Portofoliu la Limba

și Literatura
Română
A realizat Boldișor Veronica

Profesor Beloconi Olga

 Cuprins
1.Teoria literară
2.L.română(gramatică, morfologie)
3.Fișe biobibliografice
4.Texte inedite
5.Laborator interdisciplinar
6.Critica literară
7.Creație proprie
1.Teorie Literară
 Figuri de stil
Figurile de stil sunt procedee prin care se modifică înțelesul propriu al
unui cuvânt sau construcția gramaticală uzuală pentru a da mai multă
forță unei imagini sau expuneri. În prezentarea celor mai importante
figuri de stil se ține seamă de gradul lor de complexitate și de relațiile
care se stabilesc între ele.
Clasificare
1. Figuri de stil la nivelul literelor
2. Figuri de stil la nivel morfologic și sintactic
3. Figuri de stil la nivel semantic sau figuri de cuvânt
 Comparația
Comparația este una dintre cele mai frecvente figuri de stil și constă în alăturarea a doi
sau mai mulți termeni cu scopul evidențierii primului termen, dar nu se poate scrie decât
sub forma epitetului personificator pentru a se alătura figurii de stil.
Originalitatea, care devine criteriul principal de apreciere a acestei figuri de stil în operele
literare, poate fi realizată în următoarele tipuri de comparații, determinate de natura
termenilor care se compară:
un termen concret cu altul tot concret: „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic“ (M.
Eminescu, Călin - file din poveste)
un termen abstract cu altul concret: „Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri“ (M.
Eminescu, Trecut-au anii)
un termen concret cu unul abstract: „Soarele rotund și palid se prevede printre nori | Ca
un vis de tinerețe printre anii trecători“ (V. Alecsandri, Iarna)
un termen abstract cu altul abstract: „Anii tăi se par ca clipe | Clipe dulci se par
ca veacuri“ (M. Eminescu, O, rămâi)
Expresivitatea unei comparații este și în funcție de caracterul cât mai diferit al domeniilor
din care provin termenii ei. O asociere între uman și vegetal întâlnim în poezia „Dar ochii
tăi?“:
 Metaforă
Metafora este figura de stil prin care se trece de la sensul obișnuit al unui cuvânt la alt sens,
prin intermediul unei comparații subînțelese. Procesul de realizare a metaforei constă în
punerea semnului identității între două obiecte diferite (lucruri, ființe, persoane) prin numele lor,
pe baza unei analogii.
Urmărind exemplul metaforei din poezia eminesciană Melancolie:
se observă că această metaforă presupune o comparație inițială: „luna ca o regină moartă a
nopții”, comparație bazată pe două similitudini: paloarea astrului și a unei ființe moarte,
unicitatea lunii pe cerul nopții și prezența ei dominantă față de celelalte corpuri cerești. Metafore
legate de lună apar și în alte poezii ale lui Mihai Eminescu, de exemplu, în Scrisoarea I
În cazul imaginii artistice din poezia Melancolie, comparația apare prescurtată, în lipsa
adverbului de comparație (cu valoare de prepoziție) ca și a termenului lună, în acest mod
realizându-se concentrarea prin metaforă, care conferă o expresivitate sporită textului poetic.
Contextul ajută la intuirea primului termen al presupusei comparații chiar în absența lui, ceea ce
demonstrează că, în înțelegerea metaforei, nu se poate face abstracție de suportul contextului.
Metafora este o figură de stil esențială, întrucât ea stă la baza altor figuri, cum sunt
personificarea, alegoria, metonimia, sinecdoca, epitetul.
 Epitet
Epitetul este figura de stil constând în determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb etc.,
menit să exprime acele însușiri ale obiectului care înfățișează imaginea lui așa cum se reflectă în simțirea și
fantezia scriitorului.
„Epitetul nu este o figură de stil în sine, ci numai un purtător de figuri de stil. Orice atribut, nume predicativ
sau circumstanțial de mod este numit epitet când conține în același timp o metaforă, o metonimie, o
