Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Noaptea
strâmtorărilor
Vol. I
2003
Redactor: Paul Csavdari
Gil Pey
Capitolul I
***
Capitolul ll
L a doi ani după moartea bătrânului Ivan Petrescu, fiul său Ion
s-a căsătorit cu o fată din susul Călmăţuiului. O chema Victoria.
Probabil că părinţii fetei au avut motive și dorinţe neștiute de
noi, pentru că n-o strigau pe numele ei, Victoria, ci Joiţa. Se mai
spunea că „Victoria” era numele unei mătuși pe care au trimis-o
la primărie să declare nașterea copilului și care a ţinut să i se
poarte numele. Însă mătușa aceea nu prea a făcut cinste familiei
prin purtarea ei.
Ion s-a înţeles bine cu Victoria, au rămas uniţi și la bine, și la
rău, așa cum le-a urat preotul la cununie. Când au venit copiii, i-au
crescut împreună, dându-le o educaţie sănătoasă, așa cum era
pământul în care tăiau brazdă neagră. În ale meșteșugului, au
urmat tradiţia familiei, ocupându-se mai mult de tâmplărie și
fierărie. N-au pășit niciodată alături de oamenii înstăriţi și mândri,
dar nici n-au fost lipsiţi de pâinea zilnică, ca să ia cu împrumut de
la cei avuţi. Toamna, când intrau în curte carele încărcate cu roade,
Ion o întreba pe nevastă: „De ce-o fi aducând Dumnezeu mămăliga
altora în ograda noastră?” Sătenii aveau respect pentru ei și le acceptau
obiceiurile, mai ales când intrau în atelierul lor. Acolo n-aveau
voie să consume tutun, să soarbă băuturi tari și să rostească vorbe
fără cinste.
L-au invitat de multe ori să fie printre conducătorii satului,
dar s-a ferit întotdeauna de asemenea răspunderi. Avea un deosebit
dar de povestitor și o memorie proaspătă. Îl îndrăgeau copiii, mai
ales în preajma sărbătorilor de iarnă, când împărţea daruri ca un
Moș Crăciun. Victoria era o femeie frumoasă și puternică. Trăsă-
22 GIL PEY
n-a murit ci doarme.” Ei își băteau joc de El. Atunci, după ce i-a
scos afară pe toţi, a luat cu El pe tatăl copilei, pe mama ei, și pe cei
ce-L însoţiseră, și a intrat acolo unde zăcea copila. A apucat-o de
mână, și i-a zis: „Talita cumi”, care, tălmăcit, înseamnă: „Fetiţo,
scoală-te, îţi zic!” Îndată fetiţa s-a sculat, și a început să umble;
căci era de doisprezece ani. Ei au rămas încremeniţi.
În timp ce auzeau cuvintele sfinte, feţele gazdelor se luminară
și amândoi, parcă împinși de o forţă interioară, se apropiară să și
vadă locul de unde se citea.
– Aici se spune clar ce au făcut părinţii fetiţei; unde au alergat
ei când moartea s-a abătut asupra copilului. Observaţi? N-au
alergat să aducă jertfe sau să facă plecăciuni înaintea altarului.
Nu s-au dus să-l roage pe preot să mijlocească pentru copil sau să
împlinească un ceremonial religios, ci pur și simplu au alergat la
Isus, s-au aruncat la picioarele Lui și au apelat direct, rugându-L
să vină în casa lor. Aici este secretul, trebuie să veniţi la Isus, să-L
invitaţi în inima voastră, să aveţi simţământul că El este singurul
care vă poate rezolva problema. Să nu ascultaţi de cei ce fac zarvă
și își bat joc de cuvintele Lui, ci să faceţi cum vă spune El,
urmându-L oriunde vă va cere.
A urmat un timp de liniște, după care oaspetele a propus să
meargă să se odihnească. Victoria a intrat în camera copiilor și a
așezat peste ei pledurile căzute lângă pat. A mângâiat fetiţa cea
mică și a sărutat-o pe frunte, apoi s-a îndreptat spre patul băieţilor,
așezând capul lui Tudor pe pernă și a tras cămașa de noapte a lui
Marcu, care se ridicase sub braţe. A oftat adânc, închizând ușor
ușa camerei, s-a oprit în hol și a privit luna ce-o urmărea dintre
dealuri.
Deși se vărsau zorile, Petrescu nu putea adormi. O tulburare
misterioasă îl stăpânea. Cuvintele auzite în noaptea aceea îl
nelinișteau.
Dimineaţa, soldaţii au plecat grăbiţi, dar mai întâi Victoria a
pus câteva merinde în rucsacul fiecăruia. Sergentul a rămas pe
urmă, mulţumind gazdelor și exprimându-și credinţa că Dumnezeu
rămâne în casa Petreștilor. La plecare, s-a rugat pentru ei, apoi a
30 GIL PEY
scos din rucsac niște reviste și două broșuri pe care le-a oferit lui
Petrescu, spunându-i:
– Acestea te-or ajuta să înţelegi mai bine Scriptura; îţi spun
din experienţă…
Din ziua aceea, Petrescu a început să studieze Biblia cum nu o
făcuse până atunci. A fost atras de povestirile Evangheliilor. Cu
cât citea mai mult, cu atât dorea să vorbească cu cineva despre
cele aflate din Carte. Cu trecerea zilelor, durerea după cea
dispărută se pierdea, luându-i locul pofta de viaţă și planurile de
viitor. Victoria îl urma în toate ca o umbră. Băieţii creșteau ca
brazii. Mai ales Tudor era mândria lui și slăbiciunea Victoriei.
