ISTORIA ARTEI UNIVERSALE

Istoria Artei se ocupă cu arta în context ( ne arată specificităţile artei în funcţie de

contextul istoric, cultural etc. ), fiind o ştiinţă despre întrebări. Întrebarea fundamentală
în istoria artei este: DE CE ?
Istoria Artei se studiază în 3 feluri: 1. prin imagini ( privim imagini )
2. prin text ( citim despre )
3. vorbind despre artă
În istoria artei nu există progres !

CURS I: ARTA MESOPOTAMIEI antice şi ARTA

EGIPTULUI
CIVILIZAŢIA SUMERIANĂ:

Mesopotamia se afla între fluviile Tigru şi Eufrat ( Irakul de azi ). Civilizaţia

sumeriană este una dintre cele mai vechi civilizaţii şi culturi care au marcat arta
europeană ( inventează scrisul ). Sumerienii aveau un tip de gândire abstractă şi
simbolică. Aşezarea Mesopotamiei pe traseul marilor drumuri comerciale dintre Marea
Mediteraneană şi regiunea Iranului de astăzi este foarte favorabilă schimburilor
comerciale dar şi invaziilor străine atrase de imensele bogăţii pe care le deţinea.
Datorită prosperităţii economice se dezvoltă oraşe-stat precum: Ur, Uruk, Lagash ş.a.,
oraşe prin unirea cărora se vor forma state puternice ca Sumerul şi Babilonul.
4500 î.H. – 2400 î.H. - civilizaţia sumeriană
2400 î. H. – 2000 î.H. – civ. Akadiană
2000 î.H.- 1000 î.H. – civ. Babiloniană

Arhitectura:
Era bazată în special pe domeniul apărării, sumero-akkadienii fiind războinici. Cel mai
des construit era palatul de tip fortăreaţă, apărat de ziduri groase, neavând deschideri,
terase artificiale aşezate foarte sus. Palatele erau construite pe plan dreptunghiular,
fiind clădiri complicate cu multe camere.
Palatul-fortăreaţă avea un templu format dintr-un vestibul şi un sanctuar în care se afla
statuia de cult şi un zigurat. ( turn construit în 7 etaje suprapuse, terase, scări
monumentale, care aveau rolul de a înălţa ). Ziguratele erau clădiri simbolice în jurul
cărora apar oraşele. Palatele, templele şi ziguratele erau construite din cărămidă şi erau
decorate cu cărămidă smălţuită şi reliefuri.
Oraşele erau conduse de o aristocraţie clericală care avea rolul de a întreţine buna
relaţie între zeitate şi pământeni şi de a administra oraşul. Ei sunt cei care promovează
1
gândirea simbolică. Sumerienii inventează scrierea cuneiformă şi primele imagini pe
care începem să le numim “artă”, obiecte care simbolizează ceva, în special
basoreliefuri.
- “Codul lui Hammurabi”: Regele Hammurabi primeşte de la zeu codul –
împuternicirea, de unde rezultă că puterea lui Hammurabi este legitimă şi
îndreptăţită politic. Astfel de imagini nu au fost realizate cu intenţia de a fi “artă”
sau de a fi admirate ( legitimare simbolică ).

ARTA BABILONIANĂ:

Începând cu mileniul al II – lea î. Hr. Babilonul devine cel mai puternic oraş comercial
şi militar, regii babilonieni supunând întreaga Mesopotamie. Babilonul va acumula
bogăţii imense care vor duce la dezvoltarea vieţii luxoase şi la înflorirea artei.
Hammurabi iese din Babilon şi cucereşte împrejurimile.
În decoraţia palatelor babiloniene apare motivul militar – soldaţi reprezentaţi pe
zidurile oraşului, care aveau rolul de a impresiona, de a legitima forţa. Apar
reprezentări animaliere: leul – simbol al puterii absolute. Imaginea are o legitimare
politică ( artă propagandistică ). Transmiterea experienţei acumulate duce la o
dezvoltare a artei şi a arhitecturii:
Templul zeiţei Iştar ( cărămidă arsă şi smălţuită ), celebrele Grădini suspendate ale
Semiramidei şi Templul lui Marduk
Arta Vechiului Babilon: sec. XVIII – XV î.Hr.
Arta Noului Babilon: sec. VII – VI Î. Hr.6

2
ARTA EGIPTULUI ANTIC
Arta egipteană stă sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii
protectori ai Egiptului este profundă şi se manifestă atât pe pământ cât şi în viaţa de
dincolo – element central al străvechii religii egiptene. De aceea operele de artă
egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol
s-au reprodus aceleaşi forme artistice, s-au utilizat aceleaşi tehnici şi materiale. Arta
egipteană este considerată “artă” abia după ce a fost descoperită – în sec. XVIII – prin
campania lui Napoleon. Din arta egipteană s-au moştenit până astăzi anumite tehnici şi
soluţii: basorelieful, coloanele templelor, anumite soluţii tehnice în arhitectură.
Egiptul trebuie văzut într-o paradigmă orientală mai largă. Arta egipteană era extrem
de legată de religie, faraonul fiind un reprezentant al divinităţii.

Caracteristici și reprezentare:
- artă funerară, cultică, magică
- dezinteres pentru mundanul carnal, perisabil
- viața adevărată și eternă după moarte
- KA + MAAT: corpul ( maat ) este substrat pentru ”Ka” – de aici necesitatea
păstrării sale independent de organicitate și funcționalitate
- păstrarea ca formă: mumificare
- Reprezentarea – neimitativă, ansamblaj
- o serie de translatări de contur a segmentelor ( cap, bazin, picioare -
profil, ochi, trunchi, mâini – față )
- nu există racursi sau spațialitate
- Tehnica reprezentării: există o unitate ce se va multiplica; reprezentări specifice
pentru statică/dinamică, oameni/animale, faraon/personaje

Construcţii relevante:
- Piramide ( adăposteau mumia regală )
- temple
- morminte

Piramida în trepte: aminteşte de zigurat ( lansare pe verticală ) – este o primă formă

de monument funerar.
Piramida propriu-zisă: piramida simbolizează razele soarelui – zeul Amon-Ra.
Efortul constructiv este foarte mare. Majoritatea celor care lucrau erau oameni liberi,
plătiţi, specializaţi.
Templele egiptene:
1. De cult: preoţii oficiau ritualuri sacre, iar faraon oficia cele mai importante ritualuri
2. Funerare: ritualurile funerare pentru faraon.
Complexele de la Luxor şi Karnak – cele mai importante
3
Structura unui templu egiptean:
- zid de incintă
- poarta monumentală de intrare
- aleea cu sfincşi ( calea de acces )
- obeliscul ( în faţa porţii de intrare )
- curtea interioară mărginită de colonade
- sala hipostilă ( cu multe coloane )
- zona sacră a altarului – cu statuia zeului adorat
- lacul sacru

Templele-structură şi filosofie
( după Claire Lalouette, Civilizaţia Egiptului Antic )
1. Templul lui Amon-Ra din Karnak
Elemente permanente care constituie structura fundamentală a “palatului zeului”:
- o alee largă mărginită de sfincşi numită “drumul zeului”
- pilonul – care constituie intrarea în edificiul sacru, alcătuit din două masive mari de
piatră foarte late, care mărgineau poarta de intrare. Faţada pilonului era decorată cu
stâlpi de lemn fixaţi în grosimea construcţiei. În faţa pilonilor se ridicau două
obeliscuri, uneori statui colosale ale regelui. Pilonii şi zidurile exterioare ale
templului erau decorate cu basoreliefuri care relatau faptele de vitejie ale
suveranului.
- curtea cu porticuri – partea publică a templului, unde se găseau statui ale
faraonului şi altare
- sala hipostilă – aici se oficiau ceremoniile rituale doar în prezenţa preoţilor şi a
câtorva privilegiaţi. Uriaşa navă era sprijinită pe coloane şi era pictată şi sculptată
cu scene religioase
- apartamentele particulare ale zeului – aflate în partea din spate ( la est ) a
hipostilului. Aici intrau doar preoţii şi suveranul. Este vorba despre un naos ( capelă
) unde statuia zeului era păstrată într-un tabernacol din piatră.
- lacul sacru- în preajma templului. De aici se lua apă pentru ritualurile purificatoare.
- construcţii anexe: locuinţe pentru preoţi, hambare, cămări, case pentru scribi şi
artişti decoratori.

Templul egiptean nu era un loc de rugăciune şi reculegere pentru oricine! Era un

loc închis, doar pentru un personal privilegiat care veghea asupra divinităţii şi, astfel,
trebuia să contribuie la menţinerea coeziunii lumii. Opera ordonată a creatorului este
de la început ameninţată de forţele haosului. Zeii erau singurii capabili să păstreze
ordinea. Dar aceşti zei îşi aveau “castele” pe pământ; imanenţi în statuile lor, ei
trebuiau să fie apăraţi de orice pângărire care le-ar fi micşorat eficienţa. De aceea locul
divinităţii era rezervat în partea cea mai secretă a templului, unde accesul oamenilor
era interzis şi unde totul era în beznă. Cultul zeilor presupune adorarea lor dar şi o
4
pază neobosită. Egiptenii “urcau” în templu: sala lăcaşului sacru se ridică constant
până la intrare în sfânta sfintelor, în timp ce înălţimea tavanului descreşte: astfel,
universul era dominat înaintea creaţiei de colina iniţială ivită din ape, pe care urma să
lucreze creatorul; naosul era imaginea divină spre care converg solul şi plafonul
templului, este o evocare a acestei coline iar apele lacului sacru fac aluzie la lumea
încă necreată dar care conţine deja o forţă de lumină şi viaţă. Sala hipostilă evoca
universul egiptean prin decoraţiunile pictate. Microcosmos încărcat de puteri
magice, templul avea menirea să asigure ocrotirea zeilor şi – prin urmare – să
menţină coeziunea pământului. Iar regele este primul garant al acestei ocrotiri şi
coeziuni şi de aceea el construia pentru zei castele. Zei şi regi legaţi prin servicii
reciproce contribuie la menţinerea echilibrului lumii şi păcii printre oameni.

TEBA– oraşul fervent:

1.Karnak – este cea mai mare suprafaţă cu caracter religios din lume. Aici sunt
asociate 3 domenii sacre: al zeului Montu – la Nord, al zeiţei Mut – la Sud şi al lui
Amon-Ra- la centru.
Şapte secole s-au construit fără încetare piloni şi sanctuare în această zonă, constutuind
o gigantică mărturie a credinţei. Fiecare templu e precedat de un pilon ( în total zece ).
Construcţiile sunt eşalonate pe două mari axe:
1. Axa est-vest – 6 piloni
- între pilonii 3 şi 2 se află marea sală hipostilă începută de Ramses I, decorată de
Seti I şi Ramses al II-lea şi terminată sub Ramses al IV-lea. Este cea mai frumoasă
sală hipostilă din lume, construită din gresie ( 102 m lăţime, 53 m adâncime ). Are
134 de coloane colosale cu capiteluri în formă de papirus. Stilul de construcţie era
cel “basilical” specific dinastiei rameside. Aceste coloane ( circumferinţa
capitelurilor era de 15 m ! ) sunt decorate cu scene şi inscripţii religioase,
majoritatea dedicate zeilor tebani. Pe pereţii exteriori ai sălii hipostile sunt
reprezentate pentru prima oară într-un templu scene militare.
- Aleea cu sfincşi având capete de berbeci se numea dromos. De o parte şi de alta a
acestui dromos, la N şi la S, existau două temple-altar pentru litierele în formă de
barcă ce conţineau statuile celor 3 zei ( Honsu, Mut, Amon-Ra ) ai Triadei tebane.

Luxor:
- la Sud de Karnak, cele două temple fiind legate printr-un drum pavat cu lespezi de
piatră şi mărginit de sfincşi cu cap de berbec.
- Ridicat de Ramses al II-lea
- Pilonul monumental măsoară 65 m lăţime iar în faţa lui se află două obeliscuri de
granit roz iar pe frontonul pilonului erau aşezate 6 statui colosale ale lui Ramses al
II-lea
- Urma curtea peristilă în forma unui paralelogram imperfect, axa construcţiei fiind
deviată din cauza prezenţei templului-altar din timpul lui Tutmosis al III-lea.
5
- Se ajunge apoi la pilonul lui Amenofis al III-lea şi la grandioasa alee-colonadă lată
de 20 m. ce îi urmează şi care se continuă până la intrarea în curtea templului vechi
( construit de Amenofis al III-lea )
- Proporţiile colosale ale statuilor ( 15, 60 m înălţime ! ), fineţea graţioasă a
coloanelor, granitul utilizat ( culori diverse ) fac din templul de la Luxor un model
de măreţie şi eleganţă
- După traversarea curţii lui Amenofis al III-lea se ajunge la o sală hipostilă cu 32 de
coloane, apoi la partea intimă a edificiului unde se succed: un vestibul, o încăpere
pentru ofrande şi sanctuarul.
Astfel, ambele temple ( cel construit de Amenofis al III-lea şi cel construit de Ramses
al II-lea ) se grupează într-un ansamblu care se întinde pe 528 de metri, de la N la S.

Cel mai maiestuos dintre palate: Rameseum-ul:

- Ramses al II-lea a construit un templu la Abydos , dedicat propriului său “ka”. Într-
una dintre încăperile sanctuarului s-a descoperit în 1818 “Lista de la Abydos”
cuprinzând numele faraonilor care au domnit.
- Rameseum-ul a fost construit pe malul stâng teban, orientat E-V, fiind un
monument vast înconjurat de o incintă de cărămizi, lung de 300 m.
- Doi piloni, două curţi peristile, o vastă sală hipostilă, apoi alte 3 săli hipostile mai
mici, sanctuarul cu tavanul susţinut de 4 colonade
- Marea sală hipostilă, cu plan basilical, avea 48 de coloane
- Existau şi dependinţe foarte vaste şi boltite, construite din cărămidă
- La Sud – un vast palat regal lipit de templu
- La Nord – un mic templu dedicat reginei Tui – mama regelui
- Toată construcţia transmite peste milenii prestigiul marelui suveran

Cel mai mare dintre palate: Medinet Habu:

-Ramses al III-lea a construit cel mai mare templu funerar la Medinet Habu, având
acelaşi plan cu cel al lui Ramses al II-lea. În apropierea templului, de-a lungul primei
curţi se găseşte un palat regal.

Seminar: 11 oct. 2013: ARTA EGIPTEANĂ

Perioade:
1. Predinastică
2. Regatul vechi
3. Regatul mijlociu
4. Regatul nou

6
1.Perioada predinastică:
- elemente din arta rupestră şi primele forme ale viitoarei arte egiptene
- Tabla regelui Narmer: principiul frontalităţii şi principiul clarităţii ( esenţial ! )
Avem de a face cu o artă propagandistică, faraonul fiind personajul central

2. Regatul vechi.
- apare mastaba egipteană ( mormântul )
- Complexul Saqqara ( cca 2630-2611 î. Hr.): apare coloana ( originea în
monumente ca cel de la Stonehenge )
- Sfinxul: rol simbolic e apărare, sculptat direct pe un pinten de piatră

Sculptura:
- Statuia lui Khafre: face parte din Complexul funerar de la Gizeh. Faraon stă pe
tron, emanând forţă. Lucrarea arată poziţia socială a faraonului. Soţia apare ca zeiţă.
- Scribul: scribul nu era un sclav, ci un fel de ministru cu funcţia de administrator al
dinastiei egiptene. Face parte din Complexul Saqqara.
- Hemiunu: ( Gizeh ) – probabil arhitectul templului. Faptul că este redat puţin obez
arată bunăstarea în care trăia.
- Ka-Aper ( Gizeh ); Ti privind o vânătoare de hipopotami

3. Regatul de mijloc:
- Chipul lui Semusret al III-lea: privirea gravă arată faptul că îi pasă de popor
- Apar tot mai mult templele subterane – se face transferul de la piramide, care erau
greu de construit. Pe coloane se aşează buiandrugi.
- Hatshepsut
- Templul lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel
- Ansamblul de la Karnak
- Templul oriental şi cel egiptean ( casa zeului ) conţinea: sanctuarul cu altar, sala
ofrandelor, sala hipostill, curtea cu hipostill, pilonul pentru cultul soarelui. O
invenţie mare a egiptenilor este supraînălţarea coloanelor din centrul clădirii şi
luminarea ei naturală.
- Akhenaton ( reformatorul ) şi Nefertiti ( soţia sa )

BIBLIOGRAFIE: ARTA EGIPTEANĂ

1.Etienne Drioton, Pierre Du Bourguet, Arta faraonilor, Ed. Meridiane 1972

ARHITECTURA FUNERARĂ ŞI EPOPEEA PIETREI

- Există 3 culmi reprezentate de: 1. Monumentul în trepte a lui Djeser

2. Piramida din Medium
7
 3. Marea Piramidă
- se trece de la mastabala regală din cărămidă la marile piramide din piatră
De la “mastaba” la “monumentul în trepte”:
- se observă o tentativă de dezvoltare pe înălţime a mastabalei la Beit-Khallaf
( Egiptul de Sus ), care are forma de piramidă înconjurată pe 3 laturi de o scară cu
trepte joase, latura dinspre răsărit rămânând verticală. La originea acestui monument
stau două idei complementare care fac din el un prototip:
- peretele în formă de scară pe mai multe laturi
- înclinarea unui trunchi de piramidă
Celebrul arhitect al regelui Djeser, Imhotep, a putut auzi despre acest monument din
tradiţia orală a vremii

“Monumentul în trepte”: amestec de îndrăzneală şi de timiditate:

- Necropola de la Memfis ( localitate numită astăzi Sakkarah ) a fost conceput de
Ihmotep. El începe la bază ca o mastaba dar apoi apare o nouă concepţie atât prin
înălţarea gradenelor ( treptelor ) unele peste altele ( în nr. de 6 ) cât şi în tehnica
construcţiei: Ihmotep foloseşte pentru prima oară piatra în locul cărămizilor.
Acest nou material oferea posibilităţi îndrăzneţe dpdv arhitectural dar exista un risc
considerabil: era în joc nu numai soliditatea construcţiei, ci şi, conform concepţiilor
funerare ale epocii, viaţa de dincolo a faraonului, chezaşă ea însăşi a vieţii de
dincolo a tuturor egiptenilor.
Edificiul măsura cca 60 m înălţime iar la bază era dreptunghiular ( 109 x 121 m ) şi era
acoperit cu un strat de calcar fin.

Ansamblul arhitectural al monumentului în trepte:

Trecerea de la mastaba la monumentul în trepte se datorează în mare parte noului

material – piatra. Monumentul în trepte de la Sakkarah avea scopul să impresioneze.
Câteva trăsături:
- continuitate în raport cu trecutul combinată cu întrebuinţarea unui nou material.
Monumentul este o inovaţie
- concepţie şi procedee originale: marile dimensiuni ale ansamblului permit să i se
confere fiecăruia dintre monumente o existenţă proprie, favorizând dezvoltarea unei
decoraţiuni adaptate destinaţiei fiecăruia
- există şi stângăcii născute din neîncrederea în noul material ( piatra )
- prudenţă şi neîndemânare: Ihmotep se gândeşte să renunţe la procedeul de a
construi înclinat ( cu cărămidă ) şi să înalţe pe verticală blocurile de piatră – ceea ce
este un mare progres ( trunchiuri de coloane – care susţin un acoperiş format din
dale, aglomerare de pietre suprapuse ). El alege soluţia: dacă admite verticala, o

8
 face suprapunând tambure de coloane care se sprijină cu ajutorul unei pile, de
masivii laterali – vezi coloanele din sala hipostilă a templului în formă de T ş.a.
- dar şi elegantă în măreţie: chiar dacă prudenţa îl reţine, Ihmotep îşi desfăşoară
simţul artistic în domeniul decoraţiunii – motive cu destinaţie exclusiv religioasă
şi concepute de el numai în această perspectivă. Avem pe de o parte, aspectul greoi
al monumentelor, iar pe de altă parte, rafinamentul detaliilor.
- Tamburii coloanelor reproduc mănunchiurile de trestii înalte folosite în acea vreme
la construcţiile civile
- Culoarul era un drum regal către lumină
- Marea curte – foarte luminoasă – un imens dreptunghi deschis către cer
Ihmotep a fost primul arhitect constructor în piatră din istoria lumii! Acest imens
palat al morţii nu este propriu zis rodul unei intenţii artistice. El este pura
expresie a unei credinţe, vrând să fie o împărăţie a celor vii.

De la schiţă la piramida perfectă:

Monumentele de la Dahchur ( două ) şi unul la Meidum – aduc o nouă orientare a
concepţiei suprastructurii mormântului regal.
Monumentul cu dublă pantă din Dahchur ( “romboidal” ) este contruit de către Snefru.
Ordinea construirii lor este: Monumentul din Meidum, Piramida nordică din Dahchur,
Monumentul romboidal din Dahchur. Odată cu aceste 3 monumente, monumentul
funerar regal îşi pierde definitiv aspectul de edificiu în trepte, piramida devenind
dominantă ca suprastructură a mormântului iar intrarea acestuia e plasată direct pe una
din laturile monumentului. Schimbarea are un motiv religios: ritualurile funerare
capătă o mai mare importanţă. Zidul de împrejmuire înglobează doar: mormântul
monumental, templul funerar, o curte cu dimensiuni reduse.

Prima încercare de a construi o piramidă: Meidum

Suprastructura a fost înălţată prin acelaşi procedeu: suprapunerea de straturi de piatră

oblice menţinute prin mortar, procedeu inaugurat la Sakkarah. Inegalităţile datorate
treptelor au fost suprimate prin folosirea de diverse sfărâmături iar suprafaţa pereţilor
căptuşită şi egalizată cu calcar fin

Piramida “strivită” din Dahchur – Nord: pare a face legătura dintre piramida din
Sakkarah la cea din Gizeh

Piramida cu două capete din Dahchur – Sud: porneşte de la ideea separării templelor, a
vrut să construiască un nou tip de piramidă cu o a doua cameră destinată vaselor cu
viscere ( dublă cameră în piramidă ). Este ultima construcţie a lui Snefru.

9
Progres în amenajarea interiorului:
1. Intrarea – direct pe una din laturile piramidei ( de obicei spre nord )
2. Culoarul care continuă intrarea coboară în pantă până la o cameră în care este săpat
un puţ care dă într-un cavou
Inovaţii în ansamblul funerar:
- dedublarea templului funerar face să apară un templu de primire în vale, destinat
riturilor de mumificare, şi un templu în partea de sus a pantei – loc de ofrande
pentru cultul regelui divinizat.
- Templul de primire: stâlpii porticului sunt primii care se cunosc, fiind primii
susţinători de plafon concepuţi ca elemente independente şi conforme caracterului
masiv al pietrei. Folosirea lor va deveni tradiţională căpătând în curând forma
zveltă a coloanei.
- Sobrietate şi simţ arhitectural

MARILE PIRAMIDE:

Prima dintre cele 3 piramide din Gizeh era considerată una dintre cele 7 minuni ale
lumii. Rămânea o problemă capitală: cea a calculului proporţiilor celor mai
armonioase.
Se pare că Kheops avea un spirit matematic precis şi un simţ al artei – gust şi
inteligenţă. El a înălţat un monument uriaş cu proporţii perfecte. Kheops a profitat
de experienţele anterioare.
- Marea Piramidă: 146 metri înălţime, 230 m. pe o latură, pantă de 52 grade
- Khefren: 143 m înălţime, latura 215 m, panta 52 grade
- Mikerinos: 62 m înălţime, latura 108 m, 51 grade
Aceste piramide vădesc entuziasmul religios şi nu sunt opera unor sclavi bătuţi cu
biciul! Scopul arhitectului era de a exprima iradierea soarelui şi de a purta aspiraţiile
lumii către soare

Artele plastice:

Sculptura:
- posedă o căldură magică redând viaţa personajului reprezentat
- era integrată unui monument ( coloşii regali din faţa templelor, statuile osiriace din
curţi sau săli hipostile )
- egiptenii au fost maeştri ai pietrei, poeţi şi magicieni ai formelor. Ei au iniţiat în
tainele sculpturii popoarele din Orientul Apropiat şi Grecia.
- În epoca ramesidă artele plastice prezintă două stiluri:
- Reprezentarea suveranilor la dimensiuni colosale, bogăţia materialelor, perfecţiunea
şi rafinamentul sculpturilor, caracterizau primul dintre aceste stiluri care va dura până
la sfârşitul domniei lui Ramses al II-lea. Este vremea în care zeii şi regii, uniţi

10
primesc acelaşi cult. Arta statuară îi reprezintă adeseori asociaţi în diade sau în triade;
alteori regele este înconjurat de 3 sau 4 divinităţi.
- Regii aduc omagiu divinităţilor. Două atitudini sunt frecvente:
- suveranul este cavalerul zeului: el poartă, stând în picioare, o lance în vârful
căreia se află un cap divin – acesta este oarecum stindardul zeului
- faraonul oferă divinităţii un altar, un naos
- o altă temă frecventă: regele învingător călcând în picioare cele Nouă Arce
- Chipurile sunt admirabile portrete: netede, uşor surâzâtoare, arogante, nobile
- Statuile lui Ramses al II-lea sunt cele mai numeroase ( ţara este bogată, mâna de
lucru abundă, carierele sunt exploatate din plin )
2. Începând cu Merenptah, şi mai ales sub Seti al II-lea şi Ramses al III-lea, arta
statuară devine convenţională

Artele grafice: Basorelieful şi pictura:

1. Templul din Abydos şi mormântul lui Seti I – perfecţiunea atinsă de basorelief
2. Mormântul lui Nefertari – fineţea picturii

Câteva caracteristici ale artei egiptene după Gombrich:

-combinația regularității geometrice cu observarea pătrunzătoare a naturii
caracterizează întreaga artă egipteană ( Gombrich )
- datoria artistului era să păstreze fiecare lucru cât mai clar și mai durabil posibil. Nu se
punea problema redării naturii. Fiecare lucru trebuia să fie reprezentat din unghiul cel
mai caracteristic ( ochiul din față, fața din lateral, umerii și pieptul din față, brațele și
picioarele din profil ). Exemple: Grădina din Nebamon, Portretul lui Hesire,
Peretele pictat din mormântul lui Knemhotep
- o trăsătură esențială: în toate lucrările artei egiptene, elementele sunt așezate ca și
cum s-ar supune unei legi unice pe care am putea-o numi ”stil”. Stilul Egiptului
consta dintr-o serie de reguli și legi stricte pe care artistul le învăța din tinerețe
împreună cu caligrafia ( Statuile aveau obligatoriu mâinile pe genunchi, iar bărbatul
tenul mai închis decât al femeilor; Horus – zeul cerului – cap de șoim, anubis – zeul
funerar- cap de șacal etc ). Astfel, în 3000 de ani arta egipteană s-a schimbat foarte
puțin. Singura excepție o reprezintă epoca lui Amenofis al IV-lea care îl adora pe
Zeul suprem Aton – discul solar ( vezi Akenaton și Nefertiti împreună cu copiii ).

Capodopere: Didufri şi Khefren

- începând cu dinastia a IV-a apar statuile regale

- Didufri este succesorul lui Kheops. Statuia lui Didufri ( cu nasul mutilat ) aflată la
Luvru este o capodoperă de un realism discret dar puternic. Este din quarţit perfect
şlafuit, păstrând uşoare urme de pictură.
- Încep să se manifeste două curente în sculptură încă din timpul lui Kheops:

11
1. Unul preocupat să arate maiestatea supraumană a regelui : Magnifica statuie a lui
Khefren în poziţie culcată ( muzeul Cairo )
2. Altul realist şi exprimând o viaţă intensă: Marele Sfinx

Sub Mikerinos începe declinul:

- ideea mistică îşi pierde forţa şi se apleacă mai mult spre uman. Sculptura regală nu
mai produce capodopere
Opere convenţionale sub dinastiile a V-a şi a VI-a:
- o operă interesantă din dinastia a V-a: un cap colosal al fondatorului acesteia –
Userkaj ( muzeul Cairo ) – este de un idealism golit de conţinut
- Sub dinastia a VI-a: caracter convenţional: o statuetă din alabastru reprezentându-l pe
Pepi I şi o altă statuie a lui Pepi I aflată la Brooklin Museum – nesocoteşte canoanele,
sugerând un realism frust.
Statuile civile:
- sobrietate şi simţ al planurilor sub dinastia a IV-a: Prinţul Rahotep şi soţia sa
Nofret
- joc melodic de curbe, volume largi, trăsături fine ale feţelor
- Capetele de rezervă – de la Cairo – darurile regelui cu destinaţie funerară,
inaugurate sub Keops, caracter sobru
Realism încă sobru la începutul dinastiei a V-a: două capodopere:
- Scribul – de la Luvru
- Statia de lemn a lui Kaper ( Cairo ) – numită şi “primarul satului”.
Trăsături convenţionale la sfârşitul dinastiei a V-a
Reacţie realistă sub dinastia a VI-a: libertate în alegerea subiectelor şi a atitudinilor.
Statuile în Vechiul Imperiu apar ca nişte mărturii ale istoriei. Evoluţia lor e un reflex al
evoluţiei ideilor religioase şi sociale: regele-zeu , mai întâi izolat în empireul său, se
apropie tot mai mult de supuşii săi, care se înalţă către el în aceeaşi măsură.

O CAPODOPERĂ: Templul lui Hatchepsut din Deir El-Bahari

- frumuseţe desăvârşită şi armonie, purtând pecetea geniului arhitectului Senenmut şi

al fiicei lui Tutmosis I
- totul este supus ideilor funerare ale epocii, fiind sinteza completă a concepţiilor
despre viaţa de dincolo, proprii Egiptului de Nord şi de Sud.
- Simbolismul Muntelui Hathor – o capelă închinată zeiţei-vacă şi un altar solar
închinat lui Ra-Harakhty
- Amestec de tradiţie şi originalitate, perfect adaptată terenului, aflate în dependenţă
absolută de simbolurile proprii Egiptului de Sus.

12
 ARTA GREACĂ ANTICĂ

`1. ARTA CRETANĂ

- Creta - bogată în câmpii largi şi situată la răscrucea marilor drumuri mediteraneene
- se mai numeşte şi arta minoică ( de la Minos – regele Cretei ) şi are ca plajă de
desfăşurare cronologică cca 2500 – 1400 î. Hr. Influenţa Orientului Apropiat şi a
Egiptului este importantă
- populaţie bogată datorită comerţului ( bijuterii, mirodenii, arme, cupru şi produse
din cupru ) şi meşteşugurilor
Complexul palaţial de la Knosos: este nefortificat ( fără ziduri – insula fiind
înconjurată de apă ). Apar influenţe din zona egipteană şi orientală. Construcţiile
sunt la scară umană, prietenoase. Decoraţia este importantă şi realizată doar de
dragul esteticului.
- politeism bazat pe zeităţi feminine – multă sculptură mică – mici figurine de cult pt
venerarea zeiței Pământ ( între 2000 – 1700 î. Hr. )
- odată cu arta cretană târzie ( după 1500 – contact cu grecii ) apar statui de zeităţi
antropomorfe ( reprezentări sacre cu formă umană )
- Pictura: este importantă: Camera cu grifoni ( natură stilizată ), Parizianca ( cu
ecouri în Art Nouveau, a inspirat moda pariziană în jurul anului 1910 – din
costumele cretane ale doamnelor de la curte ), Prinţul crinilor, Camera cu delfini
( toate în palatul Knosos ). Se acordă atenţie anatomiei, sunt mai organice faţă de
arta egipteană, graţia este favorizată în detrimentul puterii şi a forţei. Pe lângă om,
în pictură sunt prezente vietăţile marine ( peşti, etc ). Apar şi încercări de peisaj cu
rol estetic.
- Ceramica: foarte dezvoltată ( vase pentru păstrarea diferitelor mărfuri ). Ceramica
de Kamares: cea mai complexă d.p.d.v. decorativ ( forme naturale stilizate puse în
legătură cu forme pur geometrice ). Este o ceramică de foarte bună calitate d.p.d.v.
tehnic, rezistenţă etc.

