Dumitru K Negoiță

Buzău
şi casa din Ursoaia
–2–
Dumitru K Negoiță

Buzău
şi casa din Ursoaia

Editura Teocora,
Buzău 2019

–3–
 Descrierea CIP

Culegere text:
Dumitru K. Negoiță

Lectori de carte:
Radu Roxelana
George Vlaicu

Lector corector:
Marcela Chiriță

Copertă și tehnoredactare:
Valentin Rădulescu

–4–
 Amintirile,
păsări călătoare ce se întorc

La vârsta înţelepţilor, Dumitru K Negoiţă îşi rememorează

secvenţe din viaţă, în clipele când îşi renovează casa părintească
din satul Ursoaia, pe care intenţionează să o transforme în Casă de
Cultură Sătească. Această hotărâre lăudabilă mă convinge că în
România profundă există oameni ce-şi iubesc semenii, istoria ţării
şi pământul străbun.
Textul primit de la autor emană o empatie faţă de părinţi,
consăteni şi cunoscuţii pe care i-a întâlnit de-a lungul vieţii. În acest
context, Dumitru K. Negoiţă, pentru a scoate în evidenţă, plastic şi
sugestiv, momente din viaţa sa, foloseşte comparaţii, epitete şi, nu
de puţine ori metafore, făcând naraţiunea să fie suculentă şi
autentică. În acest context e necesar să facem o deosebire între
figurile aparţinând limbii vorbite şi cele poetice. Fapt ce îl
precizează Ch. Bally în „Traite de stylistique francaise” şi F.
Baumgarten care considera imaginile drept „perceptions obscures“,
ceea ce concordă într-o măsură mai mare cu funcţia ambiguă pe
care o îndeplinesc în limba poetică. În mod obişnuit figurile de stil
sunt numite imagini. Vom menţiona că trebuie evitată confuzia
dintre imagine ca procedeu stilistic şi acelaşi termen folosit uneori
pentru a denumi reprezentarea, deci o noţiune psihologică.
–5–
Metafora este o imagine, tot astfel când spun iubita mea, cuvintele
îmi trezesc „o imagine”. Confuzia dintre imagine-reprezentare şi
imagine- figură de stil se explică prin faptul că, în limbaj artistic,
fenomenul evocat se sprijină pe o trăire emoţională a lui, ceea ce
implică utilizarea acelor mijloace de expresie care o
individualizează din punct de vedere stilistic. Pentru Eminescu
floarea este femeia iubită aşa cum se exprimă plastic în „De-aş
avea...”
Lingvistul eleveţian spune că figurile ar fi rezultatul unei
analize imperfecte, dar unite între ele se ajunge la metonimie: o
farfurie de fasole. Când se acceptă partea pentru întreg dintr-o
„neglijenţă“ sau lene a gândirii, se obţine o sinecdocă, de exemplu,
iţe pentru război (de ţesut), de raportul dintre cauză şi efect. Văzut
de mine astfel: în general se cheamă imagine tot ce-ţi poate trezi în
minte o idée care să dea naştere unei expresii, se mai întrebuinţează
şi atunci când, sub puterea unei emoţii puternice, ţi se pare că vezi
lucrurile de care vorbeşti şi când le pui sub ochii ascultătorilor.
Trebuie să subliniez că una este imaginea oratorică şi alta-i cea
poetică, fiindcă scopul celei poetice e uimirea, iar celei din
discursuri este înfăţişarea limpede a lucrurilor, dar amândouă
urmăresc totuşi să dea stilului patos şi mişcare.
Pentru antici figurile reprezintă o categorie a stilisticii, ele
îndeplinesc rolul de imagini în măsura în care le privim din punct
de vedere al funcţiei pe care şi-o asumă în arta verbală. Această

–6–
funcţie este pentru noi o funcţie emoţional-estetică atunci când
consider că scopul imaginii poetice este de a provoca o stare de
uimire, adică o emoţie estetică.
Definirea tropilor, luându-se ca punct de plecare transferul
semantic, se datoreşte lui Aristotel, care a aplicat-o primul
metaforei. Aceasta ar fi trecerea asupra unui obiect a numelui altui
obiect fie de la gen la speţă, fie de la speţă, fie prin analogie, aşa
cum aminteşte Aristotel în Poetica. Transferul de semnificaţie de la
gen la specie sau de la specie la specie reprezintă un element care
intră în definiţia metaforei dată de Aristotel.
Metafora este un transfer de semnificaţii între două cuvinte,
suportul sau baza de translaţie (Q) şi permutantul sau cuvântul care
provoacă fenomenul metaphoric (W), aşa cum aminteşte şi
Ch.Brooke-Rose în „A Grammar of Metaphor”, Londra, 1958.
Observ că termenul metaforic W are ceva în plus, este clar
„figurat“, seamănă cu Q, fără să fie identic cu el: el pare un Q
„contaminat”, îmbogăţit sau sărăcit, adică „metaforizat”. Dau un
exemplu, în versul: „Jinduit blestem de aur, mărul,/ îl pândim să
cadă în panere” (Radu Gyr - „Mărul de aur”) - toţi termenii
subliniaţi de noi apar, prin conţinutul lor semantic, îmbogăţiţi, căci
blestem de aur depăşeşte sensul substantivului” invocarea urgiei
divinităţii, nenorocire a cuiva, imprecaţie, ocară, maledicţie“, de
aur, pe acela de bogăţie frumoasă, să cadă, însemnând speranţa unei
împliniri, panere, obiect din împletitură unde se păstrează ceva ce a

–7–
fost cules. Jocul semantic dintre propriu şi figurat, sprijinit pe
accepţia metaforică devenită sens fundamental, poate fi reactualizat
în limba poetică prin confruntarea celor două sensuri sau, altfel
spus, prin constrângerea sensului „figurat” de a reveni la înţelesul
propriu, iniţial.
Fenomenul reclamat de comunicarea poetică are loc în planul
paradigmatic al limbii, aşa cum ne spune şi Jean Cohen, unde se
constituie raporturile asociative a căror natură nu este numai
intelectuală, ci şi afectivă (vezi Tudor Vianu - „Simbolul artistic”,
în „Postume”, p.141). Schimbarea nu se reduce la un act de
analogie semantică, ci presupune modificarea semnificaţiei primare
şi crearea unui conţinut nou. Condiţia creării sensurilor metaforice
este dată de „alterarea” sensului fundamental, care este denotativ,
pentru a face posibilă nașterea concomitentă a sensului figurat, care
este conotativ „ce funcţionează ca sens nou şi propriu”. Metafora
nu este un simplu transfer de sens, ci o metamorfozare semantică.
Cuvântul poetic este în acelaşi timp „mort et resurrection du
langage” (Jean Cohen), el implică „pierderea“ sau suspendarea
sensului la nivelul denotaţiilor, pentru a se putea naşte o
semnificaţie nouă în contextual conotaţiilor.
Totuşi metafora nu înseamnă, o spunem noi cu certitudine,
numai o schimbare de sens de un tip diferit, şi anume trecerea de la
sensul noţional la sensul emoţional. Nu trebuie să ignorăm natura
particulară a relaţiei dintre semnificat şi semnificant, ca factor

–8–
esenţial şi determinant al expresivităţii metaforice în special şi al
celei poetice în general.
Originalitatea expresiei figurate, adică a metaforei, este un
raport direct cu capacitatea ei de sugerare, adică depinde de gradul
în care reprezentarea faptelor în conştiinţa artistului echivalează cu
un act de cunoaştere şi trăire a realităţii, caracterizat prin adâncime
şi autenticitate. Mediul lingvistic, adică limba, în care se realizează
şi prin care se realizează funcţia expresivă a imaginii este
contextual.
Originalitatea expresiei figurate din proza publicată este în
raport direct cu capacitatea ei de sugerare, adică depinde de gradul
în care reprezentarea faptelor în conştiinţa artistului echivalează cu
un act de cunoaştere şi trăire a realităţii, caracterizat prin adâncime
şi autenticitate. Mediul lingvistic în care se realizează şi prin care
se revelează funcţia expresivă a imaginii este contextual.
Am făcut această digresiune cu scopul de a înţelege mai bine
rememorările autorului „Buzău şi casa din Ursoaia“, text structurat
în: „De 42 de ani în Buzău, Las-o, că-i de la tata, Cum se ajunge în
acest sat?, O alernativă la Ciuta, S-a hotărât, Buzăul, cel drag, Puțin
ajutor, O lecție, Dragoste și sens, Comuna pierdută, Averea cea
mare, În gara Buzău, De la Ursoaia la... Craiova!, Colegii, Marea
brambureală, Când îți iei perechea, Școala de arbitri de fotbal,
Pârâul Ursoaia, Fabrica, MOMENTUL 1978 (O scrisoare
deschisă), La Întreprindere, Momentul 1980, București 1982, Iar…

–9–
Scrisoarea deschisă - Ca boala de omul sănătos, Cartea de Judecată,
Puteai să fii domn în vremea comunismului?, O mărturie dragă
mie!, CUPA României (RSR) de atunci: PROMOŢII, ONOARE,
Un fel de iubire, Și… totuși… Buzău, Casa de Cultură a
Sindicatelor Buzău, Plecările, Întreprinderea în care am crescut a
fost omorâtă, Democrația și legea junglei, Cusături ajunse și-n
biserica „Sf. Constantin și Elena” din Ursoaia, Drumul dăruirilor,
La Vipereşti s-a stins o lumină, Începutul consolidării, În pragul
Centenarului, O rezistenţă pentru cei care ne-au distrus cultura,
DATE BIBLIOGRAFICE, Cărţi colective, Inclus în Cărţi premiate,
Dumitru K Negoiţă a fost şi este, Aprecieri critice despre cărţile lui
Dumitru K. Negoiţă şi-au exprimat..”.
Citind memoriile domnului Negoiţă m-au făcut să meditez
asupra unor fenomene filozofice, un lucru ce aduce un plus pozitiv
faţă de rememorările autorului.
-Se spune că este frumos, nu ce este frumos, ci ce ne place.
Dacă frumosul este receptat numai de eu, nu şi de noi, nu este
frumos. Această calitate trebuie să fie socială pentru a fi apreciată
în acest sens. Asupra înţelegerii frumosului un rol important îl are
felul cum îl percepe moda şi societatea dintr-o epocă dată.
Frumosul era altul în epoca sclavagistă, altfel în epoca medievală
şi altfel este perceput în epoca prezentă.
-Există două feluri de frumuseţe: utilă şi inutilă. Frumosul util
este graţie elementului intelectual şi elementului sensibil de

– 10 –
satisfacţie resimţită: el este o anticipare a plăcutului prin perceperea
unor mijloace bine organizate în acest scop; el satisface inteligenţa
,voinţa şi sensibilitatea; când acest triplu rezultat se produce, când
utilul ne poartă dinainte la termen şi la scop, finalitatea devine
frumuseţe utilă.
-Trebuie să fii poet în tine însuţi pentru a iubi natura.
Sentimentul poetic nu s-a născut din natură, el este natura însăşi,
care apare transformată în oarecare măsură.
- Nu privi - s-ar putea să vezi, Nu asculta - s-ar putea să auzi,
Nu gândi - s-ar putea să afli, Nu lua hotărâri - s-ar putea să
greşeşti, Nu umbla - s-ar putea să te împiedici, Nu alerga - s-ar
putea să cazi, Nu trăi - s-ar putea să mori. Citind aceste lucruri într-
un ziar, mai completez cu: nu muri că s-ar putea să devii iarbă, să
te pască vaca, laptele să-l bea o mamă care naşte un copil. Şi te naşti
din nou.
- Criticilor care critică de dragul de a critica, pentru a-şi arăta
superioritatea, le spun: îi avertizez că încalcă preceptul moral, prin
excelenţă: iubiţi-vă unii pe alţii,cum spunea altădată Alfred
Fouillee. În definitiv, dacă bunăvoinţă este şi o datorie faţă de om,
de ce nu am avea-o şi faţă de operele sale, în care a pus tot ceea ce
a crezut că are mai bun în el? Cartea scrisă, cât de imperfectă ar fi
ea, este încă una din manifestările cele mai înalte a eternei voinţe
de a trăi şi, în acest sens, demnă de respect. Criticul care
desfinţează o carte, pe drept cuvânt, este gâde. (Criminal).

– 11 –
 - A crea înseamnă a şti să fii în acelaşi timp subtil precum
gândirea şi real ca viaţa.
- Se spune că omul este stilul, atunci spun că viaţa este
subiectul.
- Adevărata artă trebuie să pătrundă, dar să nu cuprindă.
- În artă e bine să nu te pierzi în prea multe detalii,fiindcă în
loc să se completeze, se anulează unele pe altele. Astfel,vrând să
arate mai multe lucruri deodată se riscă să nu se vadă nimic.
- Caracterul unui om se dezvăluie şi se apreciază prin
acţiune, chiar dacă îl cunoaştem numai din discuţie, până nu vedem
persoana acţionând nu putem spune că ne cunoaştem. Nu ne putem
lăuda că ne cunoaştem pe sine dacă nu ne-am văzut la lucru.
- Dacă stilul este arta de a stârni interesul, eticul este
echilibrul interesului. Dacă stilul este arta de a plasa gândul, eticul
este felul cum îl plasezi. Stilul este de a scoate în evidenţă, de a
trasmite, de a spune totul de la autor semenilor săi în întregime. Insă
eticul este legea bunului simţ care cenzurează scoaterea în evidenţă
a ceea ce doreşte să trasmită autorul.
- Pentru mine metafora este o viziune iar comparaţia un
silogism.
- Între frumos şi poetic există o diferenţiere. Frumosul rezistă
mai ales în formă, în proporţii şi armonie, poeticul rezultă,
îndeosebi, din ceea ce exprimă şi sugerează forma, mai curând din

– 12 –
ceea ce ne arată. Frumosul se vede, poeticul se întrevede. Frumosul
se aude, poeticul se ascultă.
- Etimologic, se pare, că din limba latină vine cuvântul
cultură. Rădăcina din care a derivat este verbul calere, ce înseamnă
a cultiva anumite lucruri, cu înţelesul de a le îngriji, pentru a le
ameliora calitatea sau a le creşte productivitatea. După mine, cred
că vine de la credinţă, de la cult, de la ceremonialul impus de acesta.
Cicero punea în discuţie cultura animi prin această expresie
înţelegea efort educaţional cu efect în rodirea sufletului.
Textul lui Dumitru K. Negoita este o carte de memorialistică
cu efectul rodirii sufletului cum spunea Cicero.

Al. Florin Ţene, Preşedinte L.S.R,

Membru corespondent al Academiei Româno-Americane

– 13 –
 De 42 de ani în Buzău

Motto: La Buzău am învățat să nu uit de unde am plecat

Am trăit lacrima, ne spune Ursoianu, care des se prelingea pe
obrajii părinților. Fie trăite de bunicii părinților, prevestind destul
de des pățaniile. Fie trăite de bunicii părinților și ai străbunicilor
mei, prin pierderea, în timpul Primului Război Mondial, a trei fii -
unul dintre aceștia fiind tatăl tatălui meu. La rândul său, orfanul de
tată a fost și el mobilizat în cel de-al Doilea Război Mondial în anul
1939, a plecat la mobilizare lăsând acasă un copil de o lună, în grija
mamei. Ce să mai spun...lacrimi și muncă, muncă și lacrimi.
Uneori se întâmplă ca dușurile reci să ne facă mai vioi. Să nu
aștepți întotdeauna să ți se facă, să ți se dea. E bine să ne luăm viața
în piept și să devenim conștienți că totul depinde de individ, dacă
dorești să devii mai liniștit, cu speranțe înspre bucurii și împliniri.
Desigur, ca să devii om cu principii sănătoase e nevoie de-o muncă
dublă.
• Dar cu o muncă dublă, poți scăpa de lacrimi?
Depinde ce înseamnă o a doua muncă. Viziunea şi concepția
despre lume şi viață, anii tinereții m-au îndemnat înspre
completarea studiilor odată cu serviciul, dar și în paralel cu Școala
pentru Arbitri-fotbal. După terminarea Școlii de arbitri, în urma

– 14 –
examenului, am devenit apt să conduc meciuri pe gazonul verde,
gazonul dreptunghiular, întâlnit prin mai multe zone de prin județ.
Așa am putut scăpa de lacrimă, muncind dublu și diversificat.
În și după aceste activități diversificate, viața te încarcă cu
experiențe de mai multe genuri utile unor principii și, depinde cum
faci selecția și înspre ce drum apuci în momentul când ajungi într-
o intersecție.
Nu știu alții pe ce drumuri ar porni, că eu am pornit-o pe un
drum lung, pe un fel de potecă, pășind cu o geantă încărcată cu
speranță, entuziasm, curaj și dorința de a fi pozitiv.
• Și ce s-a reușit?
Desigur, un important fapt s-a reușit: să usuc o lacrimă! S-a
reușit să construiesc „Poarta amintirilor” și multe altele, care au
devenit destul de cunoscute.
Și când te gândești că toate acestea s-au întâmplat în Orașul
de domiciliu, Buzău...

Las-o că-i de la tata

Două erau motivele principale în anul 1968, influențați aprig

de Ursoianu, să se mute undeva de pe ulița cu noroaie unde peste
30 de familii se alimentau cu apă de la Fântâna lui Cojocaru, undeva
mai jos la șoseaua pietruită și fântâna de pe izlaz, mai aproape...
Vara se adunau la rând la fântână ca la moară.

– 15 –
 Al doilea motiv, construcția casei însemna și o condiție -
naveta la Buzău, pe care urma s-o facă Ursoianu. A fost destul de
greu să-l convingă pe tatăl său, fostul medaliat de război, viitorul
constructor, să plece din pământul său, pe pământul soției sale. Nu
de puține ori repeta:
- „La tinerețe m-am însurat, iar acum, la bătrânețe să mă
mărit?” Ca răspuns la acest detaliu au contat mult cuvintele
Ursoianului, contraatacând cu:
- „Ceea ce spui, era valabil în Orânduirea trecută, acum cu
CAP-urile s-a stricat orânduiala.”
Cred că aceste cuvinte repetabile, nu influența mamei sale,
l-au convins pe fostul medaliat, lucrător forestier, dulgher, cioplitor
de traverse CFR, tâmplar, să se apuce de treabă.
Mai întâi a cumpărat câțiva metri cubi de lemn de construcții
și-n timpul când venea de la pădure, unde lucra, a început
construcția doar cu Ursoianu, ca salahor. Era în vacanța mare când,
nu tu scăldat, nu tu fotbal, nu tu filme la caravană, nu tu întâlnire
cu băieții...
Prin vara anului 1969, deja construise tata și ușile când,
alături de cele construite, adăugă și o ușă veche.
- Aceasta, ce-i cu ea?
- Las-o, zice Constructorul răstit, că-i de la tata!
Ursoianul a tăcut, înțelegând că fostul medaliat în cel de-al
Doilea Război Mondial poartă amintirea tatălui, al celui care a luptat

– 16 –
în Primul Război Mondial și nu s-a putut bucura măcar de Unirea cea
Mare de la 1 decembrie 1918... Gloanțele, blestematele…

Cum se ajunge în acest sat?

Unde-i satul? Sunt două variante de la orașul de reședință

Buzău: prima, pe DN 10, de la Buzău înspre Brașov, după ce se
trece prin Ciuta, de la Viperești se face dreapta, înspre Puntea –
pod. Iar ca o alternativă la Ciuta, de la Măgura se face dreapta
înspre podul Robești și de aici la Pârscov. Lucrarea despre care am
mai vorbit, adresată scriitorului Gheorghe Postelnicu, ne prezintă
sarea și alte condimente privitoare la a doua variantă.

O alernativă la Ciuta

În lumina cuvintelor pe care le-ați rostit și scris cu drag în

volumul bine îngrijit asemeni revistei „Întrezăriri”, unde se simte
spiritul lui Vasile Voiculescu, pe care l-ați ținut treaz și nealterat la
Pârscov, vă scriu în calitate de vecin al zonei.
Ca vecin cu Pârscovul, ne spune Ursoianu, îmi amintesc de
copilăria mea, când venea prin satul Ursoaia poștașul în șaretă, cu
corespondența de la oficiul nostru Pârscov. Pentru comuna noastră,
Rușavățu, nu era doar Oficiul poștal, era și Iarmarocul de marți și
nu numai. La nașterea mea, tata, lucrător forestier, s-a tăiat la un

– 17 –
picior și a fost internat la Spitalul din Pârscov. Toate drumurile
noastre din comuna Rușavățu înspre Buzău treceau prin Pârscov.
Că vor, ori nu vor să creadă unii dintre noi, Pârscovul era o utilitate,
să vă parafrazez, era o lumină, mai ales și după cuvintele lui Ion
Caraion al nostru de la Pălici: „M-am născut într-un sat ca o bubă.”
Revenind la vremea noastră, distinse Gheorghe Postelnicu,
permiteți-mi să vă felicit atât pentru harul și iubirea ce-o nutriți
pentru cuvântul scris, pentru împlinirea unei cifre rotunde, dar și
pentru onorarea faptelor dumneavoastră cu titlul de Cetățean de
Onoare al comunei Pârscov. Ținând cont de patriotismul și
profesionalismul dumneavoastră, aș dori o susținere privitoare la
DN 10, ca o alternativă la Ciuta, dar și ca drum mai scurt de la
Buzău la Mănăstirea Cârnu. Cum bine știm, cu toții trăim într-un
minunat județ cu toate formele de relief, dar și cu multe mănăstiri.
Mănăstirea Cârnu, construită de nepoata lui Ștefan cel Mare -
doamna Chiajna, prin anii 1536, a fost numită (se înțelege că mult
mai târziu) de P.S. Episcopul pr. dr. Antim Angelescu, „Podoaba
Eparhiei”. Iată! Pe unde poate trece acest drum: De la Casa
Memorială „Vasile Voiculescu” de la Pârscov, prin Bădila, pe la
Sarea lui Buzău de la granița cu Bădila, în fosta comună Rușavățu,
pe lângă halta Rușavățu și Blocurile de Calcar din Jurasic, prin
Poiana Rusului. Aici, o poveste spune că prin secolul al XVIII- lea,
citez din memorie, un grup de ruși au staționat câteva zile, sătenii
s-au speriat, dar rușii nu le-au făcut niciun rău, pentru acest fapt i

– 18 –
s-a dat numele de Poiana Rusului. Tot prin această zonă se află
Marea de... pământ (denumire dată de mine, explicații geografice,
în alte împrejurări). De aici, în stânga se trece pe lângă o cruce
foarte veche, în dreapta se află o cișmea și o poveste care ne spune
că prin 1793, o ceată de turci, în frunte cu Mumbasiru Maibegiu,
citez din memorie, pe când mergea în Satul dintre gârle, să
potolească niște zurbagii, s-au oprit întrebând: - „Ruși aveți? De
aici denumirea de Rușavăț, dată Satului dintre gârle. Mergem mai
departe și vom vedea în dreapta fostul Conac al lui Tapangea, în
stânga casa unde s-a născut Ion Caraion, în dreapta Monumentul
satului Pălici și mai departe, la intrarea în satul Ursoaia, ne
întâmpină un Kilometru de asfalt și, trecând pe lângă Pepiniera
Ursoaia, ajungem în stânga la Școala Gimnazială Ursoaia, în curtea
căreia se află Monumentul „Iorgu Cosma”. Tot pe aproape
intenționăm a genera un minimuzeu. Doamne ajută!
În apropiere, pe dreapta, „Movila” sit arheologic, în stânga
Puntea-pod peste râul Buzău, mai departe, până se trece pârâul
Ursoaia, se află „Poarta amintirilor”. Aici, în casa de la Poalele
Dealului, s-a început amenajarea, viitoarei Case de cultură sătești,
minimuzeul de care am amintit.
De aici, înspre Rușavăț mergând, ajungem să vedem pe
dreapta casa unui fost director al Liceului „B. P. Hasdeu”, Liviu
Chiriacescu, apoi, ruinele fostei mori de foc, și tot mergând vedem
pe dreapta, fostul Cămin Cultural, fostul sediu al fostei comune

– 19 –
Rușavățu, și tot așa, după ce trecem o dată pârâul Rușavățu, vom
vedea ruine ale palatului fostului membru al divanului ad-hoc,
Rușavețeanu, unde, prin anii 1944-1949, a locuit actrița Teatrului
Național București, Tina Barbu-Rușavețeanu. (Până aici, dacă vă
aduceți aminte, o vreme, după 1978, a funcționat un autobuz, pe
ruta Buzău – Rușavățu, prin Pârscov. Nu s-a vrut să se știe cine a
făcut demersul. Eram marginalizat din cauza scrisorii deschise
făcute la Viața Buzăului, am documentații). După ce mai trecem
gârlele, Pârâul Rușavăț, ajungem prin Pădurea Seciu și de aici
înspre satul Mușcelul Sărățel, sau Mușcelul-Țiganu, cum doriți
să-i spuneți, unde, pentru apa sa, ar fi putut exista o stațiune, mai
ales prin apropiere de Pietrele Boncilor și, de aici, înspre o legătură
cu satul Măguricea din comuna Pănătău, și la Mănăstirea Cârnu, cu
legătură directă la Pătârlagele.
Cam acesta ar fi un drum de asfaltat de circa 12 kilometri,
încărcat cu istorie, care ar duce la „Podoaba Eparhiei” și de aici, în
Orașul Pătârlagele.

