Curs Succesiuni ID 2022I Morariu

Ioan Morariu Drept civil.
Succesiuni
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
DREPT CIVIL. SUCCESIUNI

ANUL DE STUDIU III
SEMESTRUL II
CADRU DIDACTIC,
Lect.univ.dr.Ioan MORARIU
București
2022
Ioan Morariu Drept civil.Succesiuni
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei integrală
sau fragmentară este interzisă.
I. INTRODUCERE
Cursul de drept civil-succesiuni se adresează studenților din anul III și se studiază în
semestrul II, constituind o aprofundare și o concretizare a noțiunilor generale de drept civil
acumulate pe parcursul primilor doi ani de studiu, dar și o modalitate de a cunoaște și înțelege
noi instituții specifice dreptului succesoral. Pe de o parte procesul de acumulare de valori
materiale, inerent ființei umane, iar pe de altă parte fragilitate și caracterul limitat al vieții
acestei crează fenomene sociale specifice circumscrise transmiterii acestor acumulări
materriale generațiilor următoare. Reglementarea legală din cele mai veci timpuri a acestor
fenomene sociale și importanța acestora impun obligatoriu analiza științifcă a acestora și
implicit abordarea didactică a acestor raporturi juridice.
II. OBIECTIVELE DISCIPLINEI

• analiza şi evaluarea problemelor generale şi speciale în legătură cu încheierea,
aplicarea și încetarea efectelor tratatelor ;
• identificarea cadrului juridic internaţional care stabileşte modul în care îşi desfăşoară
activitatea misiunile diplomatice şi oficiile consulare;
• înţelegerea modul de acţiune în cazul mijloacelor paşnice de soluţionare a diferendelor
internaţionale;
• analiza cazurilor în care intervine răspunderea subiectelor de drept internaţional, dar
și răspunderea conform reglementărilor care intră sub incidența dreptului
internațional penal;
• identificarea categoriilor specifice de sancțiuni internaționale și cazurile în care
acestea se aplică;
• aprofundarea conceptelor dreptului internațional umanitar;
• înțelegerea rolului organizațiilor internaționale universale și regionale cu competențe
specifice care se încadrează în dreptul internațional economic.
III. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI

1. Unitatea de învățare nr. 1 Considerații generale privind dreptul succesoral
1.1. Noțiune. Locul și rolul dreptului succesoral
1.2. Aspecte terminologice
1.3. Felurile moștenirii
2. Unitatea de învățare nr. 2 Elementele și reperele generale ale devoluțiunii succesorale.

2.1. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale
2.1.1. Noțiune.
2.1.2. Analiza caracterelor juridice ale transmisiunii succesorale
2.2. Deschiderea moștenirii
2.2.1. Aspecte generale privind deschiderea succesiunii
2.2.2. Data deschiderii moștenirii
2.2.3. Locul deschiderii moștenirii

2.3. Condițiile generale ale dreptului la moștenire
2.3.1. Enumerarea condițiilor.
2.3.2. Capacitatea succesorală
2.3.3. Vocația succesorală
2.3.4. Nedemnitatea succesorală
3. Unitatea de învățare nr. 3 Devoluțiunea succesorală legală

1.1. Principiile generale ale devoluțiunii succesorale legale. Excepții.
1.2. Reprezentarea succesorală
1.3. Reguli speciale privind diferitele categorii de moștenitori
1.3. 1. Reguli speciale privind clasele de moștenitori legali.
1.3.2. Reguli speciale privind drepturile succesorale ale soțului
Supraviețuitor
4. Unitatea de învățare nr. 4 Devoluțiunea succesorală testamentară

7.1. Noțiune. Specificul devoluțiunii succesorale testamentare
7.2. Testamentul. Felurile testamentelor
7.3. Legatul. Ineficacitatea legatelor
7.3. 1. Legatul. Aspecte generale.
7.3. 2. Ineficacitatea legatelor.
5. Unitatea de învățare nr. 5 Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice mortis
causa
5.1. Interzicerea actelor juridice asupra unei moşteniri nedeschise
5.2. Interzicerea unor clauze testamentare
5.3. Rezerva succesorală
5.4. Reducţiunea liberalităţilor excesive
5.5. Raportul donațiilor
6. Unitatea de învățare nr. 6 Dreptul de opțiune succesorală

6.1. Noțiuni generale
6.2. Subiectele dreptului de opţiune succesorală
6.3. Actul de opţiune succesorală
6.4. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală

6.5. Exercitarea dreptului de opţiune succesorală
7. Unitatea de învățare nr. 7 Transmisiunea activului și pasivului moștenirii

7.1. Obiectul transmisiunii
7.2 Transmisiunea activului moştenirii
7.3. Transmisiunea pasivului moştenirii
7.4. Certificatul de moştenitor
7.6. Petiția de ereditate
8. Unitatea de învățare nr. 8 Indiviziunea şi partajul succesoral

8.1. Indiviziunea succesorală
8.2. Partajul succesoral
9. Unitatea de învățare nr. 9 Moştenirea vacantă

9.1. Vacanța succesorală
9.2. Beneneficiarii moștenirii vacante
IV. SURSE BIBLIOGRAFICE

A. Tratate, cursuri, monografii
• Alexandresco, Dimitrie, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil romȃn,
Iași, 1890.
• Bacaci Alexandru, Comăniță Gheorghe, Drept civil. Succesiunile, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2013.
• Boroi Gabriel, Stănciulescu Liviu, Drept civil. Curs selectiv pentru licenţă. Teste
grilă, Ediţia a III-a, revizuită şi actualizată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012.
• Chirică Dan, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003.
• Constantinovici Rodica, Macovei Ioan, Baias Flavius-Antoniu, Chelaru Eugen, Noul
Cod Civil. Comentariu pe articole, Ediţia 2, Ed. C.H. Beck, 2014.
• Chirică, Dan, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2017.
• Deak, Francisc, Tratat de drept succesoral, Editura Actami, București, 1999.
• Eliescu, Mihai, Moștenirea și devoluțiunea ȋn dreptul R.S.R., Editura Academiei,
București, 1966.
• Florescu Dumitru, Drept succesoral, Ediţia a VI-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013.
• Florescu Dumitru, Drept succesoral, Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Ed. Universul
• Genoiu Ilioara, Dreptul la moștenire în Noul Cod civil, Ed. C.H.Beck, București,
2012
• Hamangiu, C-tin, I.Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil romȃn ,
București, 1998.
• Kocsis Jozsef, Vasilescu Paul., Drept civil.Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2019.
• Macovei Dumitru, Striblea Marius Sebastian, Drept Civil. Contracte. Succesiuni.
Seria JUS, Ed. Junimea, Iaşi, 2000.
• Marcushon Victor, Drept civil.Succesiuni, Ed. Universul Juridic, București, 2020
• Molcuţ Emil, Oancea Dan, Drept Roman, Casa de Editură şi Presă ’’ ŞANSA ’’
S.R.L., Bucureşti, 1993.
• Negrilă Daniela, Moştenirea în Noul Cod Civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013.
• Romeo Popescu, Francisc Deak, Tratat de drept succesoral. Volumele I-III, Editia a
IV-a, actualizată si completată, Editura Universul Juridic, 2019.
• Romeo Popescu, Francisc Deak, Tratat de drept succesoral. Vol. I - Mostenirea
legală, Editia a III-a, actualizată si completată, Editura Universul Juridic, 2013.
• Romeo Popescu, Francisc Deak, Tratat de drept succesoral. Volumul II -
Mostenirea testamentară, Editia a III-a, actualizată si completată, Editura Universul
Juridic, 2014.
• Romeo Popescu, Francisc Deak, Tratat de drept succesoral - Ediţia a III-a,
actualizată si completată. Vol. 3- Transmisiunea si partajul moștenirii, Editura
Universul Juridic, 2014.
• Rusu Adrian, Adam Ioan., Drept civil.Succesiuni, Ed. C.H.BECK, București, 2013
• Stănciulescu Liviu, Curs de Drept Civil – Succesiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012.
• Urs Ilie, Drept civil. Succesiuni. Curs Universitar, Ed. Universul Juridic, București,
2017.
• Urs R. Iosif, Todica Carmen , Drept civil. Teoria persoanelor, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2016.
B. LEGISLAȚIE
1. Codul civil;
2. Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale;
3. Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publi¬cităţii imobiliare) ;
V. METODE ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE

Studiul dreptului succesoral în anul III, semestrul II se încheie cu susţinerea unui
examen. Examenul este scris şi se bazează pe teste-grilă (de regulă 18 întrebări). În cazul
desfășurării examenului on line se utilizează aceeași procedură de examinare.
De-a lungul activităţii tutoriale, sub conducerea tutorelui, studenţii pot participa activ
la dezbaterile teoretice şi aplicative. Lucrările de control, desfăşurate conform planificării
cuprinse în calendarul disciplinei, reprezintă 20% din nota finală obţinută de student. Pe
parcursul desfășurării activității didactice, studenții la învățământ la distanță vor fi evaluați
prin susținerea a două teste grilă, dar și prin lucrări de verificare care au ca obiectiv
înțelegerea aspectelor practice identificate în ceea ce privește succesiunile și dreptul
succesoral. În derularea activităților specifice învățământului la distanță vor fi utilizate toate
instrumentele puse la dispoziție de platforma informatică utilizată în cadrul universității.
Notarea finală se face cu note între 10 şi 1, potrivit actualului sistem existent în învăţământul
universitar. Nota obținută în urma susținerii examenului final este formată din suma
punctajului acordat pentru fiecare grilă rezolvată corect, la care se adaugă punctul din oficiu.
Punctajul acordat în baza evaluărilor pe parcurs se adaugă la notă finală numai în cazul în
care studentul a obținut nota de trecere, adică 5.
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.1
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTUL SUCCESORAL
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore

CUPRINS
1. Unitatea de învățare nr. 1 Considerații generale privind dreptul succesoral
1.1. Noțiune. Locul și rolul dreptului succesoral

OBIECTIVE SPECIFICE
La finalizarea studiului unității de învățare studentul va fi în măsură să:
definească dreptul succesoral;
arate locul și rolul dreptului succesoral;
definească noțiunea de succesiune;
caracterizeze felurile moștenirii.

1. Noțiune. Locul și rolul dreptului succesoral
1.1.Noţiune
Dreptul succesoral ca subramură a dreptului civil reprezintă

ansamblul normelor juridice, principiilor, cutumelor și
jurisprudenței relevante, circumscrise determinarii efectelor
produse de încetarea din viață a unei persoane si în primul rând
stabilirii destinației patrimoniulului persoanei decedate..
1.2. Locul și rolul dreptului succesoral
A. Locul dreptului succesoral

Din punct de vedere sistematic juridic, acest ansamblu face
parte din ramura dreptului civil și implicit din ramura generică a
dreptului privat, iar sub aspect didactic reprezinta materia care
finalizeaza analiza dreptului civil, prezentând particularitati care
decurg din chiar obiectul acesteia de studiu: efectele produse la și
prin efectul decesului unei persoane..
B. Rolul dreptului succesoral.

Sub acest aspect dreptul succesoral reprezentă modalitatea și
mijlocul prin care acumulările materiale ale unei generații sunt
transmise generației următoare, asigurând o continuitate a
patrimoniului.

1.2. 1. Noțiunea de succesiune
A. Definiție legală.
Dacă Codul civil român din 1866 nu definea noțiunea de
succesiune sau de moștenire, rolul definirii acestei noțiuni
fiind preluat de doctrină, Noul cod civil, definește expres
această noțiune în art. 953 ca fiind ”transmiterea
patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau
mai multe persoane în fiinţă” .
O primă idee care rezultă din prevederea expresă a codului civil este aceea că moștenirea, ca
instituție juridică, are în vedere doar situația încetării din viaţă a unei persoane fizice, ceea ce
înseamnă că normele juridice aferente se aplică numai transmiterii mortis causa a patrimoniului
persoanei fizice., destinatar al transmisiunii putând fi însă atât o persoană fizică, cât și una
juridică.
În egală măsură, textul codului civil are în vedere transmisiunea succesorală drept conținut al
moștenirii, iar în determinarea obiectului transmisiunii utilizează expres noțiunea de

”patrimoniu”.
Noțiunea de patrimoniu al unei persoane a fost concepută în mod tradițional ca totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor cu conținut patrimonial, precum şi a bunurilor care aparţin
persoanei în cauză și care reprezință o constată a acesteia, însoțind-o pe tot parcursul
existenței sale.
B. Definiție propusă.
Pornind de la textul Codului civil și cum beneficiar al
transmisiunii succesorale poate fi (pe cale testamentară) și
persoana juridică, putem spune că: ”Moştenirea este
practica legală și socială constând în transmiterea
patri¬moniului unei persoane fizice decedate către una
sau mai multe persoane fizice sau persoane juridice în
fiinţă la data transmisiunii”.
Trebuie precizat însă că în dreptul civil, în doctrină și jurisprudență, noțiunea de succesiune a
dobândit trei semnificații, cu extensii diferite ale sferei de cuprindere:
a) lato sensu, orice transmisiune de drepturi de la o persoană la alta, prin acte între vii (inter
vivos) sau pentru cauză de moarte (mortis causa);
b) stricto sensu, numai transmisiunea pentru cauză de moarte a unui întreg patrimoniu;
c) obiectul însuși al moștenirii, adică totalitatea drepturilor și obligaiilor cu caracter patrimonial,
aparținând defunctului, care trec la moștenitorii săi.
C. Sediul materiei.
Moștenirea este reglementată de Noul cod civil, în
principal, în Cartea a IV a, Titlul I – „Despre moşteniri şi
liberalităţi“, în cuprinsul art. 953-1.163.
Cât privește noţiunea de patrimoniu, reglementarea de lege
lata a acestei noţiuni este dată de prevederile art. 31-33 din
Noul cod civil.
1.2.2. Aspecte terminologice subsecvente
A. Persoana care lasă moștenirea

Sub aspect terminologic, Defunctul sau persoana care lasă
moștenirea ori de cujus-ul este persoana fizică decedată al
cărei patrimoniu se transmite pe calea succesiunii și despre a
cărei moştenire este vorba .
Toate cele trei expresii de mai sus sunt sinonime, desemnând același lucru, respectiv subiectul
activ al raportului succesoral, titularul patrinoniului care se transmite prin moștenire.
Sintagma de cujus provine din prescurtarea sintagmei latine „Is de cujus succesionis agitur“
(Cel despre succesiunea căruia este vorba).
Poate avea calitatea de persoană care lasă moștenirea orice persoană fizică, indiferent de
capacitatea de exercițiu a acesteia sau de cetățenie.
În cazul moștenirii testamentare cel care dispune de patrimoniul său prin testament se numșete
testator.
B. Moştenitorul
Moştenitor sau succesor este persoana fizică sau juridică care
dobândeşte fie întreg patrimoniul defunctului, fie o fracţiune
din acesta.
Cele două expresii de mai sus sunt sinonime, desemnând același lucru, respectiv subiectul pasiv
al raportului succesoral, beneficiarul patrinoniului care se transmite prin moștenire.
Vechiul cod civil folosea, de asermenea, pentru desemnarea moştenitorului legal şi termenul
sinonim latin de „erede“.
În cazul moştenirii testamentare pentru desemnarea succesorului, este întrebuinţat şi termenul
specific de „legatar“.
C. Succesibilul
Succesibilul este persoana fizică sau juridică care în principiu ar
putea să dobândească patrimoniul succesoral, dobândirea
efectivă depinzând de existența unor alții succesibili în rang
preferabil și de voința sa.matrerializată în actul de opțiune
succesorală.
Sarcină de lucru
Identificați și prezentați elementele de diferențiere între

noțiunea de succesor și cea de succesibil.
În dreptul nostru succesoral, moștenirea poate fi, după izvorul său, de două
feluri: legală și testamentară.
În acest sens, art. 955 C.civ. dispune că „Patrimoniul defunctului se transmite
prin moştenire legală, în măsura în care acela care lasă moştenirea nu a
dispus astfel prin testament”.
A. Moştenirea legală.
Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea ei are loc în
temeiul legii la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate
de lege.
Moştenirea legală poate interveni şi în cazul în care a fost lăsat testament, însă acesta nu
cuprinde legate, ci alte dispoziţii de ultimă voinţă precum: desemnarea unui executor
testamentar, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, dispoziţii cu privire la funeralii etc.
Moştenirea poate fi legală şi în cazul în care testamentul cuprinde exheredări (dezmoşteniri)
prin care o parte din moştenitori sunt înlăturaţi de la moştenire, dar fără ca testamentul să
cuprindă legate, situaţie în care la moştenire vor fi chemaţi restul de moştenitori legali
(nedezmoşteniţii) care vor împărţi între ei întreaga masă succesorală.
B. Moştenirea testamentară
Moştenirea este testamentară atunci când transmiterea
patrimoniului are loc în temeiul voinței lui de cujus,
manifestată prin testament ca act de ultimă voință. În
acest caz, moștenitorii sunt desemnați de cel care lasă
moștenirea.
În dreptul succesoral român, regula este moștenirea legală, iar excepția moștenirea
testamentară, sau altfel spus, regulile privind moștenirea testamentară reprezintă dreptul comun
în materia succesiunilor, care se aplică ori decâte ori defunctul nu și-a manifestat voința prin
dispoziții pentru cauză de moarte.
Sub aspectul modului de dobândire a drepturilor succesorale, moştenirea legală este întotdeauna
un mijloc de a dobândi cu titlu universal, în timp ce moştenirea testamentară poate fi universală,
cu titlu universal sau cu titlu particular.
Cele două forme de moștenire nu se exclud însă în totalitate, ele putând coexista în anumite
situații.
Astfel, moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară, dacă :
-defunctul a dispus prin testament numai de o parte a moştenirii sale, sau;
- a dispus de întreaga moştenire, dar există moştenitori rezervatari;
situaţie în care o parte din moştenire se va transmite după voinţa testatorului, iar
cealaltă după regulile moştenirii legale.
Sarcină de lucru
Identificați și prezentați relația între moștenirea legală și
cea testamentară .
5. Rezumatul unității de învățare

• Dreptul succesoral ca subramură a dreptului civil reprezintă ansamblul normelor

juridice, principiilor, cutumelor și jurisprudenței relevante, circumscrise determinarii
efectelor produse de încetarea din viață a unei persoane si în primul rând stabilirii
destinației patrimoniulului persoanei decedate.
• Sub aspectul rolului său, dreptul succesoral reprezentă modalitatea și mijlocul prin
care acumulările materiale ale unei generații sunt transmise generației următoare,
asigurând o continuitate a patrimoniului.
• Noul cod civil definește în art. 953 noțiunea de de moștenire ca fiind ”transmiterea
patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în
fiinţă” .
• Moştenirea este practica legală și socială constând în transmiterea patri¬moniului
unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane fizice sau persoane
juridice în fiinţă la data transmisiunii.
• Defunctul sau persoana care lasă moștenirea ori de cujus-ul este persoana fizică
decedată al cărei patrimoniu se transmite pe calea succesiunii și despre a cărei
moştenire este vorba.
• Moştenitor sau succesor este persoana fizică sau juridică care dobândeşte fie întreg
patrimoniul defunctului, fie o fracţiune din acesta.
• Succesibilul este persoana fizică sau juridică care în principiu ar putea să dobândească
patrimoniul succesoral, dobândirea efectivă depinzând de existența unor alții
succesibili în rang preferabil și de voința sa.matrerializată în actul de opțiune
succesorală..
• Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea ei are loc în temeiul legii la
persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege.
• Moştenirea este testamentară atunci când transmiterea patrimoniului are loc în
temeiul voinței lui de cujus, manifestată prin testament ca act de ultimă voință. În
acest caz, moștenitorii sunt desemnați de cel care lasă moștenirea.
• În dreptul succesoral român, regula este moștenirea legală, iar excepția moștenirea
testamentară.
• Cele două forme de moștenire nu se exclud însă în totalitate, ele putând coexista în
anumite situații.
8. Lucrare de verificare
Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (TNR, 12, spațiere 1,5 rânduri), în care să
dezvoltați următoarele aspecte: Rolul și locul deptului succesoral în ansamblul sistemului de
drept intern.
N.B.: Lucrarea va fi încărcată în Platforma Microsoft Teams, în canalul aferent

disciplinei de studiu, în termen de 2 zile de la data solicitării rezolvării acesteia.
9. Bibliografie minimală
• Alexandresco, Dimitrie, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului

civil romȃn, Iași, 1890.
• Chirică, Dan, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2017.
• Deak, Francisc, Tratat de drept succesoral, Editura Actami, București,
1999.
• Eliescu, Mihai, Moștenirea și devoluțiunea ȋn dreptul R.S.R., Editura
Academiei, București, 1966.
• Florescu Dumitru, Drept succesoral, Ediţia a VI-a, Ed. Universul
• Genoiu Ilioara, Dreptul la moștenire în Noul Cod civil, Ed. C.H.Beck,
București, 2012
• Hamangiu, C-tin, I.Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept
civil romȃn , București, 1998.
• Kocsis Jozsef, Vasilescu Paul., Drept civil.Succesiuni, Ed. Hamangiu,
București, 2019.
• Macovei Dumitru, Striblea Marius Sebastian, Drept Civil. Contracte.
Succesiuni. Seria JUS, Ed. Junimea, Iaşi, 2000.
• Marcushon Victor, Drept civil.Succesiuni, Ed. Universul Juridic,
București, 2020
• Molcuţ Emil, Oancea Dan, Drept Roman, Casa de Editură şi Presă ’’
ŞANSA ’’ S.R.L., Bucureşti, 1993.
• Romeo Popescu, Francisc Deak, Tratat de drept succesoral. Volumele
I-III, Editia a IV-a, actualizată si completată, Editura Universul Juridic,
2019.
• Romeo Popescu, Francisc Deak, Tratat de drept succesoral. Vol. I -
Mostenirea legală, Editia a III-a, actualizată si completată, Editura
Elementele și reperele generale ale devoluțiunii succesorale

CUPRINS
2. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR . 2 ELEMENTELE ȘI REPERELE GENERALE ALE
DEVOLUȚIUNII SUCCESORALE .
2.1. CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMISIUNII SUCCESORALE
2.1.1. NOȚIUNE.
2.1.2. ANALIZA CARACTERELOR JURIDICE ALE TRANSMISIUNII SUCCESORALE
2.2. DESCHIDEREA MOȘTENIRII
2.2.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND DESCHIDEREA SUCCESIUNII
2.2.2. DATA DESCHIDERII MOȘTENIRII
2.2.3. LOCUL DESCHIDERII MOȘTENIRII
2.2.2. DATA DESCHIDERII MOȘTENIRII
2.2.3. LOCUL DESCHIDERII MOȘTENIRII
2.3. CONDIȚIILE GENERALE ALE DREPTULUI LA MOȘTENIRE
2.3.1. ENUMERAREA CONDIȚIILOR .
2.3.2. CAPACITATEA SUCCESORALĂ
2.3.3. VOCAȚIA SUCCESORALĂ
2.3.4. NEDEMNITATEA SUCCESORALĂ

OBIECTIVE SPECIFICE
prezinte caracterele juridice ale transmisiunii succesorale;
definească noțiunea de devoluțiune succesorală;
prezinte deschiderea moștenirii.

2. Elementele și reperele generale ale devoluțiunii succesorale.
2.1. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale

2.1.1. Noțiune.
Transmisiunea succesorală prezintă o serie de trăsături

distinctive care constituie specificul acesteia și care o deosebesc
de alte moduri de transmitere a drepturilor și obligațiilor
aparținând unei persoane fizice sau juridice.
Aceste trăsături distinctive sunt recunoscute și identificate sub
denumirea de caractere juridice ale transmisiunii succesorale.
Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale nu au o reglememtare și o enumerare juridică

expresă, fiind o creație a doctrinei și jurisprudenței, pornind evident de la trăsături particulare
reliefate în diferite texte legislative.
2.1.2. Analiza caracterelor juridice ale transmisiunii succesorale

2.1.2.1. Enumerare
În doctrină și jurisprudențiă au fost conturate următoarele caractere

juridice ale transmisiunii succesorale:
caracterul mortis causa;
caracterul universal;
caracterul unitar;
caracterul indivizibil.
2.1.2.2. Analiză particulară

A. Caracterul mortis causa
Moştenirea este o transmitere pentru cauză de moarte
(mortis causa) pentru că se produce numai la momentul și
ca efect al morţii fizic constatate sau judecătoreşte
declarate a unei persoane fizice, iar nu pe parcursul vieții
acesteia.
Regulile moştenirii nu se aplică nici în cazul încetării
existenţei unei persoane juridice.
Prin urmare, normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor de transmisiune între vii
(inter vivos) guvernate de dreptul obligaţional şi nici în cazul încetării existenţei unei persoane
juridice, chiar dacă, în cazul încetării existenţei unei persoane juridice operează o transmisiune
universală sau cu titlu universal, încetarea existenţei persoanelor juridice (şi efectele ei) fiind
reglementată prin acte normative speciale (de exemplu, Legea societăţilor comerciale
nr.31/1990, Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei).
Precizăm însă, că normele care guvernează transmisiunea succesorală sunt, în principiu,

aplicabile şi persoanelor juridice ori statului, în cazurile şi în măsura în care ei se prezintă în
calitate de dobânditori ai patrimoniului sau ai unor bunuri din patrimoniul persoanei fizice
decedate.
B. Caracterul universal
Moștenirea este o transmitere universală pentru că are ca
efect transmiterea atât a activului patrimoniului
defunctului (drepturi şi bunuri), cât şi a pasivului
patrimonial (a obligaţiilor defunctului) sau altfel spus
obiectul moştenirii este patrimoniul defunctului, adică
totalitatea drepturilor, bunurilor şi obligaţiilor care au
valoare economică şi care au aparţinut defunctului.
Caracterul universal al transmiterii moştenirii explică transmiterea atât a activului patrimoniului

defunctului (drepturi şi bunuri), cât şi a pasivului patrimonial (a obligaţiilor defunctului).
Nu se transmit prin moştenire :
• drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale;
• drepturile patrimoniale care au caracter viager și se sting la moartea titularului lor;
• drepturile contractate ori născute ex lege intuitu personae (cum ar fi dreptul de
uzufruct, uz sau abitaţie, o creanţă de întreţinere sau de rentă viageră, dreptul de
folosinţă locativă, dreptul la pensie) ori din alte cauze (de exemplu, moartea celui
care lasă moştenirea a operat ca o condiţie rezolutorie sau ca un termen incert
extinctiv) ;
• obligaţiile patrimoniale care au caracter viager, fiind legate de o calitate personală
a defunctului (de exemplu, obligaţia de întreţinere prevăzută de lege în consideraţia
calităţii personale a defunctului, nu şi obligaţia de întreţinere asumată de de cuius
printr-un contract de întreţinere) ;
• obligaţiile patrimoniale din contracte încheiate intuitu personae.
Caracterul universal al transmiterii moştenirii o deosebeşte de transmisiunile între vii care au
ca obiect drepturi sau obligaţii singulare.
Caracterul universal al transmiterii moştenirii o deosebeşte de trans¬miterile între vii, pe de o
parte, pentru că are ca obiect o univer¬salitate, şi nu bunuri sau drepturi privite ut singuli
(individual), iar pe de altă parte, pentru că are ca obiect şi obligaţii care nu pot forma obiect al
transmisiu¬nilor între vii.
Cu toate acestea , drepturile privind imobilele dobândite mortis causa sunt opozabile terţilor
fără îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară cerute de lege pentru transmisiunile
prin acte între vii (art. 26 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publi¬cităţii imobiliare).
C. Caracterul unitar
Moștenirea este o transmitere unitară, în sensul că obiectul
ei, patrimoniul defunctului, fiind unitar, se transmite la
moştenitori după aceleaşi norme juridice, fără a distinge
după natura, provenienţa sau originea bunurilor care
compun masa succesorală.
Caracterul unitar al dreptului succesoral corespunde unităţii patrimoniului transmis şi al

dreptului de proprietate, drept care formează obiectul principal al transmisiunii moştenirii.
De precizat că prin caracterul unitar al transmisiunii înţelegem transmiterea patrimoniului
succesoral după aceleaşi norme juridice - fără a face deosebire între diferitele bunuri care îl
compun, după natura lor (drepturi reale sau drepturi de creanţă, mobile sau imobile etc.), după
provenienţa lor (de exemplu, de pe linie maternă sau paternă), după originea lor (moştenite sau
achiziţionate) sau după modalităţile de care sunt afectate (termen sau condiţie, proprietate
comună pe cote-părţi sau în devălmăşie etc.) - iar nicidecum unicitatea actului normativ.
Astfel, chiar dacă la acest moment reglementările succesorale se regăsesc preponderent în Noul
Cod civil, anterior dreptul succesoral unitar român a fost reglementat prin mai multe acte
normative (în afara Codului civil, de exemplu, Legea nr.319/1944 pentru dreptul de moştenire
al soţului supravieţuitor, Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă etc.).
Excepţii
Caracterul unitar al transmiterii comportă şi unele excepţii, determinate de
considerente de echitate sau de ordin social-economic.
Astfel sunt recunoscute ca excepții de la caracterul unitar al transmisiunii
succesorale următoarele situații faptico juridice:
a) Dreptul special de preciput legal al soțului supraviețuitor.

Soţul supravieţuitor cînd nu vine în concurs cu descen¬denţii, moşteneşte pe lângă
cota stabilită potrivit art. 972 C.civ., mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost
afectat folosirii comune ale soţilor (art. 974 C.civ.).
Mobilele gospodăriei casnice formează deci o masă distinctă de bunuri succesorale,
reglementată de norme distincte de cele care cârmuiesc restul succesiunii.
În cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu descendenţii defunctului, el
nu mai are acest drept special şi principiul unităţii transmisiunii succesorale se va
aplica integral.
b) Dreptul de preciput convențional prevăzut de art. 333 Cod civil.
Art. 333 Cod civil - ”prin convenție matrimonială se poate stipula ca soţul
supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe
dintre bunurile comune, deținute în devălmășie”.
c) Drepturile salariale neîncasate de defunct.
Potrivit art. 167 alin. 2 din Codul Muncii, în cazul decesului salariatului, drepturile
băneşti care i se cuvin până la data la care s a produs decesul se plătesc soţului
supravieţuitor, copiilor şi părinţilor lui, iar în lipsa acestora, se plătesc celorlalţi
moştenitori în condiţiile dreptului comun“.
Prin urmare, în privinţa salariului neîncasat de defunct nu se aplică principiul
unităţii moştenirii, ci norme derogatorii. Soţul supravie¬ţuitor, copiii şi părinţii
defunctului încasează aceste drepturi băneşti indiferent de calitatea de moştenitor

(şi chiar dacă au renunţat la moştenirea defunctului), fără a fi nevoie să prezinte
certificatul de moştenitor.
d) Drepturile de pensie neîncasate de defunct.
În aceeaşi ordine de idei, art. 111 alin.1 și 2 din Legea nr. 127/2019 privind sistemul
public de pensii prevede că Sumele neîncasate de către pensionar, reprezentând
pensia pe luna în care a avut loc decesul şi/sau, după caz, drepturi restante de pensie,
cuvenite şi neîncasate până la data decesului, se plătesc unei singure persoane, care
are calitatea de soţ supravieţuitor, copil, părinte sau, în lipsa acestora, celorlalţi
moştenitori, în condiţiile dreptului comun.. Sumele menţionate mai sus pot fi
solicitate în cadrul termenului general de prescripţie.
D. Caracterul indivizibil
Moștenirea este o transmitere indivizibilă, în sensul că
acceptarea sau renunţarea la moştenire are caracter
indivizibil, neputând avea ca obiect numai o parte din
moştenire și ca atare, presupune în mod imperativ
acceptarea sau renunțarea la întreaga moștenire (ca la
un tot indivizibil).
Altfel spus, fiecare moştenitor trebuie să accepte
moştenirea potrivit vocaţiei sale succesorale sau să
renunţe la ea. El nu poate accepta o parte din moştenirea
la care este chemat şi să renunţe la cealaltă parte a ei.
Acest principiu decurge din indivizibilitatea patrimoniului succesoral, care se transmite, ca

atare, asupra moştenitorilor şi explică de ce, în cazul renunţării la moştenire de către unul sau
mai mulţi succesibili, precum şi în cazul nedemnităţii succesorale ori a ineficacităţii legatelor
(nulitate, revocare, caducitate) vor profita de drept succesorii acceptanţi a căror vocaţie era
înlăturată sau diminuată prin existenţa altor moştenitori sau care aveau obligaţia să execute
legatul în cauză (neacceptat sau ineficace).
Întrucât patrimoniul succesoral este indivizibil, în cazul pluralităţii de moştenitori el se
transmite în această stare şi ea subzistă până la efectuarea împărţelii (partajului), afară numai
dacă defunctul a făcut prin testament o împărţeală de ascendent.
Excepţii
Caracterul indivizibil al transmiterii comportă şi unele excepţii, decurgând
din specificul situațiilor.care le materializează.
Astfel sunt recunoscute ca excepții de la caracterul indivizibil al
transmisiunii succesorale următoarele situații faptico juridice:
a) Situația dublei vocații.

Totuşi, principiul indivizibilității funcționează integral doar când succesorul are
doar o singură vocație succesorală.
Când, însă, moştenitorul care, în baza legii sau a testamentului, cumulează mai
multe vocaţii la moştenire are, pentru fiecare dintre ele, un drept de opţiune distinct-
art.1102 .
b) Datoriile şi sarcinile moştenirii se divid între comoştenitorii legali și cu titlu

universal.
Prin derogare de la principiul indivizibilităţii transmisiunii succesorale, datoriile şi
sarcinile moştenirii se divid la moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu
universal proporţional cu cota fiecăruia.
Astfel, art. 1155 alin. (1) C.civ. prevede că moştenitorii universali şi cu titlu
universal contribuie la plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii proporţional cu cota
succesorală ce îi revine fiecăreia .
Regula divizării de drept a pasivului succesoral nu se aplică dacă:
• obligaţia este indivizibilă;

• obligaţia are ca obiect un bun individual determinat ori o prestaţie
determinată asupra unui astfel de bun;
• obligaţia este garantată cu o ipotecă sau o altă garanţie reală, caz în care
moştenitorul care primeşte bunul afectat garanţiei va fi obligat pentru tot,
însă numai în limita valorii acelui bun, iar participarea sa la restul
pasivului moştenirii se reduce corespunzător; unul dintre moştenitori este
însărcinat, prin titlu, să execute singur obligaţia.
• unul dintre moștenitori este însărcinat prin titlu să execute singur
obligația
Sarcină de lucru
Identificați și prezentați deodebirile între transmisiunea
succesorală și transmisiunile prin acte între vii .
2.2. Deschiderea moștenirii

2.2.1. Aspecte generale privind deschiderea moștenirii
2.2.1.1. Noţiunea de deschidere a moștenirii
Deschiderea moștenirii reprezintă o instituție juridică

fundamentală în materia dreptului succesoral, cu o
semnificație juridică deosebită și un moment referențial al
întregii proceduri succesorale.
2.2.1.2. Definirea noțiunii de deschidere a succesiunii
A. Sediul materiei.
Din punct de vedere legislativ, deschiderea succesiunii se
regăsește în cuprinsul art. 954 din Codul civil, care
definește această instituție și în același timp stabilește data
și locul deschiderii succesiunii.
Astfel, art. 954 alin. (1) din Noul cod civil statuează regula
conform cu care „Moştenirea unei persoane se deschide în
momentul decesului acesteia”.
Per a contrario, succesiunea unei persoane aflată în viață nu poate fi deschisă, altfel spus, nu
poate trece către potențialii săi moștenitori, persoana în viață neputând avea calitatea de de
cujus.
Pornind de la cele de mai sus și în primul rând de la textul
Codului civil, putem defini deschiderea succesiunii ca
fiind faptul juridic care determină transmiterea
patrimoniului succesoral al lui de cujus către moștenitorii
săi, legali sau testamentari și care constituie temei al
nașterii dreptului de moștenire, fapt juridic constând în
moartea titularului patrimoniului care se transmite.
În materie succesorală, semnificația juridică deosebită a deschiderii moștenirii se explică prin

aceea că din acest moment toate drepturile și obligațiile celui care lasă moștenirea se transmit
de drept, fără nici o întrerupere, către succesori și prin faptul corelativ că până la acel moment,
nici unul dintre prezumtivii motenitori nu are vreun drept concret câștigat cu privire la bunurile
antecesorului său, ci doar drepturi eventuale.
C. Semnificația juridică a noțiunii de moarte

Prin moarte, în sensul Codului civil, se înţelege atât
moartea naturală, fizic constatată, a persoanei, cât şi cea
declarată prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă..
În schimb, simpla dispariţie a persoanei fizice nu este asimilată cu decesul său şi nu poate
constitui temeiul deschiderii succesiunii. În acest sens, art. 53 din Noul cod civil precizează că:
„Cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte
rămasă definitivă”.
Deschiderea moştenirii şi data acesteia nu trebuie confundate cu deschiderea procedurii
succesorale notariale, care are loc la o dată variabilă şi întodeauna ulterioară deschiderii
moştenirii.
Sub aspect juridic, deschiderea moștenirii implică identificarea a două coordonate: una
temporală (data deschiderii moștenirii) și una spațială (locul deschiderii moștenirii).
2.2.2. Data deschiderii moștenirii

2.2.2.1. Noțiune
Deschiderea succesiunii reprezintă o instituție juridică
fundamentală în materia dreptului succesural, cu o
semnificație juridică deosebită, iar data acesteia un moment
referențial al întregii proceduri succesorale.
Data deschiderii moștenirii este data morții celui care lasă
moștenirea(de cujus).
2.2.2.2. Stabilirea datei deschiderii succesiunii.