1. CIVILIZAŢIA MICENIANĂ ( cca 1400 – 1100 î.Hr )

- cretanii sunt invadaţi de primele triburi greceşti care vin dinspre Asia şi se aşează
pe teritoriul Greciei de azi.
- Centrul administrativ este cetatea Micene ( Mycenae )
- Construcţii masive, fortificate, micenienii ( primii greci ) fiind triburi dure,
războinice, patriarhale
- Micenienii ridică primele edificii cu cupolă aparentă, așa zișii tholoi
- Inovaţia cea mai importantă: Zeii sunt imaginaţi ca oameni
- Poarta Leilor; Zidurile ciclopice ( piatră masivă )
- Arhitectura: solidă tehnic. Apare un sistem incipient de boltire ( clădiri în formă
de stup ) – din cauza climei ( multe ploi ). Bolta rezistă mai bine la propria greutate
13
 ( spre deosebire de tavan ) ( un şir de cărămidă, piatră, etc. dintr-un perete se
numeşte asiză; sus se încheie cu cheia de boltă )
- Pentru cultura miceniană construcţiile exponenţiale sunt: construcţia funerară
(tolos ), casa de locuit ( megalon ) – pentru cei cu putere. Din acest megalon se va
dezvolta structura templului grec.
- Sculptura: măşti funerare ( din aur ). Exista o foarte bună ştiinţă a prelucrării
metalelor – considerate primele portrete care apar în arta europeană.
- Masca funerară a lui Agamemnon

2. ARTA GRECIEI ANTICE

- grecii se aşează în zona Greciei de astăzi dar colonizează şi alte zone ale Europei,
Nordul Africii – aheii şi dorienii - , în zona Asiei Mici ( Turcia ) – ionienii ( centre
ioniene: Efes, Milet, Pergam )
- făceau comerţ cu lucruri scumpe în general – lucru care duce la dezvoltarea oraşelor

Câteva caracteristici:
- preia arta egipteană ( vezi pictura pe vasele ceramice )
- axul cultural și apariția filosofiei reformulează modul de reprezentare
- 1.antropocentrism organic și funcțional
- Organizarea organică a formelor
- Recepția vizuală: cunoșteau și foloseau deformarea perspectivală
- 2.Supun construcția și reprezentarea principiilor armoniei și recepției vizuale
- Frumusețea = nu elemente ci raporturi armonioase
- 3.Armonia = opoziția contrariilor
- 4.imaginea/forma este cuplată cu esteticul
- legi ale frumuseții
- homo bene figuratus centrat pe număr
- 5.Concepte: euritmia – înfățișare plăcută și aspect potrivit
symmetria – armonia părților între ele și față de întreg
proporția – soluția tehnică, practică

- Apar două stiluri greceşti în arhitectură: doric şi ionic

Stilul doric:
- rigoare, măreţie monumentală, adaptarea perfectă a decorului la formă
- trei trepte la bază
- coloană tronconică - stă direct pe podea, fără bază
- formă de fus cu 20 de caneluri, cu capitel ( abacus, echinus, necking ), apoi un
antablament compus din 3 elemente ( arhitravă, friză – metope şi triglife )
- este un stil stabil, cu aspect greoi, regim de înălţime scăzut
14
Stilul ionic:
- preferinţă pentru bogăţia decorativă, redarea fidelă a aparenţelor, pitoresc, graţie,
influenţă asiatică.
- coloana zveltă ( 24 de caneluri ) are bază sculptată
- capitel cu volută dublă ( forme spiralate )
- antablament ( arhitravă, friză, denficule )
- cornişă şi fronton
- supleţe, construcţii uşor mai înălţate pe verticală

Templul grecesc:
- structura de bază este cea a megaronului (o sală dreptunghiulară precedată de un
vestibul cu 2 coloane ) ( în palatele aheilor megaronul era camera cea mai
reprezentativă , încăperea stăpânului ). Acesta va fi transformat în templu, devenind
casa zeului. Forma megaronului va hotărî viitoarea formă a templului.
- tipuri: fără coloane ( apter ), cu coloane faţă şi spate ( dipter ), cu coloane de jur
împrejur ( peripter )
- împrumuturi din clădirile mai vechi din lemn: primele temple erau probabil din
lemn, cu 4 pereţi care adăposteau imaginea zeului, având împrejur suportul solid al
stâlpilor care susţin acoperişul. Pe la anul 600 grecii construiesc această structură
simplă din piatră: coloanele de piatră au deasupra un fel de traverse nimite
arhitrave iar ansamblul benzii care se sprijină pe coloane se numeşte antablament.
Caracteristicile templului grecesc:
- calcule precise şi matematice
- arhitectura de factură modulară ( tot ce există în clădire poate fi redus la o măsură
care se va regăsi la o altă scară în celelalte clădiri ) ( de ex: în stilul doric modulul
este lăţimea triglifului )
- arhitectura e făcută pentru zei dar e văzută de oameni – şi de aici apar corecţii
optice şi deformări expresive. Corecţiile optice transferă în limbaj arhitectural
legile perspectivei ( exemplu: podeaua nu este dreaptă, distanţele dintre coloane nu
sunt egale, coloanele nu sunt cilindrice ci îngroşate puţin la o treime din înălţimea
coloanei etc )
- pentru a fi perfectă pentru om arhitectura e imperfectă fizic ! Aceasta pentru că
grecii descoperă iluzia în sens matematic pentru că ceea ce construiesc se
adresează omului.

EVOLUŢIA CULTURII GRECEŞTI DE LA ARHAIC LA CLASIC

- Important!: Se trece la reprezentarea divinităţii sub formă umană. Xoanoni –

statui din perioada arhaică, primii xoanoni erau nişte stâlpi poligonali împodobiţi cu
bijuterii, apoi se trece la statui antropomorfe arhaice şi de aici la perfecţiunea din
15
 perioada clasică. Dacă la început grecii adorau divinitatea pe care o simţeau
prezentă într-un trunchi de copac sau într-o piatră, în epoca clasică erau venerate
statuile “aniconice” iar apoi se pătrunde în antropomorfism, divinul fiind adorat în
formele glorificate ale trupului uman.
- Reprezentări feminine: Zeiţa Chore ( Kore ). Apar forme anatomice tot mai
complexe, hainele “cad” pe un corp normal care începe să aibă mişcare ( un corp
anatomic funcţional ), figurile se expresivizează, apare un zâmbet monoton la
început ( “zâmbetul arhaic” )
- Reprezentări masculine: Kouros, Moscoforul ( purtătorul de jertfă ).
- Atena visătoare – transmite iluzia unei stări, a unei atmosfere.

Arta “geometrică” ( sec. XII ):

- se manifestă în ceramică prin decorarea vaselor cu motive geometrice
- caracteristici: rigoarea formelor, severitatea decorului
- vase utilitare: amfora – pentru transportul lichidelor; oenochoe - pt. vin
- olarii atenieni erau cei mai vestiţi. În sec. IX incinerarea e înlocuită cu înhumarea –
o atenţie mai mare faţă de nevoile de dincolo ( creşte amploarea vasului depus pe
mormânt evidenţiind calitatea defunctului. Tot acum apar pe vase figurile animale
şi umane. Forma umană e simplificată pt. a permite siluetei să intre într-o formă
geometrică. Imaginea perpetuează amintirea defunctului
- din sec. VIII – figurile umane sunt redate mai detaliat, capătă volum; pictorul nu
mai perpetuează un rit ci povesteşte un eveniment

Arta “orientalizantă” ( sec. VII ).

- odată cu apogeul colonizării greceşti ( sec. VII ) apare “stilul orientalizant”.
- apar statuile monumentale de tip couros ( tânăr gol, în picioare, în care poate fi
recunoscut un zeu – Apolo - sau un erou ) şi core ( o fată în picioare ).
- Couros din Sounion – importanţa observării anatomiei, glorificarea trupului;
piciorul stâng uşor avansat; artistul redă o figură ideală, căreia îi prezintă doar
calităţile esenţiale
- Templul Herei din Olimpia – plan foarte alungit, cel mai celebru templu din
lumea greacă arhaică – simplitate şi decoraţie sobră

Arta arhaică ( sec. VI ):

- pentru a evita ascendentul nobililor bogaţi, oraşul se pune sub protecţia unui om
puternic – tiranul.
- Se afirmă acropola ( oraşul de pe înălţime, cu fortificaţii care îl apără pe tiran ) şi
agora ( piaţa publică )
- În sec. VI existau în pictura pe vase influenţe egiptene: Ahile şi Ajax jucînd zaruri
– vas cu “figuri negre”
- Un moment crucial: descoperirea racursiului: Plecarea războinicului – vas cu
“figuri roşii” ( 510-500 î. Hr )- desen liniar, precis, încercare de racursi. Marea
16
 revoluţie a artei greceşti constă în descoperirea formelor naturale şi a
racursiului – şi apare în perioada în care cetăţile greceşti pun la îndoială vechile
legende şi tradiţii despre zei, când apar filosofia, ştiinţa şi teatrul. Arta greacă va
atinge apogeul odată cu democraţia ateniană.

Arta preclasică ( sf. Sec. VI– înc. Sec. V ):

- numită şi “perioada severă “, ţine de o transformare politică: Clistene dă vieţii
politice o formă nouă, în spirit democratic: cetăţeanul capătă conştiinţa rolului său,
a responsabilităţii sale şi-şi pune întrebări asupra destinului său.
- Preocupări de desăvârşire a stilului doric: Templul lui Zeus Olimpianul – cel mai
mare templu grec ( anul 510 ) – cu 7 coloane la faţadă, 14 coloane lateral, naos
limitat de stâlpi.
- Templul lui Apollo din Delfi ( 505 )
- Sculptura: Core “Bosumflata” – apare o grimasă păstrată în stilul clasic
- Efebul blond şi Efebul de pe Acropole ( operă a lui Critios ) – marchează o etapă
în direcţia naturalismului: imaginea nu e un portret în sens clasic, dar ea sparge
schematismul hieratic al chipurilor arhaice, exprimând viaţa lăuntrică şi având o
umbră melancolică. Unii văd în aceste opere începutul artei naturaliste.
- Acelaşi Critios lucrează grupul Tiranoctonilor – noutatea constă în însufleţirea
trupurilor şi în prezentarea în profunzime a două figuri din profil, eliberate de fond.
- Apollo din Piombino ( Luvru ) – forţă şi blândeţe

ARTA GREACĂ CLASICĂ

Arta greacă acordă o atenţie tot mai precisă realităţii omului. Pentru Aristotel
scopul artei este o “imitaţie”. Dar operele scapă, totuşi, realismului pur senzual. Grecii
caută în om raţiunea, ideea. Artistul nu copiază realitatea ci o transpune în forme
ideale, care scapă multiplicităţii şi incoerenţei. Stilizarea “artei geometrice”, ca şi
“canoanele” artei clasice răspund unei preocupări care se atenuează doar în perioada
elenismului când tentaţia expresivului şi a emoţionalului dau realismului o savoare
specială.
Artistul e mai întâi un artizan a cărui măiestrie ridică obiectele cele mai
mediocre la nivelul a ceea ce numim frumuseţe. Treptat, actul creator se va elibera de
povara mediului social, a utilitarismului. Odată cu degradarea sentimentului religios
originar, statuia nu mai localiza în ea puterea unui zeu ci prefigura doar forţa şi graţia
acestuia iar zeii iau forma umană. Artistul caută legile unei creaţii ideale, pe care o
va realiza clasicismul.
Grecii au căutat întotdeauna ceva nou, au urmărit cunoașterea legilor naturii, fără
să fie niciodată adepții vreunei rețete.

17
 Prima artă clasică:
- invaziile persane din 490 şi 480 au fost în cele din urmă respinse de către greci
prin rolul Spartei şi cel hotărâtor al Atenei. Aceste biruinţe au dus la exprimări
artistice care glorificau zeii. Justiţia zeilor făcea să triumfe spiritul asupra forţei
brutale a barbarilor. Crecii se credeau acum capabili să creeze o artă proprie
originală, fiind călăuziți de țelul creării artei ca expresie a propriei culturi sociale,
care de acum va deveni unica ”cultură a omului liber”. Cel care nu era grec nu putea
fi decât ”păgân”.
- Era exaltat atletismul – semn distinctiv al Greciei. Arta exprimă o emoţie colectivă,
civică şi religioasă. “ Din toate minunile, cea mai mare este omul” – spunea corul
din “Antigona” lui Sofocle. Arta nu caută trăsăturile particulare ale individului
ci tipul ca idee platonică..
- . OLIMPIA: aici se ridică Templul lui Zeus: pronaos, naos, opistodom –
înconjurate de o colonadă cu 6 + 13 coloane ( raportul de ”dublu + 1” va deveni
normal ). Decoraţia sculptată face apel la meditaţie ( isprăvile lui Herakles ) – ideea
protecţiei divine; sunt ilustrate mituri.

- 1. FIDIAS:
- ”Zeus din Olimpia” și ”Atena Partenos” – dimensiuni colosale care trezeau
sentimente religioase mai degrabă decât estetice. Este considerat de urmași ”primul
creator al imaginii zeilor din Olimp”
- Fast și strălucire, operele sale sunt opere de echipă. Meritul lui principal este acela
de a fi eternizat, într-o formă nu prea originală, chipurile Atenei și al lui Zeus, care
vor deveni de acum reprezentative.
- 2. MIRON : celebru prin două lucrări în bronz ( azi pierdute )
Atena şi satirul Marsias: opoziţia unei figuri masculine nude şi a unei figuri
feminine înveşmântate pentru a reda două mişcări convergente
Discobolul – voinţa de a interpreta mişcarea, modelare organică a figurii,
dinamism, simbol al efortului sportiv. Surprinde poziția declanșării mișcării, corpul
tensionat. Totuși, în acel moment Discobolul stă; apare contrastul static/dinamic, este
momentul de intenție, de maximă tensiune. A fost gândit să fie văzut din față.
- 3. POLICLET: studii asupra nudului viril, statui în repaus amintind de vechii
couroi arhaici
- Statui de atleți, din bronz
- Doriforul : ”Canonul lui Policlet”. După cum în templul doric mărimea constantă-
modulul era lățimea triglifului, tot așa în canonul lui Policlet cea mai mică măsură
constantă – modulul compoziției – era lățimea degetului ( capul intră de 7 ori în
lungimea trupului )
- A elaborat așa zisa ”ponderație clasică a corpului omenesc” care se va numi mai
târziu ”contrapost„ ( apărut prima oară la egipteni ). În construcția corpului apare
fermitatea, definirea precisă a funcției fiecărui element anatomic. Predomină
gravitatea, logica gândirii; nici o linie nu este de prisos.. În această concepție nu
18
 există loc pt reprezentarea unui conținut spiritual. Fața Doriforului nu este o
oglindă a trăirilor interioare. Canonul lui Policlet și canonul templului doric sunt
două elemente echivalente de exprimare a aceleași idei: ideea frumosului clasic.
Spre deosebire de fastul și bogăția operei lui Fidias, opera lui Policlet este o oglindă
a cumpătării spartane, un imn adus trupului bărbătesc bine clădit, al dinamicii și
posibilităților sportive. Măiestria sa stă în compoziția bazată pe dimensiuni tipice
ale omului, stabilite obiectiv ( abstracție ideală )
- 4. ACROPOLA – ATENA:
- se confundă cu geniul lui Fidias şi cu o epocă numită “secolul lui Pericle”.
- Pericle se preocupă să dea de lucru artizanilor, negustorilor şi burghezilor mijlocii
pentru a da oraşului o splendoare fără pereche. El începe să reconstruiască tot ceea
ce distrusese duşmanul: templele de pe colina sacră a Atenei, Acropole.
- Partenonul:
- ridicat pe punctul cel mai înalt al Acropolei; colaborare între arhitectul Iktinos şi
sculptorul Fidias
- Pallas- Atena – executată pe Partenon de Fidias, avea originalul din lemn, fildeş şi
aur cu o înălţime de 11 metri. Cele două mari opere ale lui Fidias – Atena şi Zeus
din Olimpia au dispărut.
- stil doric, bogăţie excepţională în naos – sala de cult împărţită în 3 nave prin două
şiruri de coloane dorice
- frizele templului au fost decorate de Fidias şi colaboratorii săi cu scene care
exprimă măreţia omului, cu teme din mituri şi legende.
- Propileele: e vorba de Porţile Acropolei cărora li se glorifică funcţia religioasă: ele
fac să comunice lumea profană cu domeniul rezervat zeilor

A doua artă clasică:

- războiul dintre Sparta şi Atena ( 431 – 430 ): Atena va ieşi umilită şi ruinată. Atena
este incapabilă de a proteja cetatea – religia va suferi o lovitură serioasă.
- 1.CALIMAH – sculptor – Venus Genitrix. Lui i s-a atribuit inventarea stilului
corintic – o dezvoltare a stilului ionic
- Sec. IV: Templul Artemisei din Efes, Templul lui Apollo din Didyme
- interes pentru teatre – teatrele din Epidaur şi Argos
- Sculptura:
- 1. SCOPAS – decoraţia mausoleului din Halicarnas ( una din cele 7 minuni ale
lumii antice )
- Introduce în artă ideea patosului, practicând o sculptură figurativă de o puternică
expresie. Pune practic bazele unui nou stil, fiind un novator
- Menada dansând – exacerbare a expresiei exterioare a figurii
- 2. PRAXITELES: lucra în marmură figuri izolate. Artist considerat modern,
exprimă locul important pe care îl ocupă femeia în societatea vremii sale ( apare
nudul feminin, cu miză estetică și erotică )
- Preocupat de nudul feminin exprimat în ”Afrodite”, și de idealul efebului
19
- Apollo Sauroctonos, Hermes ţinându-l în braţe pe copilul Dionysos ( nici urmă de
rigiditate, musculatura şi osatura transpar sub supleţea pielii, capodoperă, dorința de
a epata ), Artemis, Diana din Gabies, Afrodita îmbăindu-se – erotism, senzualism.
- 3. LISIP: revine la tipul viril; sculptează în bronz ( capul de 8 ori în lungimea
corpului )
- Realizează un nou canon: manifest artistic care respingea rigiditatea principiilor lui
Policlet. Figurile sale sunt suple ( corpul = 8 capete ), grație, eleganță a mișcării.
- Motivul preferat era Heracle odihnindu-se – reliefarea excesivă a musculaturii
trupului
- Apoxyomene ( un atlet care își curăță trupul de nisip), portretele lui Platon şi
Alexandru cel Mare – este primul creator de portret în noul stil elenistic.

ARTA ELENISTICĂ ( curs )

- se dezvoltă în bazinul Mării Mediteraneene, Asia Mică

- centre: Pergam, Alexandria
- începe cu Lisip după operele căruia avem o serie de copii reprezentând figura lui
Alexandru cel Mare: nu se mai caută idealizarea figurii
- în pictură- mozaice şi fragmente de vase pictate – apare interesul pentru mişcare
- Hades şi Persefona – pictură – capacitatea de a schiţa din câteva linii figura umană
şi interes pentru mişcare
- Celebrul mozaic de la Pompei, care îi reprezintă pe Alexandru şi Darius în
bătălia de la Issos – cel mai important mozaic descoperit la Pompei avînd în centru
cele două figuri; aspect dinamic, se observă în lucrare haosul trupelor lui Darius
care se pregătesc să fugă. Mozaicele de la pompei au fost realizate de meșteri greci
veniți din centrele elenistice, la sf. sec I î. Hr.
- Pictura: se foloseau pigmenți amestecați cu ceară. Era folosită perspectiva aeriană
( ceața – grosimea aerului, transparența ). Nu era cunoscută perspectiva geometrică
( proiecție conică ). Pictură iluzionistă, desen empiric, bazat pe observarea directă.
- Gal care se sinucide
- Lumea elenistică este extrem de prosperă: Teatrul din Epidaur – încastrat într-un
deal 8 într-o formă naturală )
- “tolos” – temple rotunde, coloane dorice în exterior, dar apare acum şi coloana
corintică. Corinticul preia friza continuă ionică, foloseşte voluta care devine un vrej
al unei plante mediteraneene – acantul ( Monumentul Choragic al lui Lysicrates
din Atena – corintic )
- grija pentru ordine, pentru planificare în construcţia oraşelor. În centrul lor se află
agora.
- Stoa lui Athalos ( stoa basilike ) – este o agora acoperită

20
- Altarul din Pergam – având în jur o structură puternic decorată cu statui
reprezentând lupta giganţilor cu zeii ( artiştii elenişti folosesc mult sfredelul în
sculptură pentru a adânci contrastul între umbră şi lumină ). Alexandru apare aici ca
un erou suprem, foarte adulat. Sculptura caută efecte violent dramatice.
- Existau spaţii publice decorate cu picturi şi statui. Se caută situaţiile dramatice,
extraordinare
- Galii şi celţii – se extind până în Turcia de azi ( Anatolia centrală ), fiind războinici
înverşunaţi care aveau un cod al onoarei foarte puternix: Gal sinucigându-se; Gal
murind
- Nike – Zeiţa victoriei din Samotrace !
- Figuri de zeităţi şi venere – statui care decorează nişe, fântâni, spaţii publice
- Venerele – componentă eroică: Veneră şi faun ( Venus pudică ); Venus din Milo
(senzualitatea trupului feminin ) , Faunul Barberini ( practicant al cultului lui
Dionysos ), Boxerul ( figură naturalistă, realistă, cu inserţii de cupru roşu în bronz,
mănuşi de piele cu inele metalice! ), Portretul lui Demonstene, Laocoon cu fiii săi
( grup tragic realizat de 3 sculptori – Agesandros și fiii săi Polidoros și Atenadoros,
exemplu al cruzimii zeilor – în perioada elenistică arta se desprinde total de religie
şi magie. Laocoon reprezentat cu trupul plin de mușchi și vene, chipul exprimă
suferință ).
Colosul din Rodos, Nike din Samotrace, Laocoon și Taurul Farnese sunt opere
ale importantului centru artistic din Rodos

ETRUSCII:
- Peninsula Italică centrală, la apus de Munţii Apenini, zona Florenţa, Perugia, sudul
Romei
- au multe elemente împrumutate de la greci
- Templul etrusc – are o esplanadă şi trepte de acces ( structură înălţată ), stâlpii şi
acoperişul din lemn
- Apollo etrusc – seamănă la figură cu Horos
- Sarcofage de teracotă ornate cu “banchete funerare”
- Morminte – similitudini cu arta cretană şi miceniană
- Fragment din zidul Perugiei ( oraş etrusc) – vedem că etruscii încep să folosească
arcul în arhitectură

21
 ARTA ROMANĂ

Arma virumque cano ( “Cânt pe bărbatul şi faptele sale de arme” – Virgiliu –

Eneida ) – cuvinte sinteză a gândirii marilor conducători romani de a fi celebri şi
puternici în faţa contemporanilor şi de a nu fi daţi uitării de către posteritate. Succesul
în război era primul izvor al faimei căci prin el se manifesta acel virtus - calitate
spirituală pozitivă cu care unii indivizi erau înzestraţi prin bunăvoinţa zeilor.
Renumele constituie baza şi scopul ultim al ambiţiilor politice, justificând autoritatea
conducătorilor politici şi a capilor marilor familii.
Celebrarea la Roma a ceremoniei triumfului era o apoteoză a faptelor de arme,
înfăţişată poporului sub forma unei strălucitoare parade militare. Dar pentru că gloria
este trecătoare ( sic transit gloria mundi ) romanii au comandat un mare număr de
monumente triumfale, comemorative şi celebrative. Publicitatea era motivată politic
iar propaganda era eficace în modelarea opiniei publice. În spatele numărului mare de
monumente autolaudative se afla dorinţa afirmării importanţei unui act sau a unei
cariere politice ca factori pereni ai istoriei, traduşi într-o formă materială.
Arta romană este o expresie a societăţii romane, a puterii statului, având ca scop
principal propaganda în favoarea politicii oficiale.
- Colosseum- început de împăratul Vespasian, fondatorul dinastiei Flaviane, în anul
72 d.Hr. şi finalizat de fiul său Titus în anul 80. Spre deosebire de teatrele
anterioare care se construiau între două dealuri, Colosseumul este o construcţie în
întregime autonomă construită după un plan eliptic. Romanii inventează un soi de
ciment care le-a permis construirea de bolţi şi cupole ( zidărie înecată în mortar ).
Colosseumul este o uriaşă structură de ciment, faţa placată cu travertin.
- Portretistica individualizează arta romană faţă de arta celorlalte popoare
mediteraneene , datorită cultului strămoşilor. Portretele romane sunt ecoul
discursurilor politice electorale, care stabilesc identitatea individului portretizat
precum şi contextul specific căruia îi aparţine. La început portretele erau măști
mortuare turnate în ceară, apoi în ghips, dar care erau perisabile.
- Togatus Barberini- un patrician roman cu capetele strămoşilor săi în mâini,
dovedind spiţa lui nobilă ( poartă togă ) şi continuarea tradiţiei familiale.
- “poza” atinge uneori forme exagerate. Împăratul e prezentat ca zeu arătându-se
astfel obârşia lui divină
- “defectele” fizice devin virtuţi care arată vârsta, experienţa etc. Tinereţea indica
natura eroică, bătrâneţea arăta imaginea idealizată a romanului care a reuşit în viaţă.
- pentru romani viaţa publică e foarte importantă; de aceea în centrul oraşului se
află forul ( forum ), un templu închinat lui Jupiter sau “Triadei capitoline”
( Jupiter, Junona, Minerva ), şi bazilica ( un patrulater cu coloane – “bazilica de
for” – unde se ţin şedinţe, judecăţi, întâlniri etc.).
- romanii inventează amfiteatrul – un teatru grecesc dublu, fără a se folosi de o
formă naturală de relief ( cum era la greci ).
22
- Clădirile private: bazin central, camere private, grădina ( curtea cu peristil )
Pictura romană:
- o pictură iluzionistă inspirată de la etrusci
- sunt reprezentate grădini, peisaje, scene mitologice, portrete şi chiar naturi statice
După perioada Republicii:
- arta romană va începe să fie subordonată Imperiului
- Portretul lui Octavian: uşor idealizat, îmbrăcat în costum militar, văzut aproape ca
un zeu, având la picioare un amoraş
- Portretul lui Vespasian: realist, cu chelie, riduri, nu idealizat
- Portretul Lidiei (soţia lui Octavian ) – portret “cosmetizat”
- Arta romană este şi o artă oficială – se construiesc temple pentru cultul
împăratului
- Romanii vin cu multe inovaţii tehnice, este o artă inginerească – construiesc
apeducte.
- Arcele de triumf – folosesc arcul, fiind vehicule pentru propagarea puterii imperiale
- Celebrul relief cu Scoaterea podoabelor din templul din Ierusalim
- Forul lui Traian cu Columna: campania romanilor în Dacia – important este
mesajul ( există disproporţie între personaje şi peisajele din spatele lor )
- Arcul lui Traian
- Panteonul: folosirea cupolei ( cupola centrală are o deschidere de 40 m )
- Case de raport – cu etaje şi camere de închiriat ( un fel de blocuri antice ) decorate
cu pictură
Monumente funerare:
- Morminte: monumentul funerar avea scopul de a adăposti rămăşiţele răposatului
dar şi de a-i păstra memoria. Mormintele puteau fi simple cutii de beton sau piatră,
stele funerare cu inscripţie şi ornamente sculpturale sau mausolee măreţe. Forma
obişnuită de mormânt era cilindrul.
- Mausoleul lui Augustus la Roma
- Tipuri de morminte: mormântul turn, mormântul sacella ( plan dreptunghiular şi 2
camere pe verticală ), morminte columbaria ( cu numeroase nişe ), morminte
hipogee ( semisubterane ) din care se vor dezvolta mormintele subterane pentru
săraci ( cunoscutele catacombe creştine )
- Mormântul Anniei Regilla – capodoperă de zidărie şi ornamentică în teracotă
- Mormintele conţineau portrete funerare, stelele ( lespezi ) de mormânt, statui în
ronde-bosse sau altorelief
- Sarcofage romane:
- Realizate din marmură, cuprindeau cutia propriu-zisă şi capacul, ambele bogat
sculptate în relief cu subiecte mitologice, amoraşi, scene de luptă, scene dionisiace,
anotimpuri, scene de vânătoare sau din viaţa defunctului ( sarcofage biografice ).
- reprezentări sculpturale cu ocupaţia defunctului. Arta funerară se dezvoltă datorită
faptului că se renunţă la incinerare şi se trece la înhumare sub influenţa cultelor
orientale, inclusiv cel creştin
23
- În sec. II – IV – apare o simplificare, o standardizare
- Monumente triumfale: statui, trofee, arcuri, coloane
- Augustus este cel care a “codificat” primul detaliile reprezentării triumfului
- Statuia lui Augustus în armură, Statuia aurită a Victoriei
- Statui ecvestre: în pieţile publice, exprimau eroizarea indivizilor ca ipostază a
autorităţii acestora. Omul de vază călare era un simbol al puterii
- Statuia ecvestră colosală a lui Domiţian – călcând trupul ghemuit al unui barbar.
Acest tip de reprezentare era prezent pe monede: călăreţul imperial pe un cal cabrat,
deasupra unui duşman căzut pe care e gata să-l zdrobească
- Trofeele: clădite de generalii elenistici din armele şi armurile capturate la locul
bătăliei ( Trofeul de la Turbie, Trofeul de la Adamclisi )
- Arcurile de triumf: derivă din portalurile etrusce, sunt construcţii menite să atragă
privirile, adevărate “panouri de afişaz” cu rol propagandistic în serviciul
împăratului victorios şi al statului roman. Unele aveau vaste programe iconografice
în basorelief. Deasupra arcului erau plasate sculpturi de bronz aurite. Arcul
conţinea: piloni, socluri, coloane neangajate, laturile deschiderilor propriuzise, friză
sub cornişa principală.
- Arcul lui Augustus din Forul roman
- Arcul lui Constantin- diverse scene luate din monumentele publice romane
- Chipul lui Constantin – fără barbă, figură maiestuoasă, privind în gol. Construit
după celebra victorie asupra lui Maxenţius de la Pons Milvius – 313, victorie
obţinută instinctu divinitatis – din inspiraţie divină.
- Coloanele: rol onorific şi comemorativ, imagine simbolică pusă în slujba
învingătorilor. Coloana elicoidală a fost inventată probabil de Apolodor din
Damasc. Coloana era acoperită cu reliefuri narative.
- Columna lui Traian: scene din campaniile dacice care iniţial erau pictate, bază
cubică, fus înfăşurat într-o panglică elicoidală de reliefuri care se succedau în
spirală până în vârf iar deasupra statuia împăratului. Scopul era în primul rând
înfăţişarea eroului cuceritor ca persoană separată de oamenii de rând prin strălucirea
înfăptuirilor sale.
- În sec. IV o structură importantă este bazilica de for (a lui Maxenţiu şi Constantin)
- Bazilica de la Trier ( Augusta Treverorum )
- Romanii au adoptat ordinele greceşti în arhitectură ( în Colosseum se găsesc toate
tipurile de coloane greceşti ), dar le-au modificat, popularizând mai ales corinticul.
Coloana nu are neapărat o raţiune constructivă ( de susţinere ) ci este folosită ca
motiv decorativ de sine stătător
- Pentru interioare foloseau pavimentul ( din teracotă, cărămidă sau piatră ) şi
mozaicul ( bucăţi de piatră pătrate puse una lângă alta pe un pat de mortar ). Apoi,
mozaicurile şi placajele cu piatră au urcat şi pe pereţi şi plafoane: Casa cu grifoni
de pe Palatin, vila de la Boscoreale, casele de la Pompei
- Pictura din interiorul caselor era plină de energie, existau panouri decorative cu
rame de plumb.
24
- Deosebit de dezvoltate erau şi artele somtuare: podoabe, bijuterii, mobilier din lemn
cu fildeş şi metal, candelabre de bronz, veselă de argint şi aur, vase de sticlă.