Când n-avea treabă la câmp, petrecea timpul în atelierul de
tâmplărie. La a doua citire a Bibliei, s-a oprit mai mult și mai
atent asupra textelor. Urmărea și notiţele mărunte scrise de tatăl
său pe marginea paginii. Câteodată i se părea că înţelege, alteori
termina cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Simţea nevoia
să citească zilnic. Ce citea seara, povestea băieţilor ziua în ate-
lier. Tudor părea cel mai interesat. După un timp, a început să
povestească și prietenilor care veneau în atelierul lui. Seara, copiii
megieșilor se adunau și nu-l lăsau până ce nu le povestea ceva din
Evanghelie. Într-o zi, s-a hotărât să meargă la biserică, în speranţa
că va găsi un tovarăș de discuţie. Sătenii au fost așa de surprinși,
că mai toată slujba l-au urmărit. Chiar și preotul s-a simţit stânjenit
de prezenţa lui. În vorbirea către credincioși, i-a spus-o pe șleau.
– Cine a venit aici să aducă discordie, să nu mai vie. Sunt între
voi lupi răpitori, cu gând să vă sfâșie. Iubiţi credincioși, nu lăsaţi
fiarele diavolului să sfâșie turma sfintei noastre Biserici Ortodoxe!
Izgoniţi-i din mijlocul vostru pe lupii răpitori!
Se întrebau oamenii ce înţeles au vorbele preotului.
– Unde vede el lupi? îl întrebă pe Ion unul dintre băieţii lui
Mitriș.
– Slujba s-a terminat într-o stare de încordare, răspunse un
altul.
– Ai văzut, cumătră? La iarnă o să ne-atace lupii, preotul a avut
o vedenie cerească. Vai de noi și de noi! Or să ne mănânce lupii,
NOAPTEA STRÂMTORÃRILOR 31
***
Capitolul III
bine cei doi, dar asta era o acuză prea grea. O parte dintre cei
adunaţi, ca la un semn, începură să vocifereze și să strige:
– Afar’ din sat cu Petreștii! Să piară o dată cu blestemul!
– N-avem nevoie de păgâni în sat! Să piară cu Biblia lor cu tot!
striga un ţăran cât îl ţineau plămânii.
Curând, se alăturară și alţii. Durerea lor avea nevoie de un ţap
ispășitor. Uitaseră de ploaie și de bani. Acum simţeau că trebuie
să-și scuture mânia și suferinţa asupra unei jertfe.
– Unde e Petrescu? Să iasă în faţă și să se apere.
– Unde este? Unde este? strigau din ce în ce mai înverșunaţi.
Primarul era îngrozit. Striga din răsputeri, dar nu-l asculta
nimeni. Preotul privea liniștit peste mulţimea în clocot. Avea pe
faţă un zâmbet sinistru, care-i descoperea planurile. După un timp,
oamenii se mai potoliră. Primarul tot mai striga să fie ascultat.
– Oameni buni, e o mare greșeală să pui în spinarea unui
gospodar cinstit și credincios, cum este Ion Petrescu, mânia Celui
de sus. Ce are a face gospodarul nostru cu ploaia lui Dumnezeu?
Dumnezeu e sus, iar Ion e jos. Voi știţi bine că între Petrescu și
preot e o ură mai veche. Lăsaţi omul în pace, că n-are a face
nimic cu seceta care ne chinuie. De același blestem suferă și el.
– Credincioșii mei, îl întrerupse preotul, întotdeauna vorbele
celui rău sunt unse cu miere, ca să vă înșele. Dar eu, care sunt
trimisul Domnului și am harul descoperirilor înalte, vă povăţuiesc
și vă îndemn pe calea cea bună, de aceea vă spun care-i pricina
pentru care suferiţi blestemul Celui de sus; pricina este Ion Petrescu,
care vorbește pe faţă împotriva mea, unsul Domnului. Învaţă că
sfintele rânduieli bisericești nu sunt după voia Domnului și că eu,
preotul vostru, vă duc în rătăcire. Un astfel de om este vândut
diavolului. Scăpaţi de el și veţi avea ploaie!
– Promiţi, părinte? întrebă un bărbat din rândul din faţă.
– Eu nu promit, fiule, eu vă spun ce-mi spune Domnul, și El
așa spune.
– Cum spune, părinte? întrebă un altul.
– Cum v-am mai spus – dacă dispare blestematul de Petrescu, veţi
primi ploaie.
NOAPTEA STRÂMTORÃRILOR 43
– Primarule, știi ce vor să-i facă lui Ion? era galben și dârdâia
de furie.