A. Modalitatea de determinare a datei deschiderii succesiunii
Dovada morţii şi cea a datei ei se fac cu certificatul de deces,
întocmit pe baza certificatului medical constatator al decesului
sau a hotărârii judecătorești declarative de moarte rămasă
definitivă.
În acest sens, art. 73 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995
a notarilor publici şi activităţii notariale prevede că „Dovada decesului şi a
ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces“.
Certificatul de deces se întocmeşte ca urmare a constatării fizice a morţii sau pe baza hotărârii
judecătoreşti declarative de moarte, rămasă definitivă.
În cazul morții fizic constatate, întocmirea certificatului de deces se face de către autoritatea
administraţiei publice locale în a cărui rază administrativ teritorială s a produs decesul, pe baza
certificatului medical constatator al decesului şi a declaraţiei verbale făcute de către membrii
familiei decedatului, iar în lipsa acestora, de către colocatari, vecini, administratorul imobilului,
medicul sau alt cadru medical din unitatea sanitară unde s a produs decesul,.
Declarantul va depune certificatul medical constatator al decesului, actul de identitate şi, dacă
este cazul, livretul militar celui decedat.
În cazul morții declarată pe cale judecătorească, întocmirea certificatului de deces se face
pe baza unei hotărâri judecătoreşti declarative de moarte rămase definitive, din oficiu sau la
cererea persoanei interesate, după caz, şi va menţiona ca dată a morţii data stabilită prin
hotărârea judecătorească ca dată a decesului.
În Art. 52 din Codul civil prevede că cel declarat mort este socotit în viaţă până
la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind a morţii. Dacă
hotărârea nu arată şi ora morţii se socoteşte că cel declarat mort a încetat din
viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind a morţii.
Menţiunea din certificatul de deces referitoare la deces şi data
lui nu reprezintă constatări ex propriis sensibus ale ofiţerului
de stare civilă şi, prin urmare, vor face dovadă doar până la
proba contrară, care poate fi făcută într o acţiune în justiţie
privind „anularea, modificarea sau completarea actului de
deces şi a menţiunilor înscrise pe acesta“ şi validată de
instanţă printr o hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă.
Dacă data morții stabilită prin hotărârea judectorească declarativă de moarte de către instanță
este contestată, această dată poate fi rectificată într-o cale de atac, dovada datei reale putând fi
făcută prin orice mijloc de probă. Tot prin orice mijloc de probă urmează a se dovedi, la nevoie,
ora, eventual chiar minutul în care a intervenit decesul celui despre a cărui moștenire este vorba.
B. Importanța determinării datei deschiderii succesunii

Determinarea datei deschiderii succesunii prezintă
relevanță pe multiple planuri, deoarece în funcție de acest
moment se determină:
• momentul transmiterii succesiunii la moştenitori,
care are loc chiar în momentul deschiderii succesiunii;
• compunerea masei succesorale;
• persoanele cu vocaţie succesorală, capacitatea lor
succesorală şi drepturile ce li se cuvin asupra moştenirii;
• momentul la care începe cursul termenului de
opțiune succesorală și consecutiv dacă acceptarea sau
renunţarea la succesiune, care operează cu efect retroactiv,
a fost făcută în acest termen şi prin urmare va produce
efecte sau nu;
• validitatea actelor juridice asupra succesiunii
(potrivit art. 956 C.civ., actele juridice având ca obiect o
succesiune nedeschisă sunt nule absolut);
• legea aplicabilă în cazul conflictului în timp al
legilor succesorale. Aceasta este legea în vigoare în
momentul deschiderii succesiunii, moşte¬nitorii neputând
dobândi drepturi decât de la moartea defunctului.
2.2.3. Locul deschiderii moștenirii

2.2.3.1. Noțiune și reglementare
Locul deschiderii succesiunii coincide cu ultimul domiciliu al lui de cujus.
Soluția rezultă explicit din prevederile art. 954 alin. (2) C.civ.:” Moştenirea se
deschide la ultimul domiciliu al defunctului” și s-a impus din considerentul că,
de obicei, la ultimul domiciliu al defunctului pot fi soluționate mai ușor
problemele ce privesc moștenirea, de aici culegându-se mai lesne informații în
legtură cu prezumtivii moștenitori și conținutul masei succesorale.
Prin urmare, în privința locului deschiderii moștenirii nu prezintă relevanță locul unde a
intervenit decesul și nici reședința defunctului sau domiciliul curatorului (în ipoteza în care de
cujus ar fi fost pus sub curatelă).
1.3.2. Stabilirea loculuii deschiderii succesiunii.
A. Modalitatea de determinare a locului deschiderii succesiunii

Dovada ultimului domiciliu al defunctului se face cu cartea de
identi¬tate sau cu cartea de identitate provizorie a acestuia..
Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau

nu se află pe teritoriul României, moştenirea se deschide la
locul din ţară aflat în circumscripţia primului notar public
sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să existe cel
puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea.
În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri
imobile, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia
primului notar public sesizat, cu condiţia ca în această
circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă
moştenirea.
Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri
situate în România, locul deschiderii moştenirii este în
circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat.
Dispoziţiile de mai sus se aplică în mod corespunzător atunci când primul organ sesizat în
vederea desfăşurării procedurii succesorale este instanţa judecătorească.
În cazul în care într o circumscripţie teritorială există mai multe birouri notariale, competenţa
de îndeplinire a procedurii succesorale aparţine primului birou sesizat.
Notarul public va verifica dacă procedura succesorală nu s a deschis la un alt birou notarial din
aceeaşi circumscripţie, cercetând în acest scop registrul naţional notarial ţinut în format
electronic potrivit legii.
Domiciliul persoanei fizice în vederea executării drepturilor sale civile, este locul unde îşi are
principala aşezare.
Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitatea dreptului de exerciţiu în condiţiile
prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi cu care locuieşte în mod statornic.
El poate fi stabilit judecătoreşte la unul dintre părinţi.
B. Importanța determinării locului deschiderii succesunii

Determinarea locului deschiderii moștenirii prezintă interes practic,
având relevanță juridică, atât sustanțială,cât și procedurală, sub mai
multe aspecte care afectează:
a) competența notarului public în constatarea deschiderii succesiunii,
dezbaterea acesteia și efectuarea altor acte de procedură specifice;
b) competența instanțelor judecătorești în judecarea actiunilor
decurgând sau în legătură cu succesiunea;
c) legea aplicabilă în cazul moştenirilor cu element de extraneitate;.
În ce priveşte moştenirile cu element de extraneitate, moştenirea

este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut la
data morţii, reşedinţa obişnuită (art. 2633 C.civ.).
Sarcină de lucru
Prezentați analitic importanța determinării datei deschiderii

succesunii.
2.3. Condițiile generale ale dreptului la moștenire

2.3.1. Enumerarea condițiilor
Indiferent care ar fi temeiul dreptului de moștenire, strict dispozițiile legale sau
testamentul celui despre a cărui moștenire este vorba,¬ pentru ca o persoană să
poată moșteni trebuie să îndeplinească două condiții generale pozitive:
- să aibă capacitate succesorală (art. 957 alin. (1) C.civ.);
- să aibă vocaţie succesorală legală utilă, sau vocaţie testamentară;
Pe lângă aceste condiii generale, pentru a putea vorbi despre un drept la
moștenire în temeiul legii, este nevoie să fie îndeplinite și două condiții speciale
negative:
- persoana să nu fie nedemnă;
- persoana să nu fie dezmoştenită.
2.3.2. Capacitatea succesorală

2.3.2.1. Aspecte conceptuale generale.
A. Sediul materiei.
Codul civil condiționează imperativ dreptul de moștenire al
unei persoane de existența acesteia la data deschiderii
motenirii. Astfel, potrivit 957 alin.1 C.civ.: „O persoană
poate moşteni dacă există la momentul deschiderii
moştenirii”.
Capacitatea succesorală nu se confundă cu capacitatea
civilă de folosinţă sau cu capacitatea civilă de exerciţiu, ci
are o semnificaţie proprie bine definită, aceea a existenţei
în viaţă a moştenitorului în momentul deschiderii
moştenirii.
În esență, capacitatea succesorală reprezintă o parte din
capacitatea de folosință a persoanei, mai exact
aptitudinea persoanei de a dobândi drepturi și obligații
în materie succesorală.
Regula.
Regula este aceea că are capacitate succesorală orice persoană care
se află în ființă în momentul deschiderii moștenirii și nu are
capacitate succesorală persoana care nu mai există sau care nu
există încă la acea dată.
Excepții.
De la aceasta regulă sunt recunoscute două excepții, materializate în
recunoașterea capacității succesorale pentru persoana fizică
concepută, dar nenăscută la data succesiunii, respectiv a capacității
succesorale anticipate pentru persoana juridică.
Dovada existenţei în viaţă a succesibilului la data deschiderii succesi¬unii incumbă, conform

regulilor generale de probaţiune, acestuia sau eventual moştenitorilor săi (dacă aceştia vin la
moştenire prin retransmitere) şi se face cu actele de stare civilă ale moştenitorului, iar în caz de
deces al moştenitorului care a fost în viaţă la data deschiderii moştenirii, cu actul său de deces.
Dintr-o perspectivă analitică, trebuie făcută distincție între situația persoanelor care au
capacitate succesorală și situația persoanelor care nu capacitate succesorală, situații care
urmează a fi analizate distinct.
2.3.2.2. Persoanele care au capacitate succesorală.
Enunț sintetic.
Capacitatea succesorală este recunoscută de lege tuturor
persoanelor în viaţă la data deschiderii succesiunii, fără nici o
discriminare în funcţie de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială,
precum și persoanelor fizice concepute, dar nenăscute la data
succesiunii, respectiv persoanelor juridice în curs de înființare.
Din perspectivă analitică, situația persoanelor care au capacitate succesorală se traspune în

situațiile particulare ale categoriilor de persoane implicate.
A. Situația persoanei fizice în viață

Persoana fizică în viață are capacitate succesorală din
momentul nașterii până în momentul decesului său.
Art. 35 C.civ. dispune în acest sens că „Capacitatea de
folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează odată
cu moartea acesteia”..
B. Situația persoanei juridice în ființă

Persoana juridică în ființă are capacitate are numai
capacitate succesorală testamentară, din momentul
înființării sale valide (dobândirii personalității juridice)
până în momentul desființării sale(radierea sa).
Potrivit art. 205 alin.1 C.civ.: „Persoanele juridice care
sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor”.
C. Situația persoanei fizice dispărute

Persoana dispărută are capacitate succesorală, fiind
prezumată în viaţă.
Art. 53 C.civ. dispune în acest sens că „Cel dispărut este
socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre
declarativă de moarte rămasă definitivă”..
D. Situația persoanei fizice concepute, dar nenăscute la

data succesiunii
Persoana concepută, dar nenăscută la data succesiunii,
este considerată că există, deci are capacitate
succesorală, cu condiţia să se nască vie. Copilul născut
mort este considerat că nu există.
Art. 36 C.civ. prevede că „Drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se
naşte viu. Dispoziţiile art. 412 C.civ. referitoare la timpul
legal al concepţiunii sunt aplicabile”.
Capacitatea succesorală există indiferent cât de mare a fost durata vieţii persoanei concepute.
E. Situația persoanei juridice în curs de înființare.

Persoana juridică în curs de înființare (de la momentul
actului de înființare până la cel al dobândirii
personalității juridice) are numai capacitate succesorală
testamentară, de la momentul actului de înființare.
Potrivit art. 208 C.civ.: „Prin excepţie de la prevederile
art. 205 alin. (3) şi dacă prin lege nu se dispune altfel,
orice persoană juridică poate primi liberalităţi în
condiţiile dreptului comun, de la data actului de
înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din
momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în
cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca
persoana juridică să ia fiinţă în mod legal”.
2.3..2.3. Persoanele care au capacitate succesorală.
Enunț sintetic.
Din regula conform căreia are capacitate succesorală orice persoană
care se află în ființă în momentul deschiderii moștenirii rezultă, per a
contrario, că nu au capacitate succesorală persoanele care încă nu
existau, cele nu mai existau la data deschiderii succesiunii și
comorienții..
Din perspectivă analitică, situația persoanelor care nu au capacitate succesorală implică

analiza particulară și evidențierea mai multor categorii de persoane.
A. Situația persoanelor care încă nu existau la data

deschiderii succesiunii
Persoanele care încă nu existau la data deschiderii
succesiunii nu au capacitate succesorală.
Această categorie include persoanele fizice neconcepute
la data deschiderii succesiunii, copiii concepuți la acel
moment, dar care nu se nasc vii, precum și persoanele
juridice neînființate și neaflate în curs de înfințare .
B. Situația persoanelor care nu mai existau la data

deschiderii succesiunii
Persoanele care nu mai existau la data deschiderii
succesiunii, de asemenea nu au capacitate succesorală.
În categoria persoanelor care nu mai existau la data
deschiderii succesiunii intră pe de o parte persoanele
fizice predecedate la data deschiderii succesiunii, al căror
deces a fost fizic constatat sau a fost stabilit prin hotărâre
judecătorească de declarare a morţii definitivă şi
irevocabilă, iar pe de altă parte persoanele juridice care
încetaseră de a mai avea fiinţă la data deschiderii
succesiunii.
Totuşi în cazul moştenirii legale, descendenţii moştenitorului predecedat vor putea veni prin
reprezentare la moştenirea defunctului în locul autorului lor şi culege partea succesorală ce s ar
fi cuvenit acestuia dacă ar fi fost în viaţă la deschiderea succesiunii.
C. Situația comorienților și codecedaților

Persoanele care au calitatea de comorienți sau
codecedați în raport cu de cujus nu au nici acestea
capacitate succesorală. Pentru identitate de considerente,
aceeaşi trebuie să fie soluţia şi în cazul așa numiților
codecedați
Comorienţii sunt persoanele fizice care, având vocaţie succesorală, una faţă de
alta, decedează în aceeași împrejurare (accident aviatic, naufragiu, cutremur
etc.), în astfel de circumstanțe încât care nu se poate proba în niciun fel care
dintre ele a supravieţuit celeilalte.
În acest sens art. 957 alin. (2) C.civ. prevede că:, „Dacă, în cazul morţii mai multor
persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu au
capacitatea de a se moşteni una pe alta”.
Codecedații sunt persoanele fizice care care, având vocaţie succesorală, una
faţă de alta, au decedat în acelaşi timp, dar în împrejurări şi din cauze diferite.
Având în vedere că art. 957 alin. (2) C.civ. nu face micio distincție, incapacitatea comorienților
și codecedaților se aplică şi în cadrul devoţiunii testamentare, în cazul în care atât legatarul cât
şi testatorul au murit în aceeaşi împrejurare fără a se putea dovedi că legatarul a decedat ulterior
decesului testatorului.
Trebuie avut însă în vede în toate cazurile că prezumţia morţii concomitente a
mai multor persoane este o prezumţie legală relativă şi poate fi răsturnată prin
orice mijloc de dovadă de cel interesat.
D. Efectele incapacităţii succesorale

Efectele incapacităţii succesorale se produc de drept (ipso
jure), fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească care
să o constate. Incapacitatea succesorală poate fi invocată
de orice parte interesată.
Sarcină de lucru nr. 5

Identificați și prezentați situația capacității succesorale în
cazul persoanei fizice concepute, dar nenăscute la data succesiunii.
2.3.3. Vocația succesorală

2.3.3.1. Aspecte conceptuale generale
A. Sediul materiei.
Codul civil reglementează situația vocației succesorale în art.
962 C.civ., potrivit căruia: „Pentru a putea moşteni o
persoană trebuie să aibe calitatea cerută de lege sau să fi
fost desemnată de către defunct prin testament”.
În concepția legiuitorului existența vocaţiei la moştenire presupune că persoana fizică sau
persoana juridică care pretinde moştenirea trebuie să fie chemată la aceasta de lege sau de
dispozițiile unui testament.
B. Noțiune. propusă.
Vocația succesorală legală presupune, așadar, încadrarea
persoanei care pretinde moștenirea într-o anumită categorie de
persoane aflate în relații specifice (de rudenie sau căsătorie)cu
de cujus și comportă două accepțiuni, de extensii diferite, iar
vocaţia testamentară presupune pur și simplu ca succesibilul să
se regăsească ca destinatar în cuprinsul unei manifestări de
voință mortis causa valide a defunctului.
2.3.3.2. Vocația succesorală legală
2.3.3.2.1. Considerații generale
A. Sfera de cuprindere
În dreptul nostru sunt chemate la moştenire în temeiul
legii persoanele care sunt în legătură de familie cu
defunctul, respectiv rudele defunctului și soţul
supravieţuitor al acestuia.
În ceea ce privește rudele, acestea pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
Ca atare, se poate concluziona că moştenirea legală este concepută ca o moştenire de familie,
statul sau UAT moştenind numai în cazul în care moştenirea este vacantă.
B. Rudenia.
Rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane
dintr-o altă persoană (rudenia în linie dreaptă) sau pe faptul
că mai multe persoane au un ascendent comun (rudenia în
linie colaterală) și poate fi rudenie firească și rudenie
civilă(adopție).
Reglementare:
Cele două forme de rudenie sunt definite de dispzițiile art.
405 Cod civil :
”(1)Rudenia firească este legătura bazată pe descendenţa
unei persoane dintr o altă persoană sau pe faptul că mai
multe persoane au un ascendent comun .
(2)Rudenia civilă este legătura rezultată din adopţia
încheiată în condiţiile prevăzute de lege”.
Rudenia este în linie dreaptă în cazul descendenţei unei persoane dintr-o altă persoană şi poate
fi ascendentă sau descendentă.
Rudenia este în linie colaterală atunci când rezultă din faptul că mai multe persoane au un
ascendent comun.
C. Modul de stabilire și definire a rudeniei.

Rudenia nu este o stare juridică omogenă, ci una
eterogenă, implicând niveluri diferite, iar aceste
diferențieri se fac pe baza criteriului gradului de rudenie.
Gradul de rudenie se stabileşte astfel:
• în linie dreaptă, după numărul de naşteri: de
exemplu, copiii defunctului sunt rude de gradul I, nepoţii
de gradul II, părinţii defunctului de gradul I etc.;
• în linie colaterală, ascendento- descendent:
asecendent până la autorul/autorii comuni și
descendent, până la ruda de referință.
D. Distincții și diferențieri
Vocația succesorală legală, ca noțiune și instituție juridică, comportă
o serie de distincții și diferențieri, funcție de categoria de moștenitori
lrgali avită în vedere.
Astfel în ceea ce privește soțul supraviețuitor, ca și categorie de
moștenitori în sine, vocația succesorală presupune doar existența
validă a calității de soț al lui de cujus la data deschiderii succesiunii și
nu comportă niciun fel de diferențeri.
În schimb în ceea ce privește categoria moștenitorilor legali rude,
vocația succesorală legală comportă două accepțiuni, având grade de
extensie și semnificații discticte, respectiv vocația succesorală
generală sau de principiu și vocația succesorală concretă sau utilă.
2.3.3.2.2. Vocația succesorală generală sau de principiu
Considerații generale și teminologice

Vocaţia (chemarea) succesorală legală are un prim sens general prin
care se stabileşte în principiu vocaţia succesorală, chemarea la
moștenire, vocație denumită virtuală, generală sau de principiu.
A. Noțiune
Putem defini, așadar, vocația succesorală generală ca
fiind posibilitatea abstractă,de principiu, a unei persoane
de a culege moşte¬nirea defunctului, ca urmare a
încadrării în anumite categorii de rudenie determinate de
lege..
B. Sfera de cuprindere.
În acest sens, rudele în linie dreaptă, descendentă (fiu,
nepot de fiu, strănepot de fiu etc.) şi ascendentă
(părinţi, bunici, străbunici etc.) au vocaţie succesorală în
mod nelimitat în grad.
Rudele colaterale au vocaţie succesorală numai până la
gradul al IV-lea inclusiv (fraţii şi surorile defunctului –
rude de gradul doi, nepoţii şi strănepoţii de frate sau
soră – rude de gradul III sau IV, unchii şi mătuşile – rude
colaterale de gradul al III-lea precum şi copiii acestora –
rude de gradul al IV-lea şi fraţii sau surorile bunicilor
defunctului - rude colaterale de gradul al IV-lea).
C. Principiul reciprocităţii vocaţiei legale generale.

În cadrul devoluţiunii succesorale legale funcţionează
principiul reciprocităţii vocaţiei legale generale la
succesiune, conform căruia dacă o persoană are vocaţie
succesorală legală generală la moştenirea lăsată de o
altă persoană şi aceasta la rândul ei are vocaţie la
moştenirea celei dintâi.
Şi reciproca este valabilă. Dacă o persoană nu are
vocaţie succesorală generală la moştenirea unei alte
persoane, nici a doua nu are vocaţie legală la
moştenirea primeia.
Precizăm că reciprocitatea priveşte vocaţia succesorală generală vir¬tuală, şi nu pe cea utilă,

care depinde de factori concreţi ai devoluţiunii succesorale legale, cum ar fi existenţa sau
inexistenţa altor succesibili în clasă sau rang preferabil.
Reciprocitatea vocaţiei succesorale legale nu există în cazul în care statul sau o persoană
juridică are vocaţie succesorală testamentară şi nici în cazul constatării nulităţii sau anulării
căsătoriei intervenite după decesul soţilor sau al unuia dintre ei. Dacă soţul supravieţuitor a fost
de bună credinţă (căsătoria putativă), el are vocaţia succesorală a soţului din căsătoria valabilă,
în timp ce soţul de rea credinţă nu are vocaţie succesorală (şi deci nu va fi chemat la moştenire).
Dacă însă ambii au fost de bună credinţă, ignorând motivul de nulitate, principiul reciprocităţii
vocaţiei succesorale legale se aplică.
Reciprocitatea vocaţiei succesorale virtuale, abstracte, nu există în cadrul devoluţiunii
succesorale testamentare, pentru că de fapt în această formă de devoluţiune succesorală
vocaţia este întotdeauna concretă.
Poate exista reciprocitate a vocaţiei succesorale testamentare doar ca situație faptică concretă
și particulară, atunci când două persoane (de regulă soţii) testează fiecare în favoarea celuilalt
prin testamente distincte.
2.3.3.2.3. Vocația succesorală concretă sau utilă
Considerații generale și teminologice

Vocaţia (chemarea) succesorală are un al doilea sens concret şi util, de
vocație concretă sau utilă, care înseamnă alegerea dintre succesorii
legali virtuali, potenţiali, a celor care în mod efectiv pot culege
moştenirea, nefiind înlăturaţi de un alt sau de alţi succesibili chemați în
rang preferabil.
A. Noțiune
Putem defini, așadar, vocația succesorală concretă sau
utilă ca fiind posibilitatea concretă, efectivă, a unei
persoane de a culege moştenirea defunctului, fără a fi
înlăturaţi de un alt sau de alţi succesibili, posibilitate pe
care și-o poate materializa prin acceptarea moștenirii.
B. Sfera de cuprindere.
Dintre toate rudele cu vocația succesorală generală ale
defunctului, au vocaţie succesorală concretă doar o
categorie resrânsă de rude, care sunt chemate în rang
prioritar, în sensul că nu sunt înlăturaţi de la moștenire
de un alt sau de alţi succesibili, ci dimpotrivă ei îi
înlătură pe aceștia.
Alegerea moștenitorilor cu vocație succesorală concretă
dintre cei cu vocație generală se face prin aplicarea
regulilor devoluțiunii succesorale.
Altfel spus, vocaţia succesorală a rudelor (care sunt chemate la moştenire alături de soţul
supravieţuitor al defunctului) nu înseamnă că ele toate, împreună şi deodată vor culege
moştenirea lăsată de defunct, deoarece vocaţia lor la moştenire este numai generală, potenţială,
vizând o posibilitate de principiu de a moştenii patrimoniul persoanei decedate. Vocaţia lor
concretă, de a culege efectiv moştenirea este determinată prin devoluţiunea succesorală legală
și depinde de factorii concreţi ai devoluţiunii succesorale legale, cum ar fi existenţa sau
inexistenţa altor succesibili în rang preferabil.
Așadar, o persoană care are vocație succesorală succesorală generală are și vocație concretă
sau utilă doar dacă, potrivit regulilor devoluţiunii succesorale legale, nu este îndepărtată de
la moștenire de o rudă chemată la moștenire în rang preferabil.
Sarcină de lucru
Identificați și prezentați situația vocațiwi succesorale a
rudelor în linie colaterală ale defunctului.
2.3.4. Nedemnitatea succesorală

2.3.4.1. Aspecte conceptuale generale
Considerații generale
Pe lângă condițiile pozitive ale capacității succesorale și vocației
succesorale, o altă condiţie cerută pentru ca o persoană să poată
moşteni constă în condiţia ca aceasta să nu fie nedemnă față de cel a
cărui moștenire o pretinde. Inexistenţa nedemnităţii succesorale este
o condiţie negativă, cerută atât în cazul moştenirii legale, cât și în
cazul moştenirii testamentre și a cărei neîndeplinire face ineficientă o
asemenea potențială moștenire.
A. Noțiune. Definiția propusă

Nedemnitatea succesorală reprezintă decăderea de
drept sau judiciară a unui moștenitor legal din dreptul de
a culege o moștenire determinată, inclusiv partea de
rezervă din acea moștenire la care ar fi avut dreptul,
deoarece s-a făcut vinovat de săvârșirea unei fapte
grave, prevăzută de lege, față de cel care lasă
moștenirea ori față de anumiți moștenitori determinați.
B. Natură juridică
Sub aspectul naturii juridice, nedemnitatea succesorală
este o sancţiune civilă care se aplică numai în cazul
săvârşirii faptelor prevăzute expres şi limitativ de lege.
C. Caractere juridice
Caracterul de sancţiune civilă al nedemnităţii
succesorale imprimă acesteia o serie de caractere
juridice specifice, mai exact face ca ea să aibă:
• un caracter personal, deci să se aplice numai
autorului faptei, fără a se răsfrânge asupra succesorilor
acestuia ori a altor persoane;
• un caracter relativ, nedemnitatea existând
numai în raport cu de cujus- ul cu privire la care a fost
săvârşită fapta nedemnă și cu moștenirea acestuia; şi,
în sfârşit,
• un caracter de răspundere subiectivă, în
sensul că se bazează pe ideea de răspundere culpabilă
a nedemnului, ceea ce implică necesitatea existenţei
discernământului şi a responsabilităţii penale sau civile,
după caz, a nedemnului în momentul săvârşirii faptei.
D. Felurile nedemnității judiciare.

Nedemnitatea succesorală poate fi de drept şi urmează a fi
doar constatată de instanţa judecătorească sau judiciară şi
urmează să fie pronunţată de instanţă..
2.3.4.2. Cazurile de nedemnitate succesorală. Reglementare

A. Nedemnitatea de drept
Cazurile de nedemnitate de drept sunt enumerate de
art. 958 C.civ. care prevede că este de drept nedemnă de
a moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei
infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă
moştenirea;
b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea,
înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu
intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă
moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei,
ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a
făptuitorului..
B. Nedemnitatea judiciară.
Nedemnitatea judiciară poate fi pronunţată de instanţa
judecătorească în cazurile prevăzute de art. 959 C.civ.,
care prevede că poate fi declarată nedemnă de a
moşteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu
intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea a unor
fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după
caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea
victimei;
b) persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat,
a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;
c) persoana care, prin dol sau violenţă, l-a determinat
sau, după caz, l-a împiedicat pe cel care lasă
moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce
testamentul.”..
2.3.4.3. Constatarea și declararea nedemnităţii succesorale
Nedemnitatea nu poate opera decât dacă a fost constatată sau, după caz, declarată printr o
hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, până în acel moment succesibilul fiind
considerat moştenitor capabil.
A. Constatarea nedemnității de drept

Nedemnitatea succesorală reprezintă decăderea de
drept sau judiciară a unui moștenitor legal din dreptul de
a culege o moștenire determinată, inclusiv partea de
rezervă din acea moștenire la care ar fi avut dreptul,
deoarece s-a făcut vinovat de săvârșirea unei fapte
grave, prevăzută de lege, față de cel care lasă
moștenirea ori față de anumiți moștenitori determinați.
Așadar, în cazul nedemnității de drept instanţa de judecată sau notarul public doar constată
intervenirea cazului de nedemnitate, care se produce ope legi la momentul rămânerii definittive
a hotărârii de condamnare.
În cazul în care condamnarea pentru faptele menţionate drept cauze de nedemnitate de drept
este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii
penale, nedemnitatea operează totuși dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre
judecătorească civilă definitivă.
B. Declararea nedemnităţii judiciare
Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere
instanţei judecătoreşti să declare nedemnitatea în termen
de un an de la data deschiderii moştenirii.
Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la art. 959 alin. (1) lit. a) C.civ. se
pronunţă ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează de la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
În cazurile prevăzute la art. 959 alin. (1) lit. b) şi c) C.civ., termenul de un an curge de la data
când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară
deschiderii moştenirii.
Atunci când condamnarea pentru faptele menţionate la art. 959 alin. (1) lit. a) C.civ. este
împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale,
nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre
judecătorească civilă definitivă. În acest caz, termenul de un an curge de la apariţia cauzei de
împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moştenirii.
C. Persoanele împotriva cărora se poate invoca

nedemnitatea
Nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului
cât timp este în viaţă. Dacă după deschiderea succesiunii
el a intrat în stăpânirea bunurilor succesorale, dar a
decedat înainte de constatarea nedemnităţii, acţiunea în
constatarea nedemnităţii lui poate fi introdusă şi
împotriva moştenitorilor săi legali sau testamentari cărora
le-au fost retransmise bunurile succesorale.
Moştenitorii nedemnului, pârâţi în această acţiune, nu se pot apăra nici prin invocarea teoriei
moştenitorului aparent, nici prin invocarea dobândirii proprietăţii bunurilor mobile prin posesia
de bună-credinţă, întrucât aceștia nu sunt dobânditori cu titlu particular, ci cu titlu universal
(pro herede), lor transmiţându-li-se în cuprinsul patrimoniului succesoral şi obligaţia de a
restitui bunurile succesorale primite de la autorul lor nedemn adevăraţilor moştenitori.
2.3.4.4. Efectele nedemnităţii succesorale
A. Efectele asupra nedemnului

Nedemnul este înlăturat de la succesiune în cadrul
procedurii succesorale şi nu va obţine titlul de moştenitor
şi certificatul constatator al acestui titlu sau dacă l-a
obținut, nedemnitatea va produce efectul unei condiţii
rezolutorii, titlul nedemnului desfiinţându se retroactiv,
nedemnul fiind considerat că nu a fost niciodată
moştenitor.
Desfiinţarea titlului de moştenitor al defunctului se produce retroactiv din momentul

deschiderii moştenirii, indiferent de momentul săvârşirii faptei care atrage nedemnitatea şi de
momentul pronunţării hotărârii. Desfiinţarea titlului de moştenitor îl înlătură pe nedemn de la
moştenire chiar dacă ar fi fost moştenitor rezervatar.
Nedemnitatea succesorală, fiind o sancţiune civilă, are caracter personal, înlăturând de la
moştenire pe nedemn. Dacă nedemnul s-ar afla în posesia succesiunii, adevăraţii moştenitori au
împotriva lui acţiune în petiţie de ereditate. Dacă a fost de bună credinţă, nedemnul va dobândi
proprietatea fructelor succesiunii pe care le a cules.
B. Efectele asupra descendenților nedemnului

Descendenţii nedemnului pot veni la moştenire prin
reprezentarea acestuia (art. 965 alin. (1) C.civ.).
Aceștia nu vor putea însă să folosească poziția
succesorală a ndedemnului, pentru a moșteni prin
retransmitere de la acesta.
C. Situația actelor încheiate de nedemn cu terţii

În ce priveşte actele încheiate de nedemn cu terţii privitor la
bunurile succesiunii, va trebui făcută distincţia între actele de
conservare sau de admi¬nistrare a bunurilor succesorale, pe de
o parte, şi actele de dispoziţie.
Actele de conservare, precum şi actele de administrare în
măsura în care profită moştenitorilor, încheiate între nedemn
şi terţi, sunt vor fi menţinute ca valabile.
Actele de conservare sau de administrare a bunurilor
succesorale vor fi menţinute pentru că este în interesul
celorlalţi moştenitori ca bunurile succesorale să fie conservate
şi puse în valoare.
Actele de înstrăinare făcute de nedemn cu privire la bunurile
succesorale imobile vor fi menţinute ca valabile în cazul în care
sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: actul să fie cu
titlu particular, oneros, şi terţul să fi fost de bună credinţă în
momentul încheierii lui, dovedind că a existat o eroare comună
şi invincibilă asupra calităţii de moştenitor a defunctului- teoria
moştenitorului aparent.
De asemenea, se menţin şi actele de dispoziţie cu titlu oneros
încheiate între nedemn şi terţii dobânditori de bună-credinţă,
regulile din materia cărţii funciare fiind însă aplicabile. (art.
960 alin. (3) teza a II a C.civ.).
2.3.4.4. Înlăturarea efectelor nedemnităţii succesorale
Modalități de înlăturare
Efectele nedemnităţii de drept sau ale nedemnităţii judiciare pot fi
înlăturate expres printr-o declaraţie expresă cuprinsă într-un
testament sau într-un act autentic notarial de către cel care lasă
moştenirea(art. 961 alin.1 teza a I a C.civ.).
Indiferent de actul în care este cuprinsă, declaraţia expresă trebuie să exprime iertarea
succesibilului nedemn de către cel care lasă moştenirea.
Fără o declaraţie expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul lăsat
nedemnului după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea(art. 961 alin.1 teza a II a
C.civ.).
Efectele nedemnităţii nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după
condamnare, graţiere sau prin prescripţia executării pedepsei penale (art. 961alin. 2 C.civ.).
• Transmisiunea succesorală prezintă o serie de trăsături distinctive care constituie

specificul acesteia și care o deosebesc de alte moduri de transmitere a drepturilor și
obligațiilor aparținând unei persoane fizice sau juridice. Aceste trăsături distinctive
sunt recunoscute și identificate sub denumirea de caractere juridice ale transmisiunii
succesorale.
• Moştenirea este o transmitere pentru cauză de moarte (mortis causa) pentru că se
produce numai la momentul și ca efect al morţii fizic constatate sau judecătoreşte
declarate a unei persoane fizice, iar nu pe parcursul vieții acesteia.
• Moștenirea este o transmitere universală pentru că are ca efect transmiterea atât a
activului patrimoniului defunctului (drepturi şi bunuri), cât şi a pasivului patrimonial
(a obligaţiilor defunctului) sau altfel spus obiectul moştenirii este patrimoniul
defunctului, adică totalitatea drepturilor, bunurilor şi obligaţiilor care au valoare
economică şi care au aparţinut defunctului.
• Moștenirea este o transmitere unitară, în sensul că obiectul ei, patrimoniul
defunctului, fiind unitar, se transmite la moştenitori după aceleaşi norme juridice, fără
a distinge după natura, provenienţa sau originea bunurilor care compun masa
succesorală.
• Moștenirea este o transmitere indivizibilă, în sensul că acceptarea sau renunţarea la
moştenire are caracter indivizibil, neputând avea ca obiect numai o parte din
moştenire și ca atare, presupune în mod imperativ acceptarea sau renunțarea la
întreaga moștenire (ca la un tot indivizibil).
• Deschiderea succesiunii reprezintă faptul juridic care determină transmiterea
patrimoniului succesoral al lui de cujus către moștenitorii săi, legali sau testamentari
și care constituie temei al nașterii dreptului de moștenire, fapt juridic constând în
moartea titularului patrimoniului care se transmite.
• Data deschiderii moștenirii este data morții celui care lasă moștenirea(de cujus).
• Locul deschiderii succesiunii coincide cu ultimul domiciliu al lui de cujus.
• Prin moarte, în sensul Codului civil, se înţelege atât moartea naturală, fizic constatată,
a persoanei, cât şi cea declarată prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
• Capacitatea succesorală are o semnificaţie proprie bine definită, aceea a existenţei în
viaţă a moştenitorului în momentul deschiderii moştenirii.â
• Regula este aceea că are capacitate succesorală orice persoană care se află în ființă în
momentul deschiderii moștenirii și nu are capacitate succesorală persoana care nu mai
există sau care nu există încă la acea dată.
• Vocația succesorală legală presupune încadrarea persoanei care pretinde moștenirea
într-o anumită categorie de persoane aflate în relații specifice cu de cujus, iar vocaţia
testamentară presupune pur și simplu ca succesibilul să se regăsească ca destinatar în
cuprinsul unei manifestări de voință mortis causa valide a defunctului.
• În cadrul devoluţiunii succesorale legale funcţionează principiul reciprocităţii
vocaţiei legale generale la succesiune, conform căruia dacă o persoană are vocaţie
succesorală legală generală la moştenirea lăsată de o altă persoană şi aceasta la rândul
ei are vocaţie la moştenirea celei dintâi.
• Nedemnitatea succesorală reprezintă decăderea de drept sau judiciară a unui
moștenitor legal din dreptul de a culege o moștenire determinată, inclusiv partea de
rezervă din acea moștenire la care ar fi avut dreptul, deoarece s-a făcut vinovat de
săvârșirea unei fapte grave, prevăzută de lege, față de cel care lasă moștenirea ori față
de anumiți moștenitori determinați.
6. Teste de autoevaluare
1. Moștenirea unei persoane se deschide:

a) la data decesului acesteia;
b) la data întocmirii testamentului;
c) la data acceptării moștenirii de către moștenitori.
2. Data deschiderii moșteniri este:

a) data începerii dezbaterii moștenirii la notariat;
b) data morții celui care lasă moștenirea;
c) data sesizării instanței în vederea dezbaterii judiciare a moștenirii.
3. Data deschiderii moștenirii influențează:

a) capacitatea succesibilului de a moșteni;
b) competența de judecată în cazul dezbaterii judiciare a moștenirii;
c) compunerea și valoarea masei succesorale.
4. Locul deschiderii moștenirii este:

a) locul sediului notariatului unde se face cererea de deschidere a moștenirii;
b) locul ultimei reședințe a defunctului;
c) locul ultimului domiciliu al defunctului;
5. Locul deschiderii succesiunii este:

a) întotdeauna ultimul domiciliu al defunctului;
b) ca regulă ultimul domiciliu al defunctului;
c) în circumscripția notarului public celui dintâi sesizat, când în patrimoniul succesoral nu
există bunuri situate în România.
6. Sunt condiții generale ale dreptului la moștenire:

a) succesibilul să accepte succesiunea în termenul legal;
b) succesibilul să aibă capacitate succesorală;
c) succesibilul să aibă vocație succesorală;
7. Sunt condiții generale ale dreptului la moștenire:

a) succesibilul să aibă calitatea de rudă cu defunctul;
b) succesibilul să aibă capacitate succesorală;
c) în cazul succesiunii legale, succesibilul să nu fie nedemn.
8. Au capacitate de a moșteni:
a) codecedaţii;
b) predecedații;
c) persoanele fizice dispărute.
9. Nu au capacitate succesorală:
a) persoanele concepute, dar nenăscute la data deschiderii succesiunii;
b) persoanele dispărute;
c) comorienții.
10. O persoană trebuie să aibă capacitatea succesorală pentru a moșteni:

a) la momentul morții celui care lasă moștenirea;
b) la momentul eliberării certificatului de moștenitor;
c) la momentul pronunțării hotărârii judecătorești de declarare a morții celui care lasă
moștenirea.
11. Au capacitate succesorală:

a) persoanele fizice în viață;
b) persoanele juridice în curs de înființare;
c) persoanele dispărute.
12. Nu au capacitate succesorală:

a) persoanele juridice;
b) persoanele fizice concepute, dar nenăscute;
c) comorienții.
7. Răspunsurile la testul de autoevaluare
1.a, 2. b; 3.a,c; 4.c; 5.b,c; 6. b,c; 7. b; 8.c; 9.c; 10.a; 11. a,c; 12.c.
8. Lucrare de verificare
-----
• Constantinovici Rodica, Macovei Ioan, Baias Flavius-Antoniu,

Chelaru Eugen, Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ediţia 2,
Ed. C.H. Beck, 2014.
• Chirică, Dan, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017.
• Florescu Dumitru, Drept succesoral, Ediţia a II-a, revizuită şi
adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012.
• Hamangiu, C-tin, I.Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept
civil romȃn , București, 1998.
București, 2019.