ARTA PALEOCREŞTINĂ

Primele imagini cu tematică şi morfologie creştină apar în sec. II: simboluri

religioase păgâne cărora li s-au dat interpretări creştine ( ancora, crucea în formă de
cheie, porumbelul, păunul, peştele IHTYS, tema anotimpurilor ). În a doua jum. a sec.
II apar teme noi: Bunul Păstor, Oranta. În sec. III apar scene biblice din Noul
Testament ( minumile lui Iisus, scene privitoare la mântuire – primul ciclu
iconografic creştin ).
Sculptura funerară creştină s-a manifestat în decorarea sarcofagelor cu scena
“Bunului Păstor” în ronde-bosse
- Biserica din Dura-Europos ( Siria ): - este o casă romană în care creştinii se
adunau pentru Euharistie ( centrul cultului creştin ), cel mai vechi exemplu cu scene
aproape exclusiv din Noul Testament ilustrând: teologia Botezului, Bunul Păstor,
Adam şi Eva, Vindecarea paraliticului, Hristos păşind pe apă, Mironosiţele la
mormânt, samarineanca la fântână, David şi Goliat – amestec de hieratism şi
pitoresc familiar al naraţiunii. Principalele trăsături ale picturii paleocreştine sunt:
abandon al iluziei spaţiale, absenţa volumului şi a greutăţii corporale, predominarea
frontalităţii, neglijarea exactităţii anatomice, hieratism, tonuri plate – o artă care
vrea să-i înveţe pe credincioşi.
- Sinagoga din Dura-Europos: scene din Vechiul Testament: Saul unge pe David,
Moise scoate apa din stâncă cu toiagul ( Moise îmbrăcat în haine senatoriale
romane, menora aşezată într-un fel de templu cu două coloane, 12 personaje în
poziţie de rugăciune simbolizând cele 12 seminţii ale lui Israel, îmbrăcate în haine
persane )
- Catacombele: coridoare săpate în tuful vulcanic
- Catacomba Sfintei Domitilla ( Bunul Păstor, Orante )
- Catacomba Comodilei ( scene biblice, una din primele reprezentări ale lui Iisus cu
barbă )
- Sarcofage creştine: Sarcofagul lui Iulius Basus de la Milano – foarte important şi
frumos ( Iisus imberb, între Petru şi Pavel )
Odată cu Edictul lui Constantin ( Milano 313 ) arta creştină se rupe de cea
păgână
Vechea bazilică Sf. Petru – construită se pare pe mormântul lui Petru, seamănă
foarte bine cu clădirile publice romane.
25
 Stilul basilical:
- o navă centrală, două nave laterale despărţite de stâlpi, atrium. Biserica Sf. Sabina
din Roma ne dă o idee foarte bună despre ce înseamnă acest stil de biserică.
- Basilicele de plan central:
1. Biserica Santa Constanza ( Roma )- mausoleu al fiicei lui Constantin: cupolă pe
o bază cilindrică, Iisus ca “Sol Invictus” cu aureolă în formă de raze solare,
Scena despărţirii lui Avraam de Lot
2. Mausoleul Gallei Placidia de la Ravenna: plan de cruce cu plan central, Bunul
Păstor apare cu crucea ca simbol
3. Baptisteriul St. Apollinarie din Ravenna: Înmulţirea pâinilor şi a peştilor: Iisus
are halou cu cruce, fără barbă, costum roman, aşezat mai în faţă ( importanţa
personajului ). Imaginile devin simbolice, important este mesajul.
Apar cărţile – miniaturile păgâne sunt preluate de creştini. Erau făcute din piele de
viţel şi vopsite cu purpură:
- Întâlnirea dintre Eliazar şi Rebeca
- Iisus în faţa lui Pilat
- Reliefuri de fildeş

ARTA BIZANTINĂ

Ambianţa bizantină:cuprinde nu numai Bizanţul propriu zis ci şi ţările vecine:

armenia, Georgia, Bulgaria, Serbia. Arta bizantină poartă pecetea ctitorilor imperiali
sau a suveranilor diferitelor ţări, precum şi a Bisericii.
Arta bizantină: - laică ( îmbinată cu tradiţii laice )
- bisericească ( se extinde în ţările nou creştinate )
Palatele bizantine:
- Palatul Blachernelor – dinastia Comnenilor
- Palatul Aboba-Pliska: ( Bulgaria ) – formă basilikală plus încăperi scunde acoperite
cu bolţi de cărămidă; relaţii cu arta mesopotamiană şi arabă ( ceramică smălţuită
pentru placaj şi paviment )

Monumente eclesiastice:
- Sf. Sofia:
- cupolă cu pandativi. Greutatea presează pe cei 4 piloni uriaşi
- făcută din zidărie ( cărămidă cu mortar )
- invenţia pandativilor a dus la multe modificări arhitecturale
- plan basilical combinat cu central
San Vitale – Ravena.
- plan central, format din două planuri octogonale
- mozaicuri: Iisus tronând – imberb, flancat de îngeri
26
- două panouri celebre: Iustinian cu suita – o procesiune religioasă; Iustinian în
purpură, cu aureolă, ţinând în mână un potir euharistic; episcopul Maximianus;
Teodora cu suita sa – ţine în mână potirul; sunt reprezentări simbolice, religioase
dar şi politice.
St. Apollinarie in Classe:
- scena Schimbării la faţă – într-o grădină cu cei trei apostoli în formă de miei
- dăinuie basilica tăvănită - Aboba Pliska
- pe lângă bolţile tăvănite apar şi cele boltite cilindric ( Biserica Sf. Ştefan din
Castoria – Macedonia )
- Biserica hală: Biserica Sf. Sofia Ohrida – sec. XI, caracterizată prin înălţarea egală
a celor 3 nave.
- Basilica cu cupolă: la Panaghia din Skripu în Boeţia ( sec. XI ) – bazilica cu
cupolă e înzestrată cu un transept, navele poartă bolţi cilindrice dispuse
longitudinal. Caracteristici sunt pereţii groşi şi continui care despart navele,
srăbătuţi doar de deschideri strâmte. Rezultă astfel contopirea basilicii cu cupolă cu
tipul numit în cruce greacă
- Ctitorii şi meşterii imperială ai capitalei dezvoltă în continuare motivul bisericii de
tip central cu articulări bogate şi grupări de masă monumentale:
Biserica Nouă a Palatului Imperial ( Biserica Nea ) – zidită de Vasile I în anul
881.

Biserica Budrum djami ( Constantinopol ):

- identificată cu biserica mănăstirii Myrelaion, atribuită împăratului Leon I
Lekapenul ( 920 – 944 ) unde acesta îşi pregătise un mausoleu.
- de tip “în cruce greacă”, compusă din: nartex, o încăpere aproximativ pătrată în
mijlocul căreia 4 stâlpi delimitează spaţiul central încoronat cu o cupolă pe tambur,
iar spre răsărit 3 travee mici şi 3 abside. Prezenţa acestor 3 travee dreptunghiulare
din faţa absidelor constituie particularitatea planului complex.
- caracteristică este folosirea exclusivă a cărămizii.
- Biserica în cruce greacă de tip complex ( de tipul Budrum djami ) este răspândită
pe o arie întinsă ( Presla – Bulgaria, Kaisarini – Atica, Kazandjilor – Salonic )

- există şi varianta planului simplu – lipsit de cele 3 travee din faţa absidelor,
adeseori apărând o singură absidă ( Bis. Sf. Teodor din Atena ).
- bisericile aparţinând tipurilor centrale sunt dominate în mod obişnuit de câte o
singură cupolă aşezată peste cele4 suporturi ale traveei din mijloc
- clădiri polilobe: arhitectura armeană ( Bis. Sf. Grigore – sec. X )
- forme intermediare între clădirile polilobe şi cele longitudinale sunt planul triconc
( Bis. Sf. Ilie – Sarali djami, din Salonic : o sală dreptunghiulară, absida altarului
spre Răsărit, două abside – hore laterale spre N şi S ) şi planul treflat ( Aboba
Pliska )
27
- varietatea tipologică se explică prin faptul că din ambianţa largă a artei bizantine fac
parte ţinuturi cu populaţii etrogene, fiecare cu tradiţii proprii dar şi datorită
permeabilităţii frontierelor şi circulaţiei extraordinare a formelor.

Materiale de construcţii:
- piatra, cărămida la bolţi. Cele două materiale alternează uneori la construcţia
zidurilor lucru care duce la contraste policrome ( “orizontala bicoloră” ).
- pentru efecte de lumină şi contraste se aşează cărămidă care formează brâie de zimţi
( “în fierăstrău” )
- teracota smălţuită este preluată din arhitectura persană şi arabă
- empectonul – este o piatră brută înecată într-un mortar hidrofil ( un ciment )
îmbrăcat în piatră ecarisată
Capiteluri zise “cubice” – un cub cu colţurile de jos rotunjite
Arhitectura bizantină propriu-zisă nu foloseşte pe scară largă sculptura decorativă
sau figurativă, în special din pricina conflictului iconoclast. De aceea domină
valorile policrome: pictura şi mozaicul ( există şi excepţii, în special în ambianţa
armeană unde evoluează în continuare o artă profană combinată cu cea religioasă,
sau motivul “călăreţului trac” ).

Pictura şi mozaicul.
- conceptul ierarhiei cereşti duce la reformularea programului iconografic
- conflictul iconoclast generează două curente: primul promovat de iconoduli –
abstractizare mai puternică în Orient, şi al doilea promovat de iconoclaşti –
întoarcerea la morfologia şi tematica profană
- arta din perioada macedoneană pleacă de la aceste două premize şi vom distinge
două şcoli: cea monahală – cu tendinţe spre stilizare şi abstractizare, şi cea
constantinopolitană – cu nuanţă profană, stil naturalist inspirat din miniaturile vechi
- pictura monahală: câteva capele peşteri din Capadocia – sec. IX – formule naive,
desen cu linie groasă, figuri de proporţii scunde. Biserica Sf. Sofia din Salonic –
acelaşi stil
- arta constantinopolitană:
- resturile de mozaic din Sf. Sofia – Constantinopol: în altar au fost descoperite două
fragmente: Maica Domnului tronând cu Pruncul în poală, Sf. Arh. Gavriil: figuri
tratate plastic, fond de aur, interpretare organică a corpului, gen “iluzionist” al
reprezentării, figurile sunt umane şi puternice, cu provenienţă din arta antică. Iisus
tronând între medalioane cu bustul Mariei şi un înger, iar la picioarele lui Iisus un
împărat bizantin ( Leon VI ? ) prosternat.
- uşor, stilul “iluzionist” cedează în favoarea unei arte mai abstractizate
- Catoliconul mănăstirii din Stiris ( Bis. Sf. Luca ): specific monahală, desen
simplificat, forme schematice, efecte monumentale

28
- Sec. X – şcoala constantinopolitană suferă inevitabile contaminări cu arta marilor
mănăstiri dar fără să absoarbă şi caractere ascetice ( Biserica Adormirea Maicii
Domnului din Niceea, Biserica Nea Moni din Chios )
- Cel mai de seamă complex de mozaicuri de la sf. sec. X se păstrează în Dafni : stil
constantinopolitan predominant evidenţiat mai ales în scenele narative din NT şi din
protoevangheliile apocrife. Apar amănunte care oglindesc viaţa de toate zilele.
Tradiţia antică îmbinată cu anecdota înviorătoare a literaturii profane cultivată în
mediul urban. Treptat conţinutul emotiv se va îmbogăţi în arta constantinopolitană
având ecouri în oraşe importante ca Salonicul sau chier în Muntele Athos.

Arta oficială:
- Iustinian învingător; Sf. Arh. Mihail – fildeş, diptic
Manuscrisele: scenele biblice încep să capete forme tot mai apropiate de ceea ce
avem astăzi. În scena Înălţarea Domnului, este prezentă Maica Domnului
“Theotokos”

Fecioara cu Pruncul, Sfinţii Teodor şi Gheorghe, Iisus Pantocrator – Măn. Sf.

Ecaterina Sinai.

După iconoclasm:
- se restaurează Sf. Sofia: Fecioara cu Pruncul
- Complexul monastic de la Hosios Loukas: cruce greacă înscrisă ( cupolă cu
pandativi transformă pătratul în cerc )
- Sf. Sofia Kiev, Pantocratorul de la Daphni, San Marco Veneţia, Catedrala din
Monreale ( Sicilia ), Capela Palatină din Palermo

29
 MILENIUL I ÎN APUSUL EUROPEI

Zorii anului 1000 sunt plasaţi sub semnul Mântuirii şi al diversităţii culturale.
Numeroase epidemii, foametea şi invaziile erau percepute ca o prefigurare a
Apocalipsei, insistent anunţată.
Anul 1000 se deschide cu “renaşterea” Apusului – “imperium mundi” – creştin.
Anglia, Spania, Polonia, sunt state relativ solide, în Italia se nasc primele oraşe-
republici Pisa şi Veneţia. Regatul Franţei este durabil şi în plină dezvoltare
demografică şi culturală. În cadrul elitelor un rol important este jucat de Biserică iar
pentru rege “ungerea sacră” investeşte puterea seculară cu har divin. Monahismul
devine foarte puternic şi influent.
Pelerinajele iau o mare amploare, un rol important având în acest sens venerarea
relicvelor sfinte. Bisericile de pelerinaj sunt înconjurate de mici aglomerări care se vor
dezvolta. Pentru a-i primi cât mai bine pe pelerini este nevoie de infrastructuri
comerciale.
Renaşterea carolingiană a dus la dezvoltarea unor şcoli unde se promova
copierea şi decorarea cărţilor liturgice şi se va dezvolta arta în general. Arhitectura
eclesiastică de va dezvolta prin adaptarea bisericilor la afluxul de pelerini. Ea se inspiră
din modelele carolingiene ( cu influenţe paleocreştine şi bizantine ) şi din
reminiscenţele ancestrale – cum sunt cele celtice ).

Celţii:
- inventare din morminte – fibule – lucrări de orfevrărie.
- Sutton Hoo – sudul Angliei – o necropolă cu un bogat inventar ( catarame de curea,
motive animaliere abstractizate. “Cap de animal” – de la o corabie vikingă din
Oseberg ( Norvegia )
- Biserica de lemn din Urnes – Norvegia: intrare cu arabescuri care continuă aceleaşi
motive animaliere care nu dispar odată cu adoptarea creştinismului. Statele nordice
( scandinave ), chiar creştine, rămân fidele unor formulări abstracte ( motive
animaliere, mai ales în arta bijuteriilor ).
- Ilustraţii de carte: Sf. Matei – carte de la Durrow, Ila Iona – Scoţia – reprezintă un
om absractizat
- Ila Lindisfarne ( Irlanda ) – pagină de carte cu simbolul Crucii – o cruce făcută din
şerpi şi dragoni, de unde rezultă puterea tradiţiilor nordice. Tot la Lindisfarne un Sf.
Matei scriindu-şi Evanghelia însoţit de un înger – suprafeţe plate, cuprinse între
contururi.
- Arta bijuteriilor era extrem de importantă
- Crucea celtică – deosebit de înalte ( vezi la Monasterboice )
- Biserica San Juan Bautista din Banos de Cerrato – Spania, constrută de vizigoţi,
de tip bazilical, intrare cu arc în chip de potcoavă.

30
 Un moment important în istoria apuseană este epoca carolingiană. Carol cel Mare
( 742/748 – 814 ), rege al francilor şi fondator al Imperiului Carolingian, cucereşte
Italia şi este încoronat ca Imperator Augustus de către Papa Leon al III-lea,
devenind protector al papalităţii. Carol se considera succesorul împăraților romani.
- statuetă Carol cel Pleşuv de la Metz ( nepot al lui Carol cel Mare ) ( Sec. XI ) –
ecvestră după modelul împăraţilor romani
- Psaltirea din Utrecht – pictorul ilustrează psalmii lui David, prin trăsături repezi,
care mai mult sugerează decât exprimă.
- Evangheliarul de la Lorsch – comandat de Carol cel Mare – influenţă bizantină.
Îl vedem pe Sf. Ev. Matei pictat după vechile monede romane. În schimb același
Matei este pictat pe un Evangheliar de la Reims cu o expresie de o mare
concentratre într-un stil personal al artistului. În astfel de picturi vedem
născându-se un nou stil medieval: ”Egiptenii desenau ce știau, grecii ce vedeau,
artistul medieval ceea ce simțe...Artiștii medievali nu aveau scopul de a reda
imagini fidele naturii sau să facă lucruri frumoase, ei voiau să transmită litera și
spiritul poveștii sfinte” ( Gombrich ). Vezi în acest sens ”Spălarea picioarelor”
Evangheliarul lui Otto al III-lea, Munchen – transmiterea mesajului umilinței
divine.
- Panoul unei porți de bronz al Bisericii din Hildesheim ( Germania ) – Adam și Eva
după păcatul originar – arată înlănțuirea responsabilităților și originea răului redate
cu forță și simplitate
- Copertă de Evanghelie – Saint Gall ( Elveţia ) cu crucifix

Arhitectura:
- Capela palatină de la Aachen, - Germania: a început să fie construită în anul 796,
de către Carol cel Mare; extinsă mai târziu într-o măreaţă catedrală. Este
considerată cea mai veche catedrală din Europa de Nord ( sursă de inspiraţie a fost
San Vitale - Ravenna )
- Mănăstirea Saint Gall, Elveţia: monahismul apusean era foarte bine organizat şi a
avut un rol foarte important în civilizaţia europeană apuseană
- Biserica din Corvey ( Germania ), Palatul de la Lorsch, Biserica Saint Cyriakus –
Gernrode ( Germania )
- Biserica Saint Michael din Hildesheim ( ! ): porţile lucrate de episcopul Bernward
– spectaculoasă scena în care Dumnezeu vorbeşte cu Adam şi Eva care căzuseră în
păcat.

31
 ROMANICUL ( Sec. XI – XIII )

Romanicul este unul dintre primele stiluri europene, manifestat cu precădere

în arhitectură şi răspândit din Scandinavia până în Sudul Italiei, din Irlanda şi Spania
de Nord şi până în Siria, Ierusalim, Rodos ( spaţii cruciate ). Suntem în plină perioadă a
cruciadelor, când ia avânt şi fenomenul pelerinajelor. În jurul sfintelor relicve şi
moaşte se construiesc importante biserici de pelerinaj în stil bazilical, adaptate pentru
adorarea moaştelor.
- Santiago de Compostela – Nordul Spaniei: aici s-au descoperit moaştele Sf. Iacob;
devine un mare centru de pelerinaj.
- Arta romanică are particularităţi în funcţie de idealurile politice, de puterea tradiţiei
şi a contactelor dintre diferitele centre artistice. Astfel aven tradiţia bizantină şi
paleocreştină în Italia, tradiţia mozarabă şi carolingiană în Spania, tradiţia
carolingiană în spaţiul german. Putem spune că stilul romanic a păstrat formele de
tradiție romană, în care a integrat elemente bizantine și carolingiene.Bisericile
romanice sunt de tip bazilical, caracteristice fiind zidurile masive, absidele
semicirculare, deschiderile în general mici și ancadramentele cu arc semicircular.
Trăsătura principală este masivitatea și utilizarea frecventă a arcurilor curbe
pentru ferestre, uși și arcade.
- Biserica St. Etienne, Vignory ( Franţa )
- Începând din anii 1060-1070, după o fază experimentală, arhitectura romanică
atinge maturitatea, marcată de găsirea câtorva soluţii: inovaţii tehnice care privesc
bolta şi reducerea sistemelor de sprijin, prefigurându-se arta gotică. De la sf. sec. XI
se abandonează acoperişul şarpantă în beneficiul unui monument în întregime boltit.
Bisericile încep să fie acoperite cu bolţi susţinute de arce nimite dublouri.
- Biserica St Sernin, Toulouse: boltirea navei centrale implică presiuni asupra
pereţilor laterali. Crucea transeptului ( locul unde se întâlnesc nava cu transeptul )
consituie pivotul în jurul căruia se ordonează volumele. În consecinţă bolta este
mărginită de 4 stâlpi masivi purtând arce de aceeaşi înălţime, formând un careu
surmontat de o cupolă.
- Catedrala St. Etienne, Caen ( Franţa ): apropiere de gotic, cu acele nervuri ( bolta
dintre două dublouri împărţită în 6 pânze ). Aceste nervuri preiau greutatea clădirii şi o
duc în câteva puncte.
- Arhitecţii romanici din sec. XII fac apel, în special pentru nava centrală, la noi
tipuri de bolţi, din ce în ce mai înalte:
- bolţi în ogivă ( Normandia )
- şiruri de cupole înălţate pe pandativi ( sudul Franţei )
- bolta cu arc frânt ( Burgundia )
- la Catedrala din Durham ( Anglia ) apare boltirea pe încrucişări de ogive
- Biserica din Cluny- cea mai mare bazilică a vremii: 5 nave, un dublu transept
prevăzut cu capele şi o absidă cu 5 capele radiante; o vastă faţadă masivă. Bisericile
32
 romanice sunt în general greoaie. Arhitectul de la Cluny III adoptă pentru nava
centrală bolta în arc frânt care permite reducerea împingerilor laterale şi înălţarea
cupolei la aprox. 30 m – spre care vor tinde monumentele gotice
- Se încearcă uşurarea structurii edificiului, respectiv evitarea peretelui. Abaţia
Notre- Dame din Fontgombault prefigurează goticul, având mai multe ferestre,
prin numeroase străpungeri, conservând doar structura de rezistenţă
În spaţiul german: Catedrala din Speyer
Italia de Nord ( Lombardia ):
- Biserica Sf. Ambrozie din Milano: bolta în cruce primeşte arce care duc tot mai
mult greutatea pe stâlpi
- Catedrala din Pisa: ridicată de maestrul Brischeto ( grec ), începută în 1063

Artele decorative:
Decorarea faţadelor este importantă. Sculptura monumentală renaşte în sec. al XI-
lea din dorinţa de a glorifica spaţiul sacru prin mărirea decoraţiei. Portalul principal
devine loc pentru mesaje iconografice dedicate în special Apocalipsei şi Judecăţii
de apoi. Ele asigură trecerea simbolică între lumea exterioară şi biserică –
reprezentare a Ierusalimului ceresc.
- Biserica Sf. Petru din Moissac ( Franţa ): are o importantă decoraţie de piatră mai
ales în zona portalurilor de la intrare ( Hristos Judecător, încadrat de simbolurile
celor 4 evanghelişti , cei 12 apostoli ); de asemenea foarte elaborat este portalul de
la St. Trophime, Arles ( aceeaşi temă ca la Moissac ).
- Biserica Notre-Dame , Fontenay ( Franţa ).
- Călugării cistercieni, prin Bernard de Clairvaux ( întemeietorul celebrei mănăstiri
Clairvaux şi cel care a făcut să fie recunoscut oficial ordinului templierilor ) nu sunt
de acord cu opulenţa bisericilor de pe rutele de pelerinaj
- Biserica Santa Maria de Mur, Lerida ( Spania ): pictură bogată de influenţă
bizantină
- Pictura murală tinde să înlocuiască mozaicul. Programul iconografic cuprinde
icoana lui Hristos din Antichitatea târzie, imagini cu martiri, reprezentări ale
textelor sacre. Se urmăreşte convingerea credinciosului care participă la slujbă într-
un spaţiu conform cu dogma. Papa Grigorie cel Mare ( sec. VI ) considera imaginile
creștine biblie pentru neștiutorii de carte.
- În producţia de capiteluri se merge spre o reinterpretare a corinticului, acantul fiind
înlocuit cu reprezentări ornamentale sau iconografice – aşazisul capitel istoriat – o
mare invenţie a sculpturii romanice ( vezi Biserica din Cluny – sec. XII )
- La sf. sec. XII apare vitraliul
- Manuscrisele anluminate: o bogată ilustraţie de carte, manuscrise, majuscule
- Apar noutăţi în orfevrărie, mai ales în relicvarele pentru păstrarea sf. relicve, sipete
preţioase şi racle. Se descoperă emailul.
- Tapiseria de la Bayeux: este o broderie uriaşă de o mare calitate.

33
- Rainer of Huy: artist – face o cristelniţă aflată la Liege, Belgia, în care apare
scena Botezului lui Iisus, vasul fiind sprijinit pe mai multe perchi de boi, după
modelul lui Solomon.

GOTICUL

- sub denumirea de “gotic” se înţelege o fază nouă a dezvoltării stilului romanic.

Începuturile goticului apar încă din sec. XII iar ultimele manifestări aparţin
secolului al XVI-lea.
- ceea ce deosebeşte goticul de romanic este în special rezolvarea integrală a
problemelor de boltire şi de sprijin corespunzător. Sistemul constructiv specific
gotic a fost elaborat în regiunea pariziană a Franţei, în Île-de-France şi Anglia de
Sud.
- utilizarea structurală a bolţii pe arce frânte : greutatea e dusă pe elementele de
susținere, clădirile se lansează pe verticală, se schimbă raportul “gol – plin”
- o prioritate acordată esteticului: apare o dispută asupra esteticului Bisericii –
trebuie să fie frumoasă ( abatele Suger ) sau sobră ( abatele Abelard )? Va prevala
ideea Abatelui Suger.
- Caracteristici: bolta în arc frânt (ogiva), arcul butant ( arcul de susținere a
ogivei), rozeta ( în basoreliefuri și alte forme ornamentale )
- Dezvoltarea burgheziei a dus la dezvoltarea în acest sens a goticului. Apariţia
oraşelor ( “burg” – “burghezie” ) este esenţială. Orașele se întăresc economic şi
militar şi devin principalele relee comerciale ( sec. XII – XIII ). Oraşele ies de sub
stăpânirea seniorului feudal şi devin tot mai autonome. Burghezii ( locuitorii
oraşelor ) se ocupă cu meşteşugurile şi comerţul. Apariţia oraşelor coincide cu
apariţia goticului. Apare simţul civic datorat autonomiei şi intereselor comune.
Oraşele sunt puternice, bogate şi coezive ( oamenii colaborează în virtutea
intereselor comune ). Goticul este un produs urban ( al oraşului ). La construcţia
unei catedrale participă 3 – 4 generaţii ( 100 – 150 de ani ). Oraşele sunt sedii de
episcopii şi de aceea îşi construiesc catedrale încăpătoare, locuri de întâlnire pentru
cetăţeni, loc pentru cult dar şi pentru întruniri politice.
- Romanicul este prezent mai ales în afara oraşului, în mediul monahal. În această
perioadă ( gotică ) centrul se mută dinspre abaţie spre biserica de oraş.
- Goticul este aşadar o expresie a urbanismului şi a civismului.

34
 Arhitectura gotică:
- născută spre anul 1135 – odată cu începerea Catedralei din Sens, în Île de France,
arhitectura gotică va permite redarea plenară a efectelor iluzioniste ale peretelui.
Datorită folosirii bolții în ogivă și a arcului butant, zidul este împins în plan
secundar pentru a face loc unor imense suprafețe vitrate.
- primul şantier gotic este cel de la Saint Denis – lângă Paris, iniţiat de Abatele
Suger. Bazilica are un nartex încadrat de 2 turnuri în faţada de vest, corp bazilical
cu 3 nave, transept, cor cu deambulator înconjurat de 7 capele sub care se află o
vastă criptă. Bolţile în cruce sunt frânte şi uşor bombate. Pereții nu mai au rol de
element portant, sunt subțiri şi perforaţi de ferestre largi. Apar ogive şi contraforţi.
- Bazilica gotică are 3-4 niveluri pe verticală:
- 1. Parterul ( stâlpii )
- 2. Balconul sau galeria
- 3. Nivelul ferestrelor
- 4. Galeria de trifori ( ferestrele oarbe cu rol decorativ şi mod de a înălţa biserica )
- apar contraforţii combinaţi cu arcele butante care dublează în exterior coloanele
- Catedrala din Noyon ( 1149 ). Coexistă arcul romanic cu arcul frânt. Elevaţia navei
centrale se împarte în 4 registre: 1. Jos arcadele spre navele centrale. 2. Tribuna. 3.
Galeria cu trifori. 4. Ferestrele
- Catedrala Notre-Dame din Paris: marchează închegarea fazei gotice timpurii. Este
o vastă bazilică cu 5 nave şi un transept puţin proeminent, marcat în exterior de
contraforturi. În interior sunt folosite coloane în locul stâlpilor, galeria de trifori
sacrificată şi înlocuită cu mici rozase, deasupra cărora urmează ferestrele sperioare.
Contraforturile iau înfăţişarea unei puternice mase de zid. Fațada de vest este o
compoziție deosebit de închegată.
- Catedrala din Chartres: forme sobre, subliniere verticală. Este punctul de plecare
spre evoluţia din goticul matur. Are un corp bazilical cu 3 nave, transept, cor cu 5
nave. Această nouă variantă a planului bazilical cruciform, cu o dezvoltare
grandioasă a corului, va deveni model pentru etapa următoare. Bolţile sunt acum
exclusiv în cruce pe ogive, traveele din nava centrală fiind foarte largi şi scurte,
specifice şi ele noii etape. În locul coloanelor se folosesc stâlpi al căror nucleu este
octogonal, fiind însă mascat prin coloane angajate.
- Catedrala Sf.Petru din Poitiers: tip intermediar între bolta în cruce şi calotă.
- În Anglia: caracteristică este o dispoziţie planimetrică foarte complexă, de obicei
cu mai multe transepte, cor amplu, dezvoltare spaţială pitorească, haotică.
- În goticul matur este caracteristic în Anglia ”stilul perpendicular” în care imense
veriere sunt divizate în panouri dreptunghiulare prin elemente verticale și orizontale
( Capela Kings College, Cambridge )
- Catedrala din Canterbury: dispoziţie extrem de neregulată, cu axe oblice.
- Specific stilului gotic englez este păstrarea unor proporţii mai scunde, sublinierea
plastică a formelor arhitectonice, cu transepte mult ieşite în afară, accentul vertical e

35
 concentrat în turnul de peste careul din faţa corului şi, mai ales, aglomerarea
motivelor decorative.
- Catedrala din Wells, Catedrala din Lincoln ( 3 transepte ).
- goticul flamboyant: elementele de structură ajung să fie folosite şi ca elemente
decorative, transformându-se în adevărate pânze decorative ( tot 6 arce au rol de
susţinere, iar restul au doar rol decorativ…pentru că se poate ! ). Biserica nu te mai
întâmpină cu o naraţiune ( vezi basoreliefurile de deasupra portalurilor romanice )
ci te întâmpină cu o explozie mistică de lumină ( rozete cu vitralii imense, etc ).
- În Germania: Catedrala din Regensburg ( sec. XIII ). În arhitectură în sec. XVI se
dezvoltă în lumea germanică mai ales biserica hală, împrumutată de la Ordinul
călugărilor cerșetori, dar acoperită cu o boltă în rețea – un adevărat tur de forță
tehnică în realizarea spațiului ( Biserica din Annaberg - Saxonia ) – hală cu boltă
în rețea )
- Goticul matur: Catedrala Notre-Dame din Amiens ( sec. XIII ) – este
monumentul tip al goticului matur, având un plan derivat din cea din Chartres.
Zidăria e redusă la minim, capelele corului au plan poligonal ( în locul celor mai
vechi circulare ), proporţii verticale accentuate, interior cu 3 registre: arcade, galerie
cu trifori, ferestre.
- Catedrala din Reims
- Apogeul goticului matur – sec. XIII – prin construcţii legate de numele meşterului
Pierre de Montereau , arhitectul oficial al curţii regelui Ludovic al IX-lea cel Sfânt
( palatul regal din Cite – Paris )
- Catedrala din Beauvais: s-a exagerat pe verticală şi de aceea bolta s-a prăbuşit.
Corul a fost refăcut în 1332 – dramatizarea supraumană, extatic-religioasă a
spaţiului şi a structurii atinge expresia maximă. Din aceste cauze această
ambiţioasă catedrală rămâne un etern şantier.

Artele:
- la începutul sec. XIII apare ”umanismul gotic” – preocupări pentru reprezentarea
umană și expresia sentimentelor. Clerul dorește să se apropie mai mult de
credincioși și în consecință abstracțiunea și stilizarea figurii care prevalau în epoca
romanică, dispar treptat. Natura umană a lui Hristos și a Maicii Sale, a sfinților, este
subliniată de volumul, proporțiile și modelajul real al corpurilor.
- Se încearcă exprimarea până la patetism a sentimentelor. Cu toate acestea nu se
poate încă vorbi de realism
- subiecte religioase din Vechiul şi Noul Testament. Pe portaluri: profeţi, apostoli,
evanghelişti; în lunetele portalurilor: Naşterea lui Iisus, Patimile, Răstignirea,
Învierea, judecata de Apoi; portalurile laterale dedicate Fecioarei Maria
- teme care ilustrează natura ( zodiacul, muncile sezoniere ), cele 7 arte liberale,
oameni de ştiinţă, filozofi.
- figura umană rigidă din romanic devine în gotic mult mai puţin rigidă, mai
expresivă sub aspectul exprimării stărilor sufleteşti
36
- corpul uman tratat în “ronde-bosse” are un aspect mult mai realist dpdv anatomic.
Corpurile sunt alungite primind astfel graţie.
- Are loc o umanizare a figurilor sacre, chiar o laicizare a acestora
- Vitraliile sunt un mijloc practic pentru obturarea ferestrelor cu materiale care să
împiedice pătrunderea necontrolată a luminii ( cele mai frumoase vitralii se găsesc
la Catedrala din Chartres – fereastra cu “Arborele lui Iesei” ).
- figurile monstruoase ( diavoli etc ) dispar din interior şi apare garguiul
ornament în formă de cap de animal fantastic sau demon uneori comic ), adică se
mută în exteriorul clădirii în locuri mai puţin vizibile ( capătul unui jgheab sau
burlan, etc ).
- În gotic apar atelierele de sculptură importante: la Reims ( Franţa ) sau la
Ausbruch Bamberg ( Germania ).
- În Evul Mediu nimeni nu se recomandă ca arhitect ci ca șef de lucrări, maestru,
intendent al unui edificiu sau al operelor unui personaj însemnat. Din sec. XIII
atelierele meșteșugărești se organizează în corporații foarte ierarhizate și
reglementate prin statutul meseriilor (de exemplu maestrul Villard de
Honnecourt ). În domeniul artistic comanda domină sfârșitul Evului Mediu
datorită înmulțirii curților princiare și a creșterii unei burghezii înstărite al cărei stil
de viață îl imită pe cel al aristocrației pur sânge. Apar și primii colecționari.
- Fraţii Martin şi Gheorghe din Cluj: “Sf. Gheorghe ucigând balaurul” – una dintre
cele mai frumoase ecvestre din lume!
- Biserica din Naumburg – intrarea: expresivizarea figurii: Fecioara Maria foarte
frumoasă, exprimând tristeţea şi durerea din momentul Răstignirii. Devin tot mai
importante reprezentările Fecioarei Maria, se dezvoltă în acest sens un pietism
specific. Maicii Domnului te raportezi emoţional.
- Catedrala din Reims: în scenele Bunei Vestiri şi a Vizitaţiunii – goticul aduce şi
relaţia psihologică între personaje: îngerul e familiar şi zâmbitor, Fecioara e
copleşită – scena devine veridică, personajele comunică. Ele sunt îmbrăcate ca nişte
personaje romane, de unde se vede reluarea modelelor antichităţii, lucru care va
triumfa în Renaştere. Figurile prezentate în contrapostul specific goticului.
- în lumea germană nu există tradiția romanică dar persistă o puternică tradiție de
sorginte păgână. Există aici multă sculptură în lemn pictat, o sculptură pentru o
lume mai puţin educată care avea nevoie nu de realism ci de emoţie. De aceea sunt
exagerate elementele corpului care au o importanţă simbolică: coastele împunse ale
lui Iisus, capul încoronat cu spini, palmele străpunse de cuie. Sculptura policromă
germanică exprimă o exagerare emoţională. 0
- “Goticul graţios”: apare în Evul Mediu târziu, contemporan cu faza flamboyantă –
tendinţă spre exagerare ( vezi reprezentarea sinagogii sub forma unei femei înalte
legată la ochi, cu suliţa frântă – ea nu mai vede adevărul ).
- În secolele XV –XVI apar artişti cunoscuţi cu numele. Apare ideea că artizanul este
un personaj important; apare “vedetismul”, faima şi individualizarea artistului.