– Știu, zise primarul privind peste mulţime, undeva departe.
– Îi lași în mâna preotului și a dăscăliţei? Toate vinile alea,
care i se aduc lui Ion, nu-s adevărate. Nu se poate una ca asta!
– Vrei să te pui cu satul? întrebă liniștit primarul.
– Vorbești de parcă… ai ţine cu ei.
– Am un plan.
– Ce plan?
– Ascultă!
– Ce s-ascult?
– Oameni buni! strigă primarul peste mulţime. Oameni buni,
faceţi liniște, căci am o propunere!
Rândurile din faţă ascultau. Încet-încet, se stabili liniștea.
– Oameni buni, suntem puși la o grea încercare. Trebuie să
hotărâm ceva ce ne va face cunoscuţi peste multe meleaguri.
Urmașii noștri vor vorbi de fapta noastră de azi. De aceea trebuie
să chibzuim bine ce facem. Printre noi sunt unii care sunt de
părere că blestemul nostru e Ion Petrescu, dar mulţi nu cred lucrul
acesta. Ţinând cont de importanţa hotărârii noastre, ar trebui să
fim toţi de aceeași părere, ori toţi credem că Petrescu e vinovat,
ori toţi nu credem că această acuză este adevărată. E bine?
– E bine, primarule, dar cum ai să ne-aduci dumneata pe toţi
la aceeași părere? întrebă preotul.
– Păi… eu zâc așa, oameni buni, câţiva dintre fruntașii satului
să meargă la Petrescu acasă și să-i spună părerea satului. Apoi,
să-i ceară ca până mâine să aducă ploaia.
– Primarule, vrei să ne prostești și să-l scoţi la noapte din sat?
– Păziţi gurile satului, dacă vă temeţi de asta! Eu vreau să ajut
satul.
– Credincioșii mei, strigă preotul, hai să-l ascultăm pe primar!
Se făcu liniște. Primarul începu să vorbească.
– Oameni buni, așa cum vă spuneam, mergem la Petrescu și-i
spunem: Petrescule, satul crede că ai afaceri cu diavolul și că tu
ai adus blestemul peste valea noastră. Tu ești împotriva preotului,
46 GIL PEY
spre cer, înnebunite. Inima îi ţipa și fremăta. Îi era frică. Își aminti
că Victoria și Tudor sunt la covercă, dar Marcu era în sat. Tremu-
rând, începu să se roage strigând în adânc. Plângea inima în el și-I
spunea lui Dumnezeu tot ce-i trecea prin minte și suflet. Cu cât
spunea mai multe, cu atât se simţea mai ușurat. Un fior rece îl
scutură și îl trezi în același timp, făcându-l să ridice capul. Nu
știa ce să facă. N-ar fi dorit să spună celorlalţi, dar nu era sigur că
poate duce singur povara. Și-apoi, „ce va fi mâine? Doamne, cum
să aduc eu ploaie? Doar Tu mă poţi salva. Spune-mi ce să fac?”
Nu avu curajul să meargă la covercă. Rămase pe loc. Privi o
clipă soarele spălăcit, căzând peste pământurile oltenilor, spre
apus. Plângea. Îl usturau obrajii, pe acolo pe unde treceau
lacrimile. S-a rezemat de tulpina unui prun crescut pe hotar. În
vale, dincolo de lac, se vedea satul. Privea tăcut, ascultând o voce
blândă care vorbea simţirilor lui. I se părea o voce veșnică, poate
vocea acestui pământ, poate vocea tainelor omenești; îi vorbea
de Scriptura pe care așa de mult o îndrăgise. De când murise
bătrânul, se legase mai puternic și mai arzând de Scriptură. Iar
acum, în minte și în suflet, primea înţelesuri noi și auzea glasul
Scripturii, dându-i sfaturi și porunci pe care le citise odată. Fiecare
șoaptă pe care o auzea îi picura în suflet încredere și liniște. Îl
răcorea fiecare cuvânt tainic. Și, căzând parcă într-o visare adâncă,
o nouă lume i se înfăţișa înainte. Vedea oameni trăind după alte
obiceiuri creștinești și având alte ţinte în viaţă… Își privea fa-
milia rostuind viaţa după alte obiceiuri, izvorâte din adâncul
Scripturilor, iar pe sătenii lui, îndrumaţi de preot, mereu împotrivă.
Nu se mai temea de ei. Îl avea zilnic alături de el pe Isus, care-i
dădea liniște și încredere. În fiecare zi Îi spunea: „Abia aștept,
Doamne, să văd ce minune mai faci pentru mine azi?” Apoi, i se
păru că-i înconjurat de o furtună puternică. Apele năvăleau în
valuri peste pământ și dealurile se clătinau de furia adâncului.
Singurul loc sigur era lotul lor. Cu eforturi disperate se lupta
să-și ducă familia pe lotul liniștit. În timp ce se lupta să înlăture
apa ce-i șiroia pe faţă, s-a trezit. Înţelese că a avut un vis ciudat.
NOAPTEA STRÂMTORÃRILOR 49
tot mai mult cerul. Jumătate din boltă ardea ca jarul. În vale,
apele lacului sărat sângerau și aruncau vâlvătăi.
