El s-a dat la o parte ca să facă loc pentru „vremea Bisericii". (Noi trăim acum în vremea sfîrşitului
şi putem vedea cum imperiul Romei se reface, ca formă şi ca alcătuire, sub numele de
„Confederaţia Europeană" sau „Piaţa Comună" sau „Comunitatea Europeană". Există astăzi chiar
şi un „Parlament European" ca un mugure al unei visate conduceri unice.) În cea de a doua sa fază,
Imperiul Romei sau Imperiul Fiarei, nu va mai fi unitar, ci fragmentat în zece unităţi distincte de
guvernămînt simbolizate de cele zece coarne ale fiarei (Daniel 7:7-8; Apoc.13:l). Faptul că
imperiul fiarei a patra se reface, este semnul că vremea Bisericii este pe sfîrşite şi că Dumnezeu este
gata să reia firul profeţiilor lui Daniel. În ordine cronologică urmează ca, după plecarea Bisericii, în
imperiu să apară „Omul fărădelegii, Fiul pierzării, Nelegiuitul" (2 Tesal. 2:3-12; 1 Ioan 2:18; Apoc.
13:3-8), micul corn din vedenia lui Daniel 7:8, Anticristul, "domnul care va veni" (Daniel 9:26). El
va face semne mari şi minuni, va intra în Templul din Ierusalim şi se va da drept Dumnezeu, va face
război cu sfinţii şi-i va birui, dar va fi nimicit de „piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mîini
omeneşti" (Daniel 2:34-35). Acest Anticrist va fi nimicit de suflarea Domnului Isus care-l va
prăpădi la arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 3:8). Dumnezeu va da apoi împărăţia în mîinile
Fiului Omului care va veni pe norii cerului (Daniel 7:13-14; 1 Corint. 15:24-27; Ps. 2).
b) Este un imperiu care va avea o putere înfricoşător de mare. Grozăvia acestui imperiu nu şi-a găsit
echivalent în nici o creatură de pe faţa pămîntului. Textele profetice îl numesc pur şi simplu
„FIARA". Impresia pe care a lăsat-o asupra lui Daniel a fost una „nespus de grozavă de
înspămîntătoare şi de puternică". „Avea dinţi mari de fier şi mînca, sfărîmă şi călca în picioare ce
mai rămînea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte" (Daniel 7:7) Astăzi oamenii au
descoperit energia atomică şi armele moderne de distrugere îngrozesc pe toţi locuitorii pămîntului.
Puterea de dominare a Fiarei se va sprijini şi pe ameninţarea cu războiul atomic.
c) Este un imperiu în care totul şi toţi se vor afla sub controlul celui aflat la putere. Apocalipsa ne
spune că fără asentimentul Fiarei „nimeni nu va putea să vîndă sau să cumpere" (Apoc.13:15-18).
Mult timp această profeţie a părut greu de crezut, dar acum, de cînd au apărut calculatoarele
electronice, computerele şi credit-cardurile cu coduri numerice, toată lumea ştie că acesta este

89
drumul pe care se îndreaptă societatea de mîine.
d) Este un imperiu cu o închinare impusă. Forme de închinare impusă au mai existat şi în alte
timpuri, dar ceea ce se va întîmpla în timpul domniei Fiarei va întrece orice închipuire. O a doua
personalitate, la fel de dezumanizată (şi numită din acest motiv: „o a doua fiară", va îndemna tot
pămîntul să cadă în admiraţia Fiarei celei mari:
„Ea lucra cu toată puterea fiarei dinaintea ei (aceiaşi putere satanică deci) şi făcea ca pămîntul şi
locuitorii lui să se închine fiarei dintîi, a cărei rană fusese vindecată... Ea a zis locuitorilor
pămîntului să facă o icoană fiarei, care avea rană de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare
icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorîţi toţi cei ce nu se vor închina
icoanei fiarei" (Apocalipsa 13:12-15).
e) este primul şi singurul imperiu care, crezînd în Dumnezeu, se va ridica declarat împotriva Lui.
Forme de împotrivire faţă de Dumnezeu au existat întodeauna, dar de obicei oamenii aceia erau sau
agnostici sau atei sau idolatri. Fiara care va conduce imperiul roman restaurat, va fi pe faţă
Anti-Dumnezeu, Anti-Cristos. Diavolul însuşi o va însufleţi după încercarea de atentat sugerată de
„rana de moarte care fusese vindecată" (Apoc. 13:12) şi îi va transmite împotrivirea lui faţă de
Stăpînul universului care l-a făcut „să-şi piardă vrednicia" şi să devină „Satanah" (Împotrivitorul).
Fiara „va intra în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu" (2 Tesal. 2:4).
„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea înalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea;
şi sfinţiilor fi daţi în mîinile lui timp de o vreme, două vremi şi jumătate de vreme" (Daniel 7:25).
„Împăratul va face ce va dori; se va înălţa mai pe sus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri
nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi pînă va trece mînia, căci ce este
hotărît se va împlini. Nu va ţine seama nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu
un cuvînt, nu va ţinea seama de nici un dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai pe sus de toţi". (Daniel
11:36-37)
Despre acest imperiu al Anticristului găsim o relatare mult mai amănunţită în cartea Apocalipsei.
Pentru studiul de faţă este bine să ne oprim aici şi să ne amintim că această ultimă formă de
guvernămînt al oamenilor, mai rea şi mai perversă decît toate celelalte, va fi pedepsită nu prin
intervenţia vreunei alte structuri sociale, ci prin însăşi intervenţia lui Dumnezeu, care în persoana
lui Cristos („piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mîini omeneşti"- Daniel 2:34) se va năpusti
asupra chipului văzut de Nebucadneţar, punînd capăt vremii neamurilor, şi întemeind o nouă
împărăţie, care va fi dată „poporului sfinţilor Celui Prea înalt" (Daniel 7:27).
„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al
omului; a înaintat spre Cel îmbătrînit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpînire, slavă şi
putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, şi oameni de toate limbile.
Stăpînirea Lui este o stăpînire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită
niciodată" (Daniel 17:13-14).
Fără să stăruim prea mult la analizarea visului lui Nebucadneţar, este bine totuşi să subliniem două
concluzii care ne afectează pe noi, cei de astăzi:
(1). Sfîrşitul epocii noastre nu se va produce în urma unei îmbunătăţiri treptate care să culmineze cu
venirea împărăţiei cerurilor, ci se va împlini printr-un moment de criză, de prăbuşire şi de catastrofă
neaşteptată. În vedenia lui Nebucadneţar, peste degetele de fier şi lut se prăbuşeşte „piatra, deslipită
fără ajutorul vreunei mîini" (arătată în cap.7 a fi Cristos în împărăţia lui Mesianică) şi face bucăţi
întreg Chipul, transformîndu-l într-o pleavă luată de vînt şi împrăştiată fără urmă (cap.2:34-35,
43-45).
Iată ce scrie William Newall în această privinţă: „Toate visările moderne despre un Mileniu înainte

90
de venirea lui Cristos sînt erezii născute dintr-o necugetată încredere în bunătatea oamenilor sau, şi
mai grav, din înşelare Satanică. „Cînd vor zice: „Pace şi linişte!" atunci o prăpădenie neaşteptată va
veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare" (1 Tesal.5:3).
Cristos va face război cu lumea actuală şi va spulbera puterile lumii transformîndu-le în pleavă
purtată de vînt".
(2). Sfîrşitul vremurilor noastre este acum aproape. Cele două picioare ale Chipului din visul lui
Nebucadneţar sînt o reprezentare fidelă a istoriei. După cîte ştim, imperiul roman s-a rupt în doua
ramuri - Imperiul de Răsărit şi Imperiul de Apus. Despărţirea s-a produs în anul 395 d.Cr. Fără să
riscăm prea mult, noi credem că ne aflăm astăzi în perioada descrisă de imaginea celor zece degete
ale picioarelor Chipului din vis. Trăim astăzi o renaştere a Imperiului roman pe teritoriul cunoscut
din Europa. Slăbiciunea fierului amestecat cu lutul, defineşte cum nu se poate mai bine, lipsa de
coeziune care există sub masca unităţii europene. „Legăturile omeneşti" de care vorbea Daniel
există: căsătorii peste graniţe, călătorii fără paşapoarte, investiţii multinaţionale, libertatea
companilor de a prelua contracte în alte ţări, planul de a avea în curînd o monedă comună unică, etc.
Totuşi, dominarea Europei de astăzi asupra lumii nu va mai avea forţa şi tăria Imperiului de
altădată. Dominarea militară va fi înlocuită cu dominarea economică şi politică. Şubrezenia părţilor
componente îi va determina pe cei din noua Europă Unită să-l accepte ca unic conducător pe
Anticrist. Cu soluţiile propuse de el, lumea va părea că iese din impas, dar... pacea adevărată nu va
fi aşezată decît de venirea Domnului Păcii. Va mai fi un groaznic război mondial: Armaghedonul,
sau „ultimul război dinaintea păcii".
CELE 70 DE SĂPTĂMÎNI
Vedenia din cel de al 9-lea capitol al cărţii lui Daniel este o profeţie privitoare la Israel şi la
evenimentele cheie prin care va trece acest popor „de la darea poruncii pentru zidirea din nou a
Ierusalimului, pînă la Unsul (Mesia), Cîrmuitorul" (Dan. 9:25).
Această perioadă cuprinde istoria din „vremea neamurilor", pînă cînd Dumnezeu se va arăta şi va
reaşeza Israelul în prerogativele Mesianice („toate neamurile vor fi binecuvîntate în sămînţa ta" -
Gen 22:18).
Iată cuprinsul profeţiei:.
(a) În versetele 24-27 i se spune lui Daniel că: „70 de săptămîni au fost hotărîte asupra poporului
său". Aceste 70 de săptămîni (sau septade, deoarece în limba folosită grupa de 7 nu are neapărat
semnificaţia de săptămînă) sînt împărţite în două grupe, după cum urmează: primele 69 de
săptămîni şi săptămîna a-70-a.
De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului" şi pînă în ziua cînd Mesia va fi „stîrpit” au fost
hotărîte şapte săptămîni şi şase zeci şi două de săptămîni". Făcînd socotelile ajungem la 69x7=483
de ani de la decret şi pînă la moartea lui Mesia. Rămîne încă o a 70-a săptămînă de ani, rezervaţi
pentru vremea sfîrşitului, cînd un „domn al unui popor care va veni" va face un legămînt trainic cu
Israelul, dar la mijlocul acestei săptămîni va călca legămîntul şi, intrînd în Templu, se va da drept
Dumnezeu.
Pentru a înţelege profeţia trebuie să stabilim data la care s-a dat decretul pentru rezidirea
Ierusalimului. Trecînd peste cele trei decrete amintite de Ezra în cartea sa şi care au lăsat
Ierusalimul cu zidurile încă neridicate, ajungem la porunca dată de Artaxerxe ca urmare a cerem
făcute de Neemia: „trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor mei, CA S-O ZIDESC
DIN NOU" (Neemia 2:5). Data acestui decret ne este dată la începutul cărţii: „În luna Nisan a
anului al douăzecelea al împăratului Artarxerxe" sau în luna Nisan 445 î.Cr.
După obiceiul evreiesc, atunci cînd nu ni se precizează ziua din lună este vorba de cea dintîi zi a ei.
Făcînd transformările corespunzătoare calendarului Iulian, Sir Robert Anderson în colaborare cu

91
„Astronomer Royal" au ajuns la concluzia că această dată a fost 14 Martie 445 î.Cr. În socotelile
profetice vorbeşte în anii luni-solari de cîte 360 de zile (vezi toate socotelile lui Ioan în cartea
Apocalipsei) şi dacă facem socotelile de rigoare ajungem exact la ziua în care a intrat Domnul Isus
în Ierusalim. Nu se poate să nu fii şocat de precizia cu care s-au împlinit prezicerile lui Daniel. Cu
pasiunea lui pentru amănunte, Evanghelistul Luca ne spune că aceste lucruri se întîmplau „în cel de
al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar" (Luca 3:1). Ştiind că Tiberiu şi-a început
domnia la 19 August anul 14 d.Cr. ajungem cu socoteala la anul 29 d.Cr. sau exact 483 de ani de la
porunca pentru rezidirea Ierusalimului.
Cine a citit Evangheliile ştie că Domnul Isus s-a retras într-un fel de obscuritate deliberată după ce
a fost refuzat de mai marii evreilor aşteptînd ceea ce El numea „Ceasul" care-i fusese hotărît. Era
vorba de ceasul profetic al împlinirilor Mesianice (Ioan 2:4; 7:8; 8:20).
„Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?... Tată, izbăveşte-Mă din CEASUL acesta?... Dar
tocmai pentru aceasta am venit pînă la CEASUL acesta!" (Ioan 12:27).
Într-adevăr în repetate rînduri El le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui despre divinitatea Sa,
dar în ziua Floriilor a primit slava mulţimilor care L-au primit ca pe Mesia! Cînd fariseii au
protestat, invocînd blasfemia şi teama de represaliile romanilor, Domnul Isus le-a spus clar:
„Aceasta este ziua! Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga!" (Luca 19:40)
Fără a-şi face iluzii, El a privit de departe Ierusalimul şi a izbucnit în plîns spunînd: „Dacă ai fi
cunoscut şi tu măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sînt ascunse
de ochii tăi. Vor veni peste tine zile cînd vrăşmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura
şi te vor strînge din toate părţile te vor face una cu pămîntul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău;
şi nu vor lăsa în tine piatră peste piatră, PENTRU CĂ N-AI CUNOSCUT VREMEA CÎND AI
FOST CERCETATA" (Luca 19:42-44)
Ierusalimul ar fi trebuit să ştie că se împliniseră cei 483 de ani şi că venise vremea profeţiei rostită
de Zaharia: Împăratul, Cîrmuitorul venise blînd şi călarepe un mînz, pe mînzul unei măgăriţe
(Zaharia 9:9; Matei 21:4-5). Se împlniseră cei 483 de ani de aşteptare. „Unsul" înainta spre criza
supremă a călătoriei lui terestre. Se apropia de momentul cînd avea să fie „stîrpit", şi nimeni în
afară de El nu ştia încă ce vroise să spună Daniel atunci cînd adăugase „stîrpit, şi nu va avea nimic"
(9:26). Mîntuitorul călătorea înspre înviere!
Ce se întîmplă însă cu săptămîna a-70-a? Ea rămîne încă în viitor. Între „stîrpirea” Unsului la
sfîrşitul celei de a 69 săptămîni şi începutul celei de a 70-a săptămîni se întinde acum „taina ţinuta
ascunsă de veacuri": vremea Bisericii. Biserica a fost un secret pe care Dumnezeu nu l-a descoperit
celor din Israel (Efeseni 3:2-13). La sfîrşitul acestei perioade, în care harul este „la neamuri",
Dumnezeu se va întoarce iarăşi înspre Israel, îi va readuce în patria lor şi vor trăi împreună cu toată
omenirea vremea amăgitoare a Anticristului. Sub protecţia lui iniţială, ei îşi vor putea reconstrui
Templul, dar la jumătatea săptămîna, legămîntul va fi rupt, Anticristul va intra în Templu dîndu-se
drept Dumnezeu şi declanşmd lanţul violent de evenimente relatat pe larg în cartea Apocalipsei.
Din păcate nu putem merge mai departe în analizarea profeţiilor lui Daniel. Sperăm însă ca acest
studiu asupra celor două pasaje profetice de bază să vă fie folositor pentru investigaţii personale
ulterioare. Între timp, cu cea de a-70-a săptămînă în minte, noi aşteptăm sunetul trîmbiţei divine,
vocea arhanghelul, coborîrea Domnului, deschiderea mormintelor, învierea celor sfinţi, stăpînirea
din timpul împărăţiei, şi slava de care vor fi urmate toate acestea.

92
OSEA

Cu Osea intrăm în „cărţile celor 12". Acest grup de profeţi mai sînt numiţi şi „profeţii mici" din
cauza conţinutului redus al profeţiilor lor. În nici un fel însă, ei nu sînt „mici" ca însemnătate.
Scurte ca nişte telegrame duhovniceşti, cărţile lor sînt la fel de urgente şi de convingătoare. Iată-l de
exemplu pe Osea: cartea lui vorbeşte despre infidelitatea faţă de Dumnezeu, prezentînd-o ca pe un
adulter spiritual. În ultimă analiză, orice păcat este o teribilă infidelitate în dragostea noastră faţă de
Domnul. Păcatul îl răneşte pe Dumnezeu şi ne distruge pe noi înşine.
Titlul: Cartea poartă numele profetului care a scris-o. Osea. Iosua şi Isus sînt forme derivate din
aceiaşi rădăcină. „Osea" înseamnă „mîntuire", în timp ce Iosua şi Isus includ în plus prezenţa celui
care produce mîntuirea: „Mîntuirea este a Domnului" sau „Domnul este Mîntuitorul".
Autorul: Osea n-a fost un profet crescut în şcoala profeţilor, ci un om ridicat de Dumnezeu din
mijlocul poporului. El a trăit în împărăţia de nord a Israelului. Tatăl său s-a numit Beeri (Osea 1:1),
iar soţia lui Gomer (Osea 1:3). Din căsnicia lor s-au născut trei copii: doi băieţi şi o fată (Osea 1:4,
6, 9) care au servit ca semne cu un mesaj simbolic pentru Israel. Alte amănunte nu mai cunoaştem
despre Osea. Numele lui nu mai apare în nici o altă carte a Bibliei.
Data: Osea şi-a rostit mesajul pentru poporul împărăţiei lui Israel (Osea 5:1), pe vremea lui Ozia
(767-739 î.Cr.), Iotam (739-731 î.Cr.), Ahaz (731-715 î.Cr.) şi Ezechia (715-686 î.Cr.), toţi aceştia
fiind din împărăţia lui Iuda. Probabil că după căderea Samariei şi ducerea lui Israel în robie, Osea
s-a refugiat în împărăţia lui Iuda şi de aceea îşi datează activitatea după împăraţii care erau familiari
noilor săi cititori. Cînd şi-a început Osea activitatea în Israel, Ieroboam al doilea mai era încă pe
tron (782-753 î.Cr.). Aceasta îl face pe Osea un contemporan mai tînăr al profetului Amos. De fapt,
activitatea lui a fost paralelă cu activităţile profeţilor Isaia şi Mica, care şi-au rostit mesajele în
împărăţia lui Iuda. Îndelunga activitate profetică a lui Osea a acoperit aproape 50 de ani, străbătînd
între 755-710 î.Cr. vremea ultimilor 6 împăraţi dinaintea ducerii Israelului în robia Asiriană.
Contextul scrierii: Perioada de timp dintre domnia lui Ieroboam şi robia babiloniană este „ultima
turnantă" din traseul istoric al împărăţiei lui Israel. Din ce în ce mai mult, lucrurile au început să se
precipite înspre rău. Ieroboam al doilea a fost ultimul împărat de pe tronul Israelului care a fost
instalat prin ceva ce a semănat măcar cu o alegere divină. Cu moartea sa şi cu asasinarea fiului său
Zaharia (2 Împ. 10:30 şi 15:8-12), ia sfîrşit dinastia instituită de Iehu. Cei care se vor succeda de
acum la tron, vor pune mîna pe putere prin lovituri de stat. Şalum îl asasinează pe Zaharia după
numai o lună de domnie; Menahem îl asasinează pe Şalum, tot după o singură lună petrecută pe
tron. Pecah îl asasinează şi el pe Pecahia, iar Osea (împăratul, nu profetul) ajunge la tron prin
asasinarea ucigaşului Pecah.
A fost o perioadă cumplită de istorie. Loialitatea faţă de tron era ca şi inexistentă. În toate ungherele
se ascundeau şi complotau conspiratorii. Anarhia se ridica valuri, valuri, iar poporul pierduse orice
stabilitate şi orice măsură (Osea 4:1, 2; 7:1, 7; 8:4; 9:15). În jurul tronului pîngărit şi însîngerat,
naţiunea putrezea în imoralitate şi idolatrie. Instabilitatea politică a slăbit mult tăria Israelului.
Încrederea lor în Domnul era inexistentă! Ţara alerga între Egipt şi Asiria după alianţe
internaţionale (Osea 7:11). Din punct de vedere spiritual, situaţia era şi mai grea de cît situaţia
politică. Imediat după scindarea de Ierusalim şi de casa lui David, Ieroboam făcuse Israelul să
păcătuiască cu viţeii de aur pe care-i instalase la Dan şi Betel. Fusese o vreme în care idolatria îl
simboliza totuşi măcar pe Iehova, Dumnezeul evreilor (1 Împăraţi 12:25-33). Cu timpul însă, idolul
a căpătat putere prin sine însuşi şi Israelul l-a părăsit pe Domnul. Viţeii de aur au devenit în scurt
timp o uşă deschisă pentru idolatria cea mai rudimentară şi mai îndrăcită. Astarteele şi Baali au
intrat în inimile poporului, întunecîndu-le minţile şi tîrîndu-i în cele mai murdare ritualuri şi în
crudele sacrificii ale copiilor. Iată o listă incompletă a relelor împotriva cărora a vorbit Osea:

93
- necinste (4:1, 2), - crime şi vărsări de sînge (4:2; 5:2; 6:8), - hoţii la drumul mare săvîrşite şi de
tîlhari, dar şi de preoţi (6:9; 7:1), - imoralitate practicată pe scară naţională (4:2, 11; 7:4), -
necinste în comerţ şi în justiţie (10:4; 12:7), - idolatrie demonică (4:12-13; 8:5; 10:1, 5; şi
extraordinarul 13:2: „Şi jertfind oameni, sărută viţei!"), - beţie (4:2; 7:5), - o totală lipsă de
sensibilitate şi de căinţă faţă de Dumnezeu (4:4; 13:14).
Trist tablou al unui popor care făcuse odinioară un legămînt de credincioşie faţă de Dumnezeu şi
faţă de Legea Sa!
Conţinutul cărţii: În cei 50 de ani de misiune profetică, Osea şi-a repetat mereu cele trei părţi ale
mesajului său:
(1) Dumnezeu este mîniat la culme pentru păcatele în care trăieşte poporul Său şi din pricina
aceasta (2) judecata este făcută şi pedeapsa este sigură; totuşi (3) dincolo de această mînioasă
pedepsire, Dumnezeu păstrează poporului o iubire veşnică, plină de bunătate şi credincioşie, care
pregăteşte deja planuri pentru timpul în care ei se vor întoarce la El.
Primele 3 capitole ale cărţii sînt autobiografice şi simbolice. Osea este îndemnat de Dumnezeu să se
căsătoarească cu o femeie pe nume Gomer. Căsnicia profetului cu această femeie necredincioasă şi
dedată la păcatul curviei, devine o alegorie a tragediei pe care o trăieşte Dumnezeu în relaţia Lui cu
nestatornicul şi necredinciosul Israel. Este evident că, în succesiune logică, capitolul 2 este o
„tălmăcire" spirituală a situaţiei neplăcute în care l-a pus Dumnezeu pe Osea. Urmează apoi
capitolul 3 al cărţii, care priveşte adînc în viitor pînă spre vremea sfîrşitului în care Israelul se va
întoarce la Domnul: „După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul,
Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David; şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui, în
vremurile de pe urmă" (Osea 3:5).
Restul de capitole ale cărţii sînt o culegere de pasaje retorice ale profetului. Este foarte greu să
stabileşti o ordine oarecare în aceste fragmente de cuvîntări înflăcărate. Ele sînt izbucniri de gelozie
din partea unui Dumnezeu al iubirii.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Osea este cunoscut prin faptul că prezintă lipsa de
credincioşia a poporului Israel faţă de Dumnezeu drept o infidelitate spirituală. Cuvintele rostite de
el sînt tari şi tăioase. Idolatria este numită „curvie", iar idolii vremelnici sînt numiţi „ibovnici"
(Osea 2:2-5).
În noianul de cuvinte tari există totuşi şi un cuvînt duios şi plin de dragoste. El este „heşed" şi este
unul dintre cele mai perfecte echivalente pentru dragostea dumnezeiască. „Heşed" este iubirea
compătimitoare şi dezinteresată. Heşed este dragostea statornică şi imposibil de înlăturat. David a
folosit cuvîntul acesta, atunci cînd a căutat pe cineva din casa vrăşmaşă a fostului împărat Saul
pentru că dorea să le facă un bine: „David a zis: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac
bine din pricina lui Ionatan?" (2 Samuel 9:1). Ţineţi minte că David făcuse un legămînt cu Ionatan,
prin care se angajaseră să-şi facă bine unul altuia (1 Sam. 18:3; 20:14-16; 42). Pasajele în care Osea
vorbeşte despre „heşed" sînt: Osea 2:19; 4:1; 6:4, 6; 10:12; 12:6.

94
Iată cum este descrisă manifestarea lui „heşed" în cadrul relaţiei pe care o are Dumnezeu cu
Israelul:
„Poporul Meu este pornit să se depărteze de Mine; şi dacă sînt chemaţi înapoi la Cel Prea înalt,
niciunul dintre ei nu caută să se ridice. „Cum să te dau Efraime? Cum să te predau Israele? Cum
să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul? Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se
mişcă de milă! Nu voi lucra după mînia Mea aprinsă, nu voi mai nimici pe Efraim; căci Eu sînt
Dumnezeu, nu un om. Eu sînt Sfîntul în mijlocul tău, şi nu voi veni să prăpădesc" (Osea 11:7-9).
Heşed este dragostea în virtutea Legămîntului încheiat între Dumnezeu şi oameni.
Mesajul cărţii: Cartea lui Osea este o chemare la pocăinţă. Capitolul 14 al cărţii este un mesaj de
dragoste şi de chemare pentru toţi aceia care s-au îndepărtat vreodată de Domnul. Osea mai este
însă şi altceva. Profeţia aceasta este un avertisment împotriva idolatriei şi a îndepărtării de
Dumnezeu. Chiar şi formele simbolice care pretind că-L arată pe Domnul nu sînt altceva decît o
cursă pentru suflet. Toate apostaziile mari au apărut la început ca o mică şi neesenţială depărtare de
la simplitatea şi claritatea mesajului Scripturii. Din acest punct de vedere, am putea spune că
Ieroboam al doilea şi ceilalţi împăraţi de după el, au cules doar ceea ce semănase la începutul
istoriei lui Israel, primul Ieroboam, făuritorul celor doi viţei de aur. Am putea reformula
avertismentul lui Osea în cuvintele apostolului Ioan: „Copilaşilor, feriţi-vă de idoli" (1 Ioan 5:21).
SCHIŢA CĂRŢII
Introducere - O păţanie cu tîlc, 1 - 3
I. Dumnezeu este sfînt 4-7 Cele cinci învinuiri, 4-5 Falsa „întoarcere", 6 O vindecare
imposibilă, 7
II. Dumnezeu este drept, 8-10 Trîmbiţa anunţă pedeapsa, 8:1-etc. Textul este o vestire a
pedepsei care va veni.
III. Dumnezeu este dragoste 9-14 Un Dumnezeu care tînjeste (11:1, 4, 8, etc.) Un Israel care
nu poate scăpa nepedepsit (12) Triumful final al iubirii (14)

95
IOEL

Nenorocirea nu vine niciodată singură. Cartea lui Ioel este descrierea prăpădului pe care l-au
produs norii de lăcuste trimişi de Dumnezeu asupra Israelului.
Titlul: Cartea poartă numele profetului care a scris-o. „Ioel" se poate traduce prin: „Iehova este
Elohim" sau „Dumnezeu este Domnul". Un nume cum nu se poate mai potrivit pentru omul chemat
să vestească suveranitatea lui Dumnezeu asupra naturii, asupra popoarelor şi asupra istoriei.
Autorul: Din faptul că întîlnim dese referiri la Sion şi la Casa Domnului, putem deduce că Ioel a
fost un cetăţean al Ierusalimului. Dar, în afară de faptul că mai aflăm şi că pe tatăl său l-a chemat
Penuel (Ioel 1:1), nu putem afirma că ştim alte date despre personalitatea profetului. Ca tip de
mesaj, Ioel este un propovăduitor al pocăinţei şi un prooroc al trezirilor spirituale.
Data: Aşa cum am afirmat deja, este foarte greu de precizat data scrierii acestei cărţi. Din lipsa
menţionării numelui vreunui împărat şi din faptul că sînt pomeniţi preoţii, se poate presupune că
Ioel a activat la începutul domniei lui Ioas, cînd, după înlăturarea Ataliei de pe tron (835 î.Cr.)
copilul împărat a domnit sub protectoratul preotului Iehoiada.
Contextul istoric: Ioel a fost omul trimis să-i înveţe pe evrei principii eterne ilustrate de întîmplări
cotidiene. El a folosit grozăvia unei invazii distrugătoare de lăcuste pentru a anunţa pedepsele care
vor continua să vie şi pentru a chema poporul la pocăinţă. În mesajul lui Ioel, invazia de lăcuste este
o pedeapsă trimisă de Domnul. El i-a cheamat pe cei înaintaţi în vîrstă ca să adeverească faptul că o
calamitate de asemenea proporţii a fost un lucru rar în istorie (Ioel 1:2). Probabil că intensitatea
pagubelor provocate de miriadele de insecte devoratoare de vegetaţie a fost cu adevărat ieşită din
comun. Viile fuseseră nimicite (Ioel 1:5), iarba cîmpului dispăruse ca după un cumplit pîrjol şi
toată suflarea tînjea după hrană (1:20). Momentul a fost cum nu se poate mai propice pentru
chemarea poporului la post şi la rugăciune (Ioel 1:13-14).
Conţinutul cărţii: Ioel a profeţit în Iuda. Folosind tragedia invaziei de lăcuste, el a stat înaintea
poporului cu un discurs solemn şi răscolitor. Cartea este un manifest al chemării la pocăinţă şi o
proclamaţie a lucrărilor mari pe care le va face Dumnezeu pe pămînt, în mijlocul tînguirii generale,
Dumnezeu i-a dat profetului un mesaj, care a explicat nenorocirea, i-a ameninţat cu pedepse
viitoare mai mari, dar le-a promis şi revărsarea binecuvântărilor cereşti peste cei care îşi vor
îndrepta starea înaintea Domnului. Citiţi cu atenţie îndemnurile la pocăinţă din Ioel 2:12-17.
Binecuvântările rostite în finalul cărţii sînt promise tuturor celor care vor urma calea umilinţei şi
vor aştepta binecuvântările cerului.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea lui Ioel ne aşează în faţă două teme caracteristice:
revărsarea Duhului Sfînt şi „ziua Domnului". Pasajul din Ioel 2:28-29 este pomenit de apostolul
Petru ca o explicaţie a ceea ce s-a întîmplat în ziua de Rusalii şi este considerat de mulţi drept
semnul care a marcat naşterea Bisericii creştine. O analiză mai atentă a textului din Ioel va plasa
însă foarte clar revărsarea Duhului în seria de evenimente apocaliptice care vor caracteriza sfîrşitul
epocii actuale şi debutul împărăţiei lui Mesia. Versetul 28 începe cu expresia: „După aceea", care
întotdeauna marchează vremea sfîrşitului, iar versetele 30-31 continuă descrierea revărsării
Duhului Sfînt completînd-o cu alte manifestări supranaturale: „Voi face să se vadă semne în ceruri
şi pe pămînt: sînge, foc, şi stîlpi de fum. Soarele se va preface în întuneric, şi luna în sînge, înainte
de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată". Care să fie deci adevărata semnificaţie a
evenimentelor petrecute la Rusalii? Aşa cum vom arăta atunci cînd vom prezenta cartea Faptele
Apostolilor, Rusaliile au fost încă o oferire a împărăţiei pentru poporul Ierusalimului. În urma
refuzului lor, evenimentele descrise de Ioel şi-au oprit lanţul desfăşurării, lăsînd să se scurgă
vremea Bisericii, dar ele îşi aşteaptă încă împlinirea deplina în preajma instaurării împărăţiei.

96
Cît priveşte „ziua Domnului", Ioel foloseşte această expresie în trei sensuri: (1) sensul local şi
imediat al groaznicelor pedepse care au venit asupra evreilor, (2) sensul anticipării unor
evenimente care vor marca viitorul lui Israel, şi (3) sensul profetic apocaliptic. Aluzia la valea lui
Iosafat (Ioel 3:2, 12, 14), ne trimite imediat la conflictul final dintre popoarele lumii din perioada
Armaghedonului, cînd Dumnezeu va călca neamurile în teascul mîniei Lui. Numai cea de a doua
venire a Domnului va putea să pună capăt calamităţii care altfel va ameninţa cu distrugerea tuturor
oamenilor de pe planetă (Zaharia 14:2-4; Isaia 2:12; 13:6, 9; 14:3; Ieremia 30:7, 8; 46:10; Plîngerile
2:16; Ezec. 7:19; 13:5; 30:3, 9; 38:20-23).
SCHIŢA CĂRŢII
I. O avertizare - Invazia de lăcuste Prezentul dezastru, 1:1-20 Şi mai grozava ameninţare din
viitor, 2:1-11
II. Un apel - O ultimă nădejde Chemarea: „Întoarceţi-vă la Mine!" 2:12-17 Promisiunea: „Mă
voi îndura de voi", 2:18-27
III. O completare - Zilele de pe urmă Evenimentele zilelor din urmă, 2:28-3:16 Slava finală a
Sionului, 3:17-21

97
AMOS
Iată o carte scrisă de un profet laic. Dumnezeu şi-a păstrat întotdeauna dreptul să se folosească de
orice oameni pe care El îi alege pentru vestirea mesajelor Sale. Cînd preoţii şi împăraţii îşi pierd
vrednicia, ciobanii şi culegătorii de smochine sînt înrolaţi în vestirea Cuvântului Domnului (Amos
7:14).
Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Amos, care se poate traduce prin „purtătorul de poveri".
Încă o dată, numele este o anunţare a specificului misiunii pe care o va avea acest om chemat de
Dumnezeu la o activitate grea şi importantă.
Autorul: Numele lui Amos nu apare în nici o altă carte a Bibliei. El nu a fost un preot sau un profet
educat în mînuirea şi transmiterea Cuvîntului lui Dumnezeu. Ca şi în cazul celorlalţi profeţi însă,
autoritatea lui a venit de la Domnul şi asta i-a fost de ajuns ca să stea plin de îndrăzneală în faţa
oamenilor:
„Amos a răspuns lui Amaţia: „Eu nu sînt nici prooroc, nici fiu de prooroc; ci sînt păstor, şi
strîngător de smochine de Egipt. Dar Domnul m-a luat de la oi, şi Domnul mi-a zis: „Du-te şi
prooroceşte poporului Meu Israel!" (Amos 7:14-15).
Locul din care s-a ridicat Amos a fost Tecoa, o aşezare situată cam la 6 km sud de Betleem, în
pustia iudeii. Acolo îşi păstorise altădată şi David oile şi tot acolo se ascunsese pe cînd fugea de
împăratul Saul. Limbajul folosit de Amos este nesofisticat. Profetul are vorbirea unui om de la ţară,
plină de comparaţii din natura în care-şi duce viaţa (Amos 3:4, 5, 12; 5:8, 19; 9:9). Tonul lui este
răspicat, iar mesajul lui merge direct la ţintă fără prea multă pregătire: „El a zis: „Domnul răcneşte
din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim. Păşunele păstorilor jălesc, şi vîrful Carmelului este uscat"
(Amos 1:2).
Data: Autorul fixează singur data activităţii sale: „pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda şi pe
vremea lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel, cu doi ani înaintea cutremurului de pămînt".
Ţinînd seama de ameninţările care ne apropie de sfîrşitul domniei lui Ieroboam, putem spune că
Amos a activat în preajma anului 755 î.Cr.
Amos este un profet ridicat de Dumnezeu din împărăţia lui Iuda şi trimis să proorocească la Betel şi
Samaria, în inima religioasă a împărăţiei lui Israel. Activitatea profetică a lui Amos nu a fost
solitară. Probabil că în tinereţea lui a mai apucat să-l vadă pe Elisei şi să-l audă pe Iona vorbind
despre succesele militare ale Israelului (2 Împăraţi 14:25) ). Amos a fost premergătorul altor
profeţi. În timpul lucrării lui, Dumnezeu l-a ridicat pe Osea să vorbească în Israel şi pe Isaia şi Mica
să activeze în Iuda.
Contextul scrierii: Amos a profeţit într-o vreme de optimism şi abundenţă. Vremea lui Ozia şi
Ieroboam readusese ceva din fala Israelului de altădată. La curţile împărăteşti se instalase iarăşi
luxul, ritualurile religioase erau pline de pompă şi fast, poporul trăia iarăşi în abundenţă şi în
bucurie. Israelul arăta însă ca un măr frumos pe dinafară şi găunos pe dinăuntru. Păcatul se furişase
în viaţa intimă a poporului şi dincolo de aparenţele de religiozitate, Legea Domnului fusese
abandonată. Simplitatea şi neprihănirea fuseseră înlocuite cu abundenţa materială, luxul, necinstea
şi imoralitatea (Amos 2:6-8; 3:10; 4:1; 5:10-12; 8:4-6). În plan internaţional, Asiria, Mesopotamia
şi Egiptul erau în eclipsă, aşa că aparent, Israelul nu avea de ce să se teamă. În acest context Amos
a fost trimis de Domnul să predice un mesaj de mustrare şi ameninţare. Pedeapsa vestită de Amos
nu se vedea atunci nici măcar la orizontul istoriei, aşa că nu este de mirare că acest „ţăran" venit de
la oi a fost privit cu curiozitate şi cu aversiune în centrele civice şi religioase ale Israelului.
Imaginaţi-vă cam cum au reacţionat doamnele din „înalta societate" a Samariei cînd l-au auzit
spunîndu-le: „Ascultaţi acum, juncane din Basan, de pe muntele Samariei, voi care asupriţi pe cei
sărmani, zdrobiţi pe cei lipsiţi, şi ziceţi bărbaţilor voştri: „Daţi-ne să bem!" (Amos 4:1). Nu este de

98
mirare că împotriva profetului s-a pornit repede o conspiraţie care a făcut totul ca să-l reducă la
tăcere. Amaţia, preotul idolatru din Betel, l-a părît împăratului, declarîndu-l trădător (Amos
7:10-11), iar apoi l-a interpelat public, gonindu-l din Israel:
„Pleacă, văzătorule şi fugi în ţara lui Iuda! Mănîncă-ţi pîinea acolo, şi acolo prooroceşte. Dar nu
mai prooroci la Betel, căci este un locaş sfînt al împăratului, şi este un templu al împărăţiei" (Amos
7:12-13).
Această interpelare a cauzat, declaraţia autobiografică a profetului şi groaznica sentinţă
dumnezeiască rostită împotriva preotului Amaţia (Amos 7:17). Alungat din Israel, Amos s-a întors
în Iuda şi a aşternut conţinutul profeţiilor sale în scris ca să poată fi răspîndite în continuare în Israel
şi ca să servească drept avertisment împărăţiei lui Iuda.
Conţinutul: Deşi de la tară, Amos este un vorbitor elocvent şi ordonat. Capitolele 1 şi 2 sînt o
expunere despre „opt greutăţi" care stau pe inima profetului. În revărsări profetice, Amos vorbeşte
împotriva tuturor celor opt naţiuni din teritoriile Palestinei: Siria (1:3-5), Filistenii (1:6-8), Fenicia
(1:9, 10), Edom (1:11-12), Amon (1:13-15). Moab (2:1-3), Iuda (2:4-5) şi Israel (2:6-16). Urmează
apoi capitolele 4, 5 şi 6 care conţin rezumatele a trei predici rostite de Amos. Începutul acestor trei
mesaje este uşor de găsit. Fiecare dintre ele încep cu: „Ascultaţi cuvîntul acesta...” (3:1; 4:1; 5:1).
Ultimele capitole ale cărţii cuprind o serie de 5 viziuni prin care, într-o succesivă accelerare a
mîniei este vestită pedeapsa care va veni asupra celor ce s-au îndepărtat de Domaul (Amos 7-9).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Două expresii au păşit afară din cadrul cărţii lui Amos
înspre frazeologia tipologică creştină:
„Pregăteşte-te să te întîlneşti cu Dumnezeu tău" (Amos 4:12) a devenit semnal de atenţionare
valabil oriunde şi oricînd.
„Vai de cei ce trăiesc fără grijă în Sion" (Amos 6:1) a devenit sinonim cu avertizarea celor care se
află în pericolul formalismului religios.
Mesajul: Cartea lui Amos este bogată în mesaje spirituale. Ea răspunde întrebării: „Cine poate să
slujească Domnului?" cu un răspuns care trece dincolo de preoţia tradiţională, la masa mare a
poporului, stabilind drept unic criteriu de calificare „chemarea Domnului pentru slujbă". Amos
denunţă ipocrizia şi falsul ritualului religios lipsit de substanţa reală a unei vieţi trăite în ascultare
de Cuvîntul Domnului: „Duceţi-vă numai la Betel, şi păcătuiţi!... Aduceţi-vă jertfele în fiecare
dimineaţă, şi zeciuielile la fiecare trei zile! Faceţi să fumege jertfe de mulţumire făcute cu aluat!
Trimbiţaţi-vă, vestiţi-vă darurile de mîncare de bună voie! Căci aşa vă place, copii ai lui Israel, zice
Domnul Dumnezeu" (Amos 4:4-5).
Cartea lui Amos ne vorbeşte despre iluzoria siguranţă a belşugului şi confortului zilei de astăzi.
Dumnezeu este acela care ridică sau coboară împăraţii şi împărăţiile. Toate marile imperii ale lumii
au căzut din cauza aceluiaşi motiv groaznic: păcatul. El atrage ruina popoarelor. Peste Israelul
prosper răsună glasul de tunet al lui Amos: „Aşa vorbeşte Domnul: După cum păstorul scapă din
gura leului numai două bucăţi de picioare sau un vîrf de ureche, aşa vor scăpa copiii lui Israel care
stau în Samaria în colţul unui pat şi pe covoare de Damasc!" (Amos 3:12).
Profeţia lui Amos nu este numai ameninţare şi pedeapsă. Dincolo de disciplinarea necesară, Amos
vesteşte recuperarea şi restaurarea poporului. În numai cinci versete (Amos 9:10-15), viitorul
Isarelului este descris în toată frumuseţea împlinii legămintelor Avramic, Davidic şi Palestinian în
ceasul apoteotic al încununării lui Mesia. În cartea lui Amos se găseşte textul profetic care, în
vremea Bisericii primare, a pus capăt dezbaterilor din consiliul din Ierusalim. Iacov este cel care-l
ţine minte şi îl proclamă tuturora: „Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, după cum
este scris: „După aceea, Mă voi întoarce, şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi
voi zidi dărîmăturile, şi-l voi înălţa din nou: pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi

99
toate neamurile peste care este chemat Numele Meu, zice Domnul, care face toate aceste lucruri, şi
căruia Îi sînt cunoscute din veşnicie" (Fapte 15:15-17 citat din Amos 9:11-12).
Biblia ne îndeamnă, iarăşi şi iarăşi, să nu uităm de Israel. Dumnezeu, chiar dacă i-a pedepsit acum,
nu i-a lepădat din planurile Sale. Evreii vor fi readuşi în patria lor milenară. Ţara va înflori din nou.
Naţiunea va cunoaşte iarăşi prosperitatea şi evreii pocăiţi şi reintraţi în prerogativele Legămîntului
vor redeveni martorii lui Dumnezeu în lume (Amos 9:13-15).
SCHIŢA CĂRŢII
I. OPT „GREUTĂŢI" 1 - 2 a. Damascul a invadat Israelul - 2 Împ. 10:32-33, (Amos 1:3) b.
Gaza s-a aliat cu Tirul ca să invadeze Iuda - 2 Cronici 21:16, 17;28:18, (Amos 1:6) c. Tirul s-a
aliat cu Gaza ca să invadeze Iuda, (Amos 1:9) d. Edom este duşmănos faţă de Israel - Obadia
10-12, (Amos 1:11) e. Amon a atacat Galaadul, (Amos 1:13) f. Moab practică religii ucigătoare
de oameni, (Amos 2:1) g. Iuda neglijează Legea Domnului - 2 Împ. 25:9, (Amos 2:4) h. Israel
trăieşte În nelegiuire - 2 Împ. 17:17-23, (Amos 2:6)
II. TREI PREDICI ÎMPOTRIVA ISRAELULUI 3 - 6 1. Pedeapsa: justificată (Amos 3:1-10),
pronunţată (Amos 3:11-15) 2. Pedeapsa: justificată (Amos 4:1-11), pronunţată (Amos 4:12-13)
3. Pedeapsa: justificată (Amos 5:1-15), pronunţată (Amos 5:16-6:14)
III. CINCI VEDENII 7 - 9 Lăcustele, 7:1-3 Focul, 7:4-6 Cumpăna, 7:7-17 Coşul cu poame
coapte, 8:1-14 Dumnezeu stînd pe altar, 9:1-10 Promisiuni pentru viitorul lui Israel, 9:11-15

100
OBADIA
Cartea lui Obadia este stenograma unui proces în care este publicată rezolvarea unui conflict care a
început între doi fraţi mai înainte ca ei să se nască.
Titlul: Cartea poartă un nume foarte comun în Israel: „Obadia", care înseamnă în traducere:
„Slujitorul" său „Închinătorul lui Iehova". Deşi întîlnim în textul Bibliei cîţiva oameni care au
purtat acest nume, este foarte improbabil ca vreunul dintre ei să fie autorul acestei cărţi profetice.
Autorul: Identitatea lui Obadia rămîne un mister. Textul nu ne dă nici măcar numele tatălui său,
ceea ce presupune că autorul nu face parte în nici un fel din familiile preoţeşti sau regale din Israel.
Unele date furnizate de textul cărţii ne îndeamnă să credem că Obadia a trăit în împărăţia lui Iuda.
Data: Singurul indiciu al vremii este una din invaziile împotriva evreilor. Acestea au fost multe şi
este dificil să precizăm la care dintre ele face aluzie textul. Această precizare nici nu este
importantă de fapt. Data scrierii nu este în nici un fel vitală pentru înţelegerea şi interpretarea cărţii.
Se prea poate ca această carte să fie cea mai veche dintre toate cărţile profetice, iar Obadia să fie
unul dintre precursorii activităţii profetice din Israel.
Contextul istoric: Cartea lui Obadia este un rechizitoriu împotriva Edemului. Istoria acestui popor
a început cu Esau, căruia i s-a mai spus şi „Edom" („Cel roşu") din pricina „ciorbei roşiatice"
pentru care şi-a vîndul lui Iacov dreptul de întîi născut (Gen. 25:29-33). Edomiţii erau urmaşii
acestui Esau care se stabiliseră în muntele Sein „Esau s-a aşezat în muntele Seir... Esau, tatăl
Edomiţilor, în muntele Seir" (Gen. 36:8, 9). Acest munte Seir nu era un pisc izolat, ci un întreg
platou montan care se întindea de la sudul mării Moarte pînă la Golful Akaba. Numele regiunii
venea de la conducătorul unui popor străvechi care populase acele locuri: „...şi pe horiţi în muntele
lor, Seir..", „Iată fii lui Seir, Horitul, vechi locuitori ai ţării..." (Gen. 14:6; 36:20). Numele capitalei
ţinutului s-a chemat Sela sau Petra („stîncă"). Oraşul era situat la extremitatea unui defileu foarte
îngust, dar lung de aproape 2 kilometri şi înalt de peste 200 de metri. Această aşezare geografică îi
dădea un avantaj strategic extraordinar. O mînă de oameni putea apăra intrarea în oraş pe un termen
foarte îndelungat. În depresiunea de la capătul defileului, locuitorii oraşului Petra construiseră
peste l.000 de temple săpate în roca roşiatică. Locuinţele oamenilor erau şi ele săpate în stîncă,
părînd agăţate în stîncă precum cuiburile vulturilor (Obadia 4). În cartea Deuteronomul 2:12 găsim
scris cum au devenit Edomiţii locuitori ai muntelui Seir: „Seir era locuit altădată de Horiţi; copiii
lui Esau i-au izgonit, i-au nimicit dinaintea lor, şi s-au aşezat în locul lor".
Între Esau şi Iacov, lupta a început încă din pîntecul mamei lor: „Copiii se băteau în pîntecele ei;...
şi Domnul i-a zis: „Două neamuri sînt în pîntecele tău. Şi două noroade se vor despărţi la ieşirea din
pîntecele tău. Unul dintre noroadele acestea va fi mai tare decît celălalt. Şi cel mai mare, va sluji
celui mai mic" (Gen. 25:22-23). Înşelat de Iacov, Esau, fratele mai mare, a plecat şi s-a aşezat în
muntele Seir, dar duşmănia dintre cei doi fraţi nu a încetat niciodată. Cînd urmaşii lui Iacov au fost
scoşi de Dumnezeu din Egipt, ei au cerut voie urmaşilor lui Esau să-i lase să treacă prin ţinutul lor.
Refuzul lor a fost însă categoric (Num. 20:14-21). Mai tîrziu, Edomiţii i s-au împotrivit lui Saul.
David şi Solomon i-au subjugat pentru un timp. S-au răsculat iarăşi împotriva evreilor în timpul lui
Iosafat şi Ioram (2 Cron. 21:8), au fost cuceriţi iarăşi de Amaţia (2 Împ. 14:7) şi s-au eliberat iarăşi
în timpul lui Ahab (2 Cron. 28:17). După aceea, Edomiţii au fost cuceriţi de Nebucadneţar,
împăratul Babilonului; în secolul cinci înainte de Cristos, ţinutul lor a fost invadat de Nabateeni, şi
Edomiţii au trebuit să se refugieze în sudul Palestinei unde au fost cunoscuţi ca "idumeni". Ironic,
la naşterea Domnului Isus, un idumean, Irod, era pe tronul Israelului. Pentru a cîştiga încrederea şi
simpatia evreilor, el rezidise o parte a Templului. Încercarea lui de a-L ucide pe Cristos prin
masacrarea pruncilor, este încă o dovadă a acestui conflict dintre fraţi, întins peste veacuri.
Idumenii au participat la răscoala Ierusalimului împotriva Romei imperiale (70 d.Cr.) şi au fost
nimiciţi ca neam, limbă şi civilizaţie imediat după aceea. Astfel s-a împlinit profeţia rostită de

101
Obadia: „Din pricina silniciei făcute împotriva fratelui tău Iacov, vei fi acoperit de ruşine şi vei fi
nimicit cu desăvîrşire pentru totdeauna" (Obadia 10).
Conţinutul: Cartea lui Obadia este cea mai mică din întregul Vechi Testament. Textul ei este
solemn şi dur asemenea rostirii unei sentinţe judecătoreşti. La tribunalul cerului, Edom fusese găsit
vinovat de împotrivire faţă de planurile lui Dumnezeu şi condamnat la distrugere veşnică. Vina lui
Edom a fost că n-a scăpat nici un prilej de a face rău evreilor. Deşi rude de sînge, duşmănia dintre ei
a determinat Edomul să ia partea truturor celor care s-au repezit asupra lui Israel. Cartea este un
verdict aspru împotriva unui popor care n-a ştiut să-şi valorifice privilegiul de a fi ieşit din aceiaşi
rădăcină cu Israelul. Condamnarea Edemului este contrastată în text cu viitorul luminos pe care-l
promite Dumnezeu poporului Său, pe care l-a ales ca să moştenească „împărăţia Domnului"
(Obadia 21).
SCHIŢA CĂRŢII
I. PEDEPSIREA EDOMULUI a. Certitudinea ei, 1-9 b. Motivele ei: Lipsa iubirii de frate, 10
Indiferenţa, 11-12 A gresivitatea, 13-14 c. Justificarea ei, 15-16
II. PROMISIUNI PENTRU ISRAEL a. Ascendent asupra Edomului, 17-19 b. participare la
împărăţia Domnului, 18-21

102
IONA

Cartea profetului Iona a fost cea mai batjocorită carte a Bibliei. Elementele de intervenţie
supranaturală din conţinutul ei au fost ţinta ironiilor şi discreditărilor din partea oamenilor de
pseudo-ştiinţă. Cei care au cercetat însă cu atenţie şi cu credinţă această carte o aşează printre cele
mai frumoase cărţi care s-au scris cîndva.
Titlul: Cartea poartă numele autorului ei. „Iona" se traduce prin „porumbel", un nume potrivit
pentru un crainic divin destinat să fie purtător de veşti către oameni.
Autorul: Iona, fiul lui Amitai, s-a născut în Gat-Hefer, o cetate aflată la 5 kilometri nord de
Nazaretul Galileii. Singura referinţă despre el pe care o mai găsim în Vechiul Testament este un
text din 2 Împăraţi 14:25.
Data: Textul din 2 Împăraţi fixează activitatea proorocului Iona în timpul domniei lui Ieroboam al
doilea (782-735 î.Cr.). Iona a fost un urmaş al profetului Elisei şi un precursor al profeţilor Amos şi
Osea.
Contextul istoric: Timpul în care a trăit Iona a fost un timp de relativă prosperitate în Israel.
Imperiul Asirian intrase pentru o vreme în declin, astfel că Ieroboam al doilea a recucerit unele
teritorii şi a reîntors bunăstarea în ţară. Teama de cruzimea şi puterea asiriană persista totuşi în
întreaga lume civilizată de atunci.
Conţinutul: Cine citeşte pentru prima dată cartea lui Iona îşi pune foarte repede întrebarea: „Este
această carte înregistrarea unei întîmplări reale sau este o alegorie poetică?" Pentru noi, autoritatea
comentariului pe care-l face Domnul Isus despre cartea lui Iona este de ajuns să ne convingă că
Iona a existat în realitate şi că păţania lui a fost reală: „Un neam viclean şi preacurvar cere un semn;
dar nu i se va da alt semn, decît semnul proorocului Iona. Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei
nopţi în pîntecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pămîntului"
(Matei 12: 29-40). Cineva va putea spune că Domnul a citat această întîmplare tot aşa cum citează
cineva o ilustraţie dintr-o carte de ficţiune ca să exemplifice un lucru real, dar această neîncredere
în realitatea istorică a întîmplării este spulberată de un alt comentariu al Domnului: „Bărbaţii din
Ninive se vor sculă, în ziua judecăţii, alături de neamul acesta, şi-l vor osîndi, pentru că ei s-au
pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decît Iona" (Luca 11:32; Matei
12:41).
Mulţi s-au poticnit pentru că în cartea lui Iona scrie că profetul a fost înghiţit de un peşte mare şi că
a ieşit de acolo după trei zile viu. Arhivele navale dau însă dovezi clare că astfel de întîmplări sînt
posibile şi că s-au repetat chiar de mai multe ori în decursul vremii. Ziarul „Daily Mail", apărut la
Londra în 14 Decembrie 1928, descrie dimensiunile unui soi de peşte marin adus împăiat la o
expoziţie. Oamenii erau îndemnaţi să urce o scară şi să se caţere prin gura peştelui în stomacul lui
spaţios.
Sir Francisc Fox scrie în cartea sa: „63 de ani de inginerie" despre cazul unui caşalot în stomacul
căruia s-a găsit scheletul unui rechin lung de nu mai puţin de 5 metri.
Domnul M. de Parville, editorul ştiinţific al ziarului francez „Journal de debats", povesteşte cum, în
timpul vînării unui caşalot, doi marinari au căzut în apa oceanului. Unul a fost salvat, în timp ce
celălalt dispăruse fără urmă. Cînd au reuşit să tragă în sfîrşit uriaşul caşalot pe punte şi i-au despicat
stomacul, spintecătorii l-au găsit înăuntru pe Bartley, marinarul dispărut. Pielea lui fusese arsă de
acidul sucului gastric, dar el şi-a revenit repede la viaţă. Medicul a constatat că Bartley leşinase de
frică, nu din pricina lipsei de aer.