37
- Tilman Riemenschneider ( sculptor german 1460 – 1531 ): secenele au
“adâncime”, dispare friza. Trupul lui Hristos este cel mai important, de aceea e
singurul tratat serios anatomic
- Wit Stosz: sculptor important, a promovat goticul emoţional şi patetic.
- Claus Sluter: sculptor important; a activat în Flandra – Nordul Franţei. Lucrează o
sculptură monumentală. A avut o forţă de muncă teribilă, potenţial spre realism,
apetenţă pentru exagerare ( specifice goticului târziu ).
Crist : lucrare dintr-un baptisteriu numit “Fântâna din Dijon”: simplu dar puternic
sub aspect emoţional, anatomie delicată, figură expresivă dar neadecvată biblic
( îmbătrânită )
- reprezentarea profeţilor şi a regilor veterotestamentari: apare scrisul ( ca grafism )
pe sulurile din mâinile proorocilor, falduri exagerate care rezolvă problema
monumentalităţii. Moise este enorm, masiv, puternic – o exagerare de tip “gotic
târziu”.
- reprezentarea unui înger care plânge – este o exagerare care merge spre spectacol.
- Doza de teatralism şi pietate exagerată caracterizează goticul.

PRERENAȘTERE

Giotto di Bondone ( cca 1267 – 1337 )

- deschizător de drumuri, și totuși ceea ce face el nu este cu totul nou
- procedeele sale datorează mult maeștrilor bizantini iar compozițiile sale ne duc cu
gândul la marii sculptori ai catedralelor din Nord.
- Biserica din Padova: scene din viața Fecioarei.
- ”Credința”- o matroană care ține în mâini crucea și un sul scris de mână – influența
sculpturilor gotice, iluzia sculpturii în relief – regăsește arta de a crea, pe o
suprafață plană, iluzia profunzimii
- ”Jeluirea morții lui Hristos”: avem impresia că suntem martorii evenimentului, ca
în fața unei scene de teatru; renunță la reprezentarea din față a personajelor,
redându-le din profil
- Odată cu Giotto se deschide un nou capitol în istoria artei. De acum înainte, în
Italia mai întâi, apoi și în alte părți istoria artei se va confunda cu istoria marilor
artiști

38
 RENAŞTEREA

- periodizare: sec. XIV – XVI

- Renaşterea este o mişcare culturală, care nu înseamnă nicidecum “o tăietură brutală
care desparte un veac al întunericului ( Evul Mediu ) de o epocă a luminii
( Renaşterea )”. Renaşterea a fost o resurecţie a literelor şi artelor graţie Antichităţii
regăsite – o perioadă rodnică, semnificând tinereţe, dinamism, dorinţa de reînnoire.
Suntem într-o epocă în care omul este “centrul universului”. Arta antică prezintă
mare interes, apare pictura în ulei, apar tehnici noi de reprezentare a spaţiului –
desenul în perspectivă devine normă ( perspectiva liniară este o convenţie; există
şi perspectiva cromatică – cald-rece, “sfumato” ). Termenul de “Renaştere” apare ca
neîndestulător ( J. Delumeau ). Acesta are aerul că respinge ca barbare creaţiile
robuste ale romanicului ca şi cele mai zvelte ale goticului. De aceea termenul
“Renaştere” nu-şi mai poate păstra sensul originar. Ea semnifică doar promovarea
Occidentului pe vremea când civilizaţia Europei a lăsat în urmă în mod decisiv
civilizaţiile paralele ( J. Delumeau ). Renaşterea este perioada în care europenii
încep să stăpânească lumea, când începe dominaţia conceptuală şi fizică a Europei
asupra lumii. Au loc marile descoperiri geografice – se exportă modelul
“luminaţilor” europeni care civilizează lumea “păgână”. Factorii care au favorizat
dezvoltarea Occidentului sunt:
- moştenirea civilizaţiei greco-romane,
- aportul fertilizator al creştinismului
- un climat temperat
- ogoare fertile
În acelaşi timp, au fost şi încercări grele ( între 1320 – 1450 ): Ciuma Neagră,
foamete, epidemii, războaie, creşterea mortalităţii, înaintarea turcilor. Toate acestea
au fost înlăturate cu curaj şi pricepere. Istoria Renaşterii e istoria acestor
provocări şi acestei riposte. Principalele elemente ale răspunsului Occidentului la
provocările şi dificultăţile de tot felul care se acumulaseră în drumul său au fost:
- punerea în discuţie a gândirii clericale
- demarajul demografic
- progresul tehnic
- aventura maritimă
- o nouă estetică
- un creştinism regândit şi întinerit
“Provocare-ripostă” e un termen al lui A. Toynbee care redă într-un mod admirabil
fenomenul Renaşterii. Întoarcerea la Antichitate poate fi amăgitoare ( părerea
artiştilor că anticii duc arta la o culme, după care apare o artă barbară, italienii
descoperă arta antică şi o dezvoltă ). Aparentul urcuş spre izvoarele frumuseţii,
cunoaşterii şi religiei nu a fost decât un mijloc de a progresa. Imaginea unei
întoarceri în trecut este falsă. Renaşterea a realizat un salt înainte în special datorită
39
progresului tehnic. Individul este scos din anonimatul medieval şi dezlegat de
restricţii colective. Anarhismul religios al sec. XIV-XV a sfârşit cu o ruptură care a
dus la un creştinism mai deschis realităţilor cotidiene, mai laicizat, lipsit de
ascetism, mai permeabil frumuseţii trupului şi a lumii.

Câteva puncte esenţiale ale Renaşterii:

1. Sub raport conceptual Renaşterea a însemnat un efort teribil. Fenomenul
renaşterii se întâmplă într-o lume creştină. Marea încercare este: SĂ
ÎMPACE UN ETHOS CREŞTIN CU REFLECTAREA ASUPRA
ARTEI ANTICE CARE ESTE PĂGÂNĂ. Vezi “Şcoala din Atena” a lui
Rafael ( aflată în palatele Vaticanului ) – papalitatea îşi asumă canoanele
antichităţii
2. Renaşterea este începutul propriu-zis al modernităţii
3. Renaşterea este perioada în care se schimbă radical viziunea asupra artei şi
a artistului. Statutul social al artistului se schimbă de la “artizan” la
“artist” care este ceva superior. Arta nu mai este o meserie manuală ci una
nobilă. Alberti: Pictura este “una coza mentale” – artistul este ceva nobil
( alături de poezie, filosofie ş.a. ). ARTISTUL DEVINE VEDETĂ!
4. Renaşterea nu se confundă numai cu arta italiană ci se dezvoltă în cea mai
mare parte a Europei, fiind de o mare diversitate ( Flandra, Germania etc ).
Caracteristici: realism în reprezentare, împăcare între ideologia creştină
şi concepţiile estetice antice. Pictura în ulei se foloseşte mai întâi în Nordul
Europei. Perspectiva liniară o putem găsi la Jan van Eyk înainte de a o
găsi la italieni, care teoretizează foarte mult pe această temă.
5. În Renaştere se investeşte în artă de către burghezia bogată
6. Se scrie despre artă! – lucru care face ca “meşteşugul” să devină “artă”
( Giorgio Vasari scrie la 1550 “Vieţile celor mai renumiţi arhitecţi, pictori şi
sculptori italieni, de la Cimabue până în timpurile noastre” )

SCULPTURA RENAŞTERII ITALIENE

În 1401 la Florenţa ( principalul centru care generează sculptură

renascentistă în italia ) are loc un celebru concurs de sculptură pentru decorarea
porţilor de nord şi de est ale baptisteriului San Giovanni cu subiectul “Jertfa lui
Isaac”. Rămân în finală doi sculptori:
Filipo Bruneleschi şi Lorenzo Ghiberti. Proiectul va fi câştigat ex aequo
dar în cele din urmă Ghiberti va primi comanda cu o lucrare mai degrabă de
factură gotică. Scena lui Bruneleschi este renascentistă, adică realistă. Ceea ce se
întâmplă în scena reprezentată are corespondent în relatarea biblică. La Ghiberti
se vede graţia ( gotic ) , la Bruneleschi accentul cade pe dramatismul scenei
( Renaştere ). Începând această comandă, Ghiberti se apropie mai mult de

40
 specificul Renaşterii: perspectivă, renunţare la narativ, veridicitate (!), scene
unitare, realiste: de aici începe sculptura florentină!

Donatello
- debutează în atelierul lui Ghiberti
- este un “monstru sacru” al sculpturii, prin capacitatea de muncă extraordinară, fiind
şi un înnoitor în această artă.
- cu el începe punerea la punct a esteticii renascentiste.
- performanţe tehnice năucitoare ( statui mari în bronz etc )
- geniul operelor sale stă în caracterul lor profund personal şi expresiv.
- o mare realizare a sa este redescoperirea realismului în redarea figurii umane
- “Madona cu Pruncul” – exemplu de suprapunere creştinism – artă păgână
- “Profetul Ieremia” – nu idealizează, figura este personalizată, de un realism acerb
- “Profetul Habacuc”
Dar marile schimbări ale Reanaşterii se văd în alte două capodopere: “David” şi
“Gattamelata”.
- “David”: destinat grădinii palatului Medici, este considerat primul nud sculptat din
Antichitatea clasică până în perioada respectivă ( cca 1432 ). Influenţă clară a
clasicităţii greceşti, idealizat. Donatello reintroduce expresia şi propune un nou tip
de om: pune în evidenţă credinţa lui David, isteţimea, eficienţa, oportunitatea. Nu
este un David impozant ci vedem “esenţa” sa. Pe faţa lui David se citeşte siguranţa
de sine, aproape aroganţa: OMUL CARE SE BAZEAZĂ PE FORŢELE PROPRII!.
- “Gattamelata” : în 1444 realizează la Padova statuia ecvestră a lui Erasmo di Narni
zis Gattamelata. Este prima ecvestră monumentală de după Antichitate, un adevărat
nou Marc Aureliu. Gattamelata a fost conducător de mercenari ( ucigaş plătit ), dar
Donatello îi face o statuie demnă de un împărat roman. De ce ? Donatello propune
un nou model de om: CARE E BUN ÎN CEEA CE FACE ( nu contează ce face, ce
profesie sau rang are; prin propriile forţe Gattamelata s-a făcut de temut şi de
respectat în toată Italia ). OMUL E ADMIRABIL PRIN CEEA CE FACE; NU
PRIN FUNCŢIE SAU PRIN RANGUL ÎN CARE S-A NĂSCUT! – este o
schimbare majoră de gândire. Donatello decide să toarne statuia dintr-o bucată.
Este o provocare artistică, deoarece el reuşeşte să combine referirea la Antichitate
( statuia lui Marc Aureliu ) cu modernitatea: cel mai mare condottiere al Italiei
călăreşte în stilul secolului al XV-lea şi poartă un costum contemporan. Măreţia şi
forţa personajului este redată printr-un portret dinamic, capul calului şi cel al
călăreţului fiind dispuse în planuri diferite.

Fraţii Andrea şi Luca della Robia:

- specializaţi pe teracotă policromă ( ceramică ).
- subiectele lor nu sunt neapărat măreţe: subiecte antice transpuse pentru credinţa
creştină, dar şi scene anecdotice, “glumiţe”, bibelouri.
- portretizare, idealizare
41
- o sculptură mai ieftină, maleabilă, uşor de amplasat, pentru burghezia de mijloc
- sculptura lor e “o afacere de familie”, există şi o artă mai modestă pentru clasa de
mijloc.
Jacopo della Quercia:
- este un artist special, lucrările de forţă pentru el fiind inspirate din arta antică.
Sculptează şi lemn policrom.
- “Fecioara cu Pruncul” – poate fi foarte bine şi o “coră” antică, faldurile cad
normal pe un corp normal
- Reliefurile din Biserica San Petronio din Padova – este marea lui lucrare. Omul
devine o fiinţă puternică cu musculatură în exces; omul şi Dumnezeu sunt de
aceeaşi statură : Crearea lui Adam. “ Adam şi Eva” degajă forţă şi expresie
sugestivă
Antonio Pollaiuolo:
- atenţie deosebită la studiul anatomic, corpul este tratat după cunoştinţe anatomice
reale
- “Hercule şi Antheu” – este o temă aleasă pentru a demonstra o foarte bună
stăpânire a anatomiei, mitologia fiind doar pretextul. Pollaiuolo este fascinat de
antichitate ( vezi portretul unui contemporan cu platoşă romană ).
Andrea del Verrocchio:
- are un atelier imens în care se formează artişti
- “David” – influenţă de la Donatello. Lucrează multe comenzi aristocratice şi pentru
biserici, dar şi reprezentări antice în manieră anecdotică
- Ecvestra generalului Il Coleone: aici vedem conştiinţa faptului că artistul aparţine
istoriei. Statuia este şi rodul unei rivalităţi a lui Verrocchio cu Donatello. Se vede
un progres, vedem “ego”-ul artistului ( prevestire a artei moderne! ). Această
lucrare e făcută în primul rând pentru Donatello cu care Verrocchio dialoghează!
Pentru prima oară în istorie vedem realizată o ecvestră în care calul se sprijină
doar pe trei picioare ( vrea să facă ceva “mai tare” decât Donatello ). Arta e ceva
special care iese din mâna unor oameni speciali, geniali ( teoria geniului ).

MICHELANGELO BUONAROTI ( 1475 – 1564 )

- este “homo universalis” – omul ideal al Renaşterii, alături de Leonardo
- ucenic la atelierul pictorului Ghirlandaio, apoi ucenic al sculptorului Bertoldo.
Studiază reliefurile lui Donatello şi sculpturile antice colecţionate de Lorenzo
Magnificul. Intreprinde studii de anatomie pe cadavre umane.
- la Roma studiază sculpturile antice şi realizează printre altele un Bachus şi un
Amor dormind.
- Încercare de reluare a modelelor antice şi o împăcare a lor cu învăţătura creştină
- Estetica Renaşterii este dusă de Michelangelo, Leonardo şi Tizian până într-un loc
în care începe să nu mai fie Renaştere! Rafael în schimb, este un artist tipic
renascentist, totul este la el armonie, nu există exagerări sau emfază. Michelangelo

42
 este un artist paradoxal: renascentist puternic şi totuşi va duce Renaşterea spre
altceva. “Maniac” în ceea ce priveşte forţa de muncă: la 89 de ani încă lucra.
- prima comandă “ Pieta” 1498 – Biserica Sf. Petru Roma
- devine reprezentantul cel mai de seamă al postulatului estetic al Renaşterii mature
- “David”: idealul estetic al Renaşterii, al perfecţiunii umane, fizice, etice şi
spirituale. Figura tânărului erou exprimă siguranţă şi forţă de nebiruit, concentrare
şi calm. Lucrarea este la limita esteticii propriu-zise a Renaşterii ( vezi Donatello
sau Verocchio cu aceeaşi temă ). Este un David mai agitat, mai complex decât la
Donatello, se vede mai multă mişcare, predomină starea de tensiune, e un moment
de aşteptare, de frământare. Michelangelo utilizează frecvent această impresie de
tensiune.
- “Moise” – degajă forţă potenţială de neînvins. Moise degajă o tensiune interioară,
nu “stă” pur şi simplu, e aproape pe punctul de a se ridica. Alături de “Sclavul
murind” – lucrări cu o modelare mai nervoasă, profund dramatică, prin tratarea
musculaturii dar şi prin expresia feţelor, dispare simplitatea senină a conturului
- Michelangelo redă viaţa interioară a personajelor! Nu sunt personaje placide, au
un freamăt, o tensiune, o nelinişte
- “Madona” de la Muzeul Naţional Florenţa – corp cu forme simplificate,
sintetice.
- realizează proiectul pentru monumentul funerar al papei Iulius al II-lea, un
monument înfricoşător, peste 40 de statui uriaşe, de peste 3 metri. Nu finalizează
acest proiect dar importantă este aici imaginea dimensiunii fizice la care
Michelangelo îşi gândeşte sculptura, care este una colosală, forţând limitele
Renaşterii.
- 1520 – monumentul funerar al familiei Medici, execută două monumente – ale lui
Giuliano şi Lorenzo de Medici – în care merge pe interiorizare, calm monumental,
compoziţie piramidală perfect cumpănită, expresivitate a figurilor. Sculptura
părăseşte tema eroică, concepută pe măsura omului perfect. La picioarele lui
Lorenzo ( tipul omului practic ) sculptează două personaje alegorice – “Ziua”
( bărbat – il giorno în italiană este de gen masculin ) şi “Noaptea” ( femeie ), iar la
picioarele lui Giuliano ( tipul filozofului ) sunt reprezentaţi “Crepusculul” şi
“Aurora “ – adică momentele fine ale zilei şi ale nopţii. Astfel Michelangelo dă
lucrării sale o dimensiune alegorică ceea ce denotă o ambiţie conceptuală la
Michelangelo – el nu se ocupă de nimicuri nici ca temă, nici conceptual. Scopul
său era aici să spună ceva serios, special. Cele 4 statui de la picioarele celor doi
fraţi Medici sunt momente din trecerea timpului ceea ce arată că OMUL POATE
ÎNVINGE TIMPUL ( de obicei monumentele funerare reprezentau defunctul
înconjurat de virtuţile sale ). Totuşi, sunt modalităţi de a ne ridica deasupra
timpului: 1. Prin graţie divină
2. prin memorie ( memoria colectivităţii – vezi dialectica romană )
3. prin artă – ca suport pentru memorie

43
 Prin faptul că cei doi fraţi sunt reprezentaţi deasupra celor 4 statui alegorice,
artistul vrea să ne arate că lucrarea sa este despre soarta omului. Mesajul transmis
familiei Medici de către Michelangelo este: “ eu am nevoie de voi dar şi voi aveţi
nevoie de mine!”. Michelangelo nu este un artist comod.
- opera sa este dominată de o nostalgie a catharsisului, niciodată atins ! ”În fiecare
figură - scria Vasari – e cuprins gândul morții”
- ultimele opere tratează tema Plângerii: Pieta din Palestrina, Pieta din catedrala
Florenţa, Pieta Rondanini: preocupări pentru enigma morţii, pentru durerosul
sfârşit uman, marea răspântie.
- Pieta aflată la Vatican, în bazilica Sf.Petru, este singura lucrare semnată de
Michelangelo. Reprezentarea nu este veridică: fecioara este de aceeaşi vârstă cu
Iisus, e prea fragilă pentru a ţine greutatea trupului ( cu un singur braţ! ), scena nu
este dramatică ci senină, Fecioara are o ciudată stare de pace. Michelangelo face o
lucrare extraordinară fără să evite slăbiciunile, o face din “graşeli” în mod conştient.
Nu este o Pieta la care te aştepţi, greşelile sunt conştiente, intenţionate, imposibilul
se întâmplă. De ce ? Artistul vrea să spună că lucrurile imposibile se pot întâmpla
prin voinţa divină şi prin credinţă! Imposibilul este posibil: se poate să moară
Dumnezeu, se poate să învie Omul: PRIN CREDINŢĂ. Maica Domnului este
senină pentru că avea credinţa Învierii Fiului său! Opera lui Michelangelo este
extraordinară în gigantica ei afirmare a împlinirii prin eșec!
- Pieta Rondanini: lucrare neterminată pe care Michelangelo a dorit să o distrugă.
Vedem în această lucrare că Renaşterea este depăşită, tratarea este schematică,
redusă la esenţial. La 86 de ani Artistul mai şochează odată făcând “pieta” aproape
gotice, filiforme, dramatice – inovaţii radicale în sculptură.

PICTURA ITALIANĂ A RENAŞTERII

- Gentile da Fabrio: “Adoraţia magilor”- pictură iluzionistă clară combinată cu

influenţe gotice
- Masaccio:
- stil monumental şi realist, se inspiră de la prietenii săi arhitecţi şi sculptori de la
care
înţelege legile perspectivei şi dragostea pentru modelele antice
- aplică pentru prima oară principiile perspectivei.

44
- “Banul dajdiei” – spre deosebire de spaţiul lui Giotto apare o lumină care unifică
spaţiul şi care vine dintr-o sursă din afara tabloului
- “Sf. Treime”- pentru Santa Maria Novella - lucrare importantă pentru definirea
perspectivei. Personajele se află într-un spaţiu real, iluzionistic, linia orizontului
coincide cu înălţimea unui om de înălţime medie
- Masaccio pune bazele picturii “moderne”

- Fra Angelico: în “Bunavestire” spaţiul este unul iluzionist până la un punct,

perspectiva este imperfectă, intuitivă, lumina seamănă cu cea a lui Giotto, neclară,
defineşte volumele, decorativism. Prin renunţare la decorativ accentuează mesajul
spiritual prin puritatea compoziţiei.
- Andrea del Castagno: “Cina de Taină” – perspectivă cu un punct de fugă, spaţiul
este convenţional, decupat, reacţiile apostolilor nuanţate şi destul de convenţionale

- Fra Filippo Lippi: “Madona şi Pruncul cu îngeri “- se observă o laicizare a

scenei biblice, Fecioara este realizată după un model real, îngerul e un “ştrengar” de
pe stradă. Peisajul din spate e recognoscibil – de pe valea superioară a râului Arno.

- Domenico Ghirlandaio: “Naşterea Fecioarei”- interior conform cu interiorul

palatelor florentine la modă în epocă. Ludovica Tornabuoni ( din familia celui care
a plătit lucrarea ) apare în lucrare la loc de cinste îmbrăcată în haine scumpe.
“Giovanna Tornabuoni” – portretul devine tot mai important, semn al laicizării.
Profilul este o tradiţie gotică medievală.

- Paulo Ucello: este obsedat de perspectivă, având desene celebre în care se

străduieşte să redea perspectiva. În “Bătălia de la San Romano” redă o perspectivă
cu un singur punct de fugă, stângace, forţată, folosind soluţii neconvenţionale.
Alături de Fra Angelico pune bazele unei arte orientate spre transcendenţă.

- Sandro Botticelli:
- ucenic al lui Fra Filippo Lipi şi Verochio, profesează o pictură neoplatonică
- integrat în cercul umaniştilor reuniţi în jurul lui Lorenzo Magnificul, făcând parte
din Academia platonică
- idei neoplatonice: în artă lumea reală e considerată a fi reflexul lumii ideilor, o reţea
de semne şi simboluri care trebuie interpretate înainte de a pătrunde în sferele mai
înalte ale universului inteligibil
- “Primăvara” – probabil o alegorie a nunţii lui Lorenzo de Medici, care a avut loc
primăvara. Variaţiuni ale sentimentului de dragoste. Zeiţa Venus ( a iubirii ) în
mijloc, cele 3 graţii în haine diafane, Mercur alungând norii, Zefir şi Floris,
elemente simbolice ( fructele portocalii se numesc “mela medici” – aluzie la familia
Medici ).
45
- “Naşterea lui Venus” – inspirată din Antichitate; Botticelli dă formă ideilor

- Antonio Pollaiuolo: sculptor dar a lucrat şi gravuri şi pictură. În Bătălia de la Ten

Nudes ( gravură ) avem studii de corp uman, oarecum exagerate, aproape ecorşee,
crispare, toţi muşchii sunt în acţiune, haşură oblică ( spre deosebire de nordici care
foloseau şi haşura încrucişată ). “Martiriul Sf. Sebastian” este o pictură în care
vedem interesul pentru figura umană; perspectivă aeriană ( la fel ca la nordici ),
compoziţie renascentistă tipic italiană megând pe o construcţie logică, piramidă în
care e înscris un cerc, totul după reguli clare, ştiute.

- Artişti din afara Florenţei:

- Perugino: “Hristos dând cheile împărăţiei lui Petru” ( Capela Sixtină ) –

inspiraţie din lumea clasică
- Melozzo da Forli
- Luca Signorelli: “Căderea damnaţilor în iad” – figuri umane nude de inspiraţie
clasică, trupuri putrezite
- Pierro della Francesca: impresionat de Masaccio, practică un stil geometric şi pur,
stăpân pe desen şi perspectiva spaţială. În “Învierea lui Hristos” dă dovadă de
naturaleţe şi monumentalitate. “Madona pe tron” – preia elemente de décor ale
spaţiului din jur, donatorul în centru. În Oraşul ideal transpune idealul de
arhitectură şi perspectivă într-un tablou, foloseşte lumina combinată cu perspectiva.
- Andrea Mantegna: Camera “degli Spas” ( a tinerilor însurăţei ) perspectivă
forţată în trompe d`oil. În celebra lucrare Hristos mort face o încercare de racourci,
picioarele sunt mai scurte

Renaşterea matură:

1. LEONARDO DA VINCI:
- n. 1452, loc. Anchiano, lângă Vinci, în apropierea Florenţei
- personalitatea cea mai complexă din toate timpurile, geniu tulburător prin deplina sa
libertate de exprimare. Leonardo nu se lasă “manipulat” de nici un mecena: artistul
decide singur asupra cercetărilor sale.
- ucenic în atelierul lui Verocchio, perioadă din care se păstrează celebrul Botez
atribuit lui Verocchio, dar la care Leonardo a contribuit terminând tabloul şi
retuşându-l.
- pictura în ulei îi permite crearea unor efecte atmosferice extrem de puternice şi
nuanţate
- “Madona Benois” – Ermitaj – putere de expresie şi comunicativitate, nuanţare
psihologică veridică

46
- “Închinarea magilor”- Ufizzi – compoziţie cu figuri numeroase. Maria cu Pruncul
în prim plan, compoziție înscrisă într-un contur triunghiular, acţiune şi raport psihic
între figuri.
- Lorenzo Magnificul i-a permis să lucreze în atelierele din grădina Medici, dar a fost
primit cu rezerve acolo pentru că nu primise o educaţie superioară şi nu ştia bine
latineşte. Acest fapt i-a prins bine pentru că Leonardo privea în jur fără idei
preconcepute. Setea sa de a experimenta şi de a cerceta era nelimitată. A avut
preocupări inginereşti, a realizat proiecte şi desene pentru modernizarea armelor,
aparate de zbor, fortificaţii, arhitectură. Pentru Leonardo arta nu mai este
reflectarea unei relităţi care o transcende ci rezultatul unei dorinţe neobosite de a
şti!
- “Madona între stânci” – În 1483 execută un altar dedicat Fecioarei la Milano, iar
în 1845 este terminată această compoziţie în care lumina molcomă în “sfumato”
topeşte liniile de contur. Clar-obscurul scoate în evidenţă personajele principale.
Leonardo vorbeşte despre perspectiva atmosferică ( la distanţă se pierd detaliile şi
claritatea datorită straturilor atmosferice ).
- Hârtia devine ieftină şi astfel artiştii îşi permit să facă schiţe premergătoare, să
experimenteze tehnici noi ( cărbune, sepia, prafuri etc ).
- “Cina de Taină” – 1495-1498 – executată la Milano în trapeza ( refectoriul ) de la
Santa Maria della Grazie. Scena are şi un alt înţeles pe lângă cel liturgic, fiecare
apostol are o reacţie particularizată la destăinuirea trădării, observându-se
participarea psihică nemijlocită a personajelor. Scena e pictată după Ev. Luca şi
surprinde momentul când Iisus pronunţă cuvintele. “unul dintre voi Mă va vinde”.
Nouă este şi compoziţia: Iisus e în centrul structurii respective, prezentată în
perspectivă cu un singur punct de fugă, şi spre El se îndreaptă şi atenția
comesenilor. Leonardo lucra foarte încet şi de aceea nu a folosit tehnica “al fresco”
care cerea execuţie rapidă, ci a lucrat pe un strat de tencuială amestecat cu ghips.
Rezultatul a fost dezastruos apărând repede degradări ale lucrării.
- la Florenţa pictează “Sf. Ana, Maria şi Iisus”- compoziţie piramidală, imaginea
unei clipe de fericire intimă, familială.
- “Doamna cu hermină”, “Portretul unui muzician”
- “Mona Lisa”- sau “Gioconda” ( Luvru ) – vraja portretului stă în caracterizarea
psihică, în atitudinea discretă şi rezervată, în zâmbetul abia schiţat în colţurile gurii,
în supleţea modelării, frăgezimea obrazului, fineţea mâinilor, topirea liniilor
( caracteristică tehnicii “sfumato” – efect de ceaţă posibil în pictura în ulei; mister,
voit ambiguu ), în învăluirea atmosferică şi în vaporizarea peisajului.
- “Leda”, “Ioan Botezătorul”, “Autoportret” ( la bătrâneţe, în sanguină )
- Caracteristici:- perspectiva atmosferică
-grija pentru inventarierea minuţioasă a lumii
- complementaritate între artă şi ştiinţă
- tehnica clar-obscurului

47
 - reţete de preparare a diluanţilor şi pigmenţilor care îi permit
glasiuri caracteristice pentru “sfumato”

2. RAFAELO SANTI ( SANZIO ):

- născut în Urbino, 1483
- primele îndrumări de la Pietro Perugino. Ca elev al acestuia execută “Logodna
Fecioarei” în care vedem că la 21 de ani elevul îşi depăşea maestrul cel puţin în
limbajul faldurilor. Tot sub influenţa lui Perugino pictează “Încoronarea
fecioarei”, “Sf. Gheorghe”, “Cele trei graţii”.
- Practică o artă echilibrată şi senină care umanizează şi desăvârşeşte soluţiile
picturale ale înaintaşilor săi, Leonardo şi Michelangelo
- Momentul Rafael reprezintă un vârf al conjugării dintre formă și frumos
- Stabilit la Florenţa studiază sculpturile lui Donatello, operele lui Pollaiuolo şi
Leonardo.
- Tema sa principală este cea a Madonelor fiind considerat “pictorul Madonelor”.
Madonele sunt idealizate, farmecul lor îl constituie umanitatea maternă, nota intimă,
mai gravă sau mai îngîndurată, întotdeauna afectuoasă şi duioasă: Madona del
Granduca, La Belle Jardiniere ş.a. Spre deosebire de Leonardo, în madonele lui
Rafael lipseşte atmosfera misterioasă, plină de semnificaţii cosmice, ca şi peisajul
fantastic
- decorează cu fescă un apartament din Vatican ( 1508 ) după indicaţiile papei Iuliu al
II-lea. O scenă celebră de aici este Şcoala din Atena reprezentând filozofia şi
ştiinţa, având un sistem compoziţional nou, reuşind să creeze o unitate între
planurile verticale din faţă şi cele din adâncime
- realism incredibil şi succes în portrete: Papa Leon al X-lea cu cardinalii, Baltazare
Castiglioni
- din seria de Madone pictate la Roma concomitent cu executarea frescelor de la
Vatican, un loc de frunte îl ocupă: Madona di Foligno, şi mai ales Madona
Sixtină. În aceasta din urmă este prezentată viziunea mistică, estetica este cea
neoplatonică a vremii caracterizată prin supleţea şi armonia liniilor şi a
mişcărilor. Remarcabile sunt expresiile, seriozitatea gravă, ca şi suavitatea
maternă a Madonei, precum şi absenţa oricărui patos – toate constituindu-se
într-un apogeu al armoniei.
- între 1514-1519 conduce lucrările de decorare a loggiei din Vila Farmesina, lui
atribuindu-i-se “Triumful Galatei”.
- ultima lucrare este Schimbarea la Faţă- lucrare îndreptată spre evoluţia barocă şi
care reprezintă o culme şi o sinteză a artei sale
- Caracteristici: stăpânirea scenelor iconografice, încadrarea firească a formelor
într-un spaţiu complex, atenţie acordată caracterului fiecărui personaj. Toate
acestea deschid o nouă eră artistică.
- culoarea este extrem de importantă la Rafael

48
 3.MICHELANGELO: ( pictor )
- iniţiat în pictură de Domenico Ghirlandaio, pe care însă nu l-a apreciat ca artist,
fiind atras mai degrabă de Masaccio sau Luca Signorelli.
- “Sf. Familie”- ( Ufizzi ) – prima operă păstrată
- Spre deosebire de Leonardo, caracteristicile lui Michelangelo sunt: fermitatea,
claritatea plastică a figurilor în opoziţie cu tehnica “sfumato”, înlocuirea peisajului
poetizat cu figuri de efebi nuzi.
- Tavanul Capelei Sixtine- 1508-1512: cel mai grandios complex pictural al
renaşterii mature: 9 panouri cu scene din Geneză, profeţi şi sibile, genealogia lui
Iisus ( neamurile ). Figuri nude, laicizarea ajunge chiar în mediul
papalităţii. Michelangelo reuşeşte să facă figurile umane în orice fel de racursiu sau
poziţie, rămânând valabile ca structură şi construcţie. Modelarea se face conform
viziunii unui sculptor. El rămâne ferm opus principiului lui Leonardo, susţinând că
sculptura este superioară picturii: “Pictura este cu atât mai desăvârşită cu cât
se apropie de sculptură” – în picturile lui Michelangelo predomină în mod
absolut valorile plastice, cele coloristice fiind total subordonate.
- Treptat reduce numărul figurilor sporind dimensiunile acestora. În “Păcatul şi
izgonirea din Rai” – apar doar protagoniştii, iar în “Crearea Evei” şi “Crearea lui
Adam” proporţiile sunt gigantice. Ciclul profeţilor şi al sibileler formează premiza
pentru figurile sculptate în anii următori. “Judecata din urmă” este o compoziţie
deschisă, Iisus gigant tânăr aruncă cu un gest hotărât pe păcătoşi în iad. Artistul îşi
înfăţişează aici cu patos concepția sa despre nevrednicia contemporanilor săi.
Niciodată n-a îndrăznit cineva să întruchipeze alegoria adevărului nud, prin figurile
nude ale lui Iisus şi ale apostolilor. Un val de proteste l-a acuzat de blasfemie. În
1560 papa Pius IV va dispune “îmbrăcarea” parţială a figurilor principale, lucru
executat de elevul lui Mochelangelo, pictorul Daniele da Volterra.
- “Convertirea lui Pavel” – Capela Paolină, Vatican

4. PONTORMO ( Jacopo Carrucci ):

- fire nervoasă care nu-şi poate exprima neliniştea în formele armonioase ale esteticii
neoplatonice
- tinde spre înlocuirea armoniei cu sublinieri şi deformări anatomice ale figurii umane
pentru a imprima tensiuni psihice oglindite în mişcări şi priviri
- Punerea în mormânt- preocupare pentru a înfăţişa durerea participanţilor, dispare
orice încadrare scenică precum şi respectarea raporturilor spaţiale dintre personaje
care sunt amplasate în partea superioară a tabloului

5. CORREGGIO:
- prima lucrare este probabil Madona cu Sf. Francisc – influenţată de Mantegna

49
- a fost un liric, un poet al picturii. Calităţile sale artistice se vădesc în mânuirea
jocului de umbre şi lumini, în dozarea subtilă, evitând contrastele. Rezultă o pictură
catifelată, lipsită de asperităţi.
- măiestrie în folosirea şi dezvoltarea proiecţiei perspectivale. În scena Înălţării din
cupola bazilicii San Giovanni Evanghelista din Parma, problema rezolvării
perspectivei este exemplară. Culmea acestei virtuozităţi este apoi atinsă în cupola
catedralei din Parma unde e prezentată Urcarea la cer a Mariei
- Noli me tangere – lucrare în ulei ( Prado – Madrid )
- În panoul de altar intitulat Noaptea, reprezentând Adorarea magilor, un joc de
lumină aurie iradiază din Prunc. Aici Correggio se arată superior lui Rafael,
reuşind să sugereze o întreagă atmosferă prin reflexele puternice ale luminii
asupra figurilor apropiate, lucru care îl prevesteşte pe Rembrandt!
- Madona cu Sf. Gheorghe – latura hedonistă a lui Correggio, manifestată apoi în
ciclul Amorurile lui Jupiter din care fac parte Leda, Danae, răpirea lui Ganimede
- Arta rafinată a lui Correggio cu amestecul de sentimente religioase şi lumeşti, cu
nuanţe uneori erotice fără a cădea în trivialitate, a fost – lucru straniu – la început,
neremarcată de contemporani. Abia în perioada barocă Correggio va deveni
maestrul cel mai admirat.