S-a hotărât

Pe măsură ce construcția avansa, Constructorul devenea din

ce în ce mai tăcut, mai des oftând, mai plin de generat observații.
Soția sa a remarcat prima și, cu lacrimi în ochi, încercând să-și

– 20 –
stăpânească plânsul, abia aștepta să vină Ursoianu pe-acasă. Acesta
era ocupat cu serviciul și școala în orașul Boldești-Scăieni.
Era pe la sfârșitul anului 1969 când Ursoianu este chemat
urgent acasă. Acesta a înțeles și, într-o vizită fulger, încercă să-l
convingă pe Constructor că, după 1 ianuarie 1970, împreună cu
secția „Securit” de la Scăieni, se va transfera la Întreprinderea de
Geamuri din Buzău.
Era pentru a doua oară când îl vedea pe Constructor
nestăpânindu-și lacrimile. Avea să afle, mult mai târziu, că cele mai
multe șiroiau din cauza iubirii grădinii. Mutându-ne cu casa la un
kilometru distanță, grădina sa cu 4 soiuri de prune, cu două soiuri
de caiși, două de peri, nuci, cireși, gutui, câțiva butuci de vie, duzi
- în acea vreme, majoritatea sătencelor se ocupau cu creșterea și
îngrijirea viermilor de mătase, utilizați în binecunoscuta mătase,
așadar, grădina nu va mai avea aceeași soartă, nu va mai putea fi în
fiecare zi vizitată și îngrijită. Vecinul, nea Gheorghe, mă vede și
îmi zice:
• „Foarte rău ai făcut convingându-l pe taică-tu să se mute,
pentru mine Chiriac a fost un adevărat vecin, bun, glumeț și
săritor”.
Și nu numai, nici nașul de botez și cununie al părinților, de
botez al meu, Ștefan Sârboiu (Ștefan Pomicultorul, în cărțile
Ursoianului) n-a primit cu entuziasm mutarea.

– 21 –
 După astfel de știri, mai mult ca oricând, sunt hotărât, zice
Ursoianu.
- Mă voi transfera la Întreprinderea de Geamuri Buzău.

Buzăul cel drag

Cu toate că în vremea celor 5 ani petrecuți la Ploiești s-au

sădit în mine bucurii nemărginite, ne spune Ursoianu...fie datorate
vârstei, fie uneori inspirației de-a alege bucurii aproape de suflet,
precum drumurile la Stadionul „Petrolul” din Ploiești, plimbările
pe aleile lungi și umbroase în zilele fierbinți, de la Gară până în
centrul Ploieştiului, fie drumurile de la Scăieni la Liceul din
Boldești, ale serilor de toamnă, fie frumoasele baluri de pe Valea
Teleajenului...Tot Buzăul parcă aducea un parfum aparte.
După cum am mai spus-o, Buzăul, precum și alte orașe, se
afla într-un mare avânt industrial. Așadar iată, dragi cititori, o parte
din gândurile de dinaintea întâlnirii mai jos menționate:
Amintiri de peste 50 de ani, legate de Buzău și o parte dintre
colegi, în pragul unei întâlniri. Pe 28 iulie 2018, ne vom întâlni,
elevii de altădată, elevi ai Grupului Şcolar Scăieni. Localitate
denumită, după anii 1968, Oraşul Boldeşti-Scăieni. Revenind la ce
spuneam odată, că-n făgaşul stărilor acumulate într-o grămadă de
vreme, de rupi o punte ce-ai străbătut-o, doar aşa, să uităm trecutul,
„să ne îmbrăţişăm"sună normal doar pentru suferinzii unor cauze

– 22 –
din sistem, fie a acelora care au călcat strâmb, fie a celor care au
fost nedreptăţiţi, ori a celor care nu au reuşit să se adapteze. Dar să
uiţi, ori să-ţi fie ruşine cu copilăria sau şi mai rău, să-ţi negi
copilăria, amintirile nu te lasă! Ele se aşază uneori în calea uitării
precum bogăţiile unora de azi smulse (pe cât de drept?) hulitului
sistem. Sistem care-n anul 1965 punea bazele Platformei Industriale
Buzău, odată cu organizarea examenelor pentru şcolarizarea
admişilor ce urmau să frecventeze viitoarele alei industriale.
Trimiţând elevi precum: viitoarea Fabrică de Sârmă la Galaţi;
Zahărul la Roman; Chimica la Brăila... Geamurile, în urma
examenului de la Şcoala nr. 1, azi Şcoala Gimnazială „Căpitan
Aviator Mircea T. Bădulescu” Buzău. Admişii s-au îndreptat la
Grupul Școlar Scăieni, viitorul, cum am mai spus-o, din anul 1968,
oraul Boldeşti-Scăieni). Ajunşi de pe plaiurile buzoiene alături de
cei din zona Văii Teleajenului în clădirea internatului din Scăieni,
s-a mai vorbit cândva prin „Paşi nevăzuţi", iar asemenea bucurii
vor rămâne dincolo de nostalgiile celor care-şi mai doresc să soarbă
câte ceva din vremea împlinirii celor 18 ani (după absolvire) când,
cu toţii şi-au luat soarta în propriile mâini!

– 23 –
 Cei mai norocoşi dintre absolvenţi au fost cei repartizaţi la
Institutul de cercetări din domeniul Fabricării şi prelucrării sticlei
Bucureşti. Iar ceilalţi, până la aducerea utilajelor la Buzău, din anul
1968 până-n anul 1970, repartizaţi la Geamuri Scăieni şi la Geamuri
Blejoi (judeţul Prahova). Dominanta principală a fost şi via legătură
de amiciţie, între elevii de pe întregul întins al Buzăului, al
plaiurilor şi câmpiilor acestuia precum şi a celor de pe Valea
Teleajenului şi împrejurimile Ploieştiului. În acest grup întâlnind şi
elevi mai mari, precum cunoscutul de mai târziu jurnalistul Titus
Stochiţoiu, de pe meleaguri gorjene. Şi, de-ar fi să rostogolim mai
multe amintiri, fie ale acelora repartizaţi la Bucureşti ori ajunşi la
Buzău, rămaşi în Prahova sau răspândiţi prin România, marea
majoritate au continuat studiile, fie-n domeniu, fie-n cu totul alte
domenii.
Vorbind despre legăturile, din ce a fost, ce-a mai rămas, nu
numai se pare a şi continuat! O importantă măsură în ale
– 24 –
continuităţii, graţie subinginerului Costică Bârsan, de pe
Marghiloman! El fiind şi cel care a strigat adunarea după 30 de ani
de la absolvire, în anul 1998, adunare ce s-a desfăşurat lângă
Fabrica de Geamuri Scăieni... Atunci, motivat ori nu, semnatarul
acestor rânduri a lipsit. Hotărând a fi, după alţi zece ani, la a 40-a
aniversare, să-şi dreagă lipsa, urând şi donând unor colegi precum
ofiţerului Ion P., cartea „Marea Grădină"; ing. Ion Tureac
„Mănăstirea din comuna pierdută", maistrului Radu Bulimete
„Mânăstirea din comuna pierdută", omului de afaceri Constantin
M. „Marea Grădină"; preot Vasile Rădulescu „Mânăstirea din
comuna pierdută"; subinginerului Chiva...şi multor altora! Atunci,
în anul 2008, la întâlnirea de pe Valea Buzăului, le-am urat foştilor
colegi care au mai rămas din cele 3 clase, trecuţi de 60 de ani, multe
mângâieri de la nădejdile ce le-au semnat, iar amintirile să le aducă
bucurii noi, descătuşându-se de Povara vremii şi-a vremurilor!
Atunci când un alt coleg, preot Vasile Rădulescu, a împărţit câte-o
icoană. Desigur, animatorul nostru a continuat adunarea şi, iată,
astăzi, în anul 2018, se împlineşte o jumătate de secol de la
absolvirea cursurilor de la Grupul Şcolar Scăieni. Şi ce se cuvine
astăzi? Se cuvine ca cele mai minunate, cele mai trainice urări de
împliniri să fie adresate continuatorului, animatorului subinginer
Costică Bârsan, care a reuşit, de-o vreme, mai aproape în fiecare an
să sune ADUNAREA.

– 25 –
 Să adresăm veşnică pomenire foştilor noştri colegi care ne
aşteaptă să ne întâlnim în lumea de… Dincolo. Să ne amintim de
adolescenţa noastră de pe Valea Teleajenului. Să ne amintim de
acele condiţii deosebite de cazare şi masă. Să ne amintim de
podgoria de la Seciu. Să ne amintim de drumul pe poteca de lângă
calea ferată, pe care o parcurgeam, unii dintre noi, de la Scăieni la
Blejoi, de unde luam autobuzul 9, până la Halele din Ploieşti. Să ne
amintim de drumurile unora dintre noi, de la Scăieni la Liceul din
Boldeşti. Să ne amintim de frumoasele baluri din Scăieni, Boldeşti
şi împrejurimi. Să ne amintim de „Petrolistul” Boldeşti, „Geamuri”
Scăieni ori de „Petrolul” Ploieşti. De multe altele la care fiecare
dintre noi o poate face.
Şi mai mult, revenind la Costică, de câţiva ani adună şi
PENSIONARII de la fostul GEROM. Sincere felicitări! Sincere
felicitări celor prezenţi! Sincere felicitări celor care mai sunt în

– 26 –
viaţă! Respect celor care nu mai sunt printre noi! Ani mulţi,
încărcaţi cu sănătate, cu bucurii şi ploi de împliniri celor ce merg
mai departe.

Puțin ajutor

Cât a fost iarna de lungă, după spusele mamei, Constructorul

n-a avut răgaz, a cioplit, a rindeluit, a tras la cuțitoaie, a lucrat la
tejghea finisând ușile, lucrând la ferestre. Când s-a gândit și la
adăpostul vacii, a început iarăși să-i pese, o altă muncă, alte nopți
nedormite.
Trist, din ce în ce mai trist, dar în ianuarie 1970,
Constructorului îi vine, cum se spune în popor, inima la loc,
Ursoianu avea să se țină de cuvânt. S-a transferat la Întreprinderea
de Geamuri Buzău, un oraș capitală de județ, într-o nouă provocare,
într-un nou avânt industrial. Cu fapte, nu cu vorbe.
Astfel, din nou sufletul Constructorului începe să se
lumineze, fața lui blajină nu mai arăta a om posomorât. De-acum
satisfacția muncii sale începe să devină din ce în ce mai dătătoare
de speranțe că nimic din dragostea sa nu va pieri.
Din primăvară până-n toamnă, ne spune Ursoianu - sâmbăta
veneam acasă și, de fiecare dată îi ajutam pe tata și mama, care se
mutaseră în doar două camere, la mici treburi, că erau necesare
garduri de făcut, grajd la vacă, păsările aveau și ele nevoie de coteț,

– 27 –
era nevoie de sădit pomi, viță de vie... slavă Domnului, erau destule
de făcut.
Cam puțin dispuneam de timp liber, dar îi ajutam, nu că aș fi
fost vreun vrednic, ci mai mult pentru că aveau o vârstă și mila de
copil poate atinge uneori mila de părinte.

O lecție

Din 4 petece de pământ, zicea cu năduf Constructorul, ne vom

stabili pe unicul petec de pământ primit de la mama ta.
• Cum, ai de la părinți 4 petece de pământ?
• Nicicum. Am doar două.
• Și celelalte două?
• Sunt primite pentru cei 6 ani de luptă în cel de-al Doilea
Război Mondial. La punctul „Sarea Buzăului” avem 5000 metri
pătrați, adică 0,50 hectare, iar la Spărturi, la Rușavățu, circa 2500
metri pătrați, adică 0,25 hectare. Împroprietărirea s-a făcut în baza
Decretului nr.444/1953 și a HCM nr. 3522/1953. Aceste terenuri
le-am putut stăpâni până în 16 februarie 1961, când le-am dat CAP-
ului, de bună voie... obligat!
Încearcă să zâmbească, dar renunță, continuă treaba că mai
tot timpul făcea câte ceva. Atunci când nu-l întâlneai făcându-și de
lucru, citea. Avea abonament la ziarul „Scânteia” și nu trecea măcar
o zi să nu citească „Actualitatea internațională”, dar și când a apărut

– 28 –
„Faptul divers”. Cărțile cu zicători, cu istorioare, pentru tata erau la
mare căutare.
Cu privire la propriile principii de viață, una din lecțiile, bine
învățate de la Constructor, a fost și puterea de-a trece cu bine peste
momente neprielnice continuându-și, în cazul de aici, noua
schimbare.
O lecție pe care, în mentalitatea vremurilor de azi, m-am
chinuit foarte mult s-o pot dobândi, riscând să fie înțeleasă de foarte
puțini, dar, acesta-i riscul celor care se jertfesc întru cuvânt.

Dragoste și sens

Am înțeles citind mai mult printre rânduri, o zicere a lui L.F.

Celine, care compara dragostea cu alcoolul. Spunând că, de ești în
posesia alcoolului, cu cât mai beat, te crezi mai puternic, te
consideri deștept și sigur pe drepturile tale. Din păcate, vorba lui
M. Codreanu, în orice iubire, ne iubim doar pe noi.
Revenind la mutare și construirea noii case la 1 kilometru
depărtare, am ajuns mai jos. Avantajul a fost că ne-am mutat de la
noroaie la șosea pietruită. Cu apa mai aproape dar cu un front unde-
i necesară multă muncă și eforturi suficient de mari. A fost o nouă
provocare, la o vârstă când o nouă viață a avut câteva avantaje, fie
mărunte dar benefice.

– 29 –
 Trecând pragul acestora, din păcate, mare adevăr dacă ne
raportăm la zicerile lui M. Codreanu, mi-au trebuit câțiva ani,
întorcând pe toate fețele siguranța, aproape ca o strigare:
- Las-o, că-i de la tata...!
Fiind vorba de ușa veche, despre aceasta, aveam să aflu mult
mai târziu că nu era singurul obiect pe care-l păstra de la tatăl său,
eroul Dumitru.
Dorul de tată, dorul de-o protecţie, dorul de-o familie
întregită l-a adus până într-un punct în care, chiar și unor scânduri
le dădea un sens. Nu numai punându-le la treabă, ci şi cu gândul că
utilitatea acestora i-a servit cândva şi tatălui său!
Mai clar, de ceea ce i se întâmpla Constructorului în această
vreme, a avut parte şi Ursoianu. După o altă vreme de la moartea
sa, de dorul acestuia, Ursoianu mângâia o medalie primită ca
urmare a celor 6 ani petrecuți în luptă, în cel de al Doilea Război
Mondial şi purtată în zile de sărbătoare cu luare-aminte de
Constructor.
Revenind cu toate acestea, când și când, pe Constructor îl
apuca dorul de grădină și de fosta casă și, spre disperarea mamei,
mai pleca odihnindu-se în diferite nopți acolo.
Dacă ar fi trăit astăzi, l-aș fi putut îmbrățișa și înțelege mult
mai mult decât atunci.

– 30 –
 Comuna pierdută

Cu prilejul mai multor întruniri literare, Ursoianu se prezintă

ca buzoian cu domiciliul în Buzău și născut în satul Ursoaia,
comuna pierdută, județul Buzău, lucrător la Fabrica desființată de
democrație! Desigur, este răscolitor să spui comuna pierdută, vorba
acelui vânzător de ziare:
• Cum Domle, s-a pierdut o comună?
• Da, îi spun zâmbind, din anul 1968!
• Și cum, Domle, n-a găsit-o nimeni până acum?
Ce să facem? Mergem pe drumul Europei cu frânele trase în
ceea ce privește cultura, educația, cultul muncii, că după o țară atât
de frumoasă li se scurg ochii la toți și ne vor cât mai puțin posibil
prieteni ai culturii.
Comuna pierdută! Sună cam a doagă, fără să cunoști povestea
acestei comune numită Rușavățu.
O fostă comună plină de istorie, nu numai că ea avea și are
două din cele 15 rezervații naturale ale întregului județ. „Sarea lui
Buzău” aproape de granița unui sat din comuna Pârscov și
„Blocurile de calcar din Jurasic”, de lângă halta CFR Rușavățu.
În fosta comună Rușavăț, s-a născut Ion Caraion, aici a
copilărit un fost prefect de Buzău, secretar al lui Nicolae Bălcescu
și scriitor, Pantazi Ghica, fratele fostului prim-ministru și-n vremea
lui Alexandru Ioan Cuza și a lui Carol I, Ion Ghica. Aici a locuit

– 31 –
vreme de circa 5 ani, actrița Teatrului Național, Tina Rușavețeanu.
Aici se afla și ctitoria Doamnei Chiajna, nepoata lui Ștefan cel
Mare, Mânăstirea Cârnu, când comunei îi aparțineau și satele Tega
și Râpi.
Și care-i povestea?
În anul 1968, când sistemul din acea orânduire s-a ocupat cu
împărțirea administrativ-teritorială, desființând regiunile, raioanele
și adunând unele comune, i-a venit rândul și comunei Rușavățu să
fie înghițită de comuna Viperești. În vremea aceea la Rușavățu era
primar Toș, înștiințându-l acesta a zis:
• Cum, patru sate să fie înghițite de două?
• Da, dar tu vei fi primar.
Desigur, la asemenea propunere Toș a înghițit momeala. A
ajuns primar pe fosta comună Plaiurile și fosta comună Rușavățu,
azi numită Viperești.
Numai că, după câteva luni, a fost dat afară pe motiv de mare
consumator de alcool.
Și cum vă relatam istoria rămâne istorie și, de-mi place ori
nu, m-am născut în comuna pierdută și am lucrat în fabrica
dispărută!

– 32 –
 Averea cea mare

Amintirile plecării nu fac parte din arsenalul unde s-au

împachetat lucruri și fapte ce pot să-ți creeze stări care să-ți producă
necesara liniște.
Constructorul, omul cu glumele la dânsul, încercând de
fiecare dată să fie pozitiv în întâlnirea cu sătenii, omul care nu a
știut și nici n-a dorit să facă rău cuiva, a plecat din lumea noastră,
nu înainte de-a spune celor 2 fii:
- Sunt mai gata tată să mi se audă clopotul. Vedeți și voi ce
puteți face pe aici. Vedeți că și mama voastră e șubredă. Ea o să vă
spună mai multe.
După discuția din ianuarie 1991, în luna aprilie a aceluiași an
a plecat. A plecat și a luat cu el multe glume, mult exemplu de
omenie, de românism, de optimism, de hărnicie.
A ști să te întinzi cât îți ține plapuma, așa cum spune celebra
zicere, înseamnă multă înțelepciune, înseamnă chiar o mângâiere
pe care ți-o oferă discret divinitatea! Mulți, înainte de a-l cunoaște,
înainte de-a auzi astfel de caz, spuneau răspicat:
- Nu, nu, astfel de calități prin omenie nu cred că pot fi
frecvente.
Pentru el, caracterul era întâi de toate. Cum s-a spus, omenia
așijderea. Munca îi era prietenă bună. Vorba îi era vorbă.
Întrebat de ce acestea și nu o țâră de avere, a răspuns:

– 33 –
 • În anul 1939, când am plecat în concentrare și apoi în
Război, cu totul, 6 ani, am crezut că voi avea soarta tatălui Dumitru,
erou în Primul Război Mondial.
• Dacă m-am întors acasă sănătos și nevătămat, pentru mine
a însemnat averea cea mare.

În gara Buzău

Greu, foarte greu, chiar dacă venise primăvara anului 1970,

casa avea nevoie și de garduri, ne spune Ursoianu.
• Să mă țin de cuvânt, mi-am luat abonament cu 5 călătorii pe
lună, iar pe timpul verii, abonament întreg.
La Buzău, Întreprinderea de Geamuri a început să
înflorească, după prima secție „Securit” care a mai adus cuptoare
de securizat, a luat ființă și o modernă secție de „Oglinzi”. „Geamul
tras” era aproape de finalizare.
Pe o mare întindere se lucra la sectorul „Șlefuire-polizare”.
Complexul amestec se înălța precum turnurile gemene din
America. Sectorul „Laminat” se ridica văzând cu ochii.
Cu alte cuvinte, Buzăul se umplea de specialiști, în domeniul
fabricării și prelucrării geamului, veniți din toată țara, dar, și
pregătiți la Grupul școlar Boldești-Scăieni. Zona Industrială părea
ca un oraș în devenire, autobuzele scârțâiau de la toate încheieturile,

– 34 –
iar uneori nici ușile nu se mai puteau închide de aglomerație, parcă
gemeau, pur și simplu.
Naveta săptămânală cu trenul însemna tot aglomerație.
Vagoanele trase de locomotivele cu abur erau deja pe cale de
dispariție. Într-una din zilele de vară ale acelor ani, se pare că în
vara anilor 1972, pe peronul gării din Buzău, mare aglomerație,
mare. Cum pe fiecare ne atrage turma, mă apucă și pe mine acea
curiozitate să văd ce se întâmplă.
Pe peron, un om mic, îmbrăcat în costum național, cu opinci
în picioare și cravată roșie de pionier la gât, povestea din peripețiile
sale.
Era binecunoscutul temerar al ... mersului pe jos, profesorul
de geografie Dumitru Dan.