103
În luna Noiembrie, ziarul „Mail" din Madras, India, relata despre prinderea unui rechin de
dimensiuni uriaşe în pîntecele căruia a fost descoperit scheletul unui om şi hainele care-i atîrnau
încă pe oase. S- a făcut precizarea că rechinul fusese prins la 50 de kilometri de Bombei, iar victima
fusese probabil unul dintre cei dispăruţi recent într-un taifun.
Exemplele ar putea continua, dar ce rost au ele în contextul unor afirmaţii atotsuficiente ale
Domnului Isus Cristos, stîlpul şi temelia adevărului?
Revenind la cartea lui Iona, este bine să spunem că ea ne vorbeşte despre două teme paralele: (1) un
profet aflat în şcoala lui Dumnezeu şi (2) un Dumnezeu căruia îi place să se îndure de oameni.
Întîmplarea este simplă, dar grăitoare: Iona este trimis cu un mesaj de pocăinţă la cetatea păgînă
Ninive. Profetul cunoştea însă răutatea asirienilor şi pericolul potenţial pe care-l constituiau ei
pentru evrei (Isaia profeţise cu aproximativ 30 de ani mai înainte despre nenorocirile pe care
asirienii le vor aduce asupra celor din Israel - Isaia 7:17-25) şi din această cauză el refuză să plece la
Ninive şi fuge „departe de faţa Domnului" cu o corabie care se îndrepta spre Tars. Dumnezeu îl
opreşte din fuga lui răzvrătită prin intermediul unei furtuni stîrnită pe mare, trimite un peste să-l
scape pe Iona de la înec şi să-l întoarcă pe ţărmul mării şi-l trimite pe profet a doua oară la Ninive.
Rezultatul propovăduirii lui Iona este pocăinţa ninivenilor, dar şi mînia profetului, care-i vede pe
duşmanii poporului său scăpaţi de pedeapsa divină. Urmează o lecţie plină de tact pe care
Dumnezeu i-o dă lui Iona, ca să-l facă să cunoască ceva din dragostea pe care Creatorul o simte
pentru toate creaturile Sale. Naţionalismul profetului este înnecat în imensitatea iubirii divine. Iona
acceptă noua revelaţie a lui Dumnezeu şi se aşterne la scris pentru a ne lăsa nouă această
extraordinară lecţie de disciplinare a unui profet, care şi-a iubit prea mult neamul şi prea puţin pe
Dumnezeul său şi pe oamenii din popoarele înconjurătoare.
Cele 4 capitole ale cărţii sînt tot atîtea scene care ar putea purta nişte titluri de sine stătătoare: (1)
Iona şi furtuna, (2) Iona şi peştele, (3) Iona şi oraşul Ninive şi (4) Iona şi Domnul. Rînd pe rînd îl
vedem pe Iona fugind departe de faţa Domnului, rugîndu-se Domnului, predicînd în numele
Domnului şi învăţînd de la Domnul. Cele 4 capitole ne arată succesiv: neascultarea, recuperarea,
folosirea şi educarea lui Iona.
Cuvinte cheie şl teme caracteristice: Există 5 lucruri pe care le foloseşte Dumnezeu pentru
educarea spirituală a profetului:
(1). furtuna stîrnită pe mare, (Iona l:4) (2). un peşte mare, (Iona 1:17) (3). umbrarul de
curcubete, (Iona 4:6) (4). un vierme mic, (Iona 4:7) (5). un vînt uscat şi firbinte din răsărit, (Iona
4:8)
Păţania lui Iona intră în categoria „tipurilor" profetice. Iona simbolizează trei lucruri:
a. Destinul şi atitudinea Israelului în planul lui Dumnezeu de mîntuire a întregii lumi. În peripeţiile
lui Iona vedem simbolic peregrinările evreilor. Şi ei au fost neascultători de Dumnezeu în
împlinirea chemării lor de a fi lumina neamurilor. Şi ei au cautat scăpare printre neamuri. Şi ei au
adus nenorocirea asupra neamurilor, aşa cum Iona a atras furtuna asupra marinarilor. Şi ei L-au
vestit pe Dumnezeul lor în mijlocul crizelor produse între neamuri, tot aşa cum Iona L-a vestit pe
Dumnezeu marinarilor. Şi ei au fost pedepsiţi de neamuri fiind consideraţi mereu un fel de pricină a
tuturor răutăţilor şi calamităţilor. Şi ei au fost păstraţi în mod miraculos de Dumnezeu. Şi ei îşi vor
relua curînd misiunea lor, care va produce pocăinţa şi mîntuirea neamurilor (Zaharia 8:13, 20 şi mai
ales 23: „În zilele acelea, zece oameni din toate neamurile vor apuca pe un iudeu de poala hainei,
şi-i vor zice: „Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi.")
b. Înmormîntarea şi învierea Domnului Isus. Lucrul acesta s-a văzut clar în declaraţiile Domnului
Isus înregistrate de Evanghelii. De ce a trebuit ca Iona să stea neapărat trei zile şi trei nopţi în
pîntecele peştelui? Pentru că atît era plănuit să stea Domnul Isus în mormînt înainte de înviere.

104
c. Viaţa şi propovăduirea Domnului Isus însuşi. Textul din Evanghelia lui Matei ne spune că Iona a
fost un semn pentru Niniveni. Fără îndoială că el le-a spus ceva despre fuga lui de Domnul şi de
întîmplarea cu peştele. Se prea poate că pielea de pe trupul lui să fi vorbit de la sine dovedind
veridicitatea spuselor profetului. Impresia pe care a produs-o Iona asupra poporului din Ninive a
fost copleşitoare. Tot aşa şi Domnul Isus este astăzi un semn pentru mîntuirea neamurilor.
Mesajul peste veacuri: Capitolul 4 al cărţii este şi momentul ei culminant. Pentru cititorul
neavizat, cartea lui Iona se întrerupe abrupt şi nenatural. Pentru cel familiarizat cu tehnica literaturii
ebraice însă ştie că versetele din final sînt de fapt tema întregii cărţi şi că de fapt pentru enunţarea
lor a fost clădit întregul eşafodaj al cărţii:
„Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nici o trudă şi pe care nu tu l-ai făcut să
crească, ci într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi Mie să nu-Mi fie milă de Ninive,
cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să
deosebească dreapta de stînga lor, afară de o mulţime de vite!" (Iona 4:10-11).
Această descoperire a lăuntrului inimii lui Dumnezeu se ridică mai sus decît majoritatea
documentelor sfinte din arhivele evreilor, atingînd culmea Nou Testamentală a afirmaţiei din Ioan
3:16:
„Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede
în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică".
În misiunea lui Iona recunoaştem prefaţarea misiunii pe care o vor avea peste veacuri ucenicii
Domnului Isus:
„Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza,
va fi mîntuit; dar cine nu va crede va fi osîndit" (Marcu 16:15-16).
SCHIŢA CĂRŢII
I. FUGA LUI IONA a. Motivele fugii lui, 1:1-2 b. Itinerarul fugii lui, 1:3 c. Rezultatul fugii
lui, 1:4-17
II. RUGĂCIUNEA LUI IONA a. Conţinutul rugăciunii lui, 2:1-9 b. Consecinţa rugăciunii lui,
2:10
III. PREDICA LUI IONA a. Trimiterea divină, 3:1-3 b. Mesajul predicat de Iona, 3:4 c.
Efectul predicării lui Iona, 3:5-10
IV. LECŢIA PRIMITĂ DE IONA a. Nemulţumirea lui Iona, 4:1-3 b. Explicaţia pe care i-o dă
Domnul, 4:4-11

105
MICA

„Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decît să faci dreptate, să iubeşti
mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?" (Mica 6:8)
Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Mica. Numele acesta este o formă prescurtată a lui
„Mkaiahu" care înseamnă în traducere: „Cine este ca Iehova?". Profetul face un joc de cuvinte, ca o
veritabilă semnătură în finalul profeţiei: „Cine este ca Tine...” (Mica 7:18).
Autorul: Mica a trăit în Moreşet, la aproximativ 35 de kilometri sud-vest de Ierusalim (Mica 1:4).
El şi-a început activitatea profetică la puţină vreme după ce Isaia şi-o începuse pe a sa. Cei doi
profeţi din împărăţia lui Iuda au fost fără îndoială prieteni şi şi-au împărtăşit unul altuia multe din
frămîntările şi preocupările lor. Isaia, fiind de neam ales, a profeţit la curtea împărătească. Mica a
fost un om din popor şi şi-a desfăşurat activitatea printre oamenii simpli. Dumnezeu a vorbit însă la
fel şi prin unul şi prin celălalt. Există o izbitoare asemănare între anumite pasaje din cărţile celor
doi. (Mica 4: l -5 şi Isaia 2:2-4).
Data: Primul verset al cărţii ne informează că Mica a profeţit pe vremea lui Iotam (739-731 î.Cr.),
Ahaz (731-715 î.Cr.) şi Ezechia (715-686 î.Cr.). Activitatea profetică a lui Mica trebuie deci să se fi
desfăşurat între anii 735 şi 710 î.Cr. În afară de Isaia, el a mai fost contemporan şi cu Osea, care
profeţea în împărăţia lui Israel.
Contextul istoric: Cu toate că, în general, nu a fost un împărat rău, Iotam nu a îndepărtat înălţimile
idolatre din împărăţia lui Iuda. Ahaz, care i-a urmat a fost un împărat rău (vezi 2 Împ. 16:2-4). El a
trădat încrederea în Dumnezeu şi a adoptat o politică pro-asiriană, în timp ce el domnea în Iuda,
cele 10 seminţii din împărăţia de nord au fost duse în robie. După Ahaz, a urmat Ezechia, care a fost
un împărat surprinzător de bun. El i-a înfruntat pe asirieni şi a rezistat în mod miraculos unui
puternic asediu (2 Împăraţi 18:13-19:36).
Pentru oamenii de la ţară, timpurile acelea au fost timpuri grele. Năvălitorii ameninţau mereu cu
invadarea pămînturilor, bogaţii ţării exploatau fără milă poporul (Mica 2:1-l 3), iar conducătorii lui
Iuda depăşiseră orice limită şi „îi mîncau şi-i jupuiau pe săracii ţării" (Mica 3: 1-4). Ca şi Amos,
Mica s-a ridicat plin de curaj şi a strigat împotriva nedreptăţii.
Conţinutul: O treime din cartea lui Mica denunţă păcatele concetăţenilor lui; o altă treime descrie
pedeapsa pe care o va trimite Dumnezeu asupra lor; iar ultima parte dezvăluie nădejdea profetului
în restaurarea pe care o va lucra Dumnezeu în ţară şi slava de care va fi urmată. Deşi este din Iuda,
Mica profeţeşte şi despre pedepsirea Samariei (Mica l:6).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Capitolele 6 şi 7 descriu judecata lui Dumnezeu cu poporul
evreu. Curtea de judecată este formată din munţii şi dealurile pămîntului. Teatralitatea pasajului
reuşeşte să scoată şi mai bine în evidenţă vinovăţia poporului înaintea dreptăţii divine.
Deşi anunţă inevitabilitatea pedepsei, cartea scoate în evidenţă clemenţa pe care o manifestă
Dumnezeu, ca Judecător suprem, faţă de Israel: „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi
nelegiuirea, şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El nu ţine mînia pe veci, ci îi
place îndurarea!"(Mica 7:18). Dumnezeu a ştiut întotdeauna să cruţe o rămăşiţă a lui Israel pentru
a-Şi putea continua împlinirea planurilor Sale mesianice.
Asemenea tuturor celorlalţi profeţi, Mica subliniază harul de care se bucură evreii în virtutea
legămintelor încheiate de Dumnezeu cu ei: „El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare
nelegiuirile noastre, şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor. Vei da cu credincioşia lui Iacov,
şi vei ţinea cu îndurare faţă de Avraam, ce ai jurat părinţilor noştri în zilele de odinioară" (Mica

106
8:19-20).
Mesajul peste veacuri: Mica priveşte peste orizontul timpului, anunţă întruparea Fiului lui
Dumnezeu în mica cetate a Betleemului şi proclamă domnia pe care El o va exercita asupra
pămîntului: „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie a lui Iuda,
totuşi din tine îmi va ieşi Cel ceva stăpîni peste Israel, şi a cărui obîrşie se suie pînă în vremuri
străvechi, pînă în zilele veşniciei. De aceea îi va lăsa pînă va naşte cea care are să nască, şi rămăşiţa
fraţilor Săi se va întoarce la copiii lui Israel. El se va înfăţişa şi va cîrmui cu puterea Domnului,
Dumnezeului Său: vor locui liniştiţi, căci El va fi proslăvit pînă la marginile pămîntului. El va fi
pacea noastră!" (Mica 5:2-5).
SCHIŢA CĂRŢII
I. ANUNŢAREA PEDEPSEI 1 - 3 a. Descrierea pedepsei, 1:2-16 b. Motivarea pedepsei,
2:1-13 c. Destinatarii pedepsei: Căpeteniile lui Iacov, 3:1-4 Profeţii mincinoşi, 3:5-8 Cetatea
Ierusalim, 3:9-12
II. ANUNŢAREA SLAVEI VIITOARE 4 - 5 a. Slava împărăţiei, 4:1-8 b. Suferinţele
curăţitoare, 4:9-5:1 c. Arătarea lui Mesia La prima lui venire, 5:2-3 La cea de a doua venire a
Lui, 5:4-15
III. ÎNDEMN LA POCĂINŢĂ 6 - 7 a. Primul cap de acuzare, 6:7-5 b. Primul răspuns de
apărare, 6:6-7 c. Al doilea cap de acuzare, 6:8-16 d. Al doilea răspuns de apărare, 7:1-10
EPILOG: SLAVA VIITOARE 7:11-20

107
NAUM

Profeţia lui Naum este asemănătoare unui poem cinematografic. Cartea nu transmite idei prin
discursuri, ci printr-o succesiune ameţitoare de imagini.
Titlul: Numele lui Naum înseamnă în limba ebraică: „mîngîiere". Numele oraşului Capernaum, în
care s-a stabilit pentru o vreme Domnul Isus se traduce prin: „Cetatea mîngîierii". Mesajul lui
Naum a adus mîngîiere tuturor celor ce trăiau sub groaznica dominaţie asiriană. Imperiul asirian a
fost unul dintre cele mai crude din istorie. Jupuirea oamenilor de vii, smulgerea limbii său tăierea
mîinilor şi picioarelor erau numai cîteva din pedepsele celor ce îndrăzneau să nu se supună Asiriei
sau care încercau să se răscoale. În vremea lui Naum, Asiria era sinonimă cu teroarea. Vestea
despre apropiata ei pedepsire venea ca o briză răcoritoare peste inimile şi minţile arse de teamă şi
suferinţă.
Autorul: Singura informaţie despre Naum ne-o pune la dispoziţie textul din prefaţa profeţiei lui:
„Naum, din Elcoş" (Naum l:1). Nu se ştie cu siguranţă unde s-a aflat această localitate.
Data: Textul din Naum 3:8-10 vorbeşte despre căderea Tebei (No-Amon) ca despre un eveniment
petrecut recent, deci cartea trebuie să fie scrisă cu puţin timp după anul 664 î.Cr. Cetatea Teba a fost
rezidită 10 ani mai tîrziu, aşa că data scrierii nu poate fi plasată după anul 654 î.Cr.
Contextul istoric: Pocăinţa ninivenilor sub efectul propovăduiţii profetului Iona nu a fost de prea
lungă durată. Asiria s-a întors curînd la practicile ei vinovate. În anul 722 î.Cr., teama lui Iona s-a
dovedit a fi fost întemeiată, căci Sargon al doilea a venit să cucerească şi să distrugă Samaria,
ducînd în robie cele 10 seminţii ale lui Israel. Pe vremea lui Naum (circa 660 î.Cr.), Asiria s-a aflat
la apogeul puterii şi dominării ei imperiale. Să prevezi în acel moment sfîrşitul Asiriei, era un act de
curaj şi de intuiţie pe care numai un om cu acces la descoperirile dumnezeieşti asupra viitorului o
putea face. Naum a fost un astfel de om cu capacităţi supranaturale. Profeţii din vechime mai erau
numiţi şi „văzători". Nimeni n-a purtat vreodată mai pe merit această numire ca Naum. Vedeniile
„cinematografice" primite de el de la Dumnezeu au funcţionat ca un veritabil „tunel al timpului"
prin care profetul a fost proiectat ca martor ocular al unor evenimente istorice care urmau să se
desfăşoare peste alţi mulţi ani de zile.
Sub Asurbanipal (669-633 î.Cr.) Asiria şi-a atins gloria existenţei ei. Capitala imperiului, Ninive,
devenise unul dintre cele mai fortificate şi mai măreţe oraşe ale lumii. De jur împrejur, zidurile erau
înalte de 35 de metri şi îndeajuns de late pentru ca trei care de luptă să poată trece în paralel. Din loc
în loc, zidul era prelungit în înălţime cu turnuri de încă 30 de metri, în afara fortificaţiilor zidului,
cetatea mai era înconjurată şi de un şanţ de apă lat de 50 de metri şi adînc de 20 de metri. Ninive
părea a fi imposibil de cucerit. Între zidurile ei, populaţia acumulase provizii pentru un asediu de 20
de ani de zile. La vremea apariţiei ei, proorocia rostită de Naum părea un vis frumos, dar irealizabil.
Totuşi, Dumnezeu a făcut întocmai aşa cum anunţase prin vocea profetului. Naum anunţase că
Ninive va pieri din cauza unor „valuri ce se revarsă peste mal" (Naum l:8). Şi aşa a şi fost. În timpul
asediului aşezat de babilonieni, Eufratul s-a umflat din cauza ploilor şi a rupt o parte din zidul pe
sub care intra în cetate. Ostile cuceritorilor au intrat prin gaura aceea, i-au nimicit pe locuitorii
cetăţii, au jefuit tot ceea ce se putea jefui şi apoi au pus foc (Naum 3:13, 15). Naum vestise de
asemenea că Ninive va fi „ascunsă" (Naum 3:11). Ruinele ei, uitate de timp, au fost redescoperite
abia în anul 1842 d.Cr., făcîndu-i încă o dată să tacă pe cei ce timp de secole batjocoriseră
competenţa istorică a Bibliei.
Conţinutul: Profeţia lui Naum este un reportaj la faţa locului despre distrugerea cetăţii Ninive.
Condamnarea şi pedepsirea ei pot fi o pildă pentru judecata pe care a rostit-o Dumnezeu împotriva
întregii lumi păcătoase şi răzvrătite. Proclamaţia lui Naum despre soarta cetăţii Ninive, nu mai este

108
o chemare la pocăinţă, ca pe vremea lui Iona, ci publicarea unui verdict ireversibil.
Cartea lui Naum este un excelent studiu în caracterul lui Dumnezeu. Atributele Lui sînt prezentate
în toată splendoarea şi echilibrul lor. În textul din Naum l:2, 3, 6, 7, găsim pe de o parte trăsăturile
mîniei lui: „Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător... plin de mînie... ţine mînie pe
vrăjmaşii Lui... cine poate sta împotriva urgiei Lui?" iar pe de alta trăsăturile bunătăţii Lui veşnice:
„Domnul este îndelung răbdător... Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi
cunoaşte pe cei ce se încred în El".
Iona ne-a arătat un Dumnezeu al iubirii şi al harului, Naum ne arată un Dumnezeu al sfinţeniei, „de
o mare tărie, şi (care) nu lasă nepedepsit pe cel rău" (Naum l:3).
Mesajul peste veacuri: „Ce seamănă omul, aceea va culege" spune proverbul Biblic. Cartea lui
Naum este un avertisment pentru toţi aceia care se împietresc în timpul îndelungii răbdări a lui
Dumnezeu, crezînd că pedepsirea lor nu va veni niciodată: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci
de cînd au adormit părinţii noştri, toate rămîn aşa cum erau de la începutul zidirii!" (2 Petru 3:4).
Ninive este un „tip" pentru toate acele neamuri care îi întorc spatele lui Dumnezeu. Puternicii lumii
şi-au închipuit mereu că pentru o îndelungă dominaţie este nevoie de putere militară şi economică.
Profeţia lui Naum ne arată însă că Ninive s-a prăbuşit din cauza păcatului (Naum 3:1-7) şi că în
căderea ei, cetatea nu s-a putut sprijini nici pe bogăţia economică şi nici pe tăria militară (Naum
3:8-19). Persoana sau naţiunea care în mod deliberat şi hotărît îl refuză pe Domnul, se îndreaptă
deliberat şi hotărît spre distrugere. Mesajul acesta a fost necesar atunci şi rămîne necesar şi astăzi!
SCHIŢA CĂRŢII
I. MĂREŢIA LUI DUMNEZEU a. Măreţia atributelor Sale, 1:2-8 b. Mărimea mîniei Sale,
1:9-14
II. JUDECATA DIVINĂ a. Provocarea, 2:1-2 b. Pustiirea, 2:1-3:19

109
HABACUC

Cartea lui Habacuc este o cîntare în noapte. Inima omului este un nesfîrşit subiect de studiu. Nu
există doi oameni la fel, şi deci nici doi prooroci identici. Habacuc este unic în felul în care
reacţionează în faţa revelaţiei divine. Această carte nu este un mesaj către oameni, ci un dialog între
mintea profetului care dorea să înţeleagă şi inima lui Dumnezeu care nu vrea întotdeauna să
explice.
Titlul: Titlul cărţii este numele autorului ei: „Habacuc" şi se poate traduce prin „cel ce ţine în
braţe".
Autorul: Habacuc a fost contemporan cu Ieremia şi a activat în perioada de dinaintea ducerii
împărăţiei lui Iuda în robia Babiloniană. Profetul a fost un om cu un caracter sensibil şi duios care a
îndeplinit slujba de „străjer" spiritual pus de Dumnezeu peste poporului Său („M-am dus în locul
meu de strajă, şi stăm în turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul" - Hab. 2:1).
Data scrierii: Habacuc a activat ca profet în secolul 7 dinaintea lui Cristos, în perioada
premergătoare robiei babiloniene.
Contextul istoric: Cu ani de zile înainte de apariţia lui Habacuc, profetul Isaia îl anunţase pe
Ezechia, împăratul lui Iuda că toată visteria împărăţiei lui va fi luată şi dusă în Babilon (Isaia
39:6,7). Pe vremea aceea însă, toată lumea se temea de Asiria. Babilonul a început să constituie o
ameninţare numai după căderea cetăţii Ninive. Cînd Egiptul a venit să dea o mînă de ajutor la
asedierea şi cucerirea cetăţii Ninive, Iosia, care era un supus al Asiriei, i-a ieşit în cale să-l oprească
din drum şi a fost ucis în lupta de la Meghido (2 Împăraţi 23:28-30). Fiul lui Iosia, Ioahaz, a apucat
să domnească numai trei luni, căci a fost luat „ostatec" în Egipt de faraonul Neco, care a aşezat pe
tron în locul lui pe celălalt fiu al lui Iosia, Eliachim (2 Împăraţi 23:31-37). Neco i-a schimbat
numele în Ioiachim. Acesta a fost împăratul de tristă amintire care a ars sulul cărţii lui Ieremia
(Ieremia 36). Pe vremea lui, babilonienii s-au înfruntat cu egiptenii şi i-au învins la Carchemiş,
lîngă rîul Eufrat. Urmărindu-i pe egiptenii care se retrăgeau, Nebucadneţar a asediat şi Ierusalimul
şi l-ar fi cucerit fără nici o îndoială, dacă vestea morţii tatălui său, Nebopolazar, nu l-ar fi forţat să
se întoarcă de urgenţă acasă. Aşa cum anunţase Habacuc, Babilonul devenise o ameninţare pentru
Iuda.
Conţinutul: Cartea lui Habacuc este un unicat între cărţile profetice. Ea nu este un mesaj către
popor, ci o discuţie dintre profet şi Dumnezeul care-l ridicase în slujbă. Textul ei nu anunţă prea
multe evenimente, ci caută să rezolve o problemă. Habacuc era încurcat cu dreptatea hotărîrilor lui
Dumnezeu în istorie. Mintea lui nu putea întrezări justeţea hotărîrilor divine. Confuz şi curios, el
cere o audienţă şi un răspuns de la Domnul.
Cartea ne prezintă un om care, deşi se încrede în Dumnezeu, este perplex în faţa hotărîrilor Lui.
Dilema lui Habacuc era de o dublă natură: (1) De ce îngăduie Dumnezeu ca nelegiuirea crescîndă
din Iuda să rămînă nepedepsită? (Hab. 1:2-4) şi (2) Cum poate un Dumnezeu sfînt şi drept să se
gîndească să pedepsească vinovata împărăţie a lui Iuda prin şi mai vinovatul Babilon? (Hab.
1:12-2:1). Răspunsurile pe care i le dă Dumnezeu la aceste două întrebări sînt consemnate în Hab.
1:5-11 şi Hab. 2:2-20. Cartea se încheie apoi cu o odă de laudă la adresa suveranităţii şi
atotînţelepciunii divine. Textul cîntării de laudă este unul dintre cele mai frumoase din Biblie şi a
fost aşezat de evrei pe muzică şi cîntat la serviciile de la Templu.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Are voie un om să chestioneze justeţea hotărîrilor lui
Dumnezeu? Aceasta este problema pe care o ridică profeţia lui Habacuc. Răspunsul pe care-l dă
cartea este că omul are dreptul să întrebe, dar răspunsul pe care-l va primi de la Domnul va mări

110
uneori şi mai mult neînţelegerea omului. Mintea noastră limitată în circumstanţele de timp şi spaţiu
nu poate pătrunde justeţea planurilor lui Dumnezeu în istorie. Suferinţele neînţelese de astăzi vor fi
cu siguranţă explicate de Dumnezeu „în ziua aceea". Pînă atunci, ne spune Habacuc, „cel neprihănit
va trăi prin credinţă" (Hab. 2:4). Tema cuprinsă în principiul acesta este temelia pe care a fost
construită mîntuirea oferită în Noul Testament. Habacuc 2:4 este citat de 3 ori în texte doctrinare
fundamentale din epistole (Rom 1:17; Gal. 3:11; Evrei 10:38).
Un alt lucru important din cartea lui Habacuc este atitudinea proorocului atunci cînd are o
problemă. El nu merge la oameni pentru rezolvare, ci se retrage în singurătatea părtăşiei cu
Dumnezeu aşteptînd „în tăcere ajutorul Domnului". O astfel de atitudine este întotdeauna răsplătită
de Domnul. Nu este adevărat că Dumnezeu nu mai vorbeşte ca altădată! Este însă adevărat că
oamenii nu mai ştiu să asculte ca în alte timpuri! „Domnul însă este în Templul Lui cel sfînt. Tot
pămîntul să tacă înaintea lui" (Hab. 2:20).
SCHIŢA CĂRŢII
I. UN PROFET CU PROBLEME a. Problema #1: De ce îngăduie Dumnezeu propăşirea
răului? 1:2-4 b. Răspunsul, 1:5-11 c. Problema #2: Cum poate folosi Dumnezeu un neam mai
rău pentru pedepsirea răului din Iuda?, 1:12-2:1 d. Răspunsul, 2:2-20
II. ODA CREDINŢEI a. Laudă pentru persoana Domnului, 3:1-2 b. Laudă pentru puterea
Domnului, 3:4-7 c. Laudă pentru scopurile Domnului, 3:8-16 d. Laudă aşezată pe temelia
credinţei, 3:17-19

111
ŢEFANIA

„Voi nimici totul de pe faţa pămîntului, zice Domnul. Tăcere înaintea Domnului Dumnezeu! Căci
ziua Domnului este aproape, căci Domnul a pregătit jertfa, Şi-a sfinţit oaspeţii" (Ţef. 1:2,7)
Titlul: Numele profetului, care formează şi titlul cărţii vine de la două cuvinte ebraice: „Ţefan-Iah"
care se pot traduce prin: „Dumnezeu care ascunde".
Autorul: Ţefania este singurul profet care merge cu propria linie genealogică pînă la a patra
generaţie: „Ţefania, fiul lui Cuşi, fiul lui Ghedalia, fiul lui Amaria, fiul lui Ezechia” (Ţef. 1:1).
Motivul acestei prezentări este acela al sublinierii apartenenţei lui la linia davidică. Ţefania a fost
un prinţ din familia lui David care a fost chemat de Dumnezeu la slujba profeţiei. El a fost deci rudă
de sînge cu împăratul Iosia, în timpul căruia şi-a desfăşurat activitatea. Se prea poate ca influenţa
lui Ţefania să fi fost unul dintre factorii care l-au influenţat pe Iosia în mişcarea lui de trezire
spirituală a ţării.
Data: Ţefania ne dă el însuşi datele lucrării lui profetice: „pe vremea lui Iosia, fiul Amon,
împăratul lui Iuda" (Ţef. 1:1). Ţinînd seama că acest Iosia a domnit între 640-609 î.Cr. şi că Ninive
nu fusese încă nimicită (Ţef. 2:13), putem fixa scrierea acestor profeţii între anii 640-612 î.Cr.,
aceasta însemnînd că Ţefania l-a însoţit pentru o vreme pe Ieremia în începutul misiunii sale.
Contextul istoric: Ţefania este profetul nemulţumit în vreme de trezire spirituală. Domnia lui Iosia
a adus în Iuda o vreme de întoarcere la litera şi ritualul religios din „vremurile bune". Prima
reformă a lui Iosia s-a produs în anul 628 î.Cr. în cel de al doisprezecelea an de domnie (2 Cron.
34:3-7). Împăratul a înlăturat altarele lui Baal, a dărîmat stîlpii idoleşti şi a ars oasele profeţilor
mincinoşi pe altarele lor. Şase ani mai tîrziu (622 î.Cr.), cea de a doua mişcare de reformă condusă
de Iosia s-a produs atunci cînd preotul Hilchia a găsit Cartea Legii în Templu (1 Cron. 34:8-35:19).
Aceste două reforme au fost însă prea mici şi au venit prea tîrziu. Schimbarea a fost mai mult
administrativă, decît spirituală (2 Imp. 22-23) Proorocul Hulda i-a spus lui Iosia că Dumnezeu
apreciază intenţiile lui bune, dar că poporul neînfrînat şi neschimbat în trăirile lui va trebui pedepsit
cu asprime (2 Împ. 22:15-20). Înnoirea făcută în ţară de Iosia a fost mai mult o reformă, decît o
renaştere. Acest lucru a fost proclamat cu tărie de Ieremia: vicleana Iuda, nu s-a întors la Mine din
toată inima ei, ci cu prefăcătorie" (Ieremia 3:6-10).
Conţinutul cărţii: Nu este de mirare deci că Ţefania nu pomeneşte nimic despre reformele
religioase ale lui Iosia. Analiza lui asupra stării spirituale a poporului a mers dincolo de straturile
superficiale ale aparenţelor. Ceea ce a văzut el în starea evreilor a fost nestatornicie, păcat şi
nelegiuire. Expunînd public vinovăţia oamenilor, Ţefania strigă cu putere anunţînd venirea „zilei
Domnului". Acest uragan al mîniei divine se va năpusti peste ţară şi o va face una cu pămîntul.
Ţefania şi Ioel au cîntat împreună oda răzbunării lui Dumnezeu asupra împărăţiei lui Iuda.
Dincolo de vremea pedepsei, Ţefania vede şi el vremea îndurării şi a slavei:
„Voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit şi mic, care se va încrede în Numele Domnului. Bucură-te
şi saltă de veselie din toată inima ta, fiica Ierusalimului. Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul
tău ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi
nu va mai putea de veselie pentru tine. În ziua aceea vă voi aduce înapoi; căci vă voi face o pricină
de slavă şi de laudă între toate popoarele pămîntului" (Ţef. 3:12, 14, 17, 20).
Cuvinte cheia şi teme caracteristice: Ţefania este cunoscut pentru vehemenţa cu care proclamă
„venirea zilei Domnului" (Ţef. 1:14, 15; 2:3).
Mesajul cărţii: Mesajul cărţii este clar: Dumnezeu nu poate fi înşelat cu aparenţe trecătoare. El

112
cunoaşte şi cercetează inima. Jumătăţile de măsură în pocăinţă sînt sinonime cu nepocăinţa. O
jumătate de trezire spirituală este insuficientă pentru mîntuire tot aşa cum este insuficientă o scară
prea scurtă sau un pod numai pe jumătate terminat.
SCHIŢA CĂRŢII
I. O PRIVIRE ÎNĂUNTRU - MÎNIE ASUPRA LUI IUDA a. Pedeapsa asupra lui Iuda, 1:1-18
b. Îndemn la pocăinţă, 2:1-3
II. O PRIVIRE ÎN JUR - MÎNIE ASUPRA NEAMURILOR a. Vest şi Est: Filistia şi Moabul,
2:4-11 b. Sud şi Nord: Etiopia şi Asiria, 4:12-15 c. „Vai"-uri asupra Ierusalimului, 3:1-8
III. O PRIVIRE DINCOLO DE TIMP - VREMEA TĂMĂDUIRII a. Convertirea
neamurilor, 3:9 b. Restaurarea poporului Legămîntului, 3:10-15 c. Slava se va întoarce în
Ierusalim, 3:16-20

113
HAGAI

Hagai, Zaharia şi Maleahi sînt cei 3 profeţi care au fost ridicaţi de Dumnezeu între evrei după
revenirea din robia babiloniană. Cărţile lor trebuiesc citite pe fondul evenimentelor istorice
descrise de Ezra, Neemia şi Estera.
Titlul: Cartea poartă numele celui ce a scris-o: „Hagai". Acest nume este o prescurtare a lui
„Hagaiah" şi se poate traduce prin „sărbătoarea Domnului".
Autorul: Numele lui Hagai este menţionat de 9 ori în textul cărţii (Hagai 1:1, 3, 12, 13; 2:1, 10, 13,
14, 20). Singura dată cînd mai este menţionat în altă carte a Bibliei (Ezra 5:1; 6:14) îl întîlnim pe
profet activînd alături de Zaharia încercînd să trezească entuziasmului evreilor pentru rezidirea
Templului.
Data: Timpul cînd a activat Hagai este foarte uşor de aflat din datele pe care ni le furnizează textul
la începutul fiecărui capitol. Profetul şi-a rostit mesajele într-un interval de numai 4 luni, între l
Septembrie şi 24 Decembrie 520 î.Cr. Ne aflăm la 15 ani după decretul dat de împăratul persan Cir,
prin care s-a îngăduit evreilor să se reîntoarcă în ţara lor şi să-şi reclădească Templul.
Contextul istoric: În urma decretului dat de Cir (538 î.Cr.), o „rămăşiţă" din numărul total al
evreilor răspîndiţi prin ţările imperiului s-au întors acasă. În convoiul condus de Zorobabel s-au
înapoiat aproximativ 50.000 de iudei. Restul, estimat la cîteva milioane au preferat să rămînă prin
ţinuturile în care îşi făcuseră un rost şi o situaţie, în ţară s-au întors mai ales preoţii, leviţii şi săracii.
Entuziasmul reconstruirii pe ruinele trecutului glorios s-a spulberat însă repede sub povara
greutăţilor şi sub ameninţările duşmanilor care nu vedeau cu ochi buni întărirea naţională şi
refacerea religioasă a poporului ales (Ezra 4-6). Găsind că este mai uşor să aştepte vremuri mai
prielnice, decît să rişte o înfruntare directă cu duşmanii, evreii au stopat orice încercare de
reconstrucţie a Templului în anui 534 î.Cr. Au trecut aşa 14 ani de aşteptare, încet, încet poporul
şi-a rezidit case pe temeliile vechilor aşezări ale Ierusalimului. Templul ieşise din preocupările lor.
Preocuparea pentru progresul economic fusese luată ca scuză pentru neglijarea vieţii religioase de
închinăciune. În acest context, Dumnezeu i-a ridicat pe Hagai şi pe Zaharia ca să mustre poporul şi
ca să-i îndemne să reia reconstruirea casei Domnului. Zaharia a început să profeţească între cel de
al doilea şi cel de al treilea mesaj rostit de Hagai. Sub impulsul îndemnurilor lor, poporul s-a apucat
de treabă (520 î.Cr.) şi reconstrucţia a fost terminată în anui 516 î.Cr. (Ezra 6:15). Deşi pe afară
totul părea în ordine, din Talmud aflăm că în această nouă clădire a Templului evreii nu au mai avut
nici chivotul legămîntului şi nici Urim şi Tumim.
Conţinutul cărţii: Mesajul profetic rostit de Hagai a constat într-o serie de 4 cuvîntări. Conţinutul
lor a alternat între mustrare (primul şi al treilea) şi încurajare (al doilea şi al patrulea). Poporul
ajunsese mai preocupat cu înfrumuseţarea caselor proprii decît de refacerea casei Domnului.
Această delăsare în problemele religioase n-a fost uşor de vindecat. Hagai a profeţit numai 4 luni,
dar Dumnezeu l-a ridicat apoi pe Zaharia care a profeţit timp de 3 ani de zile. După ei, Dumnezeu a
continuat să mustre şi să îndemne poporul prin Maleahi.
Mesajul proorocului Hagai este o chemare la o reaşezare a priorităţilor în ierarhia stabilită de
Dumnezeu. El avertizează poporul de pericolul neglijenţei în slujirea Domnului. Hagai le arată
evreilor că atîta timp cît ei nu se vor angaja să-l slujească pe Domnul, Dumnezeu le va încurca
treburile şi le va opri binecuvîntarea: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă la căile voastre! Vă aşteptaţi la
mult, şi iată că aţi avut puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice Domnul oştirilor.
Din pricina Casei Mele, care stă dărîmată, pe cînd fiecare din voi aleargă pentru casa lui" (Hagai
l:7, 9).

114
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea lui Hagai marchează o piatră de hotar în istoria lui
Israel. Rezidirea Templului nu s-a făcut oricînd. Data fusese aleasă de Dumnezeu din veşnicie.
Acesta a fost motivul pentru care, tocmai atunci, Domnul a trezit duhul lui Zorobabel prin lucrarea
lui Hagai şi a lui Zaharia. Se împliniseră cei 70 de ani de „pustiire" rînduiţi de Dumnezeu asupra
Ierusalimului şi asupra Templului. Ieremia anunţase că: „Ţara aceasta va fi o paragină, un pustiu, şi
neamurile acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de 70 de ani" (Ier. 25:11). La
încheierea acestei perioade, îngerul din cartea profetului Zaharia întreabă: „Doamne al oştirilor,
pînă cînd nu vei avea milă de Ierusalim şi de cetăţile lui Iuda, pe care Te-ai mîniat în aceşti şapte
zeci de ani?" (Zah. 1:12). Profetul Hagai este cel trimis să anunţe celor din Ierusalim răspunsul
Domnului: „Din ziua aceasta, Îmi voi da binecuvîntarea Mea" (Hagai 2:19).
Mesajul cărţii: Întreaga întîmplare este o ilustraţie desăvîrşita pentru afirmaţia Domnului Isus
Cristos din Matei 6:33: „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate
celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra".
SCHIŢA CĂRŢII
I. ÎNDEMN LA REÎNCEPEREA REZIDIRII TEMPLULUI (1:1-15) Expresia
caracteristică: „Suiţi-vă pe munte, aduceţi lemne şi zidiţi Casa!"
II. ÎMBĂRBĂTARE ŞI ÎNCURAJARE (2:1-9) Expresia caracteristică: „Fii tare... Căci Eu sînt
cu voi şi Duhul Meu este în mijlocul vostru" (Hagai 2:4-5).
III. ÎNDEMNARE ŞI PROCLAMARE (2:10-19) Expresia caracteristică: „Dar din ziua
aceasta îmi voi da binecuvîntarea Mea" (Hagai 2:19).
IV. CONFIRMARE (2:20-23) Expresia caracteristică: „În ziua aceea, te voi lua şi te voi păstra
ca pe o pecete; căci Eu te-am ales" (Hagai 2:23).

115
ZAHARIA

Deşi este mult mai scurtă, cartea lui Zaharia poate fi aşezată alături de profeţiile lui Isaia, Daniel şi
Ezechiel în ceea ce priveşte bogăţia de informaţii asupra „vremurilor viitoare". Împreună, aceste
patru cărţi sînt corespondentul Apocalipsei din Noul Testament.
Titlul: Cartea poartă numele autorului ei. „Zekar-Iah" se traduce prin: „Dumnezeu îşi aduce
aminte", nume cum nu se poate mai potrivit pentru cel ce anunţă reînceperea vremurilor de
binecuvîntare asupra Israelului.
Autorul: Zaharia este un nume dat copiilor născuţi la bătrîneţe. În textul Scripturii ne întîlnim cu
nu mai puţin de 29 de personaje care au purtat această numire.
Profetul Zaharia a fost „fiul lui Berechia, fiul lui Ido" (Zah. 1:1). Ca şi predecesorii săi, Ieremia şi
Ezechiel Zaharia a aparţinut neamului preoţesc (Ezra 51; 6:14; Neemia 12:4, 16). El a fost născut în
Babilon şi cînd împăratul Cir a dat decretul reîntoarcerii, a venit împreună cu bunicul său înapoi în
Palestina. A fost chemat de Dumnezeu la slujba profeţiei încă de tînăr (Zah. 2:4) şi a activat la
început împreună cu mai vîrstnicul Hagai (Ezra 5:l; 6:14). Lucrarea lui s-a întins pe o perioadă de 3
ani de zile. Domnul Isus ne spune în Matei 23:35 că Zaharia a fost „omorît între Templu şi altar",
sfîrşind la fel cu un alt purtător al aceluiaşi nume (2 Cron. 24:20-21).
Data: Împreună cu Zorobabel, căpetenia poporului, Iosua, marele preot şi Hagai profetul, Zaharia a
fost folosit de Dumnezeu în Ierusalim începînd cu anul 520 î.Cr.
Contextul scrierii: Ca şi Hagai, Zaharia este un profet al reconstrucţiei. El este ridicat de
Dumnezeu să vorbească evreilor care se întorseseră în Palestina după cei 70 de ani petrecuţi în
robia Babiloniană.
Altădată un neam puternic şi vestit, evreii ajunseseră să locuiască în ţara lor doar datorită
bunăvoinţei unui stăpînitor al lumii de atunci. Situţia lor materială, politică şi socială era vrednică
de toată mila. În acest context, Dumnezeu i-a folosit pe Hagai şi Zaharia să le spună celor întorşi
din Babilon că nu trebuie să se oprească la prezentul dezolant, ci trebuie să spere şi să lucreze
pentru viitorul glorios pe care li l-a pregătit Iehova. Hagai a avut un mesaj aspru şi critic; prin
Zaharia, Dumnezeu a lucrat altfel: mesajul lui Zaharia a trecut repede peste neajunsurile
prezentului descoperindu-le viitorul strălucit care îi aşteaptă. Zaharia este un vestitor al slavei şi al
lucrărilor lui Mesia.
Conţinutul cărţii: Pentru a descrie planurile viitoare pe care le-a făcut Dumnezeu cu poporul ales,
Zaharia â folosit o sene de opt vedenii, patru predici şi două rostiri profetice. Primele 8 capitole ale
cărţii au fost scrise ca o încurajare a poporului în lucrarea de rezidire a Templului. Ultimele 6
capitole au fost adăugate după terminarea reconstrucţiei şi prevestesc lucrarea lui Dumnezeu prin
Mesia. Mesajul din cartea lui Zaharia a trecut de la stăpînirea popoarelor străine la stăpînirea lui
Mesia, de la pedeapsă la vremuri de pace şi de la nelegiure la trăirea în sjînţenia prezenţei
Domnului.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: în cartea lui Zaharia există o extraordinar de amănunţită
prezentare a lucrării lui Mesia:
Cristos, „Odrasla" - Zah. 3:8 Cristos, „Robul Domnului" - Zah. 3:8 Intrarea în Ierusalim călare
pe un măgăruş - Zah. 9:9 Cristos, „Păstorul cel bun" - Zah. 9:16; 11:11 Cristos, păstorul lovit cu
oile risipite - Zah. 13:7 Cristos, vîndut pe 30 de arginţi, 11:12-13 Cristos cu mîinile străpunse -
Zah. 12:10 Cristos, Mîntuitorul poporului Său - Zah. 12:10; 13:1 Cristos, rănit în casa celor ce-L
iubeau - Zah. 13:6 Cristos, se întoarce pe muntele Măslinilor - Zah. 14:3-8 Cristos, încoronat la

116
venirea Lui - Zah. 14
Mesajul peste veacuri: În afară de confirmarea lui Isus din Nazaret ca Mesia prin împlinirea
profeţiilor sale, Zaharia ne oferă şi o lecţie de spiritualitate în textul din capitolul 7. O delegaţie
venită din partea oamenilor din Betel îl întrebaseră dacă trebuiesc reluate ritualurile sărbătoreşti de
altădată. Răspunsul dat atunci de Zaharia este o lecţie care nu şi-a pierdut nici astăzi valabilitatea:
Sărbătorile fără suportul unei vieţi de ascultare faţă de Domnul sînt fără nici o valoare înaintea
ochilor Lui.
SCHIŢA CĂRŢII
I. PROFEŢII DE ÎNCEPUT 1 - 8 a. Chemare la pocăinţă, 1:1-6 b. Vedenia călăreţilor, 1:7-17
c. Vedenia celor patru coarne, 1:18-21 d. Vedenia celui cu cumpăna, 2:1-13 e. Vedenia marelui
preot, 3:1-10 f. Vedenia sfeşnicului de aur, 4:1-14 g. Vedenia sulului de carte zburător, 5:1-4 h.
Vedenia femeii cu efa, 5:5-11 i. Vedenia celor 4 care, 6:1-8 î. Încoronarea lui Iosua, 6:9-15 j.
Posturi şi binecuvîntări 7:1 - 8:23
II. PROFEŢII TÎRZII 9-14 a. Sosirea Împăratutui-Păstor, 9-10 b. Rănirea şi uciderea
Împăratui-Păstor, 11 c. Biruinţa finală şi încoronarea în slavă, 12-14

117
MALEAHI

Cartea lui Maleahi este ultima carte a Vechiului Testament. Maleahi este ultimul glas care răsună în
Israel înainte ca vocea profeţilor să amuţească pentru cîteva sute de ani.
Titlul: Cartea poartă numele autorului ei. „Maleahi "este un derivat de la „Mal-ac-Iah"care se poate
traduce prin „Mesagerul lui Iehova".
Autorul: Profetul Maleahi a fost ridicat de Dumnezeu în Israel la puţin timp după activitatea
desfăşurată în Ierusalim de Neemia. Personalitatea şi familia profetului sînt complet necunoscute.
Aşa cum îl arată şi numele, profetul este important numai pentru mesajul pe care-l poartă, nu şi prin
sine însuşi.
Data: Cu siguranţă că ne aflăm după revenirea evreilor în Ierusalimul lui Iuda, la suficient timp
după activitatea lui Neemia pentru ca poporul să o fi luat iarăşi pe căi greşite. Zelul preoţilor şi al
poporului se stinsese. Activitatea religioasă căzuse iarăşi pradă formalismului (Mal. 3:14) şi acesta
incomplet şi neconform Legii (Mal l: 14). Ultima dată cunoscută despre activitatea lui Neemia îri
Ierusalim a fost anul 430 î.Cr. aşa că trebuie să plasăm misiunea lui Maleahi la puţin timp după
această dată, probabil între anii 420- 397 î.Cr.
Contextul istoric: Data la care Dumnezeu l-a ridicat pe Maleahi în Israel este legată direct de
profeţia rostită de Daniel asupra Ierusalimului. Dacă vă aduceţi aminte, profetului i se spusese că
asupra Ierusalimului vor trece pînă la vremea sfîrşitului 70 de săptămîni de ani (Dan. 9:24).
Exprimarea lui a părut puţin neclară şi inutil complicată prin felul în care a făcut el enumerarea
acestor săptămîni: „Vor trece şapte săptămîni; apoi... şasezeci şi două de săptămîni" (Dan. 9:25).
Ce a fost aşa de important după primele şapte săptămîni pentru ca proorocul să marcheze acea
„bornă" din scurgerea vremii? Este greu să găsim un alt răspuns mai bun decît faptul că la „şapte
săptămîni" de ani în Israel a încetat activitatea profetică. Mesajul rostit de Maleahi a fost
evenimentul care a marcat scurgerea primelor şapte săptămîni de ani din calendarul profetic hotărît
de Dumnezeu asupra Israelului.
Problemele din vremea lui Maleahi seamănă foarte mult cu cele întîlnite de Neemia în activitatea
lui: o preoţie coruptă (Mal. 1:6; Neemia 13:1-9), neglijarea dărniciei către casa Domnului (Mal.
3:7; Neemia 13:10-13) şi căsătorii încheiate cu femei din afara Israelului (Mal. 2:10-16; Neemia
13:23-28).
Conţinutul scrierii: Scrisă în forma clară a unui dialog între Dumnezeu şi evrei, cartea lui Maleahi
este un „apel" insistent la pocăinţă şi la întoarcerea la Dumnezeu. Profeţia se împarte simetric în
două părţi: în primele două capitole apelul la pocăinţă este motivat de starea prezentă a poporului,
iar în ultimele două capitole chemarea la pocăinţă este motivată de venirea „zilei Domnului".
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Întreagă cartea este un manifest împotriva îndepărtării de
Dumnezeu. Textul ei poate fi folosit foarte bine pentru a-i trezi pe cei care s-au „răcit" în
sentimentele lor faţă de Domnul. Punctul culminant al profeţiei este Maleahi 3:1, 2: „Iată voi
trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul
pe care-L căutaţi: Solul legămîntului pe care-L doriţi;... Cine va putea să sufere însă ziua venirii
Lui? Cine va rămînea în picioare cînd Se va arăta El?"
Maleahi întinde mîna peste aproximativ patru sute de ani şi leagă Vechiul Testament de Noul
Testament prin vestirea lucrărilor lui Ioan Botezătorul şi ale Domnului Isus.

118
Numirea de „mesager al lui Iehova" i s-a potrivit de minune lui Maleahi, dar tot la fel de bine prin
„sol al Domnului" poate fi subînţeles Ioan Botezătorul şi chiar Domnul Isus.
Cuvînt de încheiere: Se cuvine să subliniem cîteva lucruri care-l fac pe Maleahi: omul care
închide canonul Vechiului Testament:
1. Cartea lui se încheie cu un cuvînt semnificativ pentru starea în care a ajuns poporul sub
administraţia Legii Mozaice: „blestem" (Mal. 4:6). Neascultarea evreilor a atras asupra lor
dezlănţuirea pedepsei. Trebuia ca Cineva să vină şi să înlăture acest blestem care apăsa greu asupra
poporului.
2. Profeţia lui Maleahi conţine anunţarea venirii Domnului Isus (Mal. 3:1-3). El este Cel ce „s-a
făcut blestem pentru noi" lăsîndu-se să fie atîrnat în locul nostru pe lemnul Crucii.
3. Maleahi publică un avertisment pentru toţi cei ce aşteaptă ziua Domnului. Există pericolul
aşteptării Domnului într-o atitudine greşită. Scepticismul, indiferenţa şi formalismul sînt semnele
ei caracteristice.
4. Maleahi anunţă preocuparea lui Dumnezeu pentru cei care nu-L uită (Mal. 3:15-18). „O carte de
aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul, şi cinstesc Numele Lui".
Cartea lui Maleahi se încheie într-o atmosferă de neglijenţă şi necinstire a Numelui lui Dumnezeu.
Doar membrii unei „rămăşiţe" mai vorbesc unul cu altul şoptind încet: „Ştii că El vine?" „Da, ştiu!"
Dumnezeu nu-i uită pe aceştia şi-i notează pentru binecuvîntarea lor veşnică.
SCHIŢA CĂRŢII
I. PRIMUL APEL 1-2 a. Grija părintească, 1:1-5 b. Înşelăciunea, 1:6-14 c. Necredincioşia,
2:1-9 d. Căsătorii nepermise, 2:10-12 e. Divorţuri, 2:13-16 f. Obrăznicie, 2:17
II. AL DOILEA APEL 3 – 4 a. Venirea Solului Domnului, 3:1-6 b. Hoţie, 3:7-12 c.
Aroganţă, 3:13-15 d. „Rămăşiţa credincioasă", 3:16-18 e. Ziua Domnului, 4:1-6

119
NOUL TESTAMENT

RELAŢIA DINTRE CELE DOUĂ TESTAMENTE

„În Vechiul Testament găsim o interpretare a lipsurilor umane; iar în Noul Testament ni se
descoperă abundenţa divină cu care Dumnezeu poate umple ceea ce lipseşte omului, în Vechiul
Testament ni se dezvăluie inima omului aşa cum este ea. În Noul Testament ni se dezvăluie inima
lui Dumnezeu, şi felul în care El poate răspunde lipsurilor umane prin Cristos". - G.Campbell
Morgan
Atunci cînd idei puternice pun stăpînire pe minţile oamenilor, ele produc schimbări radicale, uneori
chiar revoluţionare. Trăim astăzi într-o lume în care mijloacele de comunicaţie înlesnesc o
nemaipomenită circulaţie a informaţiilor. Probabil că, pe lîngă o doză oarecare de umor, există şi o
doză mult mai mare de adevăr în afirmaţia că după ce omul a trecut prin Epoca Glaciară, prin Epoca
Pietrei, prin Epoca Bronzului şi prin cea a Fierului, acum după Epoca Industrială am intrat cu toţii
în ceea ce am putea numi:... Epoca Ideologică!
Ideile şi ideologiile moderne nu ne-au adus însă fericirea. Cea mai mare şi mai imperioasă acţiune
care ne trebuieşte în acest tulbure secol al XX-lea este o întoarcere la Noul Testament. El ne-ar
aduce un bine mult mai mare decît toţi teoreticenii şi toate teoriile lor economice şi politice la un
loc. Noul Testament merge direct la inima tuturor problemelor umane - căci inima tuturor
problemelor este însăşi inima umană. Şi chiar dacă şi alte cărţi au pretins-o, numai Noul Testament
poate face „oameni noi" şi prin aceasta poate construi şi o societate nouă. Creştinismul a realizat
aşa ceva în cel dintîi secol al erei noastre şi el poate face la fel şi în cel de al-XX-lea.
Privit la suprafaţă, acest al-XX-lea secol este mult diferit de cel dintîi, dar analizat în profunzime, el
este fundamental identic. Şi astăzi există aceiaşi problemă a inimii şi acelaşi strigăt deznădăjduit al
sufletului după adevăr şi după semnificaţie; şi astăzi există acelaşi neschimbatei atotsuficient
răspuns oferit de Noul Testament. În două cuvinte, numele acestui răspuns este: Isus Cristos.
Ceea ce ne aşează înainte Noul Testament este în primul rînd: o sumă de fapte - cele mai minunate
fapte din toată scurgerea istoriei. Apoi el dezvoltă idei tulburătoare pe care le extrage din
desfăşurarea faptelor relatate. Din acestea se desprind apoi adevărurile care duc la salvarea
oamenilor, la mîntuire şi la idealurile înalte ale creştinismului ca societate umană. Este bine să ne
fixăm corect în minte această secvenţă logică a revelaţiei Noului Testament.
IDEEA DOMINANTĂ - ÎMPLINIREA!
Ni s-a spus uneori că este bine să ne apropiem de Noul Testament fără nici un fel de idei
preconcepute, că e mai bine să-l citim ca şi cum n-am şti nimic despre el. Sfatul acesta este bun
pentru cei sceptici sau şovăielnici pe care părerile altora i-au speriat în aşa măsură încît le este greu
să-i mai acorde Noului Testament o şansă. Pentru toţi ceilalţi însă şi mai ales pentru cei ce vor să
profite la maximum de conţinutul acestei cărţi, este bine să ştim de la început cîteva lucruri. Sigur,
trebuie să păstrăm întotdeauna o minte deschisă, dar aceasta nu înseamnă o minte goală. Vom
pierde o sumedenie de concluzii, dacă nu pornim în această incursiune înarmaţi cu cîteva idei
corecte.
Deocamdată ne vom opri aici la o singură idee, prin care, dacă o vom păstra în minte încă de la
început, vom putea să pătrundem în complexitatea evenimentelor gustînd din încîntarea oferită de
Noul Testament de la început şi pînă la ultima lui filă. Dominînd toate scrierile separate care
alcătuiesc împreună Noul Testament ceea ce le caracterizează dîndu-le o notă de unitate este ideea
de împlinire.