sinecdocă, o hiperbolă etc., sau când face el însuși să apară o asemenea figură. Dacă nu cuprinde așa ceva,
atunci el nu este epitet.“
Nu orice element determinant (adjectiv sau adverb) este epitet. În situații ca cele din textele de mai jos
determinarea este neutră din punct de vedere stilistic, fără să implice participarea imaginației sau afectivității
scriitorului:
„[...] și părinții, și frații, și surorile îmi erau sănătoși.“ (I. Creangă, Amintiri din copilărie)
„Atâta obidă se abătu asupra lui, încât sub pleoapele închise închipuirea-i dădi buzna [...].“ (Ionel
Teodoreanu, La Medeleni)
Dacă în cazul exemplului de mai sus reprodus din opera lui I. Teodoreanu, adjectivul „închise“ ar fi înlocuit cu
altul, care să presupună o metaforă, cum ar fi „zăvorâte“, atunci termenul câștigă în expresivitate și devine
epitet.
În versurile lui Tudor Arghezi din poezia Testament
„În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine
[...]
Durerea noastră surdă și amară“,epitetul „răzvrătită“ presupune la bază o personificare, iar epitetele „surdă“
și „amară“ sunt rezultatul unei metonimii în care s-a înlocuit efectul prin cauză.
Epitetele au rolul important de plasticizare a imaginii artistice precum și cel de atragere a cititorului.
 Motiv
Motivul literar este un element component (idee, simbol sau imaginea) al
unei opere literare care este accentuat prin repetiție (laitmotivul) sau
subliniat în cadrul acțiunii și contribuie la definirea și extinderea mesajului
unei opere.
Motivul și tema coincid adesea în operele literare de proporții mici
(poezie, schiță, povestire).
Exemple
• creația (în balada „Monastirea Argeșului”, Meșterul Manole de Lucian
Blaga);
• ploaia (în poeziile lui George Bacovia);
• călătoria (în povești și basme);
demonul (în Maestrul și Margareta de Bulgakov sau în Faust de Goethe);
• visul (în „Scrisoarea III” de Mihai Eminescu);
• codrul (în „Ce te legeni”, „Revedere”, „La mijloc de codru” de Mihai
Eminescu
 Tipologia personajelor
Tipul avarului (zgârcitului)
 Costache Giurgiuveanu din romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu
Este un însetat de bani și de viață. Are multă afecțiune pentru Otilia, dar practic nu
întreprinde nimic pentru a-i asigura viitorul și nici pentru a o înfia. Pentru moș
Costache banul reprezintă un scop în sine, el fiind reprezentativ ca personaj, pentru
tipul burghezului avar.
 Mara din romanul cu același nume de Ioan Slavici
Deși este zgârcită, Mara nu este lacomă, setea de bani nu o dezumanizează, fiind
mereu motivată și animată în acțiunile ei de dragostea maternă. Construită din lumini
și umbre, eroina nu se îndură, totuși, să cheltuiască bani pentru copiii ei. Astfel,
Persida este dusă la mănăstire, cu bani puțini, iar lui Trică îi refuză să-i răscumpere
serviciul militar ca să-l scape de armată.
 Tipul arivistului (parvenitului)
 Stănică Rațiu din romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu
Arivistul fără scrupule și escrocul locvace (vorbăreț, limbut), Stǎnicǎ este un
avocat fără procese, care își exercita debitul verbal în sânul familiei și în cercul
prietenilor. Leneș și incapabil să muncească pentru a-și câștiga existența, Stănică
stă gata de atac, fiind în permanență în așteptarea unei moșteniri, care i se pare
singura soluție de trai. Activiatea lui constă, în general, în căutarea unor căi de a
obține bani, de la oricine, fără discriminare: de la Otilia, Felix și Pascalopol, de la
Marina, precum și de la rudele sale. Este convins că va putea pune odată mâna
pe banii lui moș Costache, pe care, într-adevăr, îi fură, pur și simplu.
 Ion din romanul cu același nume de Liviu Rebreanu
Din punctul de vedere al categoriei morale, Ion este tipul arivistului, înrudit
cu Dinu Păturică sau cu Tănase Scatiu, cei fără scrupule morale, ce folosesc
femeia ca mijloc de parvenire.
 Tipul țăranului