De la Ursoaia la... Craiova

Dacă situația privind stabilitatea noului lăcaș al noii zone

începuse să prindă un contur favorabil, sfârșitul lui octombrie a
adus și obligația cătăniei.
În vremea aceea, Ursoianu nu se putea gândi altfel decât că
trebuia să trecă 16 luni pe aici, de bună voie... obligat!
Așa era politica acelor vremuri, nu contau problemele
familiei, abia dacă se aprobau anumite amânări, în condiții de
excepție. Un lucru era bine stabilit, după cătănie locul de muncă îl

– 35 –
aveai asigurat. Repartizat la una din escadrilele din incinta aviației
craiovene, în ciclul din care am făcut parte, marea majoritate erau
buzoieni, brăileni și din Satu Mare.
Nu încerc să șochez, ci doresc să amintesc numai de ce-a fost
util, de ce-am învățat și de experiența vieții, acolo înveți să coși, să
faci patul, să faci curat, să fii ordonat, să faci înviorare de dimineață,
să fii curajos. Acestea în ciclul I. În ciclul II, apariția micilor trucuri,
micile bășcălii au fost și sunt povestite în cele mai multe cazuri. De
la unitatea militară de aviație din Craiova am rămas cu bucuria
cititului.
Tot de acolo am rămas cu amintirea unuia din cele mai
importante concursuri - „Cine știe, câștigă!”
La Concursul de ziua aviației din 17 iunie 1973, mă bucur și
astăzi admirând albumul albastru al locului I.
Despre tot ceea ce însemna cătănia pot spune în concluzie,
amintind celebrele cuvinte citite în cartea lui Ștefan Ghe. Sergent 1:
- A ști să conduci este o artă. A ști să fii condus este o virtute.

1
Ștefan Ghe. Sergent, coleg cu Iorgu (Gherasim) Cosma, luptători în Războiul
de Independență, martor când buzoianul Iorgu Cosma a primit medaliile: Steaua
României din mâinile lui Carol I și Crucea Sf. Gheorghe din mâinile lui
Alexandru al II lea Țarul Rusiei.
– 36 –
 Marea brambureală

Când am scăpat de Orânduirea fără libertate, cine-și

amintește, parcă ne aflam pe Aleea Cerului. Dar a durat tot atât de
mult bucuria ca și atunci când primești o diplomă și toată populația
din sală te aplaudă.
Amintindu-ne de așa-zisa Revoluție, dacă a fost confiscată e
jale, dacă nu a fost confiscată, drumul ales a fost un fiasco. Vorba
unui contemporan:
• Nici unul din conducători ori n-au avut sânge în instalație,
ori naivitatea i-a lăsat pradă hienelor, ori calicia, nepriceperea și
hoția a reprezentat știința lor.
Normal, istoria trebuie scrisă cu adevăr 100%, și-n acest caz,
la câți o să vă placă? Vă place nu vă place, istoria trebuie să trăiască
neciopârțită, așadar, vă amintiți:
• Măi oameni buni, zicea un mai mare aproape jelindu-se, nu
mai distrugeți clădirile că sunt ale noastre.
• Comunistu! Comunistu! Comunistu!
Strigau cei ieșiți în stradă, chipurile democrați ei, ori chipurile
democraţi cei care au preluat puterea.
Și, ce s-a realizat?
• S-a demolat, s-a demolat și s-a demolat. Şi…
• Am ajuns în coada Europei.
• Şi…

– 37 –
 • Păi…În coadă, cine-i dispus să mai vină?
De câte oportunități nu ne-am fi bucurat astăzi, dacă nu se
demolau atâtea și atâtea clădiri, fabrici, instituții... Dacă goana după
avere, fie a politicienilor, fie a apropiaților acestora, fie a hoților,
nu i-ar fi orbit și nu le-ar fi încurcat mințile, așijderea calicia și
prostia.
S-a întâmplat asemenea unui câine pe care-l ții mulți ani în
lanț și ți se face milă, și-i desfaci lanțul să poată gusta și el din
puțină libertate și, ce să vezi?
Aleargă și mănâncă puii de găină, fărâmă, face necesitățile pe
unde nu trebuie...

Când îți iei perechea

Așa-i viața, nu poți să le ai pe toate atunci când tu, persoană,

indiferent de sex, vrei libertate totală. Când dorești ca totul să-ți
aparțină şi devii doar o jumătate.
Atunci când îți iei și cealaltă jumătate, libertatea o împarți. Să
fie bine... mai lași tu, mai lasă ea, doar așa poți intra cu adevărat în
rândul lumii normale.
Ce să facem, intrăm în normalitate, că vremea trece, iar când
vine, vine odată cu sorocul. Aşa cum vi s-a întâmplat şi
dumneavoastră cititorilor, aşa cum mi s-a întâmplat și mie.

– 38 –
 S-a întâmplat şi-a trebuit să las Ursoaia pe plan secund, chiar
dacă nu a putut să fie prea ușor de digerat!
Conștient că toate lucrurile trebuie acum împărțite la doi,
atunci când nu intervin soacrele, bucuriile, necazurile pot fi digerate
mai simplist. Când intervine soacra, nici fata nu știe unde-i norocul,
darămite soţul, cum să ştie ce-i cu norocul?
• Unde-i norocul?
• Şi dacă-l prinzi, ce trebuie făcut?
Oricum, nu-i de glumit, că nimeni nu cred că poate fi expert
în împărțirea norocului!

Școala de arbitri de fotbal

Toamna anului 1976 coincide cu două evenimente, două

momente foarte importante în viață. Luate într-o ordine,
Ceremonialul religios al căsătoriei din 26 octombrie 1976 poate fi
așezat într-un tabel prin față, chiar dacă este un moment comun, un
moment prin care trece orișicine. Al doilea moment reprezintă
acceptul primirii în rândurile celor care vor fi elevi ai unei Şcoli.
Ai unei promoții a Școlii de arbitri de fotbal.
Ce înseamnă să păstrezi o legitimație, ce bine-i s-o ai când
viaţa ţi-o cere, spune Ursoianu.
• Printre păstrările mele, a pasiunii măruntelor colecții, a
păstrării amintirilor, a tradițiilor, a românismului s-a aflat și

– 39 –
legitimația de la „Recolta Viperești” din anul 1972, când echipa din
Vipereşti a jucat o finală zonală pe terenul de lângă fosta unitate
militară de la Unguriu. O finală cu „Foresta Verneşti”.
Cu această legitimaţie am reușit să devin util, a-mi descoperi
o pasiune care a făcut parte din viața mea, consolidându-mi trăinicia
laturii pozitive.
Cine se gândea? Și cum suna? Un ursoian - elev la Școala de
arbitri de fotbal.
Și, totuși... Așa era.
O mărturie dragă mie, se destăinuie Ursoianu începe cu:
- După 2 ani de activitate, în anul 1979, a urmat examenul
pentru categoria a II-a în arbitrajul de fotbal Judeţean. Pentru astfel
de examen era nevoie de un dosar în interiorul căruia era necesar
un tabel cu jocurile arbitrate. Tabel, vizat de CJEFS Buzău, prim-
vicepreşedinte prof. Adrian Ionescu. Avizat de Preşedintele
Colegiului de Arbitri, ing. Nicolae Georgescu. Preşedinte comisie,
Ilie Nicolae. Secretar colegiu, Ştefan Oroveanu.

– 40 –
 Formularul care cuprinde 77 de meciuri, începe cu meciurile
arbitrate în:
CUPA României (RSR) de atunci:
12 martie 1978, dintre: Glodeanu – Sărat şi Unirea Bentu
19 martie 1978: Rapid Pârscov – Viitorul Buzău
PROMOŢII
02 aprilie 1978: Avântul Săpoca – Uleiul Buzău
ONOARE
09 aprilie 1978: Auto Poşta Câlnău – Confecţia Rm. Sărat
16 aprilie 1978: Recolta Smeeni – Gloria Vadu Paşii
… şi tabelul continuă prezentând data disputării meciurilor
din deplasările la Smeeni, Racoviţeni, Buzău, iară Poşta Câlnău,

– 41 –
Vadu Soreşti, Zărneşti, Săpoca, Rm. Sărat, Padina, Verneşti,
Maxenu… Berca, Lipia, Florica… Săhăteni…
Desigur, după examenul cateegoriei a II-a, din anul 1979, a
urmat examenul din 10 mai 1981. Examen la nivel naţional, s-a
desfăşurat în centrele de la Bucureşti, Arad, Iaşi şi Predeal.
Candidaţii de la Buzău au fost repartizaţi la centrul din Predeal.
Candidaţii admişi au fost cei care au primit cel puţin nota 7.
Rezultatul examenului a fost anunţat şi în Buletinul tehnic
ARBITRUL, nr. 2 (31), anul 1981.
Lista buzoienilor admişi, în ordinea din buletinul tehnic
„Arbitrul” a fost:
Coşconea Petre
Ion Dumitru
Năstasă Gheorghe
Negoiţă Dumitru
Dojan Aurică
Mihalache Nicolae
Neacşu Ion
Şi uite-aşa, dragi cititori, pe rafturile de la Casa de la Ursoaia,
va sta la loc de cinste şi o minicolecţie de buletine tehnice
„ARBITRUL”.
Puteai să fii domn în vremea Comunismului?
În toamna amintită a anului 1976, Ursoianul era salariat la
Intreprinderea de Geamuri Buzău, încadrat la Serviciul CTC,

– 42 –
sectorul Geam tras. Acest sector cuprindea 2 cuptoare de tras geam
prin procedeul Fourcault. Cuptor geam tras cu debiteză şi geam tras
fără debiteză. Activitatea controlorilor de calitate se desfășura pe
schimburi. Controlul geamului se făcea, fie vizual, pe câmpul foii
de geam, urmărind eliminarea bulelor şi-a incluziunilor palpabile…
fie controlul privind toleranţa grosimii, a dimensiunii, a vinclului
foilor de geam obţinut prin tăierea la dimensiuni fixe, dar şi a
modului de ambalare a geamului ori signarea lăzilor, care implica
direcţia unde trebuie să ajungă. Dacă ambalarea se făcea pentru
intern, dimensiunile fiind mai mari, urmând a se tăia (decupa) la
beneficiar, toleranţa calităţii nu era aşa de strictă ca la export. În
responsabilitatea controlorilor era şi Magazia de depozitare şi
expediere a lăzilor ambalate cu geam. În întreg sectorul, Ursoianul
a avut bucuria şi oportunitatea să lucreze într-un colectiv tânăr. Tot
în această perioadă, în timpul liber ori cu schimbări de ture,
Ursoianul a urmat Cursul şcolii de arbitri-fotbal. O şcoală destul de
serioasă, în rîndurile căreia a avut onoarea să aibă colegi de curs,
chiar idoli, aşa cum a fost regretatul Alexandru Badea, maestru
emerit al sportului, fost jucător al Petrolului din Ploieşti, al Farului
din Constanţa, ori al Gloriei Buzău, dar şi alţi colegi destul de
valoroşi în ceea ce priveşte jocul cu balonul rotund. Printre lectorii
de la Şcoala de arbitri-fotbal, condusă de ing. Nicolae Georgescu,
pot fi amintiţi: Ion Braun, Cristian Teodorescu, George Ene,
Morişcă…Ce vreme! Ce amintiri! Câte emoţii! Mai ales în vremea

– 43 –
examenului, ori după terminarea cursului şi intrarea cu fluierul
atârnat de gât pe gazonul verde, în jurul căruia spectatorii simţeau
o doză de mare destindere ori destrăbălare în acea Orânduire fără
libertate. După cutremurul din 1977, am reuşit să-mi cumpăr un
fluier „Gold cup” englezesc, costul lui însemnând o sumă peste
puterile mele. Cu toate acestea, n-am dat înapoi şi a trebuit să
arbitrez câteva meciuri prin Campionatul Judeţean ca să pot achita
fluierul. Adunate, toate amintirile acelor vremi, împreună cu
tinereţea, au generat sute de bucurii. Dintre acestea, într-un meci la
Pârscov, nu am înţeles prin ce împrejurare, idolul Alexandru Badea
arbitrează împreună cu Ursoianul, la linie. La o fază de ofsaid,
văzută şi de la centru, se fluieră, întorcându-se Ursoianul spre nea
Sandu să vadă dacă şi el a ridicat steagul, nea Sandu era absent. Dar
puteai să-i zici tu, neica mic ceva maistrului emerit? Ar fi însemnat
tot la fel cum i-ai spune lui Ilie Năstase să nu mai fie gagicar! Mai
ales că în după amiaza acelei zile, Gloria Buzău a avut meci cu
Metalul Târgovişte în Divizia I, iar pe nea Sandu îl cunoştea toată
suflarea fotbalistică. Una dintre marile bucurii care demonstrează
şi astăzi istoria acelor paşi, cred că a întrecut multe din bucuriile
acelei tinereţi preocupate. Bucuria aceasta care, încă mai este vie şi
astăzi se numeşte „Reguli de Joc”. Un volum cu autograful
directorului Şcolii de arbitri ing. Nicolae Georgescu. Iată, ce scrie:

– 44 –
 Domnului Negoiţă Dumitru
Pentru dragostea cu care îmbrăţişaţi această frumoasă
activitate de arbitraj,
Vă ofer acest Regulament şi vă urez mult succes.
Pentru a fi preţuit de jucători, antrenori, conducători de
cluburi şi spectatori
Este necesar ca în conducerea jocurilor să fiţi totdeauna
imparţial.
Dacă veţi respecta aceasta sunt convins că unul din Elevii mei
va ajunge acolo Sus.
Buzău, 18.02.1977 Semnează, ing. Nicolae Georgescu

Pârâul Ursoaia

Adună apele din mici șuvoaie, mici izvoare din pădurea

Ursoii, din zona Lăstuni. Aici, pe un mal înalt, bine împădurit
odată, aveau casele (domiciliul) păsări cu acest nume. Micile
izvoare, pic cu pic, pornesc la vale pe parcursul a circa 5-6
kilometri, oprindu-se în râul Buzău.
În vremea precipitațiilor, adună mici și mari izvoare de la
Podul Mare, de la Piatra Scobită, de la Rotărie, Vâna Rece, Izvorul
lui Nan și tot adună până când uneori întrece măsura. Când i-am
reproșat Constructorului:
• De ce ai dus casa așa departe de șosea?

– 45 –
 • Păi, dacă nu era coasta, o duceam și mai departe.
• De ce?
• Din cauza pârâului.
• Dar n-a mai venit așa de fioros.
• E suficient să vină o dată.
De-o vreme am văzut puterea apei dar, unde-i Constructorul
să-l felicit că mare dreptate a avut.

Întreprinderea în care am crescut

a fost omorâtă

Din februarie 1974, de când s-a reangajat la CTC, sectorul

geam tras-piese presate, la Întreprinderea de Geamuri Buzău și
până în toamnă, Ursoianu a făcut naveta cu trenul: Buzău –
Viperești, iar de aici cu pasul, vreo 2 kilometri până la Ursoaia și
retur.
• Îmi amintesc, acest sector de Control al Calității, cuprindea
întreaga Întreprindere sau Fabrică dacă doriți, Sectorul Prelucrări,
Sectorul Geam tras - Piese Presate și butelii… dar Ursoianu, ne
spune cu mult drag de colegii Ioniță Ion care, după șeful Geambașu,
a devenit șeful nostru, Petre Sandu, Pavel, Petre Nicolae, Buturugă,
Burlacu Jean, Șarpe Radu, Pompilia Ioniță, Guloiu Geta, Mia,
Clara, Mariana și, să mă scuze ceilalți colegi că notez din memorie.

– 46 –
Se lucra pe schimburi. Chiar dacă naveta era grea, serviciul aducea,
pe lângă responsabilitate, o bucurie și o liniște prielnică.
Din toamna anului 1974, continuând și cursurile serale, m-am
stabilit în Buzău, iar la sfârșit de săptămână ajungeam des la
Ursoaia, cu popasuri lungi pe terenul de fotbal din Viperești, apoi
în sala unde rulau filme și, târziu în seară, ajungeam acasă. Trezirea
pentru a merge la serviciu însemna orele 3. 40, iar în jur de 4 și
câteva minute pleca trenul din gara Viperești.
Confortabil sau deloc, tinerețea-i tinerețe, iar avântul
preocupărilor cu năduf pe marginea potecii îl gustam din plin.
Desigur, după ce în toamna anului 1976, se aflase că Ursoianu
venise cu radio „Albatros” la schimbul II și ascultase „Europa
Liberă” și, abia se trecuse în uitare acest episod, că a venit o altă
dandana, transformată destul de repede în faptă utilă.
Chiar dacă începuse să se stingă, amicii apropiați care știau
câte ceva, nu numai că nu îi mai rupeau mâinile cu datul noroc, dar
nici nu prea îl mai căutau.
Și... totuși... Școala de arbitri a fost de bun augur. Cu ocazia
frecventării acesteia, a reușit să evadeze din acele apăsări,
transformându-și multe din fostele trăiri în veritabile vise dătătoare
de speranțe.
Privitor la serviciu, la C.T.C., geam tras și piese presate,
n-ar putea să fie ipocrit să nu recunoască. La serviciu pâinea era

– 47 –
mică, mică dar gustoasă, uneori chiar dulce. Comenzi, slavă
Domnului! Printre mai mari existau și profesioniști preocupați.
De cele mai multe ori Cantina Industrială avea meniu
îndestulător și gustos. Fiecare dintre noi la schimbul I, puteam să
fim unul dintre clienții acesteia.
Ba, mai mult, și-n fabrică s-a ajuns să avem cantină.
Prin anul 1980, de bună voie… obligat, a trebuit să trec în
producție, pe post de șef de schimb în sectorul „Prelucrări”, câteva
luni în „Prelucrări I”, și apoi în noua secție „Prelucrări II”, unde
l-am avut ca șef pe mai vechea cunoștință de la CTC.
Din octombrie 1982, Ursoianu a pornit pe un alt drum,
drumul înspre frecventarea cursului postliceal de electronist
automatizări industriale. Un curs cu efectuarea practicii la Industria
Sticlei București și a cursurilor de zi de pe Strada Mărășești. Lecții
predate într-un stil universitar și destul de utile. Au fost elevi,
inclusiv din Satu Mare, București, Buzău... În orele de practică,
naveta noastră însemna fie Metroul, dar și câțiva kilometri pe jos
ori direct înspre satul Cățelu cu tramvaiul.
• Cum amintirile acestea îmi vin valuri, valuri, parcă-mi
dictează cineva, a fost o vreme de câteva săptămâni când împreună
cu un alt coleg, am participat la montarea unor prize electrice în
câteva săli de clasă de la un liceu din Balta Albă.
După cursurile de la București, a urmat practica la
Întreprinderea de Geamuri din Buzău. Vara anului 1983, conform

– 48 –
directivelor conducerii statului din Orânduirea fără libertate, toţi
cursanţii am fost trimiși la diferite munci care nu aveau nici o
legătură cu – electronist automatizări industriale.
Dar, asta era politica, nu aveam ce face, mai cu vociferări,
mai cu nemulțumiri, întrucât practica agricolă era prioritară, trebuia
să ne conformăm.
Parafrazându-l pe marele povestitor Ion Creangă, nu știu alții,
dintre colegii mei, cum gândesc, dar când mă gândesc la anii
petrecuți la Întreprinderea de geamuri, cu bune și cu rele, cu buni și
cu răi, nu pot fi indiferent, mai ales când te jertfești întru cuvânt.
Când vrei să lași în urmă chiar și o poveste, precum că la Buzău a
fost o Întreprindere, a IV-a pe ramură din Europa, care a crescut
odată cu tinerii din ea, unde tinerii s-au căsătorit, au crescut copii.
Întreprinderea ca și tinerii și copiii acestora au crescut, au
îmbătrînit… Când scriu aceste cuvinte Intreprinderea de Geamuri
este falimentară. Fabrica este oprită. GEROM a murit.
Întreprinderea în care am crescut a fost omorâtă.
GEROM S.A. a fost omorâtă de așa-zișii democrați, din
interior, din oraș și a veneticilor?
De la nefericita stare se nasc multe întrebări. De ce, pentru
ce, cine?
• Cine a hotărât falimentarea?
• Vina aparține doar Conducerii Consiliului de Administrație
ori și conducătorilor Buzăului, ai Țării…?