120
Stabilind chiar de la început tonul tuturor scrierilor, Matei repetă de 12 ori ca pe un „memento"
următoarea frază:
„Ca să se împlinească ce fusese vestit". (1:22; 2:15, 17, 23; 4:14; 8:17; 12:17; 13:35; 21:4; 26:56;
27:9, 35). În prima afirmaţie înregistrată de Matei, Domnul Isus însuşi spune: „...acum... se cade să
împlinim tot ce trebuie împlinit" (Matei 3:15).
Nu numai Matei este preocupat de această temă. Marcu scrie:
„S-a împlinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape"(Marcu 1:15).
Luca înregistrează declaraţia:
„Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit" (Luca 4:21).
Ioan, ca de obicei deosebit de ceilalţi trei Evanghelişti sinoptici, subliniază această idee nu
redîndu-ne vorbe ale Domnului Isus, ci înregistrînd reacţia celor din anturajul Lui. Cei ce L-au
„primit" ajung la următoarea concluzie:
„Noi am găsit pe Mesia!" (Ioan 1:41). „Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în Lege, şi
proorocii" (Ioan 1:45).
În întreg textul Evangheliei sale, el întăreşte această idee, scriind ca şi Matei că cele petrecute s-au
întîmplat:
„Ca să se împlinească Scripturile" (Ioan 12:38; 13:18; 15:25; 17:12; 19:24, 28, 36).
Cu mici deosebiri de frazare, la fel se petrec lucrurile şi în Faptele Apostolilor şi în Epistole. Noul
Testament este prezentat ca o împlinire a Vechiului Testament; sau, ca să fim şi mai exacţi,
Cristosul Noului Testament este împlinirea Vechiul Testament. El împlineşte ceea ce au vestit
profeţii, ceea ce au cîntat psalmistii şi ceea ce au nădăjduit toţi cei cu inima evlavioasă.
SIMFONIA NETERMINATĂ
Încercaţi să vă închipuiţi că aţi încerca să citiţi şi să studiaţi Vechiul Testament pentru prima dată.
Şi haideţi să ne închipuim că aţi avea un prieten evreu care v-ar spune: „Scripturile noastre evreieşti
sînt minunate; ar fi bine să le citeşti". Tu i-ai răspunde: „Vorbeşti despre Biblie?" „Nu, nu despre
Biblie. Ea este compusă din Vechiul Testament şi Noul Testament. Noi, evreii, credem numai în
Vechiul Testament. El este cartea noastră sfîntă.
Nu pierde vremea cu ceea ce creştinii numesc Testamentul cel Nou. Citeşte-l numai pe cel Vechi; şi
nu te opri să-l citeşti numai o dată, este prea frumos ca să nu-l reciteşti cu plăcere".
Deci, vă pregătiţi să abordaţi Vechiul Testament şi bineînţeles că prima secţiune pe care o traversaţi
citind este Torah sau Legea - „Pentateucul" (cele cinci cărţi ale lui Moise). Lucrul care te izbeşte
probabil cel mai mult este abundenţa de sacrificii (jertfe). Începe încă din Gen. 4, apare din nou în
Gen. 9, 12, şi 22. Practicarea jertfelor este mai răspîndită în cartea Exodul, iar în Leviticul se
instaurează o întreagă viaţă cultică bazată pe aducerea de jertfe, pe lucruri închinate Domnului, pe
ritualuri şi ceremonii. Pretutindeni se subînţelege că aceste jertfe şi ceremonii sînt numai nişte
simple simbolisme care trimit înspre o realitate mai înaltă, ascunsă în spatele lucrurilor aparente.
Totuşi, o explicaţie clară nu se găseşte inserată nicăieri. Cu un sentiment de neîmplinire, continui să
citeşti celelalte cărţi sperînd să găseşti acolo o explicare. Treci prin cărţile cu caracter istoric (Iosua
pînă la Estera), prin cele cu caracter de învăţătură -filosofie (de la Iov la Cîntarea Cîntărilor) şi prin
cele profetice (de la Isaia la Maleahi), dar, cu toate că jertfe şi ceremoniale sînt din cînd în cînd
presărate în text, nicăieri nu se răspîndeşte lumină asupra subiectului care te interesează. Închizi
cartea dezamăgit cu sentimentul că Vechiul Testament este o carte de CEREMONIALE
NEEXPLICATE.

121
Totuşi, rămîi convins că în ansamblu, Vechiul Testament este una dintre cele mai fascinante cărţi
din cîte ai citit, iar evreii, ca neam, sînt un popor cu totul remarcabil. Să fie oare adevărat că ei sînt
„poporul ales" de însuşi Dumnezeu pentru un scop şi cu un destin cu totul ieşite din comun? Ca să
te lămureşti, iei cartea şi o citeşti iarăşi de la capăt, începi iar cu Geneza. Vezi cum o întreagă
civilizaţie antideluviană a fost ştearsă de pe fata pămîntului, ajungi la legămîntul făcut cu Noe şi ia
hotărîrea lui Dumnezeu de a nu mai distruge lumea prin potop; apoi treci la un alt legămînt, cu
implicaţii mult mai cuprinzătoare, legămîntul încheiat de Dumnezeu cu Avraam în Geneza 12, 15,
17, 22 şi reînnoit apoi cu urmaşii lui Avraam: Isaac şi Iacov. Mai departe vezi cum braţul întins al
lui Iehova eliberează cele 12 seminţii ale lui Israel din robia Egipteană, cum îi sudează într-o
naţiune la Sinai, dîndu-le o Lege şi porunci şi transformîndu-i într-o teocraţie. Asişti la cucerirea
Canaanului şi retrăieşti împreună cu ei vremea cînd viitorul se deschidea luminos şi promiţător
înainte. Dar vai, urmează cartea Judecătorilor, plină de decadenţă şi nenumărate robii ca pedeapsă.
1 Samuel înregistrează trecerea de la teocraţie la monarhie. 1 Regi aduce ruperea împărăţiei în
două. 2 Regi se termină cu ducerea celor două împărăţii în robie, 1 şi 2 Cronici nu fac altceva decît
să reia pe scurt tragica istorie. În Ezra, Neemia şi Estera, o rămăşiţă se întoarce în Iudeea, dar este
cu adevărat numai o rămăşiţă. Zidurile Ierusalimului sînt zidite din nou, dar tronul lui David nu mai
există, în Iudeea evreii sînt sub tutelă străină, în afara graniţelor sunt răspîndiţi în toate cele patru
vînturi. Citeşti apoi cărţile filosofice de înţelepciune, dar nu se mai spune nimic despre ce s-a
întîmplat mai departe; şi nici cărţile profetice nu spun mai mult. Excepţie fac Hagai, Zaharia şi
Maleahi, dar şi acolo lucrurile sînt departe de a fi bune cu rămăşiţa care se întorsese. Ajungi pentru
a doua oară la sfîrşitul cărţilor Vechiului Testament cu acelaşi sentiment de curiozitate
nesatisfăcută: este o carte cu SCOPURI NEATINSE.
În ciuda acestui fapt, eşti convins acum de un lucru şi acesta este: ceea ce dă valoare Vechiului
Testament sînt învăţăturile lui spirituale. Pe drept cuvînt, evreii pot fi mîndri de cunoştinţele lor în
acest domeniu! Ca ne-evreu, cu siguranţă că tu va trebui să mai citeşti încă o dată această carte
care-l descoperă pe adevăratul Dumnezeu şi-ţi arată calea pe care poţi ajunge în părtăşie Lui! Începi
iar cu Geneza. Este evident că din tot ceea ce s-a scris despre acest subiect, aceasta este cea mai
pertinentă şi mai sublimă explicaţie despre începuturile tuturor lucrurilor. Traversezi apoi din nou
Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul. Cu siguranţă, acesta este cel mai minunat cod de legi
apărut vreodată. Totuşi, atenţia ta este fixată de data aceasta asupra grupului de cinci cărţi filosofice
- de înţelepciune - înşiruite de la cartea lui Iov la Cîntarea Cîntărilor scrisă de Solomon. Acestea
sînt cărţile care se concentrează deosebit asupra dureroasei probleme a inimii umane. Eşti sigur că
în ele vei găsi soluţia! Dar o găseşti? Vai, nu. Desigur că te întîlneşti cu promisiuni, cu sfaturi
frumoase, cu cugetări pătrunzătoare, sclipitoare, cu lecţii clare şi practice, dar cumva simţi că
nicăieri nu există soluţia totală, că la problema păcatului, a suferinţei umane şi la problema
tenebroasă a morţii sau a ceea ce se întîmplă după moarte nu se dau lămuriri mulţumitoare. Rămîi
să gemi alături de Iov: „Oh, dacă aş şti unde să-L găsesc, dacă aş putea să ajung pînă la scaunul Său
de domnie...” (Iov 23:3)
E drept că în cărţile profetice pe care le străbaţi apoi întîlneşti probleme de etică şi predicţii
uimitoare, dar acestea nu-ţi rezolvă căutarea ta spirituală. Termini a treia oară de citit Vechiul
Testament de data aceasta convins că el este o carte de CĂUTĂRI FĂRĂ RĂSPUNS.
Chiar şi aşa, îţi este greu să te desparţi de paginile ei. Citind, te-ai transformat într-un adevărat
căutător după realitatea absolută şi undeva, în cărţile Vechiului Testament, te-ai întîlnit cu cel mai
formidabil fenomen, neîntîlnit în nici una din celelalte religii sau filosofii ale lumii -fenomenul
profetic. La fiecare citire, acest lucru te-a captivat mai mult şi mai tare. Chiar dacă toate celelalte
aspecte te-au dezamăgit, profeţia biblică şi mai ales prezicerile biblice strălucesc asemenea unui
diamant neasemuit de preţios. Nici o îndoială nu poate supravieţui în faţa unei analize amănunţite.
Ceea ce a părut în momentul vorbirii o exprimare riscantă şi puţin probabilă asupra soartei
Egiptului, Asiriei, Babilonului şi a celorlalte mari puteri s-a împlinit mai apoi matematic, pînă la
ultimul detaliu făcîndu-i pe cercetătorul cinstit să exclame: „Aceasta este pecetea pe care

122
Dumnezeul cel viu a pus-o asupra Scripturii!" Mai mult, împlinirile deja petrecute garantează
realizarea celorlalte profeţii a căror adresă este încă într-un viitor îndepărtat. Conţinutul principal
profetic al Vechiului Testament vorbeşte despre viitor aşa cum n-o face nici o altă lucrare
cunoscută din literatura lumii. Relatarea lui este încununată de ideea că va veni cineva care va da
răspuns tuturor căutărilor şi năzuinţelor din toate veacurile, încă din Gen.3:15 se promisese că
sămînţa femeii" va „zdrobi" capul şarpelui. Această făgăduinţă a „seminţei" fusese reînnoită apoi
către Avraam, Isaac şi Iacov în capitolele 12, 17, 22, 26, 49 din Geneza. Urme ale acestei
promisiuni pot fi întîlnite în toate celelalte cărţi istorice şi poetice ale Vechiului Testament.
Ajungem apoi la Isaia şi la ceilalţi profeţi. În cărţile lor, profeţiile Mesianice care apăruseră timid ca
nişte pîrîiaşe ajung la împlinire revărsîndu-se peste toată perspectiva lumii într-o uriaşă inundare.
Cu toate acestea, cînd ajungi la Maleahi, deşi imperiile au trecut, secolele s-au retras în umbra
antichităţii, iar „văzătorii" se odihnesc de mult sub ţărîna pămîntului, acel „Cineva" a cărui venire
fusese anunţată, n-a sosit încă. „Iată, El va veni!" (Mal.3:1) exclamă şi Maleahi, cel din urmă dintre
profeţi retrăgîndu-se şi el în ceaţa timpului. Aici se termină toată profeţia, aşa că tu închizi încă o
dată cartea, de data aceasta cu sentimentul că ea este o carte de PROFEŢII NEÎMPLINITE.
Da, Vechiul Testament, în cele patru mari capitole ale conţinutului lui (organizaţional, istoric,
filosofic şi profetic) este o carte de: (1) ceremoniale neexplicate, (2) scopuri neatinse, (3) căutări
fără răspuns şi (4) profeţii neîmplinite.
CAPODOPERA DESĂVÎRŞITĂ
Să presupunem acum că, după ce ai citit Vechiul Testament, te întîlneşti cu un prieten creştin şi el te
convinge să citeşti şi Noul Testament. Ce vei descoperi? Îl vei citi o dată, de două ori, de trei ori şi
de fiecaje dată vei observa că ea este Cartea împlinirilor. Încă din primul capitol al Evangheliei lui
Matei te întîlneşti cu foarte curînd familiarul: „Ca să se împlinească...”
Domnul Isus care „va mîntui pe poprul Lui de păcatele sale" (Matei 1:21) are o linie genealogică ce
urcă pînă la regele David şi chiar pînă la Avraam. Prin aceştia doi, Dumnezeu i-a dăruit lui Israel
cele două legăminte ale făgăduinţei". Naşterea lui din fecioară dezleagă imediat secretul ascuns în
Isaia 7:14:
„Toate aceste lucruri s-au întîmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care
zice: „Iată fecioară va rămîne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele „Emanuel" care
tălmăcit înseamnă: „Dumnezeu este cu noi" (Matei 1:22-23).
După Matei, citeşti despre acest Isus al Noului Testament a cărui naştere, viaţă, moarte, înviere,
înălţare, revenire şi domnie sînt înregistrate istoric în Evanghelii, sunt interpretate spiritual în
Faptele Apostolilor şi în Epistole şi sînt anticipate ca şi împlinite în cartea Apocalipsei.
Toate CEREMONIILE NEEXPLICATE din Lege se luminează de o nouă semnificaţie în moartea
Lui ispăşitoare, în învierea şi înălţarea Lui, în slujba Lui prezentă de Mare Preot aşezat în cer la
dreapta Tatălui şi în promisa Lui întoarcere. Toate cele scrise se refereau de fapt la El - ca de
exemplu cele cinci tipuri de jertfe din cartea Leviticul, rînduielile de la Cort, intrarea Marelui Preot,
o dată pe an, în Sfînta Sfintelor cu sîngele care trebuia stropit pe altar şi re-întoarcerea lui îmbrăcat
cu toate podoabele ca să dea poporului binecuvîntarea.
Cînd citeşti despre naşterea Mîntuitorului şi-l auzi pe înger vestind: „El va fi mare şi va fi chemat
Fiul celui Prea înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David...” vezi
dintr-o dată că istoriile fără finalizare din Vechiul Testament se reînoadă şi-şi găsesc împlinirea în
persoana Lui.
Cînd citeşti învăţăturile Lui despre Dumnezeu ca Tată şi despre dragostea divină; cînd îl auzi
spunînd: „veniţi la Mine, voi toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă...”(Matei 11:28);
cînd îl priveşti nu numai înălţîndu-Se, ci şi trimiţîndu-L pe Duhul Sfînt ca să locuiască pentru

123
totdeauna în inimile celor răscumpăraţi, înţelegi că acele CĂUTĂRI FĂRĂ RĂSPUNS din cărţile
de înţelepciune filosofică ale Vechiul Testament şi-au găsit în sfîrşit o duioasă rezolvare.
Cît despre PROFEŢIILE mesianice NEÎMPLINITE din Vechiul Testament, ele sînt realizate
deplin în El, începînd cu naşterea Sa şi sfîrşind cu înălţarea Sa de pe Muntele Măslinilor. Mai mult,
El Se pretinde pe Sine a fi tocmai Cel chemat să le împlinească. Ca în celebra scenă petrecută în
Sinagogă: „Astazi s-au împlinit aceste cuvinte" (Luca 4:16-21). El dovedeşte că este împlinitorul
profeţiilor, prin viaţa Sa lipsită de păcat, prin activitatea Sa însoţită de minuni şi semne şi, mai ales,
prin moartea Lui de la Calvar; căci la cine se refereau oare pasaje ca acela din Isaia 53, dacă nu la
El, despre care Ioan Botezătorul a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii"?
(Ioan 2:29)
Da, Isus Cristos este împlinirea ceremoniilor, împlinirea istoriei, împlinirea căutărilor filosofice şi
împlinirea profeţiilor Vechiului Testament.
În Vechiul Testament El trebuia să vină. În Evanghelii El a venit luînd chip de om. În Epistole, El
vine înăuntrul credincioşilor prin prezenţa invizibilă a Duhului Sfînt, în Apocalipsa, El va reveni
încununat cu slava împărăţiei mondiale, împlinirile care I-au marcat cea dintîi venire au certificat
caracterul divin al profeţiilor din Vechiul Testament; şi ele au mai făcut ceva, au garantat că şi
profeţiile rămase încă neîmplinite, atît din Vechiul cît şi din Noul Testament, vor fi la fel de deplin
împlinite la vremea în care le va suna ceasul prestabilit.
Noul Testament este cea mai importantă carte care a fost scrisă cîndva. Subiectul ei suprem este
Domnul Isus Cristos. Obiectul ei suprem este salvarea fiinţelor umane. Proiectul ei suprem este
domnia finală a lui Isus Cristos în împărăţia nesfîrşită ca timp şi ca spaţiu.
Ce mare dreptate şi ce profundă înţelegere a avut apostolul Pavel cînd a exclamat:
„Din El, prin El, şi pentru El sînt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin." (Rom.11:36 Col.
1:15-18)

SECTE ŞI INSTITUŢII IUDAICE

Cînd s-a ridicat cortina pentru a lăsa să înceapă actul doi al lucrărilor lui Dumnezeu cu oamenii,
decorul pregătit pentru întemeierea Noului Testament era schimbat profund. De la vremea lui
Maleahi se scurseseră aproximativ 400 de ani. Ţara trecuse succesiv sub dominarea sirienilor,
asirienilor, babilonienilor, egiptenilor, grecilor şi, la data cînd începe acţiunea Evangheliilor, se
afla sub stăpînirea romanilor. Cei întorşi din robia Babiloniană s-au dezvoltat într-o naţiune
numeroasă, cu tradiţii specifice noi. Evreii se numeau acum iudei, iar religia lor se
instituţionalizase, cristalizîndu-se sub numele de „Iudaism”. Pe lângă preoţi şi leviţi au apărut noi
secte şi grupări: saducheii, cărturarii, fariseii, irodianii şi ziloţii. „Sinagoga”, născută departe de
Templu în robia Babilonului, s-a aşejat definitiv în viaţa religioasă devenind centrul de
închinăciune şi de studiere a Legii. În Stat, sub autoritatea politică şi religioasă a Romei, a luat
fiinţă un corp de autoritate iudaic numit „Sinedriu".
Dacă ar fi să sintetizăm Iudaismul în numai două cuvinte acestea ar fi: „ataşamentul" faţă de Lege şi
„aşteptarea" mesianică. Nu toţi iudeii aveau însă aceste două trăsături în aceiaşi măsură. Pentru a
înţelege climatul în care a venit Domnul Isus este bine să descriem fiecare dintre noile aşezăminte
şi grupări religioase din Israel.
1. SINAGOGA. Deşi a apărut în timpul robiei babiloniene, numele ei nu apare nicăieri în cărţile
Vechiului Testament. Nici măcar ultimul dintre profeţi nu o pomeneşte. Cum trecem însă în Noul
Testament, sinagoga este întîlnită pretutindeni. Aşezămintele ei sînt comune în fiecare localitate

124
din Israel, dar le întîlnim şi dincolo de graniţe, în comunităţile evreieşti stabilite în „diaspora".
Ideea de bază a existenţei Sinagogii era „studiul şi educaţia religioasă în textul Scripturii" (Matei
4:23; 9:35; Luca 4:15, 44; Fapte 13:5, 15; 14:10; 23:19). Interesant este faptul că forma de
autoritate exercitată în Sinagogă era congregaţională. Nu preotul, ci adunarea avea ultimul cuvînt
în hotărîrile luate. Cînd erau prezenţi, preoţi se bucurau de cinste, dar nu şi de privilegii speciale.
Funcţia lor era privită ca fiind legată mai mult de Templu, acolo unde slujirea lor era ereditară.
Conducătorii sinagogii nu-şi puteau transmite autoritatea urmaşilor lor, funcţiile erau hotărîte prin
alegerea şi votul adunării. Numele celor care conduceau era de „fruntaşi" (Marcu 5:22; Fapte
13:15). Pe lîngă aceştia funcţionau „diaconi" care se ocupau cu lucrările materiale. Unul dintre ei se
numea „cazan" şi slujba lui era să urmărească citirea corectă a textelor. Erau apoi alţii care se
ocupau cu îngrijirea sulurilor sfinte, cu sunarea din trîmbiţă pentru a anunţa intrarea în Sabat, cu
aprinderea candelelor, cu curăţenia şi cu aplicarea pedepselor corporale. Aceşti lucrători ai
Sinagogii mai sînt numiţi în Biblie şi: „îngrijitori" (Luca 4:20) sau „flăcăii" (Fapte 5:6).
Oricîte defecte au avut şi oricît de nevrednici au fost cei ce le-au condus, Sinagogile au avut o
contribuţie foarte pozitivă la păstrarea credinţei în popor. Faptul că acolo se citea cu regularitate
Legea şi se explica poporului voia lui Dumnezeu, le-a transformat în făclii spirituale care luminau
în noaptea de întunerec spiritual din jur.
2. CĂRTURARII. Deşi apar ca unele dintre cele mai neatractive personaje ale Evangheliilor,
cărturarii au îndeplinit una dintre cele mai importante slujbe spirituale din Israel. Datoria lor era să
multiplice prin copiere exemplarele scrierilor sfinte. Cu timpul ei au ajuns să cunoască extraordinar
de bine „litera" Scripturii şi treceau în popor drept o clasă chemată să informeze şi să corecteze în
probleme de învăţături Biblice. Luca îi numeşte: „învăţători ai Legii" (Luca 7:30). Orgoliul lor
scolastic i-a pus repede în conflict cu Domnul Isus, care deşi nu studiase în nici una din şcolile lor,
îşi permitea să interpreteze Scriptura în faţa poporului într-un fel nou şi nemaiîntîlnit în „tradiţie".
Popularitatea „învăţătorului" din Nazaret era veşnic o pricină de invidie pentru clasa cărturarilor
(Matei 7:28-29).
3. SADUCHEII. Potrivit tradiţiei, numele acestei grupări se trage de la preotul Ţadoc, care a
funcţionat ca Mare Preot pe vremea lui David şi Solomon (2 Cron. 31:10; Ezec. 40:46; 44:15;
48:11). În vremea Domnului Isus, numele de „saducheu" acoperea întreaga clasă a preoţimii lui
Israel. Ei au deţinut puterea politică şi a fost grupul care a condus viaţa civilă din Iudaism în timpul
dinastiei irodiene.
Ca specific religios, saducheii aderau cu stricteţe la interpretarea literală a Legii, dar nu credeau în
existenţa îngerilor şi spiritelor (Fapte 23:8). Pare curios, dar această fracţiune religioasă din
poporul evreu nu credea nici în nemurirea sufletului, nici în existenţa de după moarte. Ei
simbolizează în grup, decadenţa celor chemaţi să călăuzească spiritual poporul. Opoziţia lor faţă de
Domnul Isus a fost fioroasă. Ana şi Caiafa şi-au dat mîna în noapte ca să-L răstignească, iar după
înălţarea la cer, preoţimea a continuat să stăruiască în necredinţă şi au dezlănţuit o cruntă persecuţie
împotriva Bisericii: „Însă marele preot şi toţi cei ce erau cu el, adică partida Saducheilor, s-au sculat
plini de pizmă, au pus mîinile pe apostoli, şi i-au aruncat în temniţa de obşte" (Fapte 5:17-18).
Necredinţa lor în veşnicie i-a făcut să fie „oportuniştii" vremii. Compromisurile lor cu stăpînirea
romană i-au ajutat să-şi menţină poziţiile şi puterea. Urîţi în taină de popor, ei au dispărut de îndată
ce, după distrugerea Ierusalimului, a încetat şi suportul lor din partea autorităţilor imperiale.
Printr-o providenţială potrivire, preoţia ca grup a încetat în Israel tocmai în ceasul în care „Marele
Preot" - Isus Cristos şi-a început misiunea în slavă (evrei 4:14-16). Spre fericirea lor, nu toţi preoţii
au stăruit în greşelile saducheilor. În cartea Faptele Apostolilor citim următoarele: „Cuvîntul lui
Dumnezeu se răspîndea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare
mulţime de preoţi veneau la credinţă" (Fapte 6:7).
4. FARISEII. Aceasta a fost cea mai mare şi mai influeuntă grupare din vremea Noului Testament.
Numele lor este derivat de la verbul „paraş" „a separa". Dorinţa cea mai mare a fariseilor era să

125
trăiască separaţi de rău. Ei trăiau o existenţa plină de restricţii şi se abţineau de la contactul cu
lumea şi cu persoanele sau lucrurile „necurate". De dimineaţa şi pînă seara, fariseii treceau prin
nenumărate ceremonii de curăţire. Ritualul spălării fusese ridicat de ei la acelaşi nivel cu
practicarea rugăciunii. A fi fariseu însemna a avea un anumit punct de vedere asupra vieţii. Un
iudeu putea fi cărturar şi fariseu în acelaşi timp, deoarece a fi cărturar însemna a avea o anumită
meserie, în timp ce a fi fariseu însemna a adera la un anumit punct de vedere. Deşi cărturarii şi
fariseii sînt pomeniţi aproape întotdeauna împreună, nu toţi cărturarii au fost farisei. Acelaşi lucru
se poate spune şi despre farisei şi preoţi. Puteai să fii preot şi să fi fariseu, dar realitatea a fost că
prea puţini preoţi au avut spiritul fariseilor, majoritatea dintre ei au aderat la partida saducheilor.
Spre deosebire de saduchei, fariseii aderau la o interpretare foarte alegorică a Legii. Dincolo de
textul scris, ei au adăugat o sumedenie de reguli şi rînduieli care au format în timp „tradiţia"
religioasă a lui Israel. Esenţa învăţăturii fariseilor a fost o îmbinare paradoxală între îngustimea
ascetică a celor care voiau să ţină cu credincioşie Legea şi monumentala mîndrie orgolioasă a firii
pămînteşti. Singura cale pentru împăcarea acestor două extreme a fost făţărnicia" (Matei 15:1, 7;
16:1-3; Matei 23:13-36). Fariseii ţineau morţiş la respectarea „formelor" care le ascundeau trista
realitate a goliciunii spirituale interioare.
Dintre toate grupările religioase, fariseii au fost cei mai aprigi duşmani ai Mîntuitorului. În rîvna lor
nebună, ei îl pîndeau la fiecare pas să-l prindă călcînd prevederile Legii. Domnul Isus i-a înfruntat
de multe ori în public scoţîndu-le la iveală superficialitatea, făţărnicia şi lipsa de înţelegere
spirituală a Scripturilor. După înălţarea Domnului Isus la cer, un alt fariseu, crescut „în cea mai
îngustă partidă" a acestui ordin, a persecutat furibund Biserica. Dumnezeu a avut însă har şi pentru
duşmanii Lui. Pe drumul Damascului, Saul din Tars a fost trîntit în praful pămîntului şi a fost
mîntuit printr-o totală prăbuşire lăuntrică (Fapte 7:58; 8:1; 9:1-6; 26:4-11; Filip. 3:4-6).
5. IRODIANII. Această gardă numită după numele dregătorului Irod era un fel de poliţie
neoficială a Templului. Sub ochiul îngăduitor al stăpînirii romane, irodienii patrulau prin curţile
Templului şi prin oraş căutînd să impună norodului hotărîrile dregătorului. Romanii nu aveau acces
în Templu şi nici nu erau prea interesaţi în disputele religioase interne ale iudeilor, aşa că ei au
îngăduit existenţa acestei forţe poliţieneşti independente (Mat. 22:16; Marcu 3:6).
6. ZILOŢII. Membrii acestei grupări erau naţionaliştii fundamentalişti şi fanatici ai vremii.
Activînd ca o mişcare de guerilă sau ca o ceată de haiduci, aceşti evrei erau gata să-şi dea viaţa
pentru eliberarea Israelului de sub stăpînirea romană. Virtutea lor supremă era „răscoala" şi
uciderea unui număr cît mai mare de romani. Modelul lor suprem de inspiraţie era Iuda Macabeul,
sub care se răsculaseră evreii cu cîteva sute de ani înainte şi, în ciudă forţei militare
nesemnificative, reuşiseră să scuture jugul asupririi străine. În cartea Faptele Apostolilor aflăm că
mulţi alţi patrioţi evrei au încercat să repete isprava Macabeilor şi că răscoalele lor erau privite cu
simpatie şi nădejde de tot poporul (Fapte 5:35-39). Domnul Isus şi-a ales din această partidă pe
unul dintre cei doisprezece ucenici ai Săi: Simon Zilotul (Luca 6:15).
7. SINEDRIUL. În timpul Domnului Isus, sinedriul era tribunalul suprem şi forul care reglementa
şi conducea treburile civile şi religioase ale naţiunii (Mat. 26:59; Marcu 14:55; l5:1; Fapte 4:15;
5:21; 22:30; 24:20). Pe lîngă Sinedriul Central funcţionau a serie întreagă de sinedrii locale (Mat.
5:22). Deşi membrii Sinedriului pretindeau că se trag din astfel de organizaţii fondate încă de pe
timpul lui Moise, este greu să trasăm istoria acestui organism mai devreme de revenirea din robia
babiloniană. Sinedriul a luat fiinţă numai după acel eveniment şi numai din cauză că poporul nu a
mai avut un împărat sau o preoţie care să asigure unitatea şi identitatea neamului. Sinedriul este
sinonim cu ceea ce înţelegem astăzi prin „sinod” sau „senat". În Faptele Apostolilor 5:21 acestui
organism al puterii i se spune: „Sobor".
Ca organizare, sinedriul era constituit dintr-un număr de 71 de persoane. Mişna şi Gemara, două
culegeri de tradiţii iudaice, ne spun că în acest total intrau: (1) marele preot, (2) douăzeci şi patru de

126
„căpetenii preoţeşti", care reprezentau cele 24 de cete ale preoţimii (1 Cron. 24:4, 6), (3) douăzeci
şi patru de „bătrîni", ca reprezentanţi ai populaţiei civile (aceştia mai erau numiţi şi „bătrînii
norodului" -Mat. 21:23; Fapte 4:8), (4) douăzeci şi doi de „cărturari", experţi cunoscători ai
prevederilor civile şi religioase ale Legii. Ori de cîte ori se aminteşte despre Sinedriu se presupune
adunarea la un loc a tuturor acestor reprezentanţi ai diferitelor fracţiuni din Israel. Domnul Isus se
referă la Sinedriu atunci cînd îi anunţă pe ucenici că: „El trebuie să meargă la Ierusalim, să
pătimească mult din partea bătrînilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea
cărturarilor; că are să fie omorît şi că a treia zi are să învieze" (Mat. 16:21). Se prea poate ca
Domnul Isus să fii avut în vedere structura Sinedriului, cu un preşedinte şi 70 de membrii, atunci
cînd Şi-a ales 70 de ucenici pe care i-a trimis înaintea Lui prin satele lui Israel (Luca 10:1). S-ar
putea ca, în chip simbolic, această activitate să fi anunţat trecerea autorităţii naţionale în mîinile Lui
şi ale reprezentanţilor Săi.

CARACTERUL EVANGHELIILOR

Dincolo de aparenta lor deosebire în tratarea sau aranjarea detaliilor, cele patru Evanghelii se
bucură de o extraordinară unitate. Din această cauză, nu puţini au fost aceia care au încercat să
combine conţinutul celor patru biografii ale Domnului Isus într-un fel de „Armonie a
Evangheliilor", mai scurtă ca lungime şi cu evenimentele vieţii Domnului Isus aranjate într-o
cronologie definitivă. În ciuda strădaniilor, acea „unică" biografie s-a încăpăţînat să nu apară.
Singurul lucru realizat a fost acela de a arăta că cele patru Evanghelii sînt autentice prin felul în care
se verifică una pe alta.
De fapt, nu este bine şi nu este nici înţelept să căutăm să „unificăm" Evangheliile. Ele nu ne-au fost
date cu scopul acesta. A încerca să le combini într-o scriere unică, înseamnă a fi de acord să laşi
afară tocmai acele deosebiri care le dau identitatea specifică. Cu siguranţă că Duhul Sfînt nu le-a
inspirat pentru ca ele să fie apoi „editate" de noi. Ceea ce au scris Evangheliştii nu trebuie alterat în
nici un chip. Matei, Marcu, Luca şi Ioan, am putea spune noi, au fost un soi de scriitori
„impresionişti". Relatările lor nu sînt nici cronici istorice şi nici jurnale zilnice ale Domnului Isus.
Ele sînt un fel de portrete pictate cu creionul. Intenţia celor care le-au scris nu a fost aceea de a ne
lăsa fişe cu date cronologice, ci aceea de a face o descriere a vieţii Aceluia care a venit din cer ca să
mîntuiască pămîntul.
A încerca să persişti în lucrarea de armonizare a Evangheliilor înseamnă a-ţi risipi zadarnic ani
preţioşi de studiu. Despre un astfel de „perseverent" încăpăţînat din Anglia se spune că ar fi primit
următoarea replică din partea unui comentator caustic: „El este cu adevărat un „soi rar de slujitor al
Bisericii", care îşi cheltuieşte timpul şi puterea pentru a împăca patru oameni care nu s-au certat
niciodată". Totuşi, de ce găsim în Noul Testament patru Evanghelii?
1. Noi credem că Dumnezeu ne-a dat nu una, ci patru Evanghelii, pentru a ne stîrni interesul şi
curiozitatea. În acest context este bine să ne amintim că Noul Testament este singura carte din lume
în care doctrinele sînt prezentate sub forma unei înşiruiri de „scrisori". Epistolele, departe de a fi
expuneri formale şi academice, sînt scrieri pline de viaţă, de intrigă şi de evenimente care sînt parcă
acolo tocmai pentru a ne capta interesul şi pentru a ne face să pătrundem şi să reţinem mai uşor
„tainele" vieţii creştine.
În mod asemănător, faptele vieţii Domnului Isus, pe care se întemeiază întreaga credinţă creştină,
sînt aduse înaintea ochilor noştri, nu prin enumerări plictisitoare, ci prin patru expuneri vii, puţin
diferite una de alta, dar toate înfăţişînd aspecte fascinante din existenţa uimitoare a Fiului lui
Dumnezeu.

127
Pe lîngă aceasta, este mai bine că sînt patru Evanghelii, nu numai una singură şi pentru inima
îndrăgostită de cer. Ea poate astfel să-L vadă mai bine în toată frumuseţea Lui pe Acela care s-a
coborît din slavă pentru a ne duce pe toţi acolo. Pe biroul unui prieten care îşi iubeşte foarte mult
soţia, chiar în faţa ochilor lui, se găseşte un suport de fotografii în care sînt montate, nu una, ci patru
fotografii ale ei. L-am întrebat de ce le-a aşezat toate în acelaşi loc. Mi-a răspuns simplu că nu a
putut să se oprească la una singură dintre ele. În mod singular, fiecare dintre ele redă ceva
caracteristic din figura celei iubite. Există zile cînd una dintre poze îi mîngîie mai mult inima.
Alteori, o alta îi este mai dragă. Deşi mintea a încercat să facă o selecţie, inima nu a fost mulţumită
decît atunci cînd toate patru au fost păstrate împreună.
Oare inima noastră nu se află în aceiaşi postură? Ne-am mai putea lipsi astăzi de vreuna dintre cele
patru Evanghelii. Şi dacă am vrea să le micşorăm numărul, pe care am fi gata s-o lăsăm la o parte?
Dumnezeu a ştiut că avem nevoie de fiecare dintre ele.
2. Există apoi o paralelă fascinantă între specificul celor patru Evanghelii şi chipul celor patru
„făpturi vii" arătate în viziunea din începutul cărţii profetului Ezechiel. Cele patru „făpturi vii" sau
„heruvimi" sînt descrise de Ezechiel astfel:
„Cît despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru
aveau cîte o faţă de leu, la stînga lor, toate aveau cîte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau cîte
o faţă de vultur" (Ezechiel 1:10).
Leul simbolizează puterea supremă, domnia; omul, inteligenţa cea mai înaltă; boul, slujirea cea mai
umilă; vulturul stă pentru plutire maiestoasă pe cer, pentru taină şi pentru divinitate.
În Matei ne întîlnim cu Mesia - împăratul („leul") În Marcu dăm de Robul Domnului venit să
slujească („boul") În Luca îl vedem pe Fiul Omului („omul") În Ioan ne ridicăm privirea la Fiul
lui Dumnezeu („vulturul")
Avem nevoie de toate aceste patru imagini pentru a întregi adevărul. Ca Suveran, Domnul Isus a
venit să domnească. Ca Rob al Domnului, El a venit să slujească şi să sufere. Ca Fiu al Omului, El
a venit să fie părtaş şi să se identifice cu noi. Ca Fiu al lui Dumnezeu, El a venit ca să ni-L arate pe
Tatăl şi ca să ne răscumpere întorcîndu-ne acasă. Cît de minunată este această întrepătrundere de
caractere - suveranitate şi smerenie; umanitate şi dumnezeire!
3. Cifra „4" este importantă şi ca semnificaţie. În limba originală în care au fost scrise cărţile
Bibliei, literele aveau şi semnificaţia cifrelor. Din această cauză există o corespondenţă numerică a
cuvintelor. De exemplu, cifra „3" şi cifra „7" sînt reprezentative pentru persoana dumnezeirii şi
pentru noţiunea de perfecţiune. Cifra „4" este în mod special reprezentativă pentru om ca şi
creatură terestră, iar 6 îl reprezintă pe om ca păcătos. Punînd aceste lucruri împreună, înţelegem
cum cifra de „666" din cartea Apocalipsei este simbolică pentru „omul păcatului care se dă drept
Dumnezeu", Anticristul.
Domnul Isus are ca şi corespondent numeric valoarea „111" şi El se va înfrunta cu „666" pentru a
reface perfecţiunea creaţiei Dumnezeieşti: „777".
Revenind la cifra „4" ca simbol al omului aşezat în circumstanţele terestre este suficient să spunem
că aproape toate sectoarele noastre de existenţă sînt condiţionate de ea:
a. Orientarea noastră geografică este reglementată de existenţa celor 4 puncte cardinale: Est, Vest,
Nord şi Sud.
b. Orientarea noastră în lumea înconjurătoare este reglementată de cele 4 dimensiuni: lungime,
lăţime, adîncime şi înălţime.
c. Există 4 anotimpuri terestre: primăvara, vara, toamna şi iarna; şi tot patru părţi în care este

128
împărţită ziua terestră: dimineata, după-amiaza, seara şi noaptea.
d. Cei din vechime şi-au dat seama că trăim într-o lume compusă din patru „elemente" materiale
fundamentale: pămîntul, aerul, focul şi apa.
e. Tot în număr de patru sînt şi membrii familiei umane: tatăl, mama, fiul şi fiica.
f. Şi tot patru la număr sînt şi fazele lunii care reglementează procesiunea calendaristică a lunilor
anului.
g. Încă de la începuturile omenirii, relatate de cartea Genezei, ni se spune că organizarea societăţii
umane ca grup se face după factorul numeric 4:
"Iată spiţa neamului fiilor lui Noe:... Aceştia sînt fiii lui… după familiale lor, după limbile lor, după
ţările lor, după neamurile lor" (Gen. 10:5, 20, 31)
Aceiaşi împărţire după factorul numeric „4" o găsim menţionată de şapte ori în cartea Apocalipsei
(Apocalipsa 5:9; 7:9; 10:11; 11:9; 13:7; 14:6; 17:15). Şi în Geneza şi în Apocalipsa, ordinea sau
numirea categoriilor este uneori diferită, totuşi, întotdeauna numărul lor rămîne invariabil 4!
Numărul „4" aşezat alături de Evanghelii ne trimite cu gîndul la soluţia pe care Dumnezeu o oferă
pentru rezolvarea problemei omului.
4. Cele patru Evanghelii îmbrăţişează într-un mod semnificativ şi întreaga umanitate în toate
compartimentările ei rasiale şi culturale.
Matei, aşa cum vom mai avea ocazia să vedem, îşi scrie Evanghelia în mod special pentru evrei.
Marcu, însoţitor de călătorie al lui Petru, îşi scrie Evanghelia avîndu-i în obiectiv pe cei care
raţionau potrivit cu structura romană.
Luca, medicul personal şi însoţitorul lui Pavel, îşi adaptează relatarea la gîndirea greacă.
Ioan, a cărui scriere ocupă o poziţie unică datorită faptului că el depăşeşte poziţia istoricului trecînd
la aceea a celui care explică semnificaţiile profunde ale evenimentelor vieţii lui Cristos, îşi scrie
Evanghelia mult timp după ce celelalte trei erau în circulaţie şi se adresează prin excelenţă
Bisericii. Scopul lui Ioan este să dea un răspuns ereziilor apărute în Biserică şi să-L prezinte pe
Cristos în toată „maiestoasa Lui dumnezeire". Fără a face deosebiri rasiale, Ioan oferă întregii
omeniri „harul şi adevărul" venite prin „Cuvîntul care S-a făcut trup".
Încă de mult s-a făcut observaţia că cele trei popoare din vechime - iudeii, Romanii şi Grecii
-reprezintă, mai bine ca oricare altele, trei tipuri umane care persistă să convieţuiască în întreaga
istorie a omenirii. Ele simbolizează religiozitatea, cultura şi administraţia (în mod special
administraţia legală şi comercială). Primele trei Evenghelii au vorbit deci specific atunci şi
continuă să vorbească şi astăzi, în timp ce cea de a patra le încununează mesajul oferindu-L întregii
lumi pe Cel ce s-a făcut Cuvînt, ca o comunicare dumnezeiască dată omenirii.
Este evident că scrierea lui Matei trebuie să fie cea dintîi dintre toate cele patru şi trebuie aşezată
chiar la început, întrucît Evanghelia lui „leagă" conţinutul celor două Testamente.
La fel de clar este şi că Ioan trebuie aşezat la urmă. Clarificările şi completările aduse de el, la o
dată cînd ceilalţi Evanghelişti lăsaseră deja de mult pana din mînă şi cînd istoricitatea lui Cristos
fusese suficient de bine înscrisă în cronici, trebuiesc citite ca o lărgire a orizontului dincolo de
marginile lumii noastre înspre realităţile şi chemările lumii divine.
Este minunat ca Matei, Evanghelia împăratului, să se termine cu învierea, dată ca o supremă
dovadă şi încoronare a caracterului mesianic al Domnului Isus.

129
Este minunat ca Marcu, Evanghelia Robului smerit să se încheie cu „înălţarea Celui smerit" spre
locul de domnie în slavă.
Este minunat ca Luca, Evanghelia omului desăvîrşit în faptă şi caracter să se termine cu
promisiunea multiplicării acestei vieţii în rîndul mulţimilor de urmaşi.
Este cu desăvîrşire minunat ca Ioan, Evanghelia desăvârşitului Fiu al lui Dumnezeu să se încheie
anunţînd tuturor că Domnul Isus va reveni ca să-şi desăvârşească lucrarea începută.
În numărul lor de patru, în specificul lor şi în paralelele care le aseamănă şi le contrastează,
Evangheliile alcătuiesc o capodoperă de diversitate în unitate. Mesajul lor către lumea noastră este
complet şi inconfundabil. La ceea ce s-a scris nu mai este nevoie să se adauge nimic, şi din cele
scrise nimic nu trebuie scos afară. În faţa acestei desăvârşiri, mintea noastră se pleacă cu adoraţie şi
cu uimire, asemeni celui care, însetat fiind, a găsit apa proaspătă de izvor şi o soarbe cu extatică
încîntare.

130
MATEI

Titlul: În originalul grec, Evanghelia poartă titlul: „Kata Mataion" - „după Matei".
Autorul: Experienţa convertirii lui Matei ne este dată de el însuşi (Mat. 9:9-17). Numele lui cel
vechi, „Levi, fiul lui Alfeu" (Marcu 2:14), este înlocuit cu „Matei" care tălmăcit înseamnă „darul
lui Dumnezeu". Probabil că această poreclă i-a fost dată ca o amintire a harului pe care i l-a făcut
Domnul Isus atunci cînd l-a chemat la Sine. Aduceţi-vă aminte că Matei şi-a deschis inima şi casa
ca să-L găzduiască pe Domnul Isus. Nu numai atît, dar, aşa cum a remarcat un comentator, Matei
şi-a luat cu sine şi pana atunci cînd a părăsit vama ca să-L urmeze pe Domnul. Mîinile lui care
serviseră altădată înrobirea şi jaful, s-au dat în întregime lui Isus.
Conţinutul cărţii: Nici una dintre cele 4 Evanghelii nu este o biografie în sensul modern al
cuvîntului. De fapt, apostolul Ioan îşi exprimă îndoiala că o astfel de biografie ar fi posibil de
întocmit vreodată:
„Mai sînt multe alte lucruri, pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu deamăruntul, cred că
nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris" (Ioan 21:25).
Matei îl prezintă pe Domnul Isus drept împăratul mesianic promis de Dumnezeu Israelului (Mat.
1:23; 2:2, 6; 3:17; 4:15-17; 21:5, 9; 22:44, 45; 26:64; 27:11, 27-37). Fiind obişnuit să ţină evidenţe
sistematice, fostul vameş ne dă o cronică foarte ordonată a vieţii şi misiunii împărăteşti a Domnului
Isus. Despre venirea împărăţiei a vorbit Ioan Botezătorul (Matei 3:1-2). Acelaşi mesaj l-a avut şi
Domnul Isus în debutul misiunii Sale publice (Matei 4:23). Aceiaşi proclamaţie au fost trimişi să o
facă şi cei 12 apostoli ai Domnului (Matei 10:1-7).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Numirea „Împărăţia cerurilor" apare de 28 de ori în textul
Evangheliei lui Matei şi niciodată în celelalte scrieri ale Noului Testament. Evanghelistul foloseşte
130 de citate din cărţile Vechiului Testament pentru a le dovedi evreilor că Isus Cristos este Mesia.
Expresia: „ca să se împlinească ceea ce fusese vestit prin prooroci" este folosită de 9 ori de Matei şi
nici ea nu mai apare în textul vreuneia dintre celelalte Evanghelii.
Evanghelia lui Matei este singura în care este menţionat cuvîntul: „Biserică" (16:18; 18:17).
Termenul grecesc folosit - eclesia - înseamnă „adunarea celor chemaţi afară cu un scop",
„mulţimea celor puşi de o parte". În Vechiul Testament, Israel fusese „poporul ales al lui
Dumnezeu". Situaţia aceasta începuse odată cu chemarea lui Avraam şi cu punerea lui deoparte
(Gen 12:1; Deut. 7:6-8). De fapt, Ştefan numeşte naţiunea lui Israel chiar cu termenul de „Biserică"
atunci cînd spune: „El este acela care, în adunarea Israeliţilor din pustie..." (Fapte 7:38). Evreii
fuseseră poporul „pus deoparte de Dumnezeu", în Noul Testament, Biserica nu mai este compusă
numai din evrei. În această adunare nu se mai fac distincţii rasiale (Galat. 3:28). Din ea pot face
parte şi evreii şi cei dintre neamuri. Chiar şi Matei, care scrie în mod special evreilor, are în
Evanghelia lui elemente „universaliste" care îi includ şi pe cei dintre neamuri. Iată numai cîteva
exemple: Magi din răsărit vin să se închine pruncului Isus (Matei 2:1-12), Domnul face minuni
pentru cei dintre neamuri şi chiar îi laudă pentru credinţa lor (Matei 8:5-13; 15:21-28), împărăteasa
din Şeba este lăudată pentru osteneala pe care a depus-o ca să vină să audă înţelepciunea
dumnezeiască aşezată în Solomon (Matei 12:42). În ceasul hotărîtor al misiunii Sale, Domnul Isus
se întoarce la o profeţie făcută despre neamuri (Matei 12:14-21), chiar şi în pildele pe care le dă,
Isus arată că binecuvîntările refuzate de Israel vor fi împărţite neamurilor (Matei 22:8-10;
21:40-46), predica rostită pe Muntele Măslinilor promite că mesajul Evangheliei „va fi propovăduit
în toată lumea, ca să slujească drept mărturie tuturor neamurilor" (Matei 24:14), iar împuternicirea
dată ucenicilor după înviere este de a se duce să facă ucenici "din toate neamurile" (Matei
28:19-20).