 Onache Cărăbuș din romanul „Povara bunătății

noastre” de Ion Druță
Este prototipul muncitorului de la țară, adică tipul
țăranului perseverent, structurat pe principiul
adevărului. Onache este un țăran optimist, plin de
viață.
 Tipologia îndrăgostitului
Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu
Sărmanul Dionis dezbate soarta tragică a omului superior, a omului
de geniu într-o societate ostilă adevăratelor valori spirituale,
societate care încearcă să se detaşeze, refugiindu-se în vis. Trăieşte
în casa unui bătrân preot şi o iubeşte pe Maria, fiica acestuia. La
îndemnul umbrei, pleacă într-o călătorie cosmică împreună cu iubita
sa Maria, fiica boierului Mesteacăn. Pământul e prefăcut într-un
mărgăritar pe care-l atârnă la salba iubitei sale (motivul umbrei şi al
dedublării).

 Felix Sima din „Enigma Otiliei” de George Călinescu

Relația dintre Felix și Otilia scoate la iveală „simțiri până atunci
latente” din interiorul tânărului, care se îndrăgostește de cea cu care
împărtășește condiția de orfan. Dragostea lui Felix pentru Otilia este
neschimbată, statornică, indiferent de gesturile fetei, iar asta arată
faptul că atunci când vine vorba de iubire, este sensibil, timid,
impulsiv, imatur și naiv.
2.Limba română
 Morfologie
În lingvistică, termenul „morfologie”
(cf. cuvintele grecești morphé „formă” + lógos „studiu”)
denumește în mod tradițional acea ramură
a gramaticii care studiază forma cuvintelor, în opoziție
cu sintaxa, care se ocupă cu funcțiile cuvintelor și ale unor
entități mai mari decât acestea Cu alte cuvinte, morfologia
studiază paradigmele cuvintelor și organizarea categoriilor
gramaticale, iar sintaxa – succesiunea cuvintelor, relațiile
sintagmatice.
Termenul se folosește și în sensul de structură
morfologică, adică parte a structurii gramaticale a
unei limbi
 Morfologia și semantica
Legătura morfologiei cu semantica este foarte strânsă, din mai
multe puncte de vedere. În primul rând, morfemele care
constituie cuvântul sunt purtătoare de sens. În al doilea rând, o
aceeași formă poate avea sensuri gramaticale diferite în funcție
de împrejurările folosirii sale. De exemplu, forma
de indicativ prezent a verbului poate avea și sens de viitor.
Din alt punct de vedere, morfologia are legătură cu semantica
prin faptul că unele forme ale cuvintelor pot exprima modalitatea,
aceasta fiind o categorie care exprimă atitudinea vorbitorului față
de cele exprimate în propoziție. Astfel, de pildă,
formele modale personale ale verbului românesc exprimă, în
principiu, certitudinea realizării acțiunii (indicativul), posibilitatea
propriu-zisă (conjunctivul), posibilitatea condiționată
(condiționalul), posibilitatea dorită (optativul), posibilitatea
ipotetică (prezumtivul), posibilitatea cerută (imperativul)
3.Fișe biobibliografice
 Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15
ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889
 București, Regatul României) a fost
un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de
critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică
din literatura română  Receptiv la romantismele europene de secol
XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa
aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în
care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale
Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru
istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon
de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și
cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia
europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles
Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară. Poetul avea o bună
educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile
sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit
la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de
teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant(de altfel Eminescu
a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii
pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia
doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan
nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel
 Ion Druță s-a născut pe 3
septembrie 1928, în
satul Horodiște, județul interbelic
Soroca, Regatul României (în prezent
în raionul Dondușeni, Republica
Moldova). A absolvit școala de silvicultură
și Cursurile superioare de pe lângă
Institutul de Literatură „Maxim Gorki” al
Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S.. Din 1969
se stabilește la Moscova, Rusia
Primele povestiri ale prozatorului sunt
publicate la începutul anilor '50. Operele
sale, adunate în 4 volume, Frunze de
dor, Balade din câmpie, Ultima lună de
toamnă, Povara bunătății
noastre, Clopotnița, Horodiște, Întoarcere
a țărânii în pământ, Biserica albă, Toiagul
păstoriei ș.a. fac parte din „fondul de aur”
al literaturii naționale contemporane
 Mircea Eliade (n. 9 martie 1907
 București, Regatul României – d. 22
aprilie 1986 Chicago, SUA)
a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune,
filosof și profesor român la Universitatea
din Chicago, din 1957, titular al catedrei
de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962,
naturalizat cetățean american în 1966,
onorat cu titlul de Distinguished Service
Professor. Autor a 30 de volume științifice,
opere literare și eseuri filozofice traduse în
18 limbi și a circa 1200 de articole și
recenzii cu o tematică variată. Opera
completă a lui Mircea Eliade ar ocupa
peste 80 de volume, fără a lua în calcul
jurnalele sale intime și manuscrisele
inedite. Este membru post-mortem
al Academiei Române (din 1990).
 Titu Liviu Maiorescu (n. 15
februarie 1840, Craiova – d. 18
iunie 1917, București a fost
un academician, avocat, critic
literar, eseist, estet, filosof, pedagog, poli
tician și scriitor român mason, prim-
ministru al României între 1912 și 1914,
ministru de interne, membru fondator
al Academiei Române, personalitate
remarcabilă a României
sfârșitului secolului al XIX-lea și
începutului secolului XX. Maiorescu este
autorul celebrei teorii sociologice
a formelor fără fond,
baza junimismului politic și „piatra de
fundament” pe care s-au construit
operele lui Mihai Eminescu, Ion
Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.
4.Texte inedite
 Scrisoarea I
Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci

Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!
Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,
Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!
Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești,
Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!
Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un
veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac...
Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții,
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții;
La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr,
Altul caută în lume și în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
 Epigonii de M.Eminescu
Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine
Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,
Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări.

Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere

Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist și mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuțite și pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu - Donici cuib de-nțelepciune,

Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toți, s-au dus cu toate pe o cale nenturnată.
S-au dus Pann, fiul Pepelei, cel isteț ca un proverb.
Criticilor mei de M.Eminescu
Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.

E ușor a scrie versuri,

Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământă

Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca și flori în poarta vieții,

Bat la porțile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veșmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,

Pentru propria-ți viață,
Unde ai judecătorii,
Nendurații ochi de gheață?

Ah! atuncea ți se pare

Că pe cap îți cade cerul
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?
 Maitreyi este
un roman exotic, al
experienței, scris
de Mircea Eliade. A fost
publicat pentru prima
oară în 1933 și s-a
bucurat de popularitate
în întreaga lume, fiind
tradus în mai multe
limbi: franceză, engleză, 
italiană, germană, spani
olă, catalană, esperanto 
 Cezara este una dintre
primele nuvele
fantastice din literatura
română, operă semnată
de Mihai Eminescu,
publicată în 1876
Geniu pusit, intaia opera in
proza a lui Eminescu, a fot
publicat in 1903 in primul
mare val al publicarii
manuscriselor
eminesciene. A starnit atat
interes, cat si reactii critice
negative cu refrire la
valoarea romanului si la
indreptatirea publicarii lui,
deoarece autorul l-a
abandonat, o parte din
acesta fiind folosit intr-o
alta luicrare
eminesciana, Sarmanul
Dionis.
Istoria critică a literaturii române
 Daca, pe de altaparte, e adevarat,
si cat de frumos spus de catre
Calinescu in finalulprefetei
la Istoria lui, „ca literatura poate
sluji drept cea maiclara harta a
poporului roman”, nu ma
consider, in ce ma priveste,decat
unul dintre zecile de cartografi,
silitor si modest benedictin alideii
ca fiecare se cuvine judecat dupa
ce a realizat, oricat de mare arfi
departarea la care se afla harta lui
de harta ideala pe care,
innaivitatea lor, iubitorii de
literatura o cred posibila.”
Nicolae Manolescu
5.Laborator interdisciplinar
 Arta-Literartura
Arta – literatura, două cuvinte simple dacă sunt privite separat.
Împreună însă formează un tot, un întreg completându-se.
Educaţia muzicală şi artele plastice exprimă de multe ori starea
afectivă, sufleteasca a omului, iar literatura completează această
stare prin sensibilitatea cuvintelor. Între arte şi literatură exista o
legătură ce nu are practic nevoie de demonstraţie.