Veneţienii:

- Giovanni Bellini: “Altarul Sf. Zaharia” culoarea exprimă lumina, textura,

atmosfera. Culoarea este cheia înţelegerii picturii veneţiene!

- GIORGIONE:
- caracteristic la el este însingurarea meditativă. Modelează în “sfumato”, pictează
direct, adică realizează de la început imaginea în culori ( modelare prin culoare ).
- ambianţa peisagistică armonioasă şi coloritul sunt şi ele specifice artei lui Giorgione
- Cei trei filozofi, Madona din Castelfranco, Venus dormind, Concertele
TIŢIAN:
- este adevăratul urmaş al lui Giorgione, în al cărui atelier a învăţat pictura
- “Înălţarea Fecioarei” - destinată altarului bisericii Sta Maria Gloriosa dei Ferari
din Veneţia - prezintă lumea pământească şi lumea celestă. Compoziţia este
fragmentată pe trei registre – apostolii, Fecioara cu îngeri, Dumnezeu Tatăl – o
pictură plină de emoţie în care Tizian îşi găseşte stilul său propriu, înlocuind
lirismul lui Giorgione cu eposul monumental exprimat nu prin desen ci prin
modelări în culoare. Acest nou stil minumental domină de acum încolo în pictura
sa religioasă şi atinge apogeul în 1526 în altarul familiei Pesaro, tot în S-ta Maria
Gloriosa dei Ferari: Madona della Casa Pesaro. Domină culorile reprezentative ale
lui Tizian – tonalităţile intense de roşu, albastru şi auriu, proiectate pe un fundal
neutru-cald. O noutate este aceea că figura Fecioarei nu este fizic în centrul
compoziţiei, dar d.p.d.v. al construcţiei ea este în centrul atenţiei: foloseşte două
50
 puncte de fugă, scena e văzută dintr-o parte. Fecioara iese în evidenţă prin lumină
nu prin aşezarea ei în centrul tabloului.
Opera profană a lui Tizian:
- “Venus din Urbino” – probabil o curtezană, redată într-un spaţiu palaţial.
Societatea veneţiană este una deschisă, maleabilă. Este o lucrare pentru spaţiul
privat.
- Danae, Venus şi organistul
- deschizător de drum în portret: “Flora”, “Bărbatul cu mănuşi” – atitudine elegantă
şi degajată, aer de intimitate atrăgătoare
- prietenia cu Pietro Aretino – corifeu al şantajului şi al dezmăţului – i-a adus lui
Tizian profit, o viaţă luxoasă şi lipsită de prejudecăţi. În această atmosferă
elaborează treptat schema portretului de curte , a portretului reprezentativ: Carol
V cu câinele, Francisc I bust, La Bella, Portretul lui Pierro Aretino – acesta din
urmă fiind una dintre cele mai impresionante şi realiste creaţii ale sale
- portretul papei Paul III cu nepoţii a rămas neterminat pentru că şi-a permis să
definească prea sincer, prea “fără perdea”, caracterele sinistre ale personajelor
( spirit caustic ).
- în ultimii ani, influenţat de concurentul său Tintoretto, Tizian îţi schimbă treptat
stilul prin găsirea unei căi proprii, un joc rafinat al luminilor şi al umbrelor, se
dizolvă puritatea culorilor fiind înlocuite cu semitonuri pline de reflexe, tuşa largă şi
nervoasă. În lucrările Încoronarea cu spini, Pieta, Tizian depăşeşte concepţia
Renaşterii.

TINTORETTO:
- rival al lui Tizian, a învăţat din operele lui Michelangelo şi Tizian
- îşi găseşte o cale proprie având o deschidere spre pictura barocului.
- Intrarea în biserică – figuri exagerat de alungite servesc ca repere compoziţionale,
potenţând nota de eleganţă şi demnitate. Evită simetriile, deplasând punctul de
vedere al proiecţiei perspectivale pe una din laturi: Nunta din Cana, Răpirea
cadavrului
- Prin economia trăsăturilor de penel sugerează doar suprafeţe umbrite puse în
contact cu cele intens luminate. Tehnica aceasta care evocă formele fără să le
construiască migălos a fost criticată de contemporani, însă ea aduce noi perspective:
factorii umbră-lumină devin tot mai dominanţi în organizarea compoziţională
- Bachus, Ariadna şi Venus – una dintre cele mai armonioase compoziţii bazată pe
împletirea liniilor şi a mişcărilor ce evoluează în unduiri. Lumina e pusă în valoare
printr-o inovaţie tehnică: aşterne peste culoarea brună de fond, pete dense albe,
acoperite la rândul lor prin culori transparente, albul rămânând liber doar în
punctele şi de-a lungul siluetelor, scăldate astfel în lumina cea mai intensă (
Cina de Taină – corul bisericii San Giorgio Magiore )

51
- Alte inovaţii ale lui Tintoretto: până la el, elementul dominant în structura
cromatică a unei picturi o constituia “tonul local” adică culoarea specifică
obiectului reprezentat. La Tintoretto tonul local unitar propriu unui obiect aproape
că nu se mai găseşte. Cromatismul său se compune dintr-un mozaic de culori şi
tonuri “rupte” evocând umbre şi reflexii de lumină.

Paolo Veronese:
- prezintă viaţa opulentă din palatele veneţiene. Cu el atinge apogeul pictura
monumentală a Renaşterii târzii

RENAŞTEREA ÎN NORDUL EUROPEI ( Țările de Jos, Imperiul

German, Anglia, Franţa )

- Sec.XIV: sunt spaţii diferite de ceea ce se întâplă în Italia; vorbim despre spaţiul
cuprins între Germania şi Franţa: Burgundia şi Flandra ( ţările de Jos ). Renaşterea
este greu de definit, neexistând o unitate stilistică între diferitele zone. Există o
suprapunere şi o convieţuire a stilurilor ( gotic, Renaştere ), precum şi schimburi
importante între zona de Nord şi Italia Centrală, ceea ce va duce la reunificarea artei
într-un moment ulterior
- Caracteristicile artei nordice:
- folosirea uleiului în pictură are ca urmare apariţia unei picturi diferite de cea din
Sud
- perspectiva aeriană
- continuă tradiţia gotică: detaliu lângă detaliu

Melchior Broederlam:
- pictează Mănăstirea de la Champol, fiind printre primii care folosesc uleiul; apar
multe detalii, persistă formele goticului
Robert Campin:
- pictează un triptic cu multe detalii; plasare în spaţiul contemporan artistului.
Tripticul cuprinde Bunavestire, Donatorii şi Iosif în atelier. Apar multe simboluri,
perspectiva liniară destul de chinuită, în spatele lui iosif se vede un oraş tipic
flamand.

52
 JAN VAN EYCK:
- fraţii Hubert şi Jan van Eyck sunt consideraţi “inventatorii picturii în ulei”
- specific este căutarea detaliului semnificativ, multiplicarea simbolurilor uşor
descifrabile, formatul de mai dimensiuni – toate pentru a apropia credincioşii de
Biserică
- are loc o revoluţie a formei: perfecţionează tehnica în ulei, excelând în folosirea
lacurilor ( suprapunere de straturi fine de pigment amestecat cu o substanţă
transparentă ). Inovaţiile tehnice ale picturii flamande: pigmenţi amestecaţi cu
ulei duc la obţinerea unor transparenţe, perspectiva atmosferică ( “sfumato”
teoretizat apoi de Leonardo.
- un altar cu decoraţii gotice ( St. Bavo Cath, Ghent ) – poliptic. Scena Buneivestiri
– interior burghez, simboluri ( lumânarea, apa, crinul ), în spate un oraş flamand
specific.
- Altarul “Mielul mistic”- doctrină transpusă în pictură. Hristos pe tron cu tiara
papală pe cap iar la picioare o coroană de rege pământean. Fecioara ca regină a
cerului, Sf. Ioan Botezătorul, flancaţi de îngeri muzicanţi. Jos, scena “Mielului
mistic” adorat de credincioşi, fântâna vieţii ca simbol al mântuirii. Adam – nud de
om obişnuit ( nu este un Apollo! ), foarte multe detalii: bijuteriile Maicii Domnului,
brocartul, pavajul etc., texturi proprii fiecărui material; perspectivă aeriană
aproximativă – nu pictează doar ceea ce vede ci ceea ce ştie!.
- “Portretul soţilor Arnolfini”: ( comercianţi italieni ): interior flamand, simboluri
religioase ( lumânarea în candelabru, scenele Patimilor sculptate pe oglinda din
fundal ). Semnat în latină: Jan van Eyck a fost aici. Întreaga scenă surprinde un
moment. Pictorul e prezent în scenă atât prin semnătură cât şi prin faptul că el se
vede în oglinda pictată între cei doi soţi ( vezi Velasquez – Meninele )
- “Omul cu turban roşu”: probabil un autoportret – primul după 1000 de ani ( arta
romanică ); semnat în latină în partea de jos a ramei tabloului iar sus pe ramp “aşa
am putut eu”.

Rogier van der Weyden:

- altar cu “Coborârea de pe Cruce”: imită sculptura altarelor gotice, scenă
înghesuită. Fecioara într-o poziţie “imitatio Cristi”, foarte mult simbolism; fiind
deasupra mesei din altar, Iisus coboară pe Sf. Masă ( simbol euharistic )
- “Sf. Luca pictând Fecioara”: interior burghez, în spate un incredibil peisaj,
arhitectură renascentistă. Se pare că Sf.Luca este un autoportret al lui Weyden

Petrus Christus: “Giuvaergiul în atelierul său”

Dirk Bouts: “Cina de taină”: printre primele exemple de perspectivă liniară cu un
singur punct de fugă. Apostolii sunt amestecaţi cu figuri contemporane.
Hogo van der Goes: “Altarul Portinari”- comandat în Florenţa
Hans Memling: “Fecioara cu Sfinţi şi Arhangheli”: diptic cu Fecioara şi
donatorul
53
 Fraţii Limbourg: pictori de miniaturi
- pictează pe cărţi de rugăciuni “orele” – rugăciuni care trebuie spuse pe ore, pe zile
- scene din viaţa ducilor
- scena lunii octombrie: semănatul câmpului iar în spate apare Luvrul!
Jean Fouquet: diptic “Donatorul Etienne Chevalier cu Sf. Arhidiacon Ştefan”
Konrad Witz: “Pescuirea miraculoasă”: peisajul este real – lacul Geneva în
secolul XIV – nu se caută doar locuri ideale ci şi locuri reale!
Michel Wolgemut: pictor de stampe, xilogravuri: Sf. Cristofor, scene despre
“moartea bună”
Martin Schongauer: apare gravura în metal – multitudine de detalii: Sf. Anton
chinuit de demoni; Noaptea Sfântă

Imperiul german:

Matthias Grunewald:
- ceea ce este realist în opera sa nu are nimic în comun cu Renaşterea italiană
- temele sunt concentrate în jurul Patimilor lui Iisus. A fost influenţat de goticul
târziu.
- Altarul din Isenheim: Răstignirea, Sf. Sebastian
- Altarul din Isenheim este opera sa de maturitate - un Iisus crunt chinuit, foarte
“om”, mort! Tensiune dramatică. Tragedia de pe Golgota se transformă aici în act
de acuzare.
- simboluri: mielul mistic, vasul cu ostie
- în scena Maria cu Pruncul din acelaşi altar materializează cu mare măiestrie
sentimentul iubirii
- Ispitirea Sf. Anton – paroxism al închipuirilor, un coşmar care trimite spre
Hieronymus Bosch

Hans Baldung Grien: “sabatul vrăjitoarelor” – gravură policromă

ALBRECHT DURER:
- născut la Nurnberg, face ucenicie în atelierul de argintărie al tatălui său
- operele de debut denotă concentrarea atenţiei pe posibilităţile de expresie ale feţei şi
ale mâinilor ( vezi autoportrete ). Realizează studii riguroase după natură
- este “marele star” al picturii germane
- excelează în gravură, xilogravură: Adam şi Eva, Moartea şi diavolul
- “Cei 4 apostoli” – se vede simpatia lui pentru Reformă; Ioan în faţă, Petru ( simbol
al papalităţii ) în spate. Lucrarea arată cum credea Durer că ar trebui să fie membrii
Bisericii. Seriozitatea, gravitatea şi energia morală sunt personificate aici într-o
operă al cărei limbaj sobru şi ferm constituie încoronarea operei lui Durer.

54
- Apocalipsul- operă izvorâtă din tensiunile hiliaste ale anului 1500, dar şi “săgeţi”
asupra Bisericii Catolice.
- Cei 4 călăreţi apocaliptici, Cavalerul, moartea şi diavolul”: influenţă gotică dar şi
strădanie de a reda realist mişcarea
- Schiţe de peisaj: interes pentru realitatea concretă pentru o imagine liberă de orice
constrângere formală
- Plin de încredere că “omul este o oglindire a divinului” îşi pictează un autoportret în
care îşi redă înfăţişarea lui Iisus
- Gravura Adam şi Eva – corpul uman conceput în sensul renascentiştilor italieni.
- Vizitează Veneţia unde studiază coloritul veneţian
- Sărbătoarea cununilor de trandafiri – icoană în care desenul cedează în faţa
elementelor specifice picturii

Lucas Cranach: simpatizant al Reformei; “Alegorie despre Lege şi har”

Albert Altdorfer:
- aspecte realiste contopite cu viziuni poetice şi uneori fantastice
- Drumul spre Golgota – figura uriaşă a lui Iisus se prăbuşeşte sub greutatea Crucii
- Bătălia de la Issus

HANS HOLBEIN cel BĂTRÂN: fuge de Reformă în Anglia şi pictează portrete

incredibile

Hans Holbein cel Tânăr: relism implacabil în Iisus în mormânt

- faimă în portrete: Portretul lui Erasmus din Rotterdam

Hieronymus Bosch:
- pictează subiecte religioase moralizatoare, cu vervă satirică
- în Drumul spre Golgota, îi caricaturizează atât pe zbiri cât şi pe cei doi tâlhari şi pe
călugărul căruia i se spovedeşte “tâlharul cel bun”
- Grădina plăcerilor – simboluri erotice, figuri umane, pocitanii, animale imaginare,
peisaje închipuite, operă satirică în care ilustrează, cu o imaginaţie inepuizabilă şi
un colorit sclipitor, păcatele omenirii

Jan Gossaert
N. Massys: Cămătarul şi soţia sa
Pieter Aertsen: natură moartă !

PIETER BRUEGEL cel BĂTRÂN:

- pictor de origine ţărănească, călătoreşte în Italia, lucrează în Anvers, apoi la
Bruxeles
- inetres pentru peisaj, muncile câmpului, petreceri, subiecte moralizatoare sau
educative, subiecte religioase tratate neconvenţional
55
- oglindeşte crizele grave, morale şi politice ale epocii sale
- prin opera sa şi-a spus cuvântul sincer, nedeghizat, şi-a exprimat îndoielile, criticile,
emoţiile şi micile bucurii
- în tablourile religioase acţiunea este transpusă în mediul actual flamand, în lumea
reală a contemporaneităţii. În Închinarea magilor magii sunt cetăţeni flamanzi,
naivi, respectuoşi şi bonomi
- în alegorii fantezia îşi ia zborul pe urmele lui Bosch, iar apoi în viziuni cu totul noi
- Vânători în zăpadă, Nuntă ţărănească, scene de gen

SEMESTRUL II

MANIERISMUL

- se referă la stilul personal al artistului, o individualizare a artistului

- multiplele căi de exprimare fac ca arta să facă saltul de la stadiul seninei
contemplări la cel al experimentului și dezbaterii. Renașterea își descoperă limitele.
În fața lumii apare o nouă atitudine: uimirea.
- manierismul este o accentuare-exacerbare a subiectivitatii, artistul arată că are o
„maniera” foarte proprie, deformand lucruri. În raport cu Renașterea, manierismul
este o fază târzie a Renașterii. Unii susțin că este o fază decadentă a Renașterii.
Nu este însă vorba despre o decadență. MANIERISMUL NU ESTE MAI BUN
SAU MAI PROST DECÂT RENAȘTEREA CI ESTE ALFEL!
- În secolul al XVI-lea avem de-a face cu „manierismul” ca stil. În timp, manierismul
primește și un sens peiorativ, în sensul că la un moment dat un artist se repetă, se
imită pe sine.
- În anul 1527 are loc jaful Romei de către mercenarii germani – trupele răzvrătite
ale lui Carol Quintul. Este un moment care zguduie imaginația culturală a Romei,
arătând slăbiciunile civilizației epocii Renașterii, fragilitatea economică. Jaful
Romei e un reflector pus pe Renaștere și pe slăbiciunile Romei. Rezultatul este
un pesimism resimțit inclusiv în cultură și artă.
- Manierismul apare în Italia și se exportă. Este perioada în care începe practica
”călătoriei în Italia”. Vin aici artiști din Franța, Țările Nordice etc, pentru a studia
maeștri Renașterii italiene. Giorgio Vasari în celebra sa lucrare ”Vieţile celor mai
renumiţi arhitecţi, pictori şi sculptori italieni, de la Cimabue până în timpurile
noastre” scrie că ”au fost anticii care au făcut o artă splendidă, a venit Evul Mediu
care a însemnat 1000 de ani de dezastru, apoi la Florența s-a realizat ceva
extraordinar începând cu Cimabue și Giotto; italienii i-au egalat pe antici și chiar
i-au depășit prin Michelangelo care - zice Vasari – a dus arta la un punct dincolo
de care nu se mai poate merge; de aici înainte nu se mai poate face artă decât mai
56
 prost!”. Aceasta este atmosfera care duce la manierism; o situație în care artistul are
de ales între a-i copia pe maeștrii și a face ceva original, personal, subiectiv.
- Manieriștii își aleg o ”maniera” proprie de lucru pentru a scăpa de pecetea
”giganților” din artă. Cu ei triumfă un anticlasicism și o estetică ce se îndepărtează
de natură și natural; este o artă care caută originalitatea cu orice chip.
- Marea dilemă a manieriștilor este: să facă ceva ca maeștrii – imitând modelele
clasice - și în același timp să facă ceva care să-i definească, să le accentueze
particularitatea. Artistul manierist este un artist extrem, radical, ciudat, depresiv.
Exagerările devin ”norma” chiar dacă nu întotdeauna într-un mod asumat.
- Aspirația majoră a umanismului este simpla posesiune totală a lumii, care în plan
estetic se traduce prin dorința de a găsi un model imaginabil al Cosmosului.
Manierismul va duce la o privire mai lucidă asupra lumii. Armonia e însoțită de
incertitudine. Este o reacție de respingere a ordinii formei clasice. Umanismul va fi
zguduit de alienare în economie, de descoperirea heliocentrismului de către
Copernic. Locul Terrei în univers devine unul marginal. Realitatea vieții respinge
formele echilibrului. Într-o lume tulburată se impune strădania căutării de
sensuri. Artistul încearcă să găsească răspuns la întrebarea: Cum este posibilă
– la modul absolut – reprezentarea artistică? Astfel, putem însuma toate
contradicțiile manierismului într-un unic postulat: imaginea manieristă caută
să-și dea sieși sens. Manierismul descoperă partea de groază în absoluta libertate a
imaginii care-și caută sensul. Marea sa patimă a fost cea a privirii și a semnificației
privirii. Binomul imagine – semnificare apare în lumea sec. al XVI-lea uneori
cu o violență nebănuită.
- Cosmosul manierist este cel mai bine exemplificat în literatură prin Don
Quijote care călătorește într-o lume a simbolurilor, trăind aventura descifrării
unei lumi ce se constituie într-un sistem de semne.
- În scrierile lui Vasari ”maniera” este o calitate fundamentală a artei și se traduce
prin ”obiceiul statornic de a imita lucrurile frumoase”. La Orfeo Boselli ”se
numește manieră felul de a lucra prin imitarea unui lucru deja săvârșit”
- Arta manieristă ca experiență a conștiinței include pentru prima oară meditația
formei și semnificația ei în actul imaginii ( imaginea care își caută sensul ).
Conștiința artistică manieristă nu neagă realitatea dar nici nu o oglindește, ci
caută semnificațiile ei în imagine
- În manierism noua expresie artistică a frumosului este grația – care nu mai
presupune simpla oglindire ci angajarea totală a conștiinței în imagine. Frumosul
poate fi și natural; grația presupune în mod peremtoriu creația. Noul concept
presupune deci numai perfecțiunea formală! Frumosul e înlocuit de grație.

Rosso Fiorentino
- după jaful din 1527 fuge în Franța la curtea regelui Francisc I unde va lucra toată
viața
- pictează figuri răvășite, contorsionate
57
- Coborârea de pe Cruce - pictură de altar, o complicată acțiune în mișcare. Lucrarea
exprimă o durere suportată în liniște. Cele trei scări și oamenii care-l coboară pe
Iisus exprimă dificultatea misiunii. Iisus este cadaveric. Este o scenă exaltată, care
exprimă tulburarea eroilor și care se deosebește mult de aceeași scenă pictată de
contemporanul său, Pontormo.

Jacopo Pontormo
- Coborârea de pe Cruce- scenă diferită total de Renaștere. Figurile sunt ”citate”,
copiate din Rafael și Tizian, însă dispare spațiul și apar exagerările specifice
manierismului.
- Vizitațiunea – monumentalitate împrumutată de la Michelangelo, Madona copiată
după Rafael, cromatică ciudată, artificială, lumina cade artificial.
- Portretul Mariei Salviati – lumina este artificială, este un truc, un artificiu, interesul
cade pe expresivitate. Artistul vrea pur și simplu să arate cât este de bun.

Parmigianino
- Autoportret într-o oglindă convexă – nu se uită într-o oglindă normală ci într-o
oglindă care deformează realitatea, interesându-l bizareria optică redată de o
oglindă convexă.
- Madona cu gâtul lung – proporții distorsionate, apare ”figura serpetinata” ( figura
șerpuită ).
- Pictează figuri sofisticate, nenaturale, lucruri deformate voit, cu măiestrie tehnică.

Benvenutto Cellini
- practică manierismul în sculptură
- în fața pesimismului cultural opune orgoliul ( scrie o autobiografie în care se
laudă pe sine în mod exagerat ).
- Perseu cu capul Meduzei – lucrare importantă și reprezentativă pentru manierism.
Spre deosebire de ”David” ( Donatello, Verochio, Michelangelo ) acest Perseu stă
într-o poziție emfatică, exagerat, Perseu ”pozează”.
- Ganimede răpit de vultur – scenă bizară, un om călărind un vultur, figură exagerat
dinamică, dând dovadă de imaginație, inventivitate, capacitatea de a realiza
performanțe și artificii tehnice. Dovadă că arta manieristă este pentru admirație
estetică!

”Grădinile din Bomarzo”

- parc cu sculpturi ciudate conceput de arhitectul Pirro Ligorio – bizarerie specific
manieristă

58
CURS ( Prof. Iacob )

BAROCUL

- în 1648 – se încheie pacea de la Westfalia care pune capăt războiului de 30 de ani

( 1618 – 1648 – război religios pentru hegemonie în Europa ). Rezultă regiuni
majoritar protestante și regiuni majoritar catolice. Biserica Catolică ia măsuri de
contracarare a Reformei protestante inițiate de M. Luther. Această Contrareformă
este hotărâtă prin Conciliul de la Trento ( 1545-1563 ), printre alte hotărâri fiind și
aceea că imaginea pusă în slujba Bisericii ar trebui să fie mai convingătoare.
Biserica Catolică avea o problemă de comunicare. Sf. Ignațiu de Loyola consideră
că biserica trebuie să fie simbol strălucitor al legăturii dintre credincios și
Dumnezeu prin intermediul slujitorilor lui. Splendoarea casei lui Dumnezeu trebuie
să reflecte legitimitatea Bisericii Sale: triumfală și luminoasă.
- ”baroc” = grotesc, absurd – adică o lipsă de gust ( așa considerau cei care admirau
cultura antică )
- Stilul baroc introduce dimensiunea teatrală, dramatică, dinamică, folosirea
eclerajului ( lumina ). Compozițiile baroce au ca axă dominantă diagonala
( compoziția în diagonală ascendentă din stânga jos spre dreapta sus și în diagonală
descendentă din stânga sus spre dreapta jos )
- Baroc = exuberanța devine regulă iar mișcarea principiu de compoziție
- Arta trebuia să convingă, să apropie credinciosul de Biserică ( Contrareforma ).
Compozițiile sunt mult mai elaborate, complicate, figurile sacre nu mai sunt nude
sau ”indecente”, este o artă antiumanistă.
- Importantă pentru baroc este folosirea drapajelor și a draperiilor – draperii
învolburate, agitate ( nu se reproduce un obiect ci se induce o stare )
- Însă Barocul nu este doar un curent legat de Contrareformă ci este mult mai mult.
- Teatralitatea Barocului apare datorită dorinței Bisericii de a convinge; ea este însă o
altă teatralitate față de manierism, este o teatralitate persuasivă ( care dorește să
convingă ) și emoțională ( pentru că se adresează laturii emoționale a privitorului,
exagerează intenționat pentru a se adresa emoției care e mai ușor de convins decât
rațiunea ).
- Nu toată arta sec. XVII este barocă, sau, dacă o considerăm așa, trebuie să lărgim
considerabil sensul termenului ”baroc”. Există baroc și în țările protestante, care
este altfel decât barocul contrareformist. Această extindere a termenului nu este
tocmai corectă după cum nici restrângerea lui la barocul catolic contrareformist nu
este prea corectă.

59
Secolul XVII – Generalități:

- dacă Renașterea este cosiderată perioada lumii moderne, s-a vorbit despre o
revoluție a secolului XVII, o revoluție tăcută dar importantă.
- Europa seamănă foarte mult cu ceea ce este astăzi.
- Apar forme noi de guvernare: pe de o parte monarhia absolută, iar pe de altă parte
începe să funcționeze o democrație de tip pseudorepublican ( regele domnește dar
nu guvernează ).
- Apar revoluționări în știință, se dezvoltă optica ( ramură a fizicii ) – oamenii pot
vedea ceea ce nu pot vedea cu simțurile obișnuite și de aici ideea fundamentală că
omul trebuie să-și producă instrumente pentru cunoaștere. Din sec. XVII pentru
om cunoașterea începe să fie explorarea a ceea ce nu se vede ( este o revoluție
foarte importantă !)
- Se dezvoltă matematica, anumite instrumente se vor ocupa de lucruri care nu există
(binomul Newton, calcului infinitezimal al lui Leibnitz, apar matricele etc ). Orice
cunoaștere științifică este bazată pe matematică! Matematica prezice iar
experimentul confirmă! – aceasta este știința începând cu sec. XVII, și este un fapt
foarte important.
- Rezultatul: apare relativizarea Adevărului: totul este pus la îndoială, crește
importanța individului, apare revoluția ateistă a Iluminismului.

Barocul în Italia:

- Roma face parte din statul papal.

- Sudul Italiei face parte din Regatul Neapolelui care aparținea de Spania. Așa se
explică legătura între Italia și Spania d.p.d.v. artistic. Ambele sunt state puternic
catolice.
- Există diferențe între barocul catolic și cel protestant dar și între barocul din aceeași
țară în funcție de comanditar ( opere comandate de Biserică și opere comandate de
diferiți prinți ).Barocul nu are aceeași unitate pe care o avusese goticul
internațional, romanicul sau alte curente.

Frații Carracci:
- Annibale și Agostino Carracci și vărul lor Lodovico Carracci.
- Propun o nouă estetică, ei considerând că continuă arta Renașterii.
- Înființează Academia de Artă la Bologna – ceea ce înseamnă un nou sistem de
educație artistică, bazat pe considerentul că artiștii buni pot să transmită ceva bun
celor ce vor să învețe ( în Renaștere arta era o preocupare nobilă și intelectuală ).
Nu se schimbă practica ci instituția. Desenul se va face după modele vii; accent pe
studiul direct al naturii.

60
Annibale Carracci:
- a fost captivat de geniul lui Rafael.
- la el vedem caracteristicile fundamentale ale Barocului: exagerări teatrale, utilizarea
artificială a luminii ( a eclerajului ) – este pus un ”reflector” pe personaje ( vezi
”Înălțarea Fecioarei” ).
- tematica este la fel ca în Renaștere: religioasă și mitologică
- în decorația Palatului Farneze: personaje exagerate, gesturi dinamice, personajele
dansează; concept iluzionist, abundență extremă dar și claritate a decorației.
- apar și scene de gen: ”Mâncătorul de fasole ”- un om obișnuit mănâncă într-o
tavernă.

Ludovico Carracci:
- lucruri luate din Renaștere ( cadru arhitectural etc ) dar atmosfera este alta, ecleraj
regizat, artificial, pentru a sublinia dramatismul scenei.

Pietro da Cortona
- important pictor și arhitect al Barocului, printre primii care introduce decorația
amplă, aglomerată; pictează tavane de biserici și palate: decorație excesivă,
dinamism, gesturi emfatice ( Marea sală a Palatului Barberini, frescele din
Palazzo Pitti )

Guido Reni
- lansează un adevărat stil în cadrul paradigmei baroce.
- compoziții desfăcute, orientate în mai multe direcții, draperii învolburate pentru a
introduce mișcarea, ecleraj – lumină pe personaje
- Masacrul inocenților: tensiuni, expresii exagerate, gesturi care merg pe diagonală,
dramatism – adică retorica emfatică a barocului.
- Moise: acțiune intempestivă, sparge tablele legii, este un Moise furios.
- Aceste lucrări au în comun acțiunea, dramatismul, subiecte care predispun la
dinamism, la exagerare – care conțin un potențial dramatic și emoțional.
- Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul: subiect spectaculos, teatral, nu e o decapitare
banală ci e pregătită ca un show. Lucrările lui Guido Reni sunt de un baroc italian
pur.

Guercino:
- In Arcadia ego- două personaje privesc spre un craniu
- Întoarcerea fiului risipitor: slujitorul este mult mai bine îmbrăcat decăt fiul! –
rezultă decăderea fiului.