– 49 –
 • A hotărârii Consiliului de administrație a GEROMULUI?
• Dacă cineva din Consiliul de Administrație a luat atitudine
prin anii 2011… 2013?
Desigur, sunt întrebări de-a floarea soarelui. Să le fie și să le
meargă după mintea și sufletul lor încărcat cu, era să zic, mărăcini.
De-ar fi să trecem în revistă, cum această Mare Întreprindere a fost
omorâtă pas cu pas, putem începe cu sloganul mai marilor țării care
au venit după 1989, când spuneau că, Întreprinderile noastre sunt:
„Un morman de fiare vechi”.
Cum a început această tragedie buzoiană, are mai multe
fațete, unele șlefuite, altele tăioase, altele ciobite, altele găurite și,
să nu credeți că poate cineva să le cuprindă pe toate. Cu voia
dumneavoastră, cititorii care ați cunoscut, ați lucrat, ați trecut ori ați
auzit sau ați avut parteneri la această, odată falnică Întreprindere…
Cine vrea să-și amintească, la începutul lui 1990 se angaja cu
duiumul.
După ani, încet, încet a început neperformanța și, rând, pe
rând, cuptoarele: Secția Butelii a fost prima după 1989 oprită,
pentru că era mare nevoie de butelii de 0,5 litrii și de 1 litru s-a
încercat pe o perioadă scurtă „repunerea în funcțiune” așa cum
afirmă și „Șansa buzoiană” din 1-7 septembrie 1997. Urmează
Secția Piese Presate (cărămizi de sticlă), considerată energofagă, a
urmat Geam laminat, apoi, pe motiv că geamul este scump și slab

– 50 –
calitativ, a urmat demolarea geam TFD (tras fără debiteză), aproape
de anul 2000.
Prin septembrie 1997 a început disponibilizarea cu salarii
compensatorii. A urmat o altă serie de disponibilizări în următoarea
lună a aceluiași an 1997. Iar după alți ani, alte și alte disponibilizări,
ca urmare a demolării altor cuptoare precum „Geam tras” după
procedeul Fourcault, așa cum am precizat Geam tras fără debiteză
și Complex amestec.
Tot după anii 1997, sectorul Prelucrări (Oltcit-duplex –
securit-oglinzi) cumpărau geam, se pare din Ungaria, că, ce să vezi?
Geamul de la TFD, chipurile nu corespundea calitativ. Spun
chipurile, mai ales pentru faptul că după o experiență de
aproximativ 10 ani controlor de calitate, nu poți fi străin de această
problemă. Așadar, după anii 2000, au rămas în funcțiune Sectorul
Prelucrări și Mobilier Urban.
Desigur, unora n-o să le placă ce va urma, dar așa cum
semnala și presa vremii, la GEROM se fura „ca-n codru”.
Văzându-l pe Director ezitant, ne spune „Șansa buzoiană”,
eșalonul doi încheia diferite contracte, fără a mai respecta disciplina
financiar-contabilă. Camioane pline cu marfă plecau din fabrică la
diferiți beneficiari care n-au mai plătit nici în ziua de astăzi.
Privind și alte furăciuni, o anchetă a publicației „Șansa” ne
spunea că: Un muncitor C.Z. a declarat:

– 51 –
 • „Prețul unui parbriz și montat acasă costă 200 000 lei. Din
acești bani 20 000 pentru portar și restul, până la 100 000 se împarte
la șefii de secție, maiștrii și șefii de echipă.
Dacă doreai să închizi balconul, aduci dimensiunile și în
pauza de la orele 11:00, te întâlneai la Cantină și te înțelegeai la
preț. Iată, cuvintele lui C.Z.:
• Îți aduc geamul tăiat și ți-l montez, iar tu doar îl chituiești.”
După informațiile Mihăilene, un personaj de toată isprava,
bine documentat, ne spune o altă variantă și, nu putem altfel decât
să fim de acord că:
• Aceste cuptoare au devenit depășite, fie de consumul mare
de gaze, fie de rentabilitatea acestora care crea mari probleme în
găsirea de comenzi pe piața externă, datorită slabei lor calități.
Acolo, prin Europa, unde procedeele vechi, precum ale noastre, au
fost înlocuite cu procedee noi, mult mai moderne, se spune, credem
sau nu, ne-au luat tot caimacul.
Amintindu-ne și de un fapt, cu ani în urmă, după așa-zisa
Revoluție, unul din aceste procedee moderne care urma a fi montat
și la GEROM Buzău, a fost respins de conducerea societății.
Dar chiar așa, de aici se naște o întrebare. Dacă direcția
societății care a respins montarea la Buzău a unui cuptor modern,
s-a schimbat între timp, a venit la conducere alta nouă, din atâtea
cuptoare oprite și demolate, această conducere, chipurile
democrată, de ce n-a fost în stare, măcar la construirea unui singur

– 52 –
cuptor modern? Când spun cuptor, mă gândesc la cuptor de
Fabricare a sticlei, a geamurilor.
Ce întrebare? Complicată treabă! Când în mintea unor astfel
de conducători a colcăit demolarea…
Revenind la informațiile Mihăilene, mulțumindu-i pe această
cale, am aflat și fapte bune. Acestea au aparținut perioadei anilor
2003-2005, când:
• Chiar rămași doar cu secțiile prelucrătoare, gen „Securit”;
„Duplex”; „Mobilier urban”; „Oltcit”, „Termopane”… În această
perioadă GEROM a fost performantă.
Dar, o altă sursă „Șansa”/4 septembrie 2003, ne spune:
După ce au fost refuzați turcii de la Syekam, fosta Fabrică de
Geamuri a fost vândută la IAMSAT Prod Construct S.A. Pitești,
care s-au angajat să plătească datoriile vechi, dar n-au respectat și
datoria GEROM-ului a ajuns la 15 miliarde lei. Cu toate acestea,
așa cum a confirmat și Mihăileanu, conducerea celor 320 de
muncitori a găsit soluții pentru a onora comenzile găsite pe piață.
Declinul acesteia a venit după anii 2008, la început, pâș, pâș,
apoi 2009, 2010… au început demolările, tăierile, vinderea la fier
vechi. Semn că au venit investitorii! Halal investitori!
Noii investitori! Oameni cu minte și suflet de boziu, veniți cu
gânduri să facă viața cu gust de pelin oamenilor rămași, pentru
bogăția lor, a investitorilor de pelinaș, pelin…

– 53 –
 În astfel de situație, salariați cu vechi state au anticipat
drumul falimentar pe care merg acești așa -ziși investitori și s-au
transferat prin alte părți, așa precum și distinsul Mihăilean.
Bravos Conducere GEROM! Bravos Politicieni! Bravos
Conducere Oraș Buzău! Bravos Investitorule! Ați dus la moarte o
falnică fabrică!
Apropo! Pentru faptele voastre, cine vă răsplătește?
N-am crezut vreodată că multe fapte din Orânduirea fără
libertate pot să devină deasupra multora din așa-zisa Democrație.
Atunci Întreprinderea de Geamuri se afla pe locul IV pe ramură, din
Europa.
Această mare întreprindere Fabrica de geamuri trase și
laminate. Fabrica piese presate. Fabrica butelii de sticlă. Avea secții
de șlefuire polizare. Secții de oglinzi, la început argintate, mai
târziu aluminizate. Secții de prelucrare repere auto, duplex, vizori,
nereflex, izovit, jaluzele, oglinzi venețiene...
Și, din păcate, ce este astăzi în Democrație?
• Ce să fie? A fost că, după ce și-a luat numele de GEROM,
s-a privatizat.
• A ajuns privată!
Pentru cei ca și mine, născuți la țară, privatizarea fostei fabrici
seamănă izbitor cu privata de la țară, din fundul curții.
Astăzi la privata de la GEROM latră câinii, bate vântul.

– 54 –
 Așa precum multe care au vândut totul la fier vechi și, de
acum, ar trebui să-și pună pancartă:
ATENȚIE!
Nu intrați! Proprietate privată. Proprietarul privat de libertate!

MOMENTUL 1978
O scrisoare deschisă

Serviciul, problema existenței și activitatea de arbitru de

fotbal, care se numea activitate obștească în acea perioadă din
Orânduirea Comunistă, implica eforturi destul de dificile, mai ales
când serviciul la Întreprinderea de Geamuri avea program, sau dacă
doriți, flux continuu. Duminica uneori, serviciul coincidea cu
delegarea pentru arbitrarea meciurilor din Campionatul Județean de
fotbal.
Să pot merge să arbitrez, trebuia să fac schimb de tură cu
vreun coleg. Uneori era dificil. Așadar, am început să mă gândesc
la o alternativă.
Satul meu, Ursoaia, din comuna Viperești, se afla cam la
jumătatea celor două producătoare de mobilă, Vernești și Nehoiu.
Cum ambele aveau nevoie de repere de sticlă, m-am gândit la un
astfel de atelier la Viperești. Zis și pornit la informări și aprobări de
la Primăria Viperești. După ce mă cercetează cu de-amănuntul și
mă obligă să las și o notă explicativă, secretarul comunei îmi spune
– 55 –
data când să mai vin. Și am venit și tot venit, amânându-mă de
fiecare dată mai multe luni.
Supărat, am trecut peste pericolul care mă păștea și am trimis
o Scrisoare deschisă la ziarul „Viața Buzăului”, prezentând
deficiențe și căi de rezolvare în comună.
Nu mi-a făcut şi nici nu-mi face plăcere/să exprim în detaliu
acea Scrisoare deschisă/desigur, amintirea acesteia n-am şters-o/şi
mai mult, pentru unii stalinişti de astăzi/nu mă voi lăsa aburit de
opiniile lor.

– 56 –
– 57 –
 Să fi fost şi să fie aceasta greşeala? Amintind în mai multe
lucrări de Momentul 1978, intitulat: O scrisoare deschisă, fără să
expun de fiecare dată dovada? Sincer, chiar dacă am amintit-o de
mai multe ori, nu m-am gândit niciodată că cineva o să facă atâta
tam - tam. Că nu este adevărat, că aceasta reprezintă un mod de
impostură vorbind despre aceasta tinerilor! Şi mai rău, că sunt
penibil, că aceasta nu există şi, multe alte cuvinte care nu-mi fac
nici o plăcere să le pomenesc. Aşadar, m-am gândit s-o prezint prin
intermediul a 4 ataşamente.
*Primul ataşament, cuprinde pagina de pe plic (adresa).
*Al II-lea, care cuprinde, sus, prima pagină, numărul
dosarului, adresabilitatea, mai jos… conform înregistrării cu

– 58 –
numărul precizat, Scrisoarea adresată ziarului „Viaţa Buzăului”, a
fost trimisă Primăriei comunei Vipereşti şi, la casa naşterii mele,
părinţilor mei, eu fiind stabilit în Buzău.
*Al III-lea, cuprinde continuarea din pagina I.
*Al IV-lea ataşament reprezintă o dovadă din ziarul „Viaţa
Buzăului”, din 22 martie 1979, care prezintă la rubrica „Pe scurt
din satele judeţului”, comuna Vipereşti. Şi care-i legătura, între
Scrisoarea deschisă din 1978 şi acest număr de ziar?
Un punct din revendicările ce necesitau realizate în această
zonă. Punctual cu ITA. Trebuie specificat că printre multele
persecuţii, sperieturi, a nu spune nimănui de acest fapt… a existat
şi-o minimă, o laterală bucurie, ajungând să circule un autobuz de
la ITA pe ruta Buzău-Pârscov-Ruşavăţu (sat din comuna Vipereşti).
În acea vreme, prin anii 1980, dacă îmi aduc bine aminte, odată, am
coborât oprind autobuzul la poartă unde se aflau părinţii mei. M-
am uitat o fracţiune de secundă, în ochii dumnealor să văd dacă
străluceşte vreo rază de bucurie că ei, doar ei din sat ştiau de
problema mea. Şi dacă aş fi riscat a spune al cui ar fi acest merit cu
ITA, nu ar fi crezut nimeni. Şi, la ce bun atunci, la ce bun astăzi?
Doar pentru că nu-l mai suport pe insistentul care crede că-i
minciună.
Şi de-aş povesti de ce am recurs atunci la acest riscant gest,
ar echivala cu un plus? Ar începe cineva să răstălmăcească? Aşadar,

– 59 –
ca să povestesc totul…la ce bun… Poate doar gândindu-mă că cine
ştie trecutul, ştie cum să iubească prezentul!
Și, totuși… după ani și ani… După Orânduirea fără libertate,
oameni și oameni dar și cârcotași privind Scrisoarea deschisă.
- Când peste 20 de opinii au apreciat astfel de acțiune, te poți
opri la o persoană care aruncă bolovani, care atacă precum boala
omul sănătos? Poate vorbi cineva mai mult şi mai exact decât
faptele şi dovezile?
Se întreba Ursoianul la amurgul unei zile, după ce a primit un
mesaj contondent de la un ins care a comentat pe pagina de
socializare. Un mesaj sarcastic, venit din senin ca boala ce se leagă
de omul sănătos. Susţinea o cauză despre care Ursoianul avea cu
totul o altă opinie. Uneori, unii care primesc informaţii din zone cu
mari interese, nu acceptă alte opinii şi, este foarte greu, mai ales
când se aruncă cu noroi sau bolovani în adevăr. Aceştia, dacă aduci
argumente, tună şi fulgeră cu o agresivitate greu de imaginat, insistă
cu tot dinadinsul, utilizând adevărul cu capul spart. Doamne,
Doamne, ce înseamnă şi interesele!?! Să plimbi adevărul cu capul
spart printre oamenii care consideră că dialogul reprezintă mama
democraţiei, iar când nu ai argument, să devii agresiv, plin de ură.
Nu m-am gândit vreodată, spune Ursoianu, să leg momentul
persecuţiilor, trăit la Întreprindere sau la casa părintească şi să-l
îndrept înspre o dorinţă de-a genera un volum privitor la Scrisoarea
deschisă şi povestea acesteia de dinainte şi după aceasta. Totul, cu

– 60 –
bune şi cu rele, a trecut şi, slavă Domnului, n-a fost o poveste
precum cea a străbunicii. Dacă străbunica, după moartea fiilor, a
renunţat la pensia eroilor de război, spunând:
- Cum? Să iau bani pentru moartea fiilor mei?
Aşa se gândea şi Ursoianu la începutul anilor 90 când dintre
amicii lui mai zicea câte unul: - Arată-le ăstora Scrisoarea, spune-
le ce-ai păţit. - Ceea ce am făcut mi s-a părut ceva normal, doar
interpretarea unora din sistem a fost alta şi, ce să fac să urlu cu
scrisoarea în mână, zâmbea Ursoianul.
De atunci şi până cu câteva zile în urmă, când o persoană din
breasla scriitoricească, răstălmăcea şi nu numai, comentând
următoarele:
• „Eşti penibil să te lauzi cu o scrisoare deschisă „efectuată"
pe vremea lui Ceauşescu, dar publicată acum 11 ani!”
Vă daţi seama ce-a putut fi în inima Ursoianului, citind aceste
cuvinte? Ceva sinonim cu ascultarea zgomotului făcut de un munte
prăbuşit aproape de picioarele sale. Nu am să-i dau numele şi nici
n-o să-l duşmănesc. Poate ar trebui să-i mulţumesc, pentru că altfel,
cum v-am mai spus, nu aveam în plan să aduc în faţă istoria acestei
scrisori ce datează din anul 1978. Păstrând proporţiile, 2 povestiri
cu 2 poeţi care tot prin insulte, îl doreau doborât, l-au determinat pe
Ursoian să pornească la drum să caute documente, fie din Arhivele
Istorice Naţionale, fie din propria-i bibliotecă, a generat volume

– 61 –
trainice şi bine documentate. Iată, pe scurt. Vorbind cu alţi scriitori
despre volumul „Uscând o lacrimă”.
– Promovează şi Ursoianul un analfabet. La auzul acestei
discuţii, Ursoianul a pornit înspre o altă cercetare privind eroul-
monah Iorgu (Gherasim) Cosma şi ce-a aflat după cercetarea făcută
şi documentarea de la Stareţul cimitirului de la Cernica?
Iorgu (Gherasim) Cosma a fost subcomisar de poliţie şi-apoi
Chirurg… la Buzău.
O altă insultă, transformată nu în ce-şi dorea acest scriitor pe
post de cârcotaş sadea, a fost: ----- Adevărat autor de cărţi este acela
care în vremea lui Ceauşescu are numele într-o carte, fără poza lui
Ceauşescu pe ea.
Aşa a putut lega Ursoianul volumul „Arbitrul” unde era
nominalizat că a reuşit la examenul pentru categoria I de la Predeal
din anul 1981, cu activitatea de scriitor de astăzi.
Desigur, când i-a arătat negru pe alb, n-a mai recunoscut
nimic.
Dar, aşa cum s-a spus, Ursoianul a legat amintirile
transformate în istorie literară şi, nu-i de mirare ca şi insulta de mai
sus, transmisă cu multă ură, să se transforme în zicala românilor : -
„Un şut în fund, un pas înainte”.

– 62 –
 Cartea de Judecată

O forţă vie a prezentului a întors un val înspre direcţia în care,

acum 40 de ani, o scrisoare considerată de sistem nu chiar
nevinovată, a declanşat o rană.
Cu toate acestea, vremea şi vremurile au adus rana în stadiul
de cicatrizare. Despre ea, Ursoianul ne precizează că nu-i o rană de
iubire. Este o rană în care lipsa respectului omului faţă de om avea
mari carenţe. Aşa era atunci şi, din păcate, ici, colo, mai persistă şi
astăzi, că „interesul, poartă fesul”, iar libertatea se poate rostogoli
dintr-o parte-n alta.
Astăzi, o furtună a declanşat o idee prin care amintirile
privind implicarea pornită de la verbul a face, precum şi
repercusiunile scrisorii, dar şi dovezile acesteia vor fi
(re)actualizate. Pornirile acestea au deschis o cărare pe drumul
căreia n-aş fi crezut că cineva o să lupte cu multă înverşunare pentru
ca faptele pozitive să fie învinse.
Într-o zi, se destăinuie Ursoianul, vorbind despre bunicul
(căruia îi poartă numele), cel care a luptat pentru neam, Ţară, lege,
în Primul Război Mondial, venindu-i acasă doar numele pe
Monumentul eroilor din curtea Bisericii „Sf. Constantin şi Elena”
din satul Ursoaia, şi a tatălui meu, orfanul care, luptând 6 ani în cel
de-al Doilea Război Mondial, s-a pricopsit şi el cu două medalii, n-
am crezut că o să primesc, o papară:

– 63 –
 - ”Toți avem bunici care au luptat în primul război mondial şi
părinți care au luptat în cel de-al doilea. Problema este cum îi
cinstim noi, dacă susținem un stat al infractorilor pentru că ne-au
cumpărat conştiința cu câțiva lei în plus la pensie”.
Departe gândul de-a da vreo replică usturătoare, aşa cum am
primit, nici vorbă, mai ales amintindu-mi de cuvintele care mi s-au
impus, odată ce s-a aflat de mai marii din regimul trecut, de curajul
trimiterii scrisorii, precum aceasta ar însemna o insultă, foarte des
mă pricopseam cu o serie de cuvinte, precum:
• Tu nu trebuie să mergi acolo. Trebuie să mergi în altă parte.
Revenind la fapte pozitive, lucrurile stau asemănător cu elevii
dintr-o clasă, când unui elev care a luat o diplomă îi reproşează cel
care nu a luat:
- Ce faci măi, te lauzi şi tu cu asta, parcă nu toţi am fi putut lua?
Cu alte cuvinte, nu am dreptul nici să spun cine a fost bunicul,
nici cine a fost tatăl meu, dar mai ales, cu Scrisoarea. Cum adică?
Să mă laud că am trimis la „Viaţa Buzăului” în anul 1978, o
scrisoare deschisă, care cuprindea deficienţe şi căi de rezolvare?
Nu, nu se poate, după opinia unora de azi, sunt penibil dacă vorbesc
de aceasta.
Cum adică? Chiar cel cu povestea, cu bunicul şi tata... S-a
apucat să scrie şi să trimită pe vremea lui Ceauşescu aşa ceva şi să
mai aibă curajul astăzi să streseze pe cei de atunci ori să-i deruteze

– 64 –
pe tinerii de azi care nu ştiu situaţia de atunci şi, chipurile, ar putea
fi manevraţi.
Doamne, e un mare păcat să te erijezi într-un personaj căruia
îi place verbul a face şi a spune ce face? Parcă ieri a fost vremea
când, cu toţii eram întrebaţi:
- Ce ai făcut în ultimii 5 ani?
Dacă aş fi fost întrebat ce am făcut în ultimii 15 ani?
Răspunsul meu ar fi fost. Am fluierat. În câteva volume am răspuns
doar la prima parte. Am fluierat, dar, nu în biserică, ci pe
Stadioanele de fotbal din judeţul Buzău. Astăzi, voi vorbi şi de o
altă fluierătură.
Desigur, e bine să luăm în calcul ce-ar spune cei care caută
să-i ironizeze, să-i blocheze să-i persifleze pe cei care încearcă şi
iubesc verbul a face. Parcă aceste cuvinte sunau mai bine în vremea
Orânduirii lui Ceauşescu, Orânduirii fără libertate, dacă ne gândim
la Democraţia noastră de astăzi, când unii încearcă să facă ceva iar
ceilalţi îi blochează, că de, unii de la putere trebuie să muncească
iar ceilalţi să-i oprească!
Ce să facem, aşa cum se spunea în „Ziceri”, trebuie să
mergem mai departe, că:
Pe pământ este lume şi lume. Unii cântă la vioară, alţii
mănâncă sacâzul.

– 65 –
 Momentul 1980

La doi ani de la Momentul 1978, de trimitere a Scrisorii

deschise la „Viața Buzăului”, ne spune Ursoianu:
• Am dorit și doresc să nu intru în detalii privind persecuțiile,
chemările, datul cu...subsemnatul... Dar ce te faci, că amintirile nu
te lasă.
• Trecusem în uitare momentul, numai că cei care
supravegheau nu făceau același lucru. Sătul de atâtea amenzi
primite, adăugând și persecuțiile, iar gura trebuind s-o am închisă,
spre mirarea colegilor, a trebuit să trec de la C.T.C., în producție.
Noul sector „Prelucrări II” a însemnat un nou început. Cu
mulți tineri și tinere, un sector de prelucrare a unor geamuri groase,
laminate, de dimensiuni foarte mici, numite jaluzele. Aceste repere
de sticlă erau trimise la export. Acolo, în țările unde diferența de
temperatură între zi și noapte era și este foarte mare. Tot aici se
prelucra geam util unor repere de mobilă, geamuri utile frigiderelor
de Găești. Ursoianu conducea o formație de lucru efectuând munca
în schimburi. Sectorul era condus de inginerul Ungureanu, un om
de toată isprava, calm, înțelegător, sever în limitele umane,
întotdeauna asculta și varianta ta... Dacă ar fi trăit, astăzi ar fi dat
un mare exemplu de democrație aleasă. Atelierul „Prelucrări II” era
condus de mai vechea mea cunoștință de la C.T.C., maistrul
Geambașu. Om capabil, iute la mânie, dar repede autotemperat.

– 66 –
 Au fost câțiva ani petrecuți aici, printre tineri, când Ursoianu
uitase de dragostea dintâi, se înțelege dragostea serviciului de la
C.T.C. Mai ales pe timpul călduros, acest sector cu multă umezeală,
pe cât de prielnic era vara, pe atât de neprielnic era iarna. Dar cu
una, cu alta, trecut-au anii buni și au venit ani cu vânt și ploaie.
Ani asemenea celor de acum, oameni puțin sau mai mult
neinformați, culegând știri de la aburitori, au început o defăimare,
iar aceasta cu lipsa și de comenzi, cum se spune popular, a început
să se strice jucăria, Ursoianu fiind nevoit să se gândească și la
altceva.