București, 2020
Romeo Popescu, Francisc Deak, Tratat de drept succesoral.
Volumele I-III, Editia a IV-a, actualizată si completată, Editura
• Romeo Popescu, Francisc Deak, Tratat de drept succesoral. Vol. I
- Mostenirea legală, Editia a III-a, actualizată si completată, Editura
• Urs Ilie, Drept civil. Succesiuni. Curs Universitar, Ed. Universul
Juridic, București, 2017.
• Urs R. Iosif, Todica Carmen , Drept civil. Teoria persoanelor, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2016.
DEVOLUȚIUNEA SUCCESORALĂ LEGALĂ

CUPRINS
3. Unitatea de învățare nr. 3 Devoluțiunea succesorală legală
1.3. 1. Reguli speciale privind clasele de moștenitori legali.
1.3.2. Reguli speciale privind drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor
OBIECTIVE SPECIFICE
caracterizeze instituția devoluțiunii succesorale legale;
prezinte principiile generale ale devoluțiunii succesorale

legale și excepțiile;
caracterizeze instituția reprezentării succesorale;
prezinte regulile speciale privind diferitele categorii de

moștenitori.
3.1.1. Aspecte conceptuale generalale
Dintre toate rudele care au aptitudinea legală abstractă de a culege moștenirea(vocație

succesorală generală), legiuitorul selectează doar unele dintre acestea, cărora le recunoaște
vocație succesorală concretă.
Alegerea rudelor cu vocație succesorală concretă dintre toate

rudele care au o vocație succesorală generală la moștenire se face
utilizându-se două criterii tehnico-juridice, criterii pornind de la
care au fot instituite trei principii ale devoluțiunii succesorale.
Pe baza acestor principii, rudele defunctului care au o vocație succesorală generală la moștenire
sunt încdrate în nivele de chemare la moștenire, numite ranguri succesorale.
A. Definiție propusă.
Rangul succesoral reprezintă nivelul de chemare la
moștenire al fiecăreia dintre rudele cu vocație succesorală
generală ale celui care lasă moștenirea și exprimă ordinea
de chemare la moștenire a acestor rude și ierarhizarea
acestora decurgând din aplicarea principiilor generale ale
devoluțiunii succesorale legale.
Astfel, dintre toate rudele defunctului care au vocație succesorală

generală la moștenirea acestuia au vocație succesorală concretă
doar acele rude pe care legea succesorală le cheamă la moștenire
în prim rang, acestea fiind rudele care vor culege efectiv
moștenirea.
3.1.2. Criteriile tehnico-juridice
Pentru stabilirea ordinii de preferință între rudele defunctului cu

vocație succesorală generală, au fost instituite și sunt utilizate
două criterii tehnico-juridice:
a) clasa de moștenitori;
b) gradul de rudenie.
A. Clasa de moștenitori.Definiție
Clasa de moştenitori este o categorie de rude ale
defunctului privită ca un ansambu omogen care, ca atare,
în mod colectiv, exclude în totalitate de la moştenire o altă
clasă sau este exclusă în totalitate de la moştenire de către
o altă clasă.
Descrierea claselor de moștenitori.

Legiuitorul a stabilit patru clase de motenitori legali:
- clasa I, numită și clasa descendenților, format din toți
descendenții defunctului, fără limită în grad (copii,
nepoți, strănepoți etc.);
- clasa a II-a, numită și clasa mixtă sau clasa
ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați,
format din părinții defunctului și frații și surorile
acestuia și descendenii lor până la gradul al IV-lea
inclusiv, cuprinzând :
-subclasa ascendenților privilegiați- părinții defunctului;
-subclasa colateralilor privilegiați- frații și surorile
acestuia și descendenii
lor până la gradul al IV-lea inclusiv;
- clasa a III-a, numită și clasa ascendenților ordinari,
format din bunicii, străbunicii ș.a.m.d. ai defunctului,
fără limită în grad;
- clasa a IV-a, numită și clasa colateralilor ordinari,
format din unchii și mătușile defunctului, verii primari ai
acestuia, frații și surorile bunicilor defunctului.
C. Sediul materiei.
Clasele de moștenitori sunt reglementate de Noul cod civil,
în cuprinsul art. 964 alin.1 : .” Rudele defunctului vin la
moştenire în următoarea ordine:
a) clasa întâi: descendenţii;
b) clasa a doua: ascendenţii privilegiaţi şi colateralii
privilegiaţi;
c) clasa a treia: ascendenţii ordinari;
d) clasa a patra: colateralii ordinari.”
B. Gradul de rudenie. Definiție

Gradul de rudenie reprezintă nivelul de apropiere sau
depărtare pe linia de rudenie între două persoane aflate în
legătură de rudenie.
Gradul de rudenie se stabileşte astfel:

• în linie dreaptă, după numărul de naşteri: de
exemplu, copiii defunctului sunt rude de gradul I, nepoţii de
gradul II, părinţii defunctului de gradul I etc.;
• în linie colaterală, ascendento- descendent:
asecendent până la autorul/autorii comuni și descendent,
până la ruda de referință.
Linia de rudenie este formată din şirul gradelor. Linia poate fi dreaptă, atunci
când rudele coboară (descind) una din alta, sau colaterală, când rudele coboară
dintr un ascendent (autor) comun.
Linia dreaptă poate fi linie dreaptă descendentă sau linie dreaptă ascendentă,
după cum privim legătura de rudenie a succesibilului cu un ascendent sau
respectiv cu un descendent al lui.
3.1.3. Analiza principiilor generale ale devoluțiunii succesorale legale. Excepții.
În baza celor două criterii tehnico-juridice, legiuitorul a formulat

trei principii care guvernează devoluțiunea succesorală legală și
stabilirea ordinii de preferință:
a) Principiul chemării la moștenire în ordinea claselor de
moștenitori legali;
b) Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii
din aceeaşi clasă;
c) Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi acelaşi
grad.
A. Principiul chemării la moștenire în ordinea claselor de

moștenitori legali
Acest principiu exprimă regula de drept conform cu care
clasele de moștenitori sunt chemate să culeagă
patrimoniul succesoral în ordinea crescătoare a claselor.
O clasă de moştenitori legali este chemată util, concret la
moştenire numai dacă nu există nici un moştenitor
acceptant din clasele anterioare, conform ordinii de
preferinţă stabilită de legiuitor.
Ca atare, dacă există una sau mai multe rude din prima clasă de moștenitori, atunci acestea vor
înlătura de la moștenire rudele care fac parte din celelalte clase de moștenitori, chiar dacă între
acestea din urmă s-ar găsi rude de grad mai apropiat cu defunctul decât cele din clasa care
exclude, iar raționamentul se aplică la toate clasele.

Rudele din clasa a II-a vin la moștenire numai dacă nu exist rude din clasa I sau acestea nu vor
(sunt renunțători) sau nu pot (sunt nedemni) veni la moștenire. Tot astfel, clasa a III-a, respectiv
clasa a IV-a de motenitori legali vor fi chemate la moștenire numai în ipoteza inexistenței
rudelor din clasele anterioare sau în cazul în care acestea nu vor sau nu pot să vină la moștenire.
Excepție
Prin excepție pot veni la moștenire rude din clase diferite:
• atunci când de cujus a dezmoștenit prin testament
(a exheredat) toți moștenitorii rezervatari dintr-o clasă
prioritară. Astfel, rezervatarii exheredați vor culege rezerva,
iar cotitatea disponibilă va reveni moștenitorilor din clasa
subsecventă, cu condiția ca de cujus să nu fi dispus altfel
prin testament.
B. Principiul proximităţii gradului de rudenie între

moştenitorii din aceeaşi clasă
Acest principiu exprimă regula de drept conform cu care în
interiorul aceleiași clase de moștenitori legali, rudele de
grad mai apropiat cu defunctul înlătură de la moștenire pe
rudele de grad mai depărtat.
Altfel spus, principiul menționat stabileşte că în interiorul aceleiaşi clase vocaţia concretă la
moştenire aparţine rudelor celor mai apropiate în grad de defunct.
Sediul materiei.
Art. 964 alin. (3) C.civ.- „Înăuntrul fiecărei clase, rudele de
gradul cel mai apropiat cu defunctul înlătură de la
moştenire rudele de grad mai îndepărtat, cu excepţia
cazurilor pentru care legea dispune altfel”
Excepții
De la principiul proximităţii gradului de rudenie între
moştenitorii din aceeaşi clasă există două excepții,
limitativ prevăzute:
• reprezentarea succesorală;
• existenţa clasei a II a, clasa mixtă, în care părinţii
defunctului (rude de gradul I) nu înlătură de la moştenire
pe fraţii sau surorile defunc¬tului şidescendenţii acestora
(rude de gradul al II lea şi al IV lea), ci vin în concurs la
moştenire conform cotelor stabilite de lege.
C. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi cu

acelaşi grad de rudenie
Acest principiu exprimă regula de drept conform cu care
între rudele chemate la moştenire ca rude din aceeaşi
clasă şi de acelaşi grad de rudenie moştenirea se împarte
în mod egal(în părţi egale).
Sediul materiei.
Art. 964 alin. (4) C.civ.- „Între rudele din aceeaşi clasă şi de
acelaşi grad, moştenirea se împarte în mod egal, dacă
legea nu prevede altfel”.
Excepții
Excepţiile de la principiul egalităţii între rudele din aceeaşi
clasă şi acelaşi grad cu vocaţie concretă la succesiune sunt:
• împărţirea pe tulpini a moştenirii în cazul în care
moştenitorii de acelaşi grad vin la succesiune prin
reprezentare (art. 968 şi 981 alin. (2) C.civ.); şi
• împărţirea pe linii a moştenirii în cazul fraţilor şi
surorilor din căsătorii diferite ale defunctului (art. 981 alin.
(3) C.civ.).
3.2. 1. Noțiune
Pentru a evita producerea între succesibili a unor efecte inechitabile decurgând din aplicarea
principiilor generale ale devoluțiunii succesorale legale și în special a principiului proximităţii
gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă, legiuitorul a instituit instituția
reprezentării succesorale, bazată pe o serie de prezumpții absolute.
Reprezentarea succesorală a fost concepută ca un beneficiu al legii

în favoarea unor succesibili de grad mai îndepărtat, cărora prin
aplicarea pură și simplă a principiului proximităţii gradului de
rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă nu le-ar fi fost
recunoascută vocația succesorală concretă
A. Sediul materiei.
Codul civil reglementează instituția reprezentării succesorale
în cuprinsul art. 965-969 C.civ., definind-o ca noțiune și
stabilind domeniul de aplicare condițiile și efectele acesteia.
Reprezentarea succesorală reprezintă un beneficiu al legii,
în virtutea căruia un moştenitor legal de un grad mai
îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în puterea legii, în
drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a
culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia
dacă nu ar fi fost nedemn faţă de defunct sau decedat la
data deschiderii moştenirii.
3.2.2. Natură juridică
Instituția reprezentării succesorale (art. 965 C.civ.) are, așa cum

reiese din chiar definiția acesteia, natura juridică a unui beneficiu
legal recunoscut pentru evitarea sau anihilarea unor efecte
inechitabile produse de aplicarea pură și simplă a principiilor
devoluținii succesorale.
Mai exact, este vorba de evitarea unor efecte inechitabile produse de principiul proximităţii
gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă asupra unor persoane care nu sunt
culpabile, pe motivul predecesului sau nedemnității autorului lor.
Concret, în virtutea principiului proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi
clasă dacă succesiunea ar fi pretinsă în nume propriu de beneficiarii reprezentării succesorale,
ei ar fi înlăturaţi de succesorii în grad de rudenie mai apropiat de defunct.
Reprezentarea succesorală permite reprezentantului să culeagă partea din moștenire care s-ar fi
cuvenit reprezentatului dacă acesta s-ar fi aflat în viață sau nu ar fi fost nedemn la data
deschiderii succesiunii.
3.2.3. Domeniul de aplicare
Semnificația noțiunii.
În viziunea 967 C.civ., prin domeniu de aplicare al
reprezentării succesorale se au în vedere categoriile de
moștenitori care beneficiază de reprezentare.
Domeniul de aplicare
Potrivit dispozițiilor Codului civil (art. 966 alin. 1 C.civ.),
reprezentarea succesorală este admisă numai în privința
descendenților copiilor defunctului și a descendenilor din
frații și surorile defunctului.
În privința descendenţilor în linie dreaptă reprezentarea nu
este limitată la un anumit grad de rudenie și operează
nemărginit.
În schimb, pe linie colaterală (în cazul descendenţilor din fraţii
şi surorile defunctului) reprezentarea acestora este permisă
numai până la gradul al IV-lea inclusiv, întrucât moştenirea
legală în linie colaterală este admisă doar până la gradul al
IV-lea inclusiv.
1.2.4. Condițiile reprezentării succesorale.
Pentru a opera reprezentarea succesorală în privința

categoriilor de moștenitori care beneficiază de reprezentare,
trebuie îndeplinite trei condiții, dintre care două în persoana
celui reprezentat și una în persoana reprezentantului:
a) Cel reprezentat să nu aibă capacitate succesorală la
momentul deschiderii moștenirii lui de cujus(să fie
predecedat sau decedat în același timp) sau să fie nedemn
față de acesta.
b) Locul celui reprezentat să fie un loc util;
c) Reprezentantul să îndeplinească toate condițiile generale
pentru a culege moștenirea lăstă de defunct(cu excepția
vocației concrete).
Nu are importanță, însă dacă reprezentantul îndeplinește sau nu condiţiile pentru a-l moşteni
pe cel reprezentat. În acest sens, trebuie arătata că reprezentarea operează chiar dacă
reprezentantul este nedemn faţă de reprezentat sau a renunţat la moştenirea lui ori a fost
dezmoştenit de acesta.
3.2.5. Modul de operare a reprezentării succesorale.
În linie dreaptă(linia descendenților) reprezentarea operează

nemărginit (fără limitare), iar în linie colaterală (linia
descendenţilor din fraţi şi surori) reprezentarea este posibilă
numai până la gradul al IV-lea inclusiv, întrucât moştenirea
legală în linie colaterală este admisă doar până la gradul al
IV-lea inclusiv.
Reprezentarea operează în toate cazurile, adică atât în cazul în

care reprezentanţii sunt rude de acelaşi grad în raport cu
defunctul, cât și în cazul în care sunt rude de grade diferite în
raport cu acesta (art. 966 alin. (2) C.civ.).
În linie dreaptă acest mod de operare a reprezentării succesorale înseamnă că aceasta operează
atât în situația în care nepoţii copilului predecedat vin la moştenire în concurs cu copii în viaţă
ai de cujus-ului (unchii lor), cât şi în situația în care toţi copiii de cujus-ului sunt predecedaţi,
iar la succesiunea de cujus ului vin doar nepoţii acestuia, ca rude de grad 2, doar strănepoții ca
rude de grad 3, nepoţii în concurs cu strănepoții ș.a.m.d.
În linie colaterală aceasta înseamnă că reprezentarea operează atât în cazul în care nepoţii de
frate ai de cujus ului (copiii fratelui predecedat) vin prin reprezentare la moştenirea acestuia în
concurs cu frați sau surori în viaţă ai de cujus ului (unchii/mătușile lor), cât şi în cazul în care
la moştenirea de cujus ului (a unchiului) vin doar nepoţii tuturor fraţilor predecedaţi ai de cujus
ului.
Reprezentarea succesorală operează de drept şi imperativ, fără
ca descendenţii să poată modifica regulile legale care o
guvernează.
3.2.6. Efectele reprezentării succesorale.
A. Efectele generale ale reprezentării succesorale

Efectele generale ale reprezentării succesorale reprezintă acele
efecte care se produc în toate situațiile în care intervine
reprezentarea și cu privire la toți moștenitorii care beneficiază
de reprezentare.
Raportat la prevederile art. 968 C. Civ. Și la consecințele practice ale acestora, putem vobi de
un efect general principal și un efect general subsidiar.
Efectul general principal

Principalul efect al reprezentării succesorale constă în aceea
că, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale cerute pentru a opera
reprezentarea, reprezentantul, ca moştenitor legal de un grad
mai îndepărtat, urcă, în puterea legii, în drepturile
ascendentului său, numit reprezentat și culege partea din
moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost
nedemn sau decedat la data deschiderii succesiunii.
Efectul general subsidiar

Ca un efect consecutiv și subsidiar primului, în cazul
reprezentării succesorale, împărţirea moştenirii nu se mai face
pe capete (în părţi egale între moştenitori), ci pe tulpini.
Dacă o tulpină a produs mai multe ramuri, subdivizarea se face
pe tulpină în fiecare ramură.
Prin tulpină se înţelege:
– înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege moştenirea sau este
reprezentat la moştenire;
– înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege moştenirea
sau este reprezentat la moştenire.
Dacă aceeaşi tulpină a produs mai multe ramuri, în cadrul fiecărei ramuri subdivizarea se face
tot pe tulpină, partea cuvenită descendenţilor de acelaşi grad.
B. Efectul particular al reprezentării succesorale

Efectul particular, recunoscut de lege lata, constă în
reprezentarea succesorală de către copiii nedemnului
concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care
nedemnul a fost exclus.
Copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus
vor raporta la moştenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moştenit prin reprezentarea
nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi, concepuţi după deschiderea
moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul. Raportul se face numai în cazul şi în măsura în
care valoarea bunurilor primite prin reprezentarea nedemnului a depăşit valoarea pasivului
succesoral pe care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării (art. 969
alin. (1) C.civ.).
Sarcină de lucru
Identificarea și prezentarea particularităților reprezentării

succesorale în cazul colateralilor privilegiați.

3.3.1. Reguli speciale privind clasele de moștenitori legali.
3.3.1.1. Clasa I de moştenitori legali: descendenţii defunctului
A. Categorie
Clasa I de moştenitori legali este o clasă omogenă, care
cuprinde o singură categorie de rude ale defunctului,
respectiv descendenții acestuia.
Categoria descendenţilor include copiii defunctului şi
urmaşii lor în linie dreaptă la nesfârşit, indiferent de sex
sau dacă sunt din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite
ori dacă sunt din afara căsătoriei, dar filiaţia lor a fost
stabilită potrivit legii sau dacă au fost adoptaţi.
B. Caractere juridice.
Descendenţii pot veni la succesiune atât în nume propriu
cât și prin reprezentare, sunt moştenitori rezervatari, sunt
moştenitori sezinari, putând intra în posesia moştenirii
înainte de eliberarea certificatului de moştenitor şi au
obligaţia să raporteze donaţiile făcute lor de defunct în
timpul vieţii acestuia, cu excepţia celor făcute cu scutire de
raport.
C. Reguli și efecte specifice.

Descendenţii defunctului înlătură moştenitorii din
celelalte clase şi vin la moştenire în ordinea gradului de
rudenie.
În concurs cu soţul supravieţuitor, descedenţii
defunctului, indiferent de numărul lor, culeg împreună
trei sferturi din moştenire.
Moştenirea sau partea din moştenire care li se cuvine
descedenţilor se împarte între aceştia în mod egal, când
vin la moştenire în nume propriu, ori pe tulpini, când vin
la moştenire prin reprezentare succesorală. .
3.3.1.2. Clasa a II a de moştenitori legali: ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi

3.3.1.2.1. Aspecte generale
A. Categorie
Clasa a II a este o clasă mixtă şi neuniformă, pentru că este
formată din două subclase, subclasa ascendenților
privilegiaţi și subclasa colateralilor privilegiaţi și cuprinde
două categorii de rude ale defunctului: părinţii şi respectiv
fraţii sau surorile şi descendenţii acestora.
Ei sunt privilegiaţi pentru că îi înlătură de la moştenire pe
ascendenţii ordinari (clasa a III a) şi colateralii ordinari
(clasa a IV a).
B. Subcategorii
Ascendenţii privilegiaţi sunt, potrivit art. 976 alin. (1) C.civ.,
tatăl şi mama defunctului din căsătorie, din afara
căsătoriei sau din adopţie, cu condiția stabilirii legale a
filiaţiei defunctului faţă de ei.
Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului,
precum şi descendenţii acestora până la gradul al IV lea
inclusiv, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
C. Caractere juridice.
Ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în
nume propriu. Ei sunt moştenitori rezervatari şi sezinari.
Nu sunt însă obligaţi la raportul donaţiilor.
Colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari şi nu
sunt moştenitori sezinari și nu sunt obligaţi la raportul
donaţiilor. Ei sunt însă pot veni la moștenire atât în nume
propriu, cât şi prin reprezentare.
3.3.1.2.1. Reguli și efecte specifice
A. Reguli aplicabile întregii clase a II a

Moștenitorii din clasa a II a vin la moştenire doar în
lipsa moştenitorilor din clasa I, a descendenţilor
defunctului, dar înlătură moştenitorii din clasele a III a
și a IV a .
În cadrul clasei a II-a, prima operațiune juridică este
împărțirea moștenirii cotei părți cuvenită acestei clase
între cele două subclase: subclasa ascendenților
privilegiaţi și subclasa colateralilor privilegiaţi .
Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită
ascedenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi se
împarte între aceştia în funcţie de numărul
ascendenţilor privilegiaţi care vin la moştenire, după
cum urmează:
a) în cazul în care la moştenire vine un singur părinte,
acesta va culege un sfert, iar colateralii privilegiaţi,
indiferent de numărul lor, vor culege trei sferturi;
b) în cazul în care la moştenire vin ambii părinţi,
aceştia vor culege împreună o jumătate, iar colateralii
privilegiaţi, indiferent de numărul lor, vor culege
cealaltă jumătate.
B. Reguli specifice celor două subclase.Reguli specifice

subclasei ascendenților privilegiaţi
În cadrul subclasei ascendenților privilegiaţi, în cazul în
care la moştenire vin ambii părinţi împărțirea se face în
mod egal, în conformitate cu principiul împărțirii în mod
egal între rude din aceeași clasă și de grad egal.
C. Reguli specifice celor două subclase. Reguli specifice

subclasei colateralilor privilegiați
În cazul înpărțirii între colateralii privilegiați, înăuntrul
clasei a II-a, împărțirea se face tot în mod egal, dacă la
moștenire frați sau urmași ai acestora de aceeași natură
(toți frați buni între ei, numai frați uterini ori numai frați
cosangvini cu defunctul).
În schimb, în cazul în care colateralii privilegiaţi sunt de
naturi diferite, adică sunt rude cu defunctul pe linii
colaterale diferite, moştenirea sau partea din moştenire
ce li se cuvine, se împarte între ei într-o modalitate
specifică numită împărțirea pe linii.
Împărțirea pe linii.
Succesiunea se va împărţi în două părţi egale (1/2 și 1/2), dintre care una se va atribui liniei
paterne (dimidia paternis), iar cealaltă liniei materne (dimidia maternis).
Fiecare dintre cele două jumătăți se vor împărți în atâtea părți câți frați există pe linia
respectivă.
Fraţii consanguini (care au acelaşi tată cu defunctul, dar altă mamă) culeg câte o parte în
linia paternă, frații uterini (au aceeaşi mamă cu defunctul, dar alt tată) culeg câte o parte în
linia maternă, în timp ce fraţii buni (au aceeaşi mamă și același tată cu defunctul) culeg câte
o parte în ambele linii, pe care le cumulează (având privilegiul dublei legături).
Împărţirea pe linii se aplică şi descendenţilor din fraţi sau surori, indiferent că ei vin la
moştenire prin reprezentare sau în nume propriu.
3.3.1.3. Clasa a III a de moştenitori legali: ascendenţii ordinari
A. Categorie
Ascedenţii ordinari sunt rudele în linie dreaptă ascedentă
ale defunctului, fără limitare de grad, cu excepţia părinţilor
acestuia.
Ascendenţii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei
sau din adopţie.
Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume
propriu, nu sunt moştenitori rezervatari, nu sunt
moştenitori sezinari şi nu au obligaţia de raport a
donaţiilor.
Reguli și efecte specifice

Ascedenţii ordinari vin la moştenire doar dacă dacă nu există moştenitori din primele două
clase, adică descedenţii, ascedenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi.
Ascendenţii ordinari vor fi chemaţi la succesiune în ordinea gradului de rudenie, conform
principiului proximităţii gradului de rudenie faţă de defunct.
Între ascendenţii ordinari de acelaşi grad chemaţi împreună la succesiune se aplică principiul
egalităţii succesorale, moştenirea împărţindu se pe capete, în mod egal.
În concurs cu soţul supravieţuitor, ascedenţii ordinari ai defunctului, indiferent de numărul
lor, culeg împreună un sfert din moştenire.
3.3.1.4. Clasa a IV a de moştenitori legali: colateralii ordinari
A. Categorie
Colateralii ordinari sunt rudele colaterale ale defunctului
până la gradul al patrulea inclusiv, cu excepţia colateralilor
privilegiaţi.
Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei
sau din adopţia cu efecte depline.
Colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume
propriu nu sunt moştenitori rezervatari, nu sunt
moştenitori sezinari şi nu au obligaţia de raport a
donaţiilor.
Reguli și efecte specifice
Colateralii ordinari vin la moştenire doar dacă dacă nu există moştenitori din primele trei
clase, adică descedenţii, ascedenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi și ascendenţii ordinari.
Colateralii ordinari vor fi chemaţi la succesiune în ordinea gradului de rudenie, conform
principiului proximităţii gradului de rudenie faţă de defunct.
Între colaterali ordinari de acelaşi grad chemaţi împreună la succesiune se aplică principiul
egalităţii succesorale, moştenirea împărţindu se pe capete, în mod egal.
În concurs cu soţul supravieţuitor, colateralii ordinari ai defunctului, indiferent de numărul
lor, culeg împreună un sfert din moştenire.
3.3.2. Reguli speciale privind drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor

3.3.2.1. Aspecte conceptuale generale.
A. Categorie
Soţul supravieţuitor reprezintă o categorie de moștenitori
în sine, alături de categoria de moștenitori a rudelor, care
vine în concurs cu acrestea, nu exclude de la moștenire
vreo rudă, dar nici nu este exclus de la moștenire de
acestea.
În cazul soțului supravieţuitor vocația generală se confundă cu vocația concretă, acesta având
vocație ca urmare a simplului fapt al existenței de jure la data deschiderii succesiunii a relației
de căsătorie între de cujus și cel care invocă calitatea de soț supraviețuitor.
În acest sens nu prezintă relevanță derularea efectivă în fapt a căsătorie, dacă soții coabitează
în fapt sau sunt despărțiți ori dacă s-a declanșat procedura de divorț, ci doar dacă în drept relația
de căsătorie mai există, iar aceasta există până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorț sau
finalizarea procedurilor administrative de divorț.
Soţul supravieţuitor vine la moştenire numai în nume
propriu. El este moştenitor rezervatar şi sezinar și este
obligat la raportul donaţiilor primite, atunci când vine în
concurs cu descendenții defunctului.
Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor
Soţul supravieţuitor beneficiază de trei categorii de drepturi succesorale, distincte, dar
complementare, respectiv cota parte din moștenire în concurs cu orice clasă de moştenitori,
dreptul succesoral special asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic și dreptul special de
abitaţie asupra locuinței proprietatea soțului defunct.
3.3.2.2. Analiza categoriilor de drepturi succesorale ale soțului supraviețuitor.
A. Dreptul soțului supraviețuitor la o cotă parte din

patrimoniul succesoral
Cota parte din moștenire a soţului supravieţuitor,
reprezintă principalul drept succesoral al acestuia și constă
în dreptul la culegerea unei cote părți din patrimoniul
succesoral, la fel ca orice moștenitor legal, drept
recunoscut în concurs cu orice clasă de moştenitori.
Cota parte a concretă din moștenire a soțului supraviețuitor

Cota parte din moștenire pe care o culege soţul supravieţuitor este variabilă,
în funcţie de clasa de moştenitori legali cu care acesta vine în concurs (sau
subclasa în cazul clasei a II a a ascendenţilor şi a colateralilor privilegiaţi)
după cum urmează:
a) un sfert din moştenire, dacă vine în concurs cu descedenţii defunctului;
b) o treime din moştenire, dacă vine în concurs atât cu ascedenţii privilegiaţi,
cât şi cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;
c) o jumătate din moştenire, dacă vine în concurs fie numai cu ascedenţi
privilegiaţi, fie numai cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;
d) trei sferturi din moştenire, dacă vine în concurs fie cu ascedenţi ordinari,
fie cu colaterali ordinari ai defunctului..
Dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu două clase de moştenitori(singura ipoteză

posibilă fiind aceea în care defunctul a dezmoştenit moştenitorii rezervatari dintr o clasă sau
subclasă preferată), cota acestuia se stabileşte prin raportare la cea mai apropiată dintre
clasele de moştenitori(clasa moştenitorilor legali dezmoşteniţi).
Indiferent de clasa cu care vine în concurs (inclusiv cu clasa a II a), partea soţului
supravieţuitor se impută asupra moştenirii, adică se scade din moştenire, şi diferenţa
urmează să se împartă între moştenitorii legali cu vocaţie succesorală concretă cu care este în
concurs.
Cota soţului supravieţuitor nu depinde de numărul efectiv al moştenitorilor legali din clasa cu
care vine în concurs.
B. Dreptul de preciput legal –dreptul succesoral special al

soţului supravieţuitor asupra mobilierului şi obiectelor de
uz casnic
Acest drept special al soţului supravieţuitor, cunoscut ca
drept de preciput legal, este dreptul succesoral în virtutea
căruia acesta, pe lângă cota sa succesorală cuvenită în
concurs cu clasele de moștenitori, moşteneşte mobilierul
şi obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei
comune a soţilor.
Dreptul de preciput legal este un drept special recunoscut soţului supravieţuitor peste cota parte
regulată acestuia și separat de aceasta, în considerarea relațiilor speciale între soți, cu
îndeplinirea a două condiții(art. 974 C.civ.).
Prin mobilierul şi obiectele de uz casnic ce au fost afectate folosinţei soţilor se înţeleg numai
bunurile care prin natura şi afectaţiunea lor au fost destinate să servească în cadrul gospodăriei
casnice şi care au fost folosite efectiv în acest scop, corespunzător nivelului de trai obişnuit al
soţilor.
Condițiile pentru recunoașterea dreptului de preciput legal

Pentru ca soţul supravieţuitor să beneficieze de acest drept succesoral special
trebuie îndeplinite cumulativ două condiții:
Prima condiție este aceea soţul supravieţuitor să nu vină în concurs cu
descendenţii defunctului, ci cu celelalte clase de moştenitori.
A doua condiţie este ca soţul defunct să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri
prin donaţii sau prin legate testamentare.
Natură juridică
Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor asupra
mobilierului şi obiectelor de uz casnic este un drept de moştenire
legală, având însă o afectaţiune specială.
C. Dreptul special de abitaţie al soţului supravieţuitor

Soţul supravieţuitor care nu este titular al nici unui drept de a
folosi o altă locuinţă corespunzătoare nevoilor sale, beneficiază
de un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit până la data
deschiderii moştenirii, dacă această casă face parte din bunurile
moştenirii.
Caractere juridice
Dreptul special de abitaţie este un drept real, temporar, gratuit,
inalienabil, insesizabil și afectat strict folosinței soțului
supraviețuitor.
Oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea dreptului de
abitaţie, dacă locuinţa nu este necesară în întregime soţului
cupravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei, dacă pune la
dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare.
Durată
Dreptul special de abitaţie se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la
După efectuarea partajului, dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor va înceta,
situaţia sa juridică viitoare depinzând de includerea sau nu a locuinţei în lotul
său.
Dacă locuinţa a fost inclusă în lotul său, el va deveni proprietar exclusiv al ei.
Dacă însă ea a fost inclusă în lotul altui moştenitor, soţul supravieţuitor care nu
mai are nici un titlu pentru folosinţa ei, ori va obţine un astfel de titlu de la
moştenitorul proprietar, ori va putea fi evacuat.
Acest drept încetează, chiar înainte de împlinirea termenului de un an, în caz de
recăsătorire a soţului supravieţuitor.
Sarcină de lucru
Identificați și prezentați relația între moștenirea legală și
cea testamentară .
• Dintre toate rudele defunctului care au vocație succesorală generală la moștenirea

acestuia au vocație succesorală concretă doar acele rude pe care legea succesorală le
cheamă la moștenire în prim rang, acestea fiind rudele care vor culege efectiv
moștenirea.
• Pentru stabilirea ordinii de preferință între rudele defunctului cu vocație succesorală
generală, au fost instituite și sunt utilizate două criterii tehnico-juridice: a) clasa de
moștenitori; b) gradul de rudenie.
• Clasa de moştenitori este o categorie de rude ale defunctului privită ca un ansambu
omogen care, ca atare, în mod colectiv, exclude în totalitate de la moştenire o altă
clasă sau este exclusă în totalitate de la moştenire de către o altă clasă.
• Gradul de rudenie reprezintă nivelul de apropiere sau depărtare pe linia de rudenie
între două persoane aflate în legătură de rudenie.
• În baza celor două criterii tehnico-juridice, legiuitorul a formulat trei principii care
guvernează devoluțiunea succesorală legală și stabilirea ordinii de preferință,
• Principiul chemării la moștenire în ordinea claselor de moștenitori legali exprimă
regula de drept conform cu care clasele de moștenitori sunt chemate să culeagă
patrimoniul succesoral în ordinea crescătoare a claselor.
• Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă
exprimă regula de drept conform cu care în interiorul aceleiași clase de moștenitori
legali, rudele de grad mai apropiat cu defunctul înlătură de la moștenire pe rudele de
grad mai depărtat.
• Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi cu acelaşi grad de rudenie exprimă
regula de drept conform cu care între rudele chemate la moştenire ca rude din aceeaşi
clasă şi de acelaşi grad de rudenie moştenirea se împarte în mod egal(în părţi egale).
• Reprezentarea succesorală reprezintă un beneficiu al legii, în virtutea căruia un
moştenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în puterea legii,
în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a culege partea din
moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn faţă de defunct sau
decedat la data deschiderii moştenirii.
• Clasa I de moştenitori legali este o clasă omogenă, care cuprinde o singură categorie
de rude ale defunctului, respectiv descendenții acestuia.
• Clasa I de moştenitori legali este o clasă omogenă, care cuprinde o singură categorie
de rude ale defunctului, respectiv descendenții acestuia.
• Clasa a II a este o clasă mixtă şi neuniformă, pentru că este formată din două subclase,
subclasa ascendenților privilegiaţi și subclasa colateralilor privilegiaţi și cuprinde
două categorii de rude ale defunctului: părinţii şi respectiv fraţii sau surorile şi
descendenţii acestora.
• Clasa a III a de moştenitori legali este o clasă omogenă și cuprinde ascedenţii ordinari
, care sunt rudele în linie dreaptă ascedentă ale defunctului, fără limitare de grad, cu
excepţia părinţilor acestuia.
• Clasa a IV a de moştenitori legali este o clasă omogenă și cuprinde colateralii ordinari,
care sunt rudele colaterale ale defunctului până la gradul al patrulea inclusiv, cu
excepţia colateralilor privilegiaţi.
• Soţul supravieţuitor reprezintă o categorie de moștenitori în sine, alături de categoria
de moștenitori a rudelor, care vine în concurs cu acrestea, nu exclude de la moștenire
vreo rudă, dar nici nu este exclus de la moștenire de acestea.
• Soţul supravieţuitor beneficiază de trei categorii de drepturi succesorale, distincte, dar
complementare, respectiv cota parte din moștenire în concurs cu orice clasă de
moştenitori, dreptul succesoral special asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic
și dreptul special de abitaţie asupra locuinței proprietatea soțului defunct.
1. Rudele defunctului chemate la moştenire în temeiul legii pot fi:

a) numai din căsătorie;
b) din căsătorie şi din afara căsătoriei;
c) din adopţie în toate cazurile.
2. Descendenţii şi ascendenţii au vocaţie la moştenire:
a) indiferent de gradul de rudenie cu defunctul;
b) numai până la gradul al IV-lea inclusiv;
c) numai până la gradul al III-lea inclusiv.
3. Fac parte din clasa I de moştenitori:

a) strănepoţii defunctului;
b) părinţii defunctului;
c) bunicii defunctului.
4. Nu fac partea din clasa a III-a de moştenitori:

a) frații bunicilor defunctului;
b) străbunicii defunctului;
c) unchii şi mătuşile defunctului.
5. Este o excepţie de la principiul proximităţii gradului de rudenie:

a) reprezentarea succesorală;
b) nedemnitatea succesorală;
c) situaţia soţului supravieţuitor, care înlătură de la moştenire orice clasă cu care ar veni în
concurs.
6. Este o condiţie a reprezentării succesorale:

a) ca reprezentatul să nu fie nedemn sau decedat la data deschiderii succesiunii;
b) ca reprezentantul să îndeplinească condiţiile generale pentru a moşteni;
c) ca reprezentatul să îndeplinească condiţiile generale pentru a moşteni.
7. În cazul în care operează reprezentarea succesorală:

a) regulile reprezentării vor putea fi modificate prin voinţa defunctului, exprimată prin act
autentic;
b) aceasta operează de drept;
c) beneficiarii sunt numai descendenţii de gradul al II-lea pentru a-i reprezenta pe
descendenţii de gradul I.
8. Reprezentarea succesorală:
a) nu operează de drept;
b) produce efecte generale şi particulare;
c) presupune în mod obligatoriu ca cel reprezentat să fie în viaţă.
9. Dacă defunctul a avut doi copii predecedaţi, dintre care unul a lăsat un copil, iar
celalalt doi copii, nepoţii defunctului vor moşteni:
a) în părţi egale;
b) primul va lua 1/3, iar ceilalţi 2/3;
c) primul va lua 1/2, iar ceilalţi doi câte 1/4 fiecare.
10. În cazul în care la moştenire vin descendenţii şi soţul supravieţuitor:

a) descendenţii vor culege 3/4 din moştenire, iar soţul supravieţuitor restul de 1/4;
b) moştenirea se va împărţi în mod egal;
c) moştenirea se va împărţi în funcţie de numărul descendenţilor.
1.b,; 2.a; 3.a; 4.a,c; 5.a; 6.b; 7.b; 8.b; 9.c; 10.a.