131
SCHIŢA CĂRŢII
I. APARIŢIA ÎMPĂRATULUI 1-10 A. Persoana Sa (cap. 1-4) B. Principiile Sale (cap. 5 - 7)
C. Puterea Sa (cap. 8-10)
(Notă: Anunţul caracteristic acestei perioade este: „Împărăţia cerurilor este aproape" (3:2; 4:17;
10:7)
II. RĂSCOALĂ ÎMPOTRIVA LUI 11-13 A. Mesajul Său este respins (11:1-9) B. Lucrarea
Lui este negată (11:20-30) C. Principiile Lui sînt respinse (12:1-21) D. Persoana Lui este atacată
(12:22-50) E. Urmarea: Împărăţia devine o „taină" refuzată acelei generaţii (pildele Împărăţiei din
cap. 13)
III. RETRAGEREA ÎMPĂRATULUI 14 - 20 (Domnul părăseşte mulţimile pentru a petrece
timpul împreună cu grupul restrîns al ucenicilor) A. Înainte de mărturisirea lui Petru (14:1 -16:12)
B. Mărturisirea lui Petru (16:13-28) (Cea dintîi anunţare a Crucii -16:21) C. După mărturisirea
lui Petru (17:1 - 20:34) (A doua anunţare a Crucii -17:22) (A treia anunţare a Crucii - 20:17-19)
IV. LEPĂDAREA ÎMPĂRATULUI 21-27 („De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu va fi
luată de la voi...” 21:43) A. Prezentarea Lui însuşi ca Împărat (21:1-16) B. Înfruntarea cu
conducătorii (21:17 - 23:39) C. Mesajul Său profetic (24 - 25) D. Suferinţele şi moartea Sa (26 -
27)
V. ÎNVIEREA ÎMPĂRATULUI 28

132
MARCU

Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Kata Markon" - „după Marcu".
Autorul: Să trecem în revistă mai întîi ceea ce ştim despre acest personaj:
a. Mama lui s-a numit Maria (Miriam - în ebraică), dar el însuşi a purtat un nume evreiesc „Ioan" şi
unul roman „Marcus", ceea ce ne poate arăta sau că a avut un tată roman sau că tatăl său îşi cîştigase
(sau cumpărase, vezi Fapte 22:28) cetăţenia romană.
b. Familia lui s-a bucurat de o oarecare prosperitate materială, subliniată de altfel şi de prosperitatea
unchiului său Barnaba (Fapte 4:37).
c. În casa lor s-au întîlnit adeseori ucenicii Domnului Isus după înălţarea învăţătorului lor la cer. De
fapt, Ioan Marcu a fost prins fără voia lui în lanţul evenimentelor şi se pare că era cît pe ce să o
păţească pentru amestecarea lui în anturajul care-l însoţea adesea pe „Rabinul din Nazaret". Cu
siguranţă că el este acela despre care se vorbeşte în Marcu 14:51-52.
„După El mergea un tînăr, care n-avea pe el decît o învelitoare de pînză de in. Au pus mîna pe el;
dar el şi-a lăsat învelitoarea, şi a fugit în pielea goală".
Numai Ioan Marcu putea cunoaşte şi scrie asemenea detalii despre propria lui păţanie!
d. Despre Marcu mai aflăm şi că a fost „fiul lui Petru":
„Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimete sănătate. Tot aşa şi Marcu, fiul meu" (1
Petru 5:13). Această exprimare plină de afecţiune ne arată două lucruri: că Petru l-a „născut" pe
Marcu în credinţa creştină şi că dealungul întregii sale vieţi, Marcu a continuat să fie un fiu al lui
Petru. Există evidenţe clare că între cei doi au fost legături comune de slujire.
Papias, unul din presbiterii Bisericii din secolul întîi, scrie că Ioan apostolul a spus următoarele:
„Marcu, fiind traducătorul lui Petru, a notat totul cu fidelitate, nu într-o ordine cronologică a
evenimentelor, căci el n-a umblat cu Domnul, ci doar l-a auzit pe Petru povestind". Se pare că
Petru, pescar lipsit de o educaţie aleasă, a continuat să vorbească cu predilecţie limba aramaică şi că
de cîte ori a trebuit să vorbească în afara iudeii l-a folosit pe Ioan Marcu în slujba de interpret. Ani
de-a rîndul deci, Ioan Marcu a fost „gura" prin care Petru a vorbit neamurilor. Probabil că după
moartea marelui apostol, oamenii l-au îndemnat pe Ioan Marcu să continue să le povestească ceea
ce spusese Petru. Spre bătrîneţe, Marcu însuşi a aşternut pe hîrtie viaţa Domnului Isus aşa cum o
ştia de la Petru şi această scriere a lui a devenit cea de a doua Evanghelie aşezată în Noul
Testament. Cine o va citi ştiind toate acestea, va recunoaşte uşor pasajele în care este evidentă
contribuţia lui Petru şi îşi va explica de ce această scrierere „din memorie" este mai scurtă decît
toate celelalte trei Evanghelii.
Conţinutul cărţii: Deşi a ştiut multe despre Domnul Isus, Marcu a scris cea mai scurtă dintre cele
patru Evanghelii. Toţi cei ce au studiat Evanghelia lui Marcu au remarcat că ea este o carte de
acţiune. Marcu nu este preocupat nici de împlinirea profeţiilor şi nici de clarificarea genealogiilor.
Discursurile, atunci cînd apar, sînt date în forme prescurtate. Nu întîlnim în textul lui Marcu nici un
fel de genealogie a Mîntuitorului. Accentul este pus pe activitatea depusă de Domnul Isus în slujba
oamenilor.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Evanghelia lui Marcu nu are nici un fel de introducere.
Toate celelalte au un cuvînt de lămurire sau un preambul care să prezinte scopul scrierii. Marcu
trece direct la redarea faptelor vieţii Domnului Isus. Cuvîntul caracteristic lui Marcu este:
„îndată...” El este repetat mereu, de parcă autorul ar fi dorit să ne atragă atenţia că personajul pe

133
care ni-L prezintă este mereu grăbit şi ocupat cu lucrarea pe care a venit să o facă. Marcu nu redă
discursurile Domnului Isus, dar ne dă în schimb minunile săvîrşite de El. În textul Evangheliei sale
găsim nu mai puţin de 20 de minuni săvîrşite de Domnul.
Tema Evangheliei lui Marcu este: „Cristos - Robul" şi se găseşte în textul din Marcu 10:45:
„Căci Fiul omului n-a venit ca să I se slujească, ci El să slujească, şi să-şi dea viaţa răscumpărare
pentru mulţi".
SCHIŢA CĂRŢII
I. Slujirea lui Cristos ca Rob, 1-10 A. Pregătirea, 1:1-13 1. prin misiunea lui Ioan Botezătorul,
1:1-8 2. prin botezul Lui, 1:9-11 3. prin ispitirile Lui, 1:12-13
B. Propovăduirea Lui, 1:14-20 C. Puterea Lui, 1:21-3:12 D. Anturajul Lui, 3:13-35 E. Pildele
Lui, 4:1-34 F. Prerogativele Lui, 4:35-9:1 G. Prevestirile Lui 9:2-50 H. Predicarea în Ferea,
10:1-52
II. Sacrificiul lui Cristos ca Rob, 11-15 A. Duminică: Intrarea triumfală în Ierusalim, 11:1-11
B. Luni: Blestemarea smochinului şi curăţirea Templului, 11:12-19 C. Marţi: Discursuri şi
învăţături, 11:20-1 3:3 7 D. Miercuri: Un s d e Maria şi trăd at de Iuda, 14:1-11 E. Joi: Cina şi
trădarea, 14:12-52 F. Vineri: Judecata şi pătimirea, 14:53-15:47
III. Biruinţa lui Cristos ca Rob, 16 A. Duminică: învierea Lui, 16:1-8 B. Arătările Lui,
16:9-18 C. Înălţarea Lui, 16:19-20

134
LUCA

Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Kala Loukon" - „după Luca".
Autorul: Din introducerile pe care le găsim la începutul „Evangheliei lui Luca" şi a cărţii „Faptele
Apostolilor" se vede foarte clar că ambele au fost scrise de un singur autor: „Luca" şi că amîndouă
au fost destinate aceluiaşi om: "Teofil". Cine a fost acest Luca?
1. Un tovarăş de călătorie al lui Pavel. Schimbarea de la „au trecut atunci prin Misia" din Fapte
16:8, la „După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem în Macedonia...” din 16:10
ne spune că Luca s-a alăturat apostolului Pavel la Troa. După aceasta, Luca a devenit tovarăşul de
lucru nedespărţit al lui Pavel. Cu el a călătorit la Filipi (16:12), iar şase ani mai târziu tot cu el a
plecat din Filipi (20:6). Au fost împreună la Ierusalim (21:17), cînd mulţimea dezlănţuită a încercat
să-l linşeze pe Pavel. Au fost împreună în cei doi ani de detenţie la Cezareea (24:27 şi 27:1).
Împreună au fost şi în călătoria plină de peripeţii înspre Roma, cînd s-a spart corabia cu ei (27:1 -
28:16). Împreună au fost la Roma, cu ocazia procesului judecat de Nero şi tot împreună au fost, se
pare, şi în ultimele clipe dinainte de martirajul marelui apostol (Col. 4:14; 2 Tim.4:2; Filimon 24).
2. Medic iubit de apostoli. Aflăm lucrul acesta din încheierea scrisorii lui Pavel către Biserica din
Colose: „Luca, doctorul prea iubit...” (Col. 4:14). Probabil că Luca a dat îngrijiri medicale multora
şi în multe locuri, ajungînd să fie iubit şi preţuit de Biserici. Dacă citim bine, vedem că şi însoţirea
cu Pavel s-a făcut într-o vreme cînd Pavel avea nevoie de îngrijire medicală datorită unui atac acut
de boală a ochilor (compară „Galatia" din Fapte 16:6 cu „noi" din 16:10 şi Galateni 4:13-15)
Conţinutul cărţii: Evanghelia lui Luca poate fi numită Evanghelia Omului Isus Cristos. Această
afirmaţie nu este o blasfemie care neagă dumnezeirea Celui născut în Nazaret, ci este o proclamare
a „întrupării" care a făcut posibilă „ispăşirea şi răscumpărarea". Luca ni-L prezintă pe Domnul Isus
ca descendent, nu numai al lui Avraam (lucrarea lui Matei), ci şi al lui ADAM, strămoşul tuturor
oamenilor (vezi genealogia din cap. 3:23-38). Prin aceasta el îl aşează în şuvoiul scurgerii istoriei
umane, ca Cel venit nu numai să participe deplin, dar şi să reaşeze omenirea în prerogativele
pierdute de neascultarea lui Adam. Învierea Domnului Isus dintre cei morţi este dovada dată tuturor
de Dumnezeu că „în Isus" se poate reveni „acasă". Viaţa veşnică este oferită încă o dată omenirii
prin Golgota. Cristos a venit să se facă pentru un timp „ca noi" pentru a putea să ne facă pentru
veşnicie „ca El".
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Faptul că a stat atît de mult alături de Pavel îl face pe Luca să
fie legătura firească dintre Dumnezeul evreilor, prin apostolul neamurilor, către oamenii de
pretutindeni. Influenţa exercitată de propovăduirea lui Pavel este evidentă în teologia Evangheliei
scrisă de Luca. Remarcaţi cum la capitolul: „Instituirea Cinei Domnului" asemănările merg chiar şi
pînă la folosirea aceloraşi cuvinte.
SCHIŢA CĂRŢII
Prefaţa: Metoda şi scopul scrierii, 1:1-4A.
I. Identificarea Fiului Omului, 1:5-4:13 A. Anunţarea naşterii lui Ioan Botezătorul, 1:5-25 B.
Anunţarea naşterii Fiului Omului, 1:26-56 C. Naşterea lui Ioan Botezătorul, 1:57-80 D.
Naşterea Fiului Omului, 2:1-20 E. Isus ca prunc adus la Templu, 2:21-38 F. Isus ca şi copil adus
la Templu, 2:39-52 G. Botezul Fiului Omului, 3:1-22 H. Genealogia Fiului Omului, 4:1-13
II. Slujirea Fiului Omului, 4:14-9:50 A. Începuturile slujirii Lui, 4:14-30 B. Autoritatea
slujirii Lui, 4:31-6:11

135
C. Tovarăşii Săi de lucru, 6:12-49 1. Chemarea ucenicilor, 6:12-16 2. Caracteristicile ucenicilor,
(Marea Predică), 6:17-49
D. Lucrările slujirii Lui, 7:1-9:50 1. slujirea celor bolnavi, 7:1-10 2. slujirea celor morţi, 7:11-17
3. slujirea celor îndoielnici, 7:18-35 4. slujirea celor păcătoşi, 7:36-50 5. alte slujiri, 8:1 -9:50
III. Lepădarea Fiului Omului, 9:51-19:27 A. Refuzat de samariteni, 9:51-56 B. Refuzat de
oamenii din preajmă, 9:57-62 C. Trimiterea celor 70, 10:1-24 D. Refuzat de un învăţător al
Legii, 10:25-37 E. Primit în Betania, 10:38-42 F. Despre rugăciune, 11:1-13 G. Refuzat de
neam, 11:14-36 H. Refuzat de farisei şi cărturari, 11:37-54 I. Refuzat, dar îi mai învaţă o dată,
12:1-19:27
IV. Osîndirea Fiul Omului, 19:28-23:56 A. Duminică: 19:28-44 B. Luni: 19:45-48 C. Marţi:
20:1-21:38 D. Miercuri: 22:1-6 E. Joi: 22:7-53 F. Vineri: 22:54-23:55 G. Sîmbătă: 23:56
V. Biruinţa Fiului Omului, 24:1-53 A. Biruitor asupra morţii, 24:1-12 B. Împlinitor al
profeţiilor, 24:13-35 C. Biruitor asupra îndoielilor ucenicilor, 24:36-43 D. Biruitor dăruit
Bisericii, 24:44-48 E. Biruitor împărţind biruinţa, 24:49 F. Biruitor înălţat în slava, 24:50-53

136
IOAN

Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Kata Ioannen" - „după Ioan".
Autorul: Despre Ioan ştim că a fost fiul lui Zebedei şi frate cu Iacov, împreună se ocupau cu
pescuitul şi s-au întîlnit pentru prima dată cu Domnul Isus pe malul mării, pe cînd îşi cîrpeau
mrejele (Matei 4:21; Marcu 1:19). Ioan a avut toată viaţa lui o relaţie deosebită cu Simon Petru, pe
care l-a cunoscut încă dinainte de a deveni ucenic al Domnului Isus. Luca 5:10 ne spune că ei
pescuiau împreună. Probabil că Petru era încă de pe atunci un om pe care vîrsta şi mai ales
personalitatea l-au ajutat să ocupe o poziţie de lider între ceilalţi. Marcu ne spune că aceşti pescari
aveau deja creiată între ei o oarecare intimitate:
„După ce a ieşit din sinagogă, a intrat împreună cu Iacov şi Ioan în casa lui Simon şi a lui Andrei"
(Marcu 1:29). Pe Ioan şi Petru îi întîlnim apoi împreună în grupul restrîns de ucenici pe care i-a luat
Domnul Isus cu Sine peste tot (Petru, Iacov şi Ioan sînt împreună cu Isus pe Muntele schimbării la
faţă, în grădina Gheţimani, etc.). Tot împreună sînt trimişi să pregătească Pastele înainte de
răstignirea Domnului (Luca 22:8), împreună se duc în curtea Marelui Preot (Ioan 18:16), împreună
îi vedem fugind la mormînt să verifice învierea (Ioan 20:1-10) şi tot împreună îi găsim după
înălţarea lui Isus la cer, în activităţile Bisericii primare (Fapte 3:1). Cei doi fuseseră tovarăşi în
meseria de pescari şi Mîntuitorul i-a transformat în „pescari de oameni" (Marcu 1:17).
Înainte de a deveni ucenic al lui Isus, Ioan a fost ucenic al lui Ioan Botezătorul (Ioan l:35-40).
Conţinutul cărţii: Spre deosebire de ceilalţi trei Evanghelişti care s-au străduit să aştearnă pe
hîrtie viaţa Domnului Isus într-o ordine oarecum cronologică, Ioan porneşte în scrierea Evangheliei
sale de la cu totul alte premize.
Evanghelia lui este gîndită ca o necesară „completare" a celorlalte trei. Cu siguranţă că aţi remarcat
faptul acesta. Primii Evanghelişti ne-au lăsat scris de unde a venit Isus, în ce sătuc a fost născut,
care i-au fost părinţii, copilăria, peregrinările, peripeţiile, lucrările, moartea şi învierea, dar,
concentrîndu-se preponderent asupra a ceea ce a făcut Domnul Isus, ei nu ne-au spus destul despre
cine a fost de fapt El. Supravieţuind ca longevitate tuturor celorlalţi apostoli, şi ajungînd să trăiască
într-o epocă în care divinitatea, nu istoricitatea lui Cristos era contestată, Ioan s-a apucat să scrie
căutînd să-şi convingă cititorii că: „Isus este" nu numai fiul Mariei şi al lui Iosif, ci şi „Cristosul,
Fiul lui Dumnezeu". Numai un astfel de Isus a putut aduce oamenilor mîntuirea: „şi crezînd, să
aveţi viaţa în Numele Lui" (Ioan 20:31)
Acesta este punctul central în care Ioan se deosebeşte de ceilalţi Evanghelişti. Cei trei îl prezintă pe
Isus, el merge mai departe şi-L interpretează pe Isus. Ei ni-L prezintă pe Domnul din afară, Ioan
pătrunde mai adînc şi ni-L arată aşa cum era pe dinăuntru. Cei trei subliniază „omenescul" din viaţa
lui Isus, Ioan ne descopere „divinul" din fiinţa şi lucrările Lui. Sinopticii sînt concentraţi asupra
faptelor, Ioan ne lămureşte doctrinele.
Aceste caracteristici care ne coboară în intimitatea fiinţei Domnului Isus sînt factorii care ne fac să
„simţim" Evanghelia lui Ioan mai „diferit" decît pe celelalte Evanghelii. Comentariile aşezate de
Ioan în jurul „rostirilor" Domnului Isus sînt adevărate studii care s-ar cere examinate cu cea mai
mare atenţie, dar de care nu ne putem ocupa în spaţiul restrîns al acestei introduceri.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: O altă nestemată a Evangheliei lui Ioan este aşezarea
întregului plan al mîntuirii într-o secvenţă de şapte miracole succesive săvîrşite de Domnul Isus.
Evanghelistul ne avertizează că el nu a avut intenţia să scrie tot ceea ce ştie, ci că a „ales" anumite
întîmplări ca să ne ajute „să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezînd, să aveţi
viaţa în Numele Lui"(Ioan 20:30-31)

137
1.- Schimbarea apei în vin (Ioan 2) - „efectul primirii Cuvîntului într-o inimă de piatră" (25)
2.- Vindecarea fiului unui slujbaş (Ioan 4) - „acceptarea prin credinţă" (4:50)
3.- Vindecarea ologului (Ioan 5) - „un răspuns pozitiv la porunca divină" (5:8)
4. - Înmulţirea plinilor (Ioan 6) - „săvârşirea mîntuirii" (6:32-33)
5.- Umblarea pe mare (Ioan 6) - „un ajutor dincolo de puterile umane" (6:21)
6.- Vindecarea unui orb din naştere (Ioan 9) - „vedere nouă într-o lume nouă" (9:3)
7. - Învierea lui Lazăr (Ioan 11) - „nemuritor prin Isus Cristos" (11:25)
Primele trei sînt ilustraţii pentru condiţiile mîntuirii, ultimele trei sînt consecinţele mîntuirii în viaţa
celui credincios, iar cea de a patra este cheia întregii misiuni a lui Cristos. Pentru a înţelegere mai
bună a Evangheliei lui Ioan, vă îndemnăm să citiţi şi comentariile făcute epistolelor scrise de el.
Schiţa generală a Evangheliei lui Ioan urmăreşte tainic planul intrării Marelui Preot în CORTUL
ÎNTILNIRII. Prin „iluminare" divină Ioan înţelege că umbrele simbolice din Vechiul Testament au
fost împlinite în viaţa Mîntuitorului. Cortul dat de Dumnezeu Israelului drept loc de întîlnire dintre
divinitate şi oameni se transformă astfel într-o fascinantă anticipare a lucrării lui Dumnezeu, care,
prin Cristos, a vrut să-şi „împace lumea cu Sine" (2 Cor. 5:19).
Cei care au citit Evanghelia lui Ioan în limba greacă au rămas surprinşi şi încurcaţi de faptul că la
începutul scrierii el proclamă:
„Şi cuvîntul s-a făcut trup, şi a LOCUIT printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava
Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl" (Ioan 1:14)
Acolo unde în limba română este „a locuit", în limba greacă este „a cortuluit", termen imposibil de
tradus în limba noastră pentru că nu există. Ceea ce a vrut să facă Ioan a fost să atragă atenţia
cititorilor că viaţa Domnului Isus va fi prezentată ca o „dezlegare" a misterelor ascunse în tiparul
Cortului Întîlnirii: viaţa lui terestră va fi prezentată drept lucrare de Mare Preot străbătînd mai întîi
curtea de afară, apoi Sfînta cameră a Cortului şi pătrunzînd în final în Sfînta Sfintelor, cu propriul
Său sînge pe care-l va turna pe Capacul Ispăşirii.
În cîteva ocazii, Domnul Isus se identifică pe Sine cu acel „Eu sînt", „Iehova" prin care s-a făcut
cunoscut Dumnezeu lui Moise. Cîteva pasaje în care Ioan afirmă categoric divinitatea Domnului
Isus sunt: Ioan 1:1; 8:58; 10:30; 14:9, 20:28. Ca Dumnezeu întrupat, Isus Cristos se prezintă pe
Sine prin cîteva expresii tipice: „Eu sînt pîinea vieţii" (Ioan 6:35, 48), „Eu sînt lumina lumii" (Ioan
8:12; 9:5), Eu sînt uşa (Ioan 10:7, 9), „Eu sînt păstorul cel bun" (Ioan 10:11, 14), „Eu sînt învierea
şi viaţa" (Ioan 11:25), „Eu sînt calea, adevărul şi viaţa" (Ioan 14:6), „Eu sînt adevărata viţă" (Ioan
15:1-5).
SCHIŢA CĂRŢII
I. Întruparea Fiului, 1:1-18
II. Prezentarea Fiului, 1:19-4:54 A. De către Ioan Botezătorul, 1:19-34 B. pentru ucenicii lui
Ioan, 1:35-51 C. La nunta din Cana, 2:1-11 D. La Templu, 2:12-25 E. pentru Nicodim, 3:1-21
F. Încă o dată de Ioan Botezătorul, 3:22-36 G. pentru femeia samariteancă, 4:1-42 H. pentru un
slujbaş împărătesc, 4:43-54
III. Confruntările Fiului, 5-12 A. La un praznic în Ierusalim, 5:1-47 1. Semnul supranatural,
5:1-9 2. Reacţia formalismului, 5:10-18 3. Cuvîntarea, 5:19-47
B. La un Paşte din Galileea, 6:1-71 1. Semnul supranatural, 6:1-21 2. Cuvîntarea, 6:22-40 3.

138
Reacţia celor fireşti, 6:41-71
C. La un praznic al corturilor, 7:1-10:21 1. Controversa nr.1: cuvîntarea, 7:1-29 2. Reacţia
ascultătorilor, 7:30-36 3. Controversa nr.2: cuvîntarea, 7:37-39 4. Reacţia ascultătorilor,
7:40-53 5. Controversa nr.3: cuvîntarea, 8:1-58 6. Reacţia ascultătorilor, 8:59 7. Controversa
nr.4: semnul supranatural, 9:1-12 8. Reacţiile, 9:13-41 9. Controversa nr.5: cuvîntarea, 10:1-18
10. Reacţii împărţite, 10:19-20
D. La praznicul înnoirii Templului, 10:22-42 1. Cuvîntarea, 10:22-30 2. Refuzul şi acceptarea,
10:31-42
E. La casa din Betania, 11:1-12:11 1. Semnul supranatural, 11:1-44 2. Reacţiile lor, 11:45-57
3. Maria Îl unge cu mir, 12:1-8 4. Reacţiile lor, 12:9-11
F. La Ierusalim, 12:12-50 1. Intrarea triumfală, 12:12-19 2. Învăţăturile Lui, 12:20-50
IV. În şcoala Fiului, 13:1-16:33 A. Despre iertare, 13:1-20 B. Despre trădare şi trădător,
13:21-30 C. Despre plecarea Lui, 13:31-38 D. Despre cer, 14:1-14 E. Despre Duhul Sfînt,
14:15-26 F. Despre pacea lăuntrică, 14:27-31 G. Despre rodnicie, 15:1-17 H. Despre lume ca
sistem, 15:18-16:6 I. Despre misiunea Duhului Sfînt, 16:7-15 J. Despre revenirea Lui, 16:16-33
V. Mijlocirea Fiului, 17:1-26
VI. Răstignirea Fiului, 18:1-19:42 A. Arestarea, 18:1-11
B.Judecata, 18:12-19:15 1. Înaintea lui Ana, 18:12-23 2. Înaintea lui Caiafa, 18:24-27 3.
Înaintea lui Pilat, 18:28-19:16 C. Răstignirea, 19:17-37 D. Înmormîntarea, 19:38-42
VII. Învierea Fiului, 20:1-21:25 A. Mormîntul gol, 20:1-10
B. Arătările Domnului cel înviat, 20:11-21:25 1. pentru Maria Magdalena, 20:11-18 2. pentru
ucenicii fără Toma, 20:19-25 3. pentru ucenicii cu Toma, 20:26-31 4. pentru şapte dintre
ucenici, 21:1-14 5. pentru Petru şi pentru ucenicul pe care-i iubea Isus, 21:25
VIII. Infinitatea Fiului, 21:25

139
FAPTELE APOSTOLILOR

Titlul: În manuscrisele originale din limba greacă, cartea este numită: „Proxeis" - „Faptele".
Scopul cărţii este arătat în chiar titlul ei: „Faptele Apostolilor". Unii au fost de părere că titlul ar fi
mai corect în alte variante ca: „Faptele Domnului Isus după înviere" (ţinînd cont de cuvintele scrise
de Luca în introducere: „...în cea dintîi carte am vorbit despre tot ce a început să facă Isus... pînă în
ziua care s-a înălţat la cer", concluzia ar fi că cea de a doua carte cuprinde faptele făcute de acelaş
Isus după înălţarea la cer!). Alţii ar fi preferat: „Faptele Duhului Sfînt" şi nu puţini sînt cei care
remarcă, asemenea lui Marshall, că: „Nu le putem numi Faptele Apostolilor, atîta vreme cît,
ignorînd activităţile celorlalţi apostoli, ele nu vorbesc decît despre unele fapte petrecute numai în
vieţile lui Petru şi Pavel. Mai corect ar fi să le numim: „Unele fapte ale unor apostoli"!
Părerea noastră este că numele pe care-l poartă cartea este cel mai potrivit, atîta vreme cît asistăm la
activităţile unui grup de oameni, trimişi de Isus Cristos în lume, îmbrăcaţi în puterea Duhului Sfînt
şi care răspîndesc mesajul lor pe temelia mărturiei lor colective.
Autorul: Este clar că autorul acestei cronici istorice este Luca, doctorul care a scris şi Evanghelia
care-i poartă numele. Introducerea cărţii ne spune clar acest lucru:
"Teofile, în cea dintîi carte a mea, am vorbit despre ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni,
de la început, pînă în ziua în care S-a înălţat la cer, după ce, prin Duhul Sfînt, dăduse poruncile Sale
apostolilor pe care-i alesese" (Fapte 1:1-2).
Data: Luca a scris această cronică prin anii 62-63 d.Cr., pe la sfîrşitul celei dintîi detenţii a lui Pavel
în Roma. Trebuie spus că Luca a scris probabil sub directa supraveghere a lui Pavel. Cartea nu
poate fi plasată mai tîrziu, deoarece nu descrie nici persecuţia creştinilor din Roma sub Nero (64
d.Cr.), nici moartea marelui apostol (68 d.Cr.), şi nici căderea Ierusalimului (70 d.Cr.).
Conţinutul cărţii: Cartea Faptele Apostolilor este o trecere firească de la evenimentele
Evangheliilor la conţinutul epistolelor. Din structura cărţii înţelegem că Duhul Sfint a inspirat
scrierea acestei cronici din cel puţin trei motive majore:
1. Să ilustreze programul de răspîndire al Evangheliei.
„Şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, şi pînă la marginile pămîntului"
(Fapte 1:8). Faptele Apostolilor debutează cu naşterea Bisericii în ziua de Rusalii şi se încheie
odată cu ajungerea lui Pavel la Roma.
2. Să adeverească autoritatea apostolică a lui Pavel.
Această autoritate a fost mult comentată şi contestată în rîndul iudeilor. Luca scrie cronica cu
gîndul de a arăta tuturor că Domnul Isus este Acela care l-a chemat pe Pavel, Acela care l-a învăţat
şi Acela care l-a folosit pentru trimiterea Evangheliei la neamuri. Mai mult, Luca vrea să spună
tuturor că Pavel este egalul lui Petru în lucrarea Evangheliei. Nu încape nici o îndoială că Luca
simţea amărăciunea din sufletul lui Pavel. Epistolele acestui apostol al neamurilor sînt pline de
pasaje în care el simte nevoia să se apere şi să se justifice. În multe locuri, persoana şi Evanghelia
lui fuseseră vorbite de rău. Înarmat cu o mare doză de simpatie pentru Pavel şi martor la lucrările
minunate pe care Dumnezeu le făcea prin apostol, Luca s-a aşternut la treabă hotărît să dovedească
Bisericii că Dumnezeu i-a dat lui Pavel autoritate apostolică.

140
Pentru a-şi împlini acest de al doilea scop, Luca îşi aşează materialul scrierii într-un plan alcătuit
minuţios şi echilibrat în desfăşurare. El alege din activităţile lui Petru şi Pavel exact acele
evenimente care îi pun pe picior de egalitate. S-ar părea că Luca ar vrea să spună tuturor: „Voi îl
respectaţi pe Petru? Ei bine, eu vă voi arăta că Pavel nu este cu nimic mai prejos".
În situaţia în care Pavel a devenit autorul celor mai multe din epistolele Noului Testament, nu-i de
mirare că s-a părut potrivit Duhului Sfînt să-l inspire pe Luca în scrierea Faptelor Apostolilor ca să
ne arate tuturor cine este acest apostol şi cum a apărut el în sînul Bisericii primare. Fără scrierea lui
Luca, epistolele lui Pavel ar fi fost mult mai greu de acceptat şi de asimilat.
3. Pentru a arăta cea de a doua refuzare a împărăţiei de către evrei.
Din predicile rostite de Petru la Rusalii şi imediat după aceea reiese foarte clar că dorinţa lui
Dumnezeu ar fi fost ca evreii să se pocăiască şi să înceapă evenimentele prevestite de proorocul
Ioel: „Şi acum ştim, fraţilor că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri. Dar Dumnezeu a
împlinit astfel ce vestise mai dinainte prin gura tuturor proorocilor Lui: că adică, Cristosul Său va
pătimi. Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină
de la Domnul vremuri de înviorare şi să trimeată pe Cel ce a fost rînduit mai dinainte pentru voi: pe
Isus Cristos" (Fapte 3:16-20). După învierea Sa din morţi, Domnul Isus a stat de vorbă cu ucenicii
timp de 40 de zile despre: „lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu" (Fapte 1:3). Rusaliile au
fost începutul semnelor prevestitoare instaurării acestei împărăţii. Semnele, vindecările şi minunile
au făcut parte şi ele din acest debut timpuriu al împărăţiei. Autorul Faptelor Apostolilor ne arătă
însă că evreii nu au primit mesajul apostolilor şi cum, încet - încet, Dumnezeu s-a îndepărtat de la
Israel, a făcut să înceteze iarăşi semnele împărăţiei şi l-a trimis pe Pavel „la neamuri" (Fapte 22:21).
Cronica lui Luca acopere o perioadă de aproximativ 30 de ani din viaţa Bisericii primare. Ea
consemnează trecerea de la Iudaism la credinţa personală în Isus Cristos ca Mîntuitor. Considerat la
început doar ca o „sectă" iudaică", creştinismul se desprinde încet - încet de graniţele Israelului
ducînd vestea despre Domnul Isus Cristos înspre marginile pămîntului.
Evenimentele petrecute în primii 30 de ani din viaţa Bisericii sînt foarte importante. Doctrinele şi
practica Bisericii primare s-au cristalizat în anii aceştia de înaintare a Evangheliei. Astăzi, pentru ca
o învăţătură sau practică să poată fi considerată validă în Biserică, ea trebuie să fi fost subiectul
unei învăţături a Domnului Isus şi o practică a Bisericii primare. Iată de ce cronica lui Luca a
devenit filtrul care reglementează învăţătura şi practica bisericii creştine din toate timpurile.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea „Faptelor" este o carte de tranziţie: de la Evanghelii
la Epistole, de la Iudaism la Creştinism, de la Lege la Har, de la evrei în exclusivitate la orice
făptură şi de la împărăţia lui Dumnezeu la Biserica lui Cristos.
SCHIŢA CĂRŢII
I. Creştinismul în Ierusalim, 1-8:3
A. Domnul cel înviat, 1:1-26 Domnul Isus lămureşte, 1:1-5 Domnul Isus trimite, 1:6-11
Domnul Isus alege, 1:12-26
B. Rusaliile: Naşterea Bisericii, 2:1-47 Puterea de la Rusalii, 2:1-13 Predica de la Rusalii,
2:14-36 Prozeliţii de la Rusalii, 2:37-47
C. Vindecarea slăbănogului, 3:1-26 Minunea, 3:1-11 Mesajul, 3:12-26
D. Începutul prigoanei, 4:1-37 Prigoana, 4:1-22 Rugăciunea, 4:23-31 Resursele, 4:32-37
E. Compromis şi confruntare, 5:1-42 Refuzarea compromisului intern, 5:1-11 Biruinţa în
confruntare externă, 5:12-42

141
F. Noi lucrători pentru noi lucrări, 6:1-7
G. Ştefan, cel dintîi martir, 6:8-8:3 Întărîtarea norodului, 6:8-15 Înfruntarea doctrinară, 7:1-53
Omorîrea lui Ştefan, 7:54-8:3
II. Creştinismul în Palestina şi Siria, 8:4-12
A. Împrăştierea creştinilor, 8:4-40 Samaritenii primesc Cuvîntul, 8:4-25 Etiopeanul primeşte
Cuvîntul, 8:26-40
B. Convenirea lui Pavel, 9:1-31 Pavel îl primeşte pe Domnul, 9:1-19 Biserica îl primeşte pe
Pavel, 9:20-31
C. Convertirea celor dintre neamuri, 9:32-11:30 Pregătirea lui Petru, 9:32-10:22 Predica lui
Petru, 10:23-48 Apărarea lui Petru, 11:1-18 O nouă biserică la Antiohia, 11:19-30
D. Irod îi prigoneşte pe creştini, 12:1-25 Omorîrea lui Iacov, 12:1-2 Închiderea şi eliberarea lui
Petru, 12:3-19 Moartea lui Irod, 12:20-23 Răspîndirea Cuvîntului, 12:24-25
III. Creştinismul - către marginile pămîntului, 13:1-28:31
A. Prima călătorie misionară, 13:1-14:28 Evenimentele din Antiohia, 13:1-3 Evenimentele din
Cipru, 13:4-12 Evenimentele din cetăţile Galatiei, 13:13-14:20 Evenimentele din drumul de
întoarcere, 14:20-28
B. Consiliul de la Ierusalim, 15:1-35 Deosebirea de vederi, 15:1-5 Discuţia, 15:6-18 Decizia,
15:19-29 Comunicarea hotărîrii în Antiohia, 15:30-35
C. A doua călătorie misionară, 15:36-18:22 Formarea echipei misionare, 15:36-40 A doua vizită
la Biserici, 15:41-16:5 Trecerea în Europa, 16:6-10 Lucrarea în Filipi, 16:11-40 Lucrarea în
Tesalonic, Berea şi Atena, 17:1-34 Lucrarea în Corint, 18:1-17 Încheierea călătoriei, 18:18-22
D. A treia călătorie misionară, 18:23-21:26 La Efes: Puterea Cuvîntului, 18:23-19:41 În Grecia,
20:1-5 Asia Mică: Troa şi presbiterii din Efes, 20:6-38 Din Milet la Cezareea, 21:1-14 Pavel în
Biserica din Ierusalim, 21:15-26
E. Călătoria spre Roma, 21:27-28:31 Arestarea şi cuvîntarea de apărare, 21:27-22:29 Pavel
înaintea Sinedriului, 22:30-23:10 Pavel escortat spre Cezareea, 23:11-35 Pavel se apără înaintea
lui Felix, 24:1-27 Pavel se apără înaintea lui Festus, 25:1-27 Pavel se apară înaintea lui Agripa,
26:1-32 Călătoria pe mare şi naufragiul, 27:1-44 Pavel în Malta şi spre Roma, 28:1-16 Pavel la
Roma, 28:17-31

142
EPISTOLELE NOULUI TESTAMENT

Înainte de a trece la un studiu asupra fiecărei epistole în parte, se cade să ne oprim puţin şi să
aruncăm o privire de ansamblu asupra locului pe care îl ocupă grupul de epistole în întregul
Scripturii.
În Biblie există ordine şi armonie. Cînd vom ajunge în cer, vom continua să ne minunăm de
extraordinara complexitate şi frumuseţe a acestei Cărţi scrise de Duhul Sfînt al lui Dumnezeu.
Cei ce au studiat Vechiul Testament ştiu că cele 66 de cărţi ale lui sînt aşezate simetric în grupe
distincte. Există un „ritm" al simetriei numerice în care a fost alcătuit Vechiul Testament. Acest
ritm este dat de succesiunea de cifre: 17+5+17 sau mai amănunţit: (5+12)+5 + (5+12). În acest ritm,
mesajul trece de la cărţile istorice la cele poetico-didactice şi ciclul se încheie cu cele profetice.
Cine studiază Noul Testament căutînd o simetrie numerică va rămîne fără o concluzie
mulţumitoare. Cărţile Noului Legămînt nu curg ritmat ca cele ale Vechiului Testament. Ele se
întrepătrund într-o construcţie interioară logică alcătuind un monument al biruinţei Evangheliei.
Am putea numi această aranjare a celor 27 de cărţi din Noul Testament: „Arcul de triumf al
credinţei creştine".
Această aranjare ne ajută să exprimăm cu o mai mare uşurinţă mesajul credinţei creştine. Iată
numai cîteva din concluziile extrase din această prezentare:
1. Temelia
Credinţa creştină este întemeiată pe fapte concrete, nu pe iluzii sau speculaţii filosofice. Apostolul
Pavel le spune credincioşilor din Corint: „Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am
propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sînteţi mîntuiţi, dacă o ţineţi aşa
după cum v-am. propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum
am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a
înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a
arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sînt încă în viaţă, iar unii au
adormit. În urmă S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toţi, ca unei stîrpituri, mi S-a
arătat şi mie. Căci eu sînt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sînt vrednic să port numele de
apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu" (1 Cor. 15:1-9). Istorisirea acestor evenimente
se găseşte în primele 5 cărţi ale Noului Testament.
2. Stîlpul Bisericii dintre neamuri
Învăţătura Bisericii alese dintre neamuri ne este dată nouă prin Pavel, apostolul neamurilor. Despre
„isprăvnicia lui Pavel" ca trimis al lui Dumnezeu pentru neamuri puteţi citi în multe locuri ale
Noului Testament, dar mai ales în apologia lui din Galateni 1:11 - 2:10. Iată rezumatul apărării sale:
„După 14 ani, m-am suit la Ierusalim... şi le-am arătat Evanghelia, pe care o propovăduiesc eu între
neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar... Cei ce sunt
socotiţi ca fiind ceva... Aceştia, zic, ei cei mai cu vază nu mi-au adaus nimic. Ba dimpotrivă, cînd
au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru
îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, căci Cel ce făcuse din Petru apostolul
celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul neamurilor, mi-au dat miemîna dreaptă de
însoţire, ca să mergem să propovăduim; noi, la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur."
Mesajul lui Pavel a fost croit de Dumnezeu după specificul ascultătorilor săi dintre neamuri şi, nu
de puţine ori, i-a deranjat pe credincioşii proveniţi dintre evrei. Petru însuşi a avut problemele lui cu

143
Pavel. Totuşi, chiar şi Petru recunoaşte că Pavel şi-a primit mesajul de la Domnul şi că, în esenţă, şi
Pavel şi apostolii trimişi de Domnul la evrei propovăduiesc aceiaşi „veste bună":
„Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mîntuire, cum v-a scris şi preiubitul nostru
frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, cînd vorbeşte despre lucrurile
acestea. În ele sînt unele lucruri grele de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc
ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor" (2 Petru 3:15-16).
Specificul isprăvniciei lui Pavel l-a constituit „taina Bisericii" despre care vorbeşte el în Efeseni
3:1-21. Vă îndemnăm să citiţi întregul pasaj din care noi spicuim doar următoarele:
„Iată de ce eu, Pavel, întemniţatul lui Isus Cristos pentru voi, neamurilor...
(Dacă cel puţin aţi auzit de isprăvnicia harului lui Dumnezeu, care mi-a fost dată faţă de voi. Prin
descoperire dumnezeiască am luat cunoştinţă despre taina aceasta... Că adică neamurile sînt
împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau pane cu noi la aceiaşi
făgăduinţă în Cristos Isus, prin Evanghelie...”).
Ca un desăvîrşit pedagog, Pavel şi-a aranjat mesajul Evangheliei într-o structură simplă şi clară,
uşor de înţeles şi lesne de ţinut minte. Cele trei secţiuni ale mesajului propovăduit de el au fost:
Credinţa, Dragostea, şi Nădejdea. Credinţa trata problemele trecutului, Dragostea se ocupa de viaţa
de înviere şi de sfinţire, iar Nădejdea grupa învăţăturile despre evenimentele viitoare. Această
metodă a lui Pavel se observă din felul în care se adresează bisericilor în epistole, atenţionîndu-le
asupra lucrurilor în care erau deficitare:
„Acum dar, rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este
dragostea" (1 Cor.l3:13).
„De aceea şi eu, de cînd am auzit despre credinţa... şi despre dragostea voastră... mă rog ca să
pricepeţi care este nădejdea..."(Efeseni 1:15-18)
„...am auzit despre credinţa voastră... şi despre dragostea voastră... din pricina nădejdii care vă
aşteaptă..." (Col. 1:4-5).
„...căci ne aducem aminte... de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre şi de tăria
nădejdii în Domnul nostru Isus Cristos!" (1 Tesal. 1:3).
„...credinţa voastră merge mereu crescînd, şi dragostea fiecăruia... se măreşte tot mai mult. Aceasta
este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucît veţi fi găsiţi vrednici...” (2
Tesal. 1:3-5).
Aceasta „învăţătură a Bisericii creştine" este aşezată în primele 9 Epistole ale Noului Testament,
grupate în stîlpul din stînga a schemei prezentate. Structural, primele 4 epistole vorbesc despre
Cruce, ca esenţă a doctrinei despre mîntuire. Deasupra lor este clădită apoi grupa următoarelor 3
care se ocupă cu Biserica, ca trup spiritual armonios al celor care au crezut în Cruce. Urmează
deasupra grupa ultimelor 2 care prezintă Venirea Domnului ca eveniment sigur şi ca sursă de
motivaţie pentru perseverenţa sfinţilor.
3. Stîlpul Bisericii evreieşti
Mesajul adresat creştinilor proveniţi dintre evrei este grupat în cea de a doua parte a Noului
Testament. Cei care au fost folosiţi de Domnul pentru această lucrare au fost „stîlpii" bisericii din
Ierusalim: Iacov, Petru, Ioan şi Iuda (Galateni 1:18-19; Fapte 15:7, 13).
Epistolele adresate evreilor sînt tot în număr de 9, grupate în stîlpul din partea dreaptă a schemei
prezentate. Ele încep cu cea adresată de Duhul Sfînt chiar aşa, „evreilor" şi culminează cu cea
adresată de însuşi Domnul Isus, ca o „apocalipsă" ("descoperire") a evenimentelor prin care va

144
trece pămîntul.
Caracterul lor creştin, fac ca aceste epistole să fie abordabile şi folositoare pentru toţi creştinii.
Totuşi, la o cercetare mai atentă, fiecare dintre ele îşi va dezvălui aroma ei proprie evreiască. S-a
spus, de exemplu, că „Apocalipsa" este o carte neglijată astăzi de Biserică. Conţinutul ei este pentru
mulţi obscur şi rupt de lupta noastră de zi cu zi cu păcatul. Sînt predicatori care nu citesc această
carte cu anii! Cum se explică aceasta?
Explicaţia este simplă: Biserica trăieşte cu învăţătura dată de la Romani la Tesaloniceni.
Apocalipsa este o carte a evreilor. Cînd îi va veni vremea, evreii o vor înţelege şi o vor preţui cum
se cuvine. Majoritatea evenimentelor descrise în cartea Apocalipsa se petrec după răpirea Bisericii
şi este semnificativ faptul că numele de Biserică nici nu apare dincolo de capitolul 3 al cărţii.
Iacov scrie „către cele doisprezece seminţii care sînt împrăştiate” (Iacov 1:1). Petru trimite scrisori
către „aleşii care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia" (1
Petru 1:1; 2 Petru 3:1). Ioan le scrie unor credincioşi evrei (3 Ioan 7). Iuda şi Apocalipsa sînt
evreieşti în aluzii şi conţinut.
4. Frontonul
Cei doi stîlpi ai arcului sînt consolidaţi de epistolele adresate lucrătorilor din Biserică. Ele sînt
aşezate semnificativ chiar între cele două grupe de epistole amintite anterior.
În cele 4 epistole pastorale, „Meşterul zidar" Pavel îşi instruieşte colaboratorii, învăţîndu-i cum să
„împartă drept Cuvîntul adevărului" (2 Tim. 2:15), şi cum „să se poarte în casa lui Dumnezeu, care
este Biserica Dumnezeului celui viu" (1 Tim.3:15) Grija de căpătîi a acestor lucrători din vremea
Bisericii trebuia să fie recunoaşterea complexităţii situaţiei, recunoaşterea diferenţelor dintre
oamenii cu care aveau de lucrat şi dobîndirea unei strategii de lucru care să-i învrednicească să se
poarte în aşa fel încît „să nu fie pricină de păcătuire nici pentru iudei, nici pentru Greci, nici pentru
Biserica lui Dumnezeu" (1 Cor. 10:32).
Reprezentarea grafică a cărţilor Noului Testament sub forma unui arc de triumf deschide orizontul
unor meditaţii şi comentarii care ar merita scrierea unui volum întreg de studii. Noi ne mărginim
aici să sugerăm doar cîteva din ideile generale ale unui astfel de studiu.
a. În întregul scrierilor există un progres continuu dinspre încununarea lui Isus cu spini pe Cruce
înspre momentul încununării cu slavă din Noul Ierusalim.
În „Epistolele Bisericii" se desfăşoară o creştere continuă. Primele 4 vorbesc despre Cruce,
următoarele 3 despre Biserică, iar ultimele 2 anunţă viitoarea Venire a Domnului.
În „Epistolele creştinilor evrei" creşterea este de la accentul pus pe „credinţă" şi „fapte" din primele
2 epistole (Evrei, Iacov), la accentul pus pe „nădejde" şi „creştere" în următoarele două (1, 2 Petru).
Celelalte 4 vorbesc despre „dragoste" şi despre importanţa luptei pentru păstrarea „credinţei" (1, 2,
3 Ioan, Iuda), în timp ce „Apocalipsa" încununează totul, vorbindu-le celor „biruitori" despre
„răsplătire".
b. Între cei doi „stîlpi" ai arcului există corespondenţe fascinante. Ei se contrastă şi se completează
reciproc.
Amîndoi „stîlpii" pornesc cu cîte un veritabil tratat de doctrine - pentru Biserica creştină acesta este
Romani, iar pentru cei dintre iudei este epistola intitulată chiar aşa: „către evrei".
Amîndoi „stîlpii" sfîrşesc prin a anunţa revenirea Domnului şi proclamarea „ordinii viitoare" - în
primul caz avem Epistolele către Tesaloniceni, iar în al doilea, Apocalipsa.
La începutul primului stîlp, apostolul Pavel prezintă pentru toţi oamenii mîntuirea prin Crucea

145
Domnului Isus drept „singura Cale", în timp ce stîlpul evreiesc porneşte din contextul legii lui
Moise prezentîndu-L pe Isus Cristos drept „calea mai bună" („un eliberator mai bun", „o preoţie
mai bună", „o jertfă mai bună", „un legămînt mai bun", etc.)
La capătul primului stîlp, epistolele scrise către Tesaloniceni prezintă revenirea Domnului Isus în
mod special în relaţie cu Biserica (pentru Biserică), în timp ce varianta evreiască a celui de al doilea
stîlp ni-L prezintă pe Isus Cristos revenind pentru Israel şi în relaţie directă cu neamurile lumii.
c. Arcul ne arată ordinea în care trebuie să predicăm Adevărul creştin.
Cele trei secţiuni caracteristice din grupul celor 9 epistole ale Bisericii creştine ne arată aceasta, în
primele 4, credinţa creştină este îndemnată să privească înapoi la Cruce şi să crească în putere. În
grupul celor 3 epistole de la mijloc, dragostea este chemată să-şi îndrepte privirile în sus, înspre
Mirele ceresc şi să înveţe să depindă numai de El, iar în ultimele 2, nădejdea este chemată să
privească înainte spre aşteptata întîlnire cu Mîntuitorul.
Într-adevăr, cel păcătos nu are nevoie la început nici de doctrina despre Biserică şi nici de cea
despre Venirea Domnului. El trebuie să afle despre Cristosul răstignit la Cruce, aşa ca în primele 4
epistole numite şi „Evanghelistice". După aceea, cel răscumpărat prin sîngele Mielului şi născut din
nou prin lucrarea Duhului are nevoie să intre în părtăşia minunată a Bisericii, bucurîndu-se de
desăvîrşita unitate a celor mîntuiţi, între pămînt şi cer, credinciosul trebuie să afle acum despre
„trupul" mistic al lui Cristos, despre „Mireasa" Mielului, despre „Templul Duhului Sfînt" şi despre
viaţa de rodire.
În final, învăţătura creştină trebuie să ne poarte înspre momentul culminant al întîlnirii noastre cu
slăvitul nostru Domn, care „va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului
slavei Sale" (Filip. 3:21)
C.J. Ellicott comenta astfel: „În Galateni şi Romani găsim (aşa cum a arătat-o şi Reforma din
secolul XVI) un tezaur de adevăr despre creştinismul personal; chiar şi gîndul justificării, dominant
în ele, duce orice suflet în situaţia de a sta faţă în faţă cu propriile-i păcate şi cu mîntuirea, în acea
criză dintre viaţă şi moarte cînd rămînem conştienţi doar de două existenţe - a lui Dumnezeu şi a
noastră înşine. Efeseni, Filipeni şi Coloseni sînt tezaurul de adevăr despre realitatea Bisericii
universale a lui Cristos. Ideea centrală este Cristos-Capul trupului mistic alcătuiţi din toţi creştinii
veacurilor. Ce mai lipseşte?
1, 2 Tesaloniceni adaugă adevărul despre destinul final al Bisericii, culminînd istoria existenţei ei
cu intrarea în odaia de nuntă a Mielului spre săvîrşirea unirii veşnice cu Fiul. În aceste două epistole
către Tesaloniceni, doctrina despre Cruce şi aceea despre Biserică nu apar decît foarte vag şi
simplist. Accentul se pune pe perspectiva întoarcerii Domnului pentru Biserica Sa."

146
ROMANI

Epistola către Romani este „magnum opus"-ul apostolului Pavel. Niciuna dintre celelalte scrieri ale
sale nu este la fel de bogată sau de organizată. În această scriere întîlnim deopotrivă „cunoştinţele"
lui Pavel şi „cunoştinţa" lui în arta de a le aranja într-un tratat de teologie sistematică. Dintre toate
cărţile scrise cîndva, aceasta este cea care a influenţat cel mai mult evoluţia şi cursul gîndirii
creştine.

Fiecare creştin ar trebui să studieze conţinutul acestei epistole. Ea este „alfabetul" credinţei, dar nu
se opreşte aici, ci, în profunzimi, se dovedeşte busola tuturor călătoriilor prin doctrinele Bibliei. A
deveni familiar cu învăţăturile aceste scrieri este tot una cu a fi „înrădăcinat" în credinţă şi a dobîndi
certitudini divine în problemele cruciale ale vieţii, morţii şi eternităţii.

Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Pro Romaious" - „către Romani". Cetatea Romei a
fost fondată în anul 735 î.Cr. şi ajunsese pe vremea lui Pavel să fie cea mai măreaţă capitală a lumii,
cu o populaţie de peste un milion de oameni.

Data: Pavel scrie această epistolă către creştinii din Roma în anul 57 d.Cr., pe cînd se afla în oraşul
Corint, în casa lui Gaiu (Rom. 16:23; l Cor. 1:14). Scrierea a ajuns la Roma prin intermediul lui
Fivi, diaconiţă a bisericii din Chencrea, unul din cartierele portuare ale Corintului (Rom. 16:1, 2).

Contextul istoric: Privind la vremea în care a fost scrisă această carte, vedem că nevoia după un
aşa tratat doctrinar era evidentă. Cînd Pavel s-a apucat de scris trecuseră deja aproximativ 25 de ani
de propovăduire a Evangheliei de-a lungul şi de-a latul Imperiului Roman. Comunităţile creştine se
răspîndiseră pretutindeni, apărînd în toate colţurile Imperiului. Era inevitabil ca această nouă
învăţătură să ridice întrebări chinuitoare în inimile celor ce o întîlneau pentru prima oară. Cum se
împăca Evanghelia iertării cu „dreptatea" lui Dumnezeu? Ce mai rămînea din „neprihănirea" cerută
de Dumnezeu dacă păcătoşii erau iertaţi prin oferta gratuită a „harului"? Ce fel de relaţie era între
această „Evanghelie" şi străvechea „Lege a lui Moise"? Nu-l desfinţa ea pe Moise? Şi ce mai
rămînea din legămîntul „Avraamic"? Cum se putea ca „neamurile" să aibă parte de privilegiile
aceluiaşi legămînt făcut cu evreii? Ce se va alege din nivelul moral, dacă se răspîndeşte acum
vestea că Dumnezeu nu-i mai priveşte pe oameni prin filtrul pretenţiilor Legii, ci prin uşa deschisă
a harului? Nu vor ajunge oare oamenii să creadă că este bine să păcătuim mai mult ca să se
înmulţească şi mai mult harul? Ce mai rămînea valabil din promisiunile făcute de Dumnezeu
Israelului? Mai rămînea în picioare statutul de popor al „legămîntului"? Va mai avea Israelul,
care-L respinsese pe Mesia, un rol în istoria viitoare a lumii? Nu cumva „legămîntul cel nou"
semnifica şi lepădarea Israelului ca popor? Multora dintre evreii evlavioşi li se părea că noua
„Cale" propusă de Pavel (Fapte 22:4; 24:22) aruncă pe fereastră tocmai tradiţiile şi moştenirile care
le erau cele mai dragi.

Iată deci că pentru mulţi se cerea o explicaţie mai clară şi cumva definitivă asupra noii învăţături
apărute în Biserica creştină.

Autorul: Exista un singur om capabil de o asemenea lucrare! Dumnezeu pregătise deja un om care
să primească această însărcinare! Lui Anania, Dumnezeu îi spusese:

„Du-te, căci el (Pavel) este un vas, pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor,
înaintea împăraţilor, şi înaintea fiilor lui Israel." (Fapte 9:15)

147
Cu pregătirea lui temeinică de Fariseu, cu conştiinţa lui delicată şi cu credinţa lui puternică în
religia evreilor, Pavel îşi dăduse seama, chiar mai mult decît împotrivitoni lui, de aspectul
contradictoriu al învăţăturii ce-i fusese încredinţată. Dumnezeu a trebuit să-l convingă mai întîi pe
el însuşi de temeinicia creştinismului. Faptul că a primit „Evanghelia lui" direct prin revelaţie
dumnezeiască (Gal. 1:1, 11-17), nu l-a scutit pe Pavel de zbucium lăuntric şi de multă frămîntare
sufletească. În capitolul 9 el face mărturisirea: „simt o mare întristare şi am o durere necurmată în
inimă... pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti" (9:2-3).

S-ar cuveni să spunem acum ceva, pe scurt, despre apostolul Pavel. Dar cine poate spune ceva „pe
scurt" despre acest om extraordinar?

Iată ce scrie C.A. Fox despre marele apostol: „Mai multe calităţi, aparent contradictorii, au fost
puse împreună de Dumnezeu pentru a împleti fiinţa lăuntrică a lui Pavel. Prin experienţa lui
personală, el combină cunoştiinţe nemijlocite din cele trei sfere sociale care-i împărţeau pe oamenii
din vremea lui. A fost ales din cea mai îngustă sectă a Iudaismului. Ca Fariseu, cunoştea legalismul
evreu pe dinăuntru şi pe dinafară. A fost scos dintr-un mediu îmbibat cu cea mai aleasă cunoştinţă a
culturii greceşti, căci şi-a trăit anii formării lui într-unul dintre cele mai importante centre de
educaţie helenistică, Tarsul Ciliciei, şi şi-a însuşit temeinic eleganţa literaturii greceşti. Mai mult,
încă de la naştere, s-a bucurat de privilegiile multiple ale celui cu „cetăţenia Romană".

Putem spune deci că Pavel a fost evreu pînă la măduvă, Grec în cel mai deplin sens al cuvîntului şi
cetăţean Roman prin naştere. Dincolo de toate acestea, el a unit în personalitatea sa o neobişnuită
vigoare intelectuală, o mare putere a voinţei, o simţire adîncă şi o mare compasiune pentru oameni.

Spunînd toate acestea, mai trebuie să adăugăm un lucru, probabil cel mai important dintre toate.
Iudaismul lui Pavel s-a frînt în întîlnirea directă cu Cristos pe drumul Damascului. Convertirea lui
brusca şi capitularea lui necondiţionată, l-au făcut cel mai potrivit vas pentru a demonstra evreilor
că Isus este viu şi că El este Mesia, Cel care trebuia să vină. Experienţa lui l-a ajutat să prezinte
creştinismul nu ca pe ceva antagonist Iudaismului, ci ca pe o urmare firească, ca pe o continuare şi
ca pe o împlinire a lui.

Destinatarii epistolei: Cînd a scris această epistolă, Pavel încă nu fusese la Roma. Avea însă
dorinţa aceasta arzătoare şi plănuia să călătorească într-acolo. Apostolul îşi dăduse seama de
importanţa strategică a Bisericii stabilite în chiar capitala Imperiului. De acolo se puteau răspîndi
apoi în toată lumea învăţăturile noii Evanghelii.

Formată din evrei şi din neamuri, comunitatea creştină din Roma crescuse repede, probabil şi prin
venirea multor creştini convertiţi din alte părţi ale Imperiului. Pavel îşi numeşte cititorii cînd evrei
(2:17-29; 4:1; 7:1), cînd neamuri (1:13; 11:13-32; 15:15, 16, etc.). În încheierea scrisorii, el salută
26 persoane, dintre care două treimi au nume greceşti.

Conţinutul cărţii: Avînd în vedere componenţa Bisericii din Roma, Pavel construieşte o
prezentare măiastră a adevărurilor măreţe ale creştinismului, care să-i dumirească şi pe evrei şi pe
cei dintre neamuri. O schiţă a întregii scrisori ar cuprinde trei secţiuni terminate fiecare cu cîte o
doxologie (8:38, 39; 11:33-36; 16:27-27)

Nu este nici o îndoială că primele 8 capitole sînt doctrinare ocupîndu-se cu doctrinele fundamentale
ale Evangheliei. Secţiunea de la mijloc are un caracter naţional, clarificînd relaţia Israelului, ca
naţiune, cu noua Evanghelie, iar ultima parte este o porţiune devoţională, care ilustrează pe scurt
aplicarea noii învăţături la viaţa practică de toate zilele.

148
1. DOCTRINAL: expoziţie - Cum mîntuieşte Evanghelia pe păcătoşi. 2. NAŢIONAL:
explicaţie - Cum se aplică Evanghelia Israelului. 3. DEVOŢIONAL: aplicaţie - Cum se trăieşte
Evanghelia.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: În faimoasa lui „Prefaţa (a studiul epistolei către Romani",
Martin Luther, celebrul reformator german, scrie următoarele:

„Ca să pornim la drum, trebuie mai întîi să lămurim cîteva probleme de limbaj. Este absolut
esenţial să nu începem studierea acestei epistole mai înainte de a vedea ce înţelege Sfîntul apostol
Pavel prin termeni ca: Lege, păcat, har, credinţă, neprihănire, fire pămîntească, duh, etc. Fără
lămurirea acestor termeni, citirea epistolei poate rămîne fără nici o valoare practică.

Iată de exemplu acest cuvînt mic: „Lege". El nu trebuie luat în înţelesul lui social obişnuit care
defineşte normele după care cetăţenii ştiu ce trebuie să facă şi ce trebuie să nu facă. Acest aspect
este valabil numai în ce priveşte legile sociale omeneşti în care sînt judecate şi apreciate numai
faptele, fără să se ţină în socoteală atitudinea inimii.