Un fel de iubire

Se vorbeşte destul de des despre o a doua mamă, o altă soră,

alţi fraţi… dar de-o altfel de iubire, cum ar fi aşa precum a doua
casă când eşti plecat din ţara ta?
Și… totuși… Buzău, fericit că ești acasă, nefericit că munca
nu mai este brățară de aur, așa cum era lăudată cândva. Din păcate,
din cauza calicilor, hoților, idioților, de iubești cultul muncii trăiești
limitat.
De-ar fi să facem un calcul aritmetic, ne spune Ursoianul:
• Chiar dacă m-am născut în satul Ursoaia din comuna
pierdută, azi, comuna Viperești, făcând un simplu exercițiu, datele
stau cam așa: un deceniu și jumătate în comuna natală, stagiul

– 67 –
militar la Craiova, aproape de un deceniu la Boldești-Scăieni,
județul Prahova, la București, la Galați și peste 40 de ani în Buzău.
Ce reprezintă orașul de domiciliu, orașul Buzău, s-a precizat,
fie în Antologia Ligii Scriitorilor, Filiala Vrancea, dar și în volumul
„Nu ucideți bucuriile”.
Este vorba de „Scrisoarea omului de rând”
Apreciez tot ce-i adevărat/iubesc România/orașul meu drag
Buzău/soarele și ploaia/luna și zăpada/anotimpurile cu frumusețile
lor/lumea preocupată de lumină/cărțile din biblioteci/parcurile
curate/oamenii preocupați de muncă, învățătură/dornici de-a face
ceva pentru aerul mai curat/fructele naturale/apa potabilă/mireasmă
de Frunze și pomi/mâlul apei curgătoare/iubitori de Moralitate!
Salut prieten(i)e. Vreau să votez, nu invazii de căpușe/ori aburitori,
șpăgari, calici, mincinoși/vreau să votez politicieni/cu bibliotecă în
casă/simțitori ai lumii cărților/iubitori de oameni, istorie, viitor,
civilizație./Dorința omului de rând?
Trecând peste toate etapele, începând din anul 1976, de la
stabilirea în Buzău și până după timpul petrecut la Școala din
Galați, acolo unde, printre altele, am învățat despre „Determinism
și libertate” când familia îmi era compusă din 4 membri, întors la
Buzău la Întreprinderea de Geamuri, serviciul îmi era condiționat
de cheremul acelora de la resurse umane, strâns legați de
informările celor din secția „Oltcit,” care erau cu ochii pe mine, ca
nu cumva să emit pretenții să pot exersa ceea ce învățasem.

– 68 –
 - Oare „Scrisoarea deschisă”, tot ea, era de vină?
Dar, în sfârșit, după anul 1985, am ajuns să lucrez în sectorul
„Acționări automatizări”, la verificare, deficiențe și căi de rezolvare
a unor utilaje de joasă tensiune. Era în vremea când întreprinderile
erau obligate să trimită personal la muncile agricole. Cu ghilimelele
de rigoare, m-am bucurat și eu, de această atenție. Și, de aici de la
„Oltcit”, via „Nereflex”, a venit anul 1987, stabilindu-mă, la
cererea, mai vechii cunoștințe, fostului șef de secție „Șlefuire-
polizare și-al atelierului Prelucrări II”,inginerul Emil Ungureanu, la
„Complex – amestec”, în calitate de șef de schimb, când, așa zisa,
Revoluție m-a găsit la Complex-amestec.
Cerere pe care am acceptat-o, fără tăgadă, chiar dacă știam că
aici nu-ți mai puteai vedea pielea curată și traheia desfundată!

Casa de Cultură
a Sindicatelor Buzău

Am auzit că unii sunt supărați de lipsa bucuriilor. Eu cred că

bucurii există, numai să știi să vrei și, de nu-ți apar, autocreează-le.
În următoarele articole se poate citi o mostră de căutări unde – a ști,
a vrea și a găsi, pot fi întâlnite laolaltă.
Se spune că toamna se numără bobocii, adevărat, numai că
mie mi s-a întâmplat ca toamna, în lipsă de boboci, să pot număra
amintirile plăcute. Da. Voi începe cu toamna anului 2001. Ce trece
– 69 –
vremea! Uneori, parcă ai dori ca timpul să se oprească precum
pietrele de la Surduc, să poţi, măcar în reluare, să trăieşti unele clipe
de început, precum primii paşi pe scările unde l-am întâlnit pe
tânărul membru al Uniunii Scriitorilor, autorul volumului „Spre
oraşul cu un milion de ferestre”, care tocmai ieşise din Biblioteca
pe care o slujea cu mare drag. Eram împreună cu poetul Mihai M.
Macovei. Cunoştinţă veche cu autorul volumului de mai sus, ca
vechi cenaclişti, iar în ce mă privește, ca sfătuitor în drumul meu
spre literatură şi coleg de fabrică. După câteva discuţii între Marin
Ifrim şi poetul amintit, parcă s-a sunat din goarnă, că au venit şi alţi
colegi de breaslă care s-au adunat în jurul gazdei noastre, scriitorul,
precum o horă în interiorul căreia se află mirele şi mireasa. Aşadar,
era uşor să-ţi dai seama că autorul volumului „Spre oraşul cu un
milion de ferestre” reprezintă un factor de elită în cultura buzoiană,
de acolo de unde porneşte verbul a face, a crea. După câteva luni,
prin februarie 2002, la Casa de Cultură, aveam să mă bucur de
evenimentul organizat sub numele „Medalion literar Mihai M.
Macovei”, moderat de Marin Ifrim. Cu acest prilej am reuşit să
cunosc cea mai mare grupare literară a Buzăului şi a Râmnicului
Sărat şi nu numai atât, mi-am dat seama că de la Casa de Cultură se
potriveşte ceasul literaturii buzoiene şi, de-ar fi să fiu întrebat: „-
Pe ce te bazezi «Coane Fănică»?”, desigur, aş veni repede, repede
cu următoarele argumente: 15 mai 2004, orele 12:00 la Casa de
Cultură a Sindicatelor s-a desfăşurat „Sărbătoare în Armindeni”

– 70 –
având următorul program: Lansări de carte; Medalion Ion Panait;
Decernarea premiilor la Concursul de creaţie literară pentru elevi
„Constantin Petcu”. Colaboratorii acestei Sărbători literare au fost:
Asociaţia Culturală „Renaşterea Buzoiană”, Fundaţia Academică
„Vasile Voiculescu”; Revista „Renaşterea Culturală”. Invitaţi:
Editurile „Tempus”, „Ex-Ponto”, „Anastasia – Ina” şi „Rafet”.
În cadrul evenimentului „Lansări de carte” s-au prezentat
volumele: „Rememorări” de Lucian Mănăilescu; „Lumea râsului”
– autor Girel Barbu; „Dincolo de lumină” de Dumitru K Negoiţă;
„La spartul târgului” de Marin Ifrim; „Poeme” de George Lixandru
şi „Fântâna din oglindă” de Milea Preda. Volumele, se precizează
în afişul acelei vremi, au fost prezentate de: Geo Stroe; Mircea
Costache, Ovidiu Cameliu Petrescu, Constantin Marafet, Dumitru
Ion Dincă, Valeria Tăicuţu, Raul Gâlmeanu şi Stan Brebenel.
După cum se poate remarca, la Casa de Cultură din Buzău,
încă din acea vreme veneau literaţi din zona Vrancei, din zona
Ialomiţei, din întreg judeţul nostru… Dacă potrivirea ceasului
literaturii buzoiene s-a făcut vreme de aproape două decenii de
către acelaşi coordonator de manifestări, Marin Ifrim, pot fi
elocvente şi alte exemple, precum: „Medalion literar Constantin
Petcu” (În cadrul „Hronicului Buzoian”), din 14 mai 2005. Din
programul acelei vremi, coordonat tot de neobositul Marin Ifrim,
putem să ne reamintim că deschiderea a făcut-o prof. Mircea
Costache, urmat de Călin Gheţu, care a prezentat „Anotimpul

– 71 –
plecării” de Constantin Petcu, apoi de Dumitru Ion Dincă şi Ovidiu
Cameliu Petrescu, prezentând Medalion „Constantin Petcu”; de
Mihai M. Macovei care a prezentat „Drumurile din vise”, de
Dumitru K Negoiţă, de Lucian Mănăilescu şi Stan Brebenel care au
prezentat „Şcoala de îngeri” a lui Ştefan Dima; de Valeria Manta
Tăicuţu care a prezentat „Scriitori buzoieni de azi” – autor Dumitru
Ion Dincă; de Marin Ifrim care a prezentat „Egreta de pe malul
celălalt” de Nicolae Gâlmeanu; de Aurel Ganea care a prezentat
”Discordia cu zeii” – autor Gheorghe Mincă și de prof. George
Vioreanu care a prezentat „Vorba!” de regretatul Gheorghe Ene.
Tot la această Manifestare s-au decernat premii laureaţilor
Concursului „Constantin Petcu”, stabiliţi de un juriu format din:
prof. Valeria Tăicuţu, prof. Aurora Ionescu şi înv. Nicoleta Cristea.
Aici, la Casa de Cultură a Sindicatelor, s-a plămădit şi
programul istoriei literare de la pagina a 6-a din ziarul „OPINIA”,
rubrică mult gustată de pasionaţii de cultură din judeţ şi nu numai.
Rubrică condusă de membrii Uniunii Scriitorilor Marin Ifrim şi
Dumitru Ion Dincă, cei care, prin vara anului 2004, au pornit o
„Dezbatere”, cu următoarea temă: ”Are literatura buzoiană vreo
direcţie estetică, încotro credeţi că se îndreaptă?”. Să-l
parafrazez pe marele nostru povestitor Ion Creangă, nu ştiu alţii ce
spun, dar mie îmi place să afirm, chiar dacă unora le place ori nu le
place să recunoască, meritul acestor doi generali ai literaturii
buzoiene. Doi generali ai literaturii buzoiene care au purces la

– 72 –
înălţarea şi formarea multor condeieri buzoieni. Doi generali care
au croit drumurile multora înspre Uniunea Scriitorilor, de aici, de
la pagina a 6-a a publicaţiei „Opinia”.
Poate că unii dintre cititorii acestor rânduri se gândesc doar
la exemplele de mai sus? Nu. Nici pe departe. Marin Ifrim a mai
generat o istorie a literaţilor chiar aproape de Casa de Cultură. Cine
nu-şi mai aduce aminte de localul de la Uniune? Ce întâlniri
interesante și ce poveşti frumoase se mai depănau aici… Iată câteva
dintre acestea: Era în prima zi după echinocţiu, 21 martie 2006,
când scriitorul Mihai Sălcuţan a venit printre noi împreună cu
volumul său „Catrene de căpătâi (Epitafuri)”. Am primit această
carte cu următoarea dedicaţie „Scriitorului Dumitru Negoiţă, cu
preţuire această primă carte scrisă şi tipărită la Buzău, numai despre
epitafuri”. Semnează, Mihai Sălcuţan. O altă întâlnire a fost cu
regretatul scriitor, membru USR, Gheorghe Andrei, de la Uniune
am mers împreună cu domnia sa până la staţia autobuzului 8,
povesteam despre apăsările mele aşezându-ne pe bancă, iar când s-
a apropiat autobuzul s-a sculat şi mi-a zis: „- Luptă, nu te lăsa!”.
Altădată, adunându-ne aşa mulţi în bibliotecă, Tudor Cicu zice: „-
Hai să mergem la Uniune!”
Tot de la Casa de Cultură, în vremea Cenaclului „Arcade &
Armonii”, a „Cenaclului din bar” ori a „Cenaclului de la marginea
oraşului”, din strada Umbrelor, s-au primit îndemnurile cele mai
trainice, cele mai preţioase de continuitate. Cenaclul acesta, cu

– 73 –
diferite nume, a dăinuit 7 ani. Toţi membrii acestui Cenaclu,
Dumitru Istrate-Ruşeţeanu, Ştefan Dima, Nicolae Tudor, regretatul
Ion Nica, Spiridon Râmniceanu, Nicolae Pogonaru, Tudor Cicu,
Sorin Lalu, Dumitru K Negoiţă, Dumitru Pană, Gheorghe Bunea,
regretatul Aurel Ganea, Marian Rădulescu, Constantin Iordache,
Eugen Ciobanu şi alţii, trăiau bucurii nemărginite, regăsindu-se la
pagina a 6-a a ziarului ”OPINIA”.
La Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău am avut cele mai
cordiale, cele mai frumoase discuţii cu regretatul scriitor, membru
al USR, Gheorghe Ene. Discuţii din vremea când arbitram în
Campionatul de fotbal Judeţean, amintiri de la Căldărăşti, depănate
împreună. Dovada acestei discuţii sunt unele dintre cele mai
preţuite cuvinte, amintite aici la Casa de Cultură, cuvinte pe care
mi le-a lăsat autorul pe volumul său „Texte de dincoace”:
„Domnului Dumitru Negoiţă, fost arbitru de fotbal şi scriitor ascuns
atunci, dar dezvăluit acum de cărţile publicate, stima şi respectul
autorului acestei tinereţi recuperate”. Semnează, Gheorghe Ene, în
01 decembrie 2007.
Aceste amintiri sunt cu atât mai preţioase, cu cât această zi de
1 decembrie este şi va rămâne o zi de referinţă, nu numai pentru că
este ziua României, ea având şi o altă semnificaţie în literatura
buzoiană. Cine nu ştie, această zi de 1 decembrie este şi ziua celui
ce-a slujit şi slujeşte literatura şi întreaga cultură generată la Casa
de Cultură a Sindicatelor din Buzău, autorul volumului „Gloria

– 74 –
locală”, Marin Ifrim. Cel care a dat o serie de recomandări acelor
buzoieni care au intrat în Uniunea Scriitorilor după anul 2007 şi
până la înfiinţarea revistei „Cartelul metaforelor”, la care redactor-
şef este. O revistă apreciată şi născută aici la Casa de Cultură.
Trecând peste anul 2011 când la Casa de Cultură, printre volumele
lansate, s-a aflat şi volumul „Din măruntele colecţii”, ne apropiem
de anii când, mulţi care şi-au văzut sacii-n căruţe au pornit pe alte
drumuri. Dar, cum o zicere ne spune că ”Omul sfinţeşte locul”, aici,
nu s-a stat pe loc, astfel încât Casa de Cultură adăposteşte noi tineri
care au înfiinţat un Cenaclu literar. Despre acest Cenaclu, în ceea
ce mă priveşte, pot spune că, dacă la începutul acestuia s-au putut
bucura de invitaţii şi literaţii care au înaintat în vârstă, de-o vreme
lucrurile stau altfel. Desigur, nu-i treaba Casei de Cultură că, aşa
cum am afirmat mai sus, aceasta este doar gazdă.
Pot să afirm cu sinceritate că în cei 17 ani am trăit la Casa de
Cultură a Sindicatelor din Buzău multe clipe de entuziasm, de vise
cu impact plin de doriri şi izbânde, aşa, precum o galerie a unei
echipe de fotbal, care prin îndemnurile ei entuziasmează jucătorii,
dându-le aripi înspre victorie. Amintirile de la Casa de Cultură ar
putea umple mult mai multe pagini, însă, am preferat ca acestea să
cuprindă doar lumina memoriei. Casa de Cultură a fost, este şi cred
că va rămâne, datorită directorului Minică Vasile și a directorului
economic Miu Emilia, o oază de cultură, o oază de lumină, vise
înspre împliniri, o oază de bucurii pentru toţi iubitorii de literatură.

– 75 –
 Plecările

Tot în aprilie, la un an, în 1992 a plecat și mama …Dincolo!

Noi, cei 2 frați, unul la Brașov și altul la Buzău, ne-am hotărât să
ne preocupăm de păstrarea a ceea ce ne-au lăsat părinții.
Cât de simplu ni s-a părut la început acest demers, dar destul
de complicat pe parcurs, mai ales de la începutul creșterii ierbii și
până înspre toamnă, dacă nu veneam, ne pomeneam cu buruieni cât
casa.
Numai că, după câteva experiențe de acest gen, când și copiii
au ajuns la vârste trecute de supraveghere, după anii 1994, mai ales
în zile călduroase, am început să ne adunăm și să frecventăm …
vara!...râul Buzău!...Ursoaia!
Ani de-a rândul, ne suiam la „Cucurigu” să privim de sus
bătrânul râu. Cel ce vine din Munții Ciucaș, întorcându-se în Orașul
ce-i poartă numele de Întorsura Buzăului. De aici, spărgând Munții
Siriului unde, adăpostindu-se un mare debit, vine la vale adunând
cu el Bâsca Mare și Mică, apoi mai multe pâraie, precum pârâul
Rușavăț, pârâul Ursoaia. Mai jos, adună Bălăneasa, apoi
Sărățelul…Slănicul și trece pe lângă orașul de reședință cu numele
acestui râu Buzău.
Amintiri, unele mai frumoase ori mai pline de farmec decât
altele, la care după multe plecări, a nepoatei, a fratelui Tristeţe! Ce
poate însemna altceva ziua-n care primeşti o astfel de veste, precum

– 76 –
aceasta din 15 octombrie 2011 când, de la casa părintească mă sună
un văr.
- Ce faci,eşti bine ?
Intrebarea aceasta mă înfioară, simţeam ceva anormal...nu,
nu...dar, de la capătul celălalt, aud - s-a întâmplat nenorocirea.
Era dimineaţă, la orele 11,30, mă sună acelaşi văr.Tocmai acum,
fratele părăsea casa părintească pentru totdeauna, îndreptându-se
înspre un car mortuar cu direcţia Braşov, oraşul de domiciliu.
Mai departe ... Tăcere ... Tăcere ... Tăcere! De acum doar amintirile
vor vorbi.…
Singurul martor al amintirilor totale rămâne tot bătrânul râu
Buzău.

Cine a distrus exportul buzoian?

Când a venit, aşa zisa Revoluţie, cu toţii ne-am bucurat.

Ce-am câştigat ştim cu toţii, dar, ce am pierdut a fost
Exportul buzoian, care cuprindea:
• SUA: geamuri
• China: utilaj prospeţiuni geologice şi, utilaj ind. Chimică
• Imperiul Rus: cherestea fag, vin, geamuri, pastă tomate,
tutun, utilaj ind. chimică.
• Germania: fructe, legume, cherestea răşinoase, struguri,
vinuri, zahăr,
– 77 –
 • Italia: cherestea (răşinoase şi foioase), geamuri
• Olanda: tutun, legume şi fructe.
• Ungaria: cherestea fag, rulouri
• Spania: cherestea fag
• Austria: fructe proaspete şi semiindustriale, vinuri
• Sri Lanka: geamuri
• Anglia: legume, geamuri, cherestea fag, tutun
• Franţa: legume semiindustriale, tutun
• Polonia: struguri, vinuri, rulouri compresoare
• Cehia şi Slovacia: geamuri, vinuri, fructe
Şi, multe alte ţări.
Aşadar,
Cine fraţilor?
Cine a distrus exportul buzoian?

Democrația și legea junglei

Să auzi, să vezi și să constați că multe din legile acestei așa-

zise Democrații seamănă cu jungla. Unde cei puternici, leii, și-au
luat și își iau partea. Desigur, nu voi vorbi la modul general că s-ar
putea să nu am toate elementele contributoare acestei piste, ci voi
exemplifica, așa este, v-ați prins, este vorba tot de GEROM S.A.
De data aceasta despre Birocrația și grupa I de muncă.

– 78 –
 De birocrația de aici, cea de la Pavilion, așa cum i se spunea.
Pavilionul, fixat încă de la începuturi, undeva la margine, ferit de
noxe, ferit de zgomote, ferit de praf, ferit de cioburi. Până aici,
nimic nelalocul său, așa era necesar, ca cei care lucrau pentru
condițiile acelor năpăstuiți de praf de materii prime, praf de siliciu
și silicați, de cioburi, de zgomote, de izotopi radioactivi, de frig…,
trebuiau feriți. Că vorba sloganului comunist „noi muncim, nu
gândim”. Cei din Pavilion lucrau și pentru noi.
Acum, să mă ierte șefii de secții, care aveau și ei birourile lor,
dar tot nu erau precum cei din Pavilion. Zgomotul, praful,
frigul…le erau mai aproape.
Revenind la unii dintre birocrații Pavilionului, nu mică ne-a
fost mirarea, asemeni unei zicale românești „la plăcinte înainte”
mulți dintre ei și-au dat fabrica în judecată ca să-și ia fraților, grupa
I de muncă.
• Și, ce credeți, au reușit?
• Sigur. Au reușit înaintea multora, înainte și cu mare succes
față de alții fără relații, față de mulți care au muncit cu noxele în
nas.
Unii dintre pavilionari, prin diferite tertipuri, ajutați,
bineînțeles și de unii pioni de la resurse-umane, care și ei și-au luat
partea leului. Au reușit chiar și aceia care într-o săptămână treceau
circa 10 minute prin secții cu noxe. Un simplu calcul aritmetic.
Dacă într-o săptămână treceau circa 10 minute și într-o lună circa

– 79 –
40 minute, scăzând concediul anual, rezultă circa 480 de minute pe
an. Acestea echivalând cu ale unui muncitor într-o zi. Înmulțind cu
10, 20 sau mai mulți ani rezultă că valoarea cea mai mare a unora
echivalează cu o lună de grupa I.
Dar ce credeți? Aceasta-i grupa acestora? Desigur, ajutați de
un pion de la resurse, au luat grupa multora cărora nu li s-a dat.
Asta este. Asemenea junglei, unde o specie face dreptate, și
aici, chiar el, pionul, s-a hrănit și se hrănește cu banii din spinarea
altora.
Cusături ajunse și-n Biserica „Sf. Constantin și Elena”
din Ursoaia
În anul 1991, în luna aprilie, a plecat tata. După un an, când
se pregătea comemorarea unui an, când se pregătea să-și vadă
nepoata, că tare mult i-au plăcut fetele după marea dramă din anul
1947 când și-a pierdut fata prin Vlașca în vremea foametei. A fost
parcă chemată de tata. Tot în luna aprilie, a plecat la Domnul și
mama, Maria.
Privind îndeletnicirile lor, dacă despre tata am mai spus-o că
a fost muncitor forestier, tâmplar, dulgher, dogar, cioplitor traverse
CFR. În munca de la țară, dacă avea nevoie de tejghea o construia.
Dacă cineva pierdea cheia de la broasca de la ușă o construia. Dacă
avea nevoie de putinei pentru obținere unt de la laptele vacii îl
construia. Dacă le lipseau uleiul din casă iar cooperativa era
închisă, găurea repede cu un cui o cutie de conservă goală spărgea

– 80 –
nuci și construind un dop ermetic introducea nuci în cutie, fixa
dopul și, dinjos de menghina tejghelei așeza un castron în care să
curgă uleiul de la nuci în momentul când strângea menghina.
Despre mama, cea care, după cele 5 clase, învățase să
croiască, să coasă, să țeasă, să hrănească fiermi de mătase… A fost
învățată cu munca și, i-a prins bine în vremea celor 6 ani petrecuți
de tata în al Doilea Război Mondial, chiar obligată să lucreze la o
fabrică din Viperești, trecând uneori râul Buzău (prin apă) chiar
și-n sezonul rece pentru a putea să se întreţină pe dânsa şi feciorul
(cel mare).
După întoarcerea tatei, mama, fără să mai treacă râul Buzău,
s-a îndeletnicit, printre altele, cu țesutul la război.
• Îmi amintesc de primul meu costum, spune Ursoianul, care
a fost croit şi cusut din materialul țesut manual cu ajutorul
războiului de ţesut de către mama.
O altă ocupație a mamei, pe timpul verii, cum am mai spus,
fiind creșterea viermilor de mătase care, așa cum se știe, erau hrăniți
cu frunză de dud, dar, și cusutul. A cusut pe pânză, tablouri
înrămate de tata, carpete, ștergare, fețe de masă...
A cusut și pentru biserică. În jurul iconostasului, la ușile
împărătești, la intrare...
Vreme de mulți ani se bucura când intra în biserica din sat la
slujbă, de multe ori mă ruga să-mi fac timp să văd aceste cusături.