București, 2019.
București, 2020
• Romeo Popescu, Francisc Deak, Tratat de drept succesoral.
• Romeo Popescu, Francisc Deak, Tratat de drept succesoral. Vol. I
- Mostenirea legală, Editia a III-a, actualizată si completată, Editura
Volumul II - Mostenirea testamentară, Editia a III-a, actualizată si
completată, Editura Universul Juridic, 2014.
• Romeo Popescu, Francisc Deak, Tratat de drept succesoral - Ediţia
a III-a, actualizată si completată. Vol. 3- Transmisiunea si partajul
moștenirii, Editura Universul Juridic, 2014.
DEVOLUȚIUNEA SUCCESORALĂ TESTAMENTARĂ

CUPRINS
Unitatea de învățare nr. 4 Devoluțiunea succesorală testamentară
7.3. 1. Legatul. Aspecte generale.
7.3. 2. Ineficacitatea legatelor.
OBIECTIVE SPECIFICE
caracterizeze instituția devoluțiunii testamentare;
definească noțiunea de testament și să prezinte clasificarea

testamentelor;
prezinte noțiunea de legat.


4.1.1. Noțiune
A. Context și semnificație.
Devoluțiunea succesorală testamentară reprezintă cea de-a
doua formă de devoluțiune succesorală, după devoluțiunea
succesorală legală, concepută ca alternativă sau formă
complementară acesteia.
Posibilitatea de derogare de la regimul juridic al devoluțiunii succesorale legale decurge din
caracterul supletiv al majorității normelor legale care circumscriu și circumstanțiază
devoluțiunea succesorală legală. Această posibilitate este însă limitată de normele legale privind
rezerva succesorală și moștenitorii rezervatari, care au un caracter imperativ.
A. Definiție
Devoluțiunea succesorală testamentară reprezintă
modalitatea de transmitere a patrimoniului lui de cujus în
temeiul voinței acestuia, manifestată înainte de
deschiderea succesiunii prin testament ca act de ultimă
voință.
În acest caz, moștenitorii sunt desemnați de cel care lasă
moștenirea.
4.1.2. Specificul devoluțiunii succesorale testamentare
A. Enunț
Dacă moștenirea legală este regula, moștenirea
testamentară este excepția, sau, altfel spus, dacă regulile
privind moștenirea legală reprezintă dreptul comun în
materia succesiunilor, care se aplică atunci când defunctul
nu și-a manifestat voința prin dispoziții pentru cauză de
moarte, regulile privind moștenirea reprezintă situația
juridică particulară creată tocmai prin manifestările de
voință mortis cauza ale testatorului.
B. Relația cu moștenirea legală.

Cele două forme de moștenire nu se exclud însă în totalitate,
ele putând coexista în anumite situații.
Astfel, moştenirea legală poate coexista cu cea
testamentară, dacă :
-defunctul a dispus prin testament numai de o parte a
moştenirii sale, sau;
-defunctul a dispus de întreaga moştenire, dar există
moştenitori rezervatari.
În aceste situaţii o parte din moştenire se va transmite după voinţa testatorului, iar cealaltă
după regulile moştenirii legale.
Precizare
Pentru o corectă înțelegere, trebuie precizat că devoluțiunea succesorală
testamentară nu presupune și nu privește numai transferul patrimoniului
succesoral, ci implică și producerea, prin efectul manifestării de voință al
defunctului, a unor alte efecte mortis cauza, care pot privi aspecte diverse, cum
ar fi instituirea unui executor testamentar, recunoașterea unor datorii sau
dimpotrivă iertarea de datorii etc.
Manifestările de ultimă voință ale lui de cujus privind transmiterea patrimoniului succesoral
sau producerea altor efecte mortis cauza se realizează prin intermediul actului juridic complex
numit testament.

4.2.1. Aspecte generale privind testamentul
A. Noțiune
Testamentul este, potrivit art. 1034 C.civ., actul unilateral,
personal şi revocabil prin care o persoană, numită testator,
dispune, într-una din formele cerute de lege, pentru timpul
când nu va mai fi în viaţă.
Caracterele juridice ale testamentului sunt următoarele:
- este un act juridic unilateral, întrucât încorporează doar
voința unei singure persoane, aceea a testaorului.;
- este un act juridic solemn, trebuind să fie încheiat în
formele prevăzute de lege sub sancțiunea nulității
absolute;
- este un act juridic mortis causa, în sensul că intră în
circuitul juridic civil și îi produce efectele numai la
momentul morții testatorului;
- este un act juridic esenițalmente personal, neputând fi
încheiat prin reprezentare;
- este un act juridic individual, în sensul că trebuie să
exprime voința unei singure persoane;
- este un act juridic esențialmente revocabil, testatorul
putându-și modifica sau revoca oricând testamentul. Este
nulă orice manifestare de voință prin care s-ar încerca
eludarea acestei permisivități și instituirea unui testament
irevocabil.
Cuprinsul testamentului
Testamentul nu este un act juridic omogen, ci constituie o simplă
formă în care pot fi îmbrăcate mai multe acte juridice de sine
stătătoare, fiecare având regimul său juridic specific.
Obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, adică
dispoziţiile de ultimă voinţă ale testatorului privind transmiterea
patrimoniului său la moartea sa.
Cu toate acestea, Codul civil permite existenţa testamentului, chiar fără instituire de legatari, ci
doar cuprinzând alte dispoziţii de ultimă voinţă ale testatorului.
Altfel spus, testamentul poate cuprinde numai legate sau legate și alte dispozțiii testamentare
ori numai asemenea alte dispozții testamentare, (între care exheredări, instituirea de executor
testamentar, impunerea de sarcini legatarilor sau moștenitorilor legali, revocarea unui
testament anterior ori retractarea revocării anterioare, partajul de ascendent, recunoașterea
unui copil din afara căsătoriei, dispoziții referitoare la înmormântare etc. ).
4.2.2. Condiţii de fond pentru validitatea testamentului
Enunț
Fiecare dispoziţie testamentară, dar și testamentul în
ansamblul său trebuie să îndeplinească condiţiile generale
de validitate ale actelor juridice.
4.2.2.1. Capacitatea
Pentru ca dispoziţia testamentară să fie valabilă, testatorul trebuie

să aibă capacitatea de a dispune prin liberalităţi), iar cel gratificat,
să aibă capacitatea de a primi prin testament.
Condiţia capacităţii de a dispune prin liberalităţi trebuie îndeplinită
la data la care dispunătorul îşi exprimă voinţa.
A. Regula capacității
Regula capacității este regula conform căreia oricine poate
dispune prin testament, mai puțin persoanele lovite de o
incapacitate absolută sau relativă decurgând dintr-o
prevedere expresă a legii.
Ca atare, capacitatea este regula, iar incapacitatea, excepţia, iar în acest sens incapacităţile
trebuie să fie expres prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare.
B. Incapacități generale absolute de a dispune. Noțiune
Sunt acele incapacități care constau în imposibilitatea unei
persoane de a dispune prin testament în favoarea oricarui
beneficiar.
Regula
Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin libertăţi, prin
excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Pornind de la cele de mai sus, raportate la regulile generale privind

capacitatea de exercitiu, rezultă că sunt incapabili de a dispune în
favoarea oricarui beneficiar:
-minorul sub 14 ani;
-minorul între 14 și 18 ani, necasatorit și căruia instanţa de tutelă
nu i-a recunoscut capacitatea deplină de exerciţiu;
- persoana majoră pusă sub interdicție.
C. Incapacitatea specială relativă de a dispune. Noțiune

Este acea incapacitate care constă în imposibilitatea unei
persoane de a dispune prin testament în favoarea unui
anume beneficiar.
Regula
Sub sancţiunea nulităţii relative, nici chiar după
dobândirea capacităţii depline de exerciţiu o persoană nu
poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut
calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte
ca acesta să fi primit de la instanţa tutelară descărcare
pentru gestiunea sa. Se exceptează situaţia în care
reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este
ascendentul dispunătorului (art. 988 C.civ.)
D. Incapacități speciale de a primi. Noțiune

Incapacitatea specială de a primi este acea incapacitate
care constă în imposibilitatea unei persoane de a primi prin
testament de la un anumit sau de la anumiți beneficiari.
Reguli
a1) Sunt incapabili de a primi prin testament(art. 990
alin.1 și 3 C.civ.):medicii, farmaciştii sau alte persoane,
în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau
îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru o boală
considerată mortală, precum și preoţii sau alte
persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul
bolii considerate mortale, sub condiția ca dispunătorul
să fi murit din cauza respectivei boli.
a2)Sunt exceptate liberalităţile făcute soţului, rudelor în
linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi şi libertăţile
făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă,
la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude
în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi(art. 990 alin.2
C.civ.).
b) Sunt, de asemenea, lovite de nulitate relativă
legatele în favoarea(art. 991 C.civ.):
• notarului public care a autentificat
testamentul;
• interpretului care a participat la procedura de
autentificare a testamentului;
• martorilor, în cazurile prevăzute la art. 1043
alin. (2) (martori la autentificarea testamentului) şi art.
1047 alin. (3) (martorii în cazul testamentelor
privilegiate);
• agenţilor instrumentatori în cazurile în care
aceştia întocmesc un testament privilegiat;
• persoanelor care au acordat asistenţă juridică
la redactarea testamentului (art. 1005 C.civ.).
4.2.2.2. Consimţământul
Pentru valabilitatea testamentului se cere ca voinţa testatorului capabil să fie manifestată de o
persoană cu discernământ și să nu fie alterată de vicii de consimţământ.
A. Noțiune
Particularizând la cazul testamentului, ca act juridic
unilateral, consimţământul reprezintă manifestarea
exterioară a hotărârii de a testa, luată de testator.
B. Sancțiuni
Sancţiunea lipsei discernământului sau a existenței viciilor
de consimţământ ale testatorului este nulitatea relativă a
testamentului sau numai a dispoziţiilor testamentare
afectate de vicii.
În schimb lipsa totală a consimţământului este
sancționată cu nuliatea absolută.
Existența discernământului, se apreciază la data întocmirii
actului, când testatorul îşi exprimă voinţa.
4.2.2.3. Obiectul şi cauza dispoziţiilor testamentare
Pentru valabilitatea testamentului se cere ca voinţa testatorului capabil să fie manifestată

de o persoană cu discernământ și să nu fie alterată de vicii de consimţământ.
Obiectul legatului trebuie să fie în circuitul civil. Acesta poate fi şi
un lucru viitor, care să înceapă să existe chiar după deschiderea
succesiunii.
Nu poate însă forma obiect al legatului o succesiune viitoare (alta
decât a testatorului) nedeschisă..
Existenţa unei cauze valabile este prezumată relativ de lege (art.

1239 alin. 2 C.civ.).
Validitatea cauzei se cercetează în raport cu momentul redactării
testamentului, adică în momentul exprimării voinţei testatorului.
4.2.3. Condiţii generale de formă pentru validitatea testamentului
Enunțarea condițiilor
Legea stabileşte două condiţii de formă, generale şi
comune tuturor testamentelor, şi anume, forma scrisă şi
forma actului separat.
4.2.3.1. Forma scrisă

Forma scrisă este prevăzută de lege ad solemnitatem
(pentru validitatea testamentului) şi nu doar ad
probationem (pentru dovedirea lui).
Testamentul verbal (numit și nuncupativ) este lovit de
nulitate absolută
Această cerință de formă scrisă este cerută pentru validitatea întregului

testament, adică a testamentului în ansamblul său şi nu numai a legatelor.
Forma scrisă a testamentului este cerută de lege indiferent de felul
testamentului şi de împrejurările în care a fost redactat.
Rezultă deci că intenţia testatorului de a dispune pentru cauză de moarte nu poate fi dovedită
prin alte mijloace de probă (de exemplu, martori), chiar dacă ar exista un început de dovadă
scrisă sau dacă a fost împiedicat să testeze dintr-un eveniment de forţă majoră.
Orice persoană care pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament trebuie să
dovedească existenţa şi conţinutul lui în una din formele prevăzute de lege.
Dacă testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă majoră ori prin fapta unui terţ,
fie după moartea testatorului, fie în timpul vieţii sale, însă fără ca acesta să-i fi cunoscut
dispariţia, valabilitatea formei şi cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite prin orice mijloc
de probă (art. 1037 C.civ.).
1.2.3.2. Forma actului separat
Art. 1036 C.civ. interzice sub sancţiunea nulităţii absolute

testamentul reciproc, adică ca „două sau mai multe persoane
să dispună prin acelaşi testament, una în favoarea celeilalte
sau în favoarea unui terţ“.
Sancțiuni
Nerespectarea condiţiilor de formă privind întocmirea
testamentului este sancţionată cu nulitatea absolută a
actului.
Art. 1050 C.civ. prevede principiul conversiunii formei

testamentare dispunând că „Un testament nul din cauza
unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă
testamentară”.
4.2.4. Felurile testamentelor
A. Noţiuni generale
Codul civil reglementează diferite modalități în care poate
fi manifestată ultima voinţă a testatorului, reprezentând
tot atâtea forme (toate scrise) în care îmbrăcată această
manifestare de voinţă.
B. Clasificare
În funcţie de forma scrisă cerută de lege, testamentele
sunt în mod tradițional clasificate în testamente ordinare
(obişnuite) şi testamente privilegiate (excepţionale).
De asemenea, prin legi speciale este permisă
întrebuinţarea unor forme speciale de testament pentru
legatele care au ca obiect anumite sume de bani aflate în
depozite bancare sau pentru dispoziţiile testamentare ale
cetăţenilor români aflaţi în străinătate.
Referindu se la testamentele ordinare (obişnuite), art. 1040

Cod civil prevede că: „Testamentul ordinar poate fi olograf
sau autentic“. Codul civil reglementează în art. 1047 şi
testamentele, denumite privilegiate, care se încheie, potrivit
alin. 1 al art. menționat, în anumite ”situaţii speciale”, expres
și limitativ menționate (testamentul militarilor, testamentul
făcut în timp de epidemie, testamentul maritim).
Enumerarea felurilor de testamente este limitativă şi orice altă formă de manifestare a

ultimei voinţe a testatorului este nulă absolut şi nu produce efectele unui testament.
Între diferitele feluri de testamente nu există ierarhizare, toate acestea având o valoare
juridică egală. Această regulă este cunoscută în doctrină și jurisprudență ca materializând
principiul echivalenţei formelor testamentare..
4.2.4.1. Testamentele ordinare
4.2.4.1.1. Testamentul olograf

A. Noţiune
Testamentul olograf reprezintă acea formă testamentară în
care, ad solemnitatem (pentru chiar validitatea sa),
manifestarea unilaterală de voință a testatorului trebuie
încorporată într-un document scris în întregime, datat şi
semnat de mâna acestuia.
Art. 1041 C.civ. prevede că „Sub sancţiunea nulităţii absolute,

testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat
de mâna testatorului“.
Testamentul olograf prezintă mai multe avantaje, fiind accesibil oricui ştie să scrie, poate fi
făcut oriunde şi oricând, nu necesită cheltuieli şi mai ales asigură secretul dispoziţiilor de ultimă
voinţă ale testatorului.
În schimb, el are şi inconvenientele înscrisurilor sub semnătură privată, putând fi viciat,
falsificat ori sustras.
B. Condiții
1. Prima condiţie cerută pentru existenţa testamentului
olograf este ca el să fie scris în întregime de mâna
testatorului.
2. Testamentul olograf trebuie să fie datat de mâna
testatorului, adică acesta să arate proprio manu ziua, luna
şi anul când a făcut testamentul.
3. Testamentul olograf trebuie să fie semnat direct și
personal de testator.
Este interzis ca testamentul să fie dactilografiat sau scris la calculator sau prin intermediul altor
mijloace tehnice moderne (telegrafiat etc.) care nu pot oferi în mod categoric certitudinea că
scrierea este opera testatorului şi că reprezintă prin ea însăşi ultima voinţă a acestuia şi care ar
împiedica sau cel puţin ar îngreuna verificarea autenticităţii înscrisului în caz de litigiu.
Datarea testamentului se face în cifre sau în litere sau chiar prin referire la un eveniment a cărui
dată se poate stabili cu certitudine.
În ceea ce privește semnătura testatorului, aceasta atestă faptul că dispoziţiile testamentului
reprezintă ultima sa voinţă, că emană de la el şi că are un caracter definitiv şi nu de simplu
proiect. Lipsa semnăturii atrage nulitatea testamentului. Testamentul olograf nu poate fi deci
făcut prin mijlocirea unui intermediar sau mandatar, ci trebuie să fie opera exclusivă şi
personală a testatorului.
4.2.4.1.2. Testamentul autentic

A. Noţiune
Testamentul autentic reprezintă acea formă testamentară
în care, ad solemnitatem (pentru chiar validitatea sa),
manifestarea unilaterală de voință a testatorului trebuie
autentificată de un notar public, sau de o altă persoană
investită cu autoritatea publică de către stat, potrivit legii.
Art. 1043 alin. 1 C.civ. prevede că „Testamentul este autentic

dacă a fost autentificat de un notar public sau de o altă
persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit
legii. “.
Testamentul autentic prezintă avantajul că poate fi folosit şi de persoanele care nu ştiu să scrie
şi să citească sau de persoanele care din orice cauză (infirmitate, paralizie etc.) nu pot semna.
În al doilea rând, ca orice act autentic, el face dovada până la înscrierea în fals şi de asemenea
este pus la adăpost de pierdere, sustragere sau distrugere, întrucât un exemplar original se
păstrează în arhiva notarului public şi oricând se poate elibera un duplicat al testamentului.
În sfârşit, faţă de modul în care se întocmeşte, pericolul sugestionării sau captaţiei testatorului
este mult mai mic în comparaţie cu testamentul olograf.
Testamentul autentic prezintă însă şi două dezavantaje în raport cu testamentul olograf, şi
anume el nu poate rămâne secret, iar pe de altă parte, din cauza formalităţilor la care este supus,
este mai greu de întocmit şi mai costisitor, iar lipsa vreuneia dintre formalităţi îl expune
pericolului anulării.
B. Formalități de încheiere
Autentificarea testamentului se face potrivit normelor
notariale privind autentificarea înscrisurilor.
Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de unul
sau de doi martori (art. 1043 alin.2 C.civ.).
În cazul în care testamentul nu a fost autentificat cu respectarea dispoziţiilor legale,

sancţiunea este nulitatea absolută ca testament autentic.
El poate însă valora ca testament olograf, dacă îndeplineşte condiţiile de validitate ale
acestuia, fiind scris, datat şi semnat de mâna testatorului.
Testamentul autentificat cu respectarea dispoziţiilor legii face dovada erga omnes până la
înscrierea în fals în ce priveşte constatările personale, în cadrul atribuţiilor legale ale notarului
public.
4.2.4.2. Testamentele privilegiate
A. Noţiune
Testamentele privilegiate sau excepţionale sunt acele
forme testamentare pe care, din cauza împrejurărilor
excepţionale în care sunt făcute, legea le scuteşte de
îndeplinirea formalităţilor obişnuite, permiţând
încheierea lor în forme simplificate de autentificare,
derogatorii de la regulile autentificării înscri¬surilor.
De aceea testamentele privilegiate sunt cunoscute şi sub
denumirea de testamente autentice simplificate.
Testamentul privilegiat este, așadar, o formă facultativă şi alternativă de testament pusă la

dispoziția testatorului care, aflându-se în situaţii excepţionale, nu poate recurge la întocmirea
unui testament olograf.
B. Variantele de testamente privilegiate

Art. 1047 C.civ. dispune că: se poate redacta în mod
valabil un testament în următoarele situaţii speciale:
a) în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile
locale, în caz de epidemii, catastrofe, războaie sau alte
asemenea împrejurări excepţionale;
b) în faţa comandantului vasului sau a celui ce-l
înlocuieşte, dacă testatorul se află la bordul unui vas
sub pavilionul României, în cursul unei călătorii
maritime sau fluviale. Testamentul întocmit la bordul
unei aeronave este supus aceloraşi condiţii;
c) în faţa comandantului unităţii militare ori a celui
care îl înlocuieşte, dacă testatorul este militar sau, fără
a avea această calitate, este salariat sau prestează
servicii în interesul forţelor armate ale României şi nu
se poate adresa unui notar poublic;
d) în faţa directorului, medicului şef al instituţiei
sanitare sau a medicului şef al serviciului ori, în lipsa
acestora, în faţa medicului de gardă, cât timp
dispunătorul este internat într-o instituţie sanitară în
care notarul public nu are acces..
C. Forma testamentelor privilegiate

În ceea ce priveşte condiţiile de formă a testamentelor
privilegiate, acestea, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie
întocmite în formă scrisă.
În toate cazurile este obligatoriu ca testamentul privilegiat să
se întocmească în prezenţa a doi martori.
De asemenea, legea cere ca toate testamentele privilegiate,
sub sancţiunea nulităţii absolute, să fie semnate de către
testator, de agentul instrumentator și de cei doi martori.
Totuși, în ceea privește semnarea testamentului privilegiat, legea face unele concesii, permițând
ca semnătura testatorului și unuia dintre martori să lipsească, în ipoteza în care vreunul dintre
aceștia nu pot să semneze, cu condiția de a se face menţiune despre cauza care l-a împiedicat
să semneze.
4.2.4.2. Testamentul sumelor și valorilor depozitate la instituții specializate
A. Noţiune
Această formă testamentară, cunoscută ca așa numita
”clauză testamentară” din depozitele bancare, reprezintă
în fapt o clauză introdusă într-un contract de depozit
bancar, prin care deponentul desemnează beneficiarul
sumei depozitate, pentru ipoteza decesului acestuia pe
durata existenței depozitului.
Ca natură juridică, această clauză testamentară reprezintă
o formă simplificată de testament olograf incluzând un
legat cu titlu particular ce are ca obiect o sumă de bani.
În ceea ce privește forma concretă de încheiere a acestei forme de testament, art. 1049 alin.1
Cod civil face trimitere la legile speciale aplicabile instituțiilor bancare, însă cum legea cadru
în materie, O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, nu prevede
nimic în acest sens, condițiile de formă ale clauzei testamentare sunt lăsate la latitudinea
statutelor de funcționare ale fiecărei bănci în parte.
1049 alin.1 Cod civil prevede că „Dispozițiile testamentare

privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare
depuse la instituții specializate sunt valabile cu respectarea
condițiilor de formă prevăzute de legile speciale aplicabile
acestor instituții“.

4.3.1. Legatul. Aspecte generale.
4.3.1.1. Noţiune
A. Definiție
Legatul este dispoziția testamentară prin care testatorul
dispune cu privire la transmisiunea mortis causa a
patrimoniului său, desemnând una sau mai multe
persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu
titlu gratuit întregul său patrimoniu sau o fracțiune din
aceasta ori anumite bunuri determinate.
4.3.1.2. Beneficiarul legatului
Persoana care decesul testatorului urmează să dobândească

drepturile succesorale determinate de către acesta poartă
denumirea specifică de legatar.
Legatarul trebuie să fie o persoană determinată/determinabilă în
momentul deschiderii succesiunii. Poate fi legatar și o persoană
nenscută, dar concepută la data deschiderii moștenirii.
Desemnarea legatarului trebuie făcută personal de către testator.
Desemnarea legatarului trebuie făcută prin testament, fiind obligatorie identificarea acestuia în
chiar cuprinsul testamentului. Este nul legatul prin care testatorul lasă determinarea legatarului
pe seama unui terț.
4.3.1.3. Obiectul legatului
Obiectul legatului, adică beneficiul pe care urmează să îl

dobândească legatarul la momentul descchiderii succesiunii,
poate consta într-un patrimoniu, o fracțiune dintr-un patrimoniu,
un bun individual determinat sau o cantitate de bunuri de gen,
inclusive o sumă de bani.
Testatorul trebuie să determine lucrul legat, testamentul fiind nul dacă nu se arată în el lucrul
legat sau nu cuprinde elemente suficiente pentru determinarea lui.
Arătarea greşită a lucrului legat sau a denumirii lui nu afectează validitatea legatului, dacă lucrul
legat poate fi determinat independent de această greşeală.
4.3.1.4. Clasificarea legatelor
4.3.1.4.1. Criteriile de clasificare
Legatele pot fi clasificate în funcție de două criterii, obiectul

dispoziției testamentare și legătura cu modalitățile..
4.3.1.4.2. Clasificarea legatelor după obiectul lor

În funcţie de obiectul lor, legatele pot fi: legate universale,

legate cu titlu universal şi legate cu titlu particular (art. 1054
alin. (1) C.civ.).
4.3.1.4.2.1. Legatul universal
Noțiune
Legatul universal este dispoziţia testamentară care conferă
uneia sau mai multor persoane vocaţie la întreaga moştenire
(art. 1055 C.civ.).
Ceea ce determină caracterul universal al dispoziţiei testamentare este nu întinderea
efectivă a drepturilor ce se transmit în fapt (emolumentul succesoral cules), ci întinderea
chemării (vocaţiei) succesorale a legatarului, adică puterea de absorbţie a dreptului său în
eventualitatea când drepturile moştenitorilor legali sau ale altor legatari ar rămâne caduce.
Legatarul universal are vocaţie la întreaga moştenire, la fel ca moştenitorul legal cu vocaţie
utilă.
Emolumentul moştenirii, adică ceea ce va culege efectiv legatarul universal, se va
determina la deschiderea succesiunii, adică la decesul testatorului.
Potrivit art. 1055 C.civ., pot exista unul sau mai mulţi legatari universali. Dacă fiind
instituiţi mai mulţi legatari universali ei pot şi vor să vină la moştenirea testatorului,
emolumentul acesteia se va împărţi în mod egal între ei.
Oricare dintre ei are însă vocaţie la întreaga moştenire şi dacă celălalt sau ceilalţi legatari
universali nu pot sau nu vor să vină la succesiune, cel care poate şi vrea să vină la succesiune
va culege tot emolumentul moştenirii, dacă vine în concurs cu moştenitorii legali rezervatari
sau legatari cu titlu particular, sau toată moştenirea, dacă vine singur la moştenire.
Legatul universal poate fi desemnat şi prin expresii echivalente, cum ar fi:

legatul tuturor mobilelor şi imobilelor, legatul cotităţii disponibile a moştenirii
(rezerva depinzând dacă moştenitorii legali rezervatari pot şi vor să vină la
moştenire); legatul nudei proprietăţi; legatul rămăşiţei (prisosului), legatul a
ceea ce rămâne după executarea legatelor (cu titlu universal şi cu titlu
particular) cuprinse în testament.
În toate situaţiile de mai sus, dacă ceilalţi moştenitori legali sau testamentari
nu pot sau nu vor să vină la moştenire, vocaţia la tot a legatarului universal
face ca el să culeagă ceea ce ceilalţi nu pot sau nu vor să culeagă.
4.3.1.4.2.2. Legatul cu titlu universal

Noțiune
Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care
conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la o fracţiune a
moştenirii.
Prin fracţiune a moştenirii se înţelege:

a) fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta,
b) fie un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau
a unei cote-părţi din moştenire,
c) fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii
ori asupra unei cote-părţi din universalitatea bunurilor
determinate după natura sau provenienţa lor (art. 1056
C.civ.).
Caracteristica legatului cu titlu universal este vocaţia la o fracţiune din universalitate
(moştenire) cu activul şi pasivul ei, şi nu emolumentul moştenirii din momentul deschiderii
acesteia.
Legatarul cu titlu universal este obligat la sarcinile şi datoriile succesiunii testatorului,
personal, în proporţie cu vocaţia sa succesorală şi ipotecar pentru tot, dacă a primit un imobil
al defunctului, grevat de ipotecă, rămânându-i, în acest din urmă caz, recurs contra celorlalţi
comoştenitori sau colegatari.
4.3.1.4.2.3. Legatul cu titlu particular

Noțiune
Legatul cu titlu particular este legatul care conferă legata¬rului
vocaţie asupra unor bunuri succesorale singulare, determinate
sau determinabile prin testament indiferent de numărul şi
valoarea lor.
Potrivit art. 1057 C.civ.-”Orice legat care nu este universal sau

cu titlu universal este un legat cu titlu particular”.
În comparaţie cu legatul universal sau legatul cu titlu universal,

legatul cu titlu particular conferă un drept asupra unor bunuri
singulare şi nu asupra unei universalităţi, respectiv asupra unei
fracţiuni din universalitate.
Ceea ce determină caracterul legatului particular nu este
cantitatea de bunuri pe care o conţine legatul, ci natura dreptului
pe care îl conferă legatarului.
În principiu, toate bunurile mobile sau imobile, prezente sau viitoare, precum şi toate
drepturile reale sau personale, care se află în comerţ, pot forma obiectele unui legat cu titlu
particular. Se poate lega un lucru întreg sau numai o parte din el ori partea indiviză din dreptul
asupra unui lucru.
Legatarul cu titlu particular al unui bun individual determinat dobândeşte proprietatea
acestuia de la data deschiderii moştenirii.
Legatarul cu titlu particular al unor bunuri de gen, este titularul unei creanţe asupra
moştenirii. Dacă testatorul nu a prevăzut altfel, cel însărcinat cu executarea acestui legat este
obligat a preda bunuri de calitate medie (art. 1059 C.civ.).
Legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile şi

sarcinile moştenirii (art. 1114 alin. (3) C.civ.).
Prin excepţie, el răspunde pentru pasivul moştenirii, însă numai
cu bunul sau bunurile ce formează obiectul legatului, dacă:
a) testatorul a dispus în mod expres în acest sens;
b) dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o
moştenire culeasă de către testator şi nelichidată încă;
c) celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata
datoriilor şi sarcinilor moştenirii (nemo liberalis, nisi liberatus).
4.3.1.4.3. Clasificarea legatelor după după legătura lor cu modalitățile
În conformitate cu prevederile art. 1054 alin.2, Cod civil, din

perspectiva acestui criteriu, legatele pot fi legate pure şi simple
sau legate afectate de modalităţi, respectiv cu termen, sub
condiţie sau cu sarcină.
4.3.1.4.3.1. Legatul pur şi simplu
Noțiune
Legatul pur şi simplu este cel în cazul căruia manifestarea de
voință a testatorului nu este afectată de nicio modalitate,
urmând a-și prodece efectele pur şi simplu.
În această situaţie, drepturile legatarului, sub rezerva acceptării legatului, se nasc chiar din ziua
deschiderii succesiunii, la fel ca şi drepturile moştenitorilor legali. Astfel fiind, din momentul
deschiderii succesiunii, legatarul poate instraina dreptul dobandit. De asemenea, in cazul mortii
legatarului dupa data deschiderii succesiunii, drepturile lui se transmit asupra propriilor
mostenitori.
4.3.1.4.3.2. Legatul cu termen
Noțiune
Legatul cu termen este legatul în cazul căruia posibilitatea de
executare depinde de implinirea unui anumit termen
(suspensiv sau extinctiv) fixat de catre testator.
Legatul cu termen suspensiv. Cum termenul suspensiv amână executarea legatului până la
momentul împlinirii sale, în cazul acestui tip de legat drepturile legatarului se nasc şi pot fi
înstrăinate (fie prin acte între vii, fie mortis causa) de la data deschiderii succesiunii, numai că
executarea (predarea) legatului poate fi cerută doar la data împlinirii termenului.
Legatul cu termen extinctiv. Legatul cu termen extinctiv ii permite legatarului să intre în posesia
bunului legat din momentul deschiderii succesiunii(ca și cum ar fi un legat pur șisimplu), însă,
la împlinirea termenului, drepturile sale se sting pentru viitor.
4.3.1.4.3.3. Legatul sub condiţie
Noțiune
Legatul sub condiţie este acela da carui valabilitate (în sensul
nașterii sau stingerii sale) depinde de indeplinirea unei
conditii, ca eveniment viitor şi nesigur ca realizare de care
depinde naşterea sau stingerea dreptului transmis(condiţie
suspensivă sau rezolutorie).
Legatul sub condiţie suspensivă. Condiţia suspensivă suspendă, până la realizarea ei,
dobândirea dreptului real sau de creanţă transmis prin legat, însă, odată îndeplinită, dreptul
legatarului se naşte cu efect retroactiv, de la data deschiderii succesiunii (de exemplu, „Las
imobilul fiului meu in deplina proprietate atunci cand acesta va obtine diploma de licenta”).
Legatul sub condiţie rezolutorie, Condiţia rezolutorie nu afectează naşterea şi transmiterea
drepturilor care formează obiectul legatului. Acestea sunt dobândite şi pot fi exercitate de către
legatar de la data deschiderii succesiunii, însă, în cazul în care condiţia se realizeaza, ele se
desfiinţează cu efect retroactiv.
4.3.1.4.3.4. Legatul cu sarcină(sub modo)

Legatul cu sarcină este acela a carui valabilitate este pusă în corelație cu îndeplinirea de catre
legatar a unei obligatii (de a da, a face sau a nu face ceva) impusa de testator, obligație pe care
legatarul, odată ce acceptă legatul, este ţinut să o execute .
Sarcina poate fi prevăzută în favoarea unui tert, a testatorului sau a gratificatului însuși.
Sarcină de lucru
Identificați și prezentați elementelor de diferențiere între

legatul universal și legatul cu titlu universal .
4.3.2. Ineficacitatea legatelor.