61
CARAVAGGIO:
- socotit un rebel al epocii baroce în Italia ( Annibale Caracci spune că a fost trimis
să ”distrugă” pictura ); gust pentru o anumită brutalitate picturală ( ”terribilita” )
- nu se da înapoi în fața urâțeniei, voia să redea adevărul așa cum îl vedea, nu avea
respect pentru frumusețea ”ideală”. Legătura cu lumea deloc ideală este un
fundament al picturii sale.
- Propune o utilizare nouă a luminii care lovește razant obiectele și personajele,
teatralizând și dramatizând pictura și creând o nouă spațialitate.
- ”Moartea Fecioarei” – refuzat de comanditari pentru reprezentarea Fecioarei sub
forma unui cadavru cuprins de paloare.
- Cina de la Emaus: sfinții sunt reprezentați realist, sărăcăcioși – lucrurile urâte și
banale pătrund în artă. Pentru a reda ceva important nu trebuie neapărat să folosești
lucruri mărețe și frumoase.
- ”Sf. Toma necredinciosul” – scenă ciudată, fără compromisuri sau atenuări
- Crucificarea Sf. Petru- iluminare dramatică.
- artistul este liber să decidă ce este important în opera sa. Arta este importantă, nu
subiectul artei! – este o noutate explozivă din care se va dezvolta ulterior
avangarda. Important este să lucrezi cu regulile artei; arta este autonomă, ea se
supune doar propriilor sale necesități!
- S-a spus despre Caravaggio că reprezintă imaginea artistului damnat...numai că
această imagine este falsă. El a fost totuși înțeles de către cei care îi comandau
lucrările, exista un public ”de nișă” care-i apreciau lucrările. A murit sărac doar
pentru că a cheltuit enorm. Este un artist care a dinamitat înțelegerea picturii ca artă
care se ocupă doar cu sfinți și zei.
- Holofern; Jertfa lui Isaac
- Pictează și subiecte considerate banale, și chiar natură statică ( un vas cu fructe, un
măr care are frunze uscate – frumusețea există și în lucrurile mărunte )
- Chemarea Sf. Matei – ecleraj exagerat, teatral, contrast puternic lumină-umbră –
din întuneric izbucnește lumina. Acest fel de a picta se numește tenebrosism

Seminar I ( Prof. Țoca )

ARHITECTURA:

Giacomo della Porta

- Biserica Il Gesu –în plin centrul Romei, biserica principală a iezuiților, cei care
răspândesc doctrina. În Biserica Il Gesu se află mormântul Sf. Ignațiu de Loyola.
Are ca specific voluta – element arhitectural care leagă cele două nivele, fără a avea
rol structural ( rol teatral ). Biserica are coloane duble, care creează o convexitate.
- Fațada bisericii Il Gesu este inspirată din arta antică ( coloane, pilaștri, fronton ).
Sunt folosite coloane duble, ceea ce dă fast și varietate, grija pt a stabili o legătură
62
 între parter și etaj prin volute necunoscute în Antichitate. Programul decorativ
preamărește puterea unei Biserici învingătoare. Nu are abside laterale, ci doar o
navă centrală lungă, largă și luminoasă, supraînălțată de o cupolă – privirea
vizitatorului fiind condusă spre altarul absidial – locul misterului euharistic.
- eficacitate și bogăție: va deveni model pentru majoritatea edificiilor construite de
iezuiți ( după modelul Il Gesu vor apărea numeroase variațiuni – vezi ”Sta
Suzanna” proiectată de arhitectul Maderno )
- Pictorul Baciccia ( Giovanni Battista Gaulli ) pictează cupola cu scena Triumful
Numelui lui Iisus – într-un amestec baroc de stucaturi și poleiri cu aur, culori vii,
lumină strălucitoare – un triumf al picturii care se întinde pe întreaga boltă.

Carlo Maderno:
- proiectează fațada Basilicii St. Pietro Vatican, care are la mijloc cunoscuta loggia
binecuvântării papilor ( Basilica a fost ridicată între anii 1506 – 1612; primele
lucrări inițiate de Bramante, apoi Michelangelo proiectează cupola, modificată de
Rafael – din cruce greacă în cruce latină, Maderno proiectează fațada iar Bernini
desenează piațeta cu celebrele ei colonade )
- Basilica St.Pietro este doar o ”basilica major”, sediu ”de facto” dar nu ”de jure”;
biserica papalității este St. Ioan din Lateran.

Bernini:
- arhitect și sculptor, figură strălucită a stilului baroc.
- proiectează și construiește piața și colonada St. Pietro. Colonada simbolizează
brațele Bisericii cu rol de a-i ”îmbrățișa” pe credincioși.
- Scala Regia – efecte iluzioniste, distanțe inegale între stâlpi, pare mult mai lungă
decât este.
- Baldachinul din altarul St. Pietro: marchează masa altarului papal și locul unde se
află mormântul Sf. Petru. Baldachinul a fost făcut în timpul papei Barberini care a
ordonat să se folosească material din plafonul de bronz al Pantheonului!
- Bernini a fost considerat de unii ”al doilea Michelangelo” și unul dintre cei mai
mari artiști ai barocului
- Biserica St. Andrea al Quirinale; Palatele Barberini, Montecitorio și Odescalchi
- Fântâna Tritonului și Fântâna celor 4 fluvii
- Sculptura lui Bernini:
- Maestru în cioplirea marmurei: Monumentul funerar al Papei Alexandru al VII-
lea ( Catedrala St. Pietro Vatican )
- David – ne arată de ce Bernini este un artist care aparține barocului: David este
teatral prin ”poză”, expresia feței, este foarte dinamic, în momentul de maximă
acțiune, are privirea concentrată; e o lucrare care are nevoie de „aer”, de spațiu.
- Apollo și Daphne; Pluton și Prosephina- teme libere, sugerarea mișcării, a
alergării redate cu geniu.

63
- Extazul Sf. Tereza d`Aquila- în Biserica Sta Maria della Vittoria din Roma –
viziune de spectacol. Bernini caută aici să atingă limitele sculpturii și propriile
limite. Lucrarea are totuși un aer laic, teatralitate.
- Portretistica lui Bernini: portretul lui Ludovic al IV-lea ( Regele Soare ) –
atitudine seniorială, prototipul portretului ”de aparat”, care ”pozează”, viziune
teatrală.

Francesco BORROMINI:
- marele rival al lui Bernini
- planul Palatului Barberini
- Biserica San Carlo alle Quatro Fontane: joc între convex și concav, un plan
îndrăzneț, cupolă elipsoidală sprijinită pe arce iar deasupra lumină!
- Biserica St. Agnese- pereții fac parte din cupolă și crează un tot unitar, cupole
uriașe pe tambur poligonal, fațada concavă.
- Aceste două biserici sunt modele strălucite ale barocului, siluete ciudate, evocatoare
de scenografii de teatru, coloane colosale.
- Soluții estetice la Borromini: geometriile oblice, volute inversate, fațade concave,
clopotnițe spiralate.

Italia de Nord:

Guarino Guarini:
- Capela Sfântului Giulgiu – complexitate a formei arhitecturale, cupolă complexă.
- Palazzo Carignano din Torino.
Veneția:
- Sta Maria della Salue
- Ca Pesaro, Longhena – duce mai departe arhitectura Renașterii, cu elemente
manieriste.

SPANIA

- pictura spaniolă este realistă, naturalistă chiar, cu scopul de a convinge credincioșii,

este influențată de Caravaggio. Religia este sufletul picturii spaniole de secol XVII,
arta fiind considerată suportul unei credințe sincere.
- sec. XVII este secolul de aur al picturii spaniole.
- Spania era monarhie catolică absolutistă cu regi din dinastia austriacă a
Habsburgilor.
- Situație ambiguă caracterizată în aceeași măsură de fast și decadență ( d.p.d.v
economic situația Spaniei este într-un puternic declin ).

64
Jose de Ribera:
- a eroizat cerșetorii zdrențăroși, atleții bătrâni și monștrii, a pictat ciudățenia și
monstruozitatea umană pentru ea însăși.
- ”Schilodul” – referință fundamentală în genul picturilor cu cerșetori și haimanale,
un erou picanteresc; a realizat adevărate prototipuri de dezmoșteniți ai sorții.
- ”Visul lui Iacob”, ”Chinurile Sf. Bartolomeu”( crud realism anatomic )

Francesco de Zurbaran:
- Martiriul Sf. Serapion- lecția lui Caravaggio; lumină puternică și razantă, figură
sculpturală pe fond întunecat.

VELASQUEZ
- produs al școlii de pictură din Sevilla, va influența durabil istoria formelor. Aduce
inovații absolute în pictură – în culoare și lumină.
- Există puține informații despre el, rămâne o enigmă. Operele sale – poeme de
lumină, culoare, ritm, formă.
- Se păstrează doar aprox. 150 de lucrări ( din care doar 15 cu teme creștine biblice
sau forme ale apologeticii contrareformiste, dintre care unele sunt de fapt
”bodegon” – vezi ”Iisus în casa Martei” ) = un pictor baroc neînregimentat,
formal ( are o rezervă față de pantomima explozivă barocă; s-a vorbit de un ”baroc
clasic” ).
- Manet îl numea ”pictorul pictorilor”; a impus propriile sale vederi în materie de
gust – operă sinceră, revoluționară
- în perioada sevilliană debutează cu ceea ce se nemește ”bodegones” – adică scene
de gen și naturi moarte. Șterge granițele dintre pictura de gen și pictura cu teme
”universale” ( mitologie etc ).
- ”Bătrâna bucătăreasă” – ( avea mai puțin de 20 de ani când a pictat acest tablou!)
- umanitatea mascată de sărăcie, mizerie și urâțenie fizică, abordare realistă, fără
idealizare poetică, un personaj anonim dar care degajă o siguranță și liniște
interioară. Subiectul e extrem de umil – pregătirea unei mese frugale pt un
adolescent. Influență Caravaggio!
- ”Sacagiul” – clarobscurul împrumutat de la ”tenebrosiști” ( Caravaggio ),
considerată de unii istorici drept cea mai bună scenă de gen din arta Spaniei, subiect
cotidian din banalul citadin, trei personaje, sacagiul emană forță fizică și tărie
morală, este figura unui individ care sfidează condiția socială precară – un
corsican rezident al Seviliei, figură având ceva solemn în hieratismul ei.
- ”Hristos în casa Martei și a Mariei” – scena din titlu apare de fapt într-un tablou
așezat pe peretele reprezentat în lucrare ( tablou în tablou ). Lucrarea conține mai
multe mesaje simbolice: tânăra slujnică lucrează sub supravegherea neplăcută a
unei bătrâne care are o privire a rătăcită în gol...( inițiere ? )

65
- La 24 de ani ajunge la Madrid unde se împrietenește cu Rubens prezent acolo cu
afaceri diplomatice. Abordează ( la îndemnurile lui Rubens ) alegoria mitologică:
- ”Triumful lui Bachus” ( ”Bețivii” ) – singurul tablou al lui Velasquez și din
întreaga artă spaniolă care înfățișează un grup de cheflii – amănunte subtile, ironia
fină – calități ale picturii lui Velasquez. Transformă intenționat scena mitologică
într-o imagine de gen magistral realizată cromatic, transformând 4 derbedei murdari
în însoțitori sacri ai divinului Bachus – fină ironie! Corpuri redate într-un rafinat
gust clasic, sugerând un efort fizic intens.
- ”Fierăria lui Vulcan” – Apollo îi aduce lui Vulcan vestea că soția sa Venus trăiește
în adulter cu războinicul zeu Marte.
- ”Mercur și Argus” – modalitate tehnică văzută de unii critici ca o anticipare
genială a ”descoperirilor” impresioniste privitoare la lumină și tușă.
- ”Venus la oglindă”- creație tulburătoare
- Ajunge pictor de curte și șambelan la curtea lui Filip al IV-lea de Habsburg,
precum și membru al unui grup de elită – ”Ordinul Sf. Iacob”. La curte va realiza
”portrete de aparat” – abordare simplă, poziții naturale, redarea caracterului uman al
modelului.
- Compoziții clare, modeleu riguros, tratare naturalistă a carnației, tușă vibrantă,
amestecând tentele cele mai nuanțate, redă porii și impresia de catifelare a pielii.
- Portretul lui Filip al IV-lea – Velasquez este în primul rând un colorist, folosește
desenul de structură minimal, totul e concentrat pe folosirea pastei de culoare.
- Pictează un mare număr de bufoni: ”Bufonul Sebastian de Morra”, ”Pablo de
Valladolid”( capodoperă de sinteză a lui Velasquez - admirată de Goya și Manet ),
”Bufonul Barbarossa”. În această serie redă demnitatea umanului ascunsă de
defectele fizice și de poziția socială: un capitol al unei estetici a urâtului!
- Chipuri de femei: Tânără femeie cosând”, ”Femeie cu evantai” – tehnică
impecabilă a execuției, tușa îndrăzneață, caracterizare psihologică, senzualitate
ambiguă, îmbrăcăminte și accesorii tratate impecabil.
- Portretul lui Esop – tema filosofului, a înțeleptului, apreciată în Renaștere ( vezi
”Școala din Atena” a lui Rafael ). Dar e un Esop chinuit de sărăcie și foame, însă
care-și păstrează demnitatea umană
- Predarea cheilor cetății Breda
- Portretul Papei Inocențiu al X-lea – acesta văzându-și portretul a exclamat
”Troppo verro!” ( ”prea adevărat”! ).
- Meninele – capodoperă, cuplul regal văzut în oglindă (două mici pete de culoare! ),
surse de lumină din direcții diferite, în centrul atenției este artistul și șevaletul!,
tot în prim plan meninele, piticii și câinele iar în centrul compoziției Infanta
Margeurita copil. Accent pe valoarea picturalului. Este o adevărată alegorie a
propriei sale îndeletniciri de pictor de curte. Pe peretele din fundal se află două
tablouri cu tematică mitologică, unul al lui Rubens și altul al lui Jordaens! În
această lucrare vdem ambiția pitorului de a arăta că munca artistului plastic nu e
doar un meșteșug disprețuit de nobili ci el pledează aici pentru dreptul pictorului
66
 de a fi omologat drept unul dintre promotorii cunoașterii umane, că munca
artistului este una intelectuală – NĂZUINȚA DE A REABILITA PE PLAN
SOCIAL MUNCA ARTISTULUI-CREATOR CARE DĂ VIAȚĂ IDEILOR.
- Inovații în pictură, noi scheme compoziționale, pânze construite prin clarobscur.
- Pictează portrete ”de aparat” – redă caracterul uman al modelelor. Paleta: brun și
ocru – influența nordicilor
- Desenul eliptic, nuanțe nesaturate – vezi Meninele. Pictează urâtul sau monstruosul
cu aceeași fervoare a picturalului ca și frumosul proporțiilor ideale.

B.E.MURILLO

- apreciat în plan european datorită scenelor religioase ( Madone, Imaculate

concepții, îngeri încântători, Iisus copil etc ).
- scene de gen: ( tip ”bodegon” ) – serie de copii ai străzii: ”Copii mâncând fructe”,
”Mic cerșetor” – drama unui individ lipsit de vise și speranțe.
- redă excelent obiectele care înconjoară personajele, colorit fin fără contraste
violente
- ”Fata la fereastră” – ( ”Las Gallegas” ) considerat capodopera geniului lui Murillo,
un exemplu de modernitate, tabloul conceput ca entitate autonomă = frumusețea
operei de artă este pur intrinsecă - o metaforă de mare valoare estetică, a privirii,
a ascunderii și neascunderii.

CURS 5.03.14 Prof. Iacob

PICTURA ÎN OLANDA ÎN SEC. Al XVII-lea (1620-1680)

Olanda secolului XVII

- 1599- apare Olanda – în urma Păcii de la Utrecht – monarhia habsburgică spaniolă
recunoaște independența teritoriilor actuale ale Olandei.
- Olanda este o țară puternic protestantă, având o viziune culturală diferită de ceea
ce se întâmplă în Italia catolică. Viziunea asupra imaginii este una iconoclastă –
imaginea nu are rol în Biserică, arta religioasă nu are importanță.
- Olanda este o țară modernă în sec. XVII, sistemul feudal este abandonat; Olanda
trăiește din manufactură și comerț. Densitatea populației este mare, resursele sunt
puține, are ieșire la mare – devine o uriașă putere marirtimă – au acces la resurse
în alte părți și devin principali furnizori de produse care vin de peste mări.
- Olanda este puternic urbanizată - orașe puternice în care se fabrică diverse
produse meșteșugărești. Rezultă un ”bum” economic în sec. XVI-XVII – motiv
pentru care olandezii își pot păstra independența. Burghezia devine foarte puternică,
clasa de mijloc reprezentând peste 50% din populație.
- În aceste condiții se produce arta olandeză în sec. al XVII lea
67
- În Olanda pictorul e privit ca un meșteșugar iar arta ca o meserie, o profesie
( spre deosebire de Italia unde artistul este o vedetă ).
- Pictura trebuie în primul rând să fie bine executată d.p.d.v. tehnic, profesional. Nu
este important subiectul ci modul de execuție. Astfel apar genuri de artă: natura
statică, scena de gen, peisajul. ACEASTA ESTE URIAȘA PARADIGMĂ A SEC.
al XVII-lea!
- Rezultă o explozie de pictori foarte buni, numiți ”mici maeștri”, într-un timp
foarte scurt, pe un teritoriu foarte mic! Apare și o specializare a pictorilor pe
”genuri„. Pictorii nu au nici o problemă să lucreze împreună, apar lucrări realizate
de mai mulți artiști, fiecare câte o ”bucată” din tablou.
- Apar mecanisme comerciale moderne care schimbă statutul artei: Biserica nu mai
este un patron al artei, regele Olandei nu e un monarh absolutist, nu mai are o mare
putere financiară; nici patronajul aristocratic nu mai este puternic. Astfel, apare
piața liberă a artei!!!: comanditarii comandă de câți bani au iar artistul lucrează ca
atare. ARTA ESTE O MARFĂ! ( desigur cu valoare simbolică ) – dar rămâne o
marfă ca oricare alta. Procesul artistic de comandă începe să fie mai mic decât arta
produsă de către artist pentru un cumpărător necunoscut ( pe care artistul
anticipează că există – astfel artistul își manageriază arta în funcție de ce se cere ).
- Apar licitațiile de artă, publicitate pentru artă ( expun în crâjme, unii artiști chiar
sunt patroni de crâjme în care ... expun )
- Pictura olandeză e un elogiu adus realității; caracterul laic al picturii este subliniat
prin: formate mici, iconografie apropiată de cotidian.

Mari peisagiști:
Peisajul este pentru olandezi un pretext al picturii, obiect al unei meditații morale,
natura este creația lui Dumnezeu.

HOBBEMA
- este reprezentativ pentru peisajul olandez: peisaj rural, atmosfera olandeză ( apă,
mori de vânt ).
- peisajul se pictează așa cum este, se redă ceea ce se vede, are spațialitate și redare
perspectivală, se pictează activități cotidiene.
- Cerul ocupă 2/3 din lucrare – cerul înseamnă lumină! Lumina este reală,
elementele naturale interacționează între ele.
- În peisajul olandez în general, nu există accent pe figură, nu există eroi, oamenii
sunt niște elemente din realitatea vizibilă. Atenția concentrată pe detalii.

Seghers:
- folosește clar-obscurul, atmosfera este mai tensionată decât la Hobbema, pictează
apusuri, răsărituri, furtuni, dinamică dramatică.

68
 Willem van de Velde:
- pictează peisaje marine specifice olandezilor.

Cuyp Aelbert
- un splendid peisagist, pictor al luminii, specialist al peisajelor cu animale.

Natura statică olandeză:

WILLEM CLAESZ
- specialist în naturi statice, detalii impecabile, texturi redate cu măiestrie.
- natura statică arată bunăstarea vieții burgheze olandeze! ( mâncare multă, veselă
prețioasă etc ).
- este un spectacol de imagine pictată ( punct comun cu spectacolul barocului
italian ), aranjarea obiectelor este teatrală. Dimensiunile lucrărilor sunt mici.
- Natura surprinsă nu e un instantaneu, lucrurile sunt ”aranjate” voit, se urmărește
redarea câtor mai multe și diferite texturi. Diversitatea texturilor e un scop
regizoral.
- Se prezintă frumusețea lucrurilor mici, neînsemnate.
- ARTA OLANDEZĂ ESTE DESCRIERE! (”art of describing”) – nu elimină
detaliile, nu există ”sinteză”, nu există ”imaginație” – artistul olandez nu-și
imaginează ci vede – dar această impresie este de fapt superficială, pentru că el
descrie atent unele lucruri care sunt deja ”căutate”, compuse, aranjate. Compunerea
naturii statice este regizorală, artificială.
- Artistul își alege atent ”lumea”, o aranjează, apoi o pictează în amănunt.
Pieter Claesz
- mâncările puse pe masă au interior și exterior: lămâia e desfăcută, pâinea e tăiată,
scoicile desfăcute – lucruri în care dacă ”sapi” vei găsi ceva special, spectaculos,
savuros.
- Dacă în general pictura religioasă arată măreția lui Dumnezeu, pictura protestantă
îl arată pe Dumnezeu în Creație – de aceea se dezvoltă peisajul și natura statică –
care arată frumusețea Creației iar prin Creație îl poți contempla pe Creator.

REMBRANDT VAN RIJN

- este un artist baroc într-o țară protestantă ( dinamism, contrast, clar-obscur,

compoziție diagonală ), poet al culorii-lumină.
- de ce Rembrandt are succes într-o țară protestantă ? Pentru că picturile sale nu
sunt pentru Biserică ci pentru spații private, ele nu au rol sacru ci un rol moral. Nu
sunt obiecte de cult.
- Concepție originală a clar-obscurului, modeleuri fără vibrații, treceri abrupte de la
lumină la întuneric = compoziții cu caracter de ”instantaneu” ( fond brun, apoi trece
direct la compoziție amestecând culorile în straturi groase ).
69
- Folosire savantă a ornamentelor și costumelor.
- În tinerețe pictează chipuri de bătrâni sugerând o viață interioară care pulsează în
spatele chipurilor urâțite de trecerea anilor.
- ”Moise sfărâmând tablele legii”, ”Apostolul Pavel”
- A pictat numeroase portrete ale mamei sale: ”Mama pictorului ca profetesa
Hannah”, ”Bătrână femeie citind”.
- Lungă serie de autoportrete ( peste 60 )– excelent autoportretist, se pune pe sine în
diferite roluri; acestor portrete le încredințează dorința și speranța lui de mântuire,
ele fiind tentative de ”imortalizare” imagistică. Cele de la bătrânețe au o mare forță
de introspecție. ”Autoportret râzând” – imaginea expresivă a unei suferințe
asumate în ultimele ei consecințe, fără mistificare, o imgine elocventă a înfrîngerii
totale a unui trup de către Timp, exprimarea unui teluric dureros de precar în esența
sa. În portrete veșmintele au un rol esențial.
- Interioare în care se află personaje ca Saskia ( prima soție ), Titus ( fiul ) sau
Hendrickje Stoffels cea care l-a sprijinit cu devotament în ultimele decenii ale vieții.
”Saskia pregătindu-se să intre în apă pentru a se spăla” – capodoperă
- chipuri de evrei
- ”Lecția de anatomie” – ( două lucrări cu această temă ), lucrări celebre, de neuitat
sunt imaginile celor două cadavre utilizate de profesorii Tulp și Deymann, inerte și
pure, fără intenții de a desemna simbolic sau să ilustreze o realitate mai presus de
natură, religioasă sau mitologică.
- ”Profetul Ieremia” – îmbrăcat bogat deși proorocul era sărac.
- ”Papa Inocențiu X”- chip desenat robust, reflectând un caracter autoritar.
- ”Fiul risipitor”- istoria biblică – ca lecție morală, de aceea pictura cu subiect
religios a lui Rembrandt este acceptată.
- ”Rondul de noapte”- lucrare care nu a fost agreată de comanditari pentru că nu
erau ei în centrul atenției ci în centru era lumina, arta, știința compoziției.

SEMINAR ( Olanda – continuare )

Scena de gen:

JAN STEEN
- ”maestru minor”, prolific și controversat, un mare nume din pictura olandeză,
alături de Rembrandt, Vermeer sau Hals.
- Pictează lumea umilă, imorală și mizeră a păturilor inferioare.
- scene de gen – oameni obișnuiți, există o doză de umor, ironie și uneori intenții
moralizatoare
- artistul avea o berărie în Delft iar în secundar pictează distracții comune în crâjmă,
chefuri pline de umanitate și exuberanță, atmosferă vioaie.

70
- scene ambivalente: pe de o parte accente moralizatoare – ”așa NU”, pe de altă
parte ceea ce se degajă din scenă îndeamnă spre ”așa DA” – există această
dualitate, mesajul nu e rigid moralizator dar există ironie de moravuri.
- Există atmosferă și elemente baroc: teatralitate, exagerare.
- Apar scene în care un doctor consultă la domiciliu o doamnă – e vorba de fapt
despre faptul că doamna nu are nici o boală ci mai degrabă suferă...din dragoste, iar
cea care-i știe secretul este servitoarea. Aceste picanterii fac farmecul scenelor de
gen olandeze.
- Teme iconigrafice:
- 1.”Compania veselă” – băutori de ambele sexe, muzicanți
- 2.”Companii rele” – scene de bordel, clienți jefuiți de prostituate și proxenete, cu
bărbați de o mare varietate tipologică
- 3.”Consultații medicale”- pacienți și medici.
- Sexul frumos lipsit de poetizări clasicizante și de prețiozități de manieră, au trupuri
opulente.
- Scene moralizatoare: ” Preotul mustrând o femeie”- anecdotică ascuțită, femeia
lascivă și corpolentă ascultă destul de neatentă îndemnurile preotului, acesta
preocupat mai degrabă de grațiile femeii decât de sfintele povețe.
- neguțători de pește, brutari.
- ”Tânără fată cu scoici” – farmec al inocenței, farmec și frumusețe
- e un pictor al realității înconjurătoare umile, mizere sau banale, subiectele tratate
cu un umor foarte personal în registru ironic.

VERMEER
- maestru celebru în sec. XVII olandez, vârf al picturii olandeze ( Salvador Dali îl
considera cel mai mare pictor din toate tipurile! ), pictează scene banale, simple,
liniștite, interioare domestice.
- artist dificil, au existat sute de falsuri Vermeer! Azi sunt recunoscute ca originale 39
de lucrări ( + 3 probabile ).
- ”Femeie turnând laptele”- ecleraj difuz, nefiresc, care proiectează personajul într-o
atmosferă ireală.
- ”Femeie la fereastră” - o doamnă e preocupată de ce se întâmplă afară, deschide
fereastra – există un mister, respirație oprită, narațiune imprecisă, lucrează cu
expresii faciale care nu sunt explicite, atmosfera e misterioasă.
- lumina folosită impecabil, reproduce lumina puțin naturală.
- are subtilități gratuite pentru a da valoare picturală suprafeței.
- un personaj feminin coase-brodează ( o cusătoreasă ).
- ”Mijlocitoarea”, ”Scrisoarea de dragoste”, ”Stăpâna și slujnica” – o servitoare
aduce o scrisoare, probabil cu mesaj erotic, stăpânei sale.
- ”Dantelăreasa”
- ”Alegoria picturii” – lucrare celebră, draperie barocă, personajul feminin îmbrăcat
artificial – pictorul își construiește realitatea pe care o pictează.
71
- Pictura lui Vermeer solicită atenția privitorului, trebuie să fii atent la detalii.
- ”Fata cu perlă” – are o privire ciudată, portretul exclude privitorul. Se uită oare la
artist ? Acest tip de imprecizie este specific lui Vermeer.
- Reacția stăpână-servitoare – într-o lucrare care trimite spre o poveste de dragoste
ilicită.
- În general, personajele sale nu ne bagă în seamă, privitorul violează intimitatea
personajului! – pictura intimistă – specifică picturii olandeze de sec. XVII!
- Lucrările sale propun o nouă estetică în care calitățile intrinsece primează
asupra valorilor ”înnobilante” care să îmbogățească sau să înalțe din exterior
rezultatul travaliului creator.

FRANS HALS
- activitate desfășurată în Haarlem
- personaje preferate: bețivii – ”Băutorul vesel” – prototip al unui stil de viață, plin
de bucurie sinceră ( o ”joie de vivre” ), lipsit de ipocrizie. Alcoolul era un drog
universal în Olanda
- specialist în portrete de grup, portretist foarte bun, expresiv, accentul cade pe
amănuntul veșmintelor.
- interioare de taverne, prostituate și serii de muzicanți; un incontestabil maestru al
redării artistice a acestui colorat spațiu social.
- ”Companie rea” – scenă de bordel; ”Țiganca” ( nici urmă de cosmetizare ),
”Malle Babbe” ( urâțenie fizică subliniată )
- Serie de portrete cu copiii aflați pe străzile din Haarlem.
- în portretul de grup, toți sunt în centrul atenției, portetele sunt individualizate.
- are și portete făcute la comandă – portete ”de aparat„ dar are și portrete de piață
liberă cu personaje pitorești.
- este înainte de orice, pictorul jovialității, redă magistral râsul; pictura sa are la
bază o lume ”minoră” nevalorificată artistic de Renaștere sau manierism. Arta
sa nu are accente moralizatoare.
- Spre finalul vieții opera sa are și accente tragice: vezi portretele ”Eforilor” și
”Eforelor” azilelor de bătrâni din Haarlem: atmosferă sumbră, apăsătoare, chipuri
obosite, golite de expresie.

Peter de Hooch
- apropiat ca tehnică de Vermeer, pictează scene simple de viață domestică a
burgheziei mijlocii, realist, fără cosmetizări clasiciste.
- preferă personajele feminine și copiii.
- ”Despăducherea”, ”Femeie torcând”.

Nicolas Maes
- elev al lui Rembrandt; pictură de gen cu interioare domestice, personaje banale.
- ”Pereche de îndrăgostiți la portiță”.
72
Philips Wouwermans
- pictează ”peisaje animate” – în care dă o mare atenție personajelor umane,
compoziții cu caracter pronunțat narativ, caută pitorescul.
- lucra cu o rapiditate extraordinară.
- viața cotidiană a păturilor sărace, scene de vânătoare, scene istorice ( bătălii din
războiul de 30 de ani ).
- ”Pe drum” – cea mai cunoscută lucrare, talent pentru compoziție.

Adriaen van Ostade

- pictează ”tablouri țărănești” cu subiecte din lumea rurală, realiste, manieră
idealizantă, clasicizantă a idilei bucolice
- ”Țăranii sub umbrar”- capodoperă a genului, atmosferă de familiaritate calmă.

Gabriel Metsu
- scene de bordel imorale, comfortul căminului burghez, neguțători din piețe, dar și
personaje ale Sf. Scripturi.
- redă o lume mulțumită, senină, lipsită de griji.
- în scenele religioase se simte influența lui Renbrandt: ”Obolul văduvei sărace”,
”Fiul risipitor” – beat într-un bordel, jefuit de o prostituată.

PICTURA FLAMANDĂ ÎN SEC. AL XVII-LEA

- Flandra rămâne sub influența habsburgilor catolici – există pictură religioasă

comandată de Biserică dar și scene mitologice care au legătură cu manierismul și
barocul italian.
- SE PRODUCE AȘADAR O RUPTURĂ CONCEPTUALĂ FAȚĂ DE OLANDA
PROTESTANTĂ. În comun au o tradiție și limba. Toată zona nordică este similară
economic și social – profund urbanizate, meșteșugul și comerțul au un rol esențial.
Burghezia e influentă. Flamanzii nu fac comerț pe mare dar în schimb ei înființează
primii în lume bursa de mărfuri!
- Tradiția culturală comună face să apară asemănări cu Olanda. Flandra e un ținut
hibrid – burgheză dar catolică, artiștii circulă mult.

PETER PAUL RUBENS

- Emblemă pentru secolul al XVII –lea flamand, ultravedetă alături de Bernini,

arhetip de pictor universal ( maestru al culorii, compoziții înflăcărate, prieten al
suveranilor, ambasador de ocazie ).
73
- Are centrul la Anvers dar circulă foarte mult – în Italia unde studiază Antichitatea,
în Spania, Franța, etc. Este un bun diplomat, folosit pentru misiuni diplomatice,
potent intelectual, poliglot.
- Apreciat la Curțile europene: Filip IV al Spaniei, Carol I al Angliei, Maria de
Medici etc . Susține Contrareforma.
- Culoarea e baza picturii: munca asupra tușei, combinații cromatice îndrăznețe
( roșu și verde, roz și bleu ), caracter dramatic și pasional al pânzelor.
- Universul său uman nu are de a face cu umanitatea măruntă, banală sau urâtă; figuri
umane idealizate, portretizează lumea bogată – mediu familiar artistului.
- este în primul rând pictorul alegoriilor mitologice-istorice de spirit clasic, al
portretelor elegant aristocratice.
- ”Coborârea de pe Cruce” – cea mai barocă compoziție din lume! Rubens este
pictor baroc pur.
- Pictează scene de vânătoare, animale, cai – scene de forță, dinamice, inclusiv
dinamică cromatică.
- Știe să facă lucruri mari, exotice, puternice, dinamice, dar rămâne extrem de fin
și elaborat dpdv cromatic. Limita dintre obiecte sau personaje nu e trasată prin linie
ci prin diferențe de subtilitate cromatică. FORMELE SE MODELEAZĂ PRIN
CULOARE.
- Pictează ”excese” – tematica mitologică – dar personajele nu fac parte din
mitologia antică clasică. E un alt fel de Antichitate. Personajele sunt antice dar
grobiene. Singurul lucru ”fin„ este pictura!
- Pictează și peisaje, scene de gen îmbrăcate în tematică mitologică, desenează
portrete.
- ”Venus la oglindă” – Venus are slujnică o...negresă.
- Este un foarte bun portretist – preia scheme renascentiste de la Leonardo da Vinci
și Rafael. Chiar și în portret e mai importantă culoarea decât figura în sine.
- Pictează peste 20 de portrete imense pentru Maria de Medici – în care îmbină
alegoria cu personaje reale. Regina comandă uriașa serie de picturi pentru că, deși
era regină a Franței, francezii o urau suspectând-o de legături cu habsburgii. Seria
este așadar o campanie de imagine făcută Mariei de Medici pentru a o legitima în
fața francezilor.
- Lucrează cu foarte mulți ucenici și colaboratori. De aceea multe lucrări sunt
atribuite ”atelierului lui Rubens”. Ucenici: Jacob Jordaens, Antoon van Dyck etc.
- Există 3 categorii de lucrări:
1.”Atelierul lui Rubens” – nu sunt făcute de el.
2 lucrări la care a avut și el contribuție – schițează compoziția și dă nota finală.
3. lucrări făcute integral de Rubens – foarte puține.
- RUBENS E ÎN PRIMUL RÂND UN BRAND!
- El descoperă importanța numelui și a stilului. Imaginea artistului unic și original nu
a existat dintotdeauna.