Cuvintele au culoare, cuvintele pictează. Culorile vorbesc,

construiesc un univers sensibil, o gamă de senzații vizuale egală
cu un alfabet care creează un limbaj. S-ar parea că picto- poezia
ca disciplină artistică, ar avea o rațiune, îngemănând valorile
înrudite a două forme de exprimare artistică. În pictură însă, dacă
artistul înlocuieşte culoarea albastră a cerului, cu roşu, verdele
lanului cu galbenul, verzuiul apei cu violetul etc, schimbările
acestea sunt evidente numai pentru el. Pentru spectator ele nu
apar ca schimbări, ci ca o viziune personală a artistului. În artele
plastice se foloseşte metafora cu sens larg de „prezentare a ceva
prin altceva”. În cadrul ei întâlnim totuşi unele diferenţieri
purtând denumiri ca : personificare, simbol, alegorie etc.
 Psihologie-Literatura
 relaţia psihologie – literatură,
„colaborare” dintre cunoaşterea
artistică şi cunoaşterea ştiinţifică
psihologică realizată, respectiv,
de scriitor, critic literar, cadru
didactic. În cele ce urmează ne
vom axa cercetarea pe conceptul
de psihologie a procesului de
creaţie, ca perspectivă de
interpretare a textului literar,
urmărind cum se manifestă
spiritul de observaţie, talentul de
transfigurare artistică a etapelor
procesului de creaţie 
 Filosofia in opera eminesciană
 Personalitatea filosofică a lui Mihai Eminescu este una extrem de bogată, în fapt ea ne
demonstrează universalitatea sa, deschiderea către anumite unghiuri filosofice, mistice şi
raţionaliste mai puţin cunoscute. Printr-o asemenea deschidere Eminescu a arătat că o
gândire liberă şi filosofică cu adevărat este aceea care poate să stabilească punţi de
legătură între culturi antipodice la prima vedere, dar complementare prin salutul pe care
îl aduc Universului. Nu în ultimul rând, cel pe care îl numim poetul nostru naţional a
reuşit să arate că actul filosofic pur se realizează doar în momentul în care învăţăm să fim
independenţi faţă de prejudecăţi şi orientaţi către o axiologie a vieţii interioare care
contribuie la estetizarea lumii în care trăim. Şi în ultimă instanţă am putea situa filosofia
lui Mihai Eminescu la următorul nivel: acea stare a conştiinţei care duce la vederea
realităţii, mergând de la vizibil la invizibil şi de la invizibil la vizibil.
Științele exacte în opera eminesciană
  Studiile  facute la Viena si Berlin l-au apreciat pe Eminescu de operele unor nume cunoscute si
recunoscute ale stiintei –Arhimede, Galileo Galilei ,Johannes Kepler,Isaac Newton ,Daniel Bernoulli,
Chales de Coulumb,Brown,Robert von Mayer,James Loule,Hermsann von
Helmholtz,Rudolf  Clausius  etc.familiarizindu-l totodata  cu teoriile  stiintifice ale momentului. In
sprijinul acestei afirmatii sau nu numai poemele sale,ci si insemnarile referitoare la chestiuni legate de
Fizica , insemnari cuprinse de doua caiete numite  de Eminescu FIZIOLOGIE  I si FIZIOLOGIE II .In
acestea sunt citate formulari ale unor reprezentativi oameni de stiinta ai
vremii:Mayer ,Joule,Hirm,Helmholtz,Clausius.
           Manuscrisele eminesciene impresioneaza prin variantele domeniilor abordate,dar si prin gradul
de elaborare a informatiei stiintifice cele mai ample desfasurari avind insemnari referitoare la
matematica si fizica
6.Critică literară
 Analize asupra operelor
1.„La țigănci”
 este o nuvelă fantastică a lui Mircea Eliade. Ea a fost scrisă în iunie 1959 la Paris și publicată în anul 1963 în
volumul Nuvele, tipărit de Cercul de Studii «Destin» din Madrid. Nuvela a fost publicată pentru prima dată în
România în ediția din septembrie 1967 a revistei Secolul 20, fiind inclusă apoi în volumul La țigănci și alte
povestiri, tipărit în anul 1969 de Editura pentru literatură din București.
Nuvela prezintă experiența fantastică trăită de profesorul Gavrilescu ca urmare a unei vizite „la țigănci”,
reprezentată de o ieșire a personajului din timpul real și de o călătorie simbolică către moarte.
Academicianul Eugen Simion o considera „o alegorie a morții sau a trecerii spre moarte”
Personaje
• Gavrilescu - profesor de pian din București, în vârstă de 49 de ani, ce consideră că are „o fire de
artist”; a studiat la Charlottenburg și este căsătorit cu nemțoaica Elsa