– 81 –
Trăirile acestea reprezenta totul, ele însemnau darurile pentru
iubirea pe care Dumnezeu le-o luase 2.
- Vino mamă, te rog, vino să vezi cum a înflorit Biserica
noastră.
Mândră și bucuroasă a mai fost în anul de dinaintea așa zisei
Revoluții, când nora sa Elena, a mers la Biserica din sat cu o
maramă pe cap.
După unele informații primite, chiar și astăzi, ar mai exista
cusături la Biserică.
Miram-aș. Oare? După trecerea atâtor ani, se mai poate?
Cert este că a dorit mult s-o încredințez că voi păstra din
amintirile lăsate acasă.

Drumul dăruirilor

Provocat de admirabila colegă şi preşedintă a filialei Vrancea

a Ligii Scriitorilor, coordonatoare a mai multor antologii ale filialei
Vrancea a LSR, printre care „Interviu imaginar”, am deconspirat
acel drum. Un drum printr-o Românie unde caracterele nu mai sunt
caractere când goana după avere este considerată prioritară. Am
pornit pe acest drum, de ce nu? Pentru o trezire, să mai putem opri
ce mai poate fi românesc în oameni, donând câte o gură de lumină,

2
Este vorba de pierderea fiicei Masinca pe vremea foametei în Vlașca.
– 82 –
pe drumurile de la Buzău la Bucureşti, Focşani, Ploieşti, Braşov,
Iernut (Tg. Mureş), Felix (Oradea), Chişinău, Soroca, Iaşi, Cluj.
Ce înseamnă donând o gură de lumină? Cum spuneam şi în
„Interviu imaginar”, înseamnă o aţâţare a unor suflete, donând
unele cărţi având în interiorul acestora un mod de-a autocrea
bucurii necesare atât de mult în cultivarea caracterelor... dar şi prin
statornicirea unor fapte.
Şi cum nimic nu este întâmplător, bucuriile autocreate mi-au
adus şi prima mare bucurie. Bucuria de-a iniţia o revistă „Uscând o
lacrimă”. Pentru primele apariţii, ţin să le mulţumesc pentru curajul
şi sprijinul pe care mi l-au dat : Pr. prof. dr. Mihail Milea, membru
USR, mai noul plecat dintre noi, prof. Dumitru Mihai, chiar
primarului R. Dedu... Marin Ifrim, membru (USR) și alții care
probabil astăzi sunt mai preocupați de rețelele internetului decât a
foilor pe suport de hârtie.
Vorbeam de statornicirea faptelor, primele exemple ale
faptelor au fost dăruirile trimise, cu mare drag Fundaţiei „Sf. Sava”
de la Buzău de prin 2010. Continuând cu lucrarea privind
construcţia Monumentului Iorgu (Gherasim) Cosma de la Ursoaia.
A construirii minimonumentului de la Biserica din Ursoaia, unde
se află Eroul Dumitru, medaliatul Chiriac...
Urmează al patrulea eveniment de statornicire şi stocare a
mult mai multor fapte, o aşa dorită, la început – Casă de Cultură
sătească.

– 83 –
 La Vipereşti s-a stins o lumină

Unul dintre cei mai importanţi susţinători morali ai

consolidării casei părinteşti în vederea utilizării acesteia drept –
Casa de cultură sătească Ursoaia, este rudă din partea mamei cu o
mare personalitate a ştiinţei şi culturii româneşti şi europene, fost
membru al Asociaţiei Celebrilor Savanţi din Chicago (SUA),
Ştefan Bârsănescu, fost profesor Universitar la Iaşi. Din partea
tatălui, rudă cu scriitorul Ion Caraion (Stelian Diaconescu). Bun
prieten cu scriitorul Nicolae Gâlmeanu, membru titular al USR, şi
cu alţi scriitori, a fost profesorul Dumitru Mihai. Cel care a plecat
dintre noi, pământenii. A plecat să se întâlnească, acolo sus, cu
măicuţa şi tataie, cu rudele sale, cu profesorii săi şi cu alţi prieteni.
Profesorul Dumitru Mihai a fost unul dintre cei mai loiali şi devotaţi
colaboratori ai revistei noastre „Uscând o lacrimă”. A fost unul care
a pus umărul ca această publicaţie să poată să-şi continuie demersul
său.
Pentru cine nu-l cunoaşte, profesorul Dumitru Mihai s-a
născut la 16 august 1942, în satul Ursoaia, comuna Ruşavăţu (azi
Vipereşti). Mama sa, Masinca, provenind din marea familie a
Bârsăneştilor din Vipereşti. Tatăl său, Ştefan, un pomicultor de
clasă din Ursoaia, văr bun cu tatăl scriitorului din satul Pălici,
binecunoscutul Ion Caraion.

– 84 –
 Dumitru Mihai, după absolvirea şcolii gimnaziale din
Ruşavăţu, unde a avut ca profesor de matematică pe un mare şi
inimos professor, Ionicenţiu Davidoiu (o rudă a domniei sale, cel
care l-a propulsat înspre această profesie), a continuat liceul,
absolvit la Pătârlagele, în anul 1960.
A urmat Facultatea de Matematică la Universitatea Bucureşti,
pe care a absolvit-o în anul 1968.
A activat ca profesor de matematică până la pensie. Ca
relaxare, a cochetat şi cu literatura, adunând-o în multe caiete.
Adunate fie în beci, fie prin propria-i bibliotecă, ori prin locurile
unde îşi desfăşura complexa activitate. Pentru că profesorul a fost
un mare iubitor de animale precum vaci, oi, porci dar şi păsări
precum găini, curci…De aici, se poate înţelege şi-o altă mare iubire,
iubirea de pădure, de văi, de dealuri, de câmpie, precum în
apropiere Depresiunea Cislăului.
În vremea tinereţii era un mare iubitor al handbalului şi chiar
l-a practicat. I se spunea Elefantul. Când primea mingea, sărea din
6 metri până în poartă. Ar fi putut să joace chiar într-o echipă din
primul eşalon, dacă n-ar fi iubit atât de mult pământul şi zona
natală. Desigur, iubea şi fotbalul. Aparţinând cândva de regiunea
Ploieşti, a fost un fan al Petrolului.
Existând 2 şcoli gimnaziale în comună şi majoritatea din
zonă, am trăit bucuria să asist la multe activităţi sportive şi culturale
din vremea de dinainte de 1989. Printre creatorii acestor activităţi,

– 85 –
se afla şi familia Mihai cu soţia sa Margareta, aceasta fiind un
eminent învăţător. Îi urmăream cu mare bucurie, ei fiindu-mi nu
numai naşi, ci şi idoli.
După 1989, activităţile acestea cultural-sportive, din păcate,
în comuna Vipereşti, de altfel ca şi-n multe alte comune, s-au
diminuat. Precum alţii, profesorul D. Mihai s-a apucat hotărât de
creşterea şi îngrijirea animalelor, acordându-le acestora foarte mult
din timpul său, colindând pădurea, văile şi dealurile…Spuneam că
a cochetat şi cu literatura. După ce a debutat în revista noastră,
„Uscând o lacrimă”, a realizat şi cu un volum intitulat
„Urmuziene”, prefaţat de Dumitru K Negoiţă şi comentat de
binecunoscuţii scriitori Marin Ifrim, membru titular în USR şi
Nicolae Gâlmeanu (USR). De asemeni, pe lângă publicarea în
„Uscând o lacrimă”, a mai fost publicat în ziarul „Opinia” din
Buzău, „Amurg Sentimental” din Bucureşti, publicaţie care-i
aparţine binecunoscutului scriitor Ion Machidon, membru titular în
USR.
Încă din anii 1960, de când se afla în armată, spre sfârşitul
clasei a III-a, ajutat de mama, am început să corespondăm prin
scrisori. Aşa a început apropierea noastră. După armată, s-a
încadrat ca profesor şi-apoi a devenit student. La început,
dialogurile noastre funcţionau ca de la profesor prieten la elev.
După ce eram năpădit de întrebări, primeam sfaturi blajine, ca de la
un frate mai mare şi pe drept mai învăţat. L-am simţit mereu

– 86 –
aproape, mai ales prin curajul pe care mi-l dădea, felicitându-mă de
fiecare dată chiar şi de-o minimă realizare. Ţin minte că la
Concursul din armată „Cine ştie câştigă” de „Ziua aviaţiei” din 17
iunie 1973, anunţându-l că am obţinut locul I, a fost prima oară când
l-am simţit că s-a mândrit cu mine. Eram tare bucuros, dar în acelaşi
timp şi doritor de a-l mai bucura. Mai departe, bucuriile aduse
naşului meu au fost serviciul, dar mândria cea mare pe care i-am
adus-o naşului a fost atunci când, după şcoala de arbitri de fotbal,
am început să arbitrez în Campionatul Judeţean. Profesorul Mihai
era director de şcoală şi, când ne întâlneam, deşi era la modă
tovarăş, îmi zicea:
• Salut, domn arbitru!
Eram copleşit să aud din partea unui Director de şcoală o
asemenea adresare. Simţeam o încurajare, un îndemn la muncă.

– 87 –
 O situaţie ceva mai grea a fost în anul 1978, când am trimis
la „Viaţa Buzăului”, Scrisoarea deschisă în care am evocat:
Deficienţe şi căi de rezolvare. Trimisă la primărie, cineva din
conducerea primăriei de-atunci, l-a acuzat că m-a ajutat la scrisoare.
Desigur, am fost conştient că nu puteam să-l implic în nebunia mea.
Dacă aş fi făcut-o, ar fi fost în joc profesia domniei sale pe care o
îndrăgea. Mi-a trebuit o vreme să conving că nici măcar nu ştia de
nebunia mea. Atunci, constrânşi de acest eveniment, ne-am rărit
puţin întâlnirile, reluându-le după ce s-au mai risipit acele
suspiciuni.
Desigur, ca să pot aminti de toate întâlnirile noastre, ar fi
necesare multe coli de hârtie şi pentru a scurta, o să trec peste anii
şi bucuriile pe care i le-am adus după absolvirea postlicealului:
Electronist şi automatizări industriale, după absolvirea Şcolii de
maistru sticlar, după alte cursuri unde am reuşit să învăţ despre:
Determinism şi libertate.
Simplificat, profesorul prieten m-a determinat să prind curaj
în ale învăţăturii şi, încet încet, ne-am dobândit multe în comun în
ceea ce priveşte munca, sportul, cultura, educaţia. Pasionat şi de
măruntele colecţii, am dorit mult să pot să-l şochez pe profesorul
prieten cu această îndeletnicire, adăugându-i şi creaţii literare.
Preocuparea acestora din urmă, profesorul prieten, dobândind-o
încă din anii de dinainte de 1980. Aşadar, trecând la anii de după
2000, la anii când a avut loc trecerea mea de la hobby-ul arbitri-

– 88 –
fotbal la…Paşi nevăzuţi, discuţiile s-au aprins luând o traiectorie
neaşteptat de bucuroasă, plină de speranţe care, ulterior, multe
dintre ele s-au canalizat înspre o traiectorie spirituală. Simţind
prietenia şi mai adâncă, am pornit pe poteca mea, fără să concurez
cu cineva.
Profesorul D. Mihai cu matematica în suflet, animat de acum
şi de poteca mea şi de trainica şi sincera prietenie, dar de acum şi
de îndemnul meu, uneori prea des utilizat, a căutat caietele, prin
beci lăsate şi care, tehnoredactate de mine, au luat drumul editurii
şi tipăririi volumului despre care v-am vorbit „Urmuziene”.
Un bilanţ al matematicianului-poet Dumitru Mihai
însemnând şi mândria sa, prezentată la Sărbătoarea celei de a IV-a
ediţii a Monumentului de la Ursoaia. Cum că a dat ţării, Americii,
Germaniei…Belgiei, oameni mari, care i-au fost elevi. Desigur,
meditaţiile sale la matematică au fost GRATUITE.
De-o vreme, îndemnul meu, în lungile noastre dialoguri, fie
telefonice, fie prin viu grai, era să adune manuscrisele, dar… n-a
mai apucat că a venit…stingerea!
Stingerea acestei lumini a avut loc chiar în ajunul zilei
onomastice, a sa şi a semnatarului acestui articol. Dumitru Mihai
şi-a petrecut ultima zi onomastică alături de familie, de rude şi fini,
de apropiaţi, de prieteni, de foştii elevi, de oameni de cultură, fără
să scoată un cuvânt, pentru că sufletul său şi-a luat zborul. La
ceremonialul din 27 octombrie 2018, tot zi de onomastică, Sf.

– 89 –
Dimitrie, o mare de oameni, cum de mult nu mai văzuse
Vipereştiul, cei ce l-au cunoscut, au venit din Bucureşti, Rm. Sărat,
Buzău, Braşov, Cislău, Pătârlagele, din împrejurimi, să-l conducă
înspre drumul său de… Dincolo!
La şcoală, nu a sunat clopoţelul că era sâmbătă, zi liberă, dar
Doamna Directoare a Şcolii Gimnaziale, împreună cu alte cadre…
l-au aşteptat la Poarta Şcolii. Aici, marea de oameni s-a oprit.
Doamna Director al Şcolii Gimnaziale Vipereşti şi coordonatoare a
Şcolii Gimnaziale din Ursoaia, o fostă elevă a profesorului de
matematică Dumitru Mihai, a ţinut un discurs în lacrimi, privind
personalitatea şi o parte din amintiri, precum şi respectul faţă de cel
plecat.
După doamna Director, semnatarul acestui articol a avut
următorul discurs:
A mai plecat un dascăl
Aşa cum dascălii pot fi numiţi lumina satelor. Vipereştiul şi
Ursoaia, s-au mai despărţit de o lumină. O lumină complexă.
O lumină după care va plânge pădurea. Vor plânge văile. Vor
plânge dealurile din împrejurimi. Acestea, nu vor mai putea fi
păşite din primăvară până la căderea zăpezilor. Trilurile de ciocârlii
vor avea mai puţini ascultători. Radio-România-Actualităţi, va avea
în minus un mare fan.
Copii vor fi deposedaţi de un bun prieten care le oferea
dulciuri.

– 90 –
 Hărnicia, cultul muncii, cu greu îşi mai pot găsi un exponent
prin apropiere. Istoriei zonei îi va lipsi un bun cunoscător, asemeni
geografiei, nu mai vorbim matematicii, unde a fost un profesor
eminent şi patriot.
Un punct comun pe care l-am dobîndit împreună, din când în
când, muncind pentru alţii, am supărat apropiaţii.
Din păcate ne-a părăsit un mare om de cultură al zonei unde,
şi aşa sunt puţini.
Când spun un mare om de cultură, nu-s cuvinte gratuite,
pentru că, doar marii oameni de cultură simt că moartea este pe
aproape. Dovada! Revista „USCÂND O LACRIMĂ”, nr. 46-49:
„Optimism/ ONORAT pământene fii zilnic/
PĂRINTELE ce încă te suportă tainic/ TERREI testamentul
omenirii/ ÎNSCRIS involuntar în oceanul peirii/
MIRIFICILOR enormelor vieţii stalactite/ ÎNCRUSTĂRI
minusculelor fericite/SERVICIULUI chemării singure-n
Univers/MORŢII oferind respectuos vers”. (A se citi pe vertical
cuvintele cu majuscule)
Ieri şi astăzi am trăit o tristă onomastică
De acum, viaţa şi trăirile îmi vor fi cu mult mai sărace.
Pedagogul, naşul, prietenul, ruda, profesorul, poetul
a plecat la Domnul, fără să ne luăm rămas bun.
ieri, de Sfântul Dumitru, în ziua numelui nostru
ne-am întâlnit dar, nu ne -am mai vorbit, chiar, dacă

– 91 –
 niciodată nu am fost certaţi şi mereu ne dădeam curaj.
Credeam, speram că revista noastră „Uscând o lacrimă”
ne va şterge toate lacrimile, însă, au început iară să curgă.
Dacă aşa a dorit Dumnezeu, ca de ziua noastră să lăcrimăm!
ADIO! Profesore
ADIO! Poete
ADIO! Prietene
Cu toţii, nu putem altceva decât să-ţi urăm un drum presărat
cu visele din lumea de Dincolo, despre care spuneai, cu atâta patos,
că-s frumoase. Vezi că ai cu dumneata propriul volum, păstrează-l
ca pe: Icoana sufletului.
ADIO! Năşicule
În final, la biserică, unul din preoţi, parohul Adrian, fost elev,
a ţinut un discurs, pe cât de inteligent, pe atât de mângâietor şi cu o
nuanţă de slavă adusă fostului său profesor.
Tristul eveniment s-a încheiat, conform tradiţiei românilor, la
„Hanul lui Dobrică”, devenit neîncăpător.
Aşadar, s-a stins o lumină. Şi, ceea ce voi încerca să fac
pentru un profesor, un pedagog, o rudă, un prieten, un poet, naş, fie
ca acest articol, din acest volum, să însemne atât un omagiu, un
respect, pentru sincera prietenie de 60 de ani, fie o mulţumire pentru
sfaturile primite, dar şi pentru curajul şi bucuriile de-a le visa
împreună. Printre care unele măreţe, că ne-am aflat pe-o cărare
spirituală unde am făcut destui paşi, să lăsăm ceva în urma noastră.

– 92 –
Întristat că va lipsi la primăvară de la sfinţirea acelei case, numită
Casa de cultură sătească din Ursoaia, este şi-o rugă la bunul
Dumnezeu, să mă ajute să pot să fac ceva. Ceva la care să resetez
cumva să mai poată fosta lumină, măcar să pâlpâie.

Acte culturale
în aşezăminte buzoiene şi din ţară

Amintind de Casa de Cultură a Sindicatelor, acolo unde s-au

adunat multe amintiri privind propriile lansări de carte ale
Ursoianului, acolo unde a roşit, s-a intimidat, a zâmbit, s-a bucurat
acumulând destulă experienţă, mai ales cunoscând literaţi de toate
soiurile.
În 28 septembrie 2002, Ursoianu a hotărât ca: Lansarea de
carte „Paşi nevăzuţi”, să se desfăşoare la Biblioteca „Ion Caraion”
din Vipereşti. Moderator a fost Viorel Frîncu, publicist, funcţionar
la Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu” din Buzău. Au luat
cuvântul: Constantin Marafet, editorul volumului, Stan Brebenel,
Vasile Balalia, primarul comunei Vipereşti, prof. Dumitru Mihai,
inv. Mihăilă Carmen, Dumitru Negoiţă. La această lansare a
participat şi Directorul Bibliotecii „Vasile Voiculescu”, Alexandru
Oproescu, membru al Uniunii Scriitorilor.
Acumulările suficient de pozitive privind astfel de acte
culturale l-au determinat pe Ursoian să meargă mai departe.
– 93 –
Spicuind câteva din astfel de amintiri, în 30 noiembrie 2007, la
Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu” , a recidivat, lansând
volumul „Mănăstirea din comuna pierdută”, Ed. „Omega”, 2007,
Buzău. Moderatorul acestei lansări a fost Directorul Bibliotecii,
Sorin Burlacu. Au prezentat opinii despre volum scriitorii: Marin
Ifrim, Viorel Frîncu, Nicolae Tudor, Dumitru Mihai, Elena
Dogaru…
Actele culturale au continuat asemeni acelora desfăşurate la
Bisoca, în plină vară, în perioada 9 - 16 iulie 2010, în cadrul
denumit: „Festivalul Artelor de la Bisoca” unde, în ultima zi, la gala
de premiere, au avut loc şi 3 lansări de carte. Moderatorul acestui
regal, inspector de limba română Maria Monalisa Pleşea, a
clasificat aceste lansări ca fiind lansările a 3 generaţii: Mai întâi
generaţia profundă, nominalizându-l pe regretatul, membru al
Uniunii Scriitorilor Bucur Chiriac, fost ambasador, lansând
volumul „Clopotele Athosului”, apoi generaţia de mijloc,
Ursoianul, cu volumul „Poemul celor şapte” (O viaţă… un om… o
antologie), a urmat un tânăr elev despre care, din păcate, Ursoianu
nu-şi mai aminteşte despre acel volum că, tocmai atunci primeşte
invitaţia de a i se înmâna prima sa Diplomă mai importantă, privind
literatura, Diplomă numită. „Ambasator al Limbii române”.
Diplomă semnată de: Inspector şcolar general, prof. Florina Stoian.
Inspector limba română, prof. Maria Monalisa Pleşea. Preşedintele
Fundaţiei „Sf. Sava”, pr. prof. dr. Mihail Milea. Revenind la lansări,

– 94 –
au luat cuvântul: Bucur Chiriac, Mihail Milea, Florina Stoian,
Horia Băescu, Dumitru K Negoiţă…
La 01 noiembrie 2011, orele 13:00, editura „RawexComs”
Bucureşti a lansat volumul jubiliar din ciclul „Bucurii autocreate”,
numit „Pasiuni din… Amintiri!”, la Biblioteca Metropolitană
„Mihail Sadoveanu” în sala Mircea Eliade. Moderatori: Victor Gh.
Stan şi Florentin Popescu, membri marcanţi ai Uniunii Scriitorilor.
Au prezentat opinii: Ion Andreiţă, membru al Uniunii Scriitorilor,
Elisabeta Iosif, Preşedinte al Filialei Bucureşti a Ligii Scriitorilor,
Viorel Frîncu, Trandafir Sâmpetru, Ştefan Dima şi editoarea Raluca
Tudor, care a citit şi un text trimis de Mariana Vicky Vârtosu,
Preşedinte al Filialei Vrancea a Ligii Scriitorilor.
Trecând Milcovul cu trenul, Ursoianu a coborât în gara
Focşani într-un octombrie 2012 şi, după ce a mai salutat încă o dată:
Onor bunicule! S-a deplasat la Biblioteca „Duiliul Zamfirescu”. La
Biblioteca din Focşani, cu prilejul a 100 de ani de la inaugurare,
Ursoianu a fost alături de colegii săi de la Filiala Vrancea a Ligii
Scriitorilor. Manifestare moderată de F. Fântânaru, Directorul
Bibliotecii. Doamna Director înmânând şi membrilor prezenţi ai
Filialei Vrancea a Ligii Scriitorilor „Diploma de Onoare”.
Totodată, Ursoianu a mai primit şi Diploma pentru volumul
„Pasiuni din… Amintiri”, semnat de Preşedintele Filialei Vrancea
a LSR, Mariana Vicky Vârtosu.