4.3.2.1. Cauzele de ineficacitate a legatelor
Noțiune
Cauzele de ineficacitate a legatelor reprezintă acele situații în
care legatele nu îşi vor produce efectele, fiind lipsite de
eficacitate juridică pentru cauze anterioare, concomitente sau
posterioare întocmirii lor.
Cauzele de ineficacitate a legatelor pot fi grupate în patru
categorii: nulitatea, revocarea, caducitatea şi reducţiunea
legatelor..
Revocarea şi caducitatea se deosebesc de nulitate şi de reducţiune prin aceea că motivele

de revocare şi respectiv de caducitate sunt întotdeauna posterioare întocmirii testamentului, pe
când cauzele de nulitate sau de reducţiune sunt anterioare sau concomitente cu întocmirea
legatului.
La rândul lor, revocarea şi caducitatea se deosebesc între ele pentru că revocarea îşi are
originea în voinţa testatorului, pe când caducitatea îşi are originea în cauze străine de voinţa
testatorului.
4.3.2.2. Analiza cauzelor de ineficacitate a legatelor
4.3.2.2.1. Nulitatea legatelor
A. Noțiune
Nulitatea absolută sau relativă a legatului este sancţiunea care
intervine ca o consecinţă a încălcării dispoziţiilor legale prin
care se stabilesc condiţiile de fond şi de formă ale legatului,
lipsind dispoziţia testamentară de efectele pentru care a fost
făcută de testator.
Cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente întocmirii legatului şi împiedică
constituirea valabilă a legatului.
Ele pot fi cauze de nulitate comune tuturor actelor juridice (viciile de consimţământ, cauza
sau obiectul ilicite sau imorale, lipsa capacităţii de a dispune a testatorului) sau cauze de nulitate
specifice legatelor (nerespectarea interdicţiei legatului reciproc, testarea bunului altuia cu
credinţa că este al testatorului, prevederea în legat a unei substituţii fideicomisare când acesta
nu este permisă de lege etc.).
B. Efecte
Constatarea nulităţii absolute sau pronunţarea nulităţii
relative a legatului produce desfiinţarea retroactivă a legatului.
Totuşi după moartea testatorului nulitatea legatului poate fi
acoperită prin confirmarea legatului făcută în cunoştinţa cauzei
de nulitate de către moştenitorii universali ori cu titlu universal
al dispunătorului.
Potrivit art. 1010 C.civ. „Confirmarea unei libertăţi de către

moştenitori universali ori cu titlu universal al dispunătorului
atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau
orice motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se
prejudicieze drepturile terţilor“.
În caz de pluralitate de moştenitori, confirmarea produce efecte numai faţă de cei care au
consimţit.
Termenul de prescripţie a acţiunii în anulare sau a acţiunii în constatarea nulităţii absolute se
va calcula nu de la întocmirea testamentului (care cuprinde legatul), ci de la data deschiderii
succesiunii.
4.3.2.2.2. Revocarea legatelor

A. Noțiune
Revocarea este o cauză de ineficacitate a legatului, născut
valabil, pentru motive apărute ulterior întocmirii lui.
B. Formele revocării
Revocarea poate fi totală, când priveşte testamentul în
întregime, sau parţială, când priveşte numai legatul sau doar
unul din legatele cuprinse de testament.
Recunoaşterea copilului din afara căsătoriei, făcută prin
testament, este irevocabilă.
Revocarea legatelor poate fi voluntară, când este
manifestarea voinţei unilaterale a testatorului, sau
judecătorească, când este pronunţată de instanţă ca o
sancţiune pentru fapte culpabile ale legatarului faţă de
testator sau faţă de memoria acestuia.
4.3.2.2.2.1. Revocarea voluntară a legatelor

Spre deosebire de donaţii, care sunt în principiu irevocabile şi nu pot fi revocate decât în
mod excepţional pentru anumite cauze, testamentul şi dispoziţiile testamentare pe care le
cuprinde sunt esenţialmente revocabile.
Revocarea voluntară poate fi expresă (expresis verbis) sau tacită

(factis).
4.3.2.2.2.1.1. Revocarea voluntară expresă

Revocarea voluntară expresă poate privi întregul testament (totală) sau numai unele din
dispoziţiile sale (parţială).
Revocarea voluntară expresă este prevăzută de art.1051 alin.(1)

C.civ. care dispune că: „Un testament nu poate fi revocat expres,
în tot sau în parte, decât printr-un act autentic notarial sau
printr-un testament ulterior”.
Revocarea voluntară expresă a testamentului este deci un act solemn, ca şi

testamentul care se revocă.
Revocarea expresă a testamentului poate fi făcută printr un testament revocator
sau printr un alt act redactat în formă autentică notarială (așadar nu doar un act
legalizat şi nu orice act redactat în formă autentică, ci doar cele autentificate de
notar ).
În ceea ce privește revocarea expresă a legatelor printr un testament, este necesar
ca testamentul revocator să fie întocmit în mod valid, în oricare dintre formele
recunoscute de lege.
În această materie se manifestă și își produce efectele principiul echivalenței
formelor testamentare, în sensul că nu se cere ca el să respecte simetria formelor
şi să fie făcut în aceeaşi formă testamentară ca şi cel revocat.
Testamentul care revocă un testament anterior poate fi întocmit

într-o formă diferită de aceea a testamentului revocat (art. 1051
alin. (2) C.civ.).
Revocarea expresă a testamentului făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un
testament autentic se va înscrie de îndată de către notar, în registrul naţional notarial, ţinut în
format electronic potrivit legii. Revocarea expresă nu trebuie însă făcută în termeni solemni.
Revocarea expresă a legatelor poate fi cuprinsă şi într-un înscris autentic, altul decât
testamentul redactat special în acest scop sau poate fi conţinută într-un alt act autentic (exemplu,
donaţie).Este necesar ca revocarea să fie valabilă şi neîndoielnică.
4.3.2.2.2.1.2. Revocarea voluntară tacită
A. Noțiune
Revocarea voluntară tacită este cea care rezultă dintr o
voinţă pe care testatorul nu a exprimat o expres, dar pe care
a exprimat o neîndoielnic, făcând noi acte juridice
incompatibile cu cele precedente sau acte materiale din care
reiese această voinţă.
B. Cazuri.Enumerare
Potrivit Codului civil, revocarea tacită are loc în următoarele
cazuri:
a) Incompatibilitatea sau contrarietatea noului testament cu
cel anterior;
b) Înstrăinarea de către testator a lucrului legat;
c) distrugerea voluntară de către testator al bunului ce
constituie obiectul legatului cu titlu particular;
d) distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf,
cunoscută de testator.
a) Incompatibilitatea sau contrarietatea noului testament cu cel anterior, reprezintă

situația în care testamentul nou (ulterior) revocă în mod tacit un testament anterior întrucât
cuprinde dispoziţii necompatibile sau contrare cu dispoziţiile testamentului anterior.
Art. 1052 alin. (3) C.civ. dispune că: „Testamentul ulterior nu-l
revocă pe cel anterior decât în măsura în care conţine dispoziţii
contrare sau incompatibile cu acesta. Efectele revocării nu sunt
înlăturate în caz de caducitate sau revocare a testamentului
ulterior”.
Incompatibilitatea presupune o imposibilitate materială sau juridică obiectivă şi absolută
de a executa concomitent, cumulativ, legatele din două sau mai multe testamente succesive.
Contrarietatea între legatele din două testamente succesive presupune o imposibilitate de
executare concomitentă, cumulativă a celor două legate, determinată însă subiectiv de voinţa
prezumată a testatorului.
b) Înstrăinarea de către testator a lucrului legat
Art. 1068 alin. (2) C.civ. stabileşte că „Orice înstrăinare a bunului

ce constituie obiectul legat cu titlu particular, consimţită de
către testator, chiar dacă este afectată de modalităţi, revocă
implicit legatul pentru tot ceea ce s-a înstrăinat“.
Pentru a produce revocarea, înstrăinarea trebuie să fie voluntară (consimţită de

testator), reală şi efectivă.
c) distrugerea voluntară de către testator al bunului ce constituie obiectul legatului cu

titlu particular (art. 1068 alin. (4) C.civ.).
d) distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf, cunoscută de testator,
atrage de asemenea revocarea, cu condiţia ca acesta să fi fost în măsură să-l refacă (art.
1052 alin. (2) C.civ.).
Testatorul poate revoca testamentul olograf şi prin distrugerea, ruperea sau ştergerea lui.
Ştergerea unei dispoziţii a testamentului olograf de către testator implică revocarea acelei
dispoziţii. Modificările realizate prin ştergere se semnează de către testator.
Distrugerea exemplarului din testamentul autentic aflat la testator nu semnifică revocarea
lui tacită pentru că un alt exemplar original se păstrează în arhiva biroului notarului public care
l-a întocmit.
Este necesar ca distrugerea testamentului să fie efectivă, iar testatorul să fi avut capacitatea
de a reveni asupra dispoziţiilor testamentare (cu alte cuvinte, să nu fi pierdut capacitatea de
exerciţiu) şi voinţa lui să fie neviciată.
Dispoziţia revocatorie poate fi retractată în mod expres prin act autentic sau prin testament
(art. 1053 alin. (1) C.civ.).
Retractarea unei dispoziţii revocatorii înlătură efectele revocării, cu excepţia cazului în care
testatorul şi-a manifestat voinţa în sens contrar sau dacă această intenţie a testatorului rezultă
din împrejurările concrete.
4.3.2.2.2.2. Revocarea judecătorească
A. Noțiune
Revocarea judecătorească intervine atunci când legatarul
săvârşeşte în mod culpabil o faptă prevăzută de lege drept
cauză de revocare judecătorească a legatului.
Revocarea judecătorească constituie o sancţiune pentru
legatarul culpabil faţă de defunct sau faţă de memoria
acestuia.
Revocarea judecătorească intervine numai după moartea testatorului şi poate fi pronunţată
numai la cererea moştenitorilor sau a altor legatari interesaţi.
B. Cazuri.
Cazurile de revocare judecătorească a legatelor având
caracter de sancţiune sunt limitativ prevăzute de lege.
Ele sunt în principiu cauzele de revocare a donaţiilor, şi
anume: neîndeplinirea sarcinilor şi ingratitudinea legatarului.
În materia legatelor există o cauză specifică de revocare
judecătorească pentru ingratitudine: injuria gravă adusă de
legatar memoriei testatorului.
1) Revocarea judecătorească a legatelor pentru neîndeplinirea sarcinilor impuse de

testator.
Revocarea judecătorească a legatului poate fi cerută în caz de neîndeplinire culpabilă a
sarcinii instituite de testator.
Neîndeplinirea fortuită a sarcinii poate atrage revocarea numai dacă, potrivit voinţei
testatorului, eficacitatea legatului este condiţionată de executarea sarcinii (art. 1069 alin. (1)
C.civ.).Sarcina constituie în intenţia testatorului o condiţie rezolutorie expresă la care supune

legatul.
Testatorul poate însă înlătura expres din testament, în mod valabil, posibilitatea acţiunii în
revocare pentru neîndeplinirea sarcinii, lăsând la îndemâna persoanelor interesate numai calea
acţiunii în executare.
2) Revocarea judecătorească a legatelor pentru ingratitudine poate fi cerută şi
pronunţată dacă:
a) legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind
că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;
b) dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de
testator ori de injurii grave la adresa memoriei testatorului (art. 1069 alin. (2) C.civ.).
Precizăm că numai injuria gravă a memoriei testatorului este un caz de ingratitudine
propriu-zis a legatarului, întrucât intervine după moartea testatorului.
Revocarea pentru ingratitudine poate fi cerută pe calea unei acţiuni în justiţie de către
persoanele interesate care ar profita de efectele revocării.
În principiu, revocării legatelor pentru ingratitudine i se aplică mutatis mutandis regulile
revocării donaţiilor pentru ingratitudine.
4.3.2.2.3. Caducitatea legatelor
A. Noțiune
Caducitatea legatelor este o cauză de ineficacitate, care constă
în imposibilitatea de executare a legatului, născut valabil şi
nerevocat, din cauze ulterioare întocmirii testamentului sau
din cauza renunţării legatarului la legat după deschiderea
succesiunii.
B. Cazuri.
Codul civil prevede şase cazuri de caducitate a legatului:
a) predecesul legatarului;
b) La fel este caducă orice dispoziţie testamentară făcută
sub condiţie suspensivă când legatarul a murit înaintea
îndeplinirii condiţiei, dacă aceasta avea caracter pur
personal;
c) incapacitatea legatarului de a primi legatul la data
deschiderii succesiunii;
d) renunţarea legatarului la moştenire;
e) nedemnitatea legatarului;
f) când bunul ce formează obiectul legatului cu titlu
particular a pierit în totalitate din motive care nu ţin de
voinţa testatorului, în timpul vieţii testatorului sau înaintea
împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul.
Caducitatea desfiinţează legatul cu efect retroactiv.Împrejurările care conduc la caducitatea

legatelor sunt străine de voinţa testatorului sau de culpa legatarului.
În cazul pieirii obiectului legatului, aceasta trebuie să fie totală. Pieirea parţială a
obiectului legatului nu conduce la caducitatea acestuia, ci doar la micşorarea emolumentului,
legatarul având dreptul şi la despăgubiri sau la indemnizaţia de asigurare.
Dacă bunul era pierit în momentul întocmirii testamentului, legatul este nul, şi nu
caduc, pentru că obiectul său nu există.
Dacă bunul legat piere după decesul testatorului, legatul nu este caduc, ci este valabil, dar
legatarul care dobândeşte bunul în proprietate din momentul deschiderii succesiunii suportă
riscul pieirii, dacă pieirea a fost fortuită (res perit domino) sau dacă este rezultatul unei fapte
culpabile a unui terţ, are dreptul la despăgubiri de la acesta.
4.3.2.2.4. Dreptul de acrescământ
Noțiune
Ineficacitatea legatului din cauza nulităţii, revocării, caducităţii
sau desfiinţării pentru nerealizarea condiţiei suspensive ori pentru
îndeplinirea condiţiei rezolutorii profită moştenitorilor ale căror
drepturi succesorale ar fi fost micşorate sau, după caz, înlăturate
prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să execute
legatul, aceste persoane fiind: moştenitorii legali, legatarii
universali sau, cu titlu universal, şi legatarii cu titlu particular,
însărcinaţi să execute legatul ineficace.
De la regula de mai sus există două excepţii prevăzute de lege, când, datorită
voinţei testatorului, ineficacitatea legatului va profita altor persoane:
a) substituţia vulgară, când ineficacitatea legatului va profita persoanei
stabilite în subsidiar de către testator pentru cazul în care primul legatar nu ar
putea sau nu ar voi să beneficieze de legat.În cazul substituţiilor vulgare, suntem
practic în prezenţa a două legate alternative, cel de al doilea producând efecte
numai sub condiţia suspensivă a ineficacităţii primului legat.
b) în cazul legatului conjunctiv, când dreptul de acrescământ operează în
favoarea colegatarului conjunct. Legatul cu titlu particular este prezumat a fi
conjunctiv atunci când testatorul a lăsat, prin acelaşi testament, un bun
determinat individual sau generic, mai multor legatari cu titlu particular, fără a
preciza partea fiecăruia.
Art. 1065 alin. (1) şi (2) C.civ.:” În cazul legatului conjunctiv, dacă
unul dintre legatari nu vrea sau nu poate să primească legatul,
partea lui va profita celorlalţi legatari ”.
Sarcină de lucru
Identificați și prezentați relația între testament și cea legat.
Sarcină de lucru
Identificați și prezentați specificul revocării voluntare a
legatelor și distincția față de revocarea judecătorească a legatelor.
• Devoluțiunea succesorală testamentară reprezintă modalitatea de transmitere a

patrimoniului lui de cujus în temeiul voinței acestuia, manifestată înainte de
deschiderea succesiunii prin testament ca act de ultimă voință.
• Testamentul este, potrivit art. 1034 C.civ., actul unilateral, personal şi revocabil prin
care o persoană, numită testator, dispune, într-una din formele cerute de lege, pentru
timpul când nu va mai fi în viaţă.
• Testamentul nu este un act juridic omogen, ci constituie o simplă formă în care pot fi
îmbrăcate mai multe acte juridice de sine stătătoare, fiecare având regimul său juridic
specific. Obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, adică dispoziţiile de
ultimă voinţă ale testatorului privind transmiterea patrimoniului său la moartea sa.
• În funcţie de forma scrisă cerută de lege, testamentele sunt în mod tradițional
clasificate în testamente ordinare (obişnuite) şi testamente privilegiate (excepţionale).
Testamentele ordinare poate fi olografe sau autentice.
• Testamentul olograf reprezintă acea formă testamentară în care, ad solemnitatem
(pentru chiar validitatea sa), manifestarea unilaterală de voință a testatorului trebuie
încorporată într-un document scris în întregime, datat şi semnat de mâna acestuia.
• Testamentul autentic reprezintă acea formă testamentară în care, ad solemnitatem
(pentru chiar validitatea sa), manifestarea unilaterală de voință a testatorului trebuie
autentificată de un notar public, sau de o altă persoană investită cu autoritatea publică
de către stat, potrivit legii.
• Testamentele privilegiate sau excepţionale sunt acele forme testamentare pe care, din
cauza împrejurărilor excepţionale în care sunt făcute, legea le scuteşte de îndeplinirea
formalităţilor obişnuite, permiţând încheierea lor în forme simplificate de
autentificare, derogatorii de la regulile autentificării înscri¬surilor.
• Legatul este dispoziția testamentară prin care testatorul dispune cu privire la
transmisiunea mortis causa a patrimoniului său, desemnând una sau mai multe
persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul său
patrimoniu sau o fracțiune din aceasta ori anumite bunuri determinate.
• Persoana care decesul testatorului urmează să dobândească drepturile succesorale
determinate de către acesta poartă denumirea specifică de legatar.
• Legatul universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai multor
persoane vocaţie la întreaga moştenire (art. 1055 C.civ.).
• Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai
multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii.
• Legatul cu titlu particular este legatul care conferă legata¬rului vocaţie asupra unor
bunuri succesorale singulare, determinate sau determinabile prin testament indiferent
de numărul şi valoarea lor.
• Nulitatea absolută sau relativă a legatului este sancţiunea care intervine ca o
consecinţă a încălcării dispoziţiilor legale prin care se stabilesc condiţiile de fond şi
de formă ale legatului, lipsind dispoziţia testamentară de efectele pentru care a fost
făcută de testator.
• Revocarea este o cauză de ineficacitate a legatului, născut valabil, pentru motive
apărute ulterior întocmirii lui.
• Caducitatea legatelor este o cauză de ineficacitate, care constă în imposibilitatea de
executare a legatului, născut valabil şi nerevocat, din cauze ulterioare întocmirii
testamentului sau din cauza renunţării legata¬rului la legat după deschiderea
succesiunii.
1. Testamentul este un act:

a) unilateral;
b) bilateral sau multilateral, după caz;
c) irevocabil.
2. Reprezintă un caracter juridic al testamentului:
a) fapt juridic;
b) fapt juridic irevocabil;
c) act juridic solemn.
3. Este relativ incapabil de a primi prin legat:
a) notarul public care a autentificat testamentul;
b) medicul care l-a tratat pe testator pentru boala care a fost cauza decesului;
c) preotul care i-a acordat asistenţă religioasă defunctului în timpul bolii care a fost cauza decesului.
4. Face parte din categoria testamentelor ordinare:
a) testamentul olograf;
b) testamentul militarilor;
c) testamentul maritim şi fluvial.
5. Testamentul autentic:
a) trebuie scris în întregime de mâna testatorului;
b) se poate încheia doar la sediul notarului public;
c) este valabil chiar dacă este întocmit într-un alt loc decât sediul notarului public.
6. Sunt caractere juridice ale testamentului:
a) este un act juridic personal;
b) este un act juridic inter vivos;
c) este un act juridic bilateral.
7. Nulitatea unei dispoziţii testamentare:
a) nu atrage nulitatea întregului testament;
b) atrage nulitatea întregului testament;
c) poate fi acoperită prin confirmare.
8. Nu reprezintă o condiţie de fond a testamentului:
a) solemnitatea;
b) cauza valabilă;
c) voinţa liberă şi neviciată a testatorului.
9. Sunt caractere juridice ale testamentului:
a) este un act juridic irevocabil;
b) este un act juridic solemn;
c) este un act juridic unilateral.
10. Capacitatea de a dispune prin testament trebuie să existe:
a) în tot intervalul de la momentul testării până la momentul deschiderii succesiunii;
b) la momentul deschiderii succesiunii;
c) la momentul întocmirii testamentului.
1.a; 2.c; 3.a; 4.a; 5. c;6.a; 7.a; 8.a; 9.b,c; 10.b,c.


București, 2019.
București, 2020.
• Negrilă Daniela, Moştenirea în Noul Cod Civil, Ed. Universul
LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN ACTE JURIDICE MORTIS CAUSA

CUPRINS
Unitatea de învățare nr. 5 Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice mortis
causa
5.5. Raportul donațiilor
OBIECTIVE SPECIFICE
prezinte limitele dreptului de a dispune prin acte juridice

mortis causa;
caracterizeze interzicerea actelor juridice asupra unei

moşteniri nedeschise;
prezinte interzicerea unor clauze testamentare;
caracterizeze instituția rezervei succesorale;
prezinte reducţiunea liberalităţilor excesive;
să prezinte raportul donațiilor.


5.1.1. Aspecte de natură terminologică
A. Noţiunea de moştenire nedeschisă

Noţiunea de moştenire nedeschisă are în dreptul succesoral o
semnificație precisă, respectiv aceea a unui patrimoniu al unei
persoane în viață, patrimoniu privit însă din perspectiva unei
viitoare deschideri a succesiunii titularului său, adică a
decesului acestuia.
B. Noţiunea de act juridic asupra unei moşteniri nedeschise

Actul juridic asupra unei moşteniri nedeschise, interzis de lege,
este orice contract sau act unilateral prin care una din părţi
dobândeşte drepturi eventuale la acea moştenire sau renunţă
la ele.
5.1.2. Interdicția și rațiunea ei
Interdicția încheierii actelor juridice asupra unei moşteniri

nedeschise semnifică nerecunoașerea validității și a efectelor
unor asemnea acte, chiar dacă asemenea manifestări de voință
ar fi formal materializate.
Actele juridice asupra unei moşteniri nedeschise (viitoare) sunt interzise indiferent dacă
privesc moştenirea unei terţe persoane sau a unuia dintre contractanţi, şi indiferent dacă sunt
făcute cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Art. 956 alin. (2) C.civ. interzice expres actele juridice asupra unei
moşteniri nedeschise: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt
lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi
eventuale asupra unei moşteniri nedeschise, precum actele prin
care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de
deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite
înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea
moştenirii“.
Raţiunea interdicţiei este de a se împidica naşterea dorinţei şi ideii morţii celui care ar lăsa
moştenirea la dobânditor printr-un astfel de pact.
5.1.3. Sancţiunea actelor juridice asupra unei moşteniri nedeschise

Actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei

moşteniri nedeschise (viitoare) sunt sancţionate cu nulitatea
absolută, întrucât potențialitatea trezirii dorinţei morţii celui
despre a cărui moştenire nedeschisă este vorba este o
problemă de interes public care depășește sfera intereselor
private ale părților.
Nu este posibilă validarea actului prin confirmare după deschiderea moştenirii.
Dacă părţile doresc să menţină actul, ele trebuie să-l refacă după deschiderea moştenirii, cu
respectarea exigenţelor legale. În acest caz vom fi în prezenţa unui act asupra unei succesiuni
deschise, şi nu a unei confirmări a unui act asupra unei succesiuni viitoare.

5.2.1. Situația substituţiilor fideicomisare
A. Noţiunea de de substituţie fideicomisară

Substituţia fideicomisară este dispoziţia cuprinsă într un
testament sau într o donaţie prin care dispunătorul (legatar
sau donatar) obligă pe beneficiarul liberalităţii, numit instituit
sau grevat, să conserve bunurile pri¬mite şi să le transmită la
moartea sa unei alte persoane (substituit sau fideicomisar),
desemnate de dispunător.
Scopul substituţiei fideicomisare este să reglementeze dinainte devoluţiunea succesorală a
aceluiaşi bun în viitor.
Substituţia fideicomisară presupune inalienabilitatea absolută și pe toată durata vieții
instituitului sau instituiților a bunului care face obiectul substituţiei fideicomisare, această
inalienabilitate fiind de esenţa ei.
Substituţia fideicomisară presupune existenţa a trei subiecţi: dispunătorul (testator

sau donator), un prim beneficiar (grevatul sau instituitul) şi un al doilea beneficiar
(substituitul sau fidei¬comisarul). Substituitul poate fi o persoană fizică sau o
persoană juridică.
Substituţia fideicomisară poate fi simplă (unică) când este

formată din cel puţin două liberalităţi cu acelaşi obiect,
graduală, când este formată din mai multe liberalităţi cu
acelaşi obiect, sau veşnică, când se stipulează să opereze în
folosul descendenţilor la infinit.
Așa fiind, prin inalienabilitatea care o presupune, substituţia fideicomisară semnifică în
fapt o scoatere a bunului din circuitul civil și ca atare contravine principiului liberei circulaţii a
bunurilor.
B. Sancţiunea substituţiei fideicomisare

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale rezultă
instituirea unei reguli a interzicerii substituţiei fideicomisare și
a unei excepții pentru o specie particulară de substituţie
fideicomisare, cea simplă.
Art. 993 C.civ.: „Dispoziţia prin care o persoană, numită instituit,

este obligată să conserve bunul care constituie obiectul liberalităţii
şi să-l transmită unui terţ, numit substituit, desemnat de
dispunător, nu produce efecte decât în cazul în care este permisă
de lege” .
Art. 994 C.civ.: „O liberalitate poate fi grevată de o sarcină care
constă în obligaţia instituitului, donator sau legatar, de a conserva
bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la
decesul său, substituitului desemnat de dispunător”.
Dispoziţia art. 994 C.civ., consacră în opinia noastră posibilitatea juridică a existenţei
substituţie fideicomisare simple.
Întrucât art. 996 alin. 3 C.civ., prevede că „substituitul nu poate fi supus obligaţiei de
conservare şi de transmitere a bunurilor” rezultă că legiuitorul interzice substituţia
fideicomisară graduală şi pe cea veşnică.
Rezultă, deasemenea că în cazul în care nu este permisă de lege, substituţia
fideicomisară este nulă absolut.
Ineficacitatea substituţiei fideicomisare nu poate fi acoperită prin confirmarea sau
executarea voluntară a legatului de către substituit.
5.2.2. Clauze testamentare permise

5.2.2.1. Enunț și enumerare
Există clauze testamentare care deși se aseamănă mai mult

sau mai puțin unei substituții fideicomisare, nu au o
asemenea semnificație și ca atare nu sunt interzise şi nu sunt
lovite de ineficacitate:
-fideicomisul fără obligaţie;
-legatul rămăşiţei;
-dublul legat condiţional;
-substituţia vulgară;
-dublă liberalitate în uzufruct şi nudă proprietate.
5.2.2.2. Analiza clauzelor testamentare premise.

a) Fideicomisul fără obligaţie, reprezintă clauza testamentară prin care dispunătorul
adresează gratificatului instituit doar o rugăminte, o dorinţă (şi nu o obligaţie) de a conserva
bunurile şi în măsura în care vor exista în patrimoniul succesoral al acestuia să fie transmise
unei alte persoane desemnate de dispunător.
b) Legatul rămăşiţei, reprezintă clauza testamentară prin care dispunătorul poate stipula ca
substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului instituitului, din donaţiile
sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă (art. 1001 C.civ.).
c) Dublul legat condiţional reprezintă clauza testamentară prin care testatorul dispune de
acelaşi lucru prin două legate care atârnă de acelaşi eveniment viitor şi nesigur, care joacă
rolul de condiţie rezolutorie în primul legat şi de condiţie suspensivă în cel de al doilea
Dublul legatat condiţional este valabil dacă evenimentul viitor şi incert nu vizează
moartea primului gratificat, pentru că prin el nu se dispune pentru cazul morţii primului
gratificat.
Dublul legat condiţional este valabil şi nu constituie o substituţie fideicomisară, deoarece
condiţia operând retroactiv, numai o singură liberalitate va fi în fiinţă la îndeplinirea
evenimentului-condiţie.
Pe de altă parte, condiţia nu obligă pe primul legatar să conserve bunurile primite spre a le
transmite celui de-al doilea gratificat.
d) Substituţia vulgară sau obişnuită este dispoziţia prin care dispunătorul desemnează pe
lângă primul gratificat (donator, moştenitor instituit sau legatar) şi un al doilea care să
beneficieze de liberalitate în cazul în care primul nu ar putea sau nu ar voi să o primească.
Substituţia vulgară este permisă pentru că ea nu prezintă inconvenientele substituţiei
fideicomisare, cuprinde o singură transmitere de bunuri care are loc la moartea dispunătorului
şi nu scoate bunurile din comerţ, fiind o simplă măsură de prevedere luată de dispunător pentru
ipoteza ineficacităţii primului legat.
e) Dubla liberalitate în uzufruct şi nudă proprietate, prin care uzufructul unui bun (iar în
cazul testamentului chiar al unui patrimoniu sau al unei fracţiuni a unui patrimoniu) este dat
unei persoane, iar nuda proprietate alteia (art. 704 C.civ.)

5.3.1. Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă. Noţiuni
A. Noţiunea de rezerva succesorală
Rezerva succesorală este acea parte a moştenirii, care, prin
voinţa legii se deferă unor moştenitori determinați
independent de voința celui care lasă moștenirea şi de care
testatorul nu poate dispune prin acte cu titlu gratuit.
Rezultă deci că unii moştenitori ai defunctului, şi anume descendenţii, părinţii şi soţul

supravieţuitor, au drept la o parte din moştenire în virtutea legii, chiar împotriva voinţei liberale
a defunctului.
Rezerva lor succesorală este apărată împotriva donaţiilor şi legatelor făcute de defunct.
Precizăm că legea acordă moştenitorilor rezervatari protecţie faţă de actele cu titlu
gratuit, adică de liberalităţile (donaţii şi legate) pe care le-ar face dispunătorul, nu şi faţă de
actele cu titlu oneros, pe care acesta le poate încheia nelimitat, fireşte cu respectarea legii.
Aceşti moştenitori se numesc rezervatari, iar partea din moştenire pe care legea le-o
transmite prin dispoziţii imperative şi de care defunctul nu poate dispune prin acte cu
titlu gratuit se numeşte rezervă.
B. Noţiunea de cotitate disponibilă

Cotitatea disponibilă este partea din bunurile moştenirii care
nu este rezervată prin lege şi de care defunctul poate dispune
în mod neîngrădit, inclusiv prin liberalităţi (art. 1089 C.Civ.).
Rezerva succesorală este deci, partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari
au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi ori
dezmoşteniri (art. 1086 C.civ.).
Cealaltă parte din moştenire, de care defunctul poate dispune liber, atât prin acte cu titlu
oneros, cât şi prin acte cu titlu gratuit (donaţii şi legate), se numeşte cotitate disponibilă.
3.2. Caracterele juridice ale rezervei succesorale
Din definiţia dată de art. 1086 C.civ. rezervei succesorale rezultă natura juridică a acesteia
și consecutiv şi caracterele ei juridice.
Natura juridică a rezervei succesorale constă în faptul că este o parte a moştenirii şi
că această parte a moştenirii este lovită de indisponibilitate.
Din această natură juridică pot fi contrase caracterele juridice specific sle
rezervei succesorale:
a) Caracterul de drept succesoral propriu. Dreptul la rezervă este un drept
propriu, născut la data deschiderii succesiunii în persoana moştenitorilor rezervatari
şi nu un drept dobândit pe cale succesorală de la defunct.
b) Caracterul de drept succesoral legal. Fiind o parte a moştenirii, rezerva poate
fi pretinsă numai de moştenitorii legali rezervatari care au vocaţie şi vin efectiv la
moştenire.Cu alte cuvinte, o persoană, pentru a fi moştenitor rezervatar, trebuie mai
întâi să fie moştenitor legal.
c) Caracterul imperativ. Rezerva are un caracter imperativ, întrucât atât
categoriile de moştenitori rezervatari, cât şi cuantumul rezervei sunt stabilite
imperativ de lege şi nu pot fi modificate nici prin voinţa dispunătorului, nici cu
acordul viitorilor moştenitori rezervatari.
d) Caracterul individual. Astfel, dacă există o pluralitate de moştenitori rezervatari,
rezerva se determină şi se atribuie în mod individual fiecărui moştenitor rezervatar şi
nu colectiv.
e) Caracterul de drept cuvenit în natură. Întrucât rezerva, ca şi cotitatea
disponibilă, este o parte din moştenire, moştenitorii rezervatari au în principiu dreptul
la rezervă în natură, şi nu sub forma echiva¬lentului bănesc.
f) Caracterul de cotă fixă dintr-o cotă succesorală variabilă. Rezerva
reprezintă o cotă fixă (1/2) din cota succesorală care în absenţa liberalităţilor sau
dezmoştenirilor i s-ar fi cuvenit rezervatarului ca moştenitor legal.
g) Caracterul indisponibil pentru cel care lasă moştenirea. Rezerva este
indisponibilă pentru cel care lasă moştenirea în sensul că sfera posibilităților de
masnifestare a voinței lui de cujus cu privire la această parte a moștenirii este drastic
limitată.
Rezerva este o parte a moştenirii (pars hereditatis), mai exact acea parte pe care legea o
atribuie în mod imperativ moştenitorilor rezervatari, fără a ţine seama de voinţa liberală a
defunctului.
Din faptul că rezerva succesorală este o parte a moştenirii decurg unele consecinţe:
1). Întrucât rezerva este o parte a moştenirii, sunt nule renunţările la rezerva făcută de
moştenitori înainte de moartea defunctului sau renunţarea defunctului la dreptul de
a dispune de calitatea disponibilă. Asemenea acte sunt interzise, constituind acte asupra
unei moşteniri viitoare; nedeschisă.
2). O altă consecință, care se materializează și ăntr-un caracter juridic al rezervei
constă în faptul că aceasta este indisponibilă pentru cel care lasă moştenirea.
Indisponibilitatea rezervei este relativă pentru că dreptul de dispoziţie al defunctului este

limitat numai dacă există moştenitori rezervatari şi numai în folosul lor.
Indisponibilitatea rezervei este parţială atât cu privire la bunuri, cât şi cu privire la actele
oprite de lege.
Cu privire la bunuri, ea nu poate lovi decât o fracţiune din moştenire şi niciodată întreaga
moştenire, indiferent de categoria sau numărul moştenitorilor rezervatari. Cu privire la acte, ea
privește doar actele cu titlu gratuit, adică de liberalităţile (donaţii şi legate) pe care le-ar face
dispunătorul, nu şi actele cu titlu oneros, pe care acesta le poate încheia.
3.3. Moştenitorii rezervatari

A. Enumerare
Potrivit art. 1087 C.civ., sunt moştenitori rezervatari soţul
supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai
defunctului.
Soţul supravieţuitor are drept la rezervă fie că vine la moştenire în concurs cu alţi
moştenitori rezervatari, fie că vine în concurs cu moştenitorii nerezervatari.
Nu sunt moştenitori rezervatari ascendenţii ordinari şi rudele colaterale ale
defunctului, indiferent că sunt colaterali privilegiaţi sau colaterali ordinari.
Legea indică, în toate cazurile modalitatea de calcul a rezervei, cuantumul cotităţii
disponibile; fiind determinat în mod indirect prin scăderea din masa succesorală a rezervei.
B. Rezerva descendenţilor
Rezerva succesorală a fiecărui descendent moştenitor
rezervatar este de jumătate din cota succesorală care, în
absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca
moştenitor legal.
Descendenţii defunctului sunt copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la nesfârşit,
indiferent dacă sunt din căsătorie (din aceeaşi sau din căsătorii diferite) sau din afara căsătoriei,
dacă filiaţia a fost stabilită potrivit legii, ori din filiaţia stabilită prin adopţie.
Rezerva se stabileşte şi se atribuie individual fiecărui descendent rezervatar.
Pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile se au în vedere descendenţii care vin
efectiv la moştenire. La stabilirea rezervei nu se ţine seama de succesibili care au renunţat la
moştenire cu excepţia celor obligaţi la raport potrivit art. 1146 alin. (2) C.civ.
C. Rezerva ascendenţilor privilegiaţi (a părinţilor)
Rezerva succesorală a fiecărui ascendent privilegiat rezervatar
este de jumătate din cota succesorală care, în absenţa
liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca
moştenitor legal.
Prin părinţi se înţeleg tatăl şi mama defunctului, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din
adopţie.
Dacă adopţia se desface sau este anulată, părinţii fireşti redobândesc drepturile părinteşti,
inclusiv dreptul la rezervă succesorală.
Stabilirea rezervei se face în funcţie de părintele care vine efectiv la moştenire, şi nu este
sau renunţator.
D. Rezerva soţului supravieţuitor

Rezerva soţului supravieţuitor este de 1/2 din cota
succesorală ce i se cuvine în calitate de moştenitor legal.
Întrucât soţul supravieţuitor vine în concurs cu orice clasă de
moşte¬nitori şi partea sa succesorală variază în funcţie de clasa
cu care vine în concurs, în mod necesar şi rezerva sa
succesorală va fi variabilă în funcţie de clasa de moştenitori cu
care vine în concurs
Soţul supravieţuitor are rezervă numai asupra dreptului de moştenire legală, nu şi asupra
dreptului de moştenire special asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic.
Aceasta înseamnă că soţul supravieţuitor poate fi înlăturat de la aceste bunuri prin actele cu
titlu gratuit ale soţului defunct.
Rezerva se va calcula însă asupra întregii moşteniri, în care vor fi incluse şi aceste bunuri.
Rezerva fiecărui moştenitor rezervatar este protejată de lege nu numai împotriva
liberalităţilor dispunătorului, dar şi împotriva unor eventuale comprimări,
diminuări, determinate de calcularea şi atribuirea rezervei altor moştenitori cu
care se vine în concurs..
Aceasta înseamnă că rezerva fiecărui moştenitor rezervatar se calculează asupra moştenirii
şi că se vor scade ambele din moştenire, diferenţa rămasă fiind cotitatea disponibilă de care
poate dispune defunctul.
Prin urmare, rezerva moştenitorilor rezervatari micşorează disponibilul, dar nu aduce
atingere rezervei altor rezervatari.
E. Cotititatea disponibilă specială
În cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu
descendenţii care nu provin din căsătoria sa cu defunctul, el
nu poate fi gratificat de defunct cu liberalităţi neraportabile în
limitele cotităţii disponibile ordinare (obişnuite), ci doar în
limitele unei cotităţi disponibile speciale care este egală cu
partea succesorală a copilului care a primit cel mai puţin, fără
ca această parte să poată depăşi 1/4 din moştenire (art. 1090
C.civ.).
Dispoziţia art. 1090 C.civ. are menirea să îi apere pe copiii din căsătoria anterioară a
defunctului sau din afara căsătoriei împotriva influenţelor şi presiunilor pe care soţul din a doua
căsătorie (părintele vitreg) ar putea să le exercite asupra părintelui recăsătorit determinându-l
să facă liberalităţi (donaţii şi legate) în defavoarea copiilor din prima căsătorie .
3.4. Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile

Calculul rezervei este necesar pentru a şti dacă donaţiile sau legatele făcute de defunct
depăşesc cotitatea disponibilă şi, prin urmare, dacă sunt excesive şi în consecinţă supuse
reducţiunii, întrucât aduc atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari.
Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate din cota

succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca
moştenitor legal.
Pentru a calcula rezerva succesorală, este necesar deci să se stabilească în prealabil,
cota succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar, iar aceasta implică stabilirea
valorii masei succesorale în funcţie de care se stabileşte rezerva succesorală şi
cotitatea disponibilă.
Rezerva succesorală este o parte a moştenirii defunctului existentă la data morţii lui, dar
calculul rezervei se face în funcţie de fiecare moştenitor rezervatar, fiind de jumătate din cota
lui succesorală virtuală calculată nu la activul net al moştenirii, ci la activul net virtual (la masa
succesorală virtuală) care i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal în absenţa liberalităţilor sau
dezmoştenirilor făcute de defunct.
Pentru calculul rezervei este deci necesară reconstituirea patrimoniului defunctului aşa cum
ar fi fost el dacă defunctul nu ar fi făcut liberalităţi, cu alte cuvinte la bunurile existente în
patrimoniul succesoral la data deschiderii succesiunii se adaugă contabil şi valoarea donaţiilor
făcute de defunct.
Rezerva, așadar, nu este o fracţiune din averea efectivă a defunctului la data decesului,
ci o fracţiune dintr-o masă de calcul, masa succesorală virtuală.
Valoarea masei succesorale, în funcţie de care se determină rezerva

succesorală şi cotitatea disponibilă, se stabileşte astfel:
a) determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor
existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii;
b) determinarea activului net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral
din activul brut;
c) reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute
de cel care lasă moştenirea.
La stabilirea rezervei nu se ţine seama de succesibilii rezervatari

care au renunţat la moştenire, cu excepţia celor obligaţi la
raport de către donator prin stipulaţie expresă în contractul de
donaţie, chiar şi în cazul renunţării la moştenire (art. 1091 alin.
(5) C.civ.).
Legea instituie în favoarea moştenitorilor rezervatari şi o

prezumţie de gratuitate cu privire la anumite acte cu titlu
oneros încheiate de cel care lasă moştenirea.
Art. 1091 alin. (4) C.civ. dispune că: „Până la dovada contrară,
înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un
ascendant privilegiat sau către soţul supravieţuitor este
prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva
uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe
viaţă ori a unei rente viagere.
Prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor,
ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor ai
defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare”.