• baba - o țigancă bătrână ce pare să trăiască în afara timpului[3]:p. XLIV
• o evreică, o grecoaică și o țigancă - trei fete tinere cunoscute de Gavrilescu „la țigănci”
• doamna Georgescu (născută Petrescu) - femeie ce locuiește în apartamentul doamnei
Voitinovici, „încă tânără, dar cu obrazul palid și veștejit”
• tânărul Georgescu - fiul vitreg al doamnei Georgescu, întâlnit de Gavrilescu în tramvai
• domnul Costică - cârciumarul din cartierul lui Gavrilescu
• birjarul de noapte - un individ bonom, visător și generos, ce a fost dricar în tinerețe
• Hildegard - iubita din tinerețe a lui Gavrilescu
• Elsa - soția profesorului Gavrilescu, originară dintr-un sat de lângă München
 2.„Secretul doctorului Honigberger”
 este o nuvelă fantastică scrisă de Mircea Eliade și publicată în 1940. Ea a apărut în numerele din
martie și aprilie 1940 ale Revistei Fundațiilor Regale din București, sub titlul „Tărâmul nevăzut”. O
versiune lărgită a nuvelei a fost inclusă în iulie 1940 în volumul Secretul doctorului Honigberger (Ed.
Socec, București, 1940), alături de o altă povestire fantastică scrisă la începutul aceluiași an, „Nopți
la Serampore. Ambele nuvele relatează o serie de practici oculte indiene.
Nuvela se referă la cercetarea dispariției stranii a unui medic și orientalist bucureștean pe nume
Zerlendi după ce începuse să se documenteze cu privire la practicile oculte realizate de medicul și
farmacistul sas transilvănean Johann Martin Honigberger. Tema principală o reprezintă căutarea
iluminării spirituale, o taină accesibilă doar unor persoane inițiate, care se realizează aici
prin ieșirea din timp și spațiu cu ajutorul practicilor yoga
Personaje
• naratorul - tânăr orientalist care petrecuse câțiva ani în India, unde studiase filozofiile și religiile
orientale; a publicat câteva romane și tratate filozofice
• doamna Sofia Zerlendi - soția doctorului Zerlendi, femeie trecută de 50 de ani care „îmbătrânea
asemenea femeilor din alte veacuri; înțelegând, într-un chip tainic, că prin moarte se va apropia
de marea iluminare a tuturor înțelesurilor, iar nu de sfârșitul unei vieți pământene”
• Smaranda - fiica doctorului Zerlendi, femeie trecută de 30 de ani, „înaltă, subțire, aproape
slabă”; era elevă în clasa a II-a primară la momentul dispariției dr. Zerlendi, a fost logodită
ulterior cu ofițerul german Hans, care a murit într-un accident de vânătoare petrecut în 1921
• Arnica - servitoarea bătrână și șchioapă din casa familiei Zerlendi
 3.Noaptea de Sânziene
 (franceză: Forêt interdite) este un roman din 1955
de Mircea Eliade. Povestea are loc în perioada 1936 -
1948 în mai multe orașe europene. Personajul principal
este Stefan Viziru, un român aflat într-o căutare
spirituală. Cartea a fost scrisă între anii 1949 și 1954.
Eliade considera Noaptea de Sânziene ca fiind cel mai
bun roman al său. Romanul conține mai multe elemente
și teme care apar și în lucrările sale științifice, cum ar fi
ritualuri de inițiere și timp sacru.
Romanul a fost publicat pentru prima oară în traducere
franceză în 1955 și în română în original în 1971. O
traducere în limba engleză a fost publicată în 1978.
 Universul de intelectuali
din Noaptea de sânziene nu ar mai
fi fost recognoscibil într-o lume
care îşi proiecta configuraţia după
tipare preluate din concret. Eroi
aflaţi la crepusculul unei epoci de
idealism, ei încearcă disperaţi să
nu fie anihilaţi de evenimente, să
nu fie înghiţiţi de „pântecul
balenei”, care este Istoria. Dacă
personajele lui Eliade încearcă să
se sustragă din timpul istoric, ele
sunt, de asemenea, plasate într-un
spaţiu aproape mitic – se ştie cât
de mult a idealizat Eliade
Bucureştiul, în care credea că se
află elemente sacre ce trebuie
descoperite.
 7.Nume de referință din
istorie,teorie și critică literară
românească
 Tudor Vianu (n. 8
ianuarie 1898 Giurgiu, România – d. 21
mai 1964 București, Republica Populară
Română) a fost un estetician, critic și
istoric literar, poet, eseist, filosof și
traducător român. Fratele mai mare al
publicistului Alexandru Vianu. Căsătorit
cu Elena Vianu. Fiul său, Ion Vianu, este
un cunoscut medic psihiatru și scriitor.
Fiica sa, Maria Alexandrescu Vianu, este