Legea lui Dumnezeu este altfel. Dumnezeu judecă după ceea ce este în străfundurile inimii şi de
aceea Legea Lui nu se opreşte la aspectul exterior al faptelor. Ea se pogoară în adîncimile fiinţei
umane pretinzîndu-i nu numai un anumit fel de comportament, ci şi un anumit fel de simţire. Legea
lui Dumnezeu pedepseşte chiar şi fapte aparent bune, atunci cînd acestea nu izvorăsc dintr-o
pornire sinceră a inimii. Ipocrizia şi minciuna nu sînt tolerate.

Psalmul 116:11 decretează: „Orice om este înşelător", făcîndu-i pe toţi oamenii mincinoşi în
comportamentul lor. Într-adevăr, omul nu poate ţine din toată inima Legea lui Dumnezeu. Este în
natura noastră să ne placă parcă dinadins răul şi să nu ne atragă ceea ce este bine. Şi dacă inima
noastră nu-şi găseşte plăcerea în ce este bine, atunci este clar că nici un om nu poate ţine în mod
absolut Legea divină. Aceasta nu înseamnă altceva decît că omul este păcătos în străfundul naturii
sale şi că această stare de păcat atrage asupra noastră mînia lui Dumnezeu, indiferent dacă aparent
trăim ca nişte oameni respectabili făcînd în exterior fapte considerate de toţi ca fiind „bune".

Concluzia pe care o trage Sfîntul apostol Pavel în cuprinsul capitolului 2 din epistola către Romani
este că pînă şi iudeii sînt păcătoşi, căci „nu cei ce aud Legea sînt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu,
ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi" (2:13) El înţelege prin aceasta că
niciunul, prin faptele făcute, nu este un împlinitor al legii. Dimpotrivă, el îi acuză pe toţi, direct în
faţă, de comiterea celor mai flagrante încălcării ale Legii:

„Tu care zici: „Să nu preacurveşti", preacurveşti?" (2:22).

„Căci prin faptul că judeci pe altul, te osîndeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi
lucruri" (21).

Ce vrea să spună Pavel este aceasta: „Da, ştiu că tu trăieşti în exterior o viaţă care pare să respecte
prevederile Legii şi că îi judeci pe ceilalţi care nu fac la fel ca tine; ştiu că eşti foarte priceput să vezi
paiul din ochiul aproapelui tău, dar de bîrna care îţi împiedică vederea n-ai habar!"

„Adevărul este că şi dacă ţii în aparenţă Legea, cu fapte exterioare, din pricina pedepsei sau de
dragul răsplătirii, în lăuntrul fiinţei tale faci lucrarea aceasta fără nici o plăcere, împotriva pornirilor
naturale şi numai împins de la spate. Dacă ţi s-ar da voie, ai face deîndată exact ceea ce acum Legea
te opreşte."

„Concluzia firească care se impune este că în lăuntrul tău, tu urăşti Legea. Atunci ce importanţă mai
are că tu îi înveţi pe alţii să nu fure, cînd ştim că tu ai hoţia în inimă, şi ai fura din toată inima dacă
te-ai lăsa dus de pornirile inimii tale? Nu vezi cîtă ipocrizie se ascunde în dosul unei măşti de
decenţă? Tu îi înveţi pe alţii, dar nu te poţi convinge nici pe tine însuţi. De fapt, respectînd ceea ce

149
tu, ca evreu, numeşti Lege, n-ai ajuns s-o şi înţelegi vreodată."

Legea nu ne poate rezolva problemele, în capitolul 5 al epistolei, Sfîntul Pavel spune clar că Legea
nu a venit ca să ne facă mai buni, ci doar ca să scoată în evidenţă păcatul. Cu cît Legea ne pretinde
mai multe, cu atîta noi ne împotrivim ei, urînd-o din toată inima.

Acesta este motivul pentru care, Pavel spune în capitolul 7:14 că: „Legea este duhovnicească, dar
eu sînt... rob păcatului". Cum se înţelege aceasta? Iată cum: dacă Legea ar fi fost dată numai pentru
trupul exterior, ea ar fi putut fi satisfăcută prin fapte exterioare; dar atîta vreme cît Legea este
duhovnicească, nimeni nu o poate împlini, pentru că ne este împotrivă firea noastră păcătoasă.
Numai Dumnezeu ne poate schimba inima şi ne poate dărui una care îl poate ridica pe om la nivelul
Legii lui Dumnezeu. Numai prin lucrarea de înnoire făcută de Duhul Sfînt putem ajunge să dorim
să facem voia lui Dumnezeu, nu de frica pedepsei sau din obligaţie, ci dintr-o pornire sinceră a
inimii.

„Legea, care este duhovnicească" nu poate fi împlinită decît de un om făcut „duhovnicesc" prin
lucrarea de înnoire a Duhului. Acolo unde Duhul Sfînt încă nu a intrat, rămîne în continuare
păcatul, rămîne împotrivirea tacită faţă de Lege şi duşmănia faţă de prevederile ei. Aceasta se
întîmplă cu toate că, mintal, noi recunoaştem că voia lui Dumnezeu este bună, dreaptă şi sfîntă.

Căutaţi să vă familiarizaţi cu felul acesta de gîndire al lui Pavel şi veţi ajunge să vă daţi singuri
seama că „făcînd faptele Legii" şi „împlinirea Legii" sînt două lucruri cît se poate de deosebite.
Faptele Legii sînt însumarea a tot ceea ce face cineva din dorinţa sinceră de a respecta perceptele
divine prin strădaniile puterilor proprii. Oricît de sincere sînt însă aceste strădanii, ele sînt însoţite
mereu de o stare de înverşunare a inimii şi de o constrîngere a pornirilor lăuntrice, care fac în ultimă
instanţă faptele exterioare tot una cu ipocrizia, golindu-le de orice valoare. Aceasta este cauza
care-l face pe Pavel să scrie în Romani 3:20:

„Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine
cunoştinţa deplină a păcatului".

Cît de caraghioşi sînt unii care-i învaţă pe cei din Biserici „să se pregătească să primească harul
făcînd faptele necesare"! Cum ar putea un om să se pregătească făcînd faptele, atîta timp cît inima i
se împotriveşte şi-l umple de fiere amară? Cum s-ar putea ca o astfel de „faptă" făcută din obligaţie
sau constrîngere a inimii să fie plăcută înaintea lui Dumnezeu?

Pe de altă parte, a împlini Legea înseamnă a face faptele ei din dragoste, cu o inimă voioasă şi
binevoitoare, fără a simţi presiunea necesităţii sau apăsarea constrîngerii. Această atitudine voioasă
şi binevoitoare a inimii este produsul lucrării Duhului Sfînt în lăuntrul celui mîntuit:

„...pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfînt, care ne-a
fost dat" (5:5).

Dar Duhul Sfînt nu este dat decît „prin", „în urma" şi „ca rezultat" al credinţei mîntuitoare în
Domnul Isus Cristos. Aceasta este ceea ce spune Pavel în introducerea sa:

„Pavel... pus deoparte să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin
proorocii Săi în Sfintele Scripturi.

„Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămînţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul
sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Cristos,
Domnul nostru, prin care am primit harul...” (Romani 1:1-5).

Schimbarea inimii se face prin lucrarea Duhului, care la rîndul Său nu este dat decît ca rezultat al
credinţei. Putem spune aşadar fără nici o ezitare că singurele fapte bune sînt cele care sînt o

150
consecinţă a credinţei. Numai „neprihănirea care se capătă prin credinţă" poate împlini Legea, căci
numai din meritul cîştigat de Cristos primim în dar lucrarea Duhului care ne transformă inima
făcînd-o să-i placă lucrurile cerute de Dumnezeu.

Aceasta este de altfel şi definiţia harului, care nu este un fel de certificat pentru libertatea de a face
tot ceea ce ne pofteşte inima păcătoasă. Harul este dorinţa şi puterea pe care ne-o dăruieşte
Dumnezeu pentru a-l împlini voia Sa sfîntă.

Credinţa nu desfinţează faptele Legii, ci le face accesibile celui mîntuit:

„Deci, prin credinţă desfinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea" (Rom.
3:31).

„Păcatul" este un alt termen care trebuie explicat. În Sfînta Scriptură, păcatul nu este numai
săvârşirea faptelor care încalcă prevederile Legii, ci denumeşte un întreg complex de sentimente şi
atitudini ale inimii care ne îndemnă să călcăm Legea.

Dumnezeu nu se opreşte la aparenţe, ci pune degetul direct pe rană atunci cînd „nu se uită la ce
izbeşte ochiul, ci priveşte la inimă". Înainte de a deveni fapte, păcatele noastre erau ascunse în
cutele infinit de sensibile ale inimii:

„Dar ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gîndurile rele,
uciderile, preacurciile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care
spurcă pe om" (Matei 15:17-20).

Prin urmare, credinţa este singura noastră cale spre neprihănire, căci credinţa ne aduce în inimă
lucrarea Duhului Sfînt.

În Ioan 16:8-9, Domnul Isus spune că singurul păcat care nu li se va ierta oamenilor este necredinţa:

„Cînd va veni El (Duhul Sfînt) va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi
judecata.

În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine".

Cel ce crede are deschisă calea spre neprihănirea pornită dintr-o inimă spălată de sîngele Domnului
Isus şi înnoită de lucrarea transformatoare a Duhului. Dintr-o astfel de inimă vor curge apoi „rîuri
de apă vie, cum zice Scriptura" (Ioan 7:38).

Înainte de a exista fapte bune sau rele, există o inimă stăpînită de credinţă sau de necredinţă Inima
firii pămînteşti este rădăcina tuturor relelor. Ea este„capul şarpelui" despre care vorbeşte Scriptura
şi despre care i-a fost promis lui Adam că va fi zdrobit sub picioarele seminţei lui (Gen 3-15)"

SCHIŢA CĂRŢII

EPISTOLA CĂTRE ROMANI - „Neprihănirea dată-n dar"


INTRODUCERE (1:1-17)

1. Neprihănirea lui Dumnezeu este ceea ce ne trebuie l:18-1:32 Omenirea L-a părăsit pe
Dumnezeu şi a pierdut neprihănirea. 2:1-2:16 neamurile, fără Lege, sînt vinovate. 2:17-3:8
iudeii, sub Lege, sînt şi ei vinovaţi. 3:9-3:20 Rezultatul: Vinovăţia întregii omeniri.

2. Neprihănirea lui Dumnezeu ne este dăruită 3:21 Nu prin ţinerea Legii. 3:22, 23 Prin
credinţă (calea). 3:24 Din harul divin acordat (izvorul). 3:24, 25 În urma morţii lui Cristos
(prilejul). 3:26-31 Fără plată pentru neamuri, ca şi pentru evrei (scopul). 4:1-25 Exemplificată în

151
Avraam şi în David (exemplele). 5:1-11 Are ca urmare mari binecuvîntări (rezultatul). 5:12-21
Rezumatul: Mîntuirea este oferită întregii omenirii.

3. Neprihănirea lui Dumnezeu este realizată în noi 6:1-13 Noi am murit faţă de păcat şi trăim
pentru Dumnezeu. 6:14-7:25 Noi am murit faţă de Lege şi trăim sub har. 8:1-13 Noi am murit
faţă de fire şi trăim prin Duhul.

4. Neprihănirea lui Dumnezeu ne este asigurată 8:14-25 Sîntem fii şi ne aşteaptă slava.
8:26-27 Mijlocirea Duhului 8:28-34 Scopul etern al Tatălui 8:35-39 Dragostea statornică a
Fiului.

5. Neprihănirea lui Dumnezeu este la lucru pentru noi Cap.9 Israelul a fost ales în trecut.
Cap. 10 Israelul este îndepărtat în prezent. Cap.11 Israelul va fi restaurat în viitor.

6. Neprihănirea lui Dumnezeu este arătată prin noi Cap.12, 13 În cadrul activităţilor
spirituale, sociale şi cetăţeneşti. Cap.14-16 În cadrul părtăşiei şi slujirii noastre creştine.

152
1 CORINTENI

Probabil că nici una dintre epistolele apostolului Pavel nu a fost scrisă unui grup mai frămîntat de
probleme, de compromisuri cu păcatul şi de lupte ca această scrisoare adresată creştinilor din oraşul
Corint. Au existat glasuri care au spus că Biserica din Corint poate fi numai în parte şi cu greu
considerată o Biserică „creştină". Totuşi, faptul că Pavel o numeşte aşa şi mai ales faptul că Duhul
Sfînt a socotit că scrisorile adresate de apostol credincioşilor de acolo merită să fie păstrate în
canonul Noului Testament, ne îndeamnă să avem o altă părere. Este bine să stăruim cu atenţie
asupra acestei Biserici şi să vedem ce mesaj găsim în epistolele adresate ei pentru viaţa Bisericilor
de astăzi.

Titlul: În originalul grec, cartea se numeşte: „Pros Korinthious A" - „Către Corinteni A" (sau
„întîia").

Autorul: Pavel este nu numai autorul acestei epistole, ci şi fondatorul Bisericii din Corint (1 Cor.
4:14-15).

Contextul scrierii: Corintul era un mare centru comercial, cultural, religios şi vai, un mare centru
al desfrîului. Intrarea apostolului în oraş s-a petrecut la mai bine de o sută de ani după ce Iulius
Cezar reconstruise cetatea, transformînd-o într-o nouă capitală a Ahaiei. Din punct de vedere
maritim, Corintul era un oraş situat pe promontoriul dintre două porturi: Chencrea la est şi Laceum
la vest. Această poziţie i-a asigurat accesul traficului maritim comercial din toată lumea. Cînd
spuneai Corint, spuneai afluenţă materială, tranzacţii comerciale, garnizoane militare, lux, afluenţă
materială şi... iar afluenţă materială. Cînd Pavel aminteşte de: „aur, argint şi pietre preţioase" în
capitolul 3, el vorbeşte cu oameni care cunoşteau foarte bine valoarea acestor mărfuri.

La 16 kilometri de porţile cetăţii se întindeau cîmpurile destinate Jocurilor Istmice, un


corespondent al Jocurilor Olimpice de astăzi. Din patru în patru ani veneau acolo atleţi din toată
lumea să se întreacă în tot felul de jocuri dintre care cursele, boxul şi luptele erau cele mai renumite.
Pavel face aluzie la aceste întreceri în capitolul 9.

Sus pe înălţimea Acropolis, dominînd şi la propriu şi la figurat cetatea, se înălţa mîndru Templul
Afroditei, zeiţa iubirii şi a fertilităţii. O mie de preotese practicau prostituţia ca parte a ritualului de
închinăciune. Corintul era un oraş al viciului. Pe străzi se plimbau bărbaţi homosexuali care-şi
lăsaseră părul să crească ca la femei. Vorbind despre ei, Pavel scrie în l Cor. 11:4:

„Nu vă învaţă chiar şi firea că este ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung...” Ne putem
închipui ce mare trebuie să fi fost dezgustul lui Pavel la vederea decadenţei morale din jur. Nici în
Antiohia nu întîlnise o aşa combinaţie de „înţelepciune" lumească şi imoralitate animalică. În toată
Biblia nu se găseşte o descriere mai vie a stării de păcat a omenirii decît aceea făcută de Pavel în
capitolul 1 al epistolei către Romani. Este suficient să spunem că acel comentariu trist fusese scris
pe vremea în care apostolul se afla în cetatea Corintului.

Pavel a venit la Corint după ce vizitase Atena. Acolo avusese o experienţă nu prea încurajatoare cu
cei ce-l ascultaseră (Fapte 17:15-34). Probabil că starea lui sufletească nu era prea bună. Grecia nu
părea să fie un cîmp bun pentru Evanghelie. După îngîmfata Atena, a urmat decăzutul Corint! Nu-i
de mirare că Dumnezeu a trebuit să i se arate noaptea şi să-l încurajeze:

153
„Noaptea, Domnul a zis lui Pavel într-o vedenie: „Nu te teme; ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sînt
cu tine; şi nimeni nu va pune mîna pe tine, ca să-ţi facă rău: vorbeşte, fiindcă am mult norod în
această cetate". Aici a rămas un an şi şase luni, şi învăţa printre Corinteni Cuvîntul lui Dumnezeu"
(Fapte 18:9-10).

Primii cu care s-a întîlnit Pavel au fost Aquila şi Priscila, evrei creştini, victime a expulzării evreilor
din Roma sub Claudiu Cezar. Pentru că se ocupau şi ei cu facerea corturilor, casa lor a devenit şi
casa lui Pavel. După ce Sila şi Timotei, care fuseseră în Macedonia, au întregit echipa misionară,
Pavel s-a dedat cu totul propovăduirii, fiind susţinut material de ceilalţi (Fapte 18:5).

În Fiecare zi de Sabat el predica în Sinagogă „dovedind iudeilor că Isus este Cristosul". Două
convertiri notabile s-au produs ca urmare a predicării: Iust, un evreu a cărui casă era vecină cu
Sinagoga şi-n casa căruia s-a mutat Pavel, şi Crisp, fruntaşul Sinagogii, care s-a întors la Domnul
cu toată casa lui (Fapte 18:7-8) Aşa a luat fiinţă Biserica Nou Testamentală din Corint alcătuită din
bărbaţi şi femei, evrei şi dintre neamuri, sclavi şi oameni liberi. Despre caracterul şi caracteristicile
acestei adunări găsim ceea ce spune Pavel în cap.l:26-31 şi 6:9-11:

"De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sînt mulţi înţelepţi în felul
lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales...”, „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni
împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli,
nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici
defăimătorii, nici răpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi
fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi...”

Conţinutul cărţii: 1 Corinteni este o scrisoare plină de mînie, de mustrare, de corectare şi de


învăţătură. După cele 18 luni petrecute în Corint, Pavel a plecat la Efes unde a stat 3 ani de zile.
Fiind acolo, el a primit o scrisoare din partea credincioşilor din Corint în care i se cerea părerea
despre căsătorie şi despre carnea rămasă de la jertfele păgîne. Trei foarte cunoscuţi membrii ai
adunării din Corint i-au adus lui Pavel scrisoarea la Efes: Ştefanas, Fortunat şi Ahaic (1 Cor. 16:17,
18). Nu încape nici o îndoială că între Pavel şi aceşti trei fraţi din Corint au avut loc discuţii
amănunţite din care apostolul a aflat despre starea decăzută a credincioşilor Corinteni. Răspunsul
lui Pavel este îndreptat deci nu numai spre problemele ridicate de ei, ci înspre combaterea şi
corectarea tuturor relelor despre care aflase.

Situaţia ar putea fi descrisă în aceste cuvinte: Cei din Corint fuseseră cu adevărat întorşi la Cristos
şi formau acum o adunare de copii ai lui Dumnezeu. Ei o rupseseră în teorie pentru totdeauna cu
idolatria şi cu practicile idolatre. Totuşi, ei nu puteau, peste noapte, să se desprindă de ceea ce
fusese aşezat an după an „în ei" şi nu ştiau cum să se deslipească de ceea ce continua să se întîmple
„în jurul lor". Practica vieţii lor nu se ridicase la nivelul „teoriei".

Misionarii de astăzi ne povestesc despre situaţii asemănătoare în care se găsesc unii convertiţi din
ţările păgîne. Acceptarea lui Cristos este amestecată adeseori cu forme tradiţionale de idolatrie
străveche. Oamenii nu se pot desprinde imediat de „formele" care le-au dat identitatea naţională
timp de secole. Se ajunge astfel la o stare de impas, pe care unii încearcă să o depăşească pe calea
compromisurilor. Aşa şi-au făcut loc în Biserică, de-a lungul veacurilor, tot felul de sărbători şi de
obiceiuri păgîne ca: rugăciunea pentru cei morţi, teama de spiritele celor morţi, pomana pentru
sufletul morţilor, cultul regenerării de la schimbarea anilor, descîntecele şi sărbătorirea unor zile
preluate din calendarele păgîne. În relaţia cu păcatul, compromisul înseamnă însă „robie" spirituală
(6:12). Corintenii au avut nevoie ca cineva să le spună că nu există nici o cale de mijloc: ori cu
Dumnezeu, ori cu lumea păgînă. O alegere trebuia făcută şi această alegere trebuia făcută repede.
Acesta este în esenţă mesajul din l Corinteni 5 şi 6. Duhul Sfînt este întristat într-o adunare în care
este tolerat păcatul:

154
„Nu ştiţi că voi sînteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?... căci
Templul lui Dumnezeu este sfînt şi aşa sînteţi şi voi"(3:16-17}...”să fi fost dat afară din mijlocul
vostru", „Daţi afară dar din mijlocul vostru pe răul acela"(5:2, 13) „Căci aţi fost cumpăraţi cu un
preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sînt ale lui Dumnezeu”
(6:20)

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una dintre cele mai frumoase lecţii pe care le dă Pavel
Corintenilor este lecţia exemplului personal. Ca reprezentant al lui Cristos într-o lume pierdută,
apostolul se dă pe sine pildă celor din greu încercata Biserică a Corintului. Sub presiunea lumii,
credincioşii din toate timpurile au avut nevoie de lideri care nu numai să le spună ce au de făcut, ci
să le şi arate cum trebuie trăită viaţa creştină. În capitolul 4:16 el spune: „de aceea vă rog să călcaţi
pe urmele mele", adăugînd în capitolul 11:1: „Călcaţi pe urmele mele, întrucît şi eu calc pe urmele
lui Cristos".

Iată cele zece pasaje în care Pavel se dă drept exemplu demn de urmat:

1. Loialitate în mesaj, metodă şi motivaţie (2:1-5). 2. Seriozitate în punerea temeliei şi în zidirea


de deasupra (3:10-23). 3. Credincioşie în lucrul încredinţat lui (4:1-6) 4. Răbdare în suferinţele
pentru Cristos. 4:9-16 5. Consideraţie pentru fratele mai slab. 6:12; 8:13 6. Renunţare la drepturi
şi privilegii. 9:12-18 7. Negare de sine pentru cîştigarea altora. 9:19-23 8. Autodisciplinare a
trupului şi a comportamentului. 9:27; 10:33 9. Stăpînire de sine în adunările publice. 14:18-20
10. Rîvnă şi recunoştinţă. 15:9-10

SCHIŢA CĂRŢII Introducere (1:1-9)

I. MUSTRARE PENTRU DEZBINARE 1 - 6 (Corintenii se complăceau în a da slavă


oamenilor -1:12)

Partidele ataşate oamenilor sînt rele: - pentru că mîntuirea prin Cruce înlătură orice fel de
înţelepciune omenească (v.18-31) - deoarece adevărata înţelepciune este dată de Duhul Sfînt; ea
nu aparţine oamenilor (v.5-13) - deoarece „învăţătorii" nu sînt decît „slujitori"; puterea este a
Domnului (3:5, 6, 21; 4:1) - atîta timp cît această „fală" (5:2) este ipocrită (5:6), căci credincioşii
continuau să se complacă în mijlocul unor păcate murdare ca incestul, dările în judecată şi
abuzurile de tot felul.

II. RĂSPUNSURI LA PROBLEME RIDICATE 7-15 (Corintenii i-au scris lui Pavel despre
aceste probleme - 7:1) cap. 7 - Răspuns la problema: „căsătorie sau celibat?" cap. 8-10 - Despre
carnea rămasă de la jerfele păgîne.

Principiul (cap.8), exemplul lui Pavel (9), avertismente din Scriptură (10), rezolvarea
(10:23-11:1)

cap.11 - Ţinuta femeii în adunare (v.2-16) şi comportarea la Cina Domnului (v.17-34). cap. 12-14
- Răspuns în problema darurilor spirituale. Distribuite de Duhul (12), sărace fără dragoste (13),
inferioare profeţiei (14). cap. 15 - Răspuns la problema învierii sfinţilor. Relaţia cu învierea lui
Cristos (v. 1 -19), perspectiva (v.20-34), trupurile celor înviaţi (v.35-49), „taina" (v.50-58).
Apendice - cap. 16

155
2 CORINTENI

„V-am scris cu multă mîhnire, şi cu strîngere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, nu ca să vă


întristaţi, ci ca să vedeţi dragostea nespus de mare pe care o am faţă de voi" (2 Cor. 2:1).

Titlul: în originalul grec, cartea se numeşte: „Pros Korinthious B"- „Către Corinteni B " (sau a
doua").

Autorul: S-ar putea ca alte epistole să fie mai profunde decît aceasta, dar niciuna dintre ele nu este
mai caldă şi mai personală ca ea. În niciuna din celelalte nu se revarsă inima lui Pavel mai plenar ca
în aceasta şi din nici o alta nu aflăm mai multe despre viaţa şi frămîntările apostolului.

Data: Asa cum am văzut deja, cea dintîi epistolă a lui Pavel către Corinteni a fost scrisă pe cînd
apostolul se află în Efes (1 Cor.l6:8). La scurt timp după scrierea ei, el a fost obligat să fugă din
cetate din pricina răscoalei puse la cale de argintarul Dimitrie şi de ceata lui idolatră. Zelul pentru
zeiţa lor Artemis (Diana) şi mai cu seamă preocuparea pentru cîştigul lor de făcători de machete ale
Templului păgîn, i-a ridicat pe aceştia împotriva lui Pavel şi a Evangheliei (Fapte 19:21-41).

De la Efes, apostolul a plecat înspre Troa, apoi a trecut prin provinciile nord-estice ale Mării Egee
pentru a ajunge în ţinuturile Macedoniei. După ce a vizitat bisericile de acolo, Pavel s-a îndreptat
spre sud, ajungînd iarăşi în Grecia, vizitînd din nou Ahaia şi Corintul şi zăbovind acolo încă trei
luni de zile (Fapte 20:1-3). Era a treia vizită pe care avea să le-o facă celor din Corint (2 Cor. 12:14;
13:1).

În intervalul de timp scurs între plecarea şi reîntoarcerea în Corint, Pavel a scris această a doua
epistolă. Locul scrierii a fost probabil Filipi, iar circumstanţele prin care trecea apostolul au fost
dintre cele mai chinuitoare.

Contextul scrierii: Pavel scrie aceste rînduri dintr-una din cele mai grele şi mai întunecate situaţii
în care s-a aflat vreodată. Apostolului i-a fost dat să experimenteze necazul şi deznădejdea pentru
ca să ne poată scrie nouă şi să ne ajute să trecem la rîndul nostru prin clipele noastre de încercare (2
Cor. 1:3-4).

Lui Pavel nu-i era indiferent ceea ce se putea petrece în Corint. Credinciosul său tovarăş de lucru,
Tit, ar fi trebuit să-l aştepte deja la Filipi, cu un raport despre cele petrecute în cetate după plecarea
sa. Faptul că el întîrzia să apară nu făcea decît să sporească şi mai mult neliniştea şi temerile
apostolului (2 Cor. 2:12, 13). De fapt, asupra lui Pavel se aruncaseră parcă dintr-o dată toate
îndoielile, toate dezamăgirile şi toate atacurile diavolului, cufundîndu-l pe încercatul apostol
într-unul din cele mai negre şi mai sfîşietoare momente din întreaga lui carieră de luptător pentru
propăşirea şi apărarea Evangheliei:

„Căci şi după venirea noastră în Macedonia, trupul nostru n-a avut nici o odihnă. Am fost necăjiţi în
toate chipurile: de afară lupte, dinăuntru temeri" (7:5)

Se părea că cei din Corint erau cu totul porniţi împotriva lui. Pe de altă parte Galatia căzuse pradă
ereziilor iudaizatoare şi acceptaseră „o altă Evanghelie" (Galat. 1:6-9). În Efes, scăpase ca prin
urechile acului din mîinile lui Dimitrie şi a celor ce au aţîţat cetatea împotriva lui. Se luptase cu
oameni, dar lupta fusese atît de cruntă încît apostolul o aseamănă cu o luptă de gladiatori împotriva,
„fiarelor" (1 Cor. 15:32). Gîndul că îşi lăsase mica turmă de urmaşi ca pe nişte miei în mijlocul
lupilor nu-i da odihnă. Sub acest potop de grijuri, sănătatea lui a cedat din nou făcînd loc unui atac
de boală, care ameninţa să-i curme viaţa:

156
„În adevăr, fraţilor, nu voim să vă lăsăm în necunoştinţă despre necazul care ne-a lovit în Asia, de
care am fost apăsaţi peste măsură de mult, mai pe sus de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam
nădejde de viaţă. Ba încă ne spunea gîndul că trebuie să murim...” (2 Cor. l:8-9).

Dumnezeu avea însă alte planuri cu Pavel. Tit soseşte din Corint cu veşti îmbucurătoare. Ca un
răspuns dat primei epistole a lui Pavel, prin biserica din Corint trecuse focul curăţitor al pocăinţei.
Asprimea condamnărilor apostolului, disciplina anunţată de el, mustrarea şi atenţionarea căzuseră
pe un pămînt bun, pregătit de Dumnezeu şi care nu zăbovise să dea la iveală roade de pocăinţă (2
Cor. 7:6:16).

Într-atît de bucuros a fost Pavel de raportul dat de Tit, încît s-a aşternut imediat la scris şi le-a trimis
această a doua scrisoare. Tit a călătorit cu ea înapoi la Corint ca să se desăvârşească lucrarea bună
începută acolo (8:16, 17, 23).

Cuprinsul cărţii: Oricît de îmbucurător a fost raportul dat de Tit lui Pavel, el a cuprins şi aspecte
problematice care nu puteau fi trecute cu vederea. Chiar dacă cei din Corint dăduseră dovadă că au
o mare rîvnă în ce priveşte sfinţenia, nu se poate spune că toţi au primit sfaturile lui Pavel. Pavel îşi
exprimă poziţia faţă de aceştia în mod clar:

„De multă vreme voi vă închipuiţi că vrem să ne apărăm înaintea voastră! Noi vorbim înaintea lui
Dumnezeu în Cristos; şi toate aceste lucruri le spunem, prea iubiţilor, pentru zidirea voastră.
Fiindcă mă tem ca nu cumva, la venirea mea, să vă găsesc aşa cum n-aş vrea să vă găsesc şi eu
însumi să fiu găsit de voi aşa cum n-aţi vrea. Mă tem să nu găsesc gîlceavă, pizma, mînii, dezbinări,
vorbiri de rău, bîrfeli, îngîmfări, tulburări. Mă tem ca la venirea mea la voi, să nu mă smerească din
nou Dumnezeul meu cu privire la voi, şi să trebuiască să plîng pe mulţi din cei ce au păcătuit mai
înainte, şi nu s-au pocăit de necurăţiei, curvia şi spurcăciunile, pe care le-au făcut" (2 Cor.
12:19-21).

Unii dintre Corinteni începuseră să critice unele aşa zise „neajunsuri şi slăbiciuni" ale apostolului.
„Persoana" lui Pavel era atacată în mod special. Iată cîteva din lucrurile de care îl învinuiau
adversarii lui din Corint:

a. Laşitate şi fugă de suferinţe în faţa prigoanei. (Pavel răspunde în 11:23-33) b. Şovăială şi


nestatornicie în felul în care-şi schimba mereu planurile. (Pavel răspunde în 1:15-23) c. Lipsa de
scrisori de „acreditare" din partea Bisericii din Ierusalim. (Pavel răspunde în 3-1-5-12:11-13) d.
Simplitatea şi lipsa de elocvenţă a felului lui de vorbire. (Pavel răspunde în l: 12; 10:10 şi 11:6) e.
Aparenta lui lipsă de personalitate. (Pavel răspunde în 10:10-13) f. Plăcerea lui de a se muta din
loc în loc. (Pavel răspunde în 10:13-18) g. Poziţia lui dubioasă în ceea ce priveşte Legea lui
Moise. (Pavel răspunde în cap.3 şi 4) h. Rîvna lui suspectă în adunarea de ajutoare materiale.
(Pavel răspunde în cap.8; 7:2; 12:14-16) i. Zvonul despre anumite experienţe „în spirit" care-i
făceau discutabilă sănătatea mintală. (Pavel răspunde în 5:13; 12:1-10)

Oricît de neplăcută i-ar fi fost lui Pavel justificarea în faţa oamenilor, ea trebuia făcută deoarece la
mijloc era nu numai persoana sau reputaţia lui, ci lucrarea lui în biserica din Corint şi credibilitatea
lui în celelalte biserici. Eficienţa întregii lui lucrări depindea şi de felul în care îl înţelegeau
oamenii.

Iată motivele pentru care s-a născut această a doua epistolă către cei din Corint.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Această epistolă este o pledoarie de apărare a lui Pavel. Din
ea aflăm despre necazurile apostolului şi despre felul în care-l tratau unii credincioşi din Biserici.
Epistola trece însă dincolo de lămurirea poziţiei lui Pavel între credincioşii Corintului. În textul ei
găsim unele dintre cele mai frumoase pasaje de teologie creştină. Iată numai cîteva dintre ele:
"făptura cea nouă" (2 Cor. 5:17-19), „esenţa predicării creştine" (2 Cor. 4:5, 6; 5:17-19), „vasul de

157
lut" (2 Cor. 4:7-18), descoperirile lui Pavel (2 Cor. 12:1-6) şi „ţepuşul" trimis pentru smerire (2
Cor. 12:7-10).

SCHIŢA CĂRŢII Introducere (1:1, 2)

1. Pavel dă socoteală de activitatea sa. (Pavel- lucrătorul)

(A) în ce priveşte motivaţia sa (cap. 1 -2) Planurile lui Pavel (1:12-2:4) Iertarea celui pedepsit
(2:5-13) Slujba apostolului (2:14-17)

(B) în ce priveşte caracterul mesajului său (cap.3-5) Un mesaj al vieţii noi (3:1-6) Un mesaj al
Noului Legămînt (3:7-18)

2. Pavel îşi îndeamnă urmaşii (Pavel - părintele spiritual)

(A) în ce priveşte lucrurile spirituale (cap.6-7) Împotriva „înjugărilor nepotrivite" (6:14-18)

(B) în ce priveşte lucrurile materiale (cap.8-9) Dărnicia creştină (8:1-15)

3. Pavel răspunde criticilor (Cap. 10-13) (Pavel - Apostolul)

(A) criticii şi acuzaţiile lor Autoritatea apostolului (10:1-19) Purtarea lui Pavel (11:1-15)
Suferinţele lui Pavel (11:16-33) Descoperirile lui Pavel (12:1-6) Ţepuşul lui Pavel (12:7-10)

(B) Apostolul şi dovezile apostoliei lui Semnele apostoliei (12:11-21) Îndemn la pocăinţă
(13:1-10)

Concluzie (13:11-14)

158
GALATENI

„O galateni nechibzuiţi! Cine va fermecat pe voi? Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile
naşterii, pînă ce va lua Cristos chip în voi!" - Galateni 3:1; 4:19

Titulul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Galatas" - „Către Galateni".

Autorul şi data: Prima vizită a lui Pavel în ţinuturile Galatiei a avut loc într-un timp de grea
suferinţă fizica pentru apostol. Iată ce găsim scris:

„Ştiţi că, în neputinţa trupului v-am propovăduit Evanghelia pentru întîia oară. Şi n-aţi arătat nici
dispreţ, nici dezgust pentru ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-aţi primit ca
pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuşi Cristos Isus... vă mărturisesc că, dacă ar fi fost cu putinţă,
v-aţi fi scos pînă şi ochii şi mi i-aţi fi dat" (Gal. 4:13-15).

Se prea poate ca boala lui Pavel să fi fost o suferinţă cronică a ochilor care l-a făcut neplăcut la
vedere. În ciuda acestui fapt, galatenii l-au îndrăgit şi probabil că apostolul şi-a petrecut
convalescenţa de cîteva luni în mijlocul lor, predicîndu-le mîntuirea prin credinţa în jertfa lui
Cristos.

A doua vizită a lui Pavel n-a fost nici pe departe aşa de plăcută pentru apostol. Credinţa celor din
Galatia se alterase şi îndreptările cerute de Pavel nu au fost primite de loc cu entuziasm:

„Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o altă
Evanghelie...” Voi alergaţi bine, cine v-a tăiat calea ca să n-ascultaţi de adevăr? "„M-am făcut eu
oare vrăjmaşul vostru, pentru că v-am spus adevărul?" (Gal. 1:6; 5:7; 4:16).

Pe fondul acestor stări, după plecarea apostolului dintre ei, apare această scrisoare (anul 56 d.Cr.).
Ea este mai mult o lucrare polemică decît o scrisoare obişnuită. Este pus în discuţie felul de
creştinism pe care l-au dezvoltat galatenii după ce Pavel a plecat din mijlocul lor. Un foarte potrivit
început la studiul epistolei către Galateni este textul din l Cor. 3:10-15:

„După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter zidar înţelept, am pus temelia, şi un
altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra... lucrarea fiecăruia va
fi dată pe faţă...”

Contextul scrierii: Cînd Pavel a scris această scrisoare a fost plin de o sfîntă indignare. Inima lui
de lucrător al Evangheliei era sfîşiată de durere. Ca şi în cazul Corintenilor, Pavel tremura pentru
credincioşia celor convertiţi faţă de Mîntuitorul lor:

„Căci sînt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat,
ca să vă înfăţişez înaintea lui Cristos ca pe o fecioară curată". (2 Cor. 11:2)

Galatia, ca şi Corintul fuseseră vizitate de „tulburători" veniţi din Iudeea. Aceşti iudaizatori
răspîndiseră pretutindeni otrava lor, răstălmăcind Evanghelia şi transformînd-o în ceva ce Domnul
Isus nu a intenţionat niciodată să spună sau să facă. Atacul lor se îndrepta în două direcţii:
împotriva lui Pavel însuşi şi împotriva mesajului propovăduit de el.

Vorbele lor sunau cam aşa: „Cine este la urma urmei acest Pavel? El nu a fost cu cei doisprăzece.
S-a făcut „apostol" el însuşi. Nu-i de mirare că mesajul lui este ciuntit, lăsînd afară părţi esenţiale
ale Evangheliei. Haideţi să vă spunem noi cum stau lucrurile...”

159
Care era mesajul iudaizatorilor? La prima vedere, ei păreau că adaugă numai cîte puţin la mesajul
mîntuirii. „Credeţi în Cristos", spuneau ei, că doar se considerau creştini, „dar să faceţi bine să vă şi
tăiaţi împrejur". Argumentul lor era că şi Pavel, la început a recomandat şi practicat acest ritual
pentru cei nou convertiţi. Într-adevăr, în Fapte ni se aminteşte că după ce l-a luat cu sine pe Timotei,
„l-a tăiat împrejur, din pricina iudeilor, care erau în acele locuri; căci toţi ştiau că tatăl lui era grec"
(Fapte 16:1-3).

Acum, tăierea împrejur nu ar fi fost un lucru aşa de mare ca să se facă o rupere în Biserică din cauza
ei, dar Pavel a văzut puţin mai departe. Dacă cei din Galatia acceptau să fie tăiaţi împrejur, aceasta
nu va fi decît primul pas pe un drum fără întoarcere înspre revenirea la ţinerea întregii Legi (Gal.
5:3). Aceasta însemna „pierderea libertăţii" (Gal.4:9), „robie spirituală" (Gal. 5:1), părăsirea
Evangheliei.

Evanghelia este vestea bună despre mîntuirea dată în dar prin harul lui Dumnezeu. Dacă adaugi
ceva harului, mîntuirea nu mai este gratuită, ci se capătă prin fapte.

Nu-i de mirare că Pavel era furios. Iată cîteva exclamaţii categorice pe care nu ne-am fi aşteptat să
le găsim în gura apostolului:

„Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi" (Gal. 4:11).

„Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Cristos nu vă va folosi la nimic" (Gal. 5:2).

„Şi schilodească-se odată cei ce vă tulbură!" (Gal. 5:12).

Pentru cititorul modern s-ar putea să pară că Pavel a exagerat în reacţia lui contra învăţătorilor
veniţi din Iudeea. La urma urmei, credeau şi ei în Domnul Isus şi erau fraţi cu toţi credincioşii!
Dilema era însă cu mult mai adîncă. La ceasul disputei, problema era dacă noua religie a creştinilor
are caracter universal sau dacă mîntuirea adusă de Cristos este numai pentru cei din neamul
iudeilor. Ca să fii mîntuit, era suficient să crezi în Jertfa de la Golgota, sau trebuia mai întîi să
accepţi să devii iudeu? Trebuia să accepţi şi să-ţi însuşeşti toate obiceiurile evreieşti? Trebuia să te
îmbraci ca un evreu şi să împlineşti ritualurile religiei evreilor (cum predicau „iudaizatorii" veniţi
pe urmele lui Pavel)?

Dacă aceşti „iudaizatori" ar fi fost lăsaţi să-şi facă jocul, probabil că noua învăţătură adusă de
Domnul Isus, „Calea cea nouă" cum o numeşte Pavel, ar fi murit de la sine în perimetrul primului
secol. Dar n-a fost aşa. Istoria ni-l arată pe Pavel triumfînd. Biserica a înaintat cucerind întregul
imperiu roman de atunci. Evanghelia nu a fost legată de Templu, de sacrificii sau de Legea lui
Moise, lucruri despre care neamurile păgîne nu ştiau nimic şi nici nu vroiau să ştie. Prin
străduinţele lui Pavel, ale lui Ştefan şi ale altor lucrători ca ei, creştinismul a ieşit din găoacea
evreiască, patronată de Biserica din Ierusalim, devenind o religie transculturală cu caracter
universal. Acesta i-a fost destinul trasat de însuşi întemeietorul ei:

„Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va


boteza, va fi mîntuit" (Marcu 16:15).

Conţinutul cărţii: Scrisoarea se desfăşoară în trei mişcări distincte, fiecare acoperind cîte două
capitole. Primele două capitole sînt „narative" şi se ocupă de Pavel însuşi, autoritatea lui apostolică
şi natura dumnezeiască a Evangheliei propovăduite de el. Următoarele două capitole sînt o
„dispută" privitoare la natura şi mesajul Evangheliei creştine, iar ultimele două capitole sînt
„îndemnuri" adresate direct galatenilor. Cu alte cuvinte, primele două capitole sînt „personale",
următoarele două sînt „doctrinale", iar cele două de la urmă sînt „practice".

160
Cuvinte cheia şi teme caracteristice:
1. Poziţia lui Pavel între apostoli

Iudaizatorii veniţi în Galatia contestau cu tărie autoritatea lui Pavel. Atacul era îndreptat asupra
calităţii lui de apostol şi asupra calităţii Evangheliei vestite de el.

Întradevăr, Pavel a fost o figură controversată în mişcarea creştină de la începutul primului secol.
Faptul că el nu a fost de la început cu Domnul Isus şi că nu a fost martor al învierii Domnului îl
descalificau în ochii multora ca „apostol autentic". El nu-i însoţise pe apostoli „în toată vremea în
care a trăit Domnul Isus... cu începere de la botezul lui Ioan pînă în ziuă cînd s-a înălţat la cer". În
Faptele Apostolilor l:16-26 ni se spune că Matia a fost ales „apostol" în locul vînzătorului Iuda,
exact pentru calităţile care-i lipseau lui Pavel şi astfel cercul de 12 „martori ai învierii" (Fapte 1:22)
fusese reîntregit.

Pe cine reprezenta atunci acest Pavel?

Capitolele 1 şi 2 sînt apărarea lui Pavel împotriva acuzaţiilor aduse. În acest text găsim temelia
apostolici lui Pavel şi specificul misiunii încredinţate lui de Domnul.

În capitolul 1, Pavel îşi numeşte mesajul său „Evanghelia propovăduită de mine"(Gal. 1:11)
recunoscînd că ea se deosebeşte în unele aspecte de „Evanghelia propovăduită la Ierusalim".

Într-adevăr, în dezvoltarea Bisericii, Dumnezeu a hotărît ca Pavel să fie acela care să depăşească
graniţele Iudaismului şi să ducă vestea mîntuirii înspre marginile pămîntului. Ucenicii Domnului
s-au concentrat la început mai ales asupra „oilor pierdute ale casei lui Israel" şi numai împotriva
voinţei şi încredinţării lor au acceptat uneori să meargă la neamuri (vezi vizita lui Petru în cetatea
Samariei şi vizita lui Petru în casa sutaşului Corneliu - Fapte 8 şi 10-11). A trebuit ca Dumnezeu
să-l aleagă pe Pavel şi să-l trimeată ca „apostol al neamurilor". Recrutat pe drumul Damascului şi
învăţat direct de Cristosul cel înviat, probabil în pustiul Arabiei, acest Pavel a stîrnit la început
tulburare oriunde şi-a propovăduit mesajul numit atît de semnificativ „Evanghelia mea" (Rom.
2:16). Tulburarea a fost suficient de mare pentru a provoca adunarea unui Consiliu al Bisericii la
Ierusalim (Fapte 15). Spre surprinderea noastră aflăm din textul care consemnează lucrările
adunării din Ierusalim că în sînul Bisericii erau „unii din partida fariseilor, care crezuseră... şi care
ziceau că neamurile trebuie să fie tăiate împrejur, şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise"
(Fapte 15:5) Nu-i de mirare că înfruntarea dintre ei şi Pavel şi Barnaba a dat naştere la „multă
vorbă" (Fapte 15:7). A trebuit ca Petru şi Iacov, „care sînt priviţi ca stîlpi" (Galat. 1:9) să ia cuvîntul
şi să lămurească lucrurile. Ce au spus ei?

În primul rînd, Petru şi-a amintit cu acest prilej ceea ce ar fi trebuit să nu uite şi anume că de fapt
chemarea pe care i-o dăduse Dumnezeu fusese să facă tocmai slujba pentru care era acuzat acum
Pavel:

„Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi ca, prin gura
mea, neamurile să audă cuvîntul Evangheliei, şi să creadă" (Fapte 15:7).

Apoi Petru le aduce aminte că în cazul lui Corneliu:

„Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei, şi le-a dat şi lor Duhul Sfint ca şi nouă.
N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucît le-a curăţit inimile prin credinţă" (Fapte 15:8-9).

Concluzia lui Petru şi îndemnul lui au fost:

161
„Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinţii
nostrii, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei, sîntem mîntuiţi prin harul Domnului
Isus" (Fapte 15:10-11).

Nu-i de mirare că după astfel de vorbe rostite de Petru „toată adunarea a tăcut" şi că au ascultat cu
mai multă atenţie rapoartele misionare aduse de Pavel (Fapte 15:12).

Ultimul care a vorbit a fost Iacov. Cuvîntarea lui este deosebit de importantă. Cu maturitatea care-l
caracteriza, Iacov explică din profeţii cum Dumnezeu a hotărît o vreme în care neamurile să fie în
centrul atenţiei divine în detrimentul Israelului, întărind cuvintele lui Petru, Iacov spune:

„Simon a spus cum mai întîi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste neamuri, ca să aleagă din
mijlocul lor un popor, care să-i poarte Numele. Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele
proorocilor, după cum este scris: „După aceea, (după ce anume?- n.n.) Mă voi întoarce, (nu te poţi
întoarce decît dacă te-ai depărtat! - n.n.), şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi
voi zidi dărîmăturile, şi-l voi înălţa din nou; pentru ca rămăşiţa deoameni să caute pe Domnul, ca şi
toate neamurile peste care este chemat numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri, şi căruia
îi sînt cunoscute din veşnicie" (Fapte 15:14-18).

Sînt convins că foarte puţini dintre evrei se gîndiseră cum trebuie la profeţia aceasta, după cum tot
foarte puţini o bagă astăzi în seamă în sînul Bisericii. Importanţa ei este dublă: ea i-a anunţat pe
evrei că Dumnezeu se va întoarce pentru o vreme înspre neamuri şi anunţă neamurile că în final
Dumnezeu va ridica din prăbuşirea lui, cortul lui David!

Concluzia şi îndemnul lui Iacov au fost:

„De aceea, eu sînt de părere să nu se mai pună greutăţi acelora dintre neamuri care se întorc la
Dumnezeu...” (Fapte 15:19).

Cînd Pavel îşi scrie scrisoarea către galateni, problemele nu erau încă atît de clare. Ierusalimul şi
„fariseii" din Biserică îşi trimeteau încă „misionarii" să „convertească adunările creştine născute de
Pavel". Tulburarea şi confuzia domneau pretutindeni. Iată de ce apostolul simte nevoia să se apere
şi să apere adevărul mesajului Evangheliei sale:

„Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obîrşie omenească; pentru


că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus
Cristos...”(Galateni 1:11-23)

Pavel mărturiseşte că, deşi independent de apostolii de la Ierusalim, el n-a lucrat fără cunoştinţa şi
încuviinţarea lor (Galateni 2:1-9). Această recunoaştere a Evangheliei lui Pavel fusese pusă la
îndoială de atitudinea lui Petru în Antiohia:

„Dar cînd a venit Petru în Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osîndit" (Galateni 3:1).
Deosebirea pe care a făcut-o Petru între creştinii dintre evrei şi creştinii dintre neamuri trebuia
osîndită pe faţă şi Pavel nu a ezitat să o facă. Era în joc mîntuirea mulţimilor care primiseră
credinţa:

„Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba
a murit Cristos" (Galateni 2:21).

Pentru iudaizatori, ca să fii un bun creştin trebuia mai întîi să crezi în Cristos şi apoi să ajungi să
împlineşti toată Legea. Cu alte cuvinte, pentru a deveni pe deplin creştin, trebuia să devii de
asemenea „iudeu"; să accepţi tăierea împrejur, Sabatul şi toate celelalte ceremonii iudaice. Pentru
Pavel, aşa ceva era exact contrariul creştinismului. Mîntuirea s-ar fi putut obţine atunci, nu prin har,
ci prin ceea ce putea face un om, printr-un semn în carne şi prin abilitatea cuiva de a ţine Legea.

162
Pavel ştia însă că mîntuirea se primea prin har şi numai prin credinţă. Toate strădaniile omului nu
puteau duce nicăieri. Ceea ce era necesar era nu împlinirea Legii, ci declararea unui faliment total,
abandonarea de sine la picioarele crucii lui Cristos şi aruncarea în braţele iubitoare ale
Mîntuitorului. iudeul era înclinat să spună: „Doamne uite lucrările pe care le-am făcut. Iată semnul
tăierii mele împrejur. Dă-mi acum mîntuirea pe care mi-am cîştigat-o." Pavel privea aşa ceva drept
o blasfemie la adresa sacrificiului ispăşitor al lui Cristos.

„Dar, spuneau iudeii, cel mai mare lucru din viaţa noastră ca popor al lui Dumnezeu este Legea dată
nouă prin Moise. Fără ea n-am fi ştiut ce înseamnă să trăieşti după placul lui Dumnezeu. Cum să
renunţăm acum la ea? Cum să renunţăm la trecutul nostru de popor al Domnului?"

„Foarte bine, răspundea Pavel în capitolul 3:1-29, să vedem atunci cine este strămoşul nostru:
Moise sau Avraam? Avraam cu siguranţă. Şi cum a căpătat Avraam trecere înaintea lui Dumnezeu,
prin faptele Legii sau prin credinţă?

„Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită neprihănire" (Gal. 3:6)

„Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri, prin


credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvîntate
în tine." Şi că nimeni nu este socotit neprihănit prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit va trăi
prin credinţă”.

Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele".
Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii... pentru ca binecuvîntarea vestită lui Avraam să vină
peste neamuri, în Cristos Isus" (Gal. 3:8-14)

Într-adevăr, „sămînţa" lui Avraam este acest Isus Cristos în care sînt binecuvîntaţi toţi credincioşii
(Gal. 3:16).

Pentru Pavel, Legea a funcţionat ca un „pedagog spre Cristos" (Gal. 3:24). Pedagogul era pe atunci
sluga ce ducea elevul la şcoala maestrului său. Rolul pedagogului înceta odată cu apariţia
profesorului:

„După ce a venit credinţa, nu mai sîntem sub îndrumătorul acesta... Nu mai este nici iudeu, nici
grec, nu mai este nici rob, nici slobod... fiindcă toţi sînteţi una în Cristos Isus. Şi dacă sînteţi ai lui
Cristos, sînteţi „sămînţa" lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă" (Gal. 3:25-29).

Se poate spune că Iudaismul a fost „leagănul creştinismului" şi noi am putea adăuga „şi era gata,
gata să-i fie şi mormîntul!"

A trebuit ca Dumnezeu să-l ridice pe Pavel, acest Moise al Bisericii, pentru ca prin el să fim
eliberaţi din robia „învăţăturilor începătoare" ale Legii. Cu entuziasmul cu care Moise a ridicat
înaintea poporului tablele Legii, Pavel ridică steagul Crucii lui Cristos. Moise venise să ne dea
„mărturia" şi ne-a făcut „robi ai păcatului care clocoteşte în noi". Pavel ne prezintă un Cristos al
Crucii care a venit să ne facă „cu adevărat slobozi" (Ioan 8:36). El are „toată puterea în cer şi pe
pămînt" şi poate face acest lucru!

2. Roada Duhului Sfînt

Pavel scrie unei colectivităţi de oameni care se ocupau cu agricultura. Din această pricină el îşi
alege termeni corespunzători, dovedind o mare flexibilitate în exprimare şi o deosebită pricepere în
adaptarea mesajului la puterile şi vocabularul ascultătorilor. Vorbind despre rezultatele produse de
lucrarea Crucii în viaţa celor credincioşi, el le numeşte „ROADA" şi le prezintă în contrast cu
„faptele firii pămînteşti" (Gal. 5:16-26). Cele 17 fapte ale firii sînt contrastate cu cele 9 rodiri ale
Duhului. Să nu credeţi cumva că această exprimare simplă este şi simplistă! Roada Duhului, aşa

163
cum o prezintă aici Pavel, este aşezată în trei grupe distincte de cîte trei şi cuprinde într-o minunată
aşezare transformarea totală pe care o face Duhul lui Dumnezeu atunci cînd pătrunde în viaţa cuiva.

Rodire către Dumnezeu: „Dragostea, bucuria, pacea, Rodire către alţii: îndelunga răbdare,
bunătatea, facerea de bine, Rodire faţă de noi înşine: credincioşia, blîndeţea, înfrinarea
poftelor.”

Concluzia acestei prezentări este cuprinsă în Gal. 6:7-9. Acest pasaj ne arată că nu-l putem „duce"
pe Dumnezeu. Fiecare îşi va primi răsplata după alegerea pe care a făcut-o:

„Cine seamănă în firea pămîntească, va secera din firea pâmîntească putrezirea; dar cine seamănă
în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică" (Gal. 6:8).

Secerişul nu se va face după cît de mult am ştiut, ci după cît de mult am semănat!

3. „Semnele Domnului Isus Cristos"

Acestea sînt semne pe care le purta Pavel pe trupul lui şi pentru care îl batjocoreau unii (Gal. 6:17).
Cuvîntul grec folosit aici este„stigmata"şi se poate traduce prin: sigiliu, semnul de proprietate
aşezat uneori pe spatele, pe faţa sau pe braţul unui sclav şi pe pielea unor animale.

Care să fi fost „stigmata" lui Pavel?

Erau semnele bătăilor şi loviturilor primite pentru mărturia lui creştină!

„...arătăm că sîntem vrednici slujitori”...„în lovituri fără număr... De cinci ori am căpătat de la iudei
patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărîmat corabia
cu mine..." (2 Cor. 6:4; 11:23-25)

Mîinile bătătorite ale unui lucrător îi arată osteneală, cicatricile lui Pavel, pentru care unii îl puneau
în rînd cu „tulburătorii" şi cu făcătorii de rele, dovedeau credincioşia lui în slujirea creştină. Faţa
arsă de soare a căpitanului de marină, rănile unui soldat şi ridurile de pe fruntea unei mame nu sînt
semne de dispreţuit. „Semnele Domnului Isus" purtate de Pavel pe trupul lui nu erau temei de
batjocură! „Iudaizatorii" aveau scrisori de acreditare de la Ierusalim, Pavel purta pe trupul său
semnele unei acreditări mult mai înalte. Ce suferinţe înduraseră „iudaizatorii" pentru Evanghelie?
Niciuna. Ei au ştiut să-şi păzească pielea. Pavel în schimb devenise „dizgraţios" la privit pentru că
se făcuse una cu „Omul durerii"!