5.4.1. Noţiune. Cine poate cere reducţiunea liberalităţilor excesive
A. Noţiune
Reducţiunea liberalităţilor excesive este sancțiunea care
intervine în cazul încălcării rezervei succesorale prin acte cu
titlu gratuit și care constă în lipsirea totală sau parțială de
eficacitate a liberalităților care depășesc cotitatea disponibilă,
în măsura în care o depășesc.
Sancţiunea depăşirii limitei prevăzute de lege pentru a dispune cu titlu gratuit este,
așadar, reducţiunea liberalităţii, şi nu nulitatea actului de liberalităţii.
Altfel spus, liberalităţile excesive vor fi lipsite de eficacitate în măsura în care aduc atingere
rezervei, fiind supuse reducţiunii în limitele cotităţii disponibile, la cerere (art. 1092 C.civ.).
B. Titularii drptului de a cere reducţiunea liberalităţilor
excesive
Dreptul de a invoca reducţiunea în scopul reîntregirii rezervei
aparţine „moştenitorilor rezervatari, succesorilor lor şi
creditorilor chirografari ai moştenitorilor rezervatari” (art.
1093 C.civ.).
Dacă moştenitorul rezervatar moare înainte de exercitarea dreptului la reducţiune,
acesta se transmite, fiind un drept patrimonial, propriilor moştenitori.
În cazul pluralităţii de moştenitori rezervatari, reducţiunea operează numai în limita
cotei de rezervă cuvenite celui care a cerut-o şi profită numai acstuia (art. 1094 alin.
(3) C.civ.).
Dobânditorul cu titlu particular de la moştenitorul rezervatar are calitatea de terţ şi nu poate

cere reducţiunea în locul rezervatarului.
Nu beneficiază de reducţiune creditorii defunctului.
Nu pot invoca reducţiunea donatarii şi legatarii, întrucât aceasta este îndreptată împotriva
lor.
5.4.2. Căile procedurale de exercitare a dreptului la reducţiune
În lipsa unei învoieli a părților, reducţiunea poate fi invocată în

faţa instanţei de judecată pe cale de excepţie sau pe cale de
acţiune, după caz (art. 1094 alin. (1) C.civ.).
Acţiunea în reducţiune este o acţiune patrimonială personală (nu reală) care nu

conferă rezervatarului reclamant dreptul de a urmări bunul la un terţ subdobânditor
căruia donatarul i l-a transmis între timp.
În acest din urmă caz, întregirea rezervei se va face prin echivalent (art. 1097 alin. (3)
C.civ.).
Pe de altă parte, ea este o acţiune divizibilă, adică poate fi promovată numai pentru partea
de rezervă care se cuvine reclamantului şi admiterea ei profită numai rezervatarului reclamant.
„În cazul pluralităţii de moştenitori rezervatari, reducţiunea operează

numai în limita cotei de rezervă cuvenite celui care a cerut-o şi
profită numai acestuia” (art. 1094 alin. (3) C.civ.).
Dacă obiectul liberalităţii excesive se află în posesia moştenitorului rezervatar (este

în mod obişnuit cazul legatelor) care refuză să le predea, gratificatul urmează să îşi
valorifice dreptul la liberalitate pe calea acţiunii în justiţie pentru predarea
obiectului liberalităţii.
În acest proces în care va figura ca pârât, moştenitorul rezervatar se va apăra
invocând reducţiunea pe cale de excepţie de reducţiune.
5.4.3. Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive

Dacă liberalităţile făcute de defunct se încadrează în limitele cotităţii disponibile nu se pune
problema reducţiunii și toate acestea vor fi predate gratificaţilor în integralitatea lor.
Dacă defunctul a făcut liberalităţi cu depăşirea cotităţii disponibile şi deci cu
încălcarea rezervei, liberalităţile excesive vor fi supuse reducţiunii. Nu absolut toate
liberalităţile vor fi însă reduse.
A. Reguli
Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive este guvernată de
trei reguli:
a) legatele se reduc înaintea donaţiilor;
b)legatele se reduc toate deodată şi proporţional, afară dacă
testatorul a dispus că anumite legate vor avea preferinţă, caz
în care vor fi reduse mai întâi celelalte legate;
c) donaţiile se reduc succesiv, în ordine inversă a datei lor,
începând cu cea mai nouă.
Dacă beneficiarul donaţiei care ar trebui redusă este insolvabil, se va

proceda la reducţiunea donaţiei anterioare (art. 1096 C.civ.).
Data donaţiilor făcute prin act autentic este data încheierii de autentificare a notarului
public.
Vechimea donaţiilor neautentice (donaţii deghizate, indirecte), dar constatate prin înscris
sub semnătură privată se determină după momentul când actul a dobândit data certă, cel mai
târziu la data morţii donatorului.
Data darurilor manuale, pentru a fi opozabilă, se va putea dovedi cu orice mijloace de probă.
În sfârşit, insolvabilitatea donatarului posterior va fi suportată de către donatarul anterior a
cărei donaţie va fi redusă.
5.4.4. Efectele reducţiunii
Efectele reducţiunii vor fi diferite după cum reducţiunea se
referă la legat sau la donaţie.
a) Reducţiunea legatului are drept efect ineficacitatea
legatului, în tot sau în parte, în măsura cerută pentru
reîntregirea rezervei succesorale.
b) Reducţiunea donaţiei are drept efect desfiinţarea
totală sau parţială a liberalităţii, în măsura cerută pentru
reîntregirea rezervei succesorale.
Desfiinţarea va fi totală dacă cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţii cu dată
anterioară şi parţială, dacă şi în măsura în care donaţia a ştirbit rezerva.
Desfiinţarea produce efecte retroactive, de la data deschiderii
succesiunii, şi, în consecinţă, moştenitorul rezervatar va putea
cere restitui¬rea bunurilor în natură.
Întregirea rezervei, ca urmare a reducţiunii, se realizează, ca
regulă, în natură.
Reducţiunea se realizează prin echivalent în cazul în care, înainte de deschiderea moştenirii,

donatarul a instrăinat bunul ori a constituit asupra lui drepturi reale, precum şi atunci când bunul
a pierit dintr-o cauză imputabilă donatarului.
Când donaţia supusă reducţiunii a fost făcută unui moştenitor rezervatar care nu este obligat
la raportul donaţiei, acesta va putea păstra în contul rezervei sale partea care depăşeşte cotitatea
disponibilă.
Dacă donatarul este un succesibil obligat la raport, iar obiectul donaţiei este un imobil şi
partea supusă reducţiunii reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea imobilului, donatarul
rezervatar poate păstra imobilul, iar reducţiunea necesară întregirii rezervei celorlalţi
moştenitori rezervatari se va face prin luare mai puţin sau prin echivalent bănesc.
5.5. Raportul donaţiilor

5.5.1. Aspecte generale.
A. Noţiune
Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei soţul
supravieţuitor şi descendenţii defunctului care vin efectiv şi
împreună la moştenirea legală de a readuce la moştenire
bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de către
cel ce lasă moştenirea.
Art. 1146 C.civ.:” (1) Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o

au între ei soţul supravieţuitor şi descendenţii defunctului care
vin efectiv şi împreună la moştenirea legală de a readuce la
moştenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport
de către cel ce lasă moştenirea.
(2) În lipsă de stipulaţie contrară din partea donatorului, cei
menţionaţi la alin. (1) sunt obligaţi la raport numai dacă ar fi
avut vocaţie concretă la moştenirea defunctului în cazul în care
aceasta s-ar fi deschis la data donaţiei”.
Așadar, regula instituită de alin.2 al art. 1146 C.civ. este în

sensul că soţul supravieţuitor şi descendenţii defunctului vor fi
obligaţi la raport numai dacă ar fi avut vocaţie concretă la
moştenirea defunctului în cazul în care aceasta s-ar fi deschis
la data donaţiei.
Această regulă poate fi derogată prin chiar manifestarea de
voință a donatorului, manifestată în cuprinsul contractului de
donație sau al unui act separat.
B. Raportul și obligaţia de raport

Obligaţia de readucere la masa succesorală a bunurilor donate
se numeşte obligaţie de raport, iar executarea acestei obligaţii
se numeşte raport.
Raportul se întemeiază pe voinţa prezumată a donatorului,
care, dacă a făcut o donaţie soţului sau vreunuia dintre
descendenţii săi, este presupus că a înţeles să facă
gratificatului numai un avans asupra părţii din moştenire
care i s ar cuveni, fără a intenţiona să rupă egalitatea între
moştenitori.
Întrucât raportul este întemeiat pe voinţa prezumată a
donatorului, acesta va putea scuti de obligaţia de raport pe
moştenitorul gratificat.
Obligaţia de raport are ca scop să asigure egalitatea între descendenţii defunctului, precum
şi dintre aceştia şi soţul supravieţuitor.
În situația în care donatorul l-a scutit pe moştenitorul gratificat de obligaţia de raport,
donaţia va avea un caracter preciputar (definitiv), adică este făcută peste partea de moştenire ce
se cuvine moştenitorului scutit de raport.
5.2. Condiţiile obligaţiei legale de raport a donaţiilor
Pentru ca o persoană să fie obligată la raportul donaţiilor se cer îndeplinite cumulativ patru
condiţii:
a) să fie chemaţi la moştenire doi sau mai mulţi
moştenitori cu vocaţie legală în calitate de descendenţi ai
defunctului sau de soţ supravie¬ţuitor, acesta din urmă numai
dacă vine în concurs cu descendenţii.
Întrucât însă raportul este bazat pe voinţa de cujus-ului, acesta va putea obliga la raportul
donaţiilor şi pe alţi moştenitori decât pe descendenţi şi pe soţul supravieţuitor, fără să se poată
invoca nulitatea care loveşte pactele asupra unei succesiuni viitoare, pentru că defunctul îşi
exprimă doar voinţa de a asigura egalitatea dintre succesori.
b) moştenitorul obligat la raport să fi acceptat

succesiunea.
În caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul sau soţul supravieţuitor nu mai are
obligaţia de raport, putând păstra libertatea primită în limitele cotităţii disponibile.
Totuşi, prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la raportul
donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai
valoarea bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul
ca moştenitor legal.
c) moştenitorul legal să aibă şi calitatea de donatar.
Numai coexistenţa celor două calităţi în aceeaşi persoană la
data deschiderii succesiunii justifică obligaţia de raport a
donaţiei.
Moştenitorul datorează raportul pentru donaţiile primite
personal de la donatar. Altfel spus, moştenitorul datorează
raportul pentru sine şi nu pentru altul.
În acest sens, donaţia făcută de defunct descendentului moştenitorului sau soţului
moştenitorului nu se raportează, chiar dacă ei ar fi fost persoane interpuse, prezumându-se că
donaţia s-a făcut cu scutire de raport, iar dacă donaţia s-a făcut la doi soţi împreună, se rapor-
tează numai partea soţului care are şi calitatea de moştenitor.
Când însă donaţia a fost făcută ascendentului celui chemat la moştenire, trebuie distinse
două situaţii:
– dacă descendentul vine la moştenire prin reprezentare succesorală el este obligat să
raporteze donaţia pe care ascendentul său (reprezentatul) a primit-o de la defunct, chiar
dacă nu l-a moştenit pe cel pe care îl reprezintă.
Este singurul caz în dreptul nostru în care, prin excepţie de la regulă, raportul este datorat
pentru altul.
– dacă descendentul vine la moştenire în nume propriu (părintele său donatar în viaţă
fiind renunţător sau nedemn), el nu este obligat să raporteze donaţia primită de părintele
său, întrucât calităţile de donatar şi moştenitor nu sunt întrunite în aceeaşi persoană.
Soluţia este valabilă chiar dacă după deschiderea moştenirii defunctului (bunicul), tatăl
donatar ar muri, iar moştenitorul ar accepta şi ar culege succesiunea acestuia. Soluţia este
fundată pe principiul că moştenitorul datorează raportul doar pentru sine şi nu pentru altul.
d) donaţia să nu fi fost făcută cu scutire de raport.
Scutirea de raport trebuie să fie făcută expres de donator, în formele prevăzute de lege
pentru liberalităţi, fiind ea însăşi o liberalitate.
Cu alte cuvinte, scutirea de raport poate fi acordată fie prin însăşi actul de donaţie, fie
printr-un înscris separat, întocmit însă în formă autentică sau în formă testamentară.
Scutirea de raport nu are nici o influenţă cu privire la reducţiunea donaţiei excesive.
Cu alte cuvinte, dacă prin donaţia făcută cu scutire de raport s-a încălcat rezerva
comoştenitorilor, moştenitorul donatar nu va fi obligat la raport, dar va suporta reducerea ei în
limitele cotităţii disponibile, conform regulilor generale ale reducţiunii liberalităţilor excesive.
5.5.3. Persoanele care pot cere raportul
Întrucât obligaţia de a raporta donaţiile este reciprocă între

descen¬denţii defunctului şi soţul supravieţuitor, oricare
dintre ei poate cere raportul donaţiei de care a beneficiat
comoştenitorul.
„Dreptul de a cere raportul îl au numai descendenţii şi soţul

supravieţuitor, precum şi, pe cale oblică, creditorii personali ai
acestora” (art. 1148 C.civ.).
Dreptul la raport poate fi exercitat şi de creditorii personali ai moştenitorului inactiv, pe
cale oblică.
În schimb, creditorii defunctului (ai succesiunii) şi legatarii nu pot pretinde ca
moştenitorii să facă raport.
5.5.4. Donaţiile supuse raportului
Sunt supuse raportului toate donaţiile făcute de defunct
succesibililor obligaţi la raport, indiferent de forma lor de
realizare: prin act autentic, dar manual, donaţie simulată sau
donaţie indirectă.
Donaţiile cu sarcini sau remuneratorii sunt raportabile numai în măsura în care constituie
efectiv o liberalitate, adică numai pentru excedentul peste valoarea sarcinilor sau a serviciilor
remunerate.
Sunt supuse raportului, aşa cum am arătat, şi donaţiile indirecte dacă din împrejurările de
fapt nu rezultă neîndoielnic intenţia donatorului de a scuti pe cel gratificat de raport.
Nu sunt supuse raportului:

a) donaţiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de raport.
Scutirea poate fi făcută prin chiar actul de donaţie sau printr-un act ulterior,
întocmit într-una din formele prevăzute pentru liberalităţi;
b) donaţiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate
prin persoane interpuse, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că cel care a
lăsat moştenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de raport;
c) darurile obişnuite, donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt
excesive, sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru
formarea profesională a descendenţilor, a părinţilor sau a soţului şi nici
cheltuielile de nuntă, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel;
d) fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moştenirii şi
echivalentul bănesc al folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat.
De asemenea, raportul nu este datorat nici în cazul în care bunul donat a pierit fără culpa
donatarului.
Totuşi, dacă bunul a fost reconstituit prin folosirea unei indemnizaţii încasate ca urmare a
pieirii sale, donatarul este ţinut să facă raportul bunului în măsura în care indemnizaţia a servit
la reconstituirea acelui bun. În cazul în care indemnizaţia nu a fost utilizată în acest scop, ea
însăşi este supusă raportului. Dacă indemnizaţia rezultă dintr-un contract de asigurare, aceasta
se raportează numai în măsura în care depăşeşte cuantumul total al primelor plătite de donatar
(art. 1150 C.civ.).
5.5.5. Modurile de efectuare a raportului
A. Regula
Raportul se face prin echivalent.
Este considerată ca nescrisă dispoziţia care impune donatarului
raportul în natură.
B. Excepția
Prin excepție, donatarul poate efectua raportul în natură dacă
la data cererii de raport este încă proprietarul bunului şi nu l-a
grevat cu o sarcină reală şi nici nu l-a dat în locaţiune pentru o
perioadă mai mare de 3 ani.
Raportul în natură constă în readucerea efectivă la masa succesorală a bunului pe

care moştenitorul obligat la raport l a primit cu titlu de donaţie.
Raportul prin echivalent constă în faptul că moştenitorul obligat la raport păstrează
donaţia, dar aduce la masa succesorală echivalentul valoric al bunului raportabil.
Raportul prin echivalent se poate realiza pe trei căi:

a) prin preluare; când moştenitorii îndreptăţiţi la raport iau mai întâi din masa
succesorală o parte egală cu valoarea donaţiei (ţinând seama de cotele succesorale
ale fiecăruia), după care bunurile rămase se împart între toţi moştenitorii ţinând
seama de cotele succesorale ale fiecăruia (art. 1151 alin. (4) C.civ.);
b) prin imputaţie, când valoarea bunului donat se scade din partea cuvenită
moştenitorului obligat la raport, care va culege efectiv din moştenire diferenţa
dintre partea sa succesorală şi valoarea donaţiei.
c) în bani, când cel obligat la raport va depune la dispoziţia celorlalţi moştenitori
o sumă de bani care reprezintă diferenţa dintre valoarea bunului donat şi partea din
această valoare ce corespunde cotei sale succesorale. (art. 1151 alin. (6) C. civ.).
Efectul raportului prin echivalent asupra donaţiei este menţinerea în continuare a
acesteia ca valabilă, şi nu desfiinţarea ei. În regimul vechiului cod civil care consacra
regula raportului în natură, donaţia era desfiinţată.
În vederea efectuării raportului prin echivalent, se ia în considerare valoarea bunului donat
la momentul judecăţii, ţinându-se însă cont de starea lui în momentul donaţiei, din care se scade
valoarea, la momentul judecării a sarcinilor asumate prin contractul de donaţie.
Sarcină de lucru
Identificați și prezentați relația reducţiunea liberalităţilor
excesive și raportul donaţiilor .
• Actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise
(viitoare) sunt sancţionate cu nulitatea absolută, întrucât potențialitatea trezirii
dorinţei morţii celui despre a cărui moştenire nedeschisă este vorba este o problemă
de interes public care depășește sfera intereselor private ale părților.
• Substituţia fideicomisară este dispoziţia cuprinsă într un testament sau într o donaţie
prin care dispunătorul (legatar sau donatar) obligă pe beneficiarul liberalităţii, numit
instituit sau grevat, să conserve bunurile pri¬mite şi să le transmită la moartea sa unei
alte persoane (substituit sau fideicomisar), desemnate de dispunător.
• Substituţia fideicomisară poate fi simplă (unică) când este formată din cel puţin două
liberalităţi cu acelaşi obiect, graduală, când este formată din mai multe liberalităţi cu
acelaşi obiect, sau veşnică, când se stipulează să opereze în folosul descendenţilor la
infinit.
• Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale rezultă instituirea unei reguli a
interzicerii substituţiei fideicomisare și a unei excepții pentru o specie particulară de
substituţie fideicomisare, cea simplă.
• Rezerva succesorală este acea parte a moştenirii, care, prin voinţa legii se deferă unor
moştenitori determinați independent de voința celui care lasă moștenirea şi de care
testatorul nu poate dispune prin acte cu titlu gratuit.
• Cotitatea disponibilă este partea din bunurile moştenirii care nu este rezervată prin
lege şi de care defunctul poate dispune în mod neîngrădit, inclusiv prin liberalităţi
(art. 1089 C.Civ.).
• Potrivit art. 1087 C.civ., sunt moştenitori rezervatari soţul supravieţuitor, descendenţii
şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului.
• Reducţiunea liberalităţilor excesive este sancțiunea care intervine în cazul încălcării
rezervei succesorale prin acte cu titlu gratuit și care constă în lipsirea totală sau
parțială de eficacitate a liberalităților care depășesc cotitatea disponibilă, în măsura în
care o depășesc.
• Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei soţul supravieţuitor şi
descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună la moştenirea legală de a
readuce la moştenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel
ce lasă moştenirea.
1. Ce denumire poarta acea parte a mostenirii pe care legea o atribuie unor persoane apropiate
defunctului, chiar impotriva vointei dispunatorului, manifestata prin liberalitati sau mosteniri?
a) substituție fideicomisară
b) rezerva succesorala
c) cotitatea disponibila
2. Întinderea rezervei succesorale, în cazul descendenţilor, este de:

a) 1/3 din moştenire, dacă există un singur descendent;
b) 2/3 din moştenire, dacă există doi descendenţi;
c) 1/2 din cota succesorală la care are dreptul fiecare descendent.
3. Rezerva soțului supraviețuitor în raport cu descendenții este de:

a) 1/4 din moştenire;
b) 1/2 din cota sa legală;
c) 1/8 din moştenire.
4. Reducţiunea liberalităţilor excesive se realizează prin:

a) prin manifestarea de voință a testatorului;
b) pe cale judecătorească;
c) prin lege.
5. Au calitate de mostenitori rezervatari:

a) colateralii privilegiați;
b) ascendenții privilegiați;
c) soţul supravieţuitor.
6. Care este rezerva succesorala a fiecarui mostenitor rezervatar?

a) cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor
legal
b) jumătate din cotitatea disponibilă care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit
ca moştenitor legal
c) jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca
moştenitor legal
7. Ascendenții privilegiați ai defunctului:

a) nu sunt moștenitori rezervatari;
b) au o rezervă succesorală comună;
c) cota lor de rezervă este o cotă fixă dintr-o cotă variabilă.
8. Rezerva succesorală cuvenită ascendenţilor privilegiaţi, dacă aceștia vin la moştenire în concurs
doar cu soțul supraviețuitor este de:
a) pentru fiecare părinte 1/4 din moştenire;
b) pentru fiecare părinte. 1/8 din moştenire;
c) pentru fiecare părinte 1/2 din cota succesorală la care are dreptul soțul supraviețuitor.
1.b; 2.c; 3.a; 4.b; 5. b; 6.c; 7.c; 8.b.


București, 2019.
București, 2020.
DREPTUL DE OPȚIUNE SUCCESORALĂ
TIMP MEDIU ESTIMAT PENTRU STUDIU INDIVIDUAL : 3 ORE

CUPRINS
Unitatea de învățare nr. 6 Dreptul de opțiune succesorală
OBIECTIVE SPECIFICE
LA FINALIZAREA STUDIULUI UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE STUDENTUL VA FI ÎN MĂSURĂ SĂ :
caracterizeze dreptul de opțiune succesorală;
prezinte subiectele dreptului de opţiune succesorală;
prezinte actul de opţiune succesorală;
prezinte prescripţia dreptului de opţiune succesorală;
prezinte exercitarea dreptului de opţiune succesoral.

A. Noţiune
Dreptul de opţiune succesorală este dreptul subiectiv născut în
persoana succesibililor defunctului chemaţi la moştenire la
data morţii acestuia, în temeiul legii sau al testamentului, de a
alege între a accepta moştenirea ori a renunţa la ea.
În dreptul român, succesibilul are drept de opţiune succesorală între consolidarea titlului de
moştenitor prin acceptarea moştenirii şi desfiinţarea retroactivă a acelui titlu prin renunţarea la
moştenire. Codul civil stabileşte în acest sens principiul că „cel chemat la moştenire în temeiul
legii sau al voinţei defunctului poate accepta moştenirea sau poate renunţa la ea“ (art. 1100
alin. (1) C.civ.).
Succesibilul este persoana care îndeplineşte condiţiile pentru a putea moşteni,
dar care nu şi-a exercitat încă dreptul de opţiune succesorală (art. 1100 alin. (2)
C.civ.).
A. Noţiune
Subiect al dreptului de opţiune succesorală este orice
persoană care are vocaţie succesorală, indiferent dacă aceasta
este legală sau testamentară, şi fără a deosebi după cum
vocaţia este universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Calitatea de subiect al dreptului de opţiune succesorală aparţine tuturor moştenitorilor

legali, indiferent de clasa din care fac parte, adică tuturor succesibililor, adică persoanelor care
îndeplinesc condiţii pentru a moşteni.
Dreptul de opţiune succesorală aparţine şi legatarilor (art. 1100 alin. (1) C.civ.).
Raţiunea dispoziţilor menţionate constă în acordarea posibilităţii legatarului universal sau
cu titlu universal care este chemat la activul succesoral, dar care în aceeaşi măsură trebuie să
suporte şi pasivul succesoral, să cântărească şi să opteze între a renunţa la moştenire şi a o
accepta sub beneficiu de inventar.

6.3.1. Noțiune. Caractere juridice
A. Noţiune
Actul juridic de opţiune succesorală reprezintă manifestarea de
voinţa a succesibilului titular al dreptului subiectiv de opţiune
succesorală prin care acesta îşi exercită posibilitatea de a opta
între acceptarea moştenirii, ori renunţarea la moştenire.
B. Caractere juridice
Opţiunea succesorală este un act juridic unilateral voluntar, indivizibil, în
principiu irevocabil, declarativ şi absolut.
a) Este un act juridic unilateral, în sensul că reprezintă voinţa unei singure
persoane, repectiv a succesibilului.
b) Este un act juridic voluntar, în sensul că reprezintă și dă expresie libertăţii de
alegere a succesibilului.
c) Este un act juridic indivizibil, în sensul că nu poate avea ca obiect numai o
parte din moştenire și ca atare, presupune în mod imperativ acceptarea sau
renunțarea la întreaga moștenire (ca la un tot indivizibil).
d) Este un act juridic, în principiu, irevocabil, în sensul că, în principiu, odată
manifestată voința succesibilului, nu se mai poate reveni asupra acesteia.
e) Este un act declarativ de drepturi, care produce efecte retroactive de la
deschiderea succesiunii
f) Este un act absolut, care nu poate fi afectat de modalităţi (termen sau condiţie).
6.3.2. Condiţiile de validitate ale actului de opţiune succesorală

Fiind un act juridic, opţiunea succesorală trebuie să emane de la o persoană capabilă şi
să fie manifestarea unei voinţe lipsite de vicii.
Din interpretarea art. 1110 şi 1120 C.civ., rezultă că acceptarea şi implicit renunţarea
la moştenire reprezintă acte de dispoziţie şi că, în consecinţă, pentru validitatea
opţiunii succesorale, succesibilul trebuie să aibă, ca primă condiție, capacitate de
exerciţiu deplină.
Persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă îşi exercită opţiunea
prin ocrotitorul legal, respectiv cu încuviinţarea acestuia şi, în ambele cazuri, cu autorizarea
instanţei tutelare.
A doua condiţie de validitate a actului de opţiune succesorală este
consimţământul neviciat al succesibilului.
Viciile voinţei actului de opţiune succesorală sunt cele prevăzute de dreptul comun în
materie.
În egală măsură, actul de opţiune succesorală presupune existența unui obiect
și a unei cauze licite și morale, sub acest aspect regulile fiind cele prevăzute de
dreptul comun în materie .
Sub aspectul formei, acceptarea voluntară a moştenirii este un act consensual şi,
ca atare, nu necesită a fi manifestat într o formă anume. În schimb, renunţarea la
moştenire este un act juridic solemn, care este valabil numai dacă a fost făcut în
condiţiile prevăzute de lege ad validitatem adică în formă autentică la orice notar
public sau, după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, în
condiţiile şi limitele prevăzute de lege (art. 1120 alin. (2) C.civ.).
Nerespectarea condiţiilor privind capacitatea succesibilului şi exprimarea unui

consimţământ neviciat este sancţionată cu nulitatea relativă a actului de opţiune.
Nerespectarea condiţiilor legale privind caracterul licit al obiectului şi cauzei sau forma
solemnă a actului de opţiune atunci când acesta este cerut de lege este sancţionată cu nulitatea
absolută.
Efectul nulităţii constă în desfiinţarea retroactivă a actului de opţiune succesorală și
repunerea în situația anterioară acestei manifestări de voință.
În ceea ce privește reluarea manifestării de voință, dacă termenul de prescripţie al dreptului
de opţiune succesorală nu a expirat, succesibilul va putea opta din nou în mod valabil.

Dreptul de opţiune succesorală, ca şi dreptul la moştenire, este un drept patrimonial supus
prescripţiei extinctive.
A. Termenul de prescripţie
Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an
de la data deschiderii moştenirii (art. 1103 alin. (1) C.civ.).
Termenul de exercitare a dreptului de opţiune succesorală este un termen de prescripţie,

deci susceptibil de suspendare şi repunere în termen, în condiţiile prevăzute cartea a VI-a din
Codul civil.
Termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală începe să curgă de
la „deschiderea moştenirii“, adică din momentul naşterii acestui drept în
persoana succesibililor.
Termenul de prescripţie se va calcula de la un alt moment decât deschiderea
succesiunii în următoarele cazuri:
a) de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după
deschiderea moştenirii;
b) de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se
face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de declarare a morţii celui care lasă
moştenirea, afară numai dacă succesibilul a cunoscut faptul morţii sau hotărârea
de declarare a morţii la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la această
din urmă dată;
c) de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său,
dacă testamentul cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea
moştenirii;
d) de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de
rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa la moştenire, dacă această dată este
ulterioară deschiderii moştenirii (art. 1103 alin. (2) C.civ.)..
În cazul în care succesibilul a cerut întocmirea inventarului anterior executării

dreptului de opţiune succesorală, termenul de opţiune nu se va îndeplini mai devreme de
2 luni de la data la care i se comunică procesul-verbal de inventariere.
Pe durata efectuării inventarului, succesibilul nu poate fi considerat moştenitor, cu excepţia
cazului în care a acceptat succesiune (art. 1104 C.civ.).
Prescrierea dreptului de opţiune succesorală produce efecte specifice în materie
succesorală, absolute, erga omnes, şi poate fi invocată prin urmare faţă de oricine şi de către
oricine.
Efectul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală se întemeiază pe prezumţia
legală relativă a renunţării tacite a succesibilului.

6.5.1. Acceptarea moştenirii
A. Noțiune
Acceptarea moştenirii este manifestarea de voinţă prin care
succesibilul îşi însuşeşte în mod definitiv moştenirea, transmisă
în mod provizoriu de la deschiderea acesteia, consolidându-şi
necondiţionat titlul său de moştenitor.
Acceptarea unei succesiuni este deci manifestarea voinţei de a păstra titlul de moştenitor pe
care îl conferă legea, cu alte cuvinte, renunţarea la dreptul de a mai putea renunţa la succesiune.
(Semel heres, semper heres – odată ce eşti moştenitor, rămâi moştenitor.)
Acceptarea îşi produce efectele retroactiv, din ziua deschiderii succesiunii.
Acceptarea moştenirii poate fi voluntară sau forţată.
6.5.1.1. Acceptarea voluntară
A. Noțiune
Acceptarea voluntară este acceptarea care rezultă dintr un act
juridic unilateral şi consensual al succesibilului.
Este un act juridic unilateral pentru că este rezultatul unei singure voinţe, a succesibilului,
şi consensual, pentru că legea nu cere o formă deosebită ad validitatem pentru exprimarea
acceptării voluntare a moştenirii.
Acceptarea voluntară poate fi expresă sau tacită (art. 1108 alin. (1) C.civ.).
6.5.1.1.1. Acceptarea voluntară expresă
A. Noțiune
Acceptarea voluntară este expresă când succesibilul îşi
însuşeşte explicit titlul sau calitatea de moştenitor printr un
înscris autentic sau sub semnătura privată (art. 1108 alin. (2)
C.civ.).
În situaţia în care acceptarea este făcută printr-un înscris autentic, declaraţia de acceptare
se va înscrie în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii.
5.1.1.2. Acceptarea voluntară tacită
A. Noțiune
Acceptarea voluntară este tacită când succesibilul face un act
sau fapt pe care nu-l putea săvârşi decât în calitate de
moştenitor, şi din care rezultă neîndoielnic intenţia sa de a
accepta succesiunea (art. 1108 alin. (3) C.civ.).
Actul sau faptul succesibilului trebuie să implice în mod necesar fără echivoc intenţia de a
accepta succesiunea. Actele echivoce nu pot constitui o manifestare tacită a voinţei de a accepta
succesiunea.
Acceptarea voluntară tacită este admisă şi în cazul succesiunii testamentare.
În ce priveşte actele echivalente cu o acceptare tacită trebuie distins între actele care privesc
bunuri singulare din succesiune şi acte referitoare la moştenire, privită ca o universalitate.
Actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor
moştenirii atrag acceptarea tacită a acesteia. Sunt astfel de acte:
a)înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra
moştenirii;
b) renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori
determinaţi;
c) renunţarea la moştenire cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoştenitorilor
sau moştenitorilor subsecvenţi.
De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii actele de

dispoziţie, de administrare definitivă ori de folosinţă a unor bunuri din
moştenire.
Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează acceptare,
dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin
ele calitatea de moştenitor.
În schimb, actele de administrare care nu au un caracter urgent, actele de folosinţă a
bunurilor succesorale şi în special actele de dispoziţie presupun şi implică acceptarea
moștenirii, pentru că succesibilul se comportă ca un adevărat proprietar şi nu le-ar fi putut

săvârşi fără să fi voit să accepte succesiunea.
Actele de dispoziţie săvârşite de succesibil cu privire la bunurile succesorale
sunt actele cele mai categorice şi mai clare de acceptare voluntară tacită a
succesiunii.
Vor fi considerate ca acte de acceptare tacită a succesiunii: donaţia, vânzarea, schimbul

unor bunuri succesorale, constituirea de drepturi reale (ipoteci, servituţi etc.) asupra imobilelor
succesorale.
Potrivit art. 1110 alin. (1) lit. b) şi c) C.civ., constituie acceptare tacită a
succesiunii şi renunţarea, chiar gratuită, a succesibilului în folosul unuia sau
mai multor moştenitori (inclusiv moştenitori subsecvenţi), precum şi renunţarea
abdicativă (în folosul tuturor comoştenitorilor) dacă a fost făcută cu titlu
oneros..
6.5.1.2. Acceptarea forţată

6.5.1.2.1. Analiza noțiunii de acceptare forţată
A. Noțiune
Acceptarea forţată este o excepţie de la caracterul voluntar al
actului de opţiune şi reprezintă o pedeapsă civilă pentru
săvârşirea, cu rea credinţă, de către succesibil a unor delicte
civile constând în sustragerea sau ascunderea unor bunuri din
patrimoniul succesoral în scopul de a şi le însuşi, sau
ascunderea unei donaţii supuse raportului sau reducţiunii (art.
1119 C.civ.).
Pentru a opera acceptarea forţată este necesar să existe cumulativ:

a) un element material, obiectiv, constând în sustragerea sau în ascunderea unor
bunuri din patrimoniul succesoral ori ascunderea unei donaţii supuse
raportului
ori reducţiunii.
b) un element subiectiv, psihologic, intenţia frauduloasă, săvârşirea faptelor de
sustragere sau ascundere cu rea credinţă...
Nu se cere ca fapta moştenitorului să constituie o infracţiune.
Este însă esenţială şi absolut necesară intenţia de a păgubi pe ceilalţi comoştenitori
sau pe creditorii moştenirii pentru a califica fapta succesibilului ca acceptare forţată a
moştenirii.
Paguba constă în ruperea egalităţii dintre comoştenitori sau în cazul creditorilor, prin
micşorarea masei bunurilor pe care aceştia le urmăresc.
6.5.1.2.2. Efectele acceptării moştenirii