Ion Petrescu îi povesti cât mai simplu și liniștitor Victoriei tot
ce-i spusese primarul. Încă de când plecase spre dealuri, simţise
că ceva nu-i în rânduială cu sătenii. Nevasta plângea liniștită. După
un timp, ridică faţa din basma și întrebă:
– Dar rumânul ăla cu care ai stat de vorbă lângă prun, cine
era?
– El mi-a spus că suntem în siguranţă doar aici, pe lotul nostru.
– Da, dar cine era? insista nevasta.
– O să-l cunoști tu în zilele următoare.
– Dacă le mai apucăm, zise femeia izbucnind în plâns. De ce,
Doamne, că Te-am slujit cu credinţă, de ce ne faci una ca asta?
– Taci, femeie, că Dumnezeu nu-I un om ca să-L iei tu de piept
și să-L cerţi! Mai bine să ne rugăm, așa cum ne-a învăţat tata!
– Ce să te mai rogi acum, după ce ţi-ai pus satu-n cap? Ai
vrut tu să faci pe deșteptu’ și să te iei cu preotul și uite unde am
ajuns.
– Femeie, nu fă ca nevasta lui Iov, despre care ţi-am citit, fii
înţeleaptă și vino lângă mine să ne rugăm! Dumnezeu nu ne va
părăsi, și… chiar dacă nu ne va ajuta, n-o să pângărim trecutul
nostru acum, în ultima zi.
Femeia s-a supus cuminte și au început să se roage.
Se lăsase întunericul. Ion rămăsese în faţa covercii, șoptind o
rugăciune. Privea prin noapte în depărtările nemărginite ale
cerului, acolo unde pâlpâiau puzderie de stele. Jos, în zarea nopţii,
se ridica măreaţă luna, ca o pită mare, topind întunericul.
Până la miezul nopţii, le sosiră și copiii din sat. După ce-și
schimbară hainele ude, intrară la culcare. Tudor s-a urcat în
foișorul înălţat în mijlocul viei. Ion rămase afară, urmărind ivirea
vreunui fulg de nor, semn al ploii pentru care se rugase. Apoi,
mai era și visul acela ciudat, apoi omul de lângă prun despre care
vorbeau ai lui. Nu mai simţea frică. Știa că Dumnezeu îi are în
vedere. Nu știa cum, dar… trebuia să rămână pe lotul lui.
NOAPTEA STRÂMTORÃRILOR 51
***
Capitolul IV
Câinele l-a urmat. Nu știa nimeni ce s-a întâmplat, dar l-au așteptat
trei zile, apoi au pornit pe urmele lui. După alte două zile de căutări,
l-au găsit mort în pădurea Băseștilor. Cine, ce-a avut cu el nu se
știe, dar… au fost spuse multe vorbe. Gura lumii e bogată în astfel
de ocazii. Bănuielile cele mai serioase s-au îndreptat înspre
protivnicii lui religioși. O dușmănie surdă îl urmărea de când cu
întâmplarea furtunii și a ploii. Nu mai era atacat direct, dar în taină
i se puneau tot felul de capcane. Tot de pe vremea aceea, Petreștii
trăiau noua credinţă. Noile practici au stârnit vâlvă în sat. Nimeni
nu știa de unde a adus Petrescu obiceiurile necunoscute de săteni.
Deși se temeau de el și de Dumnezeul lui, n-au prea fost îngăduitori
cu el. L-au prostit prietenii, l-au blestemat rudele, l-au batjocorit
vecinii, l-au izolat gospodarii, primăria l-a ameninţat, iar preotul
nu pierdea prilejul să pună pe seama lui toate relele și nenorocirile
ce se abăteau peste sat. Aproape în fiecare an făcea o slujbă
religioasă, cerând asupra Petreștilor urgia divină. Dar degeaba,
rumânul a mers înainte, nu ascunzându-se sau fugind, ci a rămas
mai departe liniștit și senin, cu fruntea luminată de-o bucurie tainică.
Asta-i nedumirea pe oameni și-i făcea să se întrebe: „De unde a
învăţat să trăiască așa?” Iar el le răspundea întotdeauna arătân-
du-le fie în sus, fie în Scriptură.
– Cum poţi să rămâi așa de blând și răbdător în necaz? îl
întrebau prietenii.
El le deschidea Scriptura și le citea cu glas tare într-un loc plăcut
lui – În liniște și odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate și
încredere va fi tăria voastră. El citea din Isaia 30,15.
De când cu noua gândire, Ion Petrescu căuta orice ocazie să fie
acolo unde se adunau oamenii. Era prezent între ei mai mult decât
înainte. Avea sau nu treabă, seară de seară el ieșea la șosea. Se oprea
din grup în grup, intrând în vorbă, ca apoi să ducă discuţia spre solia
ce avea de vestit. Când clopotul bisericii bătea scurt a mort, Petrescu
era primul la priveghi și vorbea cu tărie celor îndureraţi. Săptămânal
mergea la moară cu câte o baniţă de porumb, nu că n-ar fi putut
mânca mălai mai vechi de o săptămână, dar aici găsea ce căuta zi de
zi, ascultători cărora le împărtășea solia revenirii lui Isus.