SCHIŢA CĂRŢII

"Eliberare prin Evanghelie"


Cuvînt de salut (1:1-5)

1. Autenticitatea Evangheliei lui Pavel (1 şi 2) Veritabilă în ce priveşte originea ei (cap. 1)


Veritabilă în ce priveşte natura ei (cap. 2)

2. Superioritatea Evangheliei creştine (3 şi 4) În noile relaţii pe care le produce (cap.3) În


privilegiile pe care le aduce (cap. 4)

3. Adevărata slobozenie prin Evanghelie (5 şi 6) Slujba iubirii pune capăt robiei Legii (5:1-15)
Duhul pune capăt robiei în firea pămăntească (5:16-6:10) Cuvînt de încheiere (6:11-18)

164
EFESENI

Aşa cum s-a putut observa deja, Romani şi Galateni sînt „visteriile" în care se găsesc comorile de
adevăr despre mîntuirea personală prin credinţa în Crucea Domnului Isus Cristos. Ele au adus lumii
mesajul mîntuirii prin credinţă:

„Dar acum s-a arătat o altă neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără Lege... şi anume,
neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Cristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce
cred în El. Nu este nici o deosebire" (Rom. 3:21-22).

Următoarele trei epistole de care ne vom ocupa în continuare, Efeseni, Filipeni şi Coloseni, ne pun
în faţa unui tablou care depăşeşte cadrul mîntuirii personale, ajungînd să ne descopere, dincolo de
poziţia noastră în Cristos şi a lui Cristos în noi, poziţia pe care o ocupă Domnul Isus Cristos în
economia planului pe care-l are Dumnezeu cu lumea.

Ideea centrală a lor este prezentarea lui Cristos drept „Cap" al întregii creştinătăţi care-i formează
„trupul".

Titlul: Numirea „Pro Efesious" - „Către Efeseni" nu există în toate copiile găsite.

Autorul: Efeseni, Coloseni, Filimon şi Filipeni sînt supranumite şi „epistolele captivităţii",


deoarece au fost scrise de Pavel în timpul cînd se afla în închisoare.

Data: În timpul primei detenţii în închisoarea Romei (60-62 d.Cr.)

Contextul scrierii: Pavel se afla din nou închis. De data aceasta nu la Cezareea, ci la Roma.
Apostolul se numeşte pe sine: „întemniţatul lui Isus Cristos pentru voi" (Efeseni 3:1). El îşi
sfătuieşte cititorii cu autoritatea unuia care este „întemniţat pentru Domnul" (Efes. 4:1), devenind
pentru Evanghelie „un sol în lanţuri" (Efes. 6:20). Epafra vine să-l viziteze şi-i aduce veşti nu prea
bune despre Biserica din Colose. Pavel tocmai vroia să-l trimită la Colose pe Onisim, sclavul fugit
de la stăpîn şi acum „încreştinat" de apostol. Profitînd de această „potrivire", Pavel se aşterne iarăşi
la masa de scris şi le adresează Colosenilor o scrisoare în care tratează „rătăcirea" care apăruse în
această Biserică. În timpul scrierii, apostolul îşi dă seama însă că subiectul este mult prea important
pentru a nu fi împărtăşit şi celorlalte Biserici. De aici se naşte hotărîrea lui de a dezvolta tema
abordata în scrisoarea către Colose, amplificînd-o într-un fel de „scrisoare circulară" către toate
bisericile. Iniţial, această scrisoare le-a fost adresată celor din Laodicea. Intenţia lui Pavel a fost ca
între biserici să se facă apoi un schimb de scrisori, astfel ca toţi să le citească pe toate:

„După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica Laodicienilor; şi
voi, la rîndul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodicea" (Coloseni 4:16).

Manuscrisele cele mai timpurii nu păstrează precizarea: „către Efeseni", iar noi sîntem îndreptăţiţi
să credem că această epistolă este de fapt o copie a acelei scrisori adresate celor din Laodicea.
Epistola ar putea purta de fapt orice nume ca destinaţie, căci ea nu se adresează unei situaţii locale,
ci prezintă învăţături pe care trebuie să le cunoască Bisericile de pretutindeni şi din totdeauna.

Filimon, Coloseni şi Efeseni pleacă deci împreună din mîna lui Pavel într-un timp în care acesta se
găsea în închisoare. Scrisorile sînt purtate probabil de Tihic despre care găsim scris şi în Efeseni
şi-n Coloseni (Col. 4:7-9; Efeseni 6:21).

Conţinutul cărţii: Efeseni este cea mai profundă scriere a lui Pavel, „regina tuturor epistolelor"
lui. Efeseni şi Coloseni seamănă foarte mult în limbaj una cu alta. Nu mai puţin de 75 de versete din
cele 155 de versete ale scrisorii către cei din Efes se găsesc aproximativ identic în scrisoarea

165
adresată Colosenilor. Şi acest fapt întăreşte convingerea noastră că, plecînd de la o problemă locală,
apostolul a dezvoltat-o apoi într-o lucrare adresată tuturor Bisericilor.

Tema epistolei către Efeseni este strîns legată de tema epistolei scrisă Colosenilor. Gîndul central
din scrisoarea către cei din Colose este „atotsuficienţa lui Isus Cristos".

În Isus Cristos locuiesc „toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei". (Col. 2:3) „Căci Dumnezeu a
vrut ca toată plinătateasă locuiască în El". (Col. 1:19) „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea
Dumnezeirii". (Col. 2:9) El este singurul prin „care avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea
păcatelor". (Col. 1:14) Toată epistola adresată Colosenilor este clădită pe ideea că Cristos este
„atotsuficient" pentru toate nevoile noastre.

Epistola scrisă Efesenilor este o dezvoltarea a acestei idei. Întreaga epistolă poate fi rezumată în
două versete plasate în primul capitol:

„...căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca
să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în Cristos, toate
lucrurile; cele din ceruri şi cele de pe pămînt" (Efes. 1: 9-10).

Mesajul central al epistolei este: refacerea acelui „Unu" cosmic dinaintea căderii; redobîndirea
unităţii prin Cristos; unirea cerului cu pămîntul prin poziţia şi lucrarea lui Isus Cristos.

Cristos este în acelaşi timp şi centrul în care trebuie să se întîlnească toate lucrurile şi substanţa care
le leagă pe toate împreună. Toate sînt unite „în El", dar şi „prin El". Există în lume o „rupere" care
a adus durere şi suferinţă. Păcatul neascultării i-a separat pe cei vinovaţi de Dumnezeu producînd o
stare de tensiune, un dezechilibru în tot ceea ce există. Scrisoarea către Efeseni ne ajută să ne dăm
seamă mai întîi de existenţa acestei stări de conflict care este în natură, în om, între oameni, în timp,
în eternitate, între neamuri, între fiinţele cereşti, între om şi Dumnezeu şi ne îndreaptă apoi spre
convingerea că această stare se poate îndepărta numai atunci cînd toate lucrurile, toate puterile şi
toţi oamenii se vor uni „în Cristos". Sarcina supremă a Bisericii, aşa cum o vede Pavel, este să
spună tuturor celor vii că unitatea dintre toţi oamenii şi dintre oameni şi lumea în care trăim,
unitatea după care tînjim cu toţii în familie şi în societate nu poate fi realizată în afara lui Cristos.
Mesajul Bisericii trebuie însoţit de o demonstraţie practică a realizării unei vieţi noi în perimetrul
celor ce l-au primit pe Cristos. Iată de ce Stott numeşte comentariul său în epistola către Efeseni:
„Societatea cea nouă a lui Dumnezeu".

Chiar şi un cititor superficial observă imediat că cele 6 capitole ale scrisorii sînt împărţite în două
jumătăţi distincte. „Doxologia" de la sfîrşitul capitolului 3 este un fel de piatră de hotar între două
secţiuni clar deosebite.

Prima parte a epistolei, cuprinzînd capitolele de la 1 la 3, este doctrinală, iar cea de a doua jumătate,
aşezată în capitolele 4, 5 şi 6 este practică.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Prima jumătate a epistolei se ocupă cu dezvăluirea


„poziţiei" noastre în Cristos, iar a doua jumătate ne arată „practica" în care trebuie să se evidenţieze
această poziţie. În primele capitole vedem ceea ce a cîştigat Cristos pentru noi la Golgota, iar în
cele de la urmă vedem ce fel de viaţă vrea El să desfăşoare în noi şi prin intermediul nostru. Fiecare
din cele două secţiuni debutează cu cîte un verset care-i anunţă tema:

Despre POZIŢIA noastră în Cristos: „Binecuvîntat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus
Cristos, care ne-a binecuvîntat cu tot felul de binecuvîntări duhovniceşti, în locurile cereşti, în
Cristos" (Efes. l:3).

Despre PRACTICA pe care trebuie s-o manifestăm: „Vă sfătuiesc dar eu, cel întemniţat pentru
Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea, pe care a-ţi primit-o...” (Efes. 4:1)

166
Caracteristic epistolei către Efeseni este şi „Taina ascunsă de veacuri în Dumnezeu" despre care
vorbeşte Pavel în cap. 3:4-10. Ea este o învăţătură despre care a vorbit Domnul Isus, dar nu a
explicat-o în timpul vieţii Sale pămînteşti. Proclamarea acestei învăţături a fost misiunea specifică
pentru care l-a ales Dumnezeu pe apostolul Pavel. Pusă în cuvinte foarte simple „taina" descoperită
este vestea că Cristos, în loc să preia imediat după venirea pe pămînt „domnia" în împărăţia terestră
pe care o aşteptau evreii, va accepta dimpotrivă să fie lepădat, să sufere, să moară pe o cruce şi după
înviere şi înălţare, să dispară complet de pe scena lumii pămîntene. Taină fusese că, după ce se va
aşeza la dreapta Tatălui, primind o autoritate şi o putere superioară tuturor creaturilor din veacul
acesta sau din veacul viitor, El va strînge la Sine un număr de „aleşi" indiferent din ce neam fac
parte, pe care îi va duce într-o intimitate atît de mare cu Sine însuşi, încît ei nu vor mai putea fi
numiţi cu alţi termeni decît aceia de: „trupul" Său, „mireasa" Sa şi „Templul" Său. Aceste trei
metafore definesc, fiecare, unitatea credincioşilor cu Cristos în viaţă („trupul"), în dragoste
(„mireasa") şi în slavă („templul ).

Imaginea luptătorului îmbrăcat cu „toată armătura lui Dumnezeu" din finalul epistolei este un
tablou cum nu se poate mai nimerit pentru încheierea epistolei. În faţa a tot ceea ce a făcut
Dumnezeu pentru noi credincioşii, nu trebuie să ne culcăm pe perna moale a delăsării, ci trebuie să
veghem şi să ne apărăm împotriva atacurilor Diavolului.

Apostolul Pavel ne spune tuturor: „Întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui" (Efeseni 6:10).

SCHIŢA CĂRŢII
Cuvînt de salut (cap.1:1, 2)

1. Poziţia noastră în Cristos (cap. 1-3) a. Recunoştinţă pentru binecuvîntările duhovniceşti


(1:3-14) b. Rugăciune pentru pătrundere duhovnicească a lucrurilor (1:15-23) c. O nouă poziţie
în Cristos (2:1-10) d. O nouă relaţie prin Cristos (2:11-22) e. Priceperea Tainei divine (3:1-12)
f. Primirea Plinătăţii divine (3:13-21)

2. Practica unei vieţii în Cristos (cap. 4-6) În viaţa Bisericii (4:1-16) În viaţa fiecărui
credincios (4:17-32)

Viaţa creştină este o viaţă: a. trăită în dragoste (5:1-20) b. trăită separat de imoralitate (5:3-7) c.
trăită în lumină (5:8-14) d. trăită în înţelepciune (5:15-20) e. trăită în supunere reciprocă
(5:21-6:9) f. trăită în biruinţă (6:10-20)

Cuvînt de încheiere (6:21-24)

167
FILIPENI

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Filippesious" - „Către Filipeni".

Autorul: Pavel a sosit pentru prima dată în Filipi prin preajma anului 52 d.Cr. Începuturile
Bisericii din Filipi sînt relatate de Luca în capitolul 16 din Faptele Apostolilor. El ne spune că Pavel
a avut o vedenie în care un om din Macedonia i-a spus: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!" (Fapte
16:9). Ca răspuns la vedenie, apostolul a luat corabia din Troa pentru Neapolis („oraşul nou") de pe
continentul Europei şi s-a îndreptat repede spre cetatea Filipi. Vizita şi lucrarea lui Pavel în cetate
s-au centrat în jurul a trei persoane: Lidia, vînzătoarea de purpură, roaba cu un duh de ghicire pe
care a eliberat-o Pavel şi temnicerul cetăţii. Lucrarea lui Cristos în Filipi a început deci cu o femeie
din Asia (Tiatira), cu o sclavă din Grecia şi cu un Roman. Acestora li s-au adăugat cei cîţiva evrei
reprezentaţi de „femeile" adunate la rugăciune pe malul apei. Împreună, aceştia au format nucleul
noii Biserici (Fapte 16:40).

Data: Epistola către Filipeni a fost scrisă în anul 62 d.Cr., cam la treizeci de ani după înălţarea
Domnului Isus la cer şi cam la zece ani după ce apostolul Pavel predicase pentru prima oară în
Filipi.

Contextul scrierii: Creştinismul era încă tînăr, plin de putere şi de entuziasm. Biserica apăruse ca
o revărsare de prospeţime într-o lume intrată în putrefacţia păcatului. Totul în jur părea că se
prăbuşeşte. Religiile de altădată nu mai erau decît umbre. Filosofiile se transformaseră în păreri
discutabile. Deasupra tuturor se aşezase, strivind tot, sandala imperială a Romei. Forţa subjugase
încă o dată spiritul. Carnea şi pornirile ei puseseră stăpînirea pe lume. Egoismul, cruzimea, jaful şi
uciderea erau răspîndite la culme pe toată faţa pămîntului.

„Ce este Adevărul?" nu mai preocupa aproape pe nimeni. „Adevărul" zilei era dictat de cei care
deţineau puterea. Religiozitatea, evlavia şi înfrînarea nu se mai întîlneau decît pe alocuri. „Omul"
era în centrul preocupărilor lumii. Cezarul fusese declarat „Zeu" şi astfel de zei dictau destinul
popoarelor. În confuzia care domnea pretutindeni, Evanghelia creştină a apărut ca un fulger în
noapte, brăzdînd întunerecul care se lăsase greu. Ea se prezenta tuturor ca o veste nouă venită din
ceruri şi într-adevăr de aşa ceva aveau nevoie oamenii. Învăţătura ei antagoniza pretenţiile Romei
care-l ridicase pe Cezar printre zei. Evanghelia prezenta calea inversă, calea prin care Dumnezeu
însuşi coborîse în mijlocul oamenilor. Biserica creştină prezenta lumii, nu o nouă învăţătură şi nici
o nouă formă de organizare, ci o Persoană care a trăit o viaţă exemplară. Fusese o viaţă trăită între
oameni, dar într-atît de deosebită, într-atît de unică în măreţia ei, în iubirea ei ne-pămînteană, în
absoluta ei puritate şi-n completa ei dăruire de sine, încît această viaţă atrăgea cu puterea ei de
fascinaţie pe toţi cei care aflau de existenţa ei. Isus-Mîntuitorul, arătase lumii pentru prima dată ce
face şi cum este Dumnezeul care a creiat universul.

Viaţa acestui întemeietor al creştinismului nu se sfîrşise odată cu moartea. Ea continua să trăiască


dincolo de înviere, manifestîndu-se cu putere în existenţa şi faptele Bisericii. Cristos trăia şi în cer,
dar şi în creştinii primului secol.

Filipi era un fel de Romă în miniatură. Limba oficială era latina, dar pretutindeni pe străzi se vorbea
greceşte. Numele vechi al cetăţii Filipi fusese mai întîi Datos, iar apoi Krenides, care se poate
traduce prin „izvoarele" sau „puţurile". Numele de „Filipi" îi fusese dat de tatăl lui Alexandru cel
Mare, Filip, care îşi făcuse o avere imensă cu aurul scos din minele din împrejurimi. Cetatea se afla
într-o regiune extraordinar de bogată. Un sol fertil şi un subsol încărcat de metale preţioase îi
aduseseră foarte curînd celebritatea. Dincolo de toate acestea, plasarea oraşului într-o depresiune
montană care funcţiona ca o veritabilă „poartă" între Europa şi Asia, îi adusese afluenţă comercială

168
şi-l determinase pe Cezar Augustus să declare cetatea Filipi: „Colonie Romană". Coloniile din
Imperiu nu erau cuceriri noi, ca în terminologiile folosite de noi astăzi. Ele erau mai degrabă oraşe
noi, formate din „Legionari" retraşi la pensie după împlinirea datoriilor militare. Aşa se explică
faptul că, în ciuda numărului de locuitori greco-macedoneni, majoritatea cetăţenilor din Filipi se
numeau „romani":

„I-au dat pe mîna dregătorilor şi au zis: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea; sînt nişte ludei, care
vestesc nişte obiceiuri pe care noi, Romanii, nu trebuie să le primim, nici să le urmăm" (Fapte
16:20-21).

În Filipi existau puţini iudei. Fără îndoială că pe aceştia îi adusese acolo, nu caracterul militar al
oraşului, ci comerţul înfloritor care-i trecea porţile. Numărul mic explică de ce iudeii nu aveau o
Sinagogă acolo, ci doar „un loc de rugăciune", aşezat lîngă un curs de apă, unde se puteau îndeplini
spălările rituale evreieşti (Fapte 16:13).

Acest grup de credincioşi a devenit imediat cea mai scumpă adunare pentru inima lui Pavel.
Relaţiile dintre apostol şi cei din Filipi nu au fost niciodată tulburate de neîncredere sau de păcate
ascunse, aşa cum a fost cazul cu alte Biserici înfiinţate de Pavel. „Din cea dintîi zi" a existenţei lor,
cei din Filipi s-au alăturat eforturilor lui Pavel pentru înaintarea Evangheliei în lume:

„Mulţumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte pe care o păstrez pentru voi. În toate
rugăciunile mele mă rog pentru voi, cu bucurie pentru partea, pe care o luaţi la Evanghelie, din cea
dintîi zi pînă acum... Întrucît, atît în lanţurile mele, cît şi în apărarea şi întărirea Evangheliei, voi
sînteţi toţi părtaşi aceluiaşi har" (Filipeni 1:3-9).

Credincioşii din Filipi s-au identificat cu strădaniile şi suferinţele apostolului, trimiţîndu-i suportul
lor material ori de cîte ori au avut ocazia. Cel puţin de două ori i-au trimis lui Pavel ajutor în
Tesalonic (Filipeni 4:16). Apoi cînd apostolul a părăsit Macedonia i-au trimis din nou (Filipeni
4:15) şi i-au trimis iarăşi cînd avea nevoie de ajutor în sudul Greciei, acolo unde apostolul s-a ferit
să primească ceva de la Corintenii care, cel puţin în privinţa dărniciei, aveau o cu totul altfel de
inimă (2 Cor. 11:9).

Din epistola lui Pavel către Filipeni aflăm că grija lor pentru apostol a continuat să se manifeste şi
după „întemniţarea" lui în Roma (Filip. 4:10-19).

Conţinutul cărţii: Această scurtă epistolă nu este o lucrare de lămuriri doctrinare, ci pur şi simplu
o „scrisoare". Comentatorii o numesc: „Cea mai puţin dogmatică dintre toate epistolele lui Pavel".
Caracterul ei este practic, nu profesoral; corectiv, nu informativ; o scrisoare de dragoste, de
recomandare şi de mulţumire. Desigur, tot textul ei este impregnat cu învăţătură creştină, dar
aceasta apare numai ca un fundal pentru desfăşurarea ideilor şi îndemnurilor apostolului.
Problemele din Filipi nu ajunseseră de fapt să fie „probleme": doar puţină mîndrie, puţină lipsă de
unitate, puţină ceartă, puţin murmur şi un început de amărăciune. Cele patru capitole ale cărţii sînt
scrise de Pavel pentru a atinge cîteva scopuri:

a. Epistola este o scrisoare de mulţumire. Trecuseră aproximativ 10 ani de cînd se cunoştea cu cei
din Filipi şi aceştia tot mai continuau să-l mai trimită suport material.

b. Epistola este o informare despre situaţia lui Epafrodit, trimisul filipenilor pe lîngă Pavel. Se pare
că cei din Filipi l-au trimis pe acest Epafrodit la Pavel nu numai ca să-i ducă banii, ci şi ca să rămînă
cu el şi să-i slujească. Din păcate, Epafrodit s-a îmbolnăvit însă foarte serios. Cînd s-a vindecat, l-a
cuprins dorul de cei de acasă şi mai era şi îngrijorat la gîndul că cei din Filipi aflaseră de suferinţa
lui. Apostolul Pavel s-a hotărît să-l trimeată acum înapoi. Nevrînd însă ca unii din Filipi să-l
considere pe Epafrodit ca pe unul care şi-a părăsit slujirea, Pavel îl trimite împreună cu o scrisoare
de recunoştinţă în care-l laudă puţin: „Primiţi-l deci în Domnul cu toată bucuria; şi preţuiţi pe astfel

169
de oameni. Căci pentru lucrul lui Cristos a fost el aproape de moarte, şi şi-a pus viaţa în joc, ca să
împlinească ce lipsea slujbei voastre pentru mine" (Filip. 2:29-30).

c. Epistola este un îndemn la trăirea în unitate. Pavel aflase că două femei din adunarea din Filipi
creiaseră o stare de tensiune între fraţi: „Deci, dacă este vreo îndemnare în Cristos... faceţi-mi
bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gînd... Îndemn pe Evodia şi îndemn pe
Sintichia să fie cu un gînd în Domnul. Şi pe tine, adevărat tovarăş de jug, te rog să vii în ajutorul
femeilor acestora, care au lucrat împreună cu mine pentru Evanghelie...” (Filip.4:l-3).

d. Epistola este un mesaj de încurajare în faţa valului de persecuţie care se pornise peste creştini. De
fapt, apostolul Pavel a părăsit el însuşi cetatea Filipi după ce a fost bătut pe nedrept cu nuiele şi pus
în mod abuziv şi ilegal în închisoare. Aruncat împreună cu Sila în „temniţa din lăuntru, cu
picioarele în butuci" el a fost folosit în mod minunat de Dumnezeu pentru „Evanghelizarea"
deţinuţilor şi pentru convertirea temnicerului. Am putea spune deci că cei din Filipi au moştenit de
la Pavel persecuţia:

„Căci ai privire la Cristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru
El... fără să vă lăsaţi înspăimîntaţi de potrivnici; lucrul acesta va fi pentru ei o dovadă de pierzare, şi
de mîntuirea voastră, şi aceasta de la Dumnezeu" (Filip, l:29, 28).

e. Epistola este un avertisment împotriva infiltrărilor "iudaizatorilor": „Păziţi-vă de cîinii aceia;


păziţi-vă de lucrătorii aceia răi; păziţi-vă de scrijilaţii aceia! „Căci cei tăiaţi împrejur sîntem noi,
care slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Cristos Isus, şi care nu ne
punem nădejdea în lucrurile pămînteşti" (Filip. 3:2, 3).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Există anumite idei majore care se repetă în epistolă:

1. Ideea bucuriei creştine (1:4, 18, 25; 2:16, 17, 18, 28; 3:1, 3; 4:1, 4). Bucuria despre care vorbeşte
Pavel în această epistolă este „bucuria-roadă a Duhului Sfînt", care caracterizează toate momentele
vieţii creştine. Ea poate fi experimentată indiferent de vitregia împrejurărilor sau de momentele de
suferinţă în firea pămîntească. Pavel şi Sila s-au rugat şi au cîntat cîntări de laudă chiar dacă
fuseseră bătuţi crunt cu nuielele şi le erau picioarele puse în butuci (Fapte 16:25).

Un comentator din secolul trei spune că întregul mesaj al epistolei ar putea fi rezumat în aceste
cuvinte: „Eu, Pavel, mă bucur! Voi vă bucuraţi?"

2. Ideea "cîştigului în Cristos". Lucruri contradictorii care răstoarnă toate socotelile, descoperind
creştinilor orizonturi noi care trebuiesc explorate (1:21, 23; 3:7, 8, 14; 4:19).

SCHIŢA CĂRŢII
Introducere (1:1 -2)

I. Scurtă dare de seamă a. Rugăciune pentru filipeni, 1:3-11 b. Pavel suferă pentru Evanghelie,
1:12-26 c. Filipenii sufăr pentru Evanghelie, 1:27-30

II. Apel la smerenie 2:1-30 a. Dorinţa lui Pavel, 2:1-4 b. Pilda lui Cristos, 2:5-16 c. Pilda lui
Pavel, 2:17-18 d. Pilda lui Timotei, 2:19-24 e. Pilda lui Epafrodit, 2:25-30

III. Apel la cunoaştere, 3:1-21 a. Avertisment împotriva ereziei, 3:1-9 b. Pilda alergării lui
Pavel, 3:10-17 c. Avertisment împotriva trăirii în pacat, 3:17-21

IV. Apel la pace, 4:1-23 a. Pace între fraţi, 4:1-3 b. Pace cu Domnul, 4:4-9 c. Pace în orice
situaţie, 4:10-19

Încheiere, 4:20-23

170
COLOSENI

Scrisoarea lui Pavel către Biserica din Colose s-a născut în timpuri grele, cînd învăţătura curată a
Evangheliei era sub atacul pervertitor al ereziilor filosofiei gnostice. Din închisoarea Romei, Pavel
aşterne pe hîrtie rînduri de scriere profundă cu implicaţii care trec dincolo de timp şi de spaţiu
prezentîndu-ni-L pe Cristos în copleşitoarea Lui importanţă cosmică. Pentru cititorul de azi, cele
scrise de Pavel pot şi trebuie să constituie un ghid înspre înţelegerea persoanei şi lucrării Domnului
Isus Cristos.

Pentru titlul, autorul şi data vezi introducerea la Epistola către Efeseni.

Contextul scrierii: Oraşul Colose era situat la aproape 170 de kilometri distanţă de Efes şi îşi
înşira locuitorii de-a lungul şerpuitoarei văi a rîului Licus. Pe albia rîului la vale, după un drum de
18 kilometri, ajungeai aproape de vărsarea Licusului în rîul Meander în ţinuturile oraşelor Laodicea
şi Ierapole. Aceste două cetăţi stăteau faţă în faţă pe cele două maluri ale rîului şi-şi înlesneau una
alteia dezvoltarea.

La vremea cînd scrie Pavel, toate cele trei cetăţi erau cuprinse în provincia Romană a Asiei.
Locuitorii acestor oraşe erau bogaţi şi afluenţi atît în cele materiale, cît şi în cele culturale. Deşi
greu încercaţi de activităţile vulcanice din străfunduri, care le-au pricinuit adeseori cutremure
devastatoare, locuitorii n-au vrut să părăsească aceste meleaguri ale belşugului. Mai tîrziu apostolul
Ioan avea să mustre Biserica din Laodicea pentru nevegherea ei, pentru superficialitatea credinţei ei
şi pentru încrederea ei în lucrurile materiale (Apoc. 3:17-18).

Despre Biserica din Colose ştim precis că ea nu a fost înfiinţată de Pavel (Col. 2:1). Se pare că cel
ce le vestise Evanghelia fusese unul dintre discipolii şi colaboratorii lui Pavel, Epafras (Col. 1:6-7).

Activitatea acestui lucrător se întindea peste toate Bisericile din valea rîului Licus. Rîvna lui este
recunoscută şi lăudată de Pavel (Col. 4:12-13).

Pentru a înţelege mai bine ce se întîmplase în Colose este bine să-i comparăm pe cei de acolo cu
exemplul pe care Pavel se străduia să-l dea tuturor. Dacă vă mai aduceţi aminte, Pavel mărturisise
celor din Filipi că el „aleargă spre ţintă", căutînd „să-L cunoască pe Cristos" şi să se identifice
duhovniceşte cu itinerarul parcurs de Cristos în suferinţa, moartea şi învierea Sa. Mesajul
apostolului era mărturia unuia care nu se putea opri la jumătate de drum, mulţumindu-se numai cu
jumătăţi de măsură. El dorea mereu mai mult şi... mai mult din Cristos. Prin comparaţie cu el, ceea
ce se întîmplase în Colose era că cei de acolo nu se puteau mulţumi... numai cu Cristos!

Pavel îl dorea pe Domnul, cei din Colose doreau şi „altceva" pe lîngă Domnul.

Fără îndoială că în aceste centre ale Asiei pătrunsese învăţătura otrăvită a gnosticilor greci. Despre
această filosofic şi despre pretenţiile ei tulburi vom avea ocazia să vorbim mai mult în introducerile
la epistolele scrise de apostolul Ioan. Pînă atunci este suficient să spunem că această erezie:

a) ataca persoana şi suficienţa lucrării făcute de Cristos pentru mîntuirea lumii. b) adăuga
Evangheliei învăţături străine care o transformau într-o simplă „alternativă" a celorlalte „căutări
filosofice ale omenirii".

Gnosticismul era o şcoală filosofică bazată pe o cunoaştere tainică („gnoza") obţinută printr-un
proces de iniţiere în urma căruia li se împărtăşeau discipolilor cunoştinţe despre starea lumii şi
despre căile spre refacerea „unităţii şi armoniei cosmice primordiale". Gnosticii priveau lumea ca
pe o succesiune de şapte sfere concentrice ale existenţei cu centrul în Dumnezeu. La mijloc era

171
sfera prezenţei divine, după care se înşirau apoi sferele, din ce în ce mai inferioare, ale „domniilor,
dregătoriilor, şi stăpînirilor cereşti". Născut accidental în cea mai periferică sferă a existenţei, sfera
materiei, omul era chemat să caute să se desprindă de ea şi să trăiască în spirit marea aventură a
călătoriei prin „sferele cereşti" înspre „pleroma" sau locul plinătăţii dumnezeirii.

Formulată în termeni foarte apropiaţi creştinismului, această învăţătură a gnosticilor a făcut prăpăd
în sînul Bisericilor primare. Comentatorii moderni o văd ca pe o încercare tardivă, dar energică a
Diavolului de a împiedica răspîndirea mesajului curat al Evangheliei mîntuitoare prin jertfa de la
Calvar.

Redus la cîteva cuvinte, avertismentul lui Pavel spune celor din Colose că nu tot ce seamănă a
Evanghelie este Evanghelie. Aduceţi-vă aminte ce le spusese Galatenilor:

„Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o altă Evanghelie.
Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sînt unii oameni care vă tulbură şi voiesc să răstoarne
Evanghelia lui Cristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască
o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!

Cum am mai spus, o spun şi acum; dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea
pe care aţi primit-o, să fie anatema!" (Gal.1:6-9).

Erezia care pătrunsese în Colose era o încrucişare de noţiuni filosofice orientale şi de restricţii
alimentare iudaice. Gnosticismul reuşise să strîngă sub acelaşi acoperiş idei contrare şi nu de puţine
ori contradictorii. Nu era pentru prima oară şi vai, nici pentru ultima oară, cînd speculaţii rafinate
filosofice se uneau cu regulile rigide ale unei religii a faptelor şi ritualelor exterioare. Extremele se
ating în eroare pentru că, aşa cum spunea cineva: „dacă mergi suficient de mult înspre est, ajungi cu
siguranţă la vest".

Biserica trebuie să ştie să se ferească de atacurile învăţăturilor greşite. Iată un pasaj din
instrucţiunile pe care i le dă Pavel mai tînărului Timotei:

„Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lăsa de credinţă, ca să se lipească de
duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc
minciuni, însemnaţi cu fierul roş în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea
bucatelor, pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către ceice cred şi cunosc
adevărul" (1 Timotei 4:1-3).

Conţinutul scrierii: Întreaga epistolă către cei din Colose este un răspuns dat atacului învăţătorilor
eretici. Mesajul central al scrisorii este: „Cristos, plinătatea Dumnezeirii", iar intenţia declarată a
apostolului este aceea de a-i convinge pe cei ce L-au primit pe Cristos că, dacă îl au pe El, nu mai au
nevoie de nimic altceva.

Punctul central al întregii scrisori se găseşte în versetul 9 din capitolul 2. În acest text, Pavel aşează
„pleroma" de care vorbeau gnosticii în chiar fiinţa lui Cristos:

„Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cufilosofia, şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor,
după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Cristos. Căci în El locuieşte trupeşte toată
plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este capul oricărei domnii şi stăpîniri"
(Col. 2:8-10).

Apostolul prezintă planul lui Dumnezeu de a reface „unitatea şi armonia cosmică primordială" nu
prin ceea ce spuneau gnosticii, ci prin Cristos:

„El ne-a izbăvit de sub puterea întunerecului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui, în
care avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor.

172
El este CHIPUL DUMNEZEULUI CELUI NEVĂZUT, cel întîi născut din toată zidirea. Pentrucă
prin El au fost făcute toate lucrurile care sînt sub ceruri şi pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute;
fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpîniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru
El.

El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El.

El este Capul trupului, al Bisericii.

El este începutul, cel dintîi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întîietatea.

Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi SĂ ÎMPACE TOTUL CU SINE prin
El, atît ce este pe pămînt cît şi ce este în ceruri, făcînd pace, prin sîngele crucii Lui" (Col. 1: 13-20).

Pentru Pavel, rezolvarea problemei umane, nu este „aventuroasa călătorie prin sferele cereşti", ci
primirea lui Cristos în inimă, căci, întrucît omul nu putea ajunge singur la slavă, Dumnezeu a
coborît slava la nivelul nostru şi ne-a oferit-o prin Cristos:

„Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor
Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între
neamuri, şi anume: Cristos în voi, nădejdea slavei!" (Col. 1:26-27).

Conştient de existenţa unor „domnii şi stăpîniri" care se opun lui Dumnezeu prin învăţături greşite
şi care vor să-I zădărnicească planurile, Pavel scrie:

„A dezbrăcat domniile şi stăpînirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor
asupra lor prin cruce" (Col. 2:15).

În ce priveşte „datinile religioase", Pavel îi absolvă pe creştini de necesitatea respectării lor:

„Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mîncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare,
cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sînt umbra lucrurilor viitoare, dar
trupul este al lui Cristos" (Col. 2:16-23).

Soluţia tuturor problemelor de viaţă creştină este aşezată de Pavel în viaţa de înviere care trebuie să
pulseze în vinele noastre. La sfinţenia creştină se ajunge nu prin „îmbunătăţirea şi disciplinarea firii
pămînteşti", ci prin primirea unei naturi din Cristos care va rodi de la sine:

„Dacă deci aţi înviat împreună cu Cristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Cristos şade la
dreapta lui Dumnezeu. Gîndiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pămînt. Căci voi aţi murit şi
viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" (Col. 3:1-3).

SCHIŢA CĂRŢII
Cuvînt de introducere (1:1-8) Rugăciune pentru „umplere" şi „purtare într-un chip vrednic"
(1:9-14)

1. DOCTRINĂ - „să vă umpleţi" (cap.1-2) Cristos - plinătatea lui Dumnezeu în creaţie


(1:15-18) Cristos - plinătatea lui Dumnezeu în răscumpărare (1:19-23) Cristos - plinătatea lui
Dumnezeu în Biserică (1:24-2:7) Cristos - plinătatea lui Dumnezeu în luptă cu erezia (28-23)

2. PRACTICA - „să vă purtaţi într-un chip vrednic" (cap.3-4) Viaţa nouă - şi fiecare
credincios (3:1-11) Viaţa nouă - şi credincioşii între ei (3:12-17) Viaţa nouă - şi relaţiile de
familie (3:18-21) Viaţa nouă - şi relaţiile de muncă (3:22-4:1) Încheiere (4:2-18)

173
1 TESALONICENI

„Binecuvîntata noastră nădejde!"

Cu „1 şi 2 Tesaloniceni" am ajuns la ultimele dintre epistolele dedicate Bisericii dintre neamuri. De


la Romani şi pînă la Tesaloniceni am urmărit dezvoltarea învăţăturilor date nouă de Dumnezeu prin
apostolul neamurilor: Pavel. Încununarea învăţăturii lui Pavel este învăţătura despre revenirea
Domnului Isus, iar 1 şi 2 Tesaloniceni se ocupă tocmai cu această problemă.

Titlul: În originalul grec, cartea este numită „Pros Thessalonikeis A" - „Către Tesaloniceni A",
deoarece ea a fost aşezată pereche cu cea de a doua epistolă a lui Pavel către cei din Tesalonic.

Autorul: În legătură cu începuturile Bisericii din Tesalonic şi cu implicaţiile lui Pavel în


dezvoltarea ei este bine să recitim textul din Fapte 17:1-14. O citire paralelă a pasajelor din Fapte
17:13-16; 18:1-5; şi 1 Tesaloniceni 3:1-8 ne va ajuta şi mai mult să ne formulăm o imagine de
ansamblu.

Pe scurt, ceea ce ştim despre Biserica din Tesalonic este faptul că ea a fost născută de Pavel în urma
propovăduirii în sinagoga evreiască din Tesalonic. Deşi numărul celor convertiţi dintre iudei nu a
fost prea mare, Biserica a ajuns destul de numeroasă prin adăugarea unui număr mare de
credincioşi dintre neamuri.

Succesul propovăduirii lui Pavel a provocat invidia şi alarmarea comunităţii evreieşti, care s-a pus
în mişcare ca un stup de viespi. Ei au agitat întreaga cetate, au tocmit un număr de „oameni fără
căpătîi" şi s-au năpustit asupra creştinilor. Intenţia lor a fost să se răfuiască cu Pavel şi cu Sila,
însă...

„Fiindcă nu i-au găsit, au tîrît pe Iason şi pe cîţiva fraţi înaintea dregătorilor cetăţii şi strigau:
„Oamenii aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici, şi Iason i-a găzduit. Ei toţi lucrează
împotriva poruncilor Cezarului, şi spun că este un alt împărat: Isus" (Fapte 17:-7)

Este clar că ei au luat din Evanghelia lui Pavel numai ceea ce le-a convenit, transformînd
îngrijorarea lor religioasă într-o presupusă problemă politică cu implicaţii sociale. Viclenia lor a
reuşit şi astfel asupra creştinilor din Tesalonic a început foarte de timpuriu un val de persecuţie.

Pavel şi Sila s-au deplasat la Berea şi se părea că propovăduirea lor va avea un alt efect asupra
comunităţii iudaice, dar „viespile turbate" din Tesalonic au venit şi acolo:

„Dar iudeii din Tesalonic, cînd au auzit că Pavel vestea Cuvîntul lui Dumnezeu şi în Berea, au venit
acolo, ca să turbure şi să aţîţe noroadele" (Fapte 17:13).

Aşa că Pavel a trebuit să plece şi din Berea, îndreptîndu-se către Atena.

Putem spune deci că Biserica din Tesalonic era compusă în majoritate din credincioşi dintre
neamuri, cu un mic grup de evrei care crezuseră în cele spuse de Pavel, dar cu întreaga comunitate
evreiască din jurul Sinagogii pusă în mişcare într-o aprinsă lucrare de persecuţie.

Data: Pavel scrie această epistolă în preajma anului 51 d.Cr. din oraşul Corint.

Contextul scrierii: În timpul lui Pavel, Tesalonic era un port important şi în acelaşi timp oraşul
capitală al provinciei Macedonia. Grecul Casander a întărit această aşezare în anul 315 î.Cr. şi l-a
numit după numele soţiei sale, Tesalonica, o soră vitregă a lui Alexandru Macedon. Romanii au
cucerit apoi Macedonia în anul 168 î.Cr. şi au reorganizat întreaga provincie stabilind capitala la

174
Tesalonic. În timpul domniei lui Cezar August, oraşul a primit statutul special de „oraş liber" şi a
fost condus de un grup de magistraţi, numiţi şi „politarhi". Popolaţia a crescut la peste 200.000 de
oameni, iar poziţia maritimă i-a înlesnit o bunăstare înfloritoare. Oraşul supravieţuieşte şi astăzi în
Grecia, sub numele de „Salonic".

Cele două scrisori adresate celor din Tesalonic ne prezintă un Pavel care stătuse îndelung de vorbă
cu noii convertiţi despre lucrurile viitoare şi mai ales despre revenirea Domnului:

„Cît despre venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strîngerea noastră laolaltă cu El... Nu vă
aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, cînd eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l
opreşte ca să nu se descopere... (ştiţi, pentru că v-am spus! - n.n.)" (2 Tes. 2:5, 6).

De fapt, fiecare capitol al celei dintîi epistole se sfîrşeşte cu o referinţă la venirea Domnului (1 Tes.
1:10; 2:19; 3:13; 4:17; 5:23).

Conţinutul cărţii: După ce Pavel a fost silit să plece în grabă din Tesalonic, inima lui a continuat
să fie preocupată de starea şi progresul Bisericii de acolo. Ştirile bune pe care i le-a adus Timotei în
urma vizitei făcute acolo, l-au făcut pe apostol să scrie această scrisoare. Conţinutul ei este o
îmbărbătare a Bisericii, un răspuns dat unei lipse de înţelegere asupra stării celor morţi la venirea
Domnului şi un îndemn la o viaţă de sfinţenie în aşteptarea măreţelor evenimente viitoare. Accentul
epistolei este pus pe statornicia credinţei în Cristos (1 Tes. 3:8) şi pe o continuă creştere în dragoste
şi curăţie (1 Tes. 1:3-10; 2:12-20; 3:10-13; 4:1-5:28). Cartea se ocupă şi cu celelalte aspecte ale
vieţuirii creştine, totul fiind impulsionat de această anticipaţie fericită a revenirii Domnului Isus în
slavă.

Nimeni nu a spus vreodată că învăţătura despre lucrurile viitoare şi mai ales cea despre venirea
Domnului nu va naşte greşeli de interpretare şi de aplicare în practică. Ar fi fost chiar de mirare
dacă Diavolul nu s-ar fi năpustit cu înverşunare să anihileze extraordinarul impact al acestor
învăţături.

Satan are două metode de împiedicare a planurilor lui Dumnezeu. Una este este aceea de a-i opri,
pur şi simplu, pe oameni să ia cunoştinţă de lucrările lui Dumnezeu, iar a doua constă în pervertirea
învăţăturilor primite de oameni din partea lui Dumnezeu.

Credincioşii din Tesalonic aflaseră de la Pavel despre lucrurile viitoare şi despre venirea Domnului,
aşa că Diavolul nu mai putea împiedica această revelare. Tot ceea ce-i mai rămăsese de făcut era să
încerce să denatureze această învăţătură şi să-i facă pe cei credincioşi să o aplice în mod greşit în
practică.

Problema celor din Tesalonic s-a ivit atunci cînd unii dintre credincioşii adunării au murit şi
Diavolul a semănat în inimile celor rămaşi deznădejdea şi tristeţea. Cumva, cei din Tesalonic ştiau
că Domnul îi va lua la cer, dar nu le era deloc clară soarta celor care vor muri pînă la venirea
Domnului. Pavel le răspunde la această nedumerire în 1 Tes. 4:13-18.

Este evident că greşelile de interpretare nu se elimină prin restrîngerea învăţăturii, ci prin mai multă
învăţătură. Aceasta a fost metoda folosită de Pavel. El nu a spus un fel de: „Iertaţi-mă fraţilor! Îmi
dau seama că v-am băgat în lucruri pe care nu este bine să le ştiţi. Mai bine nu vă spuneam despre
venirea Domnului", ci i-a condus pe cei din Tesalonic la o înţelegere mai profundă.

Remarcaţi autoritatea celor spuse de Pavel:

„Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvîntul Domnului...” (1 Tes. 4:15).

Aici nu mai este vorba despre păreri personale sau despre interpretări de ale lui Pavel. Domnul Isus
personal i-a încredinţat acest mesaj pentru Biserică!

175
Cuvinte cheie şi terne caracteristice: Epistola cuprinde descoperirea unor aspecte ale „răpirii"
Bisericii la venirea Domnului, pe care nu le mai găsim în nici o altă epistolă. Textul ne dă o
cronologie a secvenţelor în care se vor petrece evenimentele legate de învierea celor morţi,
transformarea celor vii şi ridicarea credincioşilor „în nori" pentru a-L întîlni acolo pe Domnul (1
Tes. 4:16-18).

SCHIŢA CĂRŢII 1 Tesaloniceni - Cristos, nădejdea noastră.

Cuvînt de salut 1:1

I. PRIVIND ÎNAPOI: Cum au fost ei salvaţi (cap. 1-3)


a) CONVERTIRE EXEMPLARĂ (cap.1) Au cunoscut puterea Evangheliei (5), au devenit
exemple (6, 7) şi martori (8-10)

b) EVANGHELISM EXEMPLAR (cap.2) În motivare (1-6), în conduită (7-12), în mesaj (13-16)

c) PURTARE DE GRIJĂ EXEMPLARĂ (cap.3) Preocupare (1-5), creştere (6-8), rugăciune


fierbinte (9-13)

II. PRIVIND ÎNAINTE: Cum trebuie ei să trăiască (cap. 4-5)


a) Chemare şi conduită (4:1-12) În lumina voiei lui Dumnezeu.

b) Mîngîiere şi îndemn (5:12-24) În aşteptarea venirii Domnului.

c) Rînduială şi credincioşie (5:12-24) În trăirea părtăşiei creştine.

Cerere şi benedicţia (5:25-28)

176
2 TESALONICENI

Aşa cum am arătat deja, cele nouă „Epistole ale Bisericii Creştine" sînt aşezate într-o succesiune de
trei grupe de 4 epistole, 3 epistole şi respectiv 2 epistole. Primele patru vorbesc despre CRUCE ca
esenţă a doctrinei despre mîntuire, următoarele trei vorbesc despre BISERICĂ ca trup spiritual
armonios, compus din cei care au crezut în Cristos, iar ultimele două, aşezate pereche, prezintă
VENIREA DOMNULUI ca eveniment sigur şi sursă de motivaţie pentru perseverenţa sfinţilor. În
primele patru, credinţa priveşte înapoi la Cruce şi este întărită. În cele trei de la mijloc, dragostea
priveşte sus la Mirele ceresc şi creste în devotament. În ultimele două, cele scrise tesalonicenilor,
nădejdea priveşte înainte spre sfîrşitul care se apropie şi se aprinde de dor.

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele de „Pros Tessalonikeis B" - „Către tesaloniceni B".

Autorul: Pavel scrie această epistolă ca o revenire asupra unor probleme care fuseseră deja
discutate (2 Tes. 2:5), dar fuseseră între timp denaturate de interpretări mincinoase.

Data: Probabil tot în jurul anului 51 d.Cr. la un anumit interval de timp după scrierea primei
epistole.

Contextul scrierii: Pentru circumstanţele istorice, recitiţi ceea ce a fost scris în introducerea făcută
primei epistole. Din punct de vedere spiritual, această a doua scrisoare s-a născut datorită unui
„fals" viclean prin care „cineva" alterase învăţătura despre ziua revenirii Domnului.

Conţinutul cărţii: Cea de-a doua epistolă către Tesaloniceni, este o urmare firească a celei dintîi,
în care Pavel le prezentase credincioşilor adevărul despre venirea zilei Domnului (1 Tes. 5:1-11).
La scurtă vreme după citirea acelei epistole, în Biserica din Tesalonic se întîmplase însă ceva
neprevăzut. Profitînd de faptul că Pavel nu-şi scria el însuşi corespondenţa din cauza bolii lui de
ochi, ci o dicta altora (Rom. 16:22; 1 Cor. 16:21), „cineva" s-a găsit să scrie o „epistolă" pastorală
plină de erezii despre venirea zilei Domnului. Din cauză că nu-i cunoşteau scrisul de mînă, pentru o
vreme falsul a trecut neobservat. Cînd Pavel a aflat, s-a grăbit să le scrie cea de a doua epistolă. Aşa
a apărut 2 Tesaloniceni.

„Cît priveşte venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strîngerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm,
fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh,
nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi venit
chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip...” (2 Tesal. 2:1-3).

Pentru ca lucrarea de rătăcire să nu se mai repete, Pavel vrea să-i înarmeze pe tesaloniceni cu un
semn de recunoaştere şi de verificare a epistolelor sale:

„Urarea de sănătate este scrisă cu mîna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare epistolă; aşa scriu
eu" (3:17).

Erezia adusă de scrisoarea „apocrifă" era aceea că „ziua Domnului ar fi şi venit chiar".

Sensul era că Domnul nu se va întoarce vizibil şi trupeşte, ci ar fi vorba despre o reîntoarcere „în
Duhul", ca ceea petrecută la Rusalii, în această interpretare, „ziua Domnului" nu ar mai trebui
aşteptată ca un eveniment glorios aşezat în viitor, ci ea ar trebui înţeleasă ca o vreme de har, o
perioadă de „o zi" în calendarul lui Dumnezeu în care „o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani sînt
ca o zi". Din această perspectivă, ziua Domnului era interpretată ca fiind vremea Bisericii.

Dacă veţi asculta cu atenţie în jur, eroarea aceasta mai persistă şi în zilele noastre.

177
Corecţia făcută de Pavel este energică şi imediată. El spune că „ziua Domnului", ca eveniment unic
în planul lui Dumnezeu, nu va veni decît după ce pămîntul va cunoaşte două evenimente
catrastrofice:

a. „lepădarea de credinţă" (2:3), înţeleasă ca un refuz mondial al ofertelor lui Dumnezeu de


rezolvare a problemelor lumii, ca o totală apostazie în care umanitatea îi va întoarce spatele lui
Dumnezeu şi

b. „descoperirea omului fărădelegii" numit şi, „fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus
de tot ce se numeşte „Dumnezeu", sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în
Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu" (2:3).

Într-un sens foarte vag, omenirea trăia încă din vremea lui Pavel evenimente pregătitoare acestei
apariţii mondiale:

„Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din
drumul ei" (2 Tes. 2:7)

Totuşi, nimic din ceea ce s-a petrecut atunci sau din ceea ce se petrece acum nu se poate compara cu
ce va fi atunci cînd: „...se va arăta acel Nelegiut...” (2 Tes. 2:8)

„Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi de puteri
mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei cesîntpe calea pierzării, pentru că n-au
primit dragostea adevărului ca să fie mîntuiţi" (2:9-10).

Lucrarea acestui „Anticrist" va fi îngăduită de Dumnezeu ca o pedeapsă trimeasă asupra lumii care
L-a refuzat pe Cristos. Dumnezeu le va da ceea ce au cerut de-a lungul secolelor, o lume fără
Cuvîntul lui Dumnezeu, fără opreliştile prezenţei Duhului lui Dumnezeu; o lume cufundată în
părtăşia celui care însumează toate realizările „separării şi împotrivirii faţă de Dumnezeu": Satan
însuşi.

Domnia lui Anticrist va fi pregătirea decorului pentru scena finală a istoriei omenirii, cînd
Dumnezeu va aduce pedeapsa divină asupra lumii păcătoase. Lui Satan îi va fi îngăduit să păşească
în arenă pe faţă, identificîndu-se cu lumea înşelată de el, conducînd-o şi însufleţind-o într-o ultimă
zvîrcolire împotriva dumnezeirii.

„Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună; pentru ca
toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcerea în nelegiuire, să fie osîndiţi" (2 Tes. 2:11-12)

Dumnezeu nu va lăsa nimănui sarcina de a-L confrunta pe „potrivnicul" Său. Înfruntarea finală va
fi între Diavol şi Domnul Isus însuşi, iar victoria Domnului va fi deplină: „pe care Domnul Isus îl
va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale" (2 Tes. 2:8).

O altă greşală a celor din Tesalonica a fost „trăirea în neorînduială". Bazaţi pe faptul că venirea
Domnului este aproape, cei ce aveau înclinaţii spre „lene" au găsit pretext pentru părăsirea
ocupaţiilor zilnice şi pentru începerea unui trai „de pe o zi pe alta". Astfel de oameni deveniseră o
povară pentru adunare şi o proastă mărturie faţă de cei de afară. Nu este de mirare că Pavel i-a
mustrat cu asprime: „Cine nu vrea să muncească, nici să nu mănînce" (2 Tes. 3:6-15). Venirea
Domnului nu este o scuză pentru leneşi. Creştinul trebuie să-şi slujească Domnul pînă în cea din
urmă clipă a existenţei sale.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una dintre cele mai interesante remarci ale lui Pavel este
aceea din 2 Tes. 2:7: „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte
acum, să fie luat din drumul ei".

178
Pe cine prezintă apostolul cu aceste cuvinte? Cea mai probabilă interpretare este aceea că Pavel a
vorbit aici despre prezenţa şi lucrarea Duhului Sfînt în dispensaţia Bisericii. Se cuvine să-i mulţumim
împreună lui Dumnezeu pentru că în vremea de acum a pus o „piedică" în calea Diavolului. Slavă
Domnului că Satan nu poate face tot ceea ce voieşte!

În timpul Mileniului, Satan va fi legat „completamente", scos din activitate şi ţinut pentru o vreme în
„abis", dar, pînă atunci, la sfîrşitul perioadei de har în care ne aflăm „cel ce o opreşte acum" îi va fi
luat din cale. Libertatea de lucrare a Diavolului va creşte şi va fi: „Vai de voi, pămînt şi mare! Căci
Diavolul s-a pogorît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme" (Apoc.l2:12).

Abia atunci îşi va da el pe faţă întreaga răutate şi putere de distrugere, căci nu va mai fi limitat să
caute să-i înşele pe sfinţi prefăcîndu-se într-un „înger de lumină" (2 Cor.11:14), ci se va putea
manifesta în toată cruzimea lui: „ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită" (1 Petru 5:8).

Atunci, el va apare ca: „fiara ieşită din mare" şi ca „fiara ieşită din pămînt" cu chipul omului
identificat sub taina numărului 666 (Apoc. 13). Întrupat în această fiinţă umană împuternicită cu
resurse nemaivăzute în istoria lumii, Diavolul va uimi întîi lumea înşelînd-o, pentru ca apoi să o
stăpînească chinuind-o.

De ce „trebuiesc" să se întîmple toate acestea? Pentru că numai în felul acesta omenirea, care L-a
refuzat pe Cristos, va învăţa pe propria ei piele ce groaznică este vieţuirea fără prezenţa Domnului,
într-o ultimă şi culminantă lecţie, Dumnezeu va arăta tuturor ce înseamnă să te răscoli „împotriva
Domnului şi împotriva Unsului Său" (Ps. 2 lămurit în Fapte 4:25-28).

Dar chiar atunci cînd se va părea că 666 a învins toată creaţia, se va arăta din cer desăvârşitul „7” al
Dumnezeirii. Mîntuitorul lumii se va coborî în slavă, vizibil „ca fulgerul care răsare de la răsărit şi se
vede pînă la apus", şi-l va nimici pe Diavol „cu suflarea gurii Sale şi cu arătarea venirii Sale" (2 Tesal.
2:8).