A. Efectul general
Efectul general şi comun al tuturor formelor de acceptare este consolidarea

(definitivarea) titlului de moştenitor al succesibilului.
Transmisiunea succesiunii care a operat cu titlu provizoriu prin efectul legii din momentul
deschiderii succesiunii devine, prin efectul acceptării, definitivă.
Acceptarea consolidează transmisiunea moştenirii realizată de plin drept la data decesului
(art. 1114 alin. (1) C.civ.).
Prin acceptare, succesibilul şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală şi nu mai
poate renunţa la moştenire.
Acceptarea voluntară a moştenirii nu va produce confuziunea între patrimoniul
succesoral cules şi patrimoniul propriu al moştenitorului acceptant şi ca urmare acesta va
răspunde pentru pasivul succesoral numai în limita activului succesoral, şi numai cu
bunurile din patrimoniul succesoral culese.
Prin urmare în cazul în care va fi urmărit de creditorii moştenirii moştenitorul acceptant va
putea invoca beneficiul separaţiei patrimoniului personal de patrimoniul succesoral.
A. Efectele specifice
În cazul acceptării forţate se produc o serie de efecte
specifice, iar în acest sens art. 1119 C.civ. prevede în caz de
sustragere sau ascundere frauduloasă a bunurilor succesorale
două sancţiuni:
a) prima constă în lipsirea moştenitorului fraudulos de partea
care i s ar fi cuvenit din bunurile pe care le a sustras sau le a
ascuns, sau după caz la obligarea sa la raportul sau la
reducţiunea donaţiei ascunse fără a participa la distribuirea
bunului donat.
b) a doua sancţiune constă în decăderea moştenitorului
vinovat din facultatea de a renunţa la moştenire.
Dacă a optat mai înainte, el este decăzut din renunţarea anterior săvârşită şi considerat că a
acceptat moştenirea.
De asemenea moştenitorul vinovat este socotit prin puterea legii că a acceptat
moştenirea, angajându-şi răspunderea pentru pasivul succesoral, inclusiv cu bunurile sale
proprii şi chiar dacă pasivul ar depăşi activul succesoral.
6.5.2. Renunţarea la moştenire

6.5.2.1. Aspecte generale
A. Noțiune
Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi
solemn, prin care succesibilul declară în faţa notarului public
ori după caz a reprezentanților misiunilor diplomatice sau
oficiilor consulare ale României, în condiţiile şi limitele
prevăzute de lege, că nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor şi că
nu înţelege să uzeze de drepturile pe care vocaţia sa legală
sau testamentară i o conferă asupra succesiunii.
Renunţarea la moştenire trebuie făcută în termenul de opţiune succesorală.
Prin renunţarea la moştenire, succesibilul îşi desfiinţează cu efect retroactiv vocaţia sa
succesorală, fiind considerat că nu a fost niciodată moştenitor (art. 1121 alin. (1) C.civ.).
Dreptul de a renunţa aparţine tuturor moştenitorilor legali sau testamentari cu vocaţie
universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Renunţarea poate fi făcută în mod valabil numai după deschiderea succesiunii, adică după
naşterea dreptului de opţiune succesorală.
Renunţarea la o succesiune nedeschisă este nulă absolut, ca orice pact asupra unei
succesiuni viitoare.
Renunţarea la moştenire este valabilă şi îşi produce efectele numai dacă succesibilul nu a
acceptat în prealabil succesiunea, căci acceptarea are efect irevocabil. (Semel heres, semper
heres.)
5.2.2. Forma renunțării
A. Regula. Renunțarea expresă

Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi
solemn, prin care succesibilul declară în faţa notarului public
ori după caz a reprezentanților misiunilor diplomatice sau
oficiilor consulare ale României, în condiţiile şi limitele
prevăzute de lege, că nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor şi că
nu înţelege să uzeze de drepturile pe care vocaţia sa legală
sau testamentară i o conferă asupra succesiunii.
A. Excepțiile
De la regula acceptării exprese în formă autentică, sunt recunoscute două
excepții, reglementate de art. 1112 și 1113 C.civ.:
• Prezumpția renunţării la moştenire de către succesibilul care, deşi cunoştea
deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil, nu şi-a exercitat dreptul de
opţiune succesorală în termenul general de opţiune succesorală, de un an(art.
1112 C.civ.).
• Prezumpția renunţării la moştenire de către succesibilul care nu şi-a exercitat
dreptul de opţiune succesorală înăuntrul termenului special, mai scurt decât cel
general, stabilit de instanţa judecătorească(art. 1113 C.civ.).
Renunţarea la moştenire trebuie să fie pur abdicativă, adică impersonală şi cu titlu

gratuit.
Declaraţia de renunţare se înscrie, pe cheltuiala renunţatorului, pentru informarea terţilor în
registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii.
Lipsa înscrierii în registrul naţional notarial nu afectează validitatea actului de renunţare şi

nu ar putea fi invocată drept cauză de nulitate a declaraţiei de nulitate de către succesibilul
renunţător pentru a putea accepta moştenirea.
În schimb, faţă de un terţ dobânditor de bună-credinţă, care a cumpărat un bun succesoral
de la succesibilul renunţător, renunţarea neînscrisă în registru nu este opozabilă.
6.5.2.3. Efectele renunțării
A. Desființaewa titlului de moştenitor
Prin renunţare, titlul de moştenitor al renunţătorului este retroactiv desfiinţat,
renunţătorul devenind o persoană străină de moştenire.
Art. 1121 C.civ. dispune în acest sens că „Succesibilul care renunţă este considerat
că nu a fost niciodată moştenitor“..
A. Desființarea titlului de moştenitor

Prin renunţare, titlul de moştenitor al renunţătorului este
retroactiv desfiinţat, renunţătorul devenind o persoană străină
de moştenire.
Art. 1121 C.civ. dispune în acest sens că „Succesibilul care
renunţă este considerat că nu a fost niciodată moştenitor“..
B. Caracterul revocabil
Deşi în principiu renunţarea este irevocabilă, totuşi, pentru a evita vacanţa
succesorală, legea permite succesibilului renunţător să revină asupra renunţării
şi să o revoce, dar numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii:
a) să nu fi expirat termenul de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală;
b) succesiunea să nu fi fost între timp acceptată de un alt succesibil care are
vocaţie la partea cre i-ar reveni.
Revocarea renunţării nu face să renască dreptul de opţiune succesorală, ci
constituie prin ea însăşi o acceptare a succesiunii.
Sarcină de lucru
Identificați și prezentați relația între acceptarea voluntară expresă și

acceptarea voluntară tacită.

• Dreptul de opţiune succesorală este dreptul subiectiv născut în persoana succesibililor

defunctului chemaţi la moştenire la data morţii acestuia, în temeiul legii sau al
testamentului, de a alege între a accepta moştenirea ori a renunţa la ea.
• Subiect al dreptului de opţiune succesorală este orice persoană care are vocaţie
succesorală, indiferent dacă aceasta este legală sau testamentară, şi fără a deosebi după
cum vocaţia este universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
• Actul juridic de opţiune succesorală reprezintă manifestarea de voinţa a succesibilului
titular al dreptului subiectiv de opţiune succesorală prin care acesta îşi exercită
posibilitatea de a opta între acceptarea moştenirii, ori renunţarea la moştenire.
• Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii
moştenirii (art. 1103 alin. (1) C.civ.).
• Acceptarea moştenirii este manifestarea de voinţă prin care succesibilul îşi însuşeşte în
mod definitiv moştenirea, transmisă în mod provizoriu de la deschiderea acesteia,
consolidându-şi necondiţionat titlul său de moştenitor.
• Acceptarea voluntară este acceptarea care rezultă dintr un act juridic unilateral şi
consensual al succesibilului.
• Acceptarea voluntară este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau calitatea
de moştenitor printr un înscris autentic sau sub semnătura privată (art. 1108 alin. (2)
C.civ.).
• Acceptarea voluntară este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu-l putea
săvârşi decât în calitate de moştenitor, şi din care rezultă neîndoielnic intenţia sa de a
accepta succesiunea (art. 1108 alin. (3) C.civ.).
• Acceptarea forţată este o excepţie de la caracterul voluntar al actului de opţiune şi
reprezintă o pedeapsă civilă pentru săvârşirea, cu rea credinţă, de către succesibil a unor
delicte civile constând în sustragerea sau ascunderea unor bunuri din patrimoniul
succesoral în scopul de a şi le însuşi, sau ascunderea unei donaţii supuse raportului sau
reducţiunii (art. 1119 C.civ.).
• Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi solemn, prin care
succesibilul declară în faţa notarului public ori după caz a reprezentanților misiunilor
diplomatice sau oficiilor consulare ale României, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege,
că nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor şi că nu înţelege să uzeze de drepturile pe care
vocaţia sa legală sau testamentară i o conferă asupra succesiunii.
1. Actul juridic de opțiune succesorală prezintă următorul caracter juridic:

a) este un act juridic afectat de modalități;
b) este un act juridic, în principiu, irevocabil;
c) este un act juridic bilateral.
2. Nu reprezintă o condiție de validitate a actului juridic de opțiune succesorală:

a) forma autentică în toate cazurile;
b) capacitatea;
c) consimțământul.
3. Dreptul de opțiune succesorală se exercită în termen de:

a) 6 luni de la data deschiderii succesiunii;
b) 1 an de la data deschiderii succesiunii;
c) 3 ani de la data deschiderii succesiunii.
4. Dacă succesibilul a cerut întocmirea inventarului anterior exercitării dreptului de

opțiune succesorală, termenul de opțiune nu se va împlini mai devreme de:
a) un an de la deschiderea succesiunii;
b) 6 luni de la data la care i se comunică procesul-verbal de inventariere;
c) 2 luni de la data la care i se comunică procesul-verbal de inventariere.
5. Termenul de prescripție al dreptului de opțiune succesorală începe să curgă:

a) de la data deschiderii moștenirii fără nicio excepție;
b) de la data deschiderii moștenirii, dacă cel chemat la moștenire s-a născut după data
deschiderii succesiunii;
c) de la data la care legatarul a cunoscut legatul său, dacă testamentul a fost descoperit după
deschiderea moștenirii.
6. Dreptul de opțiune succesorală:

a) este imprescriptibil extinctiv;
b) se exercită în termen de un an de la data deschiderii moștenirii;
c) se exercită în termenul general de prescripție, calculat de la data deschiderii moștenirii.
7. Actul de opțiune succesorală:

a) este un act juridic esențialmente revocabil;
b) este un act juridic unilateral;
c) este un act juridic voluntar.
8. Actul de opțiune succesorală:

a) este un act de administrare;
b) este un act de dispoziție;
c) poate fi atât act de administrare, cât și act de dispoziție.
1.b; 2.a; 3.b; 4.c; 5. c; 6.b; 7.b,c; 8.b.


București, 2019.
București, 2020.
Transmisiunea activului și pasivului moștenirii
CUPRINS
Unitatea de învățare nr. 7. Transmisiunea activului și pasivului moștenirii

7.2 Transmisiunea activului moştenirii
7.6. Petiția de ereditate
OBIECTIVE SPECIFICE
caracterizeze obiectul transmisiunii;
prezinte transmisiunea activului moştenirii;
prezinte transmisiunea pasivului moştenirii;
caracterizeze exercitarea dreptului de opţiune succesorală.
A. Conținut
Transmisiunea moştenirii cuprinde atât activul, cât şi pasivul
patrimonial al defunctului
Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate uneia
sau mai multor persoane fizice sau juridice în fiinţă (art. 953 C.civ.).
Activul patrimonial succesoral este format numai din drepturile patrimoniale existente la
În activul moştenirii intră deci drepturile patrimoniale ale defunctului, indiferent de natura
lor, drepturi reale principale sau accesorii, drepturi de creanţă, drepturi patrimoniale de autor şi
acţiunile în justiţie patrimoniale la care defunctul avea dreptul şi care pot fi continuate sau chiar
pornite de moştenitori.
Pasivul moştenirii este constituit din datoriile şi sarcinile moştenirii.
Datoriile moştenirii sunt obligaţiile patrimoniale ale defunctului indiferent de izvorul şi
natura lor ori de persoana creditorului, existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii
succesiunii.
Nu sunt datorii ale moştenirii şi ca atare nu sunt incluse în pasivul moştenirii obligaţiile
defunctului care se sting prin moartea sa (viagere) sau cele intuitu personae.
Sarcinile moştenirii sunt obligaţiile care se nasc în persoana moştenitorilor la deschiderea
succesiunii sau ulterior.
7.2. Transmisiunea activului moştenirii
A. Formele transmisiunii
Transmisiunea succesorală poate fi universală, cu titlu universal
sau cu titlu particular.
Transmisiunea universală are ca obiect patrimoniul defunctului la data
decesului acestuia.
Titularii transmisiunii sunt moştenitorii cu vocaţie universală: moştenitori legali sau legatari
universali, care sunt virtual chemaţi la întreg patrimoniul succesoral, chiar dacă concret
emolumentul succesoral pe care îl vor culege va fi mai mic decât activul succesoral.
Transmisiunea cu titlu universal are ca obiect o fracţiune (cotă parte) din
moştenire.
Titularul dreptului este succesorul cu titlu universal: moştenitor legal sau legatar cu titlu
universal care este chemat la moştenire în limita cotei la care are vocaţie legală sau, după caz,
testamentară.
Transmisiunea cu titlu particular are ca obiect unul sau mai multe bunuri,
determinate sau determinabile, privite ut singuli (singular).
Titular al transmisiunii cu titlu particular este legatarul cu titlu particular.

Natura dreptului dobândit de legatarul cu titlu particular depinde de obiectul
legatului.
Dacă acesta este un drept real asupra unui bun individual determinat sau un drept asimilat
acestuia (dreptul defunctului asupra unei succesiuni deschise, dar nelichidate), legatarul cu titlu
particular devine proprietar din momentul deschiderii succesiunii, dobândind dreptul de la
defunct.
Dacă obiectul legatului este un bun de gen, o obligaţie de a face sau a nu face sau un bun al
altuia, legatarul dobândeşte un drept de creanţă împotriva moştenitorului obligat la plata
legatului.
Drepturile reale succesorale se transmit la moştenitori în stare de indiviziune,
comoştenitorii dobândind cote părţi ideale din dreptul real, corespunzător
cotelor lor succesorale..
Drepturile exclusive ale fiecărui moştenitor asupra bunurilor moştenirii vor fi stabilite prin
partaj.

A. Conținut. Suportarea pasivului
Pasivul moştenirii, alcătuit din datoriile şi sarcinile moştenirii, se suportă de
către succesorii universali sau cu titlu universal, fie ei moştenitori legali sau
legatari testamentari universali sau cu titlu universal, deoarece ei sunt chemaţi
la un patrimoniu sau la o fracţiune din el.
Întrucât patrimoniul succesoral este o universalitate juridică care cuprinde
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor defunctului, odată cu transmiterea activului
moştenirii şi în aceeaşi proporţie cu cota succesorală a fiecăruia operează de la
data deschiderii succesiunii şi transmisiunea pasivului moştenirii..
A. Conținut. Suportarea pasivului
Pasivul moştenirii, alcătuit din datoriile şi sarcinile moştenirii, se
suportă de către succesorii universali sau cu titlu universal, fie ei
moştenitori legali sau legatari testamentari universali sau cu titlu
universal, deoarece ei sunt chemaţi la un patrimoniu sau la o
fracţiune din el.
Întrucât patrimoniul succesoral este o universalitate juridică care
cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor defunctului, odată
cu transmiterea activului moştenirii şi în aceeaşi proporţie cu
cota succesorală a fiecăruia operează de la data deschiderii
succesiunii şi transmisiunea pasivului moştenirii.
Moştenitorii universali şi cu titlu universal contribuie la plata datoriilor şi
sarcinilor moştenirii proporţional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia (art.
1155 alin. (1) C.civ.).
În acelaşi sens, art. 1114 alin. (2) C.civ. prevede că „Moştenitorii legali şi legatarii
universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii
numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia”..
Succesorii universali sau cu titlu universal răspund de patrimoniul succesoral numai dacă
au acceptat moştenirea. Renunţătorul, fiind socotit că nu a fost vreodată succesor, nu are această
obligaţie.
Legatarii particulari care sunt dobânditori cu titlu particular ai unui anumit drept nu răspund
în principiu pentru pasivul succesoral.
Regula fundamentală a transmisiunii pasivului moştenirii este cea a divizării
sale de drept, de la data deschiderii moştenirii, între moştenitorii universali şi
cu titlu universal proporţional cu părţile lor ereditare, calculate după vocaţia
fiecărui moştenitor, indiferent de mărimea emolumentului cules efectiv de
acesta.
Riscul insolvabilităţii unuia dintre moştenitorii universali sau cu titlu universal se împarte
între ceilalţi moştenitori universali sau cu titlu universal proporţional cu cotele succesorale ale
fiecăruia (art. 1157 alin. (2) C.civ.).
Riscul insolvabilităţii succesiunii va fi suportat de creditor.
7.4. Dobândirea posesiunii moştenirii
7.4.1. Noţiuni generale
Drepturile tuturor moştenitorilor asupra succesiunii se dobândesc de la data
deschiderii acesteia, adică de la data decesului defunctului.
Dobândirea exerciţiului drepturilor succesorale (a posesiunii moştenirii) se face
însă deosebit, în funcţie de trei categorii de moştenitori:
a) moştenitorii sezinari, care au posesia de drept a moştenirii (sezina);
b) moştenitorii nesezinari, care nu au sezină şi, în consecinţă, trebuie să ceară
trimiterea în posesie prin eliberarea unui certificat de moştenitor;
c) legatarii cu titlu particular care trebuie să ceară predarea sau plata legatului..
7.4.2. Dobândirea de drept a posesiei moştenirii de către moştenitorii sezinari (sezina)

Sunt moştenitori sezinari soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi,
iar în lipsa acestora, colateralii privilegiaţi.
A. Sezina
Sezina este stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului
succesoral, şi dreptul de a administra acest patrimoniu şi de a
exercita drepturile şi acţiunile defunctului .
Art. 1125 C.civ.. ”Pe lângă stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului
succesoral, sezina le conferă moştenitorilor sezinari şi dreptul de a administra
acest patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului”.
B. Moştenitorii sezinarI
Sunt moştenitori sezinari soţul supravieţuitor, descendenţii şi
ascendenţii privilegiați (art. 1126 C.civ.).
Moştenitorii sezinari dobândesc de drept stăpânirea moştenirii fără a fi necesară atestarea

prealabilă a calităţii de moştenitor.
Sezina are un caracter individual şi succesiv, pentru că este condiţionată de existenţa
vocaţiei succesorale concrete, utile. Moştenitorul care nu moşteneşte nu poate avea sezină.
Regulile referitoare la sezină au caracter imperativ şi nu pot fi modificate prin voinţa
defunctului.
C. Efectele sezinei
Sezina produce două efecte:
a) moştenitorul sezinar intră în stăpânirea de fapt şi
administrarea tuturor bunurilor succesorale fără îndeplinirea
vreunei formalităţi prealabile, deci înainte de obţinerea
certificatului de moştenitor.
b) moştenitorul sezinar poate exercita de la data
deschiderii succesiunii toate acţiunile patrimoniale care
aparţineau defunctului şi poate fi urmărit ca pârât de
creditorii succesiunii, fără atestarea prealabilă a calităţii de
moştenitor.
7.4.3. Dobândirea posesiunii moştenirii de către moştenitorii nesezinari

A. Modul de dobândire a posesiunii moştenirii
Moştenitorii nesezinari pot intra în stăpânirea bunurilor
succesorale şi pot exercita drepturile şi acţiunile succesorale
numai după încuviinţarea intrării lor în posesiune, prin
eliberarea certificatului de moştenitor de către notarul public
sau prin acceptul altor moștenitori care au posesia moștenirii.
7.4.3.1. Intrarea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari
Moştenitorii legali nesezinari sunt rudele din clasele a III-a şi a IV-a ale defunctului și
colateralii privilegiaţi.
Moştenitorii legali nesezinari intră în stăpânirea moştenirii numai prin eliberarea

certificatului de moştenitor, însă în mod retroactiv din ziua deschiderii
moştenirii(art. 1127 alin. (1) C.civ.).
Până la intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii, moştenitorul legal nesezinar nu
poate fi urmărit în calitate de moştenitor (art. 1127 alin. (2) C.civ.).
Trimiterea în posesie produce aceleaşi efecte de la deschiderea succesiunii, ca şi sezina.
7.4.3.2. Dobândirea posesiunii moştenirii de către legatarul universal

Niciun legatar fie el universal, cu titlu universal sau cu titlu particular nu are sezina de drept
a moştenirii.
Legatarul universal poate cere intrarea în stăpânirea moştenirii de la moştenitorii

rezervatari. Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul universal
intră în stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor (art. 1128
alin. (1) C.civ.).
7.4.3.3. Dobândirea posesiunii moştenirii de către legatarul cu titlu universal

Legatarul cu titlu universal poate cere intrarea în stăpânirea
moştenirii de la moştenitorii legali rezervatari sau, după caz, de
la legatul universal intrat în stăpânirea moştenirii ori de la
moştenitorii legali nerezervatari care au intrat în stăpânirea
moştenirii.
Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul cu titlu universal intră
în stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor (art. 1128 alin.
(2) C.civ.)
În mod obişnuit, dacă intrarea în posesia fracţiunii de moştenire nu s-a putut realiza prin
bună învoială, legatarul cu titlu universal va solicita notarului public trimiterea în posesia părţii
sale succesorale prin eliberarea certificatului de moştenitor.
Spre deosebire de situaţia legatarului universal instituit prin testament autentic, notarul
public va cita obligatoriu pe toţi moştenitorii legali, rezervatari şi nerezervatari, indiferent de
felul testamentului, pentru că oricare dintre ei are o vocaţie legală abstractă la partea din
moştenire care depăşeşte partea legatarului cu titlu universal.
Dacă succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se înţeleg cu privire la compunerea
masei succesorale şi la întinderea drepturilor ce li se cuvin, procedura succesorală notarială
necontencioasă se va suspenda, urmând ca instanţa să soluţioneze neînţelegerile.
După rezolvarea acestora pe baza hotărârii judecătoreşti pronunţate, rămase definitive şi
irevocabile, notarul public va elibera certificatul de moştenitor.
7.4.3.4. Predarea (executarea) legatului cu titlu particular
Legatarul cu titlu particular intră în posesia obiectului legatului din ziua în care
acesta i-a fost predat de bunăvoie sau, în lipsă, din ziua depunerii la instanţă a
cererii de predare (art. 1129 C.civ.).
În temeiul certificatului de moştenitor, legatarul cu titlu particular poate cere prin justiţie
predarea bunului care formează obiectul legatului în cazul în care cel obligat la predare refuză.
Legatarul cu titlu particular dobândeşte posesia legatului din ziua în care a făcut cererea în
justiţie pentru predarea legatului sau din ziua în care predarea legatului i s-a încuviinţat de bună
voie.
În cazul în care obiectul legatului este un drept real asupra unui lucru individual determinat,
legatarul îl poate valorifica printr-o acţiune în revendicare, dacă este vorba despre un drept de
proprietate, sau printr-o acţiune confesorie, în cazul unui drept real (exemplu, acţiunea
confesorie de uzufruct).
Dacă obiectul legatului cu titlu particular este un drept de creanţă, predarea legatului va fi
obţinută, dacă nu este executat de bună voie, printr-o acţiune personală întemeiată pe testament.

A. Noțiune
Certificatul de moştenitor se eliberează de către notarul public
şi cuprinde constatări referitoare la patrimoniul succesoral,
numărul şi calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin din
acest patrimoniu, precum şi alte menţiuni prevăzute de lege
(art. 1132 C.civ.).
Certificatul de moştenitor se întocmeşte pe baza încheierii finale, reprezentând o sinteză a

activităţii succesorale notariale şi se întemeiază pe acordul de voinţă al părţilor asupra tuturor
problemelor succesorale din cauză.
Certificatul de moştenitor este un înscris oficial, autentic, constatator al calităţii de

moştenitor.
Certificatul de moştenitor se poate elibera numai dacă între comoştenitori nu
există neînţelegeri cu privire la menţiunile pe care urmează să le cuprindă. Dacă
există neînţelegeri între comoştenitori cu privire la aceste menţiuni, procedura
succesorală notarială se suspendă.
Eliberarea certificatului de moştenitor se face de notarul public de la locul deschiderii
succesiunii, în principiu după expirarea termenului de opţiune succesorală, la cererea oricărui
moştenitor legal sau testamentar. Finalizarea procedurii succesorale notariale prin eliberarea
certificatului de moştenitor se poate face şi înainte de expirarea termenului de acceptare a
succesiunii, „dacă este neîndoielnic că nu mai sunt şi alte persoane îndreptăţite la succesiune"
[art. 79 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, republicată].
B. Funcții
Certificatul de moştenitor îndeplineşte două funcţii:
a) este un mijloc de însezinare.
b) este un mijloc probator.
Orice terţ care a fost vătămat în drepturile sale prin certificatul de moştenitor poate
cere anularea acestuia, iar în dovedirea acţiunii poate folosi orice mijloc de probă permis
de lege.
Art. 1144 C.civ. prevede că: „Cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin
eliberarea certificatului de moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti constatarea
sau, după caz, declararea nulităţii acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform
legii”.
În cazul anulării certificatului de moştenitor, notarul public va elibera un nou certificat pe
baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În acest scop, instanţele judecătoreşti au obligaţia de a trimite la biroul notarului public
competent în soluţionarea cauzei copie de pe hotărârea rămasă definitivă şi irevocabilă,
împreună cu dosarul notarial, dacă a fost cerut în timpul judecăţii.
C. Efecte
Certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor,
legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de
proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din
masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia(art. 1133
alin. 1) C.civ.).
7.6. Petiţia de ereditate
A. Noțiune
Petiţia de ereditate (petitio hereditatis) este acţiunea prin care
un succesor cere instanţei judecătoreşti recunoaşterea titlului
său de moştenitor legal sau de legatar universal sau cu titlu
universal şi obligarea celui care se pretinde la rândul său
moştenitor universal sau cu titlu universal la restituirea
bunurilor succesorale.
Art. 1130 C.civ. prevede că: „Moştenitorul cu vocaţie universală sau cu titlu
universal poate obţine oricând recunoaşterea calităţii sale de moştenitor contra
oricărei persoane care, pretinzând că se întemeiază pe titlul de moştenitor, posedă
toate sau o parte din bunurile din patrimoniul succesoral”.
În esenţă, prin petiţia de ereditate se pune în discuţie calitatea de moştenitor universal
sau cu titlu universal.
Pentru a-i fi admisă acţiunea, reclamantul trebuie să dovedească titlul său de moştenitor
legal sau testamentar, universal sau cu titlu universal sau, dacă este cazul, că titlul său este
preferabil celui al pârâtului deţinător al bunurilor (moştenitor aparent).
Poate fi reclamant în petiţia de ereditate persoana care se pretinde succesor universal sau
cu titlu universal (moştenitor legal sau legatar) al defunctului, precum şi succesorii lor în
drepturi (moştenitorii succesiunii prin retransmitere sau cesionarii de drepturi succesorale).
Pârâtul în petiţia de ereditate este persoana care se pretinde la rândul ei succesor universal
sau cu titlu universal şi care, în această calitate, posedă bunurile succesorale (posesor pro
herede).
B. Caractere juridice
Petiţia de ereditate este o acţiune reală, divizibilă și cu efecte
relative.
Petiţia de ereditate este o acţiune reală, care are ca scop să deposedeze pe moştenitorul
aparent de patrimoniul succesoral pe care îl deţine.
Ea este o acţiune divizibilă pentru că în caz de pluralitate de succesori fiecare succesor
reclamant acţionează în nume propriu, iar fiecare pârât se apără în nume propriu.
Pe de altă parte hotărârea judecătorească are efecte relative, fiind opozabilă numai
părţilor din proces.
Dacă pârâtul este în posesia unui certificat de moştenitor, petiţia de ereditate
îmbracă forma acţiunii în anularea certificatului de moştenitor al pârâtului..
În cazul în care reclamantul nu are certificat de moştenitor, el va trebui să-şi dovedească

calitatea de moştenitor prin alte mijloace de probă: legatarii, cu ajutorul testamentului,
moştenitorii legali vor dovedi calitatea de rudă a defunctului sau de soţ supravieţuitor cu
ajutorul actelor de stare civilă, iar în lipsa acestora, prin orice mijloc de probă.
C. Efecte
Dacă acţiunea este admisă, moştenitorul aparent, pârâtul, este
obligat să înapoieze reclamantului, adevăratul moştenitor,
toate bunurile succesorale.
Art. 1131 C.civ. prevede că: „Recunoaşterea calităţii de moştenitor obligă pe
deţinătorul fără titlu al bunurilor din patrimoniul succesoral la restituirea acestor
bunuri cu aplicarea regulilor prevăzute la art. 1635 – 1649”.
În privinţa actelor juridice încheiate între deţinătorul fără titlu al bunurilor succesorale şi
terţi, dispoziţiile art. 960 alin. 3, referitoare la actele juridice încheiate de nedemn se aplică în
mod corespunzător.
Actele de conservare, precum şi actele de administrare în măsura în care profită

moştenitorilor, încheiate între deţinătorul fără titlu al bunurilor succesorale (moştenitorul
aparent) şi terţi, sunt valabile. De asemenea, se menţin şi actele de dispoziţie cu titlu oneros
încheiate între deţinătorul fără titlu al bunurilor succesorale şi terţii dobânditori de bună-
credinţă, regulile din materia cărţii funciare fiind însă aplicabile.
Dacă înstrăinarea se menţine, moştenitorul aparent va fi obligat la restituire prin echivalent,
cu precizările făcute mai sus, după cum a fost de bună sau de rea-credinţă în momentul încheierii
actului.
Dacă înstrăinarea se desfiinţează, potrivit principiului resoluto jure dantis resolvitur jus
accipientis, terţul va fi obligat la restituire faţă de adevăratul moştenitor, dar va avea o acţiune
în despăgubiri împotriva moştenitorului aparent, întemeiată pe obligaţia de garanţie pentru
evicţiune.
Sarcină de lucru
Identificați și prezentați relația între transmisiunea
succesorală universală și transmisiunea succesorală cu titlu universal.
• Transmisiunea moştenirii cuprinde atât activul, cât şi pasivul patrimonial al

defunctului
• Transmisiunea succesorală poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu
particular.
• Transmisiunea universală are ca obiect patrimoniul defunctului la data decesului
acestuia.
• Transmisiunea cu titlu universal are ca obiect o fracţiune (cotă parte) din moştenire.
• Transmisiunea cu titlu particular are ca obiect unul sau mai multe bunuri, determinate
sau determinabile, privite ut singuli (singular).
• Pasivul moştenirii, alcătuit din datoriile şi sarcinile moştenirii, se suportă de către
succesorii universali sau cu titlu universal, fie ei moştenitori legali sau legatari
testamentari universali sau cu titlu universal, deoarece ei sunt chemaţi la un
patrimoniu sau la o fracţiune din el.
• Drepturile tuturor moştenitorilor asupra succesiunii se dobândesc de la data
deschiderii acesteia, adică de la data decesului defunctului.
• Sezina este stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral, şi dreptul
de a administra acest patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului .
• Sunt moştenitori sezinari soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiați
(art. 1126 C.civ.).
• Certificatul de moştenitor se eliberează de către notarul public şi cuprinde constatări
referitoare la patrimoniul succesoral, numărul şi calitatea moştenitorilor şi cotele ce
le revin din acest patrimoniu, precum şi alte menţiuni prevăzute de lege (art. 1132
C.civ.).
• Certificatul de moştenitor este un înscris oficial, autentic, constatator al calităţii de
moştenitor, care se eliberează de către notarul public şi cuprinde constatări referitoare
la patrimoniul succesoral, numărul şi calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin din
acest patrimoniu, precum şi alte menţiuni prevăzute de lege (art. 1132 C.civ.).
• Petiţia de ereditate (petitio hereditatis) este acţiunea prin care un succesor cere
instanţei judecătoreşti recunoaşterea titlului său de moştenitor legal sau de legatar
universal sau cu titlu universal şi obligarea celui care se pretinde la rândul său
moştenitor universal sau cu titlu universal la restituirea bunurilor succesorale.
1. Sunt caractere juridice ale transmiterii moștenirii:

a) moștenirea este o transmisiune pentru cauză de moarte;
b) moștenirea este o transmisiune cu titlu particular;
c) moștenirea este o transmisiune indivizibilă.
2. Transmiterea patrimoniului succesoral se poate realiza:

a) exclusiv în temeiul legii;
b) numai prin voința celui care lasă moștenirea;
c) atât în temeiul legii, cât și în temeiul voinței celui care lasă moștenirea.
3. Transmisiunea universală a activului moștenirii are ca obiect:

a) dreptul asupra unui bun care a aparținut defunctului;
b) totalitatea drepturilor care formează patrimoniul defunctului.
c) totalitatea drepturilor și obligațiilor care formează patrimoniul defunctului;
4. Sunt supuse raportului următoarele datorii:

a) numai datoriile certe și lichide ale moștenitorilor față de moștenire;
b) orice datorie certă și lichidă față de moștenire;
c) numai datoriile certe, lichide și exigibile ale moștenitorilor față de moștenire.
5. Datoriile și sarcinile moștenirii:

a) se transmit întotdeauna divizate de drept, între comoștenitori;
b) sunt suportate doar de către succesorii universali;
c) se transmit, ca regulă, divizate de drept, între comoștenitori.
6. Fac parte din activul succesoral:

a) drepturile de creanță;
b) drepturile strict personale;
c) drepturile reale.
1.a, c; 2.c; 3.b; 4.a; 5.c; 6.a,c.

București, 2019.
București, 2020.
• Rusu Adrian, Adam Ioan, Drept civil.Succesiuni, Ed. C.H.BECK,
București, 2013.
INDIVIZIUNEA ŞI PARTAJUL SUCCESORAL

CUPRINS
Unitatea de învățare nr. 8 Indiviziunea şi partajul succesoral
OBIECTIVE SPECIFICE
caracterizeze indiviziunea succesorală;
prezinte partajul succesoral.

8.1.1. Noțiuni generale
A. Noțiune
Indiviziunea este o modalitate a dreptului de proprietate în
care prerogativele dreptului aparţin împreună şi concomitent
la doi sau mai mulţi titulari, iar obiectul dreptului îl constituie o
universalitate juridică.
Indiviziunea succesorală are ca titulari moştenitorii legali sau testamentari şi ca obiect
patrimoniul defunctului cu activul şi pasivul său.
Indiviziunea succesorală presupune o pluralitate de titulari ai dreptului de
proprietate, adică mai mulţi moştenitori cu vocaţie universală.
Dreptul fiecărui indivizar cu privire la indiviziunea succesorală este un drept real, şi nu un
drept de creanţă, şi poartă atât asupra unei cote-părţi ideale din întreaga moştenire, cât şi asupra
fiecărei porțiuni din fiecare bun succesoral.
1.2. Regimul juridic al indiviziunii succesorale

A. Principiile aplicabile
Indiviziunea succesorală este guvernează de trei principii
generale:
a) Principiul liberei dispoziţii asupra cotei părţi ideale.
b) Principiul (regula) unanimităţii.
c) Principiul libertății de ieșire din indiviziune.
a) Principiul liberei dispoziţii asupra cotei părţi ideale este regula potrivit căreia
fiecare coindivizar de a dispune liber prin acte între vii şi pentru cauză de moarte
(moştenire legală sau testamentară) de cota ideală din dreptul de proprietate care
îi revine asupra indiviziunii.
Fiecare coindivizar are un drept individual, absolut şi exclusiv asupra cotei-părţi ideale de
drept care i se cuvine din indiviziune.
Prin urmare, un coindivizar poate face acte de dispoziţie având ca obiect cota sa indiviză,
iar în această situație dobânditorul se substituie în drepturile înstrăinătorului şi devine
coindivizar în aceleaşi condiţii ca şi acesta.
În schimb, în cazul în care coindivizarul face acte de dispoziţie având ca obiect un bun
individual determinat din succesiune, soarta acestei înstrăinări va depinde de rezultatul
împărţelii, în funcţie de faptul dacă bunul va cădea sau nu în lotul coindivizarului înstrăinător.
b) Principiul (regula) unanimităţii este regula potrivit căreia toate actele juridice
privind un bun din indiviziune să fie făcute cu acordul (consimţământul) unanim
al tuturor coindivizarilor.
În principiu, regula unanimităţii este aplicabilă şi actelor de administrare şi de
conservare a bunurilor din indiviziune.
Dacă însă actele au fost folositoare indiviziunii şi nu a existat opunere din partea
coindivizarilor la efectuarea lor, în practică, ele au fost validate ca fiind făcute în temeiul
gestiunii de afaceri sau a unui mandat tacit.
Regula unanimităţii funcţionează din plin fără excepţii, în privinţa actelor de
dispoziţie juridică sau materială asupra bunurilor din indiviziune.
Regula unanimităţii se aplică şi cu privire la promovarea acţiunii în revendicarea unui bun

indiviz, care nu poate fi exercitată de un singur coindivizar, pentru că urmăreşte valorificarea
dreptului de proprietate pentru toţi coindivizarii.
c) Principiul libertății de ieșire din indiviziune este regula potrivit căreia niciun
coindivizar nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune, ci poate cere oricând
ieşirea din indiviziune.
”Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Moştenitorul poate cere

oricând ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci când există convenţii sau clauze
testamentare care prevăd altfel“ (art. 1143 alin.1 C.civ.).
Dispoziţiile art. 1143 C.civ. sunt imperative, interesând ordinea publică.
Dreptul de a cere ieşirea din indiviziune este imprescriptibil.
” Încetarea coproprietăţii prin partaj, poate fi cerută oricând, afară de cazul în
care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească “
(art. 669 C.civ.).
Pentru situaţiile când rămânerea în indiviziune ar prezenta un anumit interes pentru
coindivizari, legea le permite acestora să convină suspendarea partajului şi menţinerea stării de
indiviziune pe o perioadă de cel mult 5 ani. În cazul imobilelor, convenţiile trebuie încheiate în
formă autentică şi supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de lege (art. 672 C.civ.).
Dacă convenţia ar fi încheiată pentru o durată nedeterminată, ea va fi nulă absolut. Va fi
nulă absolut şi clauza testamentară care ar impune starea de indiviziune chiar şi pentru o durată
mai mică de 5 ani.