– 95 –
 O surpriză deosebit de plăcută pentru Ursoian, inclus în
Dicţionarul „Personalităţi române şi faptele lor”, numărul 49 , a fost
la momentul primirii prin poştă a „invitaţie de onoare”, primită de
la Preşedintele Filialei Iaşi a Ligii Scriitorilor, Constantin Toni
Dârţu. Invitaţie în Oraşul Iernut, judeţul Mureş, pentru lansarea
binecunoscutelor şi apreciatele Dicţionare, intrate în patrimoniul
naţional, cu numerele 49, 50, 51 şi 52. Manifestarea a avut loc în
17 august 2012, aşa cum s-a precizat, la Iernut cu invitaţi din toată
România: De la Cluj dl. Preşedinte al LSR, Al. Florin Ţene,
împreună cu soţia, poeta Titina Nica Ţene, istoricul dr. Ionuţ Ţene,
de la Dej, membru fondator al UAP BISERICEŞTI, filială
interjudeţeană Cluj-Bistriţa… cu Victoriţa Gâtu, pictoriţă şi
studenta Sorina Alexandra Gâtu. Din Bucureşti Florin Grigoriu,
prim-viceprşedinte al S.S.R, alături de prof. Maria Adam şi Mihai
Lupu, cercetător ştiinţific, Nicolae Darabăţ, colonel din Bucureşti.
Cărturarul Constantin Toni Dârţu, autorul Dicţionarelor, însoţit de
Cristian Dârţu, manager, Cristina Dârţu, medic neurolog, Diana
Bogdan şi Eugenia Merea din Iaşi. Din Tg. Mureş: Publicist şi
eseist Ion Drăgan, Lazăr Ladariu scriitor, Nicolae Băciuţ, scriitor,
directorul C. C.P. N. jud. Mureş, din Târnăveni, Răzvan Ducan,
membru USR. Din Buzău, Dumitru K Negoiţă, membru LSR.
Fostul primar timp de 20 de ani la Iernut, o mare valoare culturală
a zonei, Vasile Cornea, Gheorghe Andreica, prof. din Iernut,
precum şi multe alte personalităţi ale zonei. Mediatorul acestei

– 96 –
ample manifestări a fost autorul Dicţionarelor, Constantin Toni
Dârţu. Au luat cuvântul, printre mulţi alţii, Preşedintele Consiliului
Naţional al LSR, Al. Florin Ţene, Florin Grigoriu, Vasile Cornea…
Tot cu invitaţie de onoare a autorului Dicţionarelor a
însemnat şi deplasarea Ursoianului la Bucureşti în ziua de miercuri,
28 noiembrie 2012, la Biblioteca Metropolitană „Mihail
Sadoveanu”. Aici s-a lansat Dicţionarul cu numărul 53. Ursoianul
fiind cuprins în acest Dicţionar cu articolul „Am fost la vatra locuită
de milenii”, fiind vorba de oraşul Iernut. La Bucureşti au moderat
manifestarea: Constantin Toni Dârţu, preşedintele Filialei Iaşi a
LSR şi Elisabeta Iosif, preşedintele Filialei Bucureşti a LSR.
În 26 octombrie 2013, la Şcoala Gimnazială din Ursoaia, s-a
Lansat revista „Uscând o lacrimă” şi 4 volume ale Ursoianului:
„Din măruntele colecţii”, „Pasiuni din…Amintiri”, „Despre
adâncuri şi prezent (dialoguri şi lumina de la Cernica)”, „Definiţii-
poeme (Percepţia omului simplu despre izvorul…Esteticii). La
punctual 3 au avut loc, Discuţii asupra Comitetului de iniţiativă
privind promovarea turismului şi înălţarea unui monument
monahului Gherasim (Eroul Iorgu Cosma). La Manifestarea
moderată de Ursoianu au prezentat opinii: Primarul R. Dedu, Aurel
Ganea şi Eugen Ciobanu, membri ai Asociaţiei „Origini”, Dumitru
Mihai…
Dorinţa de-a înălţa un monument Eroului monah Iorgu
Cosma s-a împlinit pe 10 mai 2015, când a avut loc sfinţirea. Au

– 97 –
participat: buzoieni de la Asociaţia „Origini”, de la Fundaţia „Sf.
Andrei”. Preoţi ai zonei: Adrian, Florin, Negru, cel de la Ruşavăţu
dar şi pr. prof. dr. Mihail Milea, Primarul şi viceprimarul comunei
Vipereşti, Directorul Şcolii Gimnaziale din Ursoaia, poeţi, rude ale
Ursoianului, săteni.
O a 3-a manifestare la Şcoala Gimnazială din Ursoaia a avut
loc la 9 iunie 2016, la un an de la înălţarea monumentului de la
Ursoaia, s-au lansat volumele: „Bucurii autocreate”, Ed. Amurg
Sentimental Bucureşti, 2014, Antologia „Bucurii”, Ed. Teocora
Buzău, 2015 şi „Nu ucideţi bucuriile”, Ed. Amurg Sentimental
Bucureşti, 2016. Manifestare moderată de Ursoianu. Au luat
cuvântul: Primarul com. Vipereşti, R. Dedu, Ion Machidon, George
Savu, Sabin Bâldea, Mihai Dumitru...
La Centrul Cultural „Alexandru Marghiloman”, în martie
2016, o manifestare literară moderată de scriitorul Marin Ifrim, s-a
lansat volumul „Nu ucideţi bucuriile” Ed. „Amurg Sentimental”,
2016, Bucureşti. Au prezentat opinii: Stelian Grigore, Marin Ifrim,
Ica Ungureanu, Marcel Isbăşoiu, Sorin Burlacu…
Un alt aşezământ cultural, Centrul Judeţean de Cultură şi
Artă, în sala „Amfiteatru”, în 9 decembrie 2017, la un an de când
pe harta Buzăului apare Liga Scriitorilor, a avut loc o grandioasă
manifestare, care a început prin intonarea „Imnului Ligii
Scriitorilor”, prezentat de colega noastră prof. Gina Agapie , alături
de un grup de elevi. Odată cu aceasta şi lansarea volumului

– 98 –
„Ziceri”, Ed. „Teocora” 2018, Buzău. Despre acest volum şi-au
exprimat opiniile: actorii George Vlaicu şi Silvia Săracu, Roxelana
Radu, Stelian Grigore şi Elena Căpăţînă… Cu acest prilej actorii:
George Vlaicu şi Silvia Săracu au prezentat sceneta „Teo şi scara”.
Au fost prezenți, printre membrii filialei Buzău ai Ligii Scriitorilor,
Mihai M Macovei, Marcela Chiriță, Radu Roxelana…
Un alt act cultural a avut loc în lăcaşul de cult ortodox al unui
iubit cărturar şi preot buzoian, Mihail Milea, lăcaş numit Fundaţia
„Sf. Sava” de la Buzău. Manifestare culturală generată cu ocazia
lansării volumului „Orizontul din Deal”, Ed. „Astralis” 2018,
Bucureşti. Manifestare culturală deschisă de Mihail Milea. Alături
de Mihail Milea şi-au manifestat opiniile, George Vlaicu, Camelia
Pantazi Tudor, Silvan G. Escu, Roxelana Radu, Dumitru Mihai,
Gheorghe Postelnicu, Elena Căpăţână, Ana Caraghiaur, Nicolae
Muşat…Actorii George Vlaicu şi Ana Caraghiaur au prezentat
scenetele: „Afurisita” şi „Leliţă Săftiţă”. Amintiri, amintiri, dulci
amintiri.
Anul 2018, să-l parafrazez pe colegul nostru Mihai Sălcuțan,
s-a încheiat în forță. Pe 8 decembrie 2018, a avut loc Aniversarea a
2 ani de când pe harta Buzăului se află și Liga Scriitorilor. Pe 13
decembrie 2018, a avut loc la „Casa Corpului Didactic” București,
Lansarea volumului „Darul îngerilor”, autor Gina Agapie…
Continuând, la Centrul Cultural „Al Marghiloman” Buzău, pe
19 decembrie 2018, sub conducerea ASCIOR, a avut loc

– 99 –
evenimentul „Crăciun de Centenar”, unde au avut loc și 2 lansări
de carte: 1. „Chiojdu din Bâsca, comuna cu șapte munți” autor prof.
dr. Eugen Marius Constantinescu și 2. „Povestiri de seară”, autor
Petre Rotaru-Colți!
Despre eveniment și lansări de carte, au vorbit, printre alții:
Pr. prof. dr. Aurelian Damian, Prof. dr. Doina Ciobanu, Buzău,
Tudor Cicu (USR), Buzău, prof. Titi Damian (USR),
Urziceni, Negoiță Dumitru, președintele LSR Buzău, Paulina
Georgescu….

Începutul consolidării

Desigur, între a aduna cuvinte pe care să le amesteci, să le

aşezi împachetându-le, înflorindu-le şi parfumându-le şi-apoi
transformându-le într-o poveste plină de feţi frumoşi şi cosânzene,
mi s-a părut nu cu mult mai greu decât începutul consolidării, mai
ales al polăţilor.
Dar, excluzând nebunia, doar cu gândul că bunul Dumnezeu
ne va ajuta, am pornit-o la marele drum, cu o cheltuială, raportată
la venitul nostru. Un venit, graţie unui pion veninos, destul de
limitat. Nu, n-o să intru în amănunte privind pionul veninos de la
întreprinderea unde am lucrat, nici nu-i cazul când porneşti la un
drum de valoarea acestuia.

– 100 –
 Revenind la începuturi, consolidarea începută prin şapele
turnate, prin cofragii confecţionaţi şi umpluţi cu material şi alte
lucrări soldate cu aruncarea la întâmplare a materialelor ce urmau a
fi recuperate, prin sumele la care s-au aruncat fără semn că le-ar
putea merita, ne-am dat seama că nu sunt muncitorii de care avem
nevoie şi a trebuit ca după plata stabilită pe timpul cât au lucrat, să
încheiem angajamentele.
După calculele noastre de oameni cu pensii limitate, cum am
spus, nu din vina noastră, a fost un început destul de curajos, mai
ales că oamenii plătiţi aveau calculele lor, diferit de loialitatea
noastră.
De atunci greul a fost şi mai greu. Conştient că nu trebuie să
mă opresc, am strâns din dinţi şi am continuat. Utilizînd un plan
destul de riguros, aşa cum am mai spus-o, era musai să îmbinăm
elementele de-aşa natură încât să domine ale adevăratului
constructor, al medaliatului din cel de al Doilea Război Mondial,
nimeni altul decât orfanul lui Dumitru, erou în Primul Război
Mondial. Elemente ale anilor 1968-1970 şterse, refăcute, vopsite.
Elemente ale anilor 1990, tot prelucrate de constructor. Iar în
completare, şi elemente de astăzi, din vremea măruntului
colecţionar, autor de cărţi, constructorul Monumentului… pasionat
de amintiri, hobby-urile ursoianului.
După cumpărarea materialelor: ciment şi alte materiale de
construcţii, nisip, bazarcă…S-a început cu unele demolări şi-apoi

– 101 –
cu turnarea şapelor, montarea de cofragi… cumpărarea şi
achiziţionarea altor materiale precum vopsea, OSB, diferite forme
de cuie, completare cu ţiglă, cu tablă, cu lemne de diferite forme,
plase metalice şi câte şi mai câte.
Aşa s-a început aventura noastră, în semn de preţuire pentru
înaintaşii noştri, în semn de preţuire pentru zona naşterii, în semn
de prețuire față de Buzău, dar şi din dorinţa de-a lăsa cât mai multe
pe pământ.

În pragul Centenarului

Aşa cum s-a afirmat la începuturile acestui volum, gloanţele,

blestematele, au stins viaţa Eroului Dumitru, care în lupta pentru
neam, ţară, lege şi unire, a lăsat acasă o mamă şi-o soţie lăcrimând
împreună cu cei 4 copii, Geana, Anica, Maria şi Chiriac, cel care,
de la 7 ani, a ajuns stâlpul familiei, cel care a trebuit să se ocupe de
hrănirea boilor de la căruţă şi a altor animale din gospodărie, lăsate
de tatăl său. O maturizare atât de timpurie a însemnat şi pierderea
copilăriei, datorate Războiului, numit atunci „Războiul
civilizaţiei”! După acesta, la 1 decembrie 1918, prin unirea forţelor,
s-a ajuns la Marea Unire. Unire pe care Eroul Dumitru n-a mai
apucat-o.
Dar viaţa împreună cu vremea şi vremurile, cu sau fără
lacrimi, merge mai departe, iar stîlpul familiei a devenit, aşa cum

– 102 –
aţi citit, Constructorul. Cel care, așa cum s-a mai spus, a rămas
orfan la 6 ani când tatăl său a murit în Primul Război Mondial. Cel
care a rămas singurul bărbat într-o casă c-o văduvă de război și a 3
surori. Cel care în vremea copilăriei avea grijă, pe lângă obligațiile
școlare, avea grijă de boii de la căruță. Cel care a gustat din viaţa
amară a următorului Război Mondial.
Generaţii după generaţii, pline de dureri, au şters lacrimile şi-
au continuat drumul vieţii, adunând amintiri după amintiri, aşa
precum Ursoianu, susţinut de soţia sa, Elena. Împreună au hotărât
să adune multe amintiri risipite. Un drum greu, mai ales pentru
cheltuielile de-a reface Casa de la Ursoaia singura lor sursă provine
din pensiile şi aşa ciuntite de pionul trădării. Pionul aliat al
Demolatorilor. Al Demolatorilor de la GEROM S.A.
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu am ajuns să parcurgem din
acest drum circa 70%. Ne-am oprit aici, că uneori viaţa are multe
necunoscute şi când îţi e mai bine, te trânteşte, e posibil să
reprezinte un semn. Un semn în care sunt notaţi oamenii care n-au
făcut vreun rău cuiva, iar pentru ei viaţa de apoi să reprezinte
năzuinţa multora, numai că doar Bunul Dumnezeu îi alege. Astfel
trânta aceasta nu poate fi numită o frână, o frână în calea vieţii
apărută să te doboare, să-ţi prelungească lacrimile. Lacrimi prin
apariţia căderii unei boli pe omul sănătos, aşa cum a venit la Elena,
un om care nu a făcut niciodată rău cuiva. Dar aceasta, prin
argumentele de mai sus, înseamnă una, iar prin argument

– 103 –
pământene înseamnă că te plesneşte chiar şi atunci când rostul tău
pe pământ înseamnă un îndemn, o chemare spre a face ceva pentru
semenii tăi. Elena ajungând pe paturile unui spital bucureştean.
Și, cum ne spune samariteanul buzoian „Mare este
Dumnezeu”, Elena s-a întors acasă.

De la Buzău la Alba Iulia

Autoturismul, la volanul căruia a pilotat Daniel având-o

copilot pe Mihaela, de la Buzău a luat Drumul… Centenarului la
Marea sărbătoare de la Alba Iulia. Trecuseră zorii zilei de 30
noiembie 2018, ca nepot, cu strănepotul şi prietena, plecam acolo
unde Eroul Dumitru, cel care a luptat pentru neam, Ţară, lege şi
Unire, străpuns de gloanţe n-a mai ajuns să vadă visul împlinit la
Alba Iulia.
Gândul Călătorului era clar. Atunci când va ajunge la bunicul
Dumitru, la fratele său, Ion, la ruda sa, Chiriac Mihai, la părinţii
săi… să le povestească ce-a fost de Centenar. Dacă jertfa lor a
meritat..
Plecarea din Buzău la minus 6 grade Celsius nu părea prea
entuziasmată, ba mai mult, pe la Berca, bordul autoturismului
indica minus 7 grade. Mergeam, mergeam într-o linişte, animaţi şi
de liniştea motorului care torcea, torcea într-un ritm liniştit.
Mihaela a dat drumul aparatului de la bord, selectând o muzică

– 104 –
uşoară românească de tot gustul. Trecuţi de Ciuta, soarele a început
să ne întâmpine cu razele sale strălucitoare care, parcă ne băteau în
geam, îndemnându-ne la veselie. Trecuţi de Vipereşti, uitându-ne
în stânga, admiram satul naşterii eroilor amintiţi. Cât ai zice
excursie, am trecut şi de Cislău şi tot aşa de oraşele Pătârlagele,
Nehoiu. Eram pe DN 10 şi am făcut primul popas la Barajul Siriu.
De aici am întîlnit, pe la Sita Buzăului, polul frigului de pe Drumul
celor 3 zile de drumeţie. Bordul autoturismului indicând, prin
localitatea amintită, minus 10,5 grade Celsius. Când am trecut de
Predeluş, gradele au început să crească şi tot aşa, mângâiaţi de
soarele strălucitor, care ne-a călăuzit tot traseul, fie dinspre Braşov
la Sibiu, fie de la Sibiu, pe autostradă până la Sebeş, de aici până la
Călan… Că uitasem să vă spun de drumul nostru din prima zi de 30
decembrie 2018, a luat direcţia Mănăstirii Prislop.

– 105 –
 După ce am trecut de Prejmer, ne aşteptau drumurile
întortocheate şi trebuia găsit drumul care să ducă înspre Sibiu, iar
cel de la volan, cu multă măiestrie, colaborând şi cu prietena din
dreapta, parcă ar fi fost de acolo. Volanul ascultându-l ncondiţionat
şi, iată-ne trecând pe lângă indicatorul pe care scria: Braşov – Sibiu
154 Km. Tot mergând, tot mergând şi privind pe lângă geamul
autoturismului, dar şi înspre bord, observăm că razele soarelui ne-
au adus la minus 6 grade pe străzile Ghimbavului, ale oraşului
Codlea, mergem şi tot mergem prin păduri, pe câmpii şi dealuri pe
unde se puteau privi lăcaşurile oilor, ale oierilor şi chiar oi păscând,
semn că pe aici oieritu-i la înălţime. Trecem admirând în viteza
maşinii Muzeul Satului din Vlădeni, apoi, câmpii, dealuri, iar prin
păduri, o clădire reprezentativă numită „Miere de albine”, direct de
la producător. În glasul motorului liniştit, ascultăm muzică pur
românească, prezentată de Radio „Zu”, lăsând în urmă
indicatoarele: Băile Perşani, Hoghiz, Mândra, Făgăraş, Beclean. De
aici până aproape de Viştea de Jos am putut admira câmpii care ar
fi putut fi frumoase dacă n-ar fi fost umbrite de zone întinse de
coceni netăiaţi. Un fel de zone arabile nemuncite, care nu pot
reprezenta cu cinste acest popor. Totuşi ne putem consola că cei ce
nu iubesc munca, asemeni radicalilor, urlătorilor, aburitorilor,
haştanilor, reprezintă o minoritate, cazuri izolate. După Ucea de Jos
şi pârâul Ucea, ne apropiem de intrarea în judeţul Sibiu. Pe aici,
după Arpaşu de Jos, temperatura a mai crescut la minus 2,5 grade

– 106 –
Celsius, iar până la Porumbacu, temperatura în creştere a adunat
oile pe câmpurile cu păşuni, că cele arabile aveau şi aici coceni
netăiaţi, semn că şi gospodarii de aici lipsesc. Facem un popas la
14 kilometri de Sibiu şi mergem, mergem şi trecem podul peste apa
Cibinului şi ne îndreptăm în direcţia autostrăzii: Sibiu – Sebeş. Pe
autostradă, altă viaţă, motorul parcă toarce mai fericit ca-n alte
părţi. Bordul autoturismului ne indică minus 2 grade afară. Privim
pe geamuri întinsele câmpii unde oile pasc, iar pe un lac multe
păsări... La 46 kilometri de Sebeş trecem pe sub un tunel şi ne
apropiem de indicatorul care marchează intrarea în judeţul Alba.
Mergem la drum întins cu viteză adecvată autostrăzii şi zărim Sebeş
18 km... 11 km... Orăştie 20 km şi ne îndreptăm înspre Mănăstirea
Prislop.
Cât de avantajos, siguranţă, timp redus, acestea sunt doar
câteva avantaje ale mersului cu autoturismul pe autostradă. Deja am
văzut indicatorul cu Oraşul Călan, fără să ne oprim am continuat
drumul până când un indicator ne-a arătat 13 kilometri până la
Haţeg, iar înspre N-V, ne mai despărţea puţin până la Mănăstirea
Prislop. Şi, am ajuns, ne-am închinat, am aprins lumânări, ne-am
rugat şi am plecat iarăşi la drum. De data aceasta un drum prin
noapte înspre Alba Iulia şi de aici la 25 kilometri, unde ne-am cazat.
Această călătorie a marcat prima zi din Drumul Centenarului.

– 107 –
 A doua zi, ziua cea Mare, ziua Centenarului, am aflat că
Manifestarea de la Alba Iulia are loc după orele 15:00. Noi, de aici
de la 25 kilometri de Alba, am ajuns cu vreo 2 ore mai devreme,
după ce am parcat autoturismul la Kaufland. Pe jos, nu ne-a fost
greu să ajungem pe la Cetate. Până aproape de 15:00 ne-am dus şi
ne-am întors pe mai multe din cele 7 porţi ale Cetăţii. Aici, lume,
vorba mai vechilor cronicari, câtă frunză şi iarbă. Fără să exagerez,
până la venerabila mea vârstă, nu am întâlnit atât de multă
populaţie. Populaţie, precum noi, venită din multe mărginimi,
multe colţuri ale României.
Un semn bun chiar în ciuda urii pe care ne-au generat-o, fie
cel mai mare din capul de sus, fie susţinătorii acestuia, fie cei care...

– 108 –
”Taie frunză la câini”, pentru un ceai şi alte produse, se vând,
chipurile, ei sunt boboru! Dar, şi marii trădători, interni, externi ce
răspund unor interese negre...
A treia zi, înainte de a porni pe drumul de întoarcere, am mai
vizitat, încă o dată Cetatea, Catedrala, magazinele cu suveniruri,
târgurile cu produse vechi, ori mai de actualitate şi-apoi, călăuziţi
de razele soarelui, am pornit-o în goana autoturismului înspre
Sebeş, Sibiu, Braşov, Buzău.
Comportamentul populaţiei venite la Alba Iulia a fost fără
cusur. Majoritatea iubitoare de românism şi România, în ciuda
zvonisticii, că vor veni, că vor face, că vor drege... Nu, populaţia a
venit, a urat, a aplaudat, s-a bucurat, a vizitat şi a plecat. Unii,
încărcaţi cu amintiri, alţii plini de bucurii, alţii liniştiţi că în sfârşit,
acest Stat, această Ţară a depăşit 100 de ani.