SCHIŢA CĂRŢII

„Aşteptînd, veghind şi lucrînd cu răbdare"

Cuvînt de salut (1:1, 2)

I. ALINARE - în nădejdea revenirii Lui (cap. 1) Odihni într-o viaţă de încercări (3-7) Răsplăti
în viitor la venirea Lui (8-12)

II. AVERTIZARE - în privinţa timpului venirii Lui (cap. 2) Cînd şi cum va veni (1-12) De ce
şi cum să aşteptăm (13-17)

III. ANGRENARE - în pregătire pentru venirea Lui (cap. 3) Încurajare pentru ce este bun (1-5)
Mustrare pentru ce este rău (6-15) Benedicţie şi semnătură (3:16-18)

179
1 TIMOTEI

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Timotheon A" - „Către Timotei - A". Despre
Timotei ştim că a fost un copil născut dintr-o căsătorie „mixtă" între un tată grec şi o mamă evreică
(Fapte 16:1). Încă din cea mai fragedă pruncie, Timotei a luat cunoştinţă cu scrierile sfinte evreieşti
prin mama lui, numită Eunice şi prin bunica lui, numită Lois (1 Tim. 1:5; 3:15). S-a convertit cu
ocazia primei vizite a lui Pavel la Listra (1 Cor. 4:17; 1 Tim. 1:2; 2 Tim. 1:2). Cu ocazia celei de a
doua vizite în Listra, Pavel hotărăşte să-l ia cu el şi-l taie împrejur din pricina iudeilor (Fapte
16:1-3). Este clar că pînă la ceasul acela, Timotei fusese privit de evrei ca un produs „compromis"
al unei căsătorii „nelegiuite" şi crescut de un tată care n-a vrut să respecte asezămintele tradiţionale
ale religiei evreilor. Crescut de Pavel şi ordinat în lucrarea creştină (1 Tim. 4:14; 2 Tim. 1:6),
Timotei devine colaboratorul şi însoţitorul apostolului în călătoriile sale prin Troa, Berea,
Tesalonic şi Corint (Fapte 16 - 18; 1 Tes. 3:1, 2). În timpul celei de a treia călătorii misionare,
Timotei lucrează împreună cu Pavel sau este trimis ca reprezentant al apostolului în Efes,
Macedonia şi Corint. Timotei a stat cu Pavel în timpul primei lui detenţii la Roma şi s-a înapoiat
împreună cu apostolul la Filipi (Filip. 2:19-23). Mai tîrziu, Pavel îl lasă la Efes pentru a
supraveghea lucrarea de acolo (1 Tim. 1:3), dar cînd este iarăşi închis, apostolul îl roagă să vină
alături de el la Roma (2 Tim. 4:9, 21). Textul din Evrei 13:23 ne spune că Timotei însuşi a călcat pe
urmele apostolului gustînd din viaţa amară a închisorii.

Personalitatea lui Timotei este remarcabilă. Bolnăvicios (1 Tim. 5:23), timid (1 Tim. 1:7) şi fără
experienţă (1 Tim. 4:12), el a lucrat cu devotament alături de Pavel, dovedind abilitate de
predicator, credincioşie de ucenic, rîvnă de apostol şi perseverenţă de misionar.

Autorul: Epistolele pastorale sînt o expresie a grijei apostolului Pavel pentru Biserici şi pentru
ucenicii pe care el i-a promovat în lucrarea Evangheliei. „Tu dar, copilul meu, întăreşte-te în harul
care este în Cristos Isus. Şi ce ai auzit de la mine în faţa multor marturi, încredinţează la oameni de
încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii" (2 Tim. 2: 1-2). Extraordinara răspîndire a
creştinismului din primele veacuri poate fi explicată numai dacă ţinem seama că atunci Biserica se
răspîndea nu prin „teologie", ca astăzi, ci prin „ucenicie" (Fapte 18:23-28).

Data: Pavel scrie această scrisoare în preajma anului 63 d.Cr. la puţin timp după eliberarea lui din
închisoarea de la Roma. Trecuseră 7 ani de cînd apostolul îi avertizase pe presbiterii bisericii din
Efes de pericolul „lupilor răpitori" care se vor strecura în Biserică şi nu vor cruţa turma (Fapte
20:29, 30). Temerile apostolului se confirmaseră între timp. Urmaşii lui Imeneu şi Alexandru, pe
care Pavel îi dăduse pe mîna Satanei, ca să se înveţe să nu hulească (1 Tim 1:20-21) ridicaseră din
nou capul (1 Tim. 4:1-3). Acum în Efes era lucrător Timotei şi Pavel revine în scrisoarea pe care o
trimite asupra aceloraşi teme discutate cu episcopii Bisericii.

Contextul scrierii: Timotei primeşte aceste epistole ale lui Pavel în timpul şederii lui în Biserica
din Efes. Pavel lucrase cu mult spor în oraşul acela şi inima lui era legată tare de credincioşii de
acolo. De fapt, lucrarea lui Dumnezeu în Efes a fost aşa de puternică, iar numărul convertiţilor la
creştinism a fost aşa de mare încît într-un interval de timp de 50 de ani templele păgîne au rămas
goale şi multe dintre ele au trebuit închise. Iată ce găsim scris în cronica din cartea Faptele
Apostolilor:

„În urmă, Pavel a intrat în sinagogă, unde vorbea cu îndrăzneală. Timp de trei luni a vorbit cu ei
despre lucruri privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu şi căuta să înduplece pe cei ce-l ascultau. Dar,
fiindcă unii rămîneau împietriţi şi necredincioşi, şi vorbeau de rău Calea Domnului înaintea
norodului, Pavel a plecat de la ei, a despărţit pe ucenici de ei, şi a învăţat în fiecare zi pe norod în
şcoala unuia numit Tiran. Lucrul acesta a ţinut doi ani, aşa că toţi ceice locuiau în Asia, iudei şi

180
Greci, au auzit Cuvîntul Domnului" (Fapte 19:8-10).

Fără îndoială că expresia: „toţi ceice locuiau în Asia au auzit Cuvîntul Domnului" nu înseamnă că
toţi locuitorii Asiei au venit ei înşişi la Pavel în Efes sau că toţi s-au înscris în şcoala lui Tiran.
Răspîndirea deosebită a Evangheliei s-a făcut prin cei pregătiţi de Pavel în acea şcoală a lui Tiran şi
trimişi apoi să propovăduiască mai departe. Tactica lucrării lui Pavel a fost să atingă personal
centrele majore din Imperiu şi să instruiască acolo pe lucrătorii care să răspîndească apoi în jur
Evanghelia. În vremea aceea nu existau Seminarii şi nici şcoli teologice. Metoda folosită de apostol
pentru multiplicarea numărului de vestitori ai Evangheliei este descrisă în cea de a doua epistolă
către Timotei:

„Dar tu, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Cristos Isus. Şi ce ai auzit de la mine, în faţa
multor marturi, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii" (2 Tim.
2:1-2).

Apostolul îl sfătuieşte pe Timotei să preia tactica lui de lucru şi să „se multiplice" pe sine, instruind
lucrători care să poarte mai departe Evanghelia. În textul de mai sus sînt cuprise patru nivele de
lucrători implicaţi în lucrarea creştină:

1) Pavel - l-a instruit pe Timotei şi pe mulţi alţii („în faţa multor marturi").

2) Timotei - este îndemnat să încredinţeze învăţătura primită la alţi „oameni de încredere".

3) Aceşti „oameni de încredere" - vor trebui aleşi după capacitatea for de a fi „în stare să înveţe şi pe
alţii".

4) Acei „alţii" necunoscuţi încă, dar care se vor integra apoi în această „ştafetă nevăzută" a
Evangheliei.

Un alt lucru pe care trebuie să-l spunem despre caracteristicile acelei perioade este faptul că în
vremea aceea Bisericile nu aveau clădiri afectate ţinerii de servicii divine. Grupurile de creştini se
întruneau în casele celor credincioşi (Rom. 16:5, 23), în aer liber sau în săli luate cu chirie (Fapte
8-10). Clădirile de Biserici au apărut numai după 200 de ani de la moartea lui Pavel, cînd, în urma
decretului dat de Constantin cel Mare, a fost încetată persecuţia asupra credincioşilor şi
creştinismul a devenit religie de Stat. În vremea lui Timotei, existau sute de „Biserici" mici care se
adunau prin case (Filimon 2), sub călăuzirea unor lideri locali numiţi fie „presbiteri", fie „păstori",
fie „episcopi" (Fapte 20:17, 28).

Conţinutul cărţii: Epistolele către Timotei şi Tit sînt veritabile cursuri de „teologie pastorală".
Oricine vrea să-l aibă pe Pavel drept profesor, poate citi aceste lucrări ale lui. În vremea aceea,
Timotei a funcţionat ca reprezentant apostolic în Efes şi probabil şi în alte părţi ale Asiei. Misiunea
lui a fost să „aşeze presbiteri", să corecteze învăţăturile greşite şi să supravegheze viaţa Bisericilor
înfiinţate de Pavel. Din textul cărţii reiese clar că epistola este o continuare a învăţăturilor pe care
Pavel i le-a dat lui Timotei prin viu grai (1 Tim. 1:3-4). Scopul urmărit de Pavel cu colaboratorii săi
mai tineri este exprimat foarte clar în 1 Tim. 3:14-15: „Îţi scriu aceste lucruri cu nădejdea că voi
veni în curînd la tine. Dar dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în casa Dumnezeului celui
viu, stîlpul şi temelia adevărului".

Cine citeşte cu atenţie scrisorile pastorale scrise de Pavel observă foarte repede că toate sînt un fel
de testament al apostolului. Ucenicii lui sînt îndemnaţi în mod repetat să „păstreze" ceea ce le
fusese încredinţat (1 Tim. 1:18-19; 3:9; 6:14, 20; 2 Tim. 1:13, 14; 2:2). Averea lăsată de apostol
urmaşilor săi este identificată în 1 Tim. 1:11: „Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu care mi-a
fost încredinţată mie". Epistolele pastorale sînt o ilustrare a schimbului de ştafetă dintre două
generaţii de lucrători: Pavel i-a crescut pe colaboratorii săi prin exemplu personal şi prin învăţătură
(Filip. 3:17; 4:9). Acum este rîndul lui Timotei să ducă ştafeta mai departe. Metoda de creştere

181
trebuie să rămînă mereu aceiaşi: exemplul personal şi învăţătura (1 Tim. 4:12-13, 16).

Conţinutul epistolei este foarte clar şi foarte sistematic aşezat: după o scurtă explicare a motivului
pentru care a fost scrisă cartea (1 Tim. 1:1-17), urmează îndemnul lui Pavel pentru „păstrarea"
moştenirii spirituale lăsate de Pavel (1 Tim. 1:18-20). Acest „depozit de învăţătură" este apoi
descris în două secţiuni caracteristice: prima parte cuprinde învăţătura despre Biserică şi despre
organizarea ei (1 Tim. 2 şi 3), iar a doua parte cuprinde învăţătura despre lucrătorul creştin şi despre
felul lui de comportament faţă de diferite categorii de credincioşi din Biserică (1 Tim. 4-6).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema întregii cărţi este sintetizată în următoarea expresie:
„Ca să şti cum să te porţi în Biserică" (1 Tim. 3:15).

1 Timotei şi Tit sînt cele două epistole care ne prezintă caracterul şi caracteristicile liderilor
spirituali ai Bisericii: ce sînt ei în ei înşişi (1 Tim. 3:2), ce sînt ei în relaţiile cu alţii (1 Tim. 3:3), ce
sînt ei în familiile lor (1 Tim. 3:4-5) şi ce sînt ei în relaţiile cu lumea din jur (1 Tim. 3:6-7).

SCHIŢA CĂRŢII „Manualul presbiterilor"


Introducere 1:1-17 Îndemn, 1:18-20

I. Biserica şi organizarea ei 2-3 a. Lucrarea în Biserică, 2:1-7 b. Rugăciunea în Biserică, 2:8


c. Poziţia femeii în Biserică, 2:9-15 d. Lucrătorii Bisericii Presbiterii, 3:1-7 Diaconii, 3:8-14

II. Conduita lucrătorul creştin 4-6 a. În combaterea învăţătorilor mincinoşi, 4:1-6 b. În


practicarea evlaviei, 4:7-11 c. Într-o pildă de viaţă şi învăţătură, 4:11-16 d. În relaţiile cu cei
tineri şi cu cei bătrîni, 5:1 -2 e. În îngrijirea văduvelor din Biserică, 4:3-16 f. În relaţiile cu
ceilalţi presbiteri, 5:17-25 g. În relaţiile cu cei aflaţi în robie, 6:1-8 h. În relaţiile cu cei bogaţi,
6:9-19

Repetarea îndemnului, 6:20-21

182
2 TIMOTEI

Această epistolă este „cîntecul de lebădă" al lui Pavel.

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Timotheon B" - „Către Timotei B". Pentru
descrirea raportului dintre Pavel şi Timotei vă rugăm să citiţi introducerea la „1 Timotei".

Autorul: Cel ce scrie aceste rînduri duioase este Pavel, „tatăl spiritual" al lui Timotei şi al atîtor
altora. Bătrîn, obosit, bolnav şi aflat aproape de clipa plecării lui la Domnul, apostolul se mai
apleacă încă o dată asupra foii şi scrie cu „lacrimi de suflet" o epistolă de dragoste creştină.

Data: După eliberarea lui Pavel din prima lui detenţie în închisoarea din Roma (Fapte 28:30),
apostolul călătoreşte prin Efes (1 Tim 1:3), Creta (Tit 1:5), Nicopoli (Tit 3:12), Milet (2 Tim 4:20)
şi Troa (2 Tim. 4:13). Pavel avea însă de împlinit o profeţie (Fapte 21:11-13), aşa că drumurile
vieţii lui îl duc iarăşi în închisoarea Romei (2 Tim. l:16-17), unde îşi aşteaptă judecata şi execuţia (2
Tim. 4:6-8). Datele acestea fixează timpul scrierii celei de a doua epistole către Timotei cam prin
anul 66 d.Cr. spre sfîrşitul domniei împăratului roman Nero.

Contextul scrierii: Închisoarea este ultimul loc din care ne-am putea aştepta să primim o scrisoare
de încurajare, iar condamnatul la moarte este ultimul om din lume de la care te aştepţi să auzi
cuvinte de îmbărbătare. Totuşi, situaţiile acestea paradoxale s-au petrecut întocmai cu Timotei şi cu
Pavel.

Conţinutul scrierii: Această ultimă epistolă scrisă de Pavel este un mesaj de întărire şi încurajare
din partea apostolului pentru mai tînărul şi mai timidul său colaborator aflat în continuare la Efes.
Departe de a se considera un învins, Pavel, ca un veritabil soldat al crucii, îi mai face ultima
instrucţie lui Timotei. Veteranul predă armele recrutului înainte de lăsarea sa la vatră (2 Tim. 4:6,
18).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema întregii cărţi poate fi luată din expresia: „un bun ostaş
al lui Cristos" (2 Tim. 2:3). Alte teme importante din epistolă sînt: „Inspirarea Scripturilor" (2 Tim.
3:16-17), credincioşie pînă la capăt (2 Tim. 8-9), „cununa neprihănirii" (2 Tim. 4:6-8), mîntuirea
finală (2 Tim. 4:18). Nicăieri în altă carte a Noului Testament nu găsim o descriere mai amănunţită
a stării caracteristice a omenirii la vremea sfîrşitului (2 Tim. 3:1-9; 4:3-4).

SCHIŢA CĂRŢII Chemare la credincioşie

Introducere, 1:1-2

I. Adevăratul lucrător şi încercările prezente 1-2


Chemări personale: a. „înflăcărează", 1:6 b. „Să nu-ţi fie ruşine de mărturisirea Domnului", 1:8
c. „întăreşte-te", 2:1 d. „sufere", 2:3 e. „adu-ţi aminte de Domnul", 2:8 f. „adu-ţi aminte de
exemplul meu", 1:12; 2:9-10; 4:5-8

Chemări pastorale: a. „adu-le aminte", 2:14 b. „roagă-i fierbinte", 2:14 c. „împarte drept
Cuvîntul adevărului", 2:15 d. „fereşte-te de vorbăriile goale", 2:16 e. „fereşte-te de întrebările
nebune", 2:23

II. Adevăratul lucrător şi încercările viitoare 3-4


Chemări personale: a. „fereşte-te de relele lumii", 3:1-13 b. „rămîi în Cuvîntul Domnului",
3:14-15 c.„adu-ţi aminte de pilda mea", 3:10-11 d. „adu-ţi aminte de Scriptură", 3:16-17

183
Chemări pastorale: a. „propovăduieşte Cuvîntul", 4:2 b. „rabdă suferinţele", 4:5 c. „fă lucrul
unui evanghelist", 4:5 d. „împlineşte-ţi bine slujba", 4:5 e. „adu-ţi aminte de judecata şi de
împărăţia viitoare", 4:1 f. „adu-ţi aminte de cununa răsplătirii", 4:8

Încheiere, 4:9-22

184
TIT

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Titon" - „Către Tit".

Destinatarul acestei epistole este unul dintre convertiţii apostolului Pavel (Tit 1:4) şi în acelaşi timp
unul dintre colaboratorii săi mai tineri. Importanţa lui Tit în dezvoltarea Bisericii creştine din
primul veac este adesea trecută cu vederea. Totuşi, omul acesta a fost unul dintre pilonii lucrării
misionare între neamuri. Lucrarea lui misionară s-a întins pînă în Dalmaţia, Yugoslavia de astăzi.
Tit este menţionat de 13 ori în cărţile Noului Testament. El a fost primul convertit dintre neamuri,
pe care Pavel l-a dat exemplu în adunarea Consiliului Bisericii din Ierusalim: „Nici chiar Tit, care
era cu mine, măcar că era grec, n-a fost silit să se taie împrejur, din pricina fraţilor mincinoşi,
furişaţi şi strecuraţi printre noi, ca să pîndească slobozenia, pa care o avem în Cristos Isus" (Gal.
2:1-4).

După ce a fost încercat în alte misiuni în care şi-a dovedit rîvna, maturitatea şi credincioşia, Tit a
primit din partea lui Pavel una dintre cele mai importante şi dificile însărcinări: să rămînă în Creta
ca să pună „în rînduială ce mai rămîne de rînduit şi să aşeze presbiteri în fiecare cetate" (Tit 1:5). Tit
a fost unul dintre constructorii edificiului Bisericii din primul veac. Ironic, numele pe care l-a purtat
el a fost şi numele celui care în anul 70 d.Cr. a distrus complet Ierusalimul şi edificiul Templului:
împăratul roman Titus.

Autorul: Epistola este încă o lecţie de "teologie pastorală" pe care Pavel o dă tuturor păstorilor de-a
lungul veacurilor prin intermediul destinatarului său imediat: Tit.

Data: Pavel scrie această epistolă în aceiaşi perioadă în care scrie şi cea dintîi epistolă către
Timotei (63 d.Cr.), adică în intervalul de timp cuprins intre cele două detenţii în închisoarea Romei.

Contextul scrierii: Insula Creta este o fîsie de pămînt lungă de 230 de kilometri ieşită deasupra
nivelului apelor acolo unde Marea Mediterană se uneşte cu Marea Egee. La vremea lui Pavel,
cultura populaţiei de pe acele meleaguri era plină de mitologii şi curente filosofice păgîne.
Tradiţional, insula fusese desemnată ca locul de naştere al lui Zeus, patronul panteonului grecesc, şi
ca rezidenţă a minotaurului, jumătate om, jumătate bou, căruia regele Minos îi aducea sclavi ca
jertfă de mîncare.

Evanghelia s-a răspîndit repede printre locuitorii insulei şi adunările au apărut pretutindeni în
oraşele insulei. Tit, unul dintre colaboratorii de încredere ai lui Pavel, a primit de la apostol sarcina,
deloc uşoară, de a colinda Bisericile din oraşele Cretei şi de a supraveghea instalarea
„presbiterilor". Dincolo de aceasta, Pavel îi cere lui Tit să-i înveţe pe toţi credincioşii că fiecare are
o lucrare de făcut pentru Domnul. Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni, toţi trebuie să trăiască printre
oameni ca o mărturie vie a credinţei lor creştine. Răspîndirea Evangheliei trebuia să fie făcută pe
baza acestei mărturii colective a Bisericii.

Conţinutul cărţii: Epistola către Tit este foarte asemănătoare în conţinut cu prima epistolă trimisă
lui Timotei: amîndouă prezintă rînduială care trebuie instaurată în Biserici, amîndouă prezintă
caracterul şi caracteristicile pe care trebuie să le aibă cei ce vor să fie promovaţi ca presbiteri sau
diaconi ai Bisericii şi tot amîndouă accentuează frumuseţea relaţiilor care trebuie să existe între
membrii adunării creştine. Există însă o deosebire între cele două epistole: 1 Timotei scoate în
relief „învăţătura" despre organizarea Bisericii, iar Tit accentuează importanţa „faptelor"
membrilor Bisericii. Una vorbeşte despre „teorie", iar cealaltă despre „practică" (Tit 2:14; 3:8, 14).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Versetul care rezumă elocvent întreaga epistolă este:
„Adevărat este cuvîntul acesta, şi vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în

185
Dumnezeu, să caute să fie cei dintîi în fapte bune. Iată ce este bine şi de folos pentru oameni!" (Tit
3:8).

Teme mai importante din conţinutul cărţii sînt: calităţile şi responsabilităţile pastorale (Tit 1:5-9),
norme de etică în viaţa celor credincioşi (Tit 2:1-10), revenirea Domnului Isus (Tit 2:11-14) şi
procesul de mîntuire (Tit 3:3-7).

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere, 1:1-4
I. Pentru presbîterii Bisericii 1 a. Ca slujitori ai Bisericii - supraveghetori, 1:5, 6 b. Ca oameni
- fără prihană, 1:6-9 c. Ca lucrători - sănătoşi în credinţă, 1:10-16

II. Pentru categorii de credincioşi 2 a. Bărbaţii şi femeile în vîrstă, 2:2-3 b. Slujirea femeilor
în vîrstă, 2:4 c. Pentru femeile tinere, 2:5 d. Pentru tineri, 2:6 e. Importanţa exemplului
personal, 2:7-8 f. Pentru cei ce sînt robi, 2:9-14 g. Importanţa autorităţii apostolice, 2:15

III. Pentru toţi membrii Bisericii 3 a. Îndemn la fapte bune, 3:1 -2 b. Faptele bune ca un
rezultat al mîntuirii, 3:3-7 c. Faptele bune ca o mărturie pentru alţii, 3:8 d. Separarea de cei ce
produc dezbinare, 3:9-11

Încheiere, 3:12-15

186
FILIMON
Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Philemona" - „Către Filimon". Destinatarul
epistolei este un om care reprezintă „paradoxurile" în care trăiau creştinii primului secol. Filimon a
fost un creştin stăpîn de sclavi. Evanghelia Domnului Isus este o forţă revoluţionară care trebuie să
transforme oamenii şi relaţiile lor sociale. Cazul prezentat de epistola lui Pavel către Filimon este o
ilustraţie a puterii de transformare exercitată de Evanghelie asupra celor ce o primesc şi i se supun.

Autorul: Această epistolă este mai scurtă şi mai personală decît oricare altă scriere a lui Pavel. Ea
nu tratează probleme de credinţă, ci caută să rezolve o criză apărută în relaţia dintre doi membrii ai
Bisericii lui Cristos. Fără nici o îndoială, în afara epistolelor pe care le avem în Noul Testament,
apostolul a mai scris multe alte scrisori ca aceasta. Filimon ne descopere latura pastorală a
caracterului lui Pavel, talentul lui neasemuit de a se apropia de oameni şi abilitatea lui de a-i
apropia pe oameni de Dumnezeu. Conţinutul epistolei nu prezintă nici un adevăr doctrinar major,
dar textul este plin de tact, de delicateţe şi de bun simţ creştin. Maturitatea unui lucrător creştin se
vede din felul în care el ştie să se descurce în situaţii neobişnuite şi complicate. Epistola către
Filimon este o demonstraţie a maturităţii creştine atinse de Pavel. În ea observăm o impresionantă
împletire de autoritate apostolică şi gingăşie pastorală.

Data: Epistola către Filimon este una din cele patru epistole scrise de Pavel din închisoarea Romei
(vezi introducerea la epistola către Coloseni). Ea a fost trimisă în acelaşi timp cu epistolele scrise
celor din Laodicea (Efeseni), Colose şi Filipi, adică în preajma anului 60 d.Cr. Versetul 22 ne spune
că apostolul era închis, dar spera să fie eliberat în curînd: „pregăteşte-mi un loc de găzduire, căci
trag nădejde să vă fiu dăruit, datorită rugăciunilor voastre".

Contextul scrierii: Cadrul social din primul secol a pus multe şi chinuitoare probleme înaintea
Evangheliei. Faptul că lumea era împărţită în sclavi şi oameni liberi şi că ţările se aflau sub
stăpînirea nemiloasă a Romei a pus la grea încercare etica Bisericii creştine. Epistola către Filimon
este un astfel de exemplu. Va putea dragostea propovăduită de creştinism să schimbe relaţiile dintre
oameni? Va avea ea suficientă tărie pentru a împăca de pildă un stăpîn de sclavi cu sclavul fugar
care se întoarce acasă? Răspunsul îl vom căpăta odată cu parcurgerea textului epistolei.

Conţinutul cărţii: Epistola către Filimon este o poveste de dragoste. Ea este corespondentul cărţii
Rut din Vechiul Testament, cu deosebirea că în Rut avem de a face cu dragostea firească dintre
oameni, iar în Filimon ne întîlnim cu dragoste „în Domnul" care se manifestă între membrii
colectivităţii creştine.

Eroii acţiunii sînt în număr de trei: Pavel, Filimon şi Onisim. La ceasul cînd scrie această scrisoare,
Pavel se afla în închisoarea Romei. Dincolo de a fi preocupat de situaţia sa, el lucrează pentru
Domnul şi continuă lucrarea care i-a fost atît de dragă: maturizarea unor caractere creştine în cei pe
care i-a convertit prin Evanghelie. Acţiunea cărţii este simplă: Pe cînd era încă în Iudeea, Pavel a
predicat în multe oraşe şi a trecut şi prin casa lui Filimon, care găzduia o adunare tînără de
convertiţi la creştinism. Personalitatea lui Pavel a lăsat o puternică impresie asupra lui Filimon şi
asupra celorlalţi din casa lui. La scurt timp după plecarea apostolului, din casa lui Filimon a fugit
unul dintre sclavi: Onisim. Ca să-şi piardă urma, el s-a refugiat la Roma, unde putea trece
neobservat în mulţimea pestriţă de locuitori. Prin coincidenţe pe care nu le cunoaştem, Onisim a
ajuns să-l asculte pe Pavel în discuţiile pe care le purta cu evreii din Roma (Fapte 28:17-31) şi a fost
convertit de Pavel la creştinism. După ce apostolul l-a ţinut pe lîngă el o vreme, Onisim a fost pus în
faţa unui examen greu, care să-i încerce calitatea transformărilor pe care le-a lucrat Duhul lui
Dumnezeu în inima lui. Ca o dovadă de pocăinţă, un creştin trebuie să caute să îndrepte răul pe care
l-a săvîrşit înainte de convertire, aşa că apostolul Pavel i-a cerut lui Onisim să se întoarcă în Iudeea
şi să accepte din nou sclavia în casa lui Filimon, răscumpărînd astfel „paguba" produsă de fuga lui.
Pavel nu-l trimite cu mîna goală, ci îi dă să ducă lui Filimon o scrisoare din partea sa. Aceasta este

187
„epistola către Filimon". Cine o citeşte cu atenţie, îşi dă repede seama că apostolul Pavel urmărea
să „vîneze doi iepuri dintr-un singur foc". Cazul lui Onisim este folosit şi pentru educarea sclavului
fugit, dar şi pentru educarea stăpînului de sclavi în spiritul dragostei şi iertării creştine. Versetele 13
şi 14 ne arată că Pavel l-a trimis pe Onisim „doar ca să aibă de unde veni": „Aş fi dorit să-l ţin la
mine, ca să-mi slujească în locul tău cît sînt în lanţuri pentru Evanghelie. Dar n-am vrut să fac nimic
fără învoirea ta, pentru ca binele, pe care mi-l faci, să nu fie silit, ci de bună voie". Toată cheltuiala
şi timpul pierdut cu transportul lui Onisim este suportată de apostol ca o investiţie în caracterul
celor doi oameni. Citită din acest unghi, epistola îşi dezvăluie farmecul şi frumuseţea, asemeni unei
flori care îşi deschide petalele.

A reuşit Pavel ceea ce-şi propusese? L-a iertat Filimon pe Onisim şi a acceptat el să i-l trimită
înapoi lui Pavel? Păstrarea acestei scrisori şi multiplicarea ei în copii care au ajuns pînă în zilele
noastre este dovada clară că răspunsul la ambele întrebări a fost unul afirmativ. Cazul lui Onisim a
fost cunoscut în toată comunitatea creştină şi a contribuit fără îndoială la rezolvarea multor altor
conflicte apărute între fraţi din stări sociale şi materiale diferite. Urmarea a fost că Evanghelia a
fărîmiţat bucăţică cu bucăţică imperiul Roman şi postulatele lui nedrepte de forţă pe care era aşezat,
contribuind astfel la prăbuşirea lui mondială.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una din temele caracteristice acestei epistole este
„triunghiul iubirii". Pavel îi scrie lui Filimon cam aşa: Eu te iubesc pe tine şi ştiu că tu mă iubeşti pe
mine, dar eu îl iubesc şi pe Onisim, aşa că dragostea ta pentru mine trebuie să se manifeste şi în
atitudinea ta faţă de el („ca pe un frate prea iubit, mai ales de mine, şi cu atît mai mult de tine, fie în
chip firesc, fie în Domnul! Dacă mă socoteşti dar ca prieten al tău, primeşte-l ca pe mine însumi" v.
16-17). La scară umană, acest triunghi al iubirii este replica triunghiului dintre Dumnezeu şi
oameni (1 Ioan 4:20-21).

188
EVREI

Epistola către evrei răsare înaintea noastră ca un maiestuos vîrf de munte care domină toate culmile
din depărtare. Ea este unul dintre cele două tratate de teologie sistematică din Noul Testament.
Primul, epistola către Romani, a marcat intrarea în secţiunea dedicată epistolelor Bisericii dintre
neamuri. Epistola către evrei marchează acum trecerea la cea de a doua secţiune a epistolelor
creştine: epistolele Bisericii creştine a evreilor. Ceea ce urmează de aici înainte (Iacov, 1, 2 Petru,
1, 2, 3 Ioan, Iuda şi Apocalipsa) formează colecţia de epistole adresate prioritar evreilor. Ele sînt
împreună „stîlpul evreiesc" din edificiul arcului de triumf al credinţei creştine menţionat de noi în
descrierea aşezării cărţilor Noului Testament.

Niciuna dintre cele nouă epistole dedicate evreilor nu sînt adresate unei „biserici", ci evreilor ca
persoane particulare, ca grupuri distincte sau ca naţiune. Primul verset din epistola către evrei arată
această schimbare de ton: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe
rînduri şi în multe chipuri (tipuri simbolice - n.n.), Dumnezeu...”

Aceasta nu înseamnă însă că cei dintre neamuri nu pot beneficia de pe urma citirii acestor epistole.
Adevărurile cuprinse în ele sînt universal valabile, utile şi accesibile tuturor acelora care şi-au pus
nădejdea în Domnul. Epistola către evrei, de pildă, ne arată clar supremaţia şi finalitatea revelaţiei
mîntuitoare a lui Dumnezeu în Cristos. Nu există nici o singură altă cale de mîntuire. Nu există
nimic care să poată fi pus alături de persoana şi lucrarea Mîntuitorului. La ce este şi la ceea ce a
făcut El nu mai poate fi adăugat nimic şi din toate acestea nimic nu trebuie scos sau neglijat.

Titlul: În original cartea poartă numele: „Pros Ebraious" - „Către evrei". Epistola este evreiască în
temă, în conţinut şi în alcătuire. Terminologia folosită în text este aceea folosită în Sinagoga
evreiască. Chiar şi numirea epistolei este făcută în vocabularul tipic sinagogii: „Vă rog, fraţilor, să
primiţi bine acest cuvînt de sfătuire, căci v-am scris pe scurt" (Evrei 13:22). Predica autorului, fiind
scrisă, nu vorbită, poate fi asemuită unei părţi din „Midraş"-ul evreilor creştini preocupat cu
tălmăcirea creştină aplicată unor pasaje din Vechiul Testament şi mai ales din cartea Psalmilor.
Numai în cuprinsul capitolului întîi găsim citate din Psalmul 2, 45, 102, 104 şi 110. În capitolul 2
sînt citate texte din Psalmul 8:4-6. În capitolul 3 este citat Psalmul 95:7-11. În capitolele 5 şi 6
găsim Psalmul 110:4, iar în capitolul 10 ne întîlnim cu pasaje din Psalmul 40:6-8. Unii au numit
această epistolă: „Cea de-a cincea Evanghelie". Primele patru descriu misiunea terestră a Domnului
Isus, iar aceasta descrie misiunea Lui în cer, la dreapta Tatălui.

Autorul: Deşi este atribuită lui Pavel, epistola care evrei nu-şi prezintă în nici un fel autorul şi nu
ne dă nici un indiciu pentru identificarea lui. Împotriva părerii conform căruia Pavel ar fi autorul
acestei cărţi este realitatea că Pavel a primit de la Domnul o misiune „pentru neamuri". Discuţiile
pentru stabilirea numelui celui care a scris această epistolă au continuat de-a lungul veacurilor pînă
astăzi: Clement din Alexandria (150-215 d.Cr.) îl propune ca autor pe Pavel. Origen (185-253
d.Cr.) a fost de părere că gîndurile sînt ale lui Pavel, dar redactarea este a altui autor. Tertulian l-a
sugerat pe Barnaba, Luther l-a propus pe Apolo, iar alţi comentatori au vorbit despre Filip,
Evanghelistul sau despre Aquila şi Priscila. Consiliul întrunit la Cartagina în anul 397 d.Cr. îi
atribuie lui Pavel scrierea a 14 epistole, printre care şi a aceleia scrisă evreilor. Probabil că şi noi va
trebui să ne oprim la faimoasa remarcă a lui Origen: „Numai Dumnezeu însuşi ştie cine este autorul
uman al epistolei". Cît priveşte identitatea autorului divin, acesta este Dumnezeu însuşi.

Data: Clement al Romei citează din această epistolă într-una dintre lucrările sale, ceea ce face ca o
dată după 96 d.Cr. să nu poată fi luată în consideraţie. Faptul că este citat sistemul aducerii jertfelor
fără nici o aluzie la încetarea lui, ne conduce la concluzia că epistola a fost scrisă chiar şi înainte de
căderea Ierusalimului şi distrugerea Templului (70 d.Cr.). Totuşi, destinatarii epistolei par a fi fost

189
creştini deja de multă vreme (Evrei 5:12; 10:32-34), poate chiar creştini din a doua generaţie (Evrei
2 :13-14). Aceste observaţii fixează data scrierii epistolei undeva între anii 64-68 d.Cr.

Contextul scrierii: La data cînd a fost scrisă această epistolă, evreii, ca neam, îl refuzaseră de două
ori pe Isus Cristos ca Mesia: prima dată cu ocazia răstignirii şi a doua oară după Rusalii. Totuşi,
mulţimi mari de evrei au crezut în Domnul şi au format colectivităţi creştine compacte şi distincte
de comunităţile religioase evreieşti grupate în jurul Templului şi al sinagogilor. Această „rămăşiţa"
care a primit noua revelaţie a lui Dumnezeu s-a aflat atacată deopotrivă din două părţi: din partea
autorităţilor civile romane care s-au năpustit furibund asupra mişcării acestui „nou împărat: Isus"
(Fapte 17:7) şi din partea autorităţilor religioase tradiţionale evreieşti hotărîte să stăvilească orice
dezvoltare ulterioară a acestei alternative spirituale numită: „Calea cea nouă" (Fapte 13:25-26;
19:9; 24:14, 22; Rom. 7:6).

Conţinutul cărţii: Din cauza persecuţiei pornite împotriva creştinilor şi din cauza presiunii
exercitate de concetăţenii lor religioşi, pentru mulţi evrei, părăsirea creştinismului şi întoarcerea la
sistemul ritualistic iudaic părea o alternativă mai sigură şi mai comodă. Iată motivul pentru care
autorul acestei cărţi îşi îndeamnă cititorii „să păstreze pînă la sfîrşit încrederea nezguduită şi
nădejdea" în Cristos (Evrei 3:6) şi să „meargă spre cele desăvîrşite" (Evrei 6:1). Epistola către evrei
are cel puţin trei scopuri precise:

a. Ea vrea să confirme valabilitatea creştinismului evreiesc prin evidenţierea faptului că venirea lui
Isus Cristos a împlinit toate năzuinţele Iudaismului şi că în El au fost realizate toate profeţiile şi
perceptele Legii din Vechiul Testament.

b. Ea vrea să-i avertizeze pe evreii care au îmbrăţişat creştinismul asupra a două pericole: (1)
pericolul întoarcerii la Iudaism şi (2) pericolul cochetării superficiale cu învăţătura creştină fără
luarea unei hotărîri ferme şi definitive.

c. Ea vrea să atragă atenţia creştinilor de pretutindeni asupra superiorităţii şi suveranităţii lui


Cristos. Lucrarea Lui este superioară faţă de toate ritualurile şi instituţiile ceremoniale iudaice, iar
persoana Lui este aşezată de Dumnezeu deasupra oricărei alte personalităţi sau oficialităţi
religioase.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Firul roşu care traversează toată cartea este ideea
„superiorităţii lui Cristos" (Evrei 1:4; 6:9; 7:7, 19, 22; 8:6; 9:23; 10:34; 11:16, 35, 40; 12:24).
Epistola cuprinde o expunere a comparaţiei şi contrastului dintre lucrurile „bune" ale Iudaismului şi
lucrurile „mai bune" aduse de Cristos. Domnul Isus este „mai bun" decît îngerii, decît Moise, decît
Iosua, decît Aaron; iar Legămîntul cel Nou este „mai bun" decît Legămîntul mozaic (Evrei 8:7-13).
Textul epistolei către evrei ni-L prezintă mai clar ca oriunde pe Dumnezeul-Om, Isus Cristos aşezat
ca Mare Preot la dreapta măririi lui Dumnezeu şi mijlocind pentru mîntuirea oamenilor (Evrei
4:14-5:10; 6:20-8:13).

Mesajul întregii cărţi poate fi rezumat în conţinutul a două pasaje:

„Astfei, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile - pe Isus, Fiul lui Dumnezeu
- să rămînem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de
slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne
apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har,
pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie" (Evrei 4:14-16)

„Şi noi, dar, fiindcă sîntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice
piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm ai stăruinţă în alergarea care ne stă
înainte" (Evrei 12:l5.

190
SCHIŢA CĂRŢII
I. MESAGERUL „MAI BUN": FIUL a. Superioritatea fata de profeţi, 1:1-3 b. Superioritatea
fată de îngeri, 1:4-14 Paranteză: Pericolul neglijării, 2:1-4 c. Întruparea, 2:5-18

II. APOSTOLUL „MAI BUN" a. Superioritatea fată de Moise, 3:1-6 Paranteză: Pericolul
necredinţei, 3:7-19 b. Superioritatea persoanei Sale, 4:1-10 Paranteză: Pericolul neascultării,
4:11-13

III. PREOTUL „MAI BUN" a. Comparaţia cu Aaron, 4:14-5:4 b. Rînduială lui Melhisedec,
5:5-7:25 Rînduit, 5:5-6 Autorul mîntuirii, 5:7-10 Paranteză: Pericolul imaturităţii, 5:11-6:12
Înainte mergătorul, 6:13-20 Un preot viu, 7:1-17 Întărit prin jurămînt, 7:18-25 c. Relaţia cu
jertfele, 7:26-28

IV. LEGĂMÎNTUL „MAI BUN" a. Stabilirea legămîntului, 8:1-13 b. Conţinutul vechiului


legămînt, 9:1-10 c. Cristos şi Noul Legămînt, 9:11 -28

V. JERTFA „MAI BUNĂ" a. Neputinţa Legii, 10:1-4 b. Jertfa lui Cristos, 10:5-18
Paranteză: Pericolul respingerii, 10:19-31

VI. CALEA „MAI BUNĂ": CREDINŢA a. Necesitatea credinţei, 10:32-39 b. Exemple de


credinţă, 11:1-40 c. Exersarea credinţei, 12:1-17 d. Obiectivul credinţei. 12:18-24 Paranteză:
Pericolul refuzului, 12:25-29

VII. PRACTICAREA CREDINŢEI a. În relaţiile sociale, 13:1 -6 b. În relaţiile spirituale,


13:7-17 Salutări personale, 13:18-25

SCHIŢĂ TEMATICĂ
I. ISUS - Un eliberator „mai bun" a. Isus Omul-Dumnezeu - mai bun ca îngerii b. Isus Noul
Apostol - mai bun ca Moise c. Isus Noua Căpetenie - mai bun ca Iosua d. Isus Noul Preot - mai
bun decît Aaron

II. GOLGOTA - Un Legămînt „mai bun" a. are promisiuni mai bune b. descinde dintr-un
Cort mai bun c. este pecetluit cu o jertfă mai bună d. aduce rezultate mult mai bune

III. CREDINŢA - Calea mai bună a. este răspunsul cerut de Dumnezeu b. a fost calea aleşilor
lui Dumnezeu c. trebuie să privească acum spre Domnul d. este arătată prin trăirea în sfinţenie

Cuvînt de încheiere

191
IACOV

Titlul: În original, cartea poartă numele: „Iakobou Epistole" - „Epistola lui Iacov".

Autorul: În cuprinsul Noului Testament întîlnim trei persoane care au purtat acest nume: (1) Iacov,
fiul lui Zebedei şi fratele lui Ioan, care a fost din numărul celor 12 apostoli şi care a devenit primul
apostol martir în anul 44 d.Cr. (despre el citim în Mat. 4:21; 10:2; 17:1, Luca 5:10; Fapte 12:1-2),
(2) Iacov, fiul lui Alfeu, şi el unul dintre cei 12, dar despre el nu ştim nici un fel de detalii (Mat.
10:3; Marcu 3:18; Luca 6:15; Fapte 1:13) şi (3) Iacov, unul dintre cei patru fraţi mai mici ai
Domnului Isus (Matei 13:55; Marcu 6:3). Acest Iacov a fost la început un obstacol în calea
oamenilor către Isus (Matei 13:55), apoi a căutat să-L oprească pe Domnul din activitatea Lui
(Matei 12:46-50). Acestea s-au întîmplat pentru că Iacov n-a crezut în dumnezeirea lui Isus (Ioan
7:5). După înviere, Domnul Isus i s-a arătat în mod special (1 Cor. 15:7) convingîndu-l pe deplin,
alipindu-l de grupul celorlalţi apostoli (Fapte 1:14) şi rînduindu-l să fie promovat în fruntea
Bisericii din Ierusalim, alături de Ioan şi Petru (Fapte 12:17; 15:13-29; 21:17-18; Gal. 1:19; 2:9, 12;
Iuda 1). Toate evidenţele îl indică pe acest al treilea Iacov drept autor al epistolei.

Data: Iosif Flavius, un istoric evreu, scrie că Iacov, fratele Domnului a fost martirizat în anul 62
d.Cr., aşa că trebuie să plasăm data scrierii epistolei ceva mai devreme. Lipsa oricăror aluzii la
controversele doctrinare discutate la Consiliul de la Ierusalim, ne îndreptăţeşte să plasăm data
scrierii probabil undeva între anii 48-50 d.Cr. Dacă aşa stau lucrurile, atunci avem de a face cu cea
mai timpurie scriere creştină dintre toate cele care s-au păstrat pînă în zilele noastre.

Contextul scrierii: În calitatea sa de presbiter al bisericii din Ierusalim, Iacov scrie această epistolă
către: „cele doisprezece seminţii care sînt împrăştiate" (Iacov 1:1). Expresia folosită identifică
grupurile de evrei care trăiau în afara hotarelor Palestinei. Convertiţii lui Petru din ziua de Rusalii
fuseseră şi ei „iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sînt sub cer" (Fapte 2:5). Fără nici o
îndoială că aceşti noi creştini s-au înapoiat în ţinuturile lor şi au dus în comunităţile lor vestea
despre lucrarea lui Isus Mesia. Iacov scrie pentru membrii Bisericii care se află în tranziţia dinspre
Iudaismul apostolilor spre universalitatea Evangheliei vestite de Pavel. A spune însă că accentul pe
care-l pune Iacov pe importanţa faptelor este o încercare de corectare a învăţăturii lui Pavel
înseamnă a face o mare greşală. La ora aceea, Pavel nu-şi scrisese nici epistola către Romani şi nici
epistola către Galateni. Asupra evreilor convertiţi la creştinism se dezlănţuise persecuţia şi
prigoana. De aceea, Iacov îşi începe epistola îndemnîndu-i să reziste în „feluritele încercări" (Iacov
l:2) şi o termină sfătuindu-i să fie „îndelung răbdători": „Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă
inimile, căci venirea Domnului este aproape" (Iacov 5:7, 8)

Conţinutul cărţii: Textul are cinci aspecte caracteristice: (1) nu există nici o referire la creştinii
dintre neamuri sau la relaţia dintre creştinii evrei şi creştinii proveniţi dintre alte popoare, aşa cum
găsim în epistolele scrise la o dată mai tîrzie, (2) în afară de faptul că este pomenit numele
Domnului Isus, textul nu cuprinde practic nici o dezbatere sau dizertaţie teologică, ceea ce ne
trimite iarăşi la o dată timpurie, cînd creştinismul era considerat numai un fel de Iudaism mesianic,
(3) aluziile la învăţăturile lăsate de Domnul Isus sînt atît de sărace încît ne îndeamnă să credem că
această epistolă a fost scrisă chiar înainte de publicarea Evangheliilor, (4) Iacov foloseşte termenul
de „sinagogă" alături de acela de Biserică (Iacov 2:2; 5:14) ceea ce arată că evreii creştini erau
organizaţi după tiparul simplu al rînduielilor aşezămintelor de învăţătură iudaice (Iacov 3:1; 5:14),
şi (5) Iacov nu aminteşte, în nici un fel, dezbaterile sau hotărîrile luate la Consiliul de la Ierusalim
(anul 49 d.Cr.)

192
Conţinutul epistolei poate fi grupat sub tema: „Credinţa adevărată este o credinţă militantă, care se
manifestă prin fapte". Ideile majore ale epistolei sînt următoarele: credinţa ne ajută să biruim toate
încercările vieţii (capitolul 1), credinţa ne ajută să arătăm aceiaşi bunăvoinţă faţă de toţi oamenii
(capitolul 2), credinţa ne transformă şi inima şi felul nostru de vorbire (capitolul 3), credinţa ne
învaţă să trăim cu evlavie în toate aspectele vieţii (capitolul 4) şi această credinţă ne face să
aşteptăm venirea Domnului Isus ca pe o rezolvare a tuturor suferinţelor şi necazurilor (capitolul 5).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Epistola lui Iacov a fost înţeleasă greşit de mulţi şi considerată
de o mai mică valoare spirituală. Verificarea calităţii credinţei prin mărturia faptelor exterioare
rămîne însă, oricît nu ne-ar place, singura omologare acceptată de Dumnezeu: „După roadele lor îi
veţi cunoaşte" (Mat. 7:16-20).

Faptul că Pavel spune că Avraam a fost socotit neprihănit prin credinţă, iar Iacov afirmă că acelaşi
Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte (Iacov 2:21) nu este nici un fel de contradicţie. Pavel şi
Iacov se referă la două evenimente succesive din viaţa lui Avraam. Socotit neprihănit prin credinţă
atunci cînd „L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvînt" şi a ieşit din ţara lui, Avraam şi-a dovedit apoi
calitatea credinţei sale prin faptul că L-a ascultat pe Dumnezeu şi a fost gata să-l aducă pe Isaac ca
jertfă (Iacov 2:21). Înaintea lui Dumnezeu, credinţa este cea care justifică omul, iar faptele sînt cele
care omologhează credinţa. Chiar Iacov subliniază această dublă verificare atunci cînd, după
versetul omologării credinţei lui Avraam prin fapte, citează versetul la care se va opri mai tîrziu
Pavel: „Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca
neprihănire" (Iacov 2:23).

Unii au încercat să spună că ar exista în textul lui Iacov două feluri de credinţe: una cu fapte şi una
fără fapte. O astfel de interpretare îl nedreptăţeşte pe autorul acestei epistole. Iacov nu face
deosebire între două feluri de credinţe, ci între credinţa vie şi credinţa moartă, adică inexistentă.

Epistola lui Iacov rămîne şi astăzi o „oglindă" în care ne putem analiza calitatea credinţei noastre
(Iacov l:22-24). Ea trebuie citită cel puţin din timp în timp, pentru a ne feri de ipocrizie şi de
formalismul religios, gol şi lipsit de viaţă. O schiţă â cărţii este greu de făcut şi nu este neapărat
necesară.

193
1 PETRU

„V-am scris ca să vă adeveresc că adevăratul har al lui Dumnezeu este harul acesta, de care v-aţi
alipit"

Titlul: În original, epistola începe cu cuvintele: „Petros apostolos Iesou Christou" - „Petru, apostol
al lui Isus Cristos". De aici se trage şi numele ei: „Petrou A" - „Petru A".

Autorul: Epistola este incontestabil un produs al lui Petru, apostolul Domnului, fratele lui Andrei
şi fiul lui Iona (Mat. 16:17). Locul său de naştere a fost Betsaida, sat de pescari pe malul mării
Galileii (Ioan l:41-42). Petru a fost unul dintre cei trei ucenici care au format anturajul intim al
Domnului Isus (Marcu 5:37; 9:2; 14:33). În cîteva ocazii, Petru s-a bucurat de o atenţie specială din
partea Mîntuitorului (Luca 5:10; Matei 16:17; Luca 22:31-32; Ioan 13:6-10). După înviere şi
Rusalii, Petru a devenit purtător de cuvînt pentru grupul apostolic. El a călătorit intens, vizitînd
Bisericile şi exercitînd asupra lor autoritatea apostolică. Toate scrierile şi cuvîntările sale sînt pline
de autoritate şi de înţelepciune. Mai ştim despre Petru că a fost căsătorit şi că a fost însoţit în
călătoriile sale de soţia sa (1 Cor. 9:5). Unde nu a ajuns să meargă personal, apostolul a trimis
scrisori pastorale. Se pare că această primă epistolă a fost trimisă prin Silvanus (1 Petru 5:12).
Acest colaborator apostolic a mai făcut astfel de servicii şi pentru Pavel (2 Cor. 1:19; 1 Tes. 1:1; 2
Tes. 1:1).

Data: Epistola a fost probabil scrisă în anul 64 d.Cr., cu puţin timp înainte de izbucnirea prigoanelor
lui Nero împotriva creştinilor.

Contextul scrierii: Viaţa lui Petru a suferit o schimbare dramatică după învierea Domnului Isus,
iar persoana sa a ajuns să ocupe un loc proeminent în Biserica primară. Misiunea lui Petru a fost
îndreptată în mod special înspre poporul evreu. Iată cum clarifică apostolul Pavel această situaţie:

„...mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese
încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, - căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor
tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul neamurilor - şi cînd au cunoscut harul care-mi fusese
dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sînt priviţi ca stîlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba, mîna dreaptă de
însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur" (Gal. 2:7-10).

După ce citim cuvintele lui Pavel, înţelegem foarte clar de ce epistolele lui Iacov, Petru şi Ioan sînt
grupate separat într-o secţiune dedicată scrierilor îndreptate prioritar către creştinii iudei. De fapt,
Petru ne spune el însuşi în debutul epistolei sale că le scrie: „aleşilor care trăiesc ca străini,
împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia" (1 Petru 1:1).

Nu este foarte clar dacă Petru s-a aflat la data scrierii în Babilonul de pe rîul Eufrat (1 Petru 5:12)
sau dacă această numire este o metaforă sub care este ascunsă identitatea Romei, în orice caz, acest
Petru devenise între timp unul dintre conducătorii grupului apostolic. El a fost purtătorul lor de
cuvînt în ziua de Rusalii (Fapte 2) şi asupra activităţii lui este concentrată atenţia primelor 12
capitole din cartea Faptelor Apostolilor. După ce Pavel a preluat misiunea cu Evanghelia între
neamuri, Petru a rămas să misioneze printre evrei, dar aceasta nu înseamnă că el nu s-a ocupat şi de
cei proveniţi din alte popoare. De fapt, majoritatea noilor Biserici creştine formate erau deja grupări
mixte, în care deosebirile dintre iudei şi neamuri trecuseră pe planul al doilea.

Conţinutul cărţii: Petru îşi trimite scrisoarea către creştinii care trăiau ca „străini" într-o lume din
ce în ce mai ostilă Bisericii. În mijlocul nemurilor înfuriate şi al evreilor fanatici, creştinii
începuseră să sufere din cauza ataşamentului lor faţă de Cristos. Petru le scrie pentru a-i întări în
credinţă. Apostolul îi încurajează să se poarte într-un chip demn de persoana şi lucrarea

194
Mîntuitorului. Fiind născuţi prin credinţă la o nădejde nouă, ei sînt sfătuiţi să urmeze pilda lui
Cristos. Petru le spune că asemănarea lor cu Cristos trebuie să se materializeze în două domenii:
credinţa lor trebuie să-i conducă la o viaţă de supunere şi la o viaţă de acceptare a suferinţei. Ca
cetăţeni, ei trebuie să fie supuşi autorităţilor, ca robi, ei trebuie să le fie supuşi stăpînilor lor, ca soţi
şi soţii şi ca membrii în adunare, ei trebuie să fie supuşi unii altora. În 1 Petru, credinţa îi face pe cei
credincioşi să „se supună" (1 Petru 2:13-19; 3:l-7), să „sufere" (1 Petru 2:19-21; 3:14, 17; 4:1,
12:16) şi să „aştepte venirea Domnului" (1 Petru 1:3, 13, 21; 3:15; 4:13; 5:14).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Duhul Sfînt a rînduit epistolele în grupuri semnificative. Am
văzut cum după Credinţa din evrei au urmat Faptele din Iacov ; acum vom vedea cum Petru ca autor
de scrieri inspirate se distinge ca un apostol al nădejdii, tot aşa cum Pavel a fost un apostol al
credinţei, iar Ioan a fost un apostol al iubirii. Cuvîntul „nădejde" apare în 1 Petru 1:3, 13, 21; 3:15.

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere, 1:1-2
I. NĂDEJDEA CEA VIE a. nădejdea vie pusă în practică, 1:3-12 b. cuvîntul viu pus în
practică, 1:12-2:3 c. piatra cea vie şi poziţia noastră, 2:4-10

II. VIAŢA DE MĂRTURIE a. ca cetăţeni, 2:12-17 b. ca robi, 2:18-25 c. ca soţi şi soţii, 3:1-7
d. ca străini între oameni, 3:8-4:6 e. în relaţiile dintre membrii Bisericii, 4:7-11

III. „ÎNCERCAREA DE FOC" a. „Bucurie" şi „încredere" în încercare, 4:12-19 b. Presbiteri


credincioşi în slujbă, 5:1-4 c. Toţi să trăiască în smerenie şi aşteptare, 5:5-11

Încheiere, 5:12-14

195
2 PETRU

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Petrou B" -„Petru B".