8.2.1. Aspecte generale
A. Noţiune
Partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării
de indiviziune prin împărţirea în natură sau prin echivalent a
bunurilor aflate în indiviziune, care sunt trecute astfel în
proprietatea exclusivă a coindivizarilor conform cotei părţi
ideale la care are dreptul fiecare.
Prin partaj, în locul cotei-părţi ideale din dreptul pe care îl avea asupra masei indivize,
fiecare coindivizar devine proprietarul exclusiv asupra unuia sau mai multor bunuri determinate
în materialitatea lor ori a contravalorii acestora.
B. Reglementare
Reglementarea juridică a partajului succesoral cuprinsă în art.
1143-1145 C.civ. se completează cu dispoziţiile art. 669-686
privind partajul coproprietăţii în măsura în care nu sunt
incompatibile cu acestea.
Coindivizarii pot stabili între ei o împărţeală provizorie a folosinţei bunurilor indiviziunii.

C. Forme
Ieşirea din indiviziune poate fi realizată prin bună învoială
între coindivizari (partajul voluntar) sau pe cale
judecătorească.
Sub aspectul întinderii efectelor ei, împărţeala poate fi totală
(când are ca obiect întreaga masă indiviză) sau parţială (când
are ca obiect numai unul sau mai multe bunuri din indiviziune),
dacă comoştenitorii şi au exprimat voinţa de a rămâne în
indiviziune asupra celorlalte bunuri.
D. Cine poate cere partajul succesoral

Persoanele care pot cere partajul succesoral sunt:
a) coindivizarii, adică moştenitorii legali sau
testamentari, dar dintre acețtia din urmă numai legatarii
testamentari universali sau cu titlu universal.
b) succesorii în drepturi, universali sau cu titlu
universal ai coindivizarilor, care prin retransmitere se
subrogă în drepturile coindivizarilor, pot cere sau pot
continua împărţeala începută de autorul lor.
c) creditorii personali ai coindivizarilor, care pot cere
împărţeala sau pot continua împărţeala începută de
coindivizarul debitor, pe calea acţiunii oblice, dreptul de a
cere ieşirea din indiviziune neavând caracter exclusiv
personal.
Înainte de partajul succesoral, creditorii personali ai unui moştenitor nu pot urmări partea
acestuia din bunurile moştenirii.
8.2.2. Obiectul partajului succesoral
În principiu, constituie obiect al succesoral bunurile asupra

cărora poartă drepturile reale ale defunctului transmise
moştenitorilor săi la deschiderea succesiunii.
Creanţele defunctului (element al activului succesoral) şi pasivul succesoral (datoriile şi

sarcinile succesiunii) se divid de drept între moştenitorii universali şi cu titlu universal la data
deschiderii succesiunii, proporţional cu partea ereditară a fiecăruia.
Prin excepţie, vor fi cuprinse în masa partajabilă şi vor face obiect al partajului unele
bunuri care nu se aflau în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii, cum ar
fi:
a) fructele naturale, civile sau industriale produse de bunurile succesorale după data
deschiderii succesiunii, care sporesc masa succesorală prin accesiune.
b) bunurile readuse la masa succesorală ca efect al reducţiunii liberalităţilor excesive;
c) bunurile readuse la masa succesorală ca urmare a raportului donaţiilor;
d) bunurile care intră în masa succesorală în temeiul subrogaţiei reale cu titlu universal
(preţul unui bun succesoral nepartajabil în natură);
Pe de altă parte, anumite categorii de bunuri, deşi existau în patrimoniul defunctului
la data deschiderii succesiunii, nu formează obiectul partajului succesoral:
a. bunurile individual determinate care fac obiectul unor legate cu titlu particular.
b. bunurile care prin natura sau destinaţia lor nu sunt susceptibile a fi împărţite, cum sunt:
amintirile de familie, dreptul de concesiune asupra locurilor de înmormântare etc.
8.2.3. Formele partajului succesoral

Partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în
condiţiile legii (art. 670 C.civ.).
8.2.3.1. Partajul succesoral voluntar
A. Noţiune
Partajul succesoral voluntar (partajul prin bună învoială)
constituie modalitatea partajului sucesorală, care se
realizează prin acordul de voință al tuturor succesorilor,
constituindu-se într-un contract de partaj.
Partajul voluntar în formă autentică se va încheia în faţa notarului public sau

în faţa instanţei de partaj (sub forma unei tranzacţii scrise a coindivizarilor).
Pentru validitatea partajului succesoral voluntar este necesar ca:
a) toţi coindivizarii să fie prezenţi;
b) coindivizarii să fie de acord cu realizarea împărţelii prin bună învoială şi cu
clauzele convenţiei;
c) toţi coindivizarii să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
Dacă un coproprietar este lipsit de capacitate de exerciţiu ori, are capacitate de
exerciţiu restrânsă, partajul va putea fi făcut, prin bună învoială numai cu
autorizarea instanţei de tutelă, precum şi, dacă este cazul a ocrotitorului legal
(art. 674 C.civ.).
Dacă nu sunt prezenţi toţi moştenitorii ori dacă printre ei se află minori sau persoane puse
sub interdicţie judecătorească ori persoane dispărute, atunci se vor pune sigilii pe bunurile
moştenirii în cel mai scurt termen, iar partajul voluntar se va realiza cu respectarea regulilor
referitoare la protecţia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitatea de
exerciţiu restrânsă ori privitoare la persoanele dispărute.
Convenţia poate fi încheiată numai după deschiderea succesiunii, în caz contrar, ea
reprezintă un pact asupra unei succesiuni viitoare şi va fi nulă absolut.
8.2.3.2. Partajul succesoral judiciar
A. Noţiune
Partajul succesoral judiciar (împărţeala succesorală judiciară)
repre¬zintă o modalitate de partajare a succesiunii pe calea
unei acțiuni judecătorești specifice prin care instanţa
procedează la atribuirea bunurilor succesorale în natură
coindivizarilor punând capăt stării de indiviziune şi
recunoscând fiecărui comoştenitor calitatea de proprietar
exclusiv asupra bunurilor succesorale care i au fost atribuite.
Împărţeala succesorală judiciară este folosită în cazurile în care există neînţelegeri între
coindivizari care fac imposibilă realizarea împărţelii prin bună învoială.
Potrivit principiului disponibilităţii coindivizarii pot opta pentru rămânerea în indiviziune

sau pentru ieşirea din indiviziune în scopul de a dobândi independenţă în administrarea şi
dispoziţia patrimoniului succesoral pe care le-au cules.
Ei pot opta de asemenea asupra modalităţii de ieşire din indiviziune între partajul succesoral
prin bună învoială şi partajul succesoral judiciar.
Există însă trei situaţii în care partajul succesoral judiciar este obligatoriu, şi
anume:
a) când unul dintre coindivizari nu este prezent la împărţeală, nici personal, nici
prin reprezentant;
b) când unul dintre coindivizari nu este de acord cu împărţeala prin bună învoială;
c) când unul dintre coindivizari este incapabil, minor sau interzis, şi nu există
autorizarea instanţei tutelare şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.
Legea nu prevede obligaţia încercării prealabile a partajului prin bună învoială ca o
condiţie pentru folosirea partajului judiciar.
În cazul în care există succesiuni succesive cu mase succesorale diferite se va realiza o
succesiune de ieşiri din indiviziune în funcţie de criteriul ordinii cronologice a deschiderii
succesiunilor.Ieşirile din indiviziune pot avea loc în cadrul aceluiaşi proces sau în procese
diferite.
Instanţa va face împărţeala în natură proporţional cu cota-parte a fiecărui moştenitor.
În temeiul celor menţionate mai sus ea procedează la formarea loturilor şi la
atribuirea lor. În cazul în care loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc printr-o
sumă în bani.
Dacă bunul este indivizibil sau nu este comod partajabil în natură, partajul se va face
fie prin atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia sau mai multor
coproprietari, la cererea acestora; fie prin vânzarea bunului în modul stabilit de
coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie publică, în condiţiile legii şi
distribuirea preţului către coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei
(art. 676 C.civ.).
Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele
asemenea, pentru care instanţa nu are date suficiente, ea va da o încheiere prin care va stabili
elementele arătate mai sus. Prin aceeaşi încheiere, instanţa va dispune efectuarea unei expertize
pentru formarea loturilor.
Raportul de expertiză va arăta evaluarea şi criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia,
va indica dacă bunurile pot fi comod partajabile în natură şi în ce mod anume, propunând
loturile ce urmează a fi atribuite.
8.2.4. Efectele partajului
Hotărârea de partaj are în dreptul comun efect constitutiv.

Odată rămasă definitiv şi investită cu formulă executorie,
hotărârea de partaj constituie titlu executoriu şi poate fi pusă
în executare chiar dacă nu s-a cerut predarea efectivă a
bunului în mod expres această predare.
Coproprietarii îşi datorează, în limitele cotelor-părţi, garanţie pentru evicţiune

şi vicii ascunse, dispoziţiile legale privitoare la obligaţia de garanţie a
vânzătorului aplicându-se în mod corespunzător.
Fiecare este obligat să despăgubească pe coproprietarul prejudiciat prin efectul evicţiunii

sau al viciului ascuns. Dacă unul dintre coproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta,
se va suporta proporţional de către ceilalţi coproprietari, inclusiv de coproprietarul prejudiciat.
Coproprietarii nu datorează garanţie dacă prejudiciul este urmarea faptei săvârşite de un alt
coproprietar sau dacă au fost scutiţi prin actul de partaj (art. 683 C.civ.).
Partajul prin bună învoială poate fi desfiinţat pentru aceleaşi cauze ca şi contractele.
Partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor va fi nul absolut (art. 684
C.civ.).
Partajul va fi nul absolut dacă a fost făcută cu încălcarea unor norme imperative
(cauză sau obiect ilicit, imoral etc.).
Partajul va putea fi anulat în cazul în care a fost făcută cu încălcarea drepturilor unuia sau
unora dintre copărtaşi.
Astfel, un copărtaş poate cere anularea partajului voluntar:
a) în caz de incapacitate, când partajul s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor legale
privind ocrotirea celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitatea de exerciţiu
restrânsă;
b) dacă consimţământul dat la împărţeală a fost viciat prin dol sau violenţă.
Simpla omisiune a unor bunuri succesorale (eroare asupra masei de împărţit) nu constituie
o cauză de desfiinţare a împărţelii, urmând să se facă un supliment de împărţeală pentru obiectul
omis.
Nulitatea relativă poate fi acoperită prin ratificarea expresă sau tacită a împărţelii potrivit
dreptului comun.
Menţionăm că hotărârea care consfinţeşte partajul voluntar al părţilor, intervenit în cursul
procesului, poate fi atacată cu o acţiune în anulare, tranzacţia judiciară fiind un contract.
În schimb, dacă partajul a fost judiciar, motivele de nulitate sunt cele prevăzute de Codul
de procedură civilă.
Nulitatea absolută sau nulitatea relativă a actului de împărţeală produce efecte
retroactive (de la data partajului) făcând să renască starea de indiviziune.
Copărtaşii vor fi obligaţi să înapoieze în masa indiviză bunurile primite în temeiul
împărţelii. Ei vor trebui să înapoieze o dată cu bunurile şi fructele acestora de la data împărţelii
dacă nulitatea a fost absolută sau de la data cererii de anulare dacă nulitatea a fost relativă.
Starea de indiviziune renăscută va putea înceta printr-o nouă împărţeală valabilă.
8.2.5. Partajul de ascendant

8.2.5.1. Aspecte generale
A. Noţiunea de partaj de ascendent

Partajul de ascendent este actul juridic între vii (donaţie) sau
din cauză de moarte (testament) prin care un ascendent
divide, în tot sau în parte, bunurile sale între eventualii săi
moştenitori din clasa descendenţilor, creând între ei, raporturi
de împărţeală.
„Ascendenţii pot face partajul bunurilor lor între descendenţi.” prevede art.
1160 C.civ.
Partajul de ascendent derogă de la dreptul comun, întrucât moştenirea în loc să se transmită

la moştenitori în stare de indiviziune, trece asupra lor împărţită iar împărţeala în loc să fie
rezultatul voinţei copărtaşilor rezultă numai din voinţa ascendentului împărţitor.
În consecinţă, raporturile de împărţeală se nasc între descendenţi, deşi nu ei sunt autorii
actului de împărţeală.
8.2.5.2. Condiţii de validitate

Partajul de ascendent trebuie să respecte atât normele care reglementează donaţiile sau
testamentele, cât şi normele care reglementează împărţelile succesorale.
8.2.5.2.1. Condiţii de formă
Partajul de ascendent se poate realiza prin donaţie sau prin testament, cu respectarea
formelor, condiţiilor şi regulilor prevăzute de lege pentru aceste acte juridice (art. 1161
alin. (1) C.civ.).
Nerespectarea condiţiilor de formă prevăzute de lege atrage nulitatea absolută a actului de
împărţeală de ascendent, însă după decesul ascendentului dispunător descendenţii beneficiari ai
împărţelii pot „confirma“ actul nul prin executarea dispoziţiilor partajului de ascendent cu
bună-ştiinţă, adică cunoscând cauza de nulitate.
8.2.5.2.2. Condiţii de fond
Partajul de ascendent trebuie să îndeplinească condiţiile de fond generale
prevăzute de lege pentru validitatea donaţiilor şi respectiv a dispoziţiilor
testamentare (capacitate, consimţământ, cauză, obiect etc.).
Pe lângă acestea legea impune îndeplinirea unor condiţii speciale pentru validitatea
partajului de ascendent care privesc persoanele între care intervine, bunurile care se
împart şi modul în care se face împărţeala:
a) Numai părinţii şi ceilalţi ascendenţi pot să-şi împartă bunurile între moştenitorii
lor prezumtivi, cu efectele unei împărţeli de ascendent.
Descendenţii între care se face partajul de ascendent trebuie să aibă vocaţie utilă la
moştenirea dispunătorului, să nu fie nedemni şi să fi acceptat succesiunea expres sau tacit.
Partajul de ascendent trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii absolut pe toţi
descendenţii care îndeplinesc condiţiile pentru a veni la moştenire, fie în nume propriu,
fie prin reprezentare succesorală la moştenire.
Dacă partajul de ascendent a fost făcută prin donaţie, donatarul (sau succesorul său dacă a
murit) va păstra donaţia chiar şi în cazul în care nu va veni la moştenire, în condiţiile dreptului
comun.
Cât priveşte capacitatea cerută descendenţilor între care partajul este făcut se va aplica
dreptul comun, adică ei vor trebui să existe la data donaţiei sau, în cazul partajului testamentar,
la data deschiderii moştenirii, sau cel puţin să fie concepuţi la aceste date, sub condiţia ca să se
nască vii.
b) Partajul succesoral poate avea ca obiect numai bunuri care aparţin în mod exclusiv
ascendentului dispunător.
Bunurile asupra cărora ascendentul nu are decât un drept în indiviziune nu pot face obiectul
unui partaj de ascendent, căci actul de împărţeală nu ar face să înceteze coproprietatea şi prin
urmare nu ar putea constitui decât o donaţie ordinară sau un legat, după caz.
Părinţii nu pot dispune de bunurile comune pe care le au în devălmăşie în calitate de
soţi decât printr-un partaj conjunctiv, făcut împreună în folosul copiilor comuni.
Nu mai puţin, un astfel de partaj nu poate fi făcut valabil decât prin donaţie,
căci dacă ar fi făcut prin testament, el ar fi nul absolut, testamentul reciproc
fiind interzis de lege (art. 1036 C.civ.).
Partajul de ascendent testamentar poate avea ca obiect întreaga masă succesorală (adică
toate bunurile pe care ascendentul le lasă la moartea sa) sau numai o parte din bunurile cuprinse
în aceasta. În cazul în care împărţeala testamentară este parţială, bunurile succesorale
necuprinse în ea se vor moşteni în indiviziune, urmând a fi partajate între coindivizari potrivit
dreptului comun.
Partajul de ascendent făcută prin donaţie nu poate avea ca obiect decât bunurile
prezente ale dispunătorului, nu şi cele viitoare.
Partajul de ascendent trebuie să fie făcută cel puţin sub aspect volitiv printr-un singur
act şi să fie făcut de ascendent sau cel puţin cu concursul său.
El trebuie să fie efectiv, adică să se materializeze în formarea de loturi de bunuri în
natură cuvenite descendenţilor.
Un act prin care ascendentul indică numai cotitatea cuvenită fiecărui descendent nu
este un partaj de ascendent pentru că în acest caz indiviziunea va continua să existe.
Întrucât partajul de ascendent este în cele din urmă o lichidare a succesiunii, ascendentul
trebuie să respecte rezerva succesorală a fiecărui descendent. Ascendentul îi poate favoriza pe
unii dintre descendenţi, dar numai în limitele cotităţii disponibile şi cu respectarea rezervei
succesorale a descendenţilor defavorizaţi. În consecinţă, loturile descendenţilor nu trebuie să
fie egale valoric.
8.2.5.3. Efectele partajului de ascendent

Efectele partajului de ascendent diferă după cum el a fost făcut prin donaţie
sau prin testament.
8.2.5.3.1. Efectele partajului-donaţie
Între ascendentul donator şi descendenţii săi donatari se nasc raporturi

specifice contractului de donaţie potrivit dreptului comun.
Deci donatarii vor dobândi irevocabil de la data încheierii contractului
drepturile care formează obiectul lui şi pot dispune liber de ele.
Valoarea donaţiei va trebui reunită fictiv la activul net al moştenirii pentru calculul cotităţii
disponibile.
Descendenţii-donatari au unii faţă de alţii calitatea de copărtaşi ieşiţi din indiviziune şi în
consecinţă între ei există obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse (art. 683 alin.
(1) C.civ.).
La moartea ascendentului donator, partajul prin act între vii devine o
adevărată împărţeală succesorală, iar descendenţii donatari devin succesibili,
rămânând însă în continuare donatari..
Din faptul că donatarii devin succesibili rezultă că pentru a veni la moştenire aceştia trebuie
să existe la deschiderea ei şi să aibă o vocaţie succesorală utilă, adică să nu fie nedemni sau
renunţători.
Descendenţii care pot şi vor să vină la moştenire răspund în calitate de moştenitori
pentru pasivul succesoral, fiecare proporţional cota succesorală ce îi revine fiecăruia.
Descendenţii donatari moştenitori dobândesc succesiunea divizat, deci fiecare păstrează
bunurile primite prin donaţie.
Bunurile donate în cadrul partajului de ascendent constituie o lichidare
anticipată a moştenirii între toţi descendenţii şi prin urmare, nu sunt supuse
raportului..
8.2.5.3.2. Efectele partajului de ascendent testamentar

Partajul de ascendent testamentar este un act pentru cauză de moarte, care nu
produce nici un efect în timpul vieţii testatorului.
Testatorul poate până la sfârşitul vieţii sale revoca sau modifica oricând
dispoziţiile sale testamentare..
La moartea testatorului, adică la deschiderea succesiunii, descendenţii

dobândesc bunurile atribuite în stare divizată conform partajului de ascendent
testa¬mentar.
Partajul de ascendent testamentar nu aduce nicio modificare titlului în temeiul căruia

descendenţii între care a fost făcută împărţeala testamentară vin la moştenire.
Descendenţii rămân moştenitori legali şi nu sunt transformaţi prin partajul de ascendent în
legatari. Testatorul nu face prin partajul testamentar legate, ci doar o împărţeală succesorală.
În consecinţă, descendenţii pot să accepte moştenirea sau să renunţe la ea astfel cum le-a
fost transmisă, adică împărţită de ascendent în virtutea dreptului pe care i-l conferă legea.
La moartea testatorului, testamentul va da naştere între descendenţii care vin la moştenire
numai unor raporturi de împărţeală.
Ei îşi datorează reciproc garanţie pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse, sunt obligaţi la
raportul donaţiilor preciputare primite de la defunct şi se vor bucura de privilegiul copărtaşului.
Bunurile neîmpărţite de testator vor fi dobândite de moştenitori în indiviziune.
Partajul de ascendent poate fi ineficace din cauze prevăzute de dreptul comun sau din
cauze de ineficacitate specifice acestui act.
a) Partajul de ascendent poate deveni ineficace potrivit dreptului comun, întrucât ar

fi anulabil (pentru lipsa capacităţii de exerciţiu sau pentru vicii de consimţământ) ori
nul absolut (pentru nerespectarea formei solemne a actului de împărţeală) sau ar fi
caduc.
Partajul-donaţie poate deveni ineficace şi prin revocarea lui pentru neexecutarea
sarcinii sau pentru ingratitudine ori dacă a fost revocat ca urmare a admiterii acţiunii
pauliene intentată de creditorii ascendentului donator.
b) Partajul de ascendent este ineficace şi pentru cauze specifice, proprii acestui act.
Potrivit art. 1163 alin. (1) C.civ. este lovit de nulitate absolută partajul în care nu s-au
cuprins toţi descendenţii care îndeplinesc condiţiile pentru a veni la moştenire, fie în nume
propriu, fie prin reprezentare succesorală.
Sarcină de lucru
Identificați și prezentați relația între partajul succesoral
voluntar și partajul succesoral judiciar .
• Indiviziunea este o modalitate a dreptului de proprietate în care prerogativele

dreptului aparţin împreună şi concomitent la doi sau mai mulţi titulari, iar obiectul
dreptului îl constituie o universalitate juridică.
• Partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune prin
împărţirea în natură sau prin echivalent a bunurilor aflate în indiviziune, care sunt
trecute astfel în proprietatea exclusivă a coindivizarilor conform cotei părţi ideale la
care are dreptul fiecare.
• Ieşirea din indiviziune poate fi realizată prin bună învoială între coindivizari (partajul
voluntar) sau pe cale judecătorească.
• Partajul succesoral voluntar (partajul prin bună învoială) constituie modalitatea
partajului sucesorală, care se realizează prin acordul de voință al tuturor succesorilor,
constituindu-se într-un contract de partaj.
• Partajul succesoral judiciar (împărţeala succesorală judiciară) repre¬zintă o
modalitate de partajare a succesiunii pe calea unei acțiuni judecătorești specifice prin
care instanţa procedează la atribuirea bunurilor succesorale în natură coindivizarilor
punând capăt stării de indiviziune şi recunoscând fiecărui comoştenitor calitatea de
proprietar exclusiv asupra bunurilor succesorale care i au fost atribuite.
• Partajul de ascendent este actul juridic între vii (donaţie) sau din cauză de moarte
(testament) prin care un ascendent divide, în tot sau în parte, bunurile sale între
eventualii săi moştenitori din clasa descendenţilor, creând între ei, raporturi de
împărţeală.
1.Care este efectul juridic al impartelii mostenirii?

a. constitutiv
b. translativ
c. declarativ
2. Care sunt persoanele care pot cere imparteala mostenirii?

a. mostenitorii legali
b. mostenitorii universali
c. mostenitorul cu titlu particular.
3. Când este obligatorie împarțeala moștenirii pe cale judecătorească?

a. daca la dezbaterea succesiunii nu sunt prezenti toti coindivizarii;
b. daca in masa succesorala sunt cuprinse terenuri ;
c. daca coindivizarii nu au fost de acord cu împarteala prin buna-învoiala.
4. Convenţia de partaj:
a. trebuie încheiată în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute, dacă are ca obiect cel
puţin un imobil, indiferent de valoarea acestuia;
b. este lovită de nulitate absolută, dacă un coproprietar, deşi avea capacitate de exerciţiu deplină,
nu a participat la încheierea acesteia;
c. nu se poate încheia niciodată în ipoteza coproprietăţii forţate
1.a,; 2.a,b; 3.a,c; 4.a,b;

București, 2019.
București, 2020.

București, 2013.
MOŞTENIREA VACANTĂ

CUPRINS
Unitatea de învățare nr. 9 Moştenirea vacantă
9.1. Vacanța succesorală
9.2. Beneneficiarii moștenirii vacante
OBIECTIVE SPECIFICE
prezinte vacanța succesorală;
prezinte beneficiarii moștenirii vacante.

9.1. Vacanța succesorală și moștenirea vacantă
9.1.1. Noțiuni generale

A. Reglementare legală
Potrivit art. 1135 C.civ. (1) Dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari,
moştenirea este vacantă. (2) Dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moştenirii
şi nu există moştenitori legali ori vocaţia acestora a fost restrânsă ca efect al
testamentului lăsat de defunct, partea din moştenire rămasă neatribuită este
vacantă.”
A. Definiții
Pornind de la prevederile legale, pot fi conturate și definite noțiunile de vacanță
succesorală și moștenire vacantă.
Vacanța succesorală reprezintă acea situație succesorală caracterizată prin lipsa
moştenitorilor legali sau testamentari, situație care afectează întreaga moștenire
sau o parte din aceasta.
Moştenirea vacantă reprezintă acea moștenire sau parte dintr-o moștenire cu
privire la care niciun succesibil nu are drepturi succesorale, în temeiul legii sau
al unui testament.
9.1.2. Semnificația și conținutul noțiunilor

Moştenirea vacantă poate deci coexista cu drepturile legatarilor cu titlu particular şi cu
drepturile legatarilor cu titlu universal, în cazul în care aceste legate nu epuizează întreaga masă
succesorală.
Ea poate coexista şi cu drepturile moştenitorilor legali rezervatari dezmoşteniţi; comuna,
oraşul sau după caz, municipiul de la locul deschiderii moştenirii, urmând să culeagă în acest
caz cotitatea disponibilă.
Rezultă prin urmare că sintagma folosită de art. 1135 alin. (1) C.civ. „Dacă nu
sunt moştenitori legali sau testamentari“ trebuie interpretată nu numai ca lipsă
totală, ci şi ca lipsă parţială, iar prin „lipsă“ urmează să înţelegem nu numai
lipsa fizică a moştenitorilor, ci şi lipsa lor juridică (renunţători, nedemni,
exheredaţi).
9.1.3. Beneneficiarii moștenirii vacante

Moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului de la locul
deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat. Este considerată nescrisă orice
dispoziţie testamentară care, fără a stipula transmiterea bunurilor moştenirii, urmăreşte să
înlăture această regulă.
Unităţile administrativ-teritoriale menţionate mai sus dobândesc moştenirea

vacantă în calitate de moştenitor legal (jure hereditatis).
În sprijinul acestei opinii, împărtăşită unanim de practica judiciară şi de doctrină,

menţionăm atât argumentul că oraşul, comuna sau municipiul, culege, după caz, moştenirea în
temeiul certificatului de vacantă succesorală, cât şi faptul că aceste unităţi administrativ-
teritoriale, ca orice moştenitor, dobândesc succesiunea privită ca o universalitate, adică atât

activul, cât şi pasivul ei.
În cazul în care există indicii că moştenirea urmează a fi declarată vacantă, notarul
încunoştinţează organul care reprezintă comuna, oraşul sau, după caz, municipiul, iar acest
organ are obligaţia să încredinţeze, de îndată administrarea provizorie a bunurilor din
patrimoniul succesoral unui curator special desemnat.
Dacă în termen de un an şi 6 luni de la deschiderea moştenirii nu s-a înfăţişat niciun
succesibil, notarul, la cererea oricărei persoane interesate, îi va soma pe toţi succesibilii, printr-
o publicaţie făcută la locul deschiderii moştenirii, la locul unde se află imobilele din patrimoniul
succesoral, precum şi într-un ziar de largă circulaţie, pe cheltuiala moştenirii, să se înfăţişeze la
biroul său în termen de cel mult două luni de la publicare.
Dacă niciun succesibil nu se prezintă în termenul fixat în publicaţie, notarul va
constata că moştenirea este vacantă (art. 1137 C.civ. şi art. 85 Legea 36/1995 şi notarilor
publici).
Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul intră în stăpânirea moştenirii de îndată ce toţi
succesibilii cunoscuţi au renunţat la moştenire ori, la împlinirea termenului de opţiune
succesorală, dacă niciun moştenitor nu este cunoscut.
Moştenirea se dobândeşte retroactiv de la data deschiderii sale, certificatul de vacantă
succesorală având caracter declarativ şi nu constitutiv de drepturi.
Dacă, deşi s-a constatat vacanta moştenirii, există moştenitori, atunci aceştia pot exercita
petiţia de ereditare împotriva comunei, oraşului sau, după caz, municipiului.
Cu alte cuvinte, după eliberarea certificatului de vacanţă a moştenirii, cei care au pretenţie
la moştenire şi care au fost prejudiciaţi prin emiterea lui trebuie să ceară în justiţie anularea lui
şi stabilirea drepturilor lor în condiţiile dreptului comun, după care, pe baza hotărârii
judecătoreşti definitive şi irevocabile, să solicite eliberarea noului certificat de moştenitor.1
Dacă comuna, oraşul sau municipiul este legatar testamentar şi moştenirea nu este
vacantă, li se va elibera un certificat de moştenitor şi nu un certificat de vacanţă
succesorală.
Restrângerea răspunderii în limitele activului succesoral nu este condiţionată de întocmirea
inventarului bunurilor succesorale.
De fapt, spre deosebire de ceilalţi moştenitori, în cazul moştenirii vacante nu există un drept
de opţiune succesorală cu privire la moştenirea vacantă pentru că, dacă s-ar renunţa la
moştenirea vacantă, tot statul ar culege bunurile din succesiune ca bunuri fără stăpân.
1
„Succesibilul care a acceptat moştenirea este considerat că a acceptat-o pentru totdeauna, conform
principiului „semel heres, semper heres”. Prin urmare declaraţia de renunţare la succesiune după acceptarea ei
este lipsită de orice efect juridic. În speţă prima instanţă a respins acţiunea prin care reclamantul solicita
anularea certificatului de succesiune vacantă în temeiul căruia imobilul din litigiu a fost trecut în proprietatea
statului. Recursul a fost însă admis, iar sentinţa modificată în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a
certificatului de succesiune vacantă şi nu o nulitate relativă cum considerase prima instanţă. În acest sens s-a
reţinut că reclamantul a fost singurul moştenitor rezervatar, care în anul 1950 a acceptat succesiunea prin
declaraţie expresă şi a plătit impozitele până în anul 1965, când s-a emis certificatul de succesiune vacantă pe
motiv că trei moştenitori rezervatari au renunţat la succesiune prin declaraţii scrise. Cum declaraţia de
renunţare nu era de natură să producă niciun efect juridic, greşit s-a luact act de ea şi s-a eliberat certificatul
respectiv, de succesiune vacantă.” Trib. Mun. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1325/1992 în „Culegere
de practică judiciară civilă” pe anul 1992 nr. din 1993, p. 165-166.
Neexistând un drept de opţiune succesorală, nu este aplicabil nici termenul de un an

pentru exercitarea acestui drept. În consecinţă, eliberarea certificatului de vacanţă
succesorală poate fi solicitată nelimitat în timp.
Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul nu sunt moştenitori sezinari. Ele vor trebui să
ceară punerea în posesie prin eliberarea de către notarul public a certificatului de vacanţă
succesorală.
Certificatul de vacanţă succesorală este şi instrumentul probatoriu al calităţii procesuale
active sau pasive a acestor unităţi în procesele în care fie ar realiza activul succesoral, fie ar fi
chemate să răspundă de datoriile şi sarcinile succesiunii.
Cu caracter subsidiar și special este conferită și statului o vocație la noștenirea vacantă, în
sensul că succesiunile vacante aflate în străinătate, se cuvin statului român (art. 553 alin.
(3) NCC]. Textul trebuie interpretat restrictiv, ca având aplicabilitate doar la cetăţenii români
şi la alte persoane fizice a căror lege naţională este legea română.
Sarcină de lucru
Identificați și prezentați relația între moștenirea vacantă și
moștenirea testamentară.
• Vacanța succesorală reprezintă acea situație succesorală caracterizată prin lipsa

moştenitorilor legali sau testamentari, situație care afectează întreaga moștenire sau o
parte din aceasta.
• Moştenirea vacantă reprezintă acea moștenire sau parte dintr-o moștenire cu privire
la care niciun succesibil nu are drepturi succesorale, în temeiul legii sau al unui
testament.
• Moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului de la locul
deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat.
• Cu caracter subsidiar și special este conferită și statului o vocație la noștenirea
vacantă, în sensul că succesiunile vacante aflate în străinătate, se cuvin statului român.
--


București, 2019.
București, 2020.
București, 2013.
LEGENDĂ SIMBOLURI UTILIZATE
TIMP MEDIU ESTIMAT PENTRU STUDIU INDIVIDUAL
SIMBOL CARE INDICĂ OBIECTIVELE SPECIFICE UNITĂȚII DE

ÎNVĂȚARE
SIMBOL CARE INDICĂ SEDIUL MATERIEI CARE URMEAZĂ A FI

PREZENTATĂ ÎN UNITATEA DE ÎNVĂȚARE
SIMBOL CARE ATENȚIONEAZĂ ASUPRA ÎNCEPERII

PREZENTĂRII UNUI CAPITOL NOU / UNEI SECȚIUNI NOI
SIMBOL CARE INDICĂ REGULILE ESENȚIALE /PRINCIPALE

CARE STAU LA BAZA UNUI CAPITOL SAU SUBCAPITOL
SIMBOL UTILIZAT PENTRU SARCINA DE LUCRU INDICATĂ PE

PARCURSUL PREZENTĂRII ASPECTELOR TEORETICE ALE
UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE
SIMBOL UTILIZAT PENTRU REZUMATUL UNITĂȚII DE

ÎNVĂȚARE
SIMBOL UTILIZAT PENTRU TESTELE DE AUTOEVALUARE

INDICATE PENTRU FIECARE UNITATE DE ÎNVĂȚARE
SIMBOL PENTRU RĂSPUNSURILE DATE LA ÎNTREBĂRILE DE

AUTOEVALUARE
SIMBOL PENTRU LUCRAREA DE VERIFICARE INDICATĂ LA

FIECARE UNITATE DE ÎNVĂȚARE
SIMBOL UTILIZAT PENTRU A INDICA BIBLIOGRAFIA

MINIMALĂ /SELECTIVĂ PENTRU O UNITATE DE ÎNVĂȚARE
ANUNȚ IMPORTANT !

Curs Succesiuni ID 2022I Morariu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Succesiuni ID 2022I Morariu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ioan Morariu Drept civil.

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

DREPT CIVIL. SUCCESIUNI

II. OBIECTIVELE DISCIPLINEI

III. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI

2. Unitatea de învățare nr. 2 Elementele și reperele generale ale devoluțiunii succesorale.

2.2.3. Locul deschiderii moștenirii

3. Unitatea de învățare nr. 3 Devoluțiunea succesorală legală

4. Unitatea de învățare nr. 4 Devoluțiunea succesorală testamentară

6. Unitatea de învățare nr. 6 Dreptul de opțiune succesorală

6.4. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală

7. Unitatea de învățare nr. 7 Transmisiunea activului și pasivului moștenirii

8. Unitatea de învățare nr. 8 Indiviziunea şi partajul succesoral

9. Unitatea de învățare nr. 9 Moştenirea vacantă

IV. SURSE BIBLIOGRAFICE

V. METODE ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.1

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTUL SUCCESORAL

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore

1.1. Noțiune. Locul și rolul dreptului succesoral

1.2. Aspecte terminologice

1.3. Felurile moștenirii

La finalizarea studiului unității de învățare studentul va fi în măsură să:

definească dreptul succesoral;

arate locul și rolul dreptului succesoral;

definească noțiunea de succesiune;

caracterizeze felurile moștenirii.

1. Noțiune. Locul și rolul dreptului succesoral

Dreptul succesoral ca subramură a dreptului civil reprezintă

1.2. Locul și rolul dreptului succesoral

A. Locul dreptului succesoral

B. Rolul dreptului succesoral.

1.2. Aspecte terminologice

moștenirii, iar în determinarea obiectului transmisiunii utilizează expres noțiunea de

1.2.2. Aspecte terminologice subsecvente

A. Persoana care lasă moștenirea

Identificați și prezentați elementele de diferențiere între

1.3. Felurile moștenirii

5. Rezumatul unității de învățare

• Dreptul succesoral ca subramură a dreptului civil reprezintă ansamblul normelor

N.B.: Lucrarea va fi încărcată în Platforma Microsoft Teams, în canalul aferent

• Alexandresco, Dimitrie, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.2

Elementele și reperele generale ale devoluțiunii succesorale

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 5 ore

2. UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR . 2 ELEMENTELE ȘI REPERELE GENERALE ALE

2.1. CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMISIUNII SUCCESORALE

2.1.2. ANALIZA CARACTERELOR JURIDICE ALE TRANSMISIUNII SUCCESORALE

2.2. DESCHIDEREA MOȘTENIRII

2.2.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND DESCHIDEREA SUCCESIUNII

2.2.2. DATA DESCHIDERII MOȘTENIRII

2.2.3. LOCUL DESCHIDERII MOȘTENIRII

2.2.2. DATA DESCHIDERII MOȘTENIRII

2.2.3. LOCUL DESCHIDERII MOȘTENIRII

2.3. CONDIȚIILE GENERALE ALE DREPTULUI LA MOȘTENIRE

2.3.1. ENUMERAREA CONDIȚIILOR .

2.3.2. CAPACITATEA SUCCESORALĂ

2.3.3. VOCAȚIA SUCCESORALĂ

2.3.4. NEDEMNITATEA SUCCESORALĂ

La finalizarea studiului unității de învățare studentul va fi în măsură să:

prezinte caracterele juridice ale transmisiunii succesorale;

definească noțiunea de devoluțiune succesorală;

prezinte deschiderea moștenirii.

2. Elementele și reperele generale ale devoluțiunii succesorale.