NOAPTEA STRÂMTORÃRILOR 59
bâte pe Hagiu. Mie să-mi declari cine este Matei acesta, care zici
că a vorbit cu Isus și care te-a îndoctrinat pe tine, să-mi spui unde
stă și să-mi dai adresa exactă, că, dacă nu…, tot îl găsesc eu!
– Păi… nu știm, domn’ șef, unii spun că ar fi în cer, dar eu zic
că a murit și nu-i nicăieri.
– Ce? Tu-ţi baţi joc de mine, mă, pocăit nenorocit? N-am auzit
eu la preot că voi îl așteptaţi să vină; îţi baţi joc de mine na, na –
și-l lovea cu furie peste cap, cu cravașa de cauciuc.
– Îţi baţi joc de mine, eu, plutonierul Ţugui, șef de post peste
trei sate!? O să-ţi scot eu din cap pe toţi diversioniștii ăștia împo-
triva sfintei noastre credinţe în popa Bădiţă, preotul nostru.
Încetul cu încetul s-a potolit, și-a prins cravașa de centură și
gâfâind înota prin zăpadă spre jandarmerie.
La postul de jandarmi, arestaţii au fost aruncaţi în beciul de
sub grajdul cailor. Aceasta era o încăpere de câţiva metri pătraţi,
zidită din cărămidă și cu podea din pământ. Plafonul era din beton.
De aceea se auzeau permanent sforăitul și tropăitul cailor, încât
cei reţinuţi nu se puteau odihni deloc. După ce au fost împinși în
celulă, au început să-și maseze umflăturile și vânătăile provocate
de cravașe, pumni și ciomege. Vorbeau pe șoptite, mulţumind lui
Dumnezeu că n-au fost reţinuţi invitaţii și prietenii adevărului;
cât despre ei, avea să Se îngrijească Cel de sus.
– Frate Tudore, crezi că prietenii noștri s-au speriat? întrebă
într-un târziu Hagiul.
– Sătenii sunt trecuţi prin necazuri și cu greu le frângi voinţa,
frate, sunt îngrijoraţi mai mult de cercurile din jurul lunii.
– Câtă superstiţie! Omul a fost creat să-și umple sufletul cu
adevărul. Dacă nu studiază Scriptura, devine fricos și pradă
scamatoriilor diavolești, așa că trebuie să insistăm ca oamenii să
citească Biblia.
– Unii nu știu carte.
– Să-i ajutăm! Am văzut mulţi care au învăţat să citească din
dorinţa de a cunoaște Evanghelia.
– Cât crezi că ne vor ţine aici?
– Până se va împlini scopul pentru care am fost aduși.
66 GIL PEY
– Vine ziua și-am să-l ucid pe tablagiul ăsta – zise Tică înjurând,
în timp ce se îndrepta furios spre pivniţă.
– Și-a mai zis că, dacă nu ne terminăm treaba repede, ne dă
dezertori și ne face pielea sită.
– Hai jos ! ţipă înfuriat Tică.
În pivniţă era întuneric și gerul parcă nu pișca iute ca afară.
Tică îl împinse la o parte pe camaradul care sta de pază în ușă și
întrebă cu glas tare pe cei dinăuntru.
– Cine sunteţi, bă… ăștia dinăuntru și de ce aţi fost priponiţi?
Un timp, domni liniștea, apoi se auzi glasul hagiului:
– Suntem doi rumâni pașnici, aduși aici de mâna jandarmilor
și a preotului, dar nu suntem vinovaţi de nimic.
– Da… sigur, cum să fiţi vinovaţi, ce… noi suntem? Așa e peste
tot, nimeni nu-i vinovat, dar beciurile-s pline, ca și pușcăriile.
– Noi n-am făcut nimic rău – se auzi vocea tânără a lui Tudor
Petrescu.
– Lasă, lasă, că o să mărturisiţi voi și că aţi furat grâul lui
Anghel Măculie, în locul nostru și zâmbi în sine, bucuros că au
găsit ţapi ispășitori. Care aveţi, bă, un chibrit? se adresă camarazi-
lor, dar nu primi nici un răspuns. Căutaţi-vă bine buzunarele! se
răsti a doua oară.
– N-avem, băi Tică, ce… tu nu înţelegi, ce urli la noi, parcă ai
fi domn’ șef de post, vorbi ţâfnos unul dintre cei care stăteau în
ușa de jos a scării.
– Am eu un chibrit, se auzi vocea emoţionată a lui Petrescu.
Unul dintre oamenii lui Tică a pășit în celulă căutându-l pe bâjbâite
pe ofertant.
– Las’ că vin eu la ușă, se oferi Tudor.
Peste câteva clipe, lampa afumată arunca în jurul ei umbre de
lumină murdară. Ușa mică a beciului nu permitea ca toţi cei de
pe scară să vadă în interior, așa că cel ce ţinea lampa, și încă unul,
se întoarseră spre șeful lor așezat pe trepte și întrebară:
– Și acum ce facem, Tică?