un istoric al artei antice și arheolog .

Eugen Simion (n. 25
mai 1933, Chiojdeanca, Prahova) este critic și
istoric literar, editor, eseist, profesor
universitar român, membru titular
al Academiei Române și președinte al acestui
for cultural român din 1998 până în
aprilie 2006.
Nicolae Manolescu, născut Nicolae
Apolzan, (n. 27 noiembrie 1939, Râmnicu
Vâlcea, județul Vâlcea) este un critic și
istoric literar român, cronicar literar și
profesor universitar, membru titular
al Academiei Române(din 2013). A activat
și ca politician după Revoluția din 1989.
Ambasador al României la UNESCO și
președintele Uniunii Scriitorilor din
România (pentru al doilea mandat).
Manolescu este considerat, în general, ca
unul dintre cei mai importanți critici literari
români din ultimele decenii. În
legislatura 1992-1996 a fost ales
ca senatorîn județul Sibiu pe listele
partidului OCL-(PAC).
Mihai Cimpoi (n. 3
septembrie 1942, Larga, Județul Hotin) este
un distins om de cultură, academician
român, reputat critic și istoric literar,
eminescolog, redactor literar și
eseist basarabean ”Om Emerit al Republicii
Moldova”, două decenii ales președinte al
Uniunii Scriitorilor din Moldova, deputat
în Parlamentul Republicii Moldova între 1999-
2001,[ Mihai Cimpoi este autorul unor opere
fundamentale, cum ar fi: „O istorie deschisă a
literaturii române din Basarabia“ (în mai
multe ediții) și "Mihai Eminescu. Dicționar
Enciclopedic" - o lucrare monumentală unică.
Mihai Cimpoi este autorul și realizatorul
proiectului de durată "Congresul Mondial al
Eminescologilor", lansat în 2012 și devenit o
tradiție.
Mihail Dolgan (n. 5 Eliza Botezatu (n. 7
februarie 1939, Rediul noiembrie 1938, Briceni, jud. Soroca) este o
scriitoare și critic literar din Republica
Mare, județul Moldova.
Soroca, România – d. 2 S-a născut în familia țăranilor Ana și Nicolae
mai 2013) a fost un critic Cracan din comuna Briceni, jud.
literar din Republica Soroca (azi raionul Dondușeni). A absolvit
Moldova, membru al școala de șapte clase din satul natal, după
care a mers la școala medie din Sudarca. În
Academiei de Științe a
adolescență a lucrat un an ca instructoare
Moldovei. de pioneri.
Biografie 
 Eugen Lungu (n. 1
octombrie 1949 în Hăsnășenii
Mari, Bălți, Republica Moldova) este un critic și
istoric literar, eseist și editor din Republica
Moldova.

Mircea Cărtărescu (n. 1
iunie 1956, București) este
un poet, prozator, critic
literar și publicist român.
 Nicolae Leahu (n. 20 iulie 1963, Badicul
Moldovenesc, Cahul, Republica Moldova) este un
profesor, scriitor, critic literar și publicist român
din Republica Moldova. Este absolvent al Facultății
de Litere a Institutului Pedagogic „Alecu Russo”
din Bălți (1985), titular al Catedrei „Literatura
română și universală” a aceleiași instituții și
redactor-șef al revistei „Semn”.

Emilian Galaicu-Păun (n. 22
iunie 1964, Cuhureștii de Sus, raionul
Florești, Moldova) este un poet, prozator,
eseist, traducător și editor român
din Basarabia, editor-șef
al editurii Cartier din Chișinău.
8.Creație proprie