Autorul: Primul verset al cărţii îl prezintă pe autor drept „Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus
Cristos" (2 Petru 1:1). Numele de „Simon" este o aducere aminte a vieţii lui Petru dinainte de
întîlnirea cu Domnul Isus, „Petru" este numele pe care l-a primit acest apostol prin Cristos. „Petru"
înseamnă „stîncă" şi desemnează simbolic stabilitatea şi statornicia. Viaţa şi scrisorile apostolului
sînt marcate din plin de aceste caracteristici. 2 Petru 3:1 ne spune clar că epistola este o continuare
a mesajului din prima scrisoare: „Prea iubiţilor, aceasta este a doua epistolă pe care v-o scriu. În
amîndouă caut să vă trezesc mintea sănătoasă prin înştiinţări".

Data: Cea de a doua epistolă a fost scrisă la puţin timp după cea dintîi, probabil din acelaşi loc.
Pentru mai multe detalii vă rugăm să citiţi introducerea făcută celei dintîi epistole a lui Petru.

Contextul scrierii: Cea de a doua epistolă a lui Petru este o chemare la seriozitate şi la curăţie. 1
Petru s-a ocupat cu problemele care au asaltat Biserica din afară. 2 Petru tratează problemele care
pot măcina viaţa Bisericii din lăuntru. Apostolul le scrie credincioşilor ca să-i avertizeze de
pericolul „învăţătorilor mincinoşi" strecuraţi în rîndul credincioşilor. El începe prin a le atrage
tuturor atenţia asupra vieţii lor personale de umblare cu Domnul. Vieţuirea creştină presupune
perseverentă şi sîrguinţă în credinţă şi fapte, în cunoştinţă şi înfrînare, în răbdare şi evlavie, în
dragoste de fraţi şi în iubire de oameni. Prin contrast cu acestea, învăţătorii mincinoşi sînt dedaţi
plăcerilor, obraznici, pofticioşi şi lacomi. Ei batjocoresc venirea Domnului şi Judecata viitoare,
lansîndu-se în desfrîuri şi petreceri. Petru vrea să le aducă aminte tuturor că deşi este îndelung
răbdător, Domnul îşi va împlini planurile cu pămîntul şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Cine
ştie aceasta, face bine dacă trăieşte frumos şi în curăţie, pregătindu-se în fiecare zi a călătoriei lui
înspre lucrurile viitoare.

Conţinutul cărţii: Aşa cum a fost arătat deja, cea de a doua epistolă a lui Petru este un avertisment
împotriva lucrării proorocilor mincinoşi: „În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între
voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de
Stăpînul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică. Mulţi îi vor
urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău" (2 Petru l-2).

Această a doua espistolă seamănă foarte mult cu cea de a doua epistolă scrisă de Pavel lui Timotei.
Şi Petru, ca şi Pavel, se aşează la scris cu sentimentul că viaţa lui se apropie foarte repede de sfîrşit:
„Dar socotesc că este drept, cît voi mai fi în cortul acesta, să vă ţin treji aducîndu-vă aminte; căci
ştiu că dezbrăcarea de cortul meu va veni deodată, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus
Cristos" (2 Petru 1:14; Ioan 21:18-19). Amîndouă epistole sînt luminoase, chiar dacă întrevăd
viitoarea lepădare de credinţă şi decadenţa care va caracteriza „zilele din urmă". Secretul
optimismului autorilor lor este în faptul că amîndoi priveau dincolo de orizontul timpului, spre
revenirea Domnului Isus şi spre încoronarea Lui în slavă.

Teme importante din cuprinsul epistolei lui Petru sînt: perseverenţa sfinţilor ca un răspuns dat
„alegerii divine" (2 Petru l:4-14), aducerea aminte despre „schimbarea la faţă" petrecută cu
Domnul pe munte (2 Petru 1:15-18), învăţătura despre inspirarea şi tălmăcirea Scripturilor (2 Petru
1:19-21), învăţătura despre venirea Domnului (2 Petru 3:4-13, precum şi îndemnurile la vigilenţă şi
credincioşie (2 Petru 3:14-17).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema centrală a epistolei este „cunoaşterea". Nimic nu este
mai important într-o vreme de rătăciri spirituale decît o cunoaştere adecvată a Scripturilor. Verbul
„a cunoaşte" şi derivatele lui apar de 13 ori în textul scrisorii. O altă caracteristică a acestei epistole

196
este caracterul ei escatologic. Aflat el însuşi în preajma morţii, Petru sfătuieşte Biserica să se
încreadă în promisiunile Domnului şi să creadă că El îşi va duce la bun sfîrşit programul său cu
lumea şi că în curînd vom păşi sub un cer noii pe un „pămînt în care va locui neprihănirea" (2 Petru
l:21; 3:10-13).

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere, 1:1
I. Îndemnare apostolică a. Promisiuni scumpe, 1:2-4 b. Progres spre ţintă, 1:5-7 c. Priorităţi
sfinte, 1:8-11

II. Mărturie apostolică a. Mărturie despre adevăr, 1:12-15 b. Trăire în adevăr, 1:16-18 c.
Studiu despre adevăr, 1:19-21

III. Avertizare apostolică a. Învăţătura proorocilor mincinoşi, 2:1-3 b. Exemple de prooroci


mincinoşi, 2:4-9 c. Caracterul proorocilor mincinoşi, 2:10-19 d. Soarta proorocilor mincinoşi,
2:20-22

IV. Nădejdea apostolică a. Cei ce se îndoiesc de promisiuni, 3:1-7 b. Certitudinea împlinirilor


profetice, 3:8-10 c. Vieţuirea în aşteptarea marilor împliniri, 3:11-18

197
1 IOAN

Titlul: Cu toate că numele autorului nu apare nicăieri în text, numele acestei epistole este în
originalul grec: ”Ioanou A" - „Ioan A", ceea ce o face cea dintîi epistolă dintre cele trei ale lui Ioan.

Autorul: Între Evanghelia lui Ioan şi aceste trei epistole atribuite lui există o identitate de stil care
nu poate fi contestată de nimeni. Apostolul Ioan a fost fiul lui Zebedei şi fratele lui Iacov, cel dintîi
martir al Bisericii creştine. Ioan şi Iacov au fost împreună cu Petru în cercul „celor trei" pe care
Domnul Isus i-a luat pretutindeni cu Sine. La Cruce, Domnul Isus i-a încredinţat lui Ioan îngrijirea
mamei Sale (Ioan 19:26). După înviere, înălţare şi Rusalii, Ioan a devenit unul din stîlpii spirituali
ai Bisericii din Ierusalim.

Data: Ioan a scris această epistolă către Bisericile din Asia Mică, amintite şi în Apocalipsa.
Probabil că data scrierii a fost undeva între anii 85-95 d.Cr. Fiind mai tînăr, Ioan a supravieţuit
tuturor celorlalţi apostoli şi a ajuns să fie privit ca apărător al credinţei creştine într-o vreme cînd
„ereziile" atacau crezul Bisericii creştine.

Contextul scrierii: Fără nici o îndoială, studiul cărţilor Bibliei, şi al epistolelor „ioanine" în
special, trebuieşte făcut şi cu ochiul şi inima păstorului, căci pe lîngă datele statistice, istorice sau
stilistice pe care le înregistrează mintea exegetului, textul biblic mai prezintă şi un mesaj personal,
„către credincioşi".

Fără a nega deosebitul conţinut teologic al acestor scrieri, dorim să subliniem existenţa unui mesaj
preponderent personal, adresat unei adunări particulare, (sau unui grup din adunare), care se afla
într-o anumită situaţie:

„Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi
rămas cu noi; ci, ei au ieşit ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri" (1 Ioan 2:19).

Pretutindeni forma de adresare este: „eu", „voi", „noi" obişnuită în conversaţia celor care se
cunosc, iar destinatarii epistolelor sînt numiţi „copilaşi preaiubiţi". Autorul îi iubeşte pe cei cărora
le scrie. Este profund preocupat de protejarea lor faţă de influenţele lumii şi faţă de ereziile falşilor
învăţători. Doreşte creşterea lor spirituală în dragoste, credinţă şi sfinţenie. Pentru realizarea
acestor deziderate, el face mereu apel la ceea ce ei sînt şi la ceea ce ei cunosc. Îi îmbărbătează, îi
mustră, polemizează cu ei, şi îi învaţă. Toate aceste amănunte sînt particulare activităţii unui păstor
şi se regăsesc astăzi în viaţa acelora pe care acelaşi Mare Păstor i-a chemat, învrednicindu-i să le
încredinţeze o parte a turmei Sale.

Fără nici o îndoială, epistolele au şi un caracter polemic. Ele nu sînt în nici un caz tratate teologice
scrise în liniştea academică a vreunei biblioteci, ci mesaje fierbinţi, izvorîte din necesitatea
stringentă a rezolvării problemelor care se iviseră. Dintre toate aceste probleme care apăruseră în
Biserică, cea dintîi epistolă a lui Ioan se ocupă cu propaganda insidioasă a unor falşi învăţători:
„Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele" (1 Ioan3:7), „V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce
cautăsă vă rătăcească" (1 Ioan 2:26).

După unii comentatori erezia din Biserica la care se referă apostolul Ioan poate fi încadrată în erezia
„Docetismului". Numele acestui sistem derivă de la verbul grecesc „dokein" - „a părea", „a fi
aparent". În dogmatica lor Isus „părea" a fi om, era uman numai „în aparenţă", căci în El era o
teofanie asemănătoare cu celelalte „arătări" din Vechiul Testament, care se iveau oridecîteori
Dumnezeu sau îngerul Domnului se descopereau oamenilor sub formă umană.

Astăzi noi cunoaştem această erezie din scrierile „patristice" în care „părinţii bisericeşti" au folosit

198
chiar această primă epistolă a lui Ioan pentru a o combate. Printre ei i-am putea cita pe Ignatius,
Polycarp şi Tertulian.

Un studiu atent al frazeologiei lui Ioan ne va arăta însă că erezia din Biserica de pe timpul lui Ioan
nu era legată aşa de mult de realitatea trupului lui Cristos, ci mai mult de relaţia dintre aspectul
uman al lui „Isus" şi aspectul divin al „Fiului" şi al „Cristosului". Accentul negaţiei nu se pune prea
mult pe umanitatea reală a lui Isus, ci pe identitatea „Cristosului pre-existent" cu „Omul Isus".

Acest lucru i-a condus pe majoritatea comentatorilor la concluzia că ereticii pomeniţi în epistole
pot şi trebuie să fie încadraţi în gruparea „gnosticilor".

Să încercăm o scurtă prezentare a acestui sistem. „Gnosticismul" este un termen generic care
cuprinde de fapt mai multe sisteme dogmatice păgîne, dar şi evreieşti sau chiar pseudo-creştine: un
fel de sincretism filozofico-religios prin care se creeau bazele unui sistem universal valabil,
accesibil tuturor oamenilor, indiferent de climatul spiritual în care s-au născut.

La origine, gnosticismul a fost o învăţătură păgînă care a reuşit să combine în sine elemente ale
intelectualismului occidental cu fondul mistic propriu orientului. Plummer rezumă acest sistem la
două coordonate fundamentale: „impuritatea materiei" şi „supremaţia conştiinţei". Într-adevăr
preocuparea de bază a acestor „gnostici" era tocmai eliberarea spiritului de trup, pe care-l priveau
numai ca pe o „închisoare materială a spiritului".

Conceptul de „materie coruptă definitiv şi păcătoasă în structură" a fost comun ambelor sisteme de
religie, occidental şi oriental. Părerea aceasta a dat naştere unei teorii despre existenţa unei
succesiuni valorice de „eoni" sau emanaţii din Fiinţa Supremă. Aceste sfere concentrice succesive
de „eoni" se aflau la distanţe din ce în ce mai mari de „pleroma" sau mediul existenţei de Sine a
Fiinţei Supreme, valoarea lor divină scăzînd direct proporţional cu îndepărtarea de sursa de
sfinţenie. La periferia tuturor, ultima din ierarhia valorică a fiinţării, s-ar fi aflat lumea materială.

A. Trebuie să remarcăm faptul că polemica pe care o duce Ioan cu ei are ca obiect „întruparea",
posibilitatea ca Dumnezeul absolut în sfinţenie să se dezbrace de slavă şi să ia chip de om.
Într-adevăr religia creştină susţine că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat El însuşi şi că trupul fiecărui
credincios devine un „templu sfînt" al Duhului lui Dumnezeu.

Departe de a putea accepta o mîntuire prin „trupul jertfit de Cristos", gnosticii erau adepţii unei
mîntuiri prin „iluminarea spiritului". Această „iluminare" se putea produce printr-o cunoaştere
„esoterică" însuşită în cadrul unor ceremonii speciale. Iniţiaţii deveneau „psuchikoi", oameni care
şi-au trezit puterile latente ale sufletului, ridicîndu-se deasupra muritorilor de rînd.

Cea mai timpurie tradiţie asociază Epistolele lui Ioan cu viaţa Bisericii din Asia Mică. Subscriem şi
noi acestei păreri cu atît mai mult cu cît se ştie că „gnosticismul" se infiltrase mai ales în mişcarea
creştină din acele regiuni, iar prezenţa unui „mare" iniţiat ca Cerintius din Efes nu putea rămîne fără
un răspuns public din partea apostolului Ioan.

Despre Cerintius, Irineu ne spune că el „susţinea că Isus nu ar fi fost născut dintr-o fecioară, ci ar fi
fost fiul natural al Mariei şi al lui Iosif, lucru care bineînţeles că nu l-a împiedicat de fel să devină
cel mai drept şi mai înţelept dintre toţi oamenii timpului său. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, după
botezul său, Cristosul a coborît asupra acestui om normal, sub forma unui porumbel, simbol al
trimisului de la Supremul Stăpîn. Din acea clipă, omul Isus a început să-L propovăduiască pe Tatăl
„cel necunoscut" şi să înfăptuiască minuni. La sfîrşitul vieţii lui Isus, „divinul" Cristos l-a părăsit şi
l-a lăsat singur să fie prins, să sufere, şi să moară. Toate aceste evenimente penibile au fost trăite
numai de pămîntescul Isus, în timp ce Cristosul s-a detaşat impasibil, senin şi de neatins ca orice
fiinţă spirituală".

În esenţă, erezia lui Cerintius consta în această separare categorică a omului Isus de Cristosul divin

199
(sau Duhul) emanat iniţial şi apoi reîntors neatins în „pleroma".

Un cititor atent va remarca imediat că textul epistolelor lui Ioan conţine cîteva expuneri de
argumente îndreptate tocmai împotriva ereziilor lui Cerintius.

Fără a-l mai numi în mod expres în text, Ioan pare a se referi la el în 1 Ioan 2:22: „Cine este
mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Cristosul? Acela este Anticristul, care
tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul". Tot aşa în 1 Ioan 4:3 şi în 2 Ioan 7: „Duhul lui Dumnezeu să-L
cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup, este de la
Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui
Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum", „Căci în lume s-au răspîndit mulţi
amăgitori, care nu mărturisesc să Isus Cristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Anticristul!"

Ioan scrie în capitolul 5:6 că: „El, Isus Cristos, este Cel ce a venit cu apă şi cu sînge; nu numai cu
apă (referire la epifania de la botez), ci cu apă şi cu sînge" (sîngele se referă la suferinţele şi moartea
Sa).

Cu alte cuvinte, spre deosebire de Cerintius care susţinea că „Cristosul divin" s-a pogorît asupra lui
Isus după botez şi că L-a părăsit înainte de moarte, Ioan accentuează faptul că Isus Cristos,
persoană unică şi unitară a trecut şi prin botez şi prin moarte.

B. Despre latura morală a sistemului „gnostic" găsim informaţii în scrierile lui Irineus şi Eusebius.

Conform mărturiilor acestor doi autori, erezia morală a lui Cerintius a fost: „...împreunarea între
bărbaţi... mult timp cunoscută sub numele de Nicolaitism". Despre Nicolaiţi citim şi în Apocalipsa
2:6, 14, 15 unde sînt amintiţi ca unii „cu fapte şi cu o învăţătură" pe care Dumnezeu „le urăşte".

Acestei depravări morale, Ioan îi dă răspuns în 1 Ioan 3:3, 9 şi mai ales în 1 Ioan 3:6: „Oricine are
nădejdea aceasta în el, se curăţeste, după cum El este curat", „Oricine este născut din Dumnezeu nu
păcătuieşte... pentru că este născut din Dumnezeu" şi „Oricine rămîne în El, nu păcătuieşte; oricine
păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut".

Pentru Ioan, naşterea din Dumnezeu şi trăirea într-o practică împotriva ordinii stabilite de
Dumnezeu prin creaţie sînt incompatibile şi ireconciliabile.

C. A treia caracteristică a „gnosticilor", incluzîndu-l bineînţeles şi pe Cerintius, pare a fi fost totala


lor lipsă de dragoste. Proclamîndu-se un fel de „aristocraţie" a iluminaţilor, singurii care au ajuns să
cunoască „adîncimile", gnosticii erau stăpîniţi de un profund dispreţ faţă de ceilalţi oameni şi în
primul rînd faţă de creştini.

Ioan răspunde acestei învăţături astfel: „Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este
încă în întunerec pînă acum" (1 Ioan 2:9).

Cuvîntul „dragoste" este folosit de atîtea ori în epistolele lui Ioan încît creştinii din toate timpurile
au ajuns să-l supranumească „apostolul iubirii". Se pare că Ioan şi-a meritat cu prisosinţă acest
frumos nume. Într-unul din comentariile sale la Galateni 6:10, Ieronim ne spune ceva caracteristic
despre viaţa „binecuvîntatului Ioan Evanghelistul": „Ajuns la o vîrstă înaintată în Efes, apostolul
era de obicei purtat pe braţe şi adus în mijlocul adunării, căreia îi repeta mereu unul şi acelaşi mesaj
al dragostei: „Copilaşilor, iubiţi-vă unii pe alţii". Cîteodată ei îl întrebau: „Învăţătorule, de ce ne
spui mereu asta?" Răspunsul lui era invariabil acesta: „Pentru că este porunca Domnului şi pentru
că dacă o împliniţi numai pe aceasta este deajuns...”

Concluzia tuturor celor spuse pînă aici este că împotriva ereziilor despre persoana lui Isus Cristos,
împotriva indiferentismului moral şi împotriva aroganţei lipsite de dragoste a gnosticilor cerintieni,
apostolul Ioan îşi clădeşte răspunsul pe trei stîlpi de forţă ai adevăratului creştinism: credinţa în Isus

200
ca şi Cristos întrupat, ascultarea de poruncile Domnului şi trăirea în dragostea frăţească.

Conţinutul cărţii: Ioan încearcă să-i păzească pe cei din Biserică de primejdia acestor „falşi
învăţători", care tulburau viaţa credincioşilor. El atrage atenţia asupra a trei caracteristici ale lor:
originea lor diabolică, influenţa lor drăcească şi învăţătura lor falsă. Iată de ce el îi numeşte:

1. „Falşi profeţi" (1 Ioan 4:1). Un profeţeşte un om care vorbeşte sub directa influenţă a unei puteri
supranaturale. Profetul adevărat este „gura" prin care vorbeşte Dumnezeu. Profetul mincinos este
dimpotrivă „gura" prin care se face auzit „duhul rătăcirii". Iată de ce examinarea învăţăturii unui
profet este sinonimă cu o „cercetare a duhurilor" (1 Ioan 4:1-6).

2. „Amăgitori" (2 Ioan 7). Prin aceasta apostolul îi indentifică cu acei care duc poporul în rătăcire,
promiţîndu-le lucruri care nu există de fapt.

3. „Anticrişti" (1 Ioan 2:18 cf.v. 22; 4:3; 2 Ioan 7). Mesajul învăţăturii lor neagă personalitatea
divin-umană a Domnului Isus Cristos.

Trebuia să remarcăm faptul că de fiecare dată apostolul Ioan ne spune că aceste persoane nedorite
în colectivitatea Bisericii erau „mulţi"; „mulţi falşi profeţi", „mulţi amăgitori" şi „mulţi anticrişti".
Acest lucru ne este confirmat şi de faptul că ei au reuşit pentru o perioadă de timp să treacă drept
membrii ai Bisericii. În momentul scrierii epistolei dintîi această fracţiune „ne-creştină" se separase
de Biserică: „au ieşit din mijlocul nostru" şi „s-au dus în lume" (1 Ioan 2:19; 2 Ioan 7). Totuşi
aceasta ruptură a reuşit să-i tulbure pe mulţi dintre membrii adunării, aşa că Ioan s-a văzut nevoit să
le scrie. El îi laudă pe cei care prin rămînerea lor în Cristos „i-au biruit" pe duşmanii adevărului (1
Ioan 4:4).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema principală a acestei epistole este: „Certitudinea
creştină". Verbele cele mai folosite în textul ei sînt: „ginoskein" - a cunoaşte, a observa, a pricepe
(de 15 ori), şi „eidenai" - a fi sigur pe ceea ce şti. Cuvîntul caracteristic acestei epistole este:
„parresia" -„îndrăzneală, încredere în atitudine".

Certitudinea creştină este o realitate cu două aspecte, (a) unul obiectiv (pentru că religia creştină
este o sumă de adevăruri), şi (b) unul subiectiv (pentru că fiecare creştin a fost „născut din nou" şi
are în sine „arvuna vieţii veşnice". Epistola lui Ioan este tocmai o expunere şi o argumentare a
acestor două aspecte ale certitudinii creştine.

Cunoaşterea creştină este o cunoaştere absolută şi duce la o certitudine absolută. Bineînţeles că este
vorba despre aspectul calitativ al cunoaşterii, nu de cel cantitativ. Creştinul este cel care cunoaşte
„adevărul" lucrurilor. El cunoaşte adevărul despre lume şi despre starea ei (1 Ioan 5:19, 2:18, 3:15),
adevărul despre el însuşi, despre datoria şi destinul lui (1 Ioan 2:10, 11, 29; 3:2; 5:18), şi mai presus
de toate, creştinul cunoaşte adevărul despre Dumnezeu şi despre Isus Cristos, (1 Ioan 5:20; 2:13,
14; 4:6, 7).

Ca să ajungem la certitudinea creştină despre persoana şi lucrarea lui Cristos avem în primul rînd:

1. Evenimentul istoric. Domnul Isus Cristos a fost „trimis" (1 Ioan 4:9, 10, 14). El „a venit" (1 Ioan
5:20) şi „s-a manifestat" său „a fost arătat" („ephanerothe" în 1 Ioan l:2; 3:5, 8; 4:9). Această venire
a Lui a fost „în trup" (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7), cu „apă şi cu sînge" (1 Ioan 5:6).

Toate aceste realităţi îl obiectivizează şi-L îmbracă în modul cel mai absolut cu experienţa naşterii,
cu botezul şi cu trăirea morţii. Evenimentul în sine nu a putut trece neobservat. Cel care a venit în
„trup" a trăit printre oameni şi prin relatările lor ajungem la a doua sursă a cunoaşterii:

2. Mărturia apostolilor - „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit
şi am pipăit cu mîinile noastre, cu privire la Cuvîntul vieţii - pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am

201
văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost
arătată; - deci, ce am văzut şi auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi
părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos", „Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a
trimis pe Fiul casă fie Mîntuitorul lumii" (1 Ioan 1:1-3; 4:14).

Al treilea lucru care ne dă certitudine este:

3. „Ungerea Duhului Sfînt". Ea funcţionează ca un al şaselea simţ prin care putem pătrunde toate
lucrurile (1 Corint. 2:10) ca să ajungem la „gnosis", la cunoaştere: „Cît despre voi, ungerea pe care
aţi primit-o de la El, rămîne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea
Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămîneţi în El, după cum
v-a învăţat ea" (1 Ioan 2:20, 27 cf. 3:2; 4:13).

Această cale de cunoaştere este în lăuntrul creştinului şi se întregeşte cu dovezile exterioare ale
„apei şi sîngelui" (1 Ioan 5:6, 8, 9).

În demonstraţia pe care o face pentru a-i convinge pe credincioşi despre certitudinea vieţii veşnice,
Ioan este cel puţin tot atît de preocupat să aducă argumente care să dovedească faptul că cei care nu
cred în Fiul lui Dumnezeu nu au viaţa veşnică, oricît de „iluminaţi" ar fi ei.

Distincţia aceasta între adevăraţii creştini pe care vrea să-i întărească şi adversarii eretici cu care se
înfruntă este vizibilă în tot conţinutul epistolei. Pretutindeni întîlnim „voi" şi „ei":

Aceste două grupări distinctive există şi astăzi. Unii, încrezuţi şi plini... de ceea ce de fapt nici nu
posedă, iar ceilalţi, frecventatori din obicei ai bisericilor, care nu au siguranţa mîntuirii şi cărora li
se pare chiar o obrăznicie să susţii că aşa ceva poate exista! Toţi aceştia trebuie să afle că există o
siguranţă creştină, o veritabilă certitudine care nu este nici arogantă, nici înşelătoare, ci dimpotrivă
luminoasă şi cu prisosinţă revelată de însuşi Dumnezeu.

Pentru a confirma şi cerceta calitatea credinţei, apostolul Ioan le propune creştinilor trei teste
caracteristice:

1. Testul teologic (teoretic). Prin acest test se verifică mesajul credinţei noastre. Adevărata credinţă
susţine că Isus este „Fiul lui Dumnezeu" (1 Ioan 3:23, 5:5, 10, 12, 20) şi că „Cristosul a venit în
trup" (1 Ioan 4:2, 6; 2 Ioan 7).

Nici un sistem de dogme sau doctrine care neagă preexistenta eternă a lui Isus sau încarnarea lui
istorică nu poate fi acceptat ca fiind creştin: „Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl" (2:23).

2. Testul moral. Testul acesta trebuie să verifice dacă noi trăim în neprihănire şi în păzirea
poruncilor lui Dumnezeu. În epistola lui Ioan, păcatul este arătat a fi total incompatibil cu natura lui
Dumnezeu, care este din acest punct de vedere definit prin „lumină" (1:5). Păcatul este un accident
nedorit în lumea lui Dumnezeu, de aceea Ioan ne spune că Fiul lui Dumnezeu „s-a arătat ca să ia (să
înlăture) păcatele; şi în El nu este păcat" (3:5). Concluzia limpede care reiese din aceste două
afirmaţii este aceea că oricine este născut „din Dumnezeu"„nu păcătuieşte" pentru că a pus capăt
unei vieţi de păcat (1 Ioan 3:9).

Orice experienţă „mistică", presupusă a fi creştină, însoţită de imoralitate trebuie imediat


abandonată: „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim
adevărul" (1:6).

3. Testul social. Cel de al treilea test verifică atitudinea noastră faţă de ceilalţi. „Dumnezeu este
dragoste" postulează Ioan, aşa că toţi cei născuţi din El trebuie să moştenească această aplecare
plină de afecţiune faţă de ceilalţi oameni.

202
„Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe ceilalţi; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte,
este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu,
pentru că Dumnezeu este dragoste" (1 Ioan 4:7, 8).

A nu fi în stare să treci aceste trei teste ale certitudinii despre viaţa veşnică înseamnă a nu fi de fapt
copil al lui Dumnezeu:

„Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul" (1:6).

„Cine zice: „Îl cunosc", şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el"
(2:4).

„Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele lui, este încă în întuneric pînă acum" (2:9).

O certitudine solidă despre Cristos şi despre viaţa veşnică este singura forţă care poate anima
mărturisirea creştină a Bisericii.

SCHIŢA CĂRŢII

Prefaţa (1:1-4)
I. Mesajul apostolic şi implicaţiile lui morale (1:5 - 2:2) Împotriva: a. negării faptului că
păcatul rupe părtăşia noastră cu Dumnezeu (1:6, 7) b. negării faptului că păcatul există în însăşi
natura noastră (1:8, 9) c. negării faptului că păcatul se arată pe sine în purtarea noastra (1:10- 2:2)

II. Prima aplicare a testelor (2:3-27) a. ascultarea sau „testul moaral" (2:3-6) b. dragostea sau
„testul social" (2:7-11) c. o digresiune despre Biserică (2:13-14) d. o digresiune despre lume
(2:15-17) e. credinţa sau „testul doctrinal" (2:18-27)

III. A doua aplicare a testelor (2:28 - 4:6) a. o detailare a testului moral = neprihănirea (2:28 -
3:10) b. o detailare a testului social = dragostea (3:11-18) c. o digresiune despre siguranţă şi
despre îndoială (3:19-24) d. o detailare a testului doctrinal = credinţa (4:1-6)

IV. A treia aplicare a testelor (4:7 - 5:5) a. o nouă dezvoltare a testului social = dragostea
(4:7-12) b. o combinare a testelor doctrinal şi social (4:13-21) c. o combinare a celor trei teste
(5:1-5)

V. Cei trei martori şi siguranţa pe care ne-o dau ei (5:6-17) a. cei trei martori (5:6-12) b.
siguranţa noastră ca o consecinţă (5:13-17)

VI. Trei afirmaţii şi o scurtă îndrumare (5:18-21) a. „Ştim" că neprihănirea este divină (5:18)
b. „Ştim " că lumea zace în păcat (5:19) c. „Ştim" că Evanghelia este mîntuitoare (5:20) d. De
aceea să ne păzim de tot ceea ce nu este de la Dumnezeu (5:21)

203
2 IOAN

Cele trei epistole ale lui Ioan sînt adresate în ordine: unei Biserici, unei familii şi unei persoane. Cea
de a doua epistolă este singura scriere din Biblie adresată unei mame creştine.

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Ioannou B" - „Ioan B" spre a fi deosebită de cea
dintîi epistolă a lui Ioan.

Autorul: Fără nici o îndoială că „Presbiterul" amintit la începutul epistolei este apostolul Ioan.
Limbajul folosit este acela al autorului celei de a patra Evanghelii. Numai el goate folosi un fond
atît de restrîns de cuvinte şi totuşi să exprime o gamă atît de variată de adevăruri. Într-adevăr, Ioan
foloseşte cele mai simple cuvinte cu putinţă; vocabularul lui este acela al unui copil la vîrsta de 5-7
ani, dar conţinutul de informaţii, bogăţia de idei şi imagini sînt fascinant de bogate. Apostolul scrie
despre: adevăr, lumină, dragoste, umblare, rămînere, viaţă, apă, ură şi moarte. Însemnătatea acestor
cuvinte trece însă cu mult peste folosul lor obişnuit, devenind ferestre spre nişte realităţi spirituale
profunde.

Data: Epistola a fost scrisă probabil în preajma anului 90 d.Cr.

Contextul scrierii: Este clar că cea de a doua epistolă trebuie aşezată în aceleaşi circumstanţe
spirituale şi istorice ca şi prima epistolă. Este interesant să remarcăm că Duhul Sfînt ne-a lăsat un
instructaj complet de comportament în condiţii de atacuri asupra Bisericii. În 1 Ioan ni s-a spus cum
trebuie să se comporte adunarea ca întreg, în 2 Ioan ni s-a spus cum trebuie să se comporte fiecare
familie din adunare, iar în 3 Ioan ni s-a spus cum trebuie să se comporte fiecare credincios în parte.

Cei ce încearcă să spiritualizeze conţinutul acestei epistole spun că ar fi adresată unei Biserici pe
care autorul o numeşte conspirativ: „aleasă Doamnă şi copiii ei" (2 Ioan 1:1). O citire atentă a
versetului 4 şi mai ales 10-13 ne va arăta însă că aceasta este o tălmăcire forţată. Ce fel de Biserică
ar fi aceea în care numai „unii din copiii tăi umblă în adevăr"?

Casa acestei mame creştine căreia îi scrie apostolul era o casă creştină. Ioan nu pierde ocazia să-şi
exprime bucuria pentru atmosfera în care erau crescuţi copiii acestei femei. „Umblarea" lor era „în
adevăr", dar pericolul era şi el pe aproape. Proorocii mincinoşi dădeau tîrcoale celor ce mergeau pe
calea dreaptă şi căutau să se furişeze în casele lor şi să le strecoare în suflet veninul învăţăturilor lor
drăceşti. În condiţii normale, ospitalitatea este o înaltă virtute creştină, dar în contactele cu
„amăgitorii" (1 Ioan 7), ospitalitatea se poate dovedi primul pas spre dezastru. Aşa cum remarca
cineva: „Minciuna este un misionar plin de rîvnă. Ea merge din casă în casă căutînd să convertească
cît mai multe persoane". Cu maturitatea care-l caracteriza, apostolul Ioan o sfătuieşte pe această
mamă creştină să-şi păzească cu vigilenţă „cuibul".

Conţinutul cărţii: În cea dintîi epistolă, Ioan ne-a informat că un grup de oameni din Biserică
părăsiseră adunarea şi învăţătura creştină: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai
noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ei au ieşit ca să se arate că nu toţi sînt
dintre ai noştri" (1 Ioan 2:19). Ieşiţi din adunare, aceşti „amăgitori" colindau din casă în casă,
infiltrîndu-se prin Biserici şi oferind creştinilor „cunoştinţe mai înalte decît Evanghelia",
propovăduită în Biserică. Apostolul Ioan o avertizează pe această mamă creştină să nu se lase tîrîtă
în erezie şi să-i refuze categoric pe cei ce vor încerca să o depărteze de Domnul: „Păziţi-vă bine să
nu vă pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină. Oricine o ia înainte, şi nu
rămîne în învăţătura lui Cristos, n-are pe Dumnezeu" (2 Ioan 8-9). Dragostea de oameni este o
virtute, compromisul cu ereticii este un păcat, iar părtăşia cu batjocoritorii Domnului este la fel de
vinovată ca şi păcătuirea.

204
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cuvîntul „adevăr" apare de cinci ori în primele 4 versete.
Întreaga epistolă este un avertisment împotriva asaltului minciunii şi împotriva imposturii celor
care colindau din casă în casă ca să „buimăcească familii întregi, învăţînd pe oameni, pentru un
cîştig mîrşav, lucruri pe care nu trebuie să le înveţe" (Tit 1:11). Tema generală a epistolei este
„statornicia în Evanghelia Domnului" şi este enunţată în versetul 6: „Şi dragostea stă în vieţuirea
după poruncile Lui. Aceasta este porunca în care trebuie să umblaţi, după cum aţi auzit de la
început".

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere, 1-3
I. ASCULTAREA DE PORUNCA DOMNULUI a. Umblarea în adevăr, 4-5 b. Umblarea în
dragoste, 6

II. VEGHERE ÎN ASCULTARE DE DOMNUL a. Avertisment împotriva falşilor învăţături


7-9 b. Avertisment împotriva falsei ospitalităţi, 10-11

Încheiere, 12-13

205
3 IOAN

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Ioannou G" - „Ioan G", „gama" fiind a treia literă
din alfabetul grecesc.

Autorul: Acelaşi „presbiter" care a scris şi cea de a doua epistolă este şi autorul acesteia (2 Ioan 1;
3 Ioan 1). De data aceasta, apostolul Ioan se adresează nu Bisericii şi nici unei familii ci unui frate
din Biserică.

Data: A doua şi a treia epistolă a lui Ioan au fost probabil scrisori de salut care au însoţit cea dintîi
epistolă spre destinatarii ei. Data scrierii lui 3 Ioan deci trebuie să fie plasată tot în preajma anului
90 d.Cr.

Contextul scrierii: Cea de a treia epistolă s-a născut pe fondul aceloraşi frămîntări care tulburau
viaţa Bisericii creştine din Asia spre sfîrşitul vieţii lui Ioan. Rămas ultimul ucenic al Domnului în
viaţă, Ioan veghează asupra adunărilor creştine şi asupra celor care funcţionează ca lideri spirituali
ai Bisericii.

Conţinutul cărţii: Această a treia epistolă a lui Ioan este scurtă în conţinut, dar plină de informaţii
care trebuiesc toate studiate. Epistola poate fi considerată o scrisoare de însoţire şi recomandare
pentru „cărăuşii" trimişi să răspîndească epistola scrisă de Ioan pentru apărarea credinţei în acele
timpuri de atacul furibund al ereticilor „gnostici": „Vei face bine să îngrijeşti de călătoria lor,
într-un chip vrednic de Dumnezeu; căci au plecat pentru dragostea Numelui Lui, fără să primească
ceva de la neamuri. Este datoria noastră dar, să primim bine pe astfel de oameni, ca să lucrăm
împreună cu adevărul" (3 Ioan 7-8).

La fel de bine însă, epistola poate fi citită ca şi un studiu în comportamentul liderilor spirituali ai
Bisericii. Ioan, Gaiu, Diotref şi Dimitrie sînt tot atîtea tipuri de slujitori ai Bisericii. Ioan este
„presbiterul" cu autoritate apostolică, Gaiu este lucrătorul tînăr plin de rîvnă care se avîntă dincolo
de limitele puterilor sale (3 Ioan 2-3). Creşterea lui spirituală era supravegheată direct de Ioan. În
Biserica în care se afla, Gaiu este prins Între exemplul rău dat de Diotref („Diotref, căruia îi place să
aibă întîietatea între ei, nu vrea să ştie de noi. Ne cleveteşte cu vorbe rele, nu primeşte pe fraţi şi
împiedică şi pe cei ce voiesc să-i primească, şi-i dă afară din Biserică" - v. 9-10) şi exemplul bun
dat de Dimitrie („Toţi, chiar şi Adevărul, mărturisesc bine despre Dimitrie; şi noi mărturisim despre
el; şi ştii că mărturisirea noastră este adevărată" - v.12). Sfatul pe care Ioan i-l dă lui Gaiu este să nu
se lase biruit de rău şi să se ia după exemplul bun stabilit de Dimitrie: „Prea iubitule, nu urma răul,
ci binele. Cine face binele este de la Dumnezeu; cine face răul n-a văzut pe Dumnezeu" - v. 11).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: În textul acestei epitole ne întîlnim iarăşi cu „umblarea în
adevăr” (3 Ioan 4), cu „umblarea în dragoste" (3 Ioan l, 6, 7) şi cu grija lui Ioan pentru Biserica
Domnului. Intimitatea dintre apostol şi credincioşi este ilustrată cum nu se poate mai bine de
exprimarea dorinţei lui Ioan de a sta de vorbă cu ei „gura" către gură" (2 Ioan 12; 3 Ioan 13).

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere, 1
I. GAIU - LUCRAREA ÎN ADEVĂR ŞI ÎN DRAGOSTE Un lucrător în creştere a.
Credincioşie faţă de adevăr, 3-4 b. Slujire fată de fraţi, 5 c. Umblare în dragoste, 6 d.
Colaborare cu fraţii, 7-8

II. DIOTREF, LUCRAREA ÎN FIREA PĂMÎNTEASCĂ Un lider firesc a. Îi place să aibă

206
întîietatea, 9 b. Nu vrea să ştie de alţii, 9 c. Îi cleveteşte pe alţi lucrători, 10 d. Nu primeşte pe
fraţi, 10 e. Crede că este„proprietarul" Bisericii, 10 f. Dă afară pe cine vrea el, 10 g. Va trebui
să fie disciplinat, 10 h. Este un pericol pentru creşterea altora, 10

III. DIMITRIE, LUCRAREA VORBITĂ DE BINE Un exemplu demn de urmat a. Sprijinit


pe Cuvîntul lui Dumnezeu, 12, b. Vorbit de bine de fraţii din Biserică, 12 c. Confirmat de
apostoli, 12

Încheiere, 13-14

207
IUDA

Titlul: Cartea se numeşte în original: „Iouda" - „Iuda", după numele celui ce a scris-o.

Autorul: Numele celui care a scris-o este dat chiar în conţinutul cărţii (v.1). Acest Iuda a fost un alt
frate al Domnului Isus (Mat. 13:55; Marcu 6:3). El nu se consideră în numărul celor 12 apostoli
(Iuda 17), ci se prezintă ca „frate al lui Iacov" (Iuda 1). În mod obişnuit, în vremea aceea o persoană
se identifica pe sine după numele tatălui său. Motivul pentru care Iuda a făcut excepţie de la regula
aceasta a fost probabil dublu: (1) din modestie şi respect, el n-a vrut să facă aluzie la relaţia lui de
familie cu Isus Cristos, şi (2) el crede că poate fi identificat foarte bine în funcţie de relaţia cu Iacov,
fratele său mai mare care ajunsese între timp unul dintre liderii proeminenţi în Biserica din
Ierusalim.

Data: Epistola a fost scrisă probabil cîndva în perioada cuprinsă între anii 65-80 d.Cr. Erezia pe
care o combate Iuda a apărut în Biserica primară destul de repede şi a fost combătută cu putere de
Pavel, Ioan şi Petru. De fapt, epistola lui Iuda poate fi considerată ca o reluare a celei de a doua
epistole a lui Petru. Între 2 Petru 2:1-22 şi Iuda 4-18 există o asemănare imposibil de trecut cu
vederea. Probabil că Iuda a avut de confruntat aceleaşi probleme ca şi Petru şi s-a folosit de epistola
şi autoritatea apostolului pentru a-şi întări şi mai mult punctul de vedere.

Contextul scrierii: În timp ce Iuda se pregătea să le scrie fraţilor despre mîntuire, el se vede silit
să-şi schimbe subiectul pentru a combate activitatea şi învăţătura unui grup de oameni plini de vicii,
care circulau prin Biserici şi căutau „să schimbe în desfrînare harul lui Dumnezeu" (Iuda 3-4). Nu
este greu să recunoaştem în acest grup de prooroci mincinoşi pe „amăgitorii" pe care-i prevestise
Petru (2 Petru 2:1) şi pe care-i combătuse cu atîta putere Ioan (vezi 1 Ioan). Aparent aceşti
învăţători mincinoşi căutau să-i convingă pe cei credincioşi că harul iertării se întinde nu numai în
trecut, dar şi în prezent. Ei considerau mîntuirea ca pe un fel de paşaport spre lumea trăirii în pofte
şi păcate. Ei negau dumnezeirea lui Cristos şi reduceau creştinismul la o sumă de cunoştinţe
teoretice fără legătură cu viaţa de toate zilele.

Conţinutul cărţii: Cine citeşte această epistolă îşi dă repede seama că Iuda scrie prin excelenţă
evreilor. Mulţimea de citate şi exemple din Vechiul Testament se succed fără nici o lămurire
suplimentară, indicînd faptul că Iuda presupunea că cititorii lui sînt de mult familiarizaţi cu istoria
Israelului şi cu conţinutul Scripturilor.

Iuda le aminteşte creştinilor felul în care s-a purtat Dumnezeu în trecut cu necredinciosul Israel, cu
îngerii neascultători, cu oraşele păcătoase Sodoma şi Gomora şi cu aceeia care, asemenea lui Cain,
Balaam şi Core, s-au răzvrătit împotriva Domnului (Iuda 5, 6, 7, 8-10, 11). După un scurt pasaj în
care descrie imoralitatea acestor prooroci mincinoşi, Iuda încheie scurta lui epistolă printr-un
avertisment fierbinte, printr-o chemare urgentă la statornicie (Iuda 12-19, 20-23) şi printr-una din
cele mai frumoase benedicţii din Biblie (Iuda 24-25).

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere, 1-2

I. ATACUL DUŞMANILOR a. Urgenţa apelului din epistolă, 3 b. Doctrina învăţătorilor


mincinoşi - schimbă harul în desfrînare, 4 - tăgăduiesc dumnezeirea lui Cristos, 4

c. Soarta învăţătorilor mincinoşi Exemplul Îngerilor căzuţi, 6 Exemplul Sodomei şi Gomorei,


7-8

208
d. Metoda învăţătorilor mincinoşi - pîngăresc trupul, 8 - batjocoresc dregătoriile, 8-10
Exemplul lui Cain, 11 Exemplul lui Balaam, 11 Exemplul fiilor lui Core, 11

e. Falsitatea învăţătorilor mincinoşi

Şase metafore care condamnă: - ca nişte stînci ascunse, 12 - ca nişte nori fără apă, 12 - ca nişte
pomi tomnatici fără rod, 12 - ca nişte pomi dezrădăcinaţi, 12 - ca nişte valuri înfuriate ale mării,
13 - ca nişte stele rătăcitoare, 13

f. Iminenta lor pedepsire Profeţia patriarhului Enoh, 14-16

II. LUPTA CELOR CREDINCIOŞI a. A fost vestită de apostoli, 17-19

b. Trebuie practicată de credincioşi - ”zidiţi-vă sufleteşte", 20 - „rugaţi-vă prin Duhul", 20 -


„ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu", 21 - „aşteptaţi îndurarea Domnului nostru", 21 -
„mustraţi pe cei ce se despart de voi", 22 - „căutaţi să mîntuiţi pe unii", 23 - „feriţi-vă de
compromisuri cu păcatul", 23

III. NĂDEJDEA CELOR CREDINCIOŞI a. Dumnezeu poate să-i păzească, 24-25

209
APOCALIPSA

Titlul: În original, cartea poartă numele: „Apokalypsis Iesou Christou" - „Descoperirea lui Isus
Cristos". Această numire ne atrage atenţia asupra Domnului Isus ca sursă şi subiect general ai
tuturor lucrurilor tratate în textul cărţii.

Autorul: Nu încape nici o îndoială că Cel ce ne trimite această epistolă despre Sine şi despre
desfăşurarea istoriei viitoare este însuşi Domnul Isus Cristos. Ioan este numai „instrumentul
uman", „scribul" ales pentru a ne transmite mesajul primit de la Domnul. Numele lui Ioan apare de
patru ori în textul cărţii (Apoc. 1:1, 4, 9; 22:8). Conţinutul cărţii adevereşte şi el că cel ce a scris-o a
fost un evreu, cunoscător foarte versat în Scriptură, unul dintre conducătorii spirituali ai Bisericilor
din Asia Mică, el însuşi foarte religios şi foarte convins că mişcarea începută de Cristos va triumfa
în curînd asupra forţelor demonice care sînt prezente în lume. Apostolul Ioan corespunde cel mai
bine unei descrieri ca aceasta.

Data: Cartea Apocalipsei a fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o perioadă de grea
persecuţie din partea autorităţilor din Imperiul Roman. Cei mai mulţi comentatori sînt de părere că
data scrierii trebuie să fi fost în preajma anului 95 d.Cr.

Contextul scrierii: Din momentul în care autorităţile romane au început să impună în imperiu
cultul Cezarului declarat zeu, creştinii - care-L considerau împărat pe Isus şi nu acceptau să i se
închine Cezarului - au intrat în conflict deschis cu statul. Apocalipsa îi avertizează pe creştinii din
Smirna despre vremurile grele care vor urma (Apoc. 2:10). Antipa, marturul credincios (Apoc.
2:13) căzuse deja împreună cu alţii, ca primele victime produse de persecuţie (Apoc. 6:9). Ioan
însuşi se găsea exilat pe insula Patmos (Apoc. l:9), probabil un fel de închisoare a imperiului. Nu
este de mirare că, sub presiunile evenimentelor vremii, unii din Biserică începuseră să predice o
cale a compromisului (Apoc. 2:14-15, 20), care trebuia combătută repede, mai ales avînd în vedere
vremurile şi mai cumplite care trebuiau să vină.

Conţinutul cărţii: Cartea are ca scop să-i încurajeze pe cei credincioşi să stea tari în credinţă şi să
nu se plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe cititori că în curînd se va
produce confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol care se va solda cu zdrobirea Diavolului şi
biruinţa glorioasă a Mielului lui Dumnezeu. Pînă atunci însă, creştinii sînt îndemnaţi să stea tare şi
să se împotrivească Diavolului chiar şi cu preţul vieţii. Ei trebuie să ştie că au fost pecetluiţi cu
sigiliul veşniciei şi că vor fi răzbunaţi la venirea Domnului Isus, cînd cei răi vor fi pedepsiţi pe
vecie, iar cei credincioşi vor primi cununa răsplătirilor şi intrarea liberă în eternitatea fericită a
unirii desăvîşite cu Fiul lui Dumnezeu.

Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formă
literară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje „apocaliptice".
Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund simbolice prin care se încearcă să ni se
transmită cunoştinţe despre realităţi care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre
bazată pe experienţă şi simţuri. Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile descrise de Ioan
par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate înţelege deoarece textul însuşi ne pune la
dispoziţie „cheia" unora dintre simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sînt îngeri, sfetnicele sînt
Biserici - Apoc l:20 - „curva cea mare" este Babilonul, iar Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului
- Apoc 21:9-10).

Există patru şcoli de interpretare ale cărţii Apocalipsei: cea preteristă, cea idealistă, cea istoricistă şi
cea viitoristă. Luîndu-le pe rînd acestea susţin că:

(1) Preteristă - textul cărţii este simbolic şi legat de evenimentele care au venit asupra Bisericii în

210
secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de mărturie a ceea ce s-a întîmplat deja şi
din care putem scoate principii veşnic valabile.

(2) Idealistă - textul se adresează unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic, ilustrînd
lupta dintre bine şi rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este redusă la nivelul unei culegeri
de fabule.

(3) Istoricistă - textul este adresat unor Biserici reale, dar capătă un caracter alegoric în care se
poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea şi pînă la vremea sfîrşitului. Apocalipsa este
transformată într-o carte de istorie „cifrată" care poate rivaliza cu oricare carte de istorie din şcolile
lumii. În dosul simbolurilor pot fi recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul, papalitatea,
reformaţia, etc.

(4) Viitoristă - natura textului şi felul în care trebuie el tălmăcit sînt reglementate de „cheia" din
Apoc. 1:19: „Scrie lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sînt şi cele care au să vină după ele".
Apocalipsa este privită ca o cronică a vieţii creştine din „vremea Bisericii" şi ca o anunţare a
evenimentelor viitoare din perioada sfîrşitului. Spre deosebire de interpretarea istoricistă, această
interpretare nu caută să recunoască istoria trecută a lumii în textul Apocalipsei. Ea rezervă
descrierile din carte pentru evenimente încă viitoare, care îşi aşteaptă în curînd împlinirea.

Majoritatea celor care interpretează „viitorist" cartea Apocalipsei văd în scrisorile trimise celor
şapte Biserici, nu numai nişte epistole cu caracter local, ci descrieri ale unor etape caracteristice
prin care va evolua starea creştinismului pînă în vremea sfîrşitului (Apoc. 2 şi 3). Restul cărţii nu
s-a întîmplat încă. Evenimentele descrise începînd cu capitolul 4 al cărţii se vor declanşa în preajma
sau chiar la cea de a doua venire a Domnului. Capitolul 20 descrie trecerea prin vremea Mileniului
spre vremea judecării omenirii, iar ultimele două capitole descriu starea de după judecată, în
fericirea eternă a părtăşiei cu Dumnezeu şi cu cerul.

Deşi recunoaştem ceva bun în fiecare dintre cele patru feluri de interpretare, noi recomandăm
tuturor metoda viitoristă. Ea este cel mai aproape de respectarea spiritului Scripturii şi se
armonizează cel mai bine cu ceea ce ştim deja din informaţiile transmise nouă grin intermediul
celorlalte cărţi profetice. Vechiul Testament a vestit, în repetate ocazii, venirea unei împărăţii în
care „Cineva", venit din linia împărătească a lui David, va domni la Ierusalim peste Israelul refăcut
şi reinstalat în propria lui tară, extinzîndu-şi influenţa domniei lui binefăcătoare asupra tuturor
neamurilor lumii. Aceste profeţii sînt atît de clare şi în număr atît de mare, că a încerca să le
„spiritualizezi" pe toate, ar însemna o necinstire a inspiraţiei Duhului Sfînt asupra autorilor lor.

Mai există şi acel aspect dublu al lucrării mesianice pe care nu l-au putut înţelege pentru o vreme
evreii. Mesia trebuia să vină şi să sufere şi să împărătească. Astăzi, noi ştim că de fapt a fost vorba
despre două veniri succesive ale Domnului. Prima dată el a venit în Ierusalim ca să moară pentru
păcatele lumii, iar a doua oară se va întoarce în acelaşi Ierusalim ca să-şi instaureze glorioasa Lui
împărăţie. Noul Testament nu ne spune cît timp va trebui să treacă între aceste două veniri
succesive. El ne dă doar unele evenimente care vor anunţa iminenţa celei de a doua veniri şi
declanşarea crizei mondiale care se va sfîrşi cu biruinţa finală a Mielului (Mat. 24:27-31; 2Tes.
2:1-12; 2Tim. 3).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Istoria lumii se desfăşoară între prima şi ultima carte a
Bibliei. Geneza ne arată unde au început toate, iar Apocalipsa ne arată unde şi prin ce se vor sfîrşi
toate lucrurile.

Apocalipsa este o succesiune de serii de „şapte". Se vorbeşte despre: şapte Biserici (Apoc 1:4, 11),
şapte duhuri (Apoc 1:4), şapte sfeşnice de aur (Apoc 1:12), şaptestele (Apoc. 1:16), şapte peceţi
(Apoc. 5:1), şapte coarne şi şapte ochi (Apoc. 5:6), şapte trîmbiţe (Apoc. 8:2), şapte tunete (Apoc.
10:3), şapte semne (Apoc. 12:1, 3; 13:13-14; 15:1; 16:14; 19:20), şapte cununi împărăteşti (Apoc.

211
12:3), şapte plăgi (Apoc. 15:7), şapte potire de aur (Apoc. 15:7), şapte munţi (Apoc. 17:9), şi şapte
împăraţi (Apoc. 17:10). Cifra „7" reprezintă în simbolistica iudaică „perfecţiunea divină". Cartea
Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru, în toată desăvîrşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar
nebiruit, atacat, dar mereu la cîrma istoriei, fără să se grăbească şi fără să întîrzie, conducînd totul
spre împlinirea planurilor Lui măreţe şi desăvîrşite.

Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nici o altă carte a Bibliei nu este mai clară în
desfăşurarea mesajului ei. Primele cinci capitole descriu prima mişcare a acţiunii prin care Cristos
este încununat pe tronul din ceruri. Partea cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea de a doua
mişcare a acţiunii spre încununarea lui Cristos ca Domn pe tronul terestru. Finalul cărţii înalţă
acţiunea spre apogeul încununării lui Cristos peste toată „noua creaţie". Cu planul acesta în minte,
elementele particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia.

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere, 1:1-9
I. CRISTOS - pe tronul cerului a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20 b. Scrisorile
către cele şapte Biserici, 2:1-3:22 c. Tronul slavei şi închinăciunea din cer, 4:1 -5:14

II. Luarea în stăpînire a pămîntului d. Ruperea celor şapte peceti, 6:1-17

O paranteză: Pecetluirea celor 144.000 din Israel, 7:1-8 Mulţimea mlhtuitilor din Necazul cel
Mare, 7:9-17

e. Cele şapte trîmbiţe, 8:1-9:21

O paranteză: Ierusalimul în vremea Necazului cel Mare, 10-11

f. Cele şapte personaje, 12-13 (femeia însărcinată, pruncul, balaurul roşu, Mihail, vulturul, fiara, a
doua fiară)

O paranteză: Pecetluirea celor 144.000, 14:1-5 Vulturul cu Evanghelia veşnică, 14:6-7


Avertismente rmpotriva Minării la fiară, 14:8-13 Motivul pentru Armaghedon, 14:14-20

g. Cele şapte potire, 15-21

O paranteză: Babilonul sub mînia lui Dumnezeu, 17-18

h. Împărăţia de 1.000 de ani, 20:1-6 i. Ultima împotrivire şi osînda lui Satan, 20:7-10 î. Judecata
cea din urmă, 22:11-15

III. CRISTOS - domneşte în noua creaţie


j. Un cer nou şi un pămînt nou, 21-22

212
Layout: Georgian Rădulescu
Tel.: 0723.684.524
E-mail: radulescu.buzau@yahoo.com

213
214