74
ANTON VAN DYCK
- personaj aristocratic, favorit al multor curți europene, magnific portretist.
- picturile sale au un fel de moliciune și melancolie, a contribuit la crearea unui tip
ideal de degajare aristocratică.
- ”Suzana și bătrânii” – scene biblice, intenții de alegorizare.
- ”Sf. Ieronim” – bătrân, aproape nud, chip urâțit de vârstă, impresie puternică de
demnitate ontologică și forță interioară și spirituală.
- inovator în gravura în ”aquaforte”.
- pictor de curte al regelui Carol I Stuart al Angliei unde duce o viață pompoasă și
libertină: ”Carol I Stuart la vănătoare”.

JACOB JORDAENS
- unii îl caracterizează drept ”un Rubens vulgar”, ceea ce nu este întru totul adevărat.
- a fost un pictor al alegoriilor, expresii ale unei vitalități primare și debordante,
trupuri masive, obeze, zeii ca niște țărani rotofei.
- ”Triumful Amfitritei” – celebră
- ”Închinarea păstorilor”
- În pictura de gen abordează motivul iconografic al ”Satirului în casa țăranilor”
( peste 20 de lucrări )
- ”Sărbătoarea bobului” – serbare populară dezlănțuită cu ocazia Bobotezei. Din
această serie cel mai cunoscut este tabloul ”Regele bea!”: toată lumea petrece, râde,
bea, mănâncă cu lăcomie = uitare de sine, exuberanță, bucuria de a trăi.
- A fost un excelent reprezentant al artei baroce europene!

DAVID TENIERS cel TÂNĂR

- cel mai valoros elev al lui Adriaen Brower, apreciat în epocă de personalități
importante.
- serie de ”Serbări țărănești” – o lume țărănească curată, ordonată ”aproape
burgheză uneori”.
- tematică religioasă: ”Fiul risipitor” – petrecăreț, risipindu-și averea, scena având
totuși o ”cumințenie”.
- tema ”Medicului de la țară”
- ”Jucătorii de cărți” – nimic din aspectul caraghios, caricatural al lui Brower.
- Portrete ale membrilor înaltei societăți.

ADRIAN BROWER
- reprezintă cealaltă parte a picturii flamande
- pictorul preferat al lui Rubens – care avea 10 lucrări ale acestuia. Rubens aprecia la
Brower culoarea.
- Unul din cei mai mari coloriști ai sec. al XVII-lea!
- Pictează scene de gen, medicină de țară ( frizerul era și medic!), derbedei, scene de
tavernă, încăierări, jocuri de cărți și zaruri, tema alcoolului și a tutunului.
75
- ”Marele fumător”- lucrare celebră aflată la Louvre. Era foarte bun la expresia
facială și individualizarea personajelor ( expresivitatea gestului emfatic, a grimasei )
- Figura umană grotescă este apanajul lui Brower, alături de culoare. El nu prezintă
un om ci un portret tipologic.
- ”Băutori la masă”, ”Țăranii la cârciumă”: capacitate de redare sugestivă a unei
atmosfere specifice cu totul admirabilă! Ridică banalul și urâtul uman, transfigurate,
în sfera esteticului.
- Sugerează că lucrurile au întotdeauna o latură comică, caraghioasă – ceea ce
salvează de la tragic ființa umană, chiar cu prețul ridiculizării ei.
- ”Bărbierul chirurg al satului”.
- ”Jucătorii de cărți” – capodoperă, gamă coloristică îndrăzneață ( complementare
roșu și verde ), îndepărtare de realism prin caricaturizare.

BAROCUL ÎN FRANȚA ȘI ANGLIA- sec. XVII ( Curs Prof. Țoca )

- În Franța și Anglia putem vorbi despre baroc doar în sensul larg al termenului,
acesta fiind puternic marcat de clasicism – baroc clasicizat.
- Ambele state sunt monarhii; sistemul francez – absolutism monarhic, puterea
regelui de sorginte divină.
- Clasicismul prinde contur în sec. XVII din dorința de a readuce în atenție valorile
asociate cu antichitatea clasică greco-romană.

Franța:
- monarhie absolutistă – regele este centrul statului.
- Ludovic al XIV –lea – rol important, se vorbește de un ”stil Ludovic al XIV lea”.
Arta devine instituționalizată, controlată de la centru. Regele sesizează că arta
poate fi folosită pentru propaganda statului ( ”Statul sun eu!” ).
- 1648 – apare Academia – care va da direcțiile artei franceze mult timp de acum
încolo. Este vorba despre un Colegiu al celor mai importanți artiști, o instituție
închisă pe lângă care vor apărea diverse școli de artă. Activitățile Academiei vor fi
conduse de Charles le Brun – în această perioadă statul francez va face comenzi
uriașe. Astfel, mulți artiști se vor întoarce în Franța ( în special din Italia ). Franța
începe să se afirme artistic în concurență cu Italia.
- Academia considera că arta se poate învăța ca orice lucru, se poate măsura,
reglementa, etc. ( arta subordonată statului ).
- Arta trebuie produsă și nu importată ( se limitează inportul de artă din Italia ).

Jacques Callot
- important gravor
- ”Vederea Bredei”

76
- Panouri legate de teatru, comedia de l`arte, despre mizeria războiului ( războiul de
30 de ani ).

Georges de la Tour
- ”Iosif tâmplarul”- influență Caravaggio, micul Iisus ține o lumânare – El aduce
lumina lumii.
- ”Adorația păstorilor” – lumina venită dinspre lumânarea lui Iosif luminează chipul
Pruncului care iradiază lumină în jur.
- ”Maria Magdalena”

Louis Le Nain
- ”Familie de țărani” – accente caravagești.

Simon Vouet
- ”Toaleta lui Venus”
- Artist racolat în anturajul regelui; interes pentru colorit în tradiție venețiană, texturi,
joc lumină/umbră – direcție renascentistă italiană.
- Abordare clasicizantă, figuri din statuarul antic.
- ”Venus și Adonis” – influență din arta antichității, din poeziile pastorale frecvente
în lumea greco-romană care descriu viața de la țară, amorul etc.
- ”Punerea în mormânt”

NICOLAS POUSIN
- și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Italia, a studiat sculptura antică,
reprezentând pentru mulți chintesența picturii clasice franceze. A fost protejatul
cardinalului Barberini și al lui Cassiano del Pozzo ( mecena ).
- Consideră pictura ca fiind o activitate cu totul intelectuală.
- opera sa e străbătută de disputa desen-culoare. Practică o pictură a proporției și a
tensiunii morale. Consideră desenul superior culorii; caută echilibrul și armonia.
- Două fațete importante ale artei sale: dorința de claritate și atracția pentru lumina
venețiană. A făcut din tablou un spațiu reflexiv autonom.
- ”Păstori în Arcadia”- viziune de o nostalgie senină care estompează spaima morții.
- ”Moartea lui Germanicus” – ( general roman ucis în anul 14 dHr ) fundal
arhitectonic și tipul de a spune povestea duc spre clasicism. Există un calm cu toate
că subiectul este tragic. Nimic nu e strident, țipător, violent.
- ”Peisaj cu Sf. Ioan în Patmos” – Sf. Ioan într-un peisaj frumos scriind Apocalipsa!
Nu e un peisaj real ci unul inventat, idealizat, pitoresc.
- ”Înmormântarea lui Phocion”, ”Femeile Sabine”

77
Claude Lorrain
- peisaje, este primul artist care a ieșit și a pictat în natură; atrage atența spre
frumusețile sublime ale naturii.
- câțiva englezi bogați și-au transformat parcurile din jurul locuințelor
după...capodopere peisagistice ale lui Lorrain.
- ”Peisaj cu nimfe și satiri”

Arta Academiei din Paris

- Condusă de Charles le Brun care a încercat să standardizeze felul de a picta.

- Serii de planșe care prezintă expresii umane
- Este părintele academismului
- ”Alegoria regelui care guvernează el însuși”, ”Ordinea stabilită în finanțe” –
Ludovic XIV tânăr cu zeița Atena.
- Stil eclectic
- ”Martiriul Sf. Andrei”- compoziție echilibrată, căutată, nimic excesiv sau strident,
totul e prețios, pretențios

Hyacinthe Riqaud
- ”Portretul oficial al lui Ludovic al XIV lea”

Louis Le Vau, Claude Perrault și Charles Le Brun – realizează proiectul Louvre –

ului din Paris – vechea reședință a regilor Franței ( inițial fusese chemat Bernini pentru
acest proiect dar a fost respins ! ). Influență baroc cu accente clasice puternice
( parterul e soclu pentru templul cu coloane pereche de la etaj ).

Charles le Brun, Louis le Vau și Jules Hardouin-Mansart: Palatul Versailles –

edificiu pentru ”Regele Soare”. Fațada clasică cu accente baroce; ”Galeria oglinzilor”!,
grădini, cascade, fântâni arteziene.
În grădinile Versailles-ului Francois Girardon și Thomas Regnaudin realizează
grupul statuar ”Apolo și nimfele”.

Jules Hardouin-Mansart – ”Biserica Invalizilor”

Pierre-Paul Puget – ”Milo din Crotona” – sculptură

ANGLIA

- În Anglia suveranul e ținut în frâu de Parlament – nu avem proiecte de anvergura

celor franceze.

Inigo Jones
78
- ”Casa reginei” ( arhitect )

Sir CHRISTOPHER WREN

- marele arhitect al sec. al XVII –lea!, matematician și geometru.
- marele incendiu care a distrus 4/5 din Londra i-a dat posibilitatea să participe la
proiecte pentru refacerea Londrei
- ”Catedrala St. Paul” – Londra – combinație clasic / baroc – cupolă cu 3 foi,
iluminată prin ”lanternă” și tambur ( la fel ca Domul Invalizilor din Paris )
- Palatul Blenheim – al ducilor de Marlboro.

Vanbrugh și Hawksmoor
- arhitecți; castele tipice de la țară

ROCOCO ( 21.03.14 – Prof. Țoca )

- Sec. XVIII -au loc discuții între două tabere: adepții lui Pousin și cei ai lui Rubens
( ”pousen”-iștii pun accentul pe linie iar ”rubens”-iștii pe culoare ).
- Pousin: cei care cunosc desenul sunt mai educați, mai învățați.
- Rubens: desenul e doar un suport pentru culoare; culoarea e inspirată din natură.
Desenul se adresează minții iar culoarea sufletului și este mai ușor de înțeles pentru
majoritatea oamenilor ( este o abordare mai largă, democratică – o pictură mai
apropiată de ”mase” ). Până la urmă câștig de cauză au coloriștii.
- Roccoco – începutul sec. al XVIII-lea; artiștii formați în atmosfera Academiei.
- Pictura rococo: teme vesele, culori pastelate, o factură delicată, tușă rapidă și
fluidă, gust public monden.
- MAREA TEMĂ a sec. XVIII o reprezintă căutarea fericirii, adică în esență a
plăcerilor și libertinajului.
- Pictura istorică cedează locul operelor orientate spre individ, portrete și scene de
gen, unde reprezentarea unei mitologii curtezane nu neglijează dimensiunea
erotică ( nudul devine obiect estetic autonom ).
- Madame de Pompadour – amanta regelui, marchiză, reprezentativă pentru
doamnele din sec. XVIII, organizează saloane ( întruniri ) în care se dezbăteau idei,
se citea poezie etc. Apare instituția ”salonului”. Devin la modă casele private, în
special la țară.
- În 1715 moare Ludovic al XIV-lea și urmeză fiul său Ludovic al XV-lea care avea
doar 2 ani – nobilii profită și pleacă din Versailles; astfel se construiesc case ample
la oraș și apar saloanele, spații elegante, cu mobilier de bună calitate dar care putea
fi mutat ușor pentru că spațiul era folosit și ca sală de bal, întruniri etc. Într-o astfel
de atmosferă se naște roccoco-ul.
79
- Totul e mobil, schimbabil, bogat ornamentat; spațiile sunt mai mici, intime. Apare
interesul pentru Orient ( India, China ) de unde se aduc diverse obiecte decorative,
mărfuri exotice, se folosesc oglinzi pentru iluzia spațiului. Bibelourile de azi își au
originea în roccoco-ul francez ( statuete, servicii de ceai – băutul ceaiului e un nou
mod de viață ).
- Unii spun că roccoco-ul e o formă de baroc.
- Ce diferență există între roccoco și baroc ? Roccoco-ul este mai pastelat, mai
colorat, mai ”afectat” ( e pentru cei ”cu nasul pe sus” ); detaliile în roccoco sunt mai
mărunte, mai complicate ( ”roccoco” = pietricică ); inspirația și sursa roccoco-ului
sunt obiectele naturale ( barocul se inspiră mai ales din arhitectură ). Caracteristic
roccoco: decor vegetal, multe linii curbe și contracurbe, contrast între plin și gol,
asimetrism voit, complicat în exces, foarte mult decor, capricii.

Pictura roccoco:

ANTOINE WATTHEAU
- ”Îmbarcare spre Cythera” ( insulă în Grecia asociată cu nașterea zeiței Venus ).
- Pictează pentru prima oară serbări galante ( ”fette galante” ), evocă comedia
dragostei într-un mod nerealist.
- Costumații inspirate din ”comedia de l`arte”.
- Pictura roccoco e asociată cu cuvântul ”frivol” ( neînsemnat, ușuratic, se ocupă de
lucruri mărunte )
- ”Mezzetin” – personaj din ”comedia de l`arte”
- ”Sărbătoarea iubirii”, ”Plăcerile balului”.

FRANCOIS BUCHER
- ”Portretul Doamnei de Pompadour” ! – tipul femeii educate, amfitrioană a
saloanelor.
- ”Triumful lui Venus” – scenă mitologică, pretext pentru a crea lucrări cu tentă
erotică ( acceptate tocmai pentru că erau ”îmbrăcate” cu pretextul mitologic ).
- ”Odalisca”, ”La Toillete”

Jean Honore FRAGONARD

- ”Leagănul”, ”Zăvorul”
- A cunoscut gloria în scene de gen apoi decăderea.

Jean Baptiste Simeon CHARDIN

- pictează scene de gen din viața burgheziei.
- ”Balonul de săpun”, ”Guvernanta”, ”Brioșa” ( naturi moarte )

80
Jean Etiene LIOTARD – naturi moarte

CLODION – statuete de teracotă: ”Nimfă și satir”, ”Satir încoronând o Bacantă ”

ANGLIA:

Wiliam HOGARTH
- primul pictor englez de seamă
- ”Orgia” – notă satirică și moralizatoare
- Are cicluri de lucrări cum sunt cele numite ”Progresul desfrâului” ( The Rake`s
progres ); ”Căsătoria la modă” – scene de gen.

ITALIA:

CANALETTO
- a pictat pentru aristocrații vremii scene din marile capitale și orașe ale Europei

ȚĂRILE GERMANICE:

Johann Fisher von Erlach – arhitect de biserici

Egid Quirin Asam – sculptură
Dominikus Zimmerman – arhitect de biserici în Bavaria
Balthasar Neumann – camera regală de la Wurtzburg – tavanul decorat de Tiepolo
( ”Căsătoria lui frederick Barbarossa” – pictură )

Mănăstirea de la Melc / Austria = roccoco integral!

NEOCLASICISMUL ( sec. XVIII ) ( Prof. Țoca )

- un mare impact l-a avut Iluminismul ( curent de gândire – raționalism: Newton,

John Loke, Voltaire, Diderot, Jan Jaques Rousseau; Imaginea lumii bazată pe
experiment, empirism, încercare de redefinire a lumii pe baza observațiilor, a
experiențelor, noi sisteme politice se impun violent: Revoluția americană 1776,
Revoluția franceză 1789 )
- Care este legătura ideilor umaniste cu clasicismul ( antichitatea clasică ) ?
Asocierea între cele două se referă la democrația greacă și romană care sunt
redescoperite acum în noua mentalitate republicană. Este și o încercare de a
reconstitui lumea antică greco-romană pe baze științifice, bazate pe surse reale. Spre
81
 mijlocul sec. XVIII se descoperă ruinele orașelor romane Herculaneum și Pompei.
Lumea începe să circule spre Orient ( în condițiile în care turcii nu mai sunt un
pericol ). Se redescoperă: Atena, Corintul, Damascul, Egiptul etc. Rezultă un mediu
prielnic pentru a se lua contact direct cu vestigiile antice romane, grecești, egiptene
etc.
- Important pentru neoclasicism – ca centru – este orașul Roma unde sunt cele mai
multe vestigii, există pinacoteci, colecții de artă veche, ruine vechi excavate
și...jefuite, pentru a fi apoi vândute amatorilor de antichități.

Johan Ioachim Winckelman

- scrie ”Considerații despre imitarea operelor grecești” și vorbește despre
necesitatea copierii operelor de sculptură, pictură și arhitectură din antichitatea
greco-romană.
- Operele grecești ”sunt caracterizate de o măreție calmă și o senină grandoare”.
Acestea vor fi caracteristicile neoclasicismului. Alte caracteristici: liniaritate
(primează desenul ) și planearitate ( personajele sunt în același plan; ca decorurile
la teatru).

Burke
- scrie despre un nou concept: sublimul – care e diferit de ”frumos”; el este un
sentiment născut în contact cu fenomene naturale care te copleșesc, te uimesc.
Sublimul va fi capitalizat puternic de Romantism.
Neoclasicismul se naște în Anglia mai devreme, apoi se cristalizează în Franța și
culminează în jurul anului 1800. Romantismul se naște în aceeași vreme dar va înflori
mai târziu.

Anton Raphael MENGS

- artist germanic ( austriac ) care a trăit mult la Roma
- ”Parnassus” – Vila Albani, Roma: Apollo este chiar cardinalul! Înconjurat de
muze. E o revenire la Rafael!
- ”Ioan Botezătorul”

Gavin Hamilton
- ”Andromaha plângând moartea lui Hector”

Giovanni Battista Piranesi

- gravor în Roma, gravuri cu ruine romane ( temă importantă la romantici!)
- ”Templul Dianei”

Thomas Banks
- ”Moartea lui Germanicus” – relief, sculptură
82
Wedgwood
- industriaș englez, inventează porțelane și îl invită pe sculptorul Flaxman să creeze
imagini pe aceste porțelanuri. Rezultă vase de porțelan cu albastru și bej, care devin
la modă ( bazate pe ilustrații de pe vasele antice ), obiecte decorative pentru
șeminee etc.

Angelica Kauffman
- pictură, membru fondator al Academiei Regale din Anglia
- ”Cornelia Gracchus prezentându-și copii ca pe niște bijuterii” – mama fraților
Gracchus face un gest care vorbește despre valorile familiei
- ”Diana cu nimfe” – influență roccoco.

Benjamin West
- locuiește la Londra, pictează compoziții istorice
- ”Moartea generalului Wolfe” – generalul care cucerește Quebec-ul.

Joshua REYNOLDS
- pictează portrete, influențat de Van Eyke, amestec de baroc, roccoco, clasicism
- ”Lady Sarah Bunbury jertfind Grațiilor”
- ”Comandorul Augustus Keppel” ( atitudinea sa este cea a lui Apollo Belvedere! )
- Peisajele din spatele personajelor sunt inspirate din peisajele lui Poussin și Lorain.

ARHITECTURĂ

Lord Burlington și Wiliam Kent: Chiswick House: erau la modă casele la țară cu
grădini mari împrejur.
Parcul englezesc: Parcul din Stourhead, Wittshire, Anglia.
Robert Adam – arhitect și decorator de interioare: Camera etruscă din Osterley Park
House. La Strawberry Hill House – semn coerent de refacere a goticului, construcție
cu ferestre și creneluri gotice, elegant, cochet în interior, bogat decorată și colorată.

Georges Stubbs
- ”Leu atacând un cal” – pictează în special cai.

John Henry Fuseli ( Anglia )

- ”Thor luptându-se cu șarpele din Midgard” scenă din ”cântecul Nibelungilor”
- Romantism incipient, interesat de Michelangelo
- ”Coșmarul” – lucrare celebră

Thomas GAINSBOROUGH
- interes pentru natură, portrete, romantism incipient.
83
FRANȚA

Pantheonul din Paris: în arhitectură și sculptură neoclasicismul francez se dezvoltă

mai repede decât în sculptură ( Pantheonul este locul de veci al celor mai importanți
oameni din istoria Franței ).
Fațada teatrului Francez L`Odheon

Claude-Nicolas Ledoux – arhitect important

Etienee-Louis BOULLE- arhitect celebru mai degrabă prin ceea ce a imaginat în
proiectele sale care nu s-au realizat.

Jean Baptiste GRUZE

- pictură de gen cu componentă morală, educativă; lăudat de Diderot ( primul critic
de artă în sens modern ) pentru calitatea moralizatoare a picturilor sale.
- ”Căsătorie la țară”, ”Septimius severus și Caracalla”

Jean Antoine HODON

- sculptor
- Voltaire, Benjamin Franklin, George Washinthon: putere de observație a figurii
umane, drapaj antic.

JAQUES LOUIS DAVID

- vârful picturii de factură clasică
- David și școala sa urmăresc redarea unui maxim de expresie printr-un minim de
mișcări și de gesturi: îndreptare utilă adusă gustului baroc.
- Expresie clară, respingerea oricărui detaliu nesemnificativ, compoziții sobre și
riguroase ( vezi Poussin )
- a subliniat scopul politic, practic și social al artei. Se îndepărtează de simpla imitare
a antichității și introduce expresia, subordonează pictura sculpturii ( din Antichitate
s-au păstrat doar sculpturi ), are o puritate a liniei, se ocupă de trupuri și ignorează
sufletele, pune accent pe meșteșug. Lasă moștenire artei franceze din sec. XIX
virtuozitatea obținută pe seama antichității.
- În politică a fost un fanatic, adept al ideilor lui Robespiere apoi s-a atașat de ideile
lui...Napoleon ( care era eroul reacțiunii față de ideile sale anterioare ).
- ”Antiochus și Stratonice”- perspectivă, drapaje, arhitectură clasică – este o lucrare
de examen!
- ”Jurământul Horaților” ! – arată loialitatea pentru Republică și ideea de sacrificiu
pentru binele comun, pentru binele societății. Contrast între curajul războinicilor și
slăbiciunea femeilor, remarcabilă cunoaștere a formei în timp ce culoarea este
neglijată, urâtă. Opoziție cu arta de Curte. Corpul gol din statuara antică este model
de perfecțiune estetică, anatomică și politică.
84
- ”Moartea lui Socrate” – compoziție bine echilibrată.
- ”Sabinele oprind lupta dintre romani și sabini” – considerat mare succes al lui
David.
- ”Moartea lui Marat” – subiect delicat, contemporan, considerat capodopera sa.
David a luat parte activă la viața politică din vremea Revoluției fiind ministru al
propagandei. Marat a fost asasinat de o femeie, scena e transpusă în limbaj
neoclasic. Marat e liniștit, frumos, parcă...doarme, totul e simplu, curat...parcă e o
scenă din Pieta. Lucrarea e o mare...minciună dar e capodopera lui David ( limbaj
clasic transpus într-un subiect contemporan ). Vigoare extremă, precizie, dorința de
a duce la paroxism expresia, vrea să se simtă oroarea acestei scene sângeroase. ”E o
lucrare care depășește neoclasicismul și romantismul, este o operă realistă, o
anticipare a lui Courbet” ( L. Venturi ).
- ”Madame Recamier”
- Aportul personal al lui David la istoria gustului înseamnă hotărâre, rigoare,
certitudine, precizie și virtuozitate în tehnica desenului.

ROMANTISMUL ( seminar 04.04.2014 )

- accent pe culoare, îndepărtare de realism.

- valorifică o concepție psihologică asupra operei de artă, ambianțe subiective,
căutarea sublimului, a misterului, a dramei, originalitatea reprezentărilor; naturi
sălbatice, mări furtunoase, munți grandioși.
- SUBLIMUL este prin excelență o trăsătură a Romantismului, care se concentrază
pe imaginație, subiectivism, natură, istorie națională.
- peisajul romantic dorește să copleșească ( vezi Turner ), sunt peisaje locale,
naționale.
- Teme romantice: natura, ruinele, lucrurile care impresionează ( moartea etc )
- În 1756 Burke stabilește diferența dintre Frumos = agreabil, atrăgător, duios, nobil
și Sublim = i se asociază frica, infinitul, adversitatea, durerea.

FRANCISCO GOYA
- studiază cu Jose Luzan Martinez la Madrid, apoi cu Francisco Bayeu; lucrează
pentru manufacturile regale făcând cartoane care sunt schițe pregătitoare pentru
broderii ( subiecte frivole, simple ).
- Personalitate marcantă, care a rupt cu tradiția sec. al XVIII-lea în ceea ce privește
idealurile și tehnica acestuia, creînd o nouă tradiție și răsturnând canoanele de
frumusețe moștenite prin: forma sa îmbucătățită, impresionistă, culoare ( contraste
mai degrabă decât nuanțe ). Idealul său: valoarea eroică a poporului, a vulgului, a
urâtului.
- realizează serii de gravuri: Ororile războiului, Capriciile – satiră la adresa
superstițiilor, a unor idei retrograde; ”Somnul rațiunii naște monștrii” ( seria
”Capricii” ).
85
- ”Familia lui Carol al IV-lea” – portret de grup cu accent pe redarea fizionomiei.
Construiește totul prin culoare, iluzie, pensulație vie – ceea ce îl apropie de
Romantism.
- crează iluzii și ignoră detaliile: ” pensula mea nu trebuie să vadă mai bine decât
mine”- zice Goya
- ”2 Mai”; ”3 Mai” ( 1808 ) – fapt istoric contemporan; cei executați sunt speriați,
soldații fac ceva automat, nu li se văd fețele.
- ”Execuțiile din 3 mai”- valoarea transcendentă a credinței, acel nenorocit care
ridică mâinile este ”un nou Christ pe Golgota” ( Lionello Venturi ). O mașinărie
oarbă zdrobește o valoare umană; avem față în față valoarea umană și inumanitatea
mașinii. Este expresia unui ideal epic. Tot ceea ce este mai mizer, mai inuman, mai
vulgar în viața popoarelor e înălțat de Goya la rangul de epos, fără a-i modifica
caracterul social sau moral. Interesul uman arătat de Revoluția franceză pentru omul
părăsit, pentru victimă, a devenit la Goya subiect de pictură. ESTE SFÂRȘITUL
FEUDALITĂȚII ÎN PICTURĂ.
- ”Saturn devorându-și copiii”
- ”Capriciile” – revolta împotriva mizeriei sociale, a ignoranței și nedreptății, a
superstițiilor și clerului ( Inchiziția! ) – o lume a groazei. Apare aspectul bestial al
vieții umane. ”Visul rațiunii produce monștri” ( stampa nr.13 ) – ”un monstruos
verosimil” ( scrie Baudelaire ).
- Portrete – se inspiră din Velasquez și Gainsborough.
- ”Dona Antonia Zarate” – capodoperă
- ”Familia lui Carol al IV-lea” – chipuri caricaturale, realiste.
- A pictat și scene religioase: ”Ultima cuminecătură a Sf. Iosif din Calasanz” –
dovada religiozității lui Goya în pragul morții.
- ”Dezastrele războiului” – net superioare ”Capriciilor” ; conștiința tragediei; artă
pură.
- Producția târzie: viziuni tragice, culori întunecate.
- ”Portretul lui Jose Pio de Molina” – creație pură.

Wiliam Blake
- subiecte mitologice sau religioase

JOHN CONSTABLE
- ”Carul cu fân” – subiectul este peisajul ( un peisaj din Suffolk ); cel mai mare
succes al său, face senzație la expoziția Paris din 1820, considerat ca o revoluție în
pictură: interpretarea poetică a luminii – mai ales în varianta în eboșă, naturalețe
spontană. Peisajele sale sunt locuri reale, nu sunt inventate și sunt extrem de
luminoase ( lucru care l-a mirat pe Goya când i-a văzut lucrările expuse la Paris ).
Realizează studii de nori ( care sunt efemeri, schimbători ).
- Mai ales datorită lui a fost abolită prejudecata că arta trebuie să reprezinte exclusiv
figura umană. A reînviat gustul pentru pitoresc în arta picturală.
86
- Oferă peisajului valoarea unei revendicări naționale. Peisajul său este un English
Landscape.
- A depășit romantismul, ajungând la naturalism și chiar mai departe de el.
- Devotament pentru natură, rusticitate; condiția artei este umilința – scrie
Constable. Intuiește valoarea religioasă a naturii.
- A avut idei impresioniste: faptul că natura se schimbă rapid, ”nu există două zile
asemănătoare...”, nu pictează panorame ci doar fragmente din natură; lumina poate
influența decisiv un peisaj care, funcție de lumină poate deveni un nou motiv
artistic; renunță la măreție, la grandios.
- Parcul Wivenhoe
- Malvern Hall

WILLIAM TURNER
- ”Hanibal și armata sa traversând Alpii” – armata e copleșită de natura violentă
- Expune prima oară la...15 ani!
- Celebrele sale furtuni – natura dezlănțuită e un subiect romantic, iar vasul cu aburi –
vârful tehnologiei – e strivit de natură.
- ”Nava cu sclavi”- lucrare celebră, sclavii bolnavi sau morți sunt aruncați peste
bord, subiect cu încărcătură politică, dar e vorba și despre natura în sine care
biruiește asupra omului.

Caspar David Friedrich ( german, romantism )

- Marea de gheață” – natura care copleșește
- Ceea ce face el este extrem de ”german” – surprinde locuri care creează imaginea
unei Germanii unitare

Thomas Cole: descoperă America, loc diferit de locul de unde a plecat.

Frederic Church

Ane-Louis GIRODET
- elevii lui David vor constitui un grup care va creea ”clasicismul romantic”.
- ”Somnul lui Endymion” ( un păstor de care se îndrăgostește Selene, zeița lunii ) –
subiect romantic ( somnul, luna ).
- ”Înmormântarea lui Atala” – accent pe trăiri și experiențe personale.

INGRES:
- elevul lui David, școlit în Franța, purtător de stindard al clasicismului și ”tată” al
academismului.
- Două aspecte ale operei: raportarea la Antichitate și Renaștere și o muncă
novatoare ( exemplu de grafism epurat și vivacitate ).
- Accent pe desen ( face schițe, crochiuri – rapiditatea liniei, spontaneitate ).
- Declară că ”STILUL ESTE NATURA” – apără observarea precisă a modelului.
87
- arta lui e un protest împotriva artei expresive, utile și sociale. Este un romantic
special și straniu dar care s-a pretins clasic ( un ”romantism înghețat” care a luat
numele de ”artă pentru artă” ). Accent puternic pe știința desenului ( ”linia este
totul” ). Cele mai bune picturi ale lui sunt portretele. Avea o mare admirație față de
antici și clasici, pentru Fidias și Rafael.
- ”Autoportret”
- ”Portretul lui Napoleon” – ridiculizat de juriul Salonului și chiar de Napoleon
însuși. Există o exagerare, o grandilocvență, ”poza” lui Napoleon este cea a
lui...Dumnezeu Tatăl dintr-o lucrare a lui Van Eyke.
- ”Marea odaliscă”- orientalismul e un subiect romantic prin excelență, la fel ca
exoticul. Corectitudinea anatomică este lăsată la o parte pentru a picta cum vrea
artistul.
- ”Nudul Valpincon” – dintr-o baie turcească
- ”Louis Francois Bertin”, ”Portretul doamnei Riviere”- considerate capodopere
- folosește pictura în straturi, glasiuri, caracteristică clasicismului

Jean GROS
- o schimbare de paradigmă.
- ”Casa ciumaților din Jaffa” ( Palestina ) – Napoleon face aici o vizită, fiind
prezentat ca un rege francez, dar și ca ...Iisus Hristos care vindecă paralitici și
leproși prin atingere!

Theodore GERICAULT
- ”Pluta Meduzei” – speranță, moarte, viață; o lucrare manifest a romantismului
francez care începe cu Gericault și ajunge la apogeu cu Delacroix. Intenție
polemică cu guvernul Restaurației.
- Studii după capete de oameni ghilotinați sau după bolnavi psihic.

EUGENE DELACROIX
- apogeul romantismului francez. ”cele mai frumoase opere de artă sunt cele care
exprimă pura fantezie a artistului” – scrie Delacroix. Se dezvoltă ideea unei arte
autonome, eliberată de funcția sa moralizatoare, religioasă sau politică. Pictura
devine propriul său obiect, culoarea se emancipează.
- ”Masacrul din Chios”- capodopera tinereții, reacția morală a artistului în fața unei
catastrofe umane contemporane.
- ”Barca lui Dante”( primul tablou expus ), ”Moartea lui Sardanapal” ( moartea
absurdă și violentă ); ”Femei din Alger” ( cel mai vestit dintre tablourile cu
subiecte orientale ), ”Vânătorii de lei” – explozie de culoare; subiecte foarte
romantice prin exotic și orientalism.
- ”Libertatea conducând poporul”
- Delacroix: ”O artă care satisface spiritul”.