Strălucitele cântări din seara Crăciunului

la Biserica „Sf. Nicolae” din Buzău

Uneori, în vremea marilor sărbători, privind spre cer, se pare

că-i înveșmântat în tot ce-i mai frumos, așa cum deseori ne îndemna
și pe noi, Marele Eminescu, să privim luna ca pe mireasa celor mai
minunate visuri. Nu râdeți, erau gândurile din ziua privită într-un
anume fel, când pe la orele 16:00, azi, în ziua Crăciunului 2018,
împreună cu Mario, am pornit-o înspre minunatul pom de Crăciun
– 109 –
din Biserica „Sf. Nicolae”, acolo unde preotul paroh, Constantin
Ene, an de an sădește în sufletele copiilor, ale enoriașilor, dar și a
unor valori culturale autentice, dragoste.
Tonul dat de părintele paroh, un cunoscător și iubitor al celor
mai frumoase și iubite colinde, interpretându-le când cu vocea de
tenor, când cu vocea de bariton, când cu vocea de privighetoare
care-și caută și își îndeamnă puii, sădindu-le în suflete dragostea și
bucuria. Ori când făcliile își schimbă culorile de-atâta energie
pozitivă, nu de puține ori, te fac să te crezi că porțile raiului se vor
deschide. Dar, părintele paroh nu s-a limitat doar la colinde, ci și
implementând dragostea față de Unire. Mai ales când anul acesta
am serbat „Crăciunul Centenarului”.
Unde, azi, mai mult ca altădată, este necesar să înlăturăm
DISCORDIA și, să-i atașăm CONCORDIA. Să ne rugăm ca Marea
Sărbătoare a Creștinătății să ne aducă liniște, pace, bunăvoire și
dreptul la o viață mai bună, la care avem dreptul legitim să sperăm.
Doamne ajută! Dar și dragostea față de istoria Crăciunului.
Oprindu-ne pe acest tărâm, al istoriei Crăciunului, se spune că
romanii din Roma veche numeau Sărbătoarea din 25 Decembrie, ca
fiind Sărbătoarea „Celui neînvins”.
Se spune, în suplimentul ziarului „Adevărul” din 1934, de
acum 84 de ani, că putem serba Crăciunul păstrând nădejdea în
vestirea oștilor cerești că în ieslele din Bethleem se năștea

– 110 –
Mântuitorul, redând, citatul „Pace pe pământ și între oameni
bunăvoire”.
Revenind la minunatul pom de Crăciun din Biserica „Sf.
Nicolae” din Buzău, acesta, păzit de un hâtru Moș Crăciun, să-l
parafrazez pe Preotul Paroh, trimitea făclii, parcă îndemnând
tinerii, care au umplut lăcașul, la veselie, la însușirea actelor
culturale de unde se plămădesc talentele și unde, nu puțini, au
excelat.
Printre cei care au prezentat programe, citez din memorie și
cu rugămintea de-a fi scuzat pentru omisiuni, ne-au onorat cu
recitaluri și cântări:Elevi de la Liceul de Arte „Margareta Sterian”;
duo-urile dintre un elev la vioară și o elevă la flaut; dintre profesorul
de flaut Bădăruță și fiul Matei la orgă, apoi, renumita formație
„Mugur, mugurel”, un tânăr actor, enoriașe, elevi, copii...
Înainte de concluzie, la Sărbătoarea din jurul pomului de
Crăciun, moderată de părintele paroh Constantin Ene, s-au împletit
credința, istoria, muzica, teatrul, literatura, cu bunul simț, cu
speranța că fiecare dintre cei prezenți, de la mic la mare și de la
mare la mic să ne trezească în noi, pacea, cultul muncii, bucuria...
Să ne ferim și să învățăm cu toții că nu e bună discordia, citez:
„Unde intră sărăcia pe ușă,intră și gâlceava pe fereastră”.
La final, când recitalul binecunoscutei formații „Mugur,
mugurel” înălța ODE, după cel de-al 4-lea cântec, părintele a primit

– 111 –
un telefon că Moș Crăciun, cu un sac mare plin de daruri, e
aproape...
A fost o seară în care părintele a înțeles foarte bine că înainte
de a ne hrăni trupul, să-l parafrazez pe Schiarhimandritul Ioachim
Par, e necesar mai întâi să ne hrănim sufletul, ținând cont de
credință că aceasta poate fi precum un vin deosebit de scump ce
trebuie păstrat în vase speciale.

O rezistenţă
prin cultură și tradiții

Am încercat din răsputeri să trec peste neaşteptata plecare a

profesorului, prietenului, naşului, sfătuitorului şi susţinătorului
moral al demersului nostru. Demersul consolidării casei de la
marginea Ursoii, susţinut material împreună cu Elena, soţia.
Desigur, sper ca la casa de la Ursoaia să pot aşeza ceva şi din
spiritul ori din amintirile sale.
Cum în viață mai nimic nu este întâmplător, o surpriză destul
de trainică, a însemnat obiceiul pe care-l cunoșteam și la care într-
un an, în vremea tinereții mele, am făcut parte, a fost Plugul mare,
Plugul cu mascați. O tradiție ursoiană.

– 112 –
 Cum se știe, comuna
despicată de râul Buzău,
comuna Viperești, pe partea
cu Pârscovul, comuna lui
Vasile Voiculescu, are mari
probleme cu drumurile. Fosta
șosea veche, cea care a fost
înlocuită cu DN 10, care ar fi trebuit să lege, Pârscovul de
Măguricea și de aici de Mănăstirea Cârnu, încă nu face legătura.
De la Pârscov înspre Bădila, de treci de Păliciu înspre Ursoaia,
așa cum am mai spus, te întâmpină 1 kilometru de asfalt, pornit de la
puntea-pod, Monumentul Iorgu (Gherasim) Cosma, până dincolo de
fosta pipinieră Ursoaia… Această localitate, așezată pe malul stâng
al râului Buzău, așa cum s-a precizat și în monografia „Viperești
comuna despicată”, unele trimiteri datează din anul 1569 de la
„Alexandru Voievod care întărește stăpânire jupân Vlaicu Cluceru și
sorei sale jupânița Chira asupra satului Țigănești” așa cum i s-a spus
înainte, apoi Urseasca, Ursești
și, din anul 1852 satul
Ursoaia*.
Dragi cititori, înainte
de-a vorbi despre Tradițiile
ursoiene, a Plugului Mare, a
Plugului cu mascați ori a unor

– 113 –
special colinde de florii, am încercat să aduc în fața dvs.: O scurtă
istorie privind acest sat. Cine dorește să știe mai mult poate găsi în
volumul amintit. Revenind la această tradiție, așteptată de întreg
satul, îmi amintesc de anii copilăriei din 1955–1956, când o
întrebam pe Mama mare, Ioana lui Matei, cum o numea pe bunica,
cea care îmi spunea:
- Să nu-ți fie frică de mascați, Maică?
- Păi! Ție, Mamă mare, îți convine că tu ești mare.
- Așa este. Dar să știi că și eu am fost copil, eram fată și, în
vremea mea erau și mai mulți mascați…
Așadar, făcând un simplu calcul, copilăria bunicii având loc
prin anii de dinainte de 1890 ori, mergând și mai în străfund, la
mama lui Ștefan Sârboiu, care prin 1953, era la o vârstă de aproape
100 de ani, cea care povestea despre acestă tradiție, putem fi
suficient de mândrii că, încă mai există și astăzi.
Iar pentru cei care au organizat și anul acesta-Plugul Mare,
Plugul cu Mascați, vă spun ceea ce v-am spus și pe o pagină de
socializare:
BRAVO URSOIENI!
E singura și cea mai frumoasă tradiție pe care, cu drag, văd
că o duceți mai departe. Țineți-o tot așa că e cel mai frumos PLUG,
cea mai frumoasă tradiție a românilor din MUNTENIA. Dacă
despre Moldova și Ardeal s-a mai vorbit, de acum, o să se
vorbească, datorită vouă, și de Ursoaia.

– 114 –
 FELICITĂRI! sunteți MAGNIFICI.
Chiar și tradiția de mai devreme rămânând nealterată mă face
să cred în reuşita finalizării şi împodobirii acestei case fie cu obiecte
utile cândva aici, fie cu amintiri colecţionate, fie cu amintiri utile
cândva volumelor scrise, fie a colecţiilor privind cartografia,
bancnotelor, a monezilor, medaliilor, plachetelor...reprezintă şi
faptul că tot în luna august m-am apucat hotătât de treabă şi la
Construirea Monumentului de la Ursoaia, atunci în 2014, iar la
sfârşitul lui octombrie 2018, finalizarea lucrării avea să aştepte
primăvara anului 2019.
Desigur, consolidarea acestei case aşezate la poalele dealului,
la o depărtare de 50 de metri faţă de porţi şi faţă de pârâul Ursoaia,
necesită şi alte operaţii, o punte pod peste pârâu, alee, gardul de la
drum împreună cu înscrisul. Alte reparaţii interioare şi exterioare.
Întrebat de multe persoane de ce?, pentru ce? şi cu ce?
Începând într-o ordine inversă, când ai respect şi dragoste
pentru înaintaşi, poţi să renunţi aşa cum am făcut noi, la multe, mai
ales că toată cheltuiala este făcută cu banii din pensiile noastre. Dar,
animaţi de dorinţa de-a împodobi interioarele şi cu ceea ce a cusut
mama cu drag, ori unele scule ale tatălui meu şi multe din măruntele
colecţii pe care le-am adunat de-a lungul anilor, merită efortul.
Efortul de-a renunţa la anumite necesităţi în detrimentul acestui
considerat – un mare fapt. Întrebarea mijlocie poate aduce şi ea mai
multe puncte privind răspunsul. Aceasta, de-ar fi legat de vremea,

– 115 –
tot augustului, de data aceasta a augustului 2014, când s-a început
construirea Monumentului din curtea şcolii gimnaziale Ursoaia, nu
puţini erau cei care spuneau:
• Nu, aici nu se poate face nimic.
Dar cu ajutorul Bunului Dumnezeu, Monumentul s-a
construit. Primăria a construit şi ea, 1 kilometru de asfalt.
Acum, privind această, viitoare Casă de cultură, transformată
cândva în Casă memorială se ridică iară mingea la plasă. Poate,
poate se leagă ceva de cei care s-au considerat şi se consideră
înstăriţi, cu nasul pe sus! să se îndrepte mult mai mult înspre a face,
prin fapte, (lăsând de(o)parte gargara) zona cunoscută.
Privitor la prima întrebare, o Casă de Cultură, înfiinţată chiar
şi la sat, printre altele, înseamnă dragoste şi bucurie. Poate însemna
o rezistenţă, dar şi un deosebit respect pentru cei care ne-au dat
viaţă, respect pentru zona copilăriei, respect pentru dascălii de aici
de la şcoala primară şi gimnazială, a renumitelor baluri de
odinioară, respect a amintirilor privitoare la plimbările prin noapte
într-un sat fără lumină electrică…
Revenind la rezistenţă, o rezistenţă împotriva acelora care au
distrus cultura şi educaţia, pricopsind pe mulţi, din păcate, chiar cu
ură şi duşmănie.
Altfel spus, revenind la o notă plină de speranțe, că vom
deveni prin muncă, ceea ce ne-am dorit, ceea ce am promis
bunicilor, părinților, iubiților dascăli.

– 116 –
 Cuvântul e cuvânt și, omul, om, chiar plecat de 42 de ani,
zona naşterii n-am uitat-o 3.

Date bibliografice

Autor al unui număr de 20 volume

*Paşi nevăzuţi, Editura Rafet 2002 Rm. Sărat; * Marea
Grădină, Editura Editgraph 2006 Buzău; * Drumurile din vise,
Editura Rafet 2005 Rm. Sărat; * Dincolo de lumină, Editura
Anastasia-Ina, 2004 Buzău; *Vipereşti comuna despicată
*Vipereşti, Editura Codecs 2007 Bucureşti; * Uscând o lacrimă
(carte pentru monument), Editura Teocora 2009 Buzău; * Poemul
celor şapte (o viaţă… un om… o antologie), Editura Omega Buzău
2010; * Din măruntele colecţii, Editura RawexComs 2011
Bucureşti; * Mănăstirea din comuna pierdută, Editura Omega 2007
Buzău; * Pasiuni din… Amintiri!, Editura RawexComs 2011
Bucureşti; * BUCURII (Antologia revistei “Uscând o lacrimă”),
coordonator, Editura Teocora 2015 Buzău; * Definiţii-Poeme
(Percepţia omului simplu despre izvorul…Esteticii), Editura
RawexComs 2013 Bucureşti; * Din adâncuri spre prezent
(Dialoguri şi lumina de la Cernica), Editura Teocora 2012 Buzău;
* Bucurii autocreate, Editura Amurg Sentimental 2014 Bucureşti;
* Nu ucideţi bucuriile, Editura Amurg Sentimental 2016 Bucureşti;

3
De precizat că la redarea documentului s-au adus cărți de la Pătrașcu Voievod
– 117 –
* Monumentul de la…Ursoaia (lumina de la Cernica străluceşte şi
acasă), Editura Teocora 2016; * Conexiuni buzoiene (cu prieteni și
neprieteni), Editura Teocora 2017,* Ziceri, Editura Teocora 2017,
* Orizontul din Deal (Liga Scriitorilor şi, povestea unei filiale)…
Cărţi colective:
Cinci anuare (antologii) ale Filialei Vrancea a Ligii
Scriitorilor Români
Dodekatheon (antologia Filialei Vrancea a Ligii Scriitorilor
Români), Editura Armonii Culturale 2013 Adjud;
Concert pentru şapte scriitori şi o antologie, Editgraph 2012
Buzău;
Antologia Filialei Vrancea a Ligii Scriitorilor Români
Bonsortist, Editura Armonii Culturale 2014;
Setea de cer, Armonii Culturale 2016;
Dialoguri imaginare, Armonii Culturale 2015.

Inclus în:
Istoria jurnalismului din judeţul Buzău. Enciclopedie
cronologică (1839-2014), Editura Teocora 2015, autor Viorel Frâncu.
Antologia iubitorilor de literatură din Cenaclul „Amurg
Sentimental”
Clipe de bucurie (10), Editura Amurg Sentimental, 2014,
Bucureşti;
Scrieri pentru o posibilă istorie a Amurgului Sentimental
(10), Editura Amurg Sentimental, 2014, București;
Libertatea gândului de a scrie, de Ion Machidon, Editura
Amurg Sentimental, 2015, Bucureşti;
Scriitori pe care i-am cunoscut, autor Ion Machidon, Editura
Amurg Sentimental, București, 2016.

– 118 –
 Scriitori buzoieni și scriitori din țară, Editura Rafet, 2006,
Marin Ifrim
Cronici de întâmpinare, Editura Rafet, 2008, Stan Brebenel
Consideraţii asupra literaturii buzoiene contemporane, vol
II, Editura Omega 2009, Dumitru Ion Dincă;
Personalităţi române şi faptele lor 1950-2010, vol. 49 şi 53,
Editura StudlS 2012 Iaşi, D. Toni Dârţu;
Antologia scriitorilor români de pe toate continentele,
Editura Cetatea cărţii 2014, Elisabeta Iosif;
Dicţionarul autorilor români contemporani, Editura Arial
2013 Ploieşti, autor Alina Kristinka;
Univers spiritual buzoian, vol I, Editura Aldin 2011, Viorel
Frâncu
Antologia Limba noastră cea română, Editura Olimpias 2014
Galaţi, Ligya Diaconescu;
Antologia scriitorilor români Dor românesc, Editura
Olimpias 2016, Ligya Diaconescu;
Renaşterea Buzoiană: Almanahul 2014, Editgraph 2014;
Almanahul Cenaclului Amurg Sentimental, Editura Amurg
Sentimental 2018.
Antologia Centenarul Unirii Starpress, 2018, Editura
Olimpias, Ligia Diaconescu
Oglinda LSR la 10 ani, Editura Napoca Nova 2016
Frumoasă toamnă bogată, Editura Napoca Nova 2016, autor
Voichiţa Pălăcean-Vereş

Cărţi premiate:
1. Poemul celor şapte (o viaţă… un om… o antologie).
Premiat cu diploma Ambasador al limbii române, obţinută în cadrul
Festivalul artelor de la Bisoca, județul Buzău, din 9 – 16 iulie 2010.
Semnat: Inspector şcolar general, profesor Florina Stoian; inspector

– 119 –
limba română, profesor Maria Pleşea şi preşedinte al Fundaţia Sf.
Sava de la Buzău, preot profesor doctor Mihail Milea;
2. Pasiuni din…Amintiri. Premiat cu Diploma Filialei
Vrancea a Ligii Scriitorilor Români. Cu prilejul împlinirii a 100 de
ani de la inaugurarea Bibliotecii Publice Focşani, octombrie 2012.
Semnat Mariana Vicky Vârtosu, preşedintele Filialei Vrancea a
Ligii Scriitorilor Români;
3. Despre adâncuri şi prezent (dialoguri şi lumina de la
Cernica). Premiată de Editura Teocora, în anul 2012 cu diploma
Prietenia culturală.
4. Monumentul de la… Ursoaia. Premiat cu Diploma Cartea
Anului, la Manifestarea din 14 ianuarie 2017, de la Casa de Cultură
a Sindicatelor Buzău. Premiul a fost atribuit de Asociaţia Culturală
Renaşterea Buzoiană, având ca preşedinte pe Ovidiu Cameliu
Petrescu şi secretar general Marin Ifrim.

Dumitru K Negoiţă a fost şi este:

* Arbitru de fotbal din anul 1978 * Mărunt colecţionar din
anul 1986 * Coordonator Cenaclul „Arcade & Armonii din anii
2005/2006 * Membru al Cenaclului „Dorada”, între anii 2006 –
2010 * Membru al „Cenaclului din bar” şi „Cenaclului de la
marginea Oraşului” 2006-2012
* Redactor al revistei „Sens” în anul 2008
* Iniţiator şi redactor-şef al revistei Uscând o lacrimă,
înfiinţată în mai 2013;
* Iniţiator al Foii literare Poarta amintirilor, 2016;
* Preşedinte al Filialei Buzău a Ligii Scriitorilor Români,
2016;
* Iniţiator şi contributor al înălţării Monumentului de la
Ursoaia, 2015;
* Membru fondator al Fundaţiei Origini carpatice, 2015;

– 120 –
 * A avut inițiativa înființării Filialei Buzău a Ligii Scriitorilor
Români, 2016;
* Iniţiator al Monumentului Uscând o lacrimă, 2016.

Aprecieri critice despre cărţile lui Dumitru K. Negoiţă şi-au

exprimat:
Florentin Popescu (USR); Ion Roşioru (USR); Ion Machidon
(USR); Marin Ifrim (USR); Al. Florin Ţene (Preşedintele Naţional
al Ligii Scriitorilor), Sava Bogasiu (USR); Dumitru Ion Dincă
(USR); Gheorghe A. Neagu (USR); Victor Gh. Stan (USR); Ion
Andreiţă (USR); Gheorghe Postelnicu (USR) Florin Grigoriu
(SSR); Constantin Toni Dârţu (LSR); Mariana Vicky Vârtosu
(LSR); George Vlaicu; Aurel Anghel (LSR); Cleopatra Luca;
Vasile Anton; Dumitru Istrate-Ruşeţeanu; Paul Negoiţă (USR);
Nicolae Tudor; Nicoleta Gâlmeanu; Roxelana Radu; Stan
Brebenel; Viorel Suditu; Trandafir Sâmpetru; George Militaru;
George Șt. Savu; Ica Ungureanu; Girel Barbu; Viorel Frâncu;
Ştefan Dima şi alţii.
Volumele „Bucurii autocreate” și „Orizontul din deal” s-au
aflat pe rafturile Târgului Internațional de carte „Gaudeamus”,
respectiv „Bookfest” București.

Alte diplome și medalii

Diplomă specială de merit scriitoricesc, din cadrul

„Tribunei scriitorilor fără prejudecăți”, de la Casa memorială
„Agatha și George Bacovia” București, din 29. 08. 2015. Semnat.
Comisia de Jurați și președintele fondator al „Amurgului
Sentimental”, Ion Machidon.
Diploma de Onoare, la 100 de ani de la
inaugurarea Bibliotecii publice Focșani (1912-2012). Semnat.
Director al Bibliotecii Județene Vrancea, T. Fântânaru.
– 121 –
 Diplomă de Excelență, din cadrul Fundației „Origini
Carpatice”. Semnat. Ștefan Davidescu
Diplomă de Excelență, din cadrul Asociației ASCIOR.
Semnat Nic. Mușat și Roxelana Radu.
Medalia „Pierit-au dacii?”, de la al IV lea Congres
Internațional de Dacologie (16-18 august 2013).
Isigna „Școala Căpitan Aviator Mircea T. Bădulescu”, la
150 de ani (1867-2017).
Isigna „Liga Scriitorilor Români”, la 10 ani. Primită la Cluj
(30. 11. 2017)
Medalia ASCIOR „Prima Conferință Națională.
Civilizația Creștină”. Primită la Buzău.

– 122 –
 Cuprins

Amintirile, păsări călătoare ce se întorc ................................................. 5

De 42 de ani în Buzău ........................................................................... 14
Las-o că-i de la tata................................................................................ 15
Cum se ajunge în acest sat? ................................................................... 17
O alernativă la Ciuta .............................................................................. 17
S-a hotărât.............................................................................................. 20
Buzăul cel drag ...................................................................................... 22
Puțin ajutor ............................................................................................ 27
O lecție .................................................................................................. 28
Dragoste și sens ..................................................................................... 29
Comuna pierdută ................................................................................... 31
Averea cea mare .................................................................................... 33
În gara Buzău......................................................................................... 34
De la Ursoaia la... Craiova..................................................................... 35
Marea brambureală ................................................................................ 37
Când îți iei perechea .............................................................................. 38
Școala de arbitri de fotbal ...................................................................... 39
Pârâul Ursoaia ....................................................................................... 45
Întreprinderea în care am crescut a fost omorâtă .................................. 46
MOMENTUL 1978 O scrisoare deschisă ............................................ 55
Cartea de Judecată ................................................................................. 63
Momentul 1980 ..................................................................................... 66
Un fel de iubire ...................................................................................... 67

– 123 –
Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău .................................................. 69
Plecările ................................................................................................. 76
Cine a distrus exportul buzoian? ........................................................... 77
Democrația și legea junglei ................................................................... 78
Drumul dăruirilor................................................................................... 82
La Vipereşti s-a stins o lumină .............................................................. 84
Acte culturale în aşezăminte buzoiene şi din ţară .................................. 93
Începutul consolidării .......................................................................... 100
În pragul Centenarului ......................................................................... 102
De la Buzău la Alba Iulia .................................................................... 104
Strălucitele cântări din seara Crăciunului la Biserica „Sf. Nicolae” din
Buzău ................................................................................................... 109
O rezistenţă prin cultură și tradiții ....................................................... 112
Date bibliografice ................................................................................ 117

– 124 –