– Cunoașteţi planul, așa că… daţi-i drumul!
Și făcu semn celor ce erau cu el pe scară să intre-n pivniţă.
72 GIL PEY
***
Capitolul V
...........................................................................................................................................
***
Capitolul VI
nici aici nu-i vreo poruncă cu privire la ziua de odihnă. Singura po-
runcă dată de Isus ucenicilor în acea seară a fost aceea de a merge
să predice Evanghelia în lume, așa cum a fost El trimis de Tatăl.
Apoi, apare clar ideea că erau adunaţi să discute despre ultimele
zvonuri cu privire la Isus și se încuiaseră de frică. Nici vorbă de
sărbătoare, pentru că nici nu credeau pe deplin că Isus a înviat cu
adevărat. Abia atunci li s-a arătat. Nu-i aici textul pe care-l caut.”
Când a deschis la textul din Fapte 20,7 a citit cu glas tare: În
ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem
pâinea. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor, și
și-a lungit vorbirea până la miezul nopţii.
„Textul acesta aș putea să-l interpretez în favoarea mea”, gân-
dea preotul, „dar sunt sigur că adventiștii o să-mi spună că era o
agapă, în cinstea plecării lui Pavel, și că era duminică seara, după
apusul soarelui și deci era luni; iar dacă voi susţine că era sâmbătă
seara, atunci vor spune, și vor avea dreptate, că au fost adunaţi
sâmbătă și și-au continuat adunarea până seara, cu o masă comună
în cinstea plecării lui Pavel, care a lungit predica până după miezul
nopţii, când trecuseră deja în duminică. Îmi vor arăta modelul
biblic al unei zile, care începe cu seara, spre noapte, și se con-
tinua cu dimineaţa, spre zi, după modelul: A fost o seară și apoi a
fost o dimineaţă. (Geneza 1,5.8.13)
Astfel, duminică dimineaţa, Pavel avea să plece în călătorie și
aceasta nu arată că el sfinţea ziua întâi. Nu cred că s-ar fi lipsit de
întâlnirea cu sfinţii, dar… această întâlnire avusese loc sâmbăta.
Cred că acesta este adevărul și de fapt eu caut textul cu porunca
sfinţirii duminicii care nu se află aici. Dar nu mă las până nu
găsesc textul potrivit.”
Și așa a ajuns să deschidă la pasajul din 1 Corinteni 16,2, care
spune: În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte
acasă ce va putea, după câștigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele
când voi veni eu.
Faţa i s-a îmblânzit și a zâmbit cărţii, rugându-se: „Sfinte Pavele,
te rog arată-mi ce-ai vrut să spui prin aceste cuvinte…” Și-a adus
aminte că are un curs de seminar, referitor la epistole și că ar fi o
NOAPTEA STRÂMTORÃRILOR 101
Î n casa șefului de post Petre Ţugui, din Lacul Sărat, era lumină,
deși se apropia de miezul nopţii.
– Petrică, ce probleme ai mai avut azi? întrebă nevasta poliţistu-
lui.
– Nimic deosebit, doar… acum pe seară, am primit știrea de
la preot că în casa Dângilor, adventiștii au o întâlnire. Am fost
personal și i-am arestat pe capi; sunt în beciul cailor.
Nevasta s-a oprit, îndreptându-se de mijloc și și-a privit bărbatul
fix și serios.
– De când ești tu în slujba preotului? El îţi spune ţie ce trebuie
să faci? Nu mi se pare o cinste să te unești cu el, știi doar ce se
vorbește.
– El are în mână poporul, nevastă, și nu te aprinde așa!
– Care popor? Cel căruia îi ascunde adevărul și îl prostește
cum vrea el?
– Cine ţi-a ameţit mintea, femeie?
– Mintea mea nu-i ameţită, ba, din contră, începe să se lumi-
neze, privește!
Și, spunând aceasta, a aruncat perna ce o avea în mână, îndrep-
tându-se spre lada cu macate. A scos o Biblie, pe care a deschis-o
la o pagină cu semn și-a venit lângă bărbatul său, zicându-i:
– Ascultă! Este asta Biblia?
– Este.
– Spune preotul că aici ne vorbește Dumnezeu?
– Asta nu știu, că mie nu-mi ţine slujbe.
– Fii serios, te rog, și ascultă-mă care este ziua de odihnă lăsată de
NOAPTEA STRÂMTORÃRILOR 107
***
Capitolul VIII
– Bine, am să ţi le trimit.
A doua zi, a primit o listă cu șase texte. Ileana era nerăbdătoare
să le studieze. Simţămintele îi erau împărţite. Pe de-o parte, avea
o oarecare teamă de botez, iar pe de altă parte, dorea o nouă
biruinţă adventistă; nu-și imagina ca preotul să aibă dreptate nici
cel puţin o dată. Sub texte erau scrise, îngrijit și caligrafic, două
rânduri: „Dumnezeu să te lumineze prin aceste texte”. Le-a recitit
cu atenţie, analizând scrisul și s-a rugat în gând: „Așa să faci,
Doamne”.