88
- O vizită în Maroc în 1832 a fost o revelație care i-a modificat stilul – readuce
idealul antic la realitatea cotidiană, exotică. – introducerea pitorescului în artă. Vrea
să dea artei un conținut de valori spirituale și dă imaginației o importanță excesivă.
Pictura lui degajă o senzație de libertate – având consecință constatarea
individualității în artă și a independenței artistului față de ”legile artei” și față de
”natură”. El s-a detașat de gustul timpului – este vorba despre o polemică de
factură intelectuală. ARTA CA IMAGINAȚIE CREATOARE – individualitate,
libertate nemărginită = o reînnoire a formei și culorii! A fost primul care a impus
probleme de culoare, a descoperit că umbrele albului sunt violete etc. ( Paul
Signac îl consideră întemeietorul noii civilizații a culorii ).
- Delacroix este extrem de inovator în ceea ce face, a fost un bun teoretician, a folosit
complementarele!

REALISMUL ( Prof. Iacob )

- pictura în ”plain air” – realizată în lumea vizibilă, în mijlocul subiectului ( posibilă

datorită apariției culorilor la tub și șevaletului portabil ).
- industrializarea de la final de secol XVIII – început de secol XIX face ca oamenii să
iasă în natură și să aprecieze mai mult natura.
- artistul trebuie să fie aproape de realitate = apare peisagismul ”plain-airist” –
artistul și arta trebuie să se ocupe de lucrurile reale, de ceea ce ne înconjoară, de
lucrurile care ne influențează direct.
- Realismul este și o ruptură de teoria Romantismului ( care se ocupă de ”realitatea”
interioară – vise, fantezii etc ).
- Sub aspect tehnic Realismul înseamnă o redare precisă a realității – paradigma
estetică a mimesusului ( a imitației ).
- Realismul începe de la modestul gen al peisajului, care va produce o revoluție
conceptuală în istoria artei.
- Realismul nu este un curent stilistic unitar. Artiștii numiți ”realiști” de la începutul
sec. XIX nu sunt deloc unitari. Realismul nu redă fidel realitatea ci depinde de
subiectivitatea fiecărui artist. ( de exemplu H. Daumier este socotit realist dar el
face gravuri-caricaturi care sunt realiste doar pentru că redau fidel realitatea
societății contemporane artistului ). Cel mai ”realist” este socotit Courbet.
REALISMUL NU ESTE DECI REDAREA FIDELĂ A REALITĂȚII, ci redarea
lumii reale, realitatea imediată.
- Realismul este o mișcare culturală născută din mize și intenții sociale și politice.
- Cui se adresează Realismul ? Unui număr mai mare de oameni decât neoclasicismul
( pentru care trebuia să ai o educație clasică ). Realismul e mai ușor de înțeles
89
 pentru un număr mai mare de oameni, există o lărgire de spectru, o lărgire a
publicului de artă, lucru la care au contribuit saloanele pariziene ( iar mai târziu
cele londoneze – Academia Regală de Artă ). Apare și public din păturile sărace –
este așadar și o miză democratică. Tendința de democratizare a politicii și culturii
este datorată industrializării și revoluțiilor ( vezi Revoluția Franceză ) – lucru care
duce la lărgirea spectrului publicului de artă.
- Realismul este o artă făcută pentru popor.
- Marii reprezentanți ai realismului francez - Daumier și Courbet – erau persoane
publice, puternic implicați politic ( Daumier era socialist, iar Courbet era implicat în
Comuna din Paris ). Se consolidează ideea artistului implicat social ( contrar
artistului romantic închis într-un turn de fildeș ).

CONSTABLE
- ca peisagist are o mare influență asupra Realismului francez
- nu e un ”plain airist” propriu zis – lucrează în natură ( schițe, eboșe ) dar termină
lucrarea în atelier.
- Influențat de peisagismul olandez de secol XVII.
- Studii de nori – foarte importante pentru că norii sunt mereu în mișcare – apare
ideea artei care surprinde clipa trecătoare – natura se schimbă foarte repede –
pictezi natura cum este ea acum!

Școala de la Barbizon
- un sătuc lângă Paris, lângă pădurea Fontembleau.
- în 1833 Th. Rousseau descoperă acest loc; îl urmează Millet, Corot, Courbet, artiști
care fug de orașul devenit inuman.

THEODORE ROUSSEAU
- peisagist, lumina primește accente reale, romantice
- natura domină absolut prezența umană

COROT
- un soi de lider conceptual al peisagismului realist.
- ”este important să nu se piardă prima impresie care ne-a emoționat” ( Corot ).
- respect față de natură, realism spontan și surâzător, deschide calea impresionismului
- nu avea ambiții politice, era modest și retras.
- nu stă tot timpul la Barbizon, călătorește la început în Italia realizând lucrări cu
subiecte religioase ușor romantice. Aici vede arta Renașterii dar pictează peisaje
simple, umile, portrete de atmosferă psihologică. Tot în Italia pictează marile orașe
văzute ca niște peisaje. Din celebrele orașe el alege cu totul altceva, nu pictează
clădirile ci copacii, peisajul în sine.
- rafinat cromatic, pictează rapid și delicat ( e un reper pentru Manet ! )
- lucrări în „plain air”
90
- ”Podul de la Narni” capodoperă din perioada italiană, lupta dintre lumină și umbră,
estetică impresionistă!
- O noutate este și interesul redus pentru subiect, e un artist foarte mare și
important ca schimbare de paradigmă estetică! – nu mai sunt importanți eroii
antici ci un copac, un lac etc.
- ”Catedrala din Chartres” – catedrala e pictată de la distanță ca un simplu element
din peisaj = face o adevărată revoluție silențioasă
- ”Intrarea în portul La Rochelle” ”Plaja la poalele falezei de la Yport” ”Sat pe
țărmul mării”
- ”Podul din Mantes” – capodoperă, gri argintiu dus la extrem.
- Fapt mai puțin cunoscut: a pictat tablouri cu figuri – se păstrează 323 de lucrări!

COURBET
- realismul propriu-zis – un realism cu ton de ceartă, polemic, implicare socială,
politică, zgomotos. Refuză idealizarea academică, înalță reprezentarea omului la
statutul de pictură istorică.
- merge de tânăr la Paris, studiază maeștrii, își face autoportrete. La 23 de ani scriind
unui prieten zice că a văzut toată arta și cea veche și cea nouă și constată că...e mai
bun decât toți! Era lipsit de imaginație, vizionar naiv, narcisist, lipsit de simțul
realității politice și sociale ( republican socialist ).
- Redă foarte bine iluzia surprinderii realității. Acordă o importanță excesivă lumii
sale, atribuie vieții de zi cu zi, sărăcăcioasă și provincială, o valoare eroică, pictând
o scenă de gen în spiritul cu care alții tratau o scenă istorică.
- Volumul este unul din elementele esențiale ale artei lui Courbet, unde se întâlnesc
știința sa tehnică și atașamentul față de aspectul fizic al realității.
- Nu pictează colțuri pitorești de natură ci din natură pictează de exemplu doi
muncitori săraci care sparg piatră :”Spărgătorii de piatră” .
- ”Înmormântare la Ornans” – lucrare mărime naturală ( cât un perete ) –
compoziție nonconformistă - în mijloc e o groapă! – prezență spirituală discretă în
spate – un crucifix.
- Creează controverse cu pictura pornografică
- ”Domnișoarele de pe malul Senei” – controversat, îmbrăcate burghez dar într-o
poziție considerată indecentă ( tolănite în iarbă ).
- ”Bună ziua domnule Courbet!” – compoziție cu personaje ( obsedat de propria
persoană ) – întâlnirea dintre artist și un domn bogat însoțit de un servitor. Artistul
pare a le fi superior!
- ”Atelierul” ( ”O alegorie reală a ultimilor 7 ani din viața mea” ) – de dimensiuni
uriașe, personaje reale și realiste, dar nu este reală situația pictată. Publicul e
91
 prezent simbolic în atelier și e compus din oameni din clasa muncitoare. În mijloc
Courbet pictează un peisaj. În spatele artistului e un nud antic – adică ceea ce refuză
el să picteze!. Tot în spate e realitatea creștină ( prin Crucifix ) și prietenii bogați ai
artistului. E o lucrare prin care spune ce este arta pentru el.
- Pictează și furtuni, marea agitată, realitatea socială dură. A fost un bun peisagist.
- Provoacă conștient scandaluri. În 1855 i se refuză participarea cu lucrări la
Expoziția Mondială – cel mai mare eveniment din lume ( nu era o expoziție de artă
ci cu de toate ).

J.F. MILLET
- pictează în ”plain air”
- subiecte: oameni simpli de la țară în ipostaze de muncă
- refuzul orașului, refuzul muncii industriale
- omul este important în peisajele sale
- ”Culegătoarele de spice”: adună ceea ce se risipește pentru a nu se irosi grâul – sunt
suficient de sărace pentru a avea nevoie de acele boabe – trimitere spre referința
biblică a lui Rut și Boaz. Munca este văzută ca un act spiritual ( ritmul este domol
spre deosebire de spărgătorii de piatră a lui Courbet ) . Pictura lui Millet este o
pictură creștină – oamenii lui aparțin unei spiritualități – realism creștin. Efectele
picturii sale trimit în substrat spre creștinism.
- ”Femeie făcând pâine” – o femeie scoate din cuptor pâine – conotații spirituale
- ”Semănătorul” – lucrare care l-a inspirat pe Van Gogh
- ”Angelus” sau ”Rugăciune pe câmp”

DAUMIER
- artist de satiră, a lucrat mii de litografii publicate în ”Le Caricature” ( a lăsat peste
4000 de caricaturi!, deși astăzi cei mai mulți consideră că litografiile sale n-au fost
niciodată caricaturi ).
- ”Garagantua” – lucrare care îl face celebru pe Daumier în mediile liberale și
socialiste, este o caricatură pentru care va face și pușcărie.
- Trecerea de la comic la sublim se vede în opera sa, caracteritic fiind grotescul.
- ”Franța între două tunuri” , ”Melcii progresului”, ”Libertatea presei”
- Face și caricatură de moravuri, critică puternic justiția. Realismul său este un
realism politic care nu doar arată realitatea ci cere o schimbare socială = ARTA
CARE PRODUCE SCHIMBARE SOCIALĂ – începând din a doua jumătate a sec.
XIX. A intuit caracterul eroic al poporului, a fost un jurnalist de geniu, lucru care se
vede în opera sa. Are încredere în valorile morale ale demnității și libertății umane.
- Este și un foarte bun pictor, rămânând totuși, pe nedrept, cunoscut doar ca gravor.
Practică o pictură specială cu accente expresioniste (!) și gestuale (!), dar și lucrări
cu accente romantice dedicate lui Don Quihote ( simbolul autoiluzionării, în
contradicție totală cu realismul politic al lui Daumier ). Lucrează din memorie, fără
model, forma picturală are ”o origine jurnalistico-caricaturală” ( L.Venturi).
92
- ”Vagonul de clasa a III-a” – lucrare celebră, oameni umili, obosiți, săraci
( emigranții și scenele din tribunal erau teme specifice lui Daumier ).
- În pictură merge pe un fel de monocromie, nuanțe de gri pretențios încălzite cu
brunuri, simplificarea luminilor și a umbrelor contrastante ( vezi ”Fotoliile de
orchestră” – aproape monocromă ).
- ”Strada Transnonain” – o imagine pusă pe zidurile Parisului în mii de exemplare!
Dispare orice urmă de haz, invectiva politică biruie, se dorește trezirea ororii, a
indignării și a revoltei.
- ”Jucătorii de șah”, ”Pictorul în fața șevaletului”

SCULPTURA EUROPEANĂ – Sec. XVIII – XIX ( Prof. Iacob )

SCULPTURA NEOCLASICĂ
- întoarcere la arta antică, filtrată prin Renaștere.
- nu se adresează Antichității doar pentru că e frumoasă ci și pentru că e o ”artă
serioasă” care are o componentă morală. Arta trebuie să educe, să inducă spirit
cetățenesc.
- cele mai mari personalități neoclasice: Antonio Canova și Bertel Thorvalsen.

ANTONIO CANOVA
- sculptor italian are trăiește la Veneția, apoi face carieră la Roma, marea vedetă a
sculpturii din perioada sa, lucrează pentru o clientelă foarte larg răspândită
european.
- sculptează în special în marmură, teme mitologice, compoziții piramidale
echilibrate.
- ”Eros și Psiche”- ( psiche=suflet) – legătura puternică între iubire și sufletul uman.
- Comparație între arta lui David și cea a lui Canova ( ambii neoclasici ): personajele
lui David sunt statice, la Canova întâlnim dinamism și acțiune ( diferență de
atmosferă ); la David mesajul e pentru contemporani, la Canova e vorba de
frumusețe pur și simplu; modelele lui Canova trimit mai degrabă la perioada
elenistică, iar David la antichitatea romană; David e neoclasic pe tonul grav ( lucrări
grele, care spun ceva concret privitorului din epoca sa ). Canova e mai senin, calm,
subiectele nu transmit neapărat ceva contemporanilor, avem o exagerare a
mișcărilor.
- ”David” – eroul arată capul tăiat al lui Goliat ”fluturându-și” spada – dinamism,
retorică, dramatism.
93
- ”Maria Magdalena”, ”Heracles” ( mișcare excesivă ), ”Hebe” ( paharnica zeilor )

THORVALSEN
- sculptor danez
- ”Achile și Briseis” – basorelief în marmură ( specific lui Thorvalsen ), friză, statism
al personajelor. Există în compoziție o gradare, nu există interacțiuni de conflict
între personaje care sunt mult mai apropiate de Antichitate decât la Canova, atletice,
tipologice ( neportretizate ), simetrice, ton grav, eroic.
- ”Achile și Priam”: priam cere trupul mort al fiului său Hector pentru a-l îngropa.
Scena e dramatică, dar lucrurile sunt domolite prin reprezentarea calmă a
personajelor. E o dramă care depășește situația de conflict armat, ceva ce ține de
esența umană, e o pauză care depășește războiul. Prietenii lui Achile și chiar el
însuși au o atitudine rezervată, nu una eroică. Valorile umane profunde și eterne
reprezintă spiritul artei neoclasice.
- Are și scene pașnice, frivole ( vezi comparație ”Eros” la Thorvalsen și ”Eros”-ul lui
Canova – la Thorvalsen atmosfera e calmă, statică, liniștită ).

SCULPTURA ROMANTICĂ
- delimitarea neoclasic-romantic nu este atât de evidentă ca – de exemplu – în
literatură ( vezi Byron sau Moliere ).

Francois RUDE
- învață la Academie după lucrări clasice.
- ”Plecarea voluntarilor” sau ”Marseilleza” – lucrare importantă pentru diferențele
sau asemănările dintre romantici și neoclasici. Este o alegorie a patriotismului ,
îndemn la mobilizare, la luptă împotriva monarhiilor europene. Francezii înving
reușind să mobilizeze un număr foarte mare de combatanți – este prima armată
națională – toți aderau la același set de valori, se considerau cetățeni ( armatele
monarhice erau formate din mercenari și oameni care aveau interese de apărat –
aristocrați, latifundiari etc ). Elanul revoluționar al armatei franceze – e un subiect
romantic, hiperdinamic ( patriotismul e un subiect romantic ). Pe de altă parte
alegoria e un subiect clasic antic. Din arta antică se păstrează personajele
tipologizate, nuditatea eroică – specifică retoricii clasice.

Jean Baptiste CARPEAUX (sculptor)

- trăsături romantice evidente.
- ”Ugolino și fiii săi” – subiect extras din ”Infernul” lui Dante - expresivitate
emoțională exagerată. Personajul principal e oarecum portretizat, individualizat, cu
slăbiciuni particulare și accidentale.
- ”Eva ispitită” – poziția este exagerată, accent pe emoția dramatică. Lipsește
șarpele-diavol! De ce ? Nu mai e nevoie de prezența lui, pentru că drama se
94
 transformă într-un conflict interior ( diavolul este interiorizat, în vreme ce
clasicismul acționează prin exterioritate, arată personajele ca la teatru ). Este o
dramă psihologică ( nu una ”jucată” ).
- ”Alegoria dansului”- romantică e atitudinea și exuberanța dinamică; clasice sunt
personajele.
- ”Chinezul” – nu e un prototip clasic obișnuit, ci e un subiect exotic, reprezentând
alteritatea, străinul ( subiecte romantice ) = o expresie a alterității.

Antoine-Louis BARYE
- sculptează în special animale, fiind romantic prin dinamismul exacerbat, sunt lupte
între animale, fără o miză morală. A umplut Parisul de lei!
- Lucrează și scene mitologice, cum este ”Lupta grecilor cu centaurii” - exagerat
dinamică, mult contrast, soclu brut în contrast cu finisarea personajelor, exagerări
anatomice.

AUGUSTE RODIN
- vine cu idei novatoare marcând un nou început pentru arta sculpturală
- subiecte foarte variate, preocupart în special de figura umană.
- ”Ioan Botezătorul” – operă timpurie
- ”Burghezii din Calais” – grup statuar important, există mai multe variante, eroi
anonimi care s-au sacrificat pentru salvarea orașului de englezi. Nu este așezată pe
un soclu impunător deși reprezintă niște eroi! Este la nivelul spectatorului, eroii sunt
anonimi, sunt diferiți, portretizați, nu sunt vedete. Este o metaforă a eroului modern,
a sacrificiului pentru comunitate, pentru binele comun.
- Cariatida căzută, Danaida, Eva, Femeia ghemuită, Fiul risipitor, Gândul, Idolul
etern, Iris, Mâna diavolului, Mâna Domnului.
- ”Omul cu nasul spart” – prima sculptură expusă îi aduce și primele critici ( ”ce
vrea cu acest personaj care nu are numic ”excepțional”? ).
- Pasul sau Omul care merge, Porțile infernului, Gânditorul
- ”Portretul lui Balzac” – respins de municipalitate!
- Sărutul ( factură clasică ), Umbra ( trei lucrări care formează un ansamblu ),
Vârsta de bronz
- Lasă lucrările nefinisate, figura pare generată-născută din material.
- Nu mai este sculptură + soclu ci o sculptură care se naște din soclu, forma are o
geneză treptată din material. NU SEPARĂ STATUIA DE SOCLU.
- Relația dintre artă și materialul ei se schimbă radical la Rodin . Începând cu
Renașterea artiștii încearcă să ”ascundă” materialul, să ne determine să vedem
dincolo de material – să producă iluzia realității. LA RODIN SE VEDE
MATERIALUL – partea nefinită a lucrării este revolta materialului. Este o idee
foarte importantă care va produce modernismul.
- ”Omul care merge” – lipsesc voit mâinile și capul personajului – produce
intenționat fragmente de sculptură. Dacă Renașterea (re)descoperă corpul uman,
95
 Rodin spune că figura umană e doar un pretext. ”Omul care merge” e un erou
distrus, dar nu de vitregiile timpului ci voit, de către artist.
- ”Sărutul” – o alegorie a iubirii și senzualității ( clasic!); alegoria însă trebuie să
aibă un punct de referință, o poveste. ”Sărutul” lui Rodin nu face referire la nimic
din bagajul cultural al umanității ci e doar o metaforă independentă.
- ”Mâna diavolului” – tema este veche dar Rodin propune o nouă iconografie.
Relația om-diavol nu mai este ispitirea ci el inventează propria viziune pe această
temă = metaforă personală, născută din mintea sa. ESTE O URIAȘĂ
SCHIMBARE! ( la fel ”Idolul etern” ) - DE LA ARTA CA IMITAȚIE LA ARTA
CA EXPRESIE!- începe cu Rodin și cu post-impresioniștii. Arta nu se mai
preocupă cu ”în afară” ci cu ”în lăuntrul” artistului! De aceea Rodin e un artist
puternic și greu de acceptat pentru contemporani.

ACADEMISMUL ( Prof. Țoca )

- arta sec. XIX este un șir de ”bătălii” cu academismul.

- stilul ”academic„ e o contopire a stilurilor clasicist, romantic – ”academic” e orice
lucru făcut după rețete, în școli oficiale de artă.
- Academism: a studia reguli, a pune bază pe arta clasică greco-romană și pe
Renaștere.
- Academia apare în 1648 în vremea lui Ludovic al XIV-lea, primul director fiind
Charles Le Brun ( gust baroc, tendință clasicizantă ). Ideea înființării Academiei
este aceea că arta reprezintă o valoare și că este necesară eliberarea de influența
artiștilor străini și reducerea importului de artă. Franța și alte țări vor să-și
”producă„ singure artiștii. Riscul este acela al unei arte standardizate. Academia își
va proteja propriul establishment, o pleiadă de artiști care vor lucra după reguli.
- Salonul oficial – este generat de Academie în a doua jumătate a sec. al XVII-lea și
va fi un instrument prin care Academia își va prezenta producția artistică. Artiștii
sunt considerați niște gentilomi care practică o artă liberală, niște ”domni„ iar nu
simpli meșteșugari.
- În 1748 încep să fie ținute Saloanele la Luvru – fiind acceptat un public mai larg.
- Salonul va fi desființat de David la revoluție, dar va renaște după acest moment.
După 1848 Salonul se liberalizează foarte mult, se acceptă în juriu membri din afara
Academiei.
- Școala de Belle Arte – este a doua instituție produsă de Academie. Etapele de
admitere în Academie erau:
- 1.Examen de admitere
- 2.Studii 4 ani
- 3.Învățarea desenului ( gravuri ) după sculpturi antice
- 4.Examen intermediar
96
- 5.Desen după copii în gips
- 6.O nouă examinare intermediară
- 7.Desen după model viu
Nimeni nu îți punea pensula în mână 4 ani! Culoarea era ceva secundar. Urmau
cursuri de perfecționare, de ucenicie în atelierul unui pictor care te accepta.
- Comenzile de stat – erau importante în cadrul Salonului.
- Anual se expuneau 5000 – 6000 de lucrări la Salon! ( vezi lucrarea lui Francois
Joseph Heim – cu juriul Salonului din 1824 ).
- Cele mai importante erau scenele istorice care au relevanță, scene religioase și
mitologice. Nudurile erau ”ascunse” în subiecte mitologice, moralizatoare sau chiar
religioase. Natura statică și peisajul erau genuri considerate minore, simple imitații.
- Problema picturii academiste nu este tehnica ci faptul că e goală de conținut.

EXPOZIȚIA DIN 1855

- este mai aparte pentru că a fost inclusă în Expoziția Universală

- pavilionul de artă va fi la Palais de l`Industries

Premiați cu Marea Medalie de Onoare:

Sir Edwin Landseer - pictează scene istorice și cu animale

- ”High Life” ( un cățel în interior ) ; ”Low life” ( un cățel gras în lanț )
Peter von Cornelius – pastișează stilul Renașterii
Henri Leys – belgian – ”Edictul lui Charles”

Câștigători de medalii francezi – Marea Medalie de Onoare: Ingres, Delacroix

Alți medaliați:

Jean Louis Ernest MEISSONIER:

- mai târziu va primi și Marea Legiune de Onoare
- ”Cititorul în alb”, ”Jucătorul de cărți”, ”Finalul jocului de cărți”, ”Bătaia”,
”Ghidul”, scene napoleoniene ( Campania franceză din 1814 ).

Francois Joseph HEIM - pictează ocazii sociale, portrete de grup

Horace Vernet – subiecte istorice sau orientale

Medalii Clasa I
( 37 de francezi – între care Corot și Rousseau , 7 britanici )
Rosa Bonheur – scene cu animale sau cu viața de la țară
97
 Alexandre Cabanel – ”Moartea Francescăi Rimini și Paolo Malatesta” ( un fel
De Romeo și Julieta ), ”Înger căzut”.
J.H. Flandrin – nuduri masculine plasate într-un spațiu grecesc
Franz Xavier Winterhalter – austriac, portrete de conți, contese, capete încoronate
Thomas Couture – va refuza medalia
- ”Romanii în epoca decadenței” – pretext de a prezenta femei despuiate
- ”Pictorul realist”- pamflet la adresa realismului

Medalii clasa a II-a:

Gerome Bathesta – ”Baș-buzuc negru”

Sir Adolphe William Bouguereau – foarte la modă:
- ”Ziua tuturor sfinților”, ”Alma Paresns” ( Mama iubitoare ), ”Baigneuze”-
nuduri
Theodore Chasseireau

SALONUL REFUZAȚILOR – 1863

- La salonul din 1863 sunt respinse 4000 de lucrări! Acestea vor fi expuse separat în
altă încăpere din Palais de l`Industries la ideea lui Napoleon.
- Printre refuzați:

EDOUART MANET
- ”Dejunul pe iarbă” – lucrarea produce scandal, datorită subiectului dar și datorită
manierei de lucru ( figura centrală inundată de lumină ); face legătura dintre realism
și impresionism ( vezi ”Tempesta” lui Giorgione – subiect asemănător dar care nu a
provocat scandal ). La Manet este vorba despre o lucrare manifest.
- ”Olympia” – salonul din 1865 – alt mare scandal, suprafețe mari de pastă, contrast
puternic umbră-lumină ( nu glasiuri transparente cum se lucra la Academie ).
Lucrarea este plină de lumină; șochează și compoziția în sine ( Manet spune că el
nu face decât să observe ) ( Vezi subiecte asemănătoare: Tițian – Venus din Urbino;
Giorgione – ”Venus”, Alexandre Cabanel – ”Somnul lui Venus” premiată la Salon
și cumpărată chiar de...Napoleon! ). De ce scandalizează Olympia ? Olympia este o
prostituată de lux care ne privește...noi suntem clienții!
- ”Tânărul flautist” – lucrare benignă dar respinsă pe considerente tehnice, lucrarea
a fost acuzată că nu are volum, e prea plată ( ca o carte de joc ).
- ”Parcul Tuilleries”, ”Gardul de fier” ( Gara ), ”Balconul”
- Inspirație din stampele japoneze – un alt fel de a vedea spațiul, lipsa perspectivei.
- Eliberează pictura de academismul literar conferindu-i o nouă vocație: prezentarea
realității exterioare prin crearea unei realități piturale.
- Cu toate aceste inovații Manet râvnește totuși la recunoașterea Salonului.
- La sfârșitul carierei experimentează noi tehnici, pictează bărci pe Sena etc.
98
- ”Barul de la Follies Bergeres” – lucrare mare, o lumină care învăluie totul. Manet
deschide drumul impresionismului fiind primul pictor modern dar și ultimul
pictor iluzionist.

IMPRESIONISMUL ( Curs Prof. Iacob 23.05.14 )

- apare în a doua jumătate a sec. al XIX – lea – prima expoziție în 1874, urmează alte
7 expoziții până în 1886.
- Ruptură cu gustul burghez.
- influențe: noile cunoștințe despre optică, apariția fotografiei, stampele japoneze etc
- se practică pictura în plain-air
- nu se mai pune accent pe perspectiva liniară sau atmosferică
- pictura este fundamentată științific pe legile fizicii, ale fiziologiei receptării vizuale;
respinge fantezia, metafora
- marea descoperire: amestecul optic – pentru a obține un ton cromatic poți alătura
culorile pure, amestecul producându-se pe retina privitorului ( juxtapunere – tușe
scurte și juxtapuse, de culoare pură ).
- impresioniștii cred că convențiile picturii din Renaștere și până la ei sunt greșite și
nu surprind realitatea.
- Contrastul optic – o mai puternică imagine a realității – de fapt ei înlocuiau o
convenție cu o altă convenție ( și la ei vorbim despre o iluzie a realității ).
Impresioniștii nu contrazic miezul definiției artei – că arta imită realitatea, lumea –
dar în același timp ei prăbușesc multe convenții oficiale.
- Paradoxul impresionismului: contestă toate vechile convenții dar nu renunță la
legile fundamentale ale artei ( cum este faptul că arta imită realitatea ). Acest fapt
este mai important decât întreaga legendă că au fost neînțeleși.
- Impresioniștii dărâmă multe vechi concepte. Baudelaire în celebra sa lucrare
”Pictorul lumii moderne” arată că arta trebuie să arate frumusețea ascunsă a lumii
înconjurătoare.
- Impresioniștii sunt moderni prin:
Tehnică – amestecul optic
Subiecte noi – dezvoltă ideea plecată din sec. XVII și anume că nu noblețea
subiectului face calitatea picturii.
Peisajul – e privilegiat
Pictează oameni care-și petrec timpul liber ( loisir )
Descoperă umbra colorată ( nuanțe )
Noutăți tehnice: tușa juxtapusă, umbra colorată ( prezentă și la Velasquez ) etc –
toate puse împreună într-un mod coerent.
- Impresionismul este cauzat și de dezvoltarea industrială – apariția culorilor de tub:
ieftine, portabile, standardizate – favorizează pictura impresionistă.

99
- Aspectul de instantaneu al fotografiei este important pentru artiști, ei încercând să
surprindă spontaneitatea și prospețimea fotografiei. Foto-grafia ( ”scriere cu
lumină” ) este reacția dintre lumină, substanțe chimice argentice și un suport de
hârtie. Lumina desenează, nu artistul. Aparatul imprimă fotonii pe suportul argentic
în același fel indiferent de artist rezultând impersonalitate, viteză, realism.
Impresioniștii vor prelua faptul că pentru vizibil mai importante sunt LUMINA și
CULOAREA ( care sunt în fond același lucru ). LUMINA E FOARTE
IMPORTANTĂ, EA FIIND ESENȚA LUMII, A VIZIBILITĂȚII.
Esența Impresionismului este: redăm prin culoare pură ceea ce se întâmplă când
lumina se lovește de forme, de lucruri ( impactul luminii asupra obiectelor)!
- sunt interesați de schimbarea luminii, de felul cum se schimbă natura cu rapiditate.
Apar astfel serii de lucrări în lumină diferită cu același subiect
- vor să surprindă realitatea impresiei ( ”impresioniști” ) ( Monet, ”Impresie, răsărit
de soare” ).
- Nu vor să picteze ceea ce este durabil; e vorba de un soi de ”cinism” al realității
trecătoare. Pictura e atmosferă, lipsesc total tentele fanteziste.
- Începe epoca marilor negustori de artă: Paul Durand-Ruel, Ambroise Vollard.

Cl. MONET
- impresionistul prin excelență
- la început influența picturii clasice și a lui Manet
- lumina este esențială, tușe scurte, pete mici juxtapuse, umbre colorate, totul e
impresie luminoasă
- apa și aerul sunt elemente esențiale
- ”La grenouillere”- apă, bărci, loisir
- ”Câmpul cu maci”, ”Curcani”
- ”Impresie, răsărit de soare” – sinteză a practicii impresioniste
- Serii: ”Gara St Lazare”, ”Căpițe de fân”, ”Câmpuri cu maci”, ”Plopi”
- Pe finalul carierei apare seria ”Nuferilor” și a ”Podurilor japoneze”– mai mult
decât impresionism – îndepărtare de dorința de a reda realitatea, picturi aproape
abstracte, disoluția formei, de dimensiuni uriașe. Impresionismul este dus la
ultimele consecințe și practic, distruge impresionismul. Lucrează în atelier, se
renunță la impresia spontană de la fața locului = o artă expresie și nu o artă
impresie sau imitație.

A. SISLEY
- fascinație pentru apă și aer
- dispariția contururilor, impresie de intensitate ( tonurile pure mai puternice decât
cele amestecate ) = o pictură încinsă cromatic, incandescentă

PISSARO
- are grijă de compoziție, e mai echilibrat, mai îngrijit
100
- atmosferă ușor lirică
- ”Odihnă la câmp”- nu uită lecția peisajului olandez sau cea a lui Corot

A. RENOIR
- Nu e un impresionist tot timpul, e complex și ezitant, influențat de Manet.
- Anii 70 ai sec. XIX – este perioada lui impresionistă
- Accent pe figura umană. Pune împreună o pictură despre oameni și o pictură
despre lumină – esența picturii lui Renoir
- Nu renunță total la figura și acțiunea umană. Tema este în general loisirul.
- ”Canotori pe malul Senei”
- Nu este o artă a plăcerii pure ci o artă care reprezintă o atitudine socială –
introduce plebea în pictură.
- Poate lucra și clasic: are desene, studii, schițe
- Nudul feminin cu tehnică impresionistă – este un punct de forță a lui Renoir. Aici
este la limită, nu e un impresionism pur ci unul dus într-o zonă de artificial care
presupune și imaginație. Tehnica impresionistă + imaginație = contribuția lui
Renoir la complexitatea impresionismului.

EDGAR DEGAS
- interesat de aspectul social
- pictura socialistă a lui Daumier + tehnica impresionistă
- face o încercare eroică de a împăca impresionismul ca tehnică cu pictura socială. La
impresioniști estetica este pură: culoare + lumină. Dar Degas încearcă bizar să preia
tehnica impresionistă pentru a transmite un mesaj social.
- Specific lui Degas și contribuția sa la impresionism: balerine + pastel ( pastelul este
rapid, maleabil, redă ușor aspectul fugar ).
- Contează povestea explicită, despre ce este vorba.
- ”Lecția de balet” – în balet contează efortul, munca, forța fizică – dar nu forța
trebuie să se vadă ci grația. Baletul e un efort dar ceea ce se vede este grație. Degas
nu surprinde spectacolul ci ceea ce este în spate, munca teribilă pentru câțiva ani de
glorie. Profesorul stă rezemat în ciomag – disciplina! Artistul ne arată cum se
chinuie să ajungă sus, șansa de reușită este mică dar șansa de risc social e imensă.
- Degas e și un excepțional sculptor! ”Balerine înlănțuite”, ”Balerina”- bronz dar o
îmbracă cu...materiale textile – un fel de ready-made!! Inovează radical în arta
sculpturală – în care este foarte important.

101