ARHITECTURA EGIPTEANĂ

Având o durată de peste două mii de ani, civilizația egipteană antică nu a fost una stabilă, ci în
continuă schimbare, ajungând să fie delimitată de către istorici pe diferite perioade. La fel,
arhitectura egipteană antică nu cuprinde un singur stil, ci un set de stiluri care diferă în timp, fiecare
perioadă având propriile caracteristici, dar și unele elemente comune.

1. Arhitectura perioadei predinastice: În arhitectura Egiptului antic , cel dintâi si cel mai răspândit
program a fost cel al locuinței, sursa dezvoltării oricărei arhitecturi monumentale. Arhitectura
perioadei predinastice, influențată de tradiții sumeriene, a transmis arhitecturii regatului timpuriu
zidurile întărite cu rezalite.

2. Arhitectura regatului timpuriu: Arhitectura

monumentală a Egiptului se naște odată cu
constituirea statului despotic, sub impulsul credinței
privind viața de dincolo de mormânt, programul
funerar devenind programul dominant al arhitecturii
regatelor timpurii și vechi. Ca și suveranii celor două
regate, faraonii primelor dinastii au avut câte două
morminte: un mormânt fals (cenotaf ) în formă de
tumulus, în Egiptul de Sus la Abydos si un mormânt
locuință, în Egiptul de Jos la Saqqara. Piramida lui Djoser de la Saqqara

3. Arhitectura regatului vechi și mediu: În cursul

regatului vechi, mormântul tumular de tip mastaba,
originar din Egiptul de Sus și transplantat la Memphis în
cursul dinastiei a II-a, rămâne tipul utilizat în continuare.
Evoluția sa, legată de trecerea de la cărămidă la piatra,
reflectă tendința către perforarea tot mai accentuată a
masivului de zidărie, în contul unor încăperi destinate
cultului.

Evoluția mormântului piramidă

4. Arhitectura regatului nou: Odată cu constituirea regatului nou, în arhitectura funerară se renunță
la piramidă în favoarea unor morminte rupestre săpate în preajma capitalei Teba, în Valea Regilor.
De asemenea, se produce despărțirea între mormânt și templul de cult funerar, templul devenind
programul dominant al arhitecturii monumentale. În cadrul sintezei arhitecturii cu artele plastice,
sculptura monumentală îndeplinește o funcție estetică specială sporind atractivitatea imaginii și
îmbogățind conținutul mesajului acesteia.

5. Arhitectura perioadei de tranziție dintre regatul nou și cel târziu: Contrar dezvoltării procesului
de însușire a proprietăților pietrei, în arhitectura regatului nou se manifestă tendința de accentuare
a predominanței masei construite asupra spațiului liber prin supradimensionarea elementelor de
susținere și îngreunare a proporțiilor.

6. Arhitectura regatului târziu și a perioadei dominației romane: În cursul istoriei arhitecturii

regatelor egiptene nou și târziu este adusă la desăvârșire sinteza artelor, conturată încă din timpul
regatelor vechi și de mijloc. Reliefurile incizate sau excizate și apoi pictate, sculptura rotundă
potențează posibilitățile de expresie ale imaginilor arhitecturale sporindu-le caracterul simbolic și
cel narativ. Datorită materialelor durabile folosite, elaborarea sintezei artelor, prezentă de altfel și
în arhitectura lumii egeene și în cele din Asia Anterioară, constitue una dintre contribuțiile
remarcabile ale arhitecturii egiptene la dezvoltarea arhitecturii universale.
Piramidele și Sfinxul din Giza:

Piramidele din Giza, complex de monumente antice, se numără printre cele mai
cunoscute piramide din antichitate, fiind considerate una dintre cele șapte minuni ale lumii antice.

Piramidele sunt situate la vest de Valea Nilului și cca. 8 km sud-vest de orașul Giza și 18 km
de Cairo, capitala modernă a Egiptului. Se crede că clădirile au fost create în Împărăția veche a
Egiptului Antic, în timpul domniei dinastiei IV-VI (secolul XXVI - XXIII î.Hr.). Piramida lui
Cheops (Khufu) este singurul monument al celor șapte minuni ale lumii antice. Este, de asemenea,
o comoară națională a Egiptului.

Majoritatea teoriilor de construcție se bazează pe ideea că piramidele au fost construite prin

mișcarea unor pietre imense din carieră, prin glisare și ridicare pe loc. Centrul de dezacorduri se
referă la metoda prin care pietrele au fost transportate și plasate și cât de posibilă a fost metoda.

Piramidele din Giza sunt alcătuite din Marea Piramidă din Giza (cunoscută și sub denumirea de
Piramida din Cheops sau Khufu și construită în jurul anului 2580 - circa 2560 î.Hr.), oarecum mai
mică, Piramida lui Khafra (sau Chephren) la câteva sute de metri spre sud-vest și, relativ
modestă, Piramida Menkaura (sau Mykerinos) la câteva sute de metri mai departe spre sud-vest.

Marele Sfinx de la Giza este o statuie gigantică din calcar, înfățisând un leu cu cap de om. Statuia
face parte din ansamblul monumentelor de pe platoul Giza, fiind situată la vest de fluviul Nil.
Chipul sfinxului este considerat a-l reprezenta pe faraonul Khafra. Monumentul măsoară 73 de
metri în lungime, 20 de metri în înălțime și 19 metri în lățime.

Pe Sfinx nu există nicio inscripție care să reprezinte anul construirii. Unii egiptologi cred că a
fost construit de către faraonul Khafra, având înfățișarea acestuia, dar unii egiptologi considera ca
probabil a fost construit încă din era glaciară, probabil de către o altă civilizație mai veche sim ai
evoluată decât cea urmată. Ultima dintre teoriile referitoare la construirea Sfinx-ului este că acesta
a fost construit de către regele Khaf-Ra (2558 - 2532 î,Hr.), regele celei de a IV-a dinastii. Khaf-
Ra a fost unul dintre fiii lui Khufu (Cheops). Sfinxul se aliniază cu piramida lui Khafra la capătul
drumului pietruit și se crede că ar fi fost construit pentru a păzi piramida faraonului. A fost de
multe ori îngropat de nisipuri și se spune că, în jurul anului 1400 î.Hr. regele Thutmose III, pe
vremea când era încă prinț, a mers la vânătoare și obosit, a adormit la umbra Sfinxului. Dormind,
a visat că Sfinxul i-a vorbit și i-a cerut să-l dezgroape de sub nisipuri, ceea ce regele Thutmose a
făcut și a și restaurat această construcție.

Șut Oana, IX C