Primul text de pe listă era cel din Matei 18,5-6, care zice: Și
oricine va primi un copilaș ca acesta în Numele Meu, Mă primește
pe Mine. Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul dintre
acești micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de
gât o piatră mare de moară, și să fie înecat în adâncul mării. A
recitit textul, a privit fiecare rând, în speranţa că va descoperi
cuvântul „botez”, dar era de negăsit. Citind contextul a înţeles că
nu apare sub nici o formă problema botezului copiilor. Trecând
la celelalte texte a observat că nu sunt amintiţi copiii.
Al doilea text, cel din Faptele Apostolilor 11,13-14, chiar a
încurcat-o… El ne-a istorisit cum a văzut în casa lui pe înger stând
înaintea lui și zicându-i: „Trimete la Iope, și chemă pe Simon, zis
și Petru, care-ţi va spune cuvinte prin care vei fi mântuit tu și toată
casa ta”. Era clar că aici se vorbește despre experienţa unor oameni
mari, care, așa cum arată versetul 15, au fost umpluţi cu Duhul
Sfânt, ca urmare a predării lor lui Dumnezeu. Ileana a zâmbit și
și-a zis: „Chiar dacă au fost acolo copii născuţi de câteva luni, nu
pot crede că ei au ascultat predica, au crezut-o și au primit Duhul
Sfânt ca să fie botezaţi. La fel și în al treilea text, cel din Fapte
16,14-15, se spune că mai întâi Domnul i-a deschis inima ca să ia
aminte la cele ce spunea Pavel. E greu de crezut că asta s-a putut
face cu niște prunci care nu știu să deosebească degetul de sânul
mamei.
A urmat textul din Fapte 16,33-34, al patrulea de pe listă.
Citindu-l cu atenţie a zâmbit și a zis: „E greu să cred că pruncii s-au
138 GIL PEY
de El, și-i scapă din primejdie. Gustaţi și vedeţi ce bun este Domnul!
Ferice de omul care se încrede în El! Temeţi-vă de Domnul, voi,
sfinţii Lui, căci de nimic nu duc lipsă cei ce se tem de El!
După ce au citit textele, s-au îmbrăţișat rămânând câteva mo-
mente unul pe umărul celuilalt, împărtășind bucuria că Domnul
le-a răspuns așa de direct și repede. Aproape că nu mai simţeau
teama, deși era înspăimântător să asculţi ce era afară.
– Cred că-mi vine rău! zise Tudor; se învârtește casa cu mine,
ajută-mă să ajung la pat!
Ileana l-a prins de braţe, ajutându-l să se culce în pat, pe locul
lui. A luat un prosop curat, l-a muiat în oţet și i l-a pus la nas,
apoi i-a udat faţa rugându-l să tragă aer în piept. După câteva
minute, respiraţia lui Tudor s-a liniștit, dar trupul îi era zguduit
de frisoane. După ce a fost învelit bine, a început să se liniștească,
apoi a căzut într-o adormire din care tresărea, întrebând cu ochii
închiși: „Ce este afară? Alungaţi lupii!”
Afară urgia se mai potolise. Strigătele și larma se auzeau din
ce în ce mai departe. Ileana, frământându-se în neputinţă și
îngrijorată de soarta animalelor, s-a dus la geamul care dădea
spre curtea din spatele casei. Acesta era ornat cu florile de argint
ale gerului. Cu mâna caldă a limpezit un ochi prin care vedea
curtea și grajdurile. Luna mai arunca o lumină palidă peste zăpada
ce acoperea ţarina. Privind cu încordare i s-a părut că vede niște
fantome mișcându-se pe lângă grajduri. A auzit voci străine, dar
nu-și dădea seama ce ar putea fi.
Un gând dureros îi străbătea sufletul: „După lupi au venit și
hoţii” și-a zis Ileana. „Doamne, unde ești în noaptea asta? De ce
ne strâmtorezi așa de rău?” S-a oprit brusc, amintindu-și de textele
citite, și, vinovată, a continuat: „Iartă-mă, Isuse, sunt așa de slabă…”
Ar fi ieșit din casă, dar îi era teamă, așa că a rămas să vadă ce se
întâmplă.
După ce umbrele s-au mișcat un timp pe lângă acareturi, s-au
strâns la un loc, apoi în șir au pornit spre poartă. În mâini n-aveau
altceva decât bâte mari pe care se sprijineau în alunecare. Ileana,
NOAPTEA STRÂMTORÃRILOR 149
***
Capitolul lX
totul era alb, până sub streașina dealurilor. Satul era în urmă, la
mai bine de un kilometru. Pocnetul armei venea din faţă, din
direcţia satului Dorobanţu. La mai puţin de un kilometru în faţă
era o vâlcea, pe fundul căreia se strecura Călmăţuiul. Acolo
bănuiau că s-a tras focul de armă. Ceva lăuntric le cerea să ajungă
cât mai repede în vâlcea. Ilie, având impresia că partea de drum
pe care călca era mai netedă, l-a rugat pe Hagiu să schimbe locul
cu el. În timp ce sărea peste dâmbul de zăpadă dintre poteci, a
observat câteva umbre mișcătoare, care mergeau paralel cu ei, la
circa o sută de metri. Instinctiv a privit pe partea cealaltă a dru-
mului și a văzut același lucru.
– Suntem însoţiţi.
– Știu, noi nu plecăm niciodată neînsoţiţi, răspunse Hagiul.
– Da, dar de data asta ne însoţește moartea. Suntem atacaţi de
lupi și dintr-o parte, și din cealaltă.
– Nu suntem încă atacaţi, ci doar însoţiţi, iar dacă te uiţi în
spate, și acolo avem o escortă. De când am ieșit din umbra satului
suntem însoţiţi.
– De ce n-ai spus să ne întoarcem?
– Când i-am observat, erau deja postaţi între noi și sat, așa că
n-am fi putut da buzna peste ei, nu mai era posibilă întoarcerea.
– Cum de n-am observat și eu?
– Erai ocupat cu problemele tale.
– De ce nu ne-au atacat până acum?
– Nu știu, parcă se tem să se apropie de noi.
– Le e teamă de lumina felinarului?
– Când sunt mulţi, nu se tem de o lumină așa mică.
– Atunci?
– Secretul este acolo sus, în Orion, spuse el și se uitară spre
constelaţia ce strălucea a speranţă. Domnul poate închide și gurile
lupilor, cum le-a închis pe ale leilor în groapa lui Daniel.
– Ce facem acum?
– Mergem înainte! Acolo, la Dorobanţu, suntem așteptaţi. Sol-
daţii au străbătut patruzeci de kilometri în această seară, ca să ne
întâlnească, iar noi să dăm înapoi?
158 GIL PEY
– V-am lua pe toţi în sanie, dar sunteţi prea mulţi, așa că vom
merge în pas cu dumneavoastră… Cum? Da, civilii pot merge
direct cu noi în sanie. Vă rog să poftiţi cu noi domnilor, și se
adresă direct hagiului și lui Ilie.
– Eu nu mă urc în sania nebunilor! zise Ilie prinzându-l pe Hagiu
de mâneca cojocului.
– Urcăm cu plăcere, domnilor! răspunse Hagiul omului care
aștepta să dea drumul saniei.
Hagiul îl trase după sine pe Ilie, care inconștient opunea
rezistenţă îndoielnică. Sania porni nervos de pe loc urcând coasta
din faţă în freamătul nervos al cailor, care ar fi alergat în forţă
spre sat. Vizitiul se uita mereu în spate.
– De ce nu lași caii să alerge liber înainte, căci se vede satul?
întrebă Hagiul.
– Am promis soldaţilor că merg în pas cu ei.
– Dar ei vor merge ușor cu viteza cu care mergem noi. Dă
drumul la cai și lasă-i să meargă liberi.
Omul slăbi frâul cailor și aceștia alergau spre sat. Vizitiul se
uita uimit înapoi, până când fără să mai aibă rabdare, întrebă:
– Ce fel de soldaţi sunt ăștia, de merg în formaţie în galopul
cailor? Ei nu obosesc pe un drum imposibil ca acesta?
– Așa sunt soldaţii salvării, răspunse Hagiul.
– Pe dumneavoastră vă însoţesc, domnule?
– Da, zise Hagiul.
– Până unde?
– Până aici, în satul Dorobanţu.
– Dumnezeu v-a trimis domnule, căci altfel eram morţi. Noi
suntem socrii primarului din Dorobanţu și venim tocmai din
mahalaua Piteștilor. Din cauza drumului ne-a prins noaptea. Am
avut patru cai, dar doi au rupt căpăstrul și au fugit. Acum cred că
deja i-au răpus lupii. Într-un fel ne-au scăpat pe noi de jivine. N-am
mai fi rezistat mult, cartușe nu mai aveam, focul nu mai aveam cu
ce să-l întreţinem, iar jivinele încercau să sară pe alături de pe
gheaţă peste balustradă. N-ar fi reușit pentru că îi destul de înalt
podul, dar noi n-am fi rezistat mult timp. Dumnezeu v-a adus,
NOAPTEA STRÂMTORÃRILOR 161
și nu pot face nici una din nelegiuirile de care sunt acuzat. Hagiul
pe care acești domni îl numesc un criminal înrăit este omul lui
Dumnezeu, care ieri a vorbit multora dintre dumneavoastră așa
de frumos despre Dumnezeu și v-a citit din Sfânta Scriptură, încât
pe mulţi v-a mângâiat și ajutat. Cât despre arestarea mea vă spun
că este o greșeală a jandarmilor, care nu au respectat ordinul mai
marilor de a-l supraveghea pe Hagiu și s-au întrecut în zel, arestân-
du-mă pe mine.
– A sărit să ne bată! încercă să se apere un jandarm.
– Asta s-o spui gâștelor, jandarmule! Ilie nu e-n stare să taie
un pui de găină, dar să bată un jandarm, având și cătușe la mâini.
În timpul dialogului dintre săteni și poliţiști a sunat telefonul.
Unul dintre jandarmi a alergat. După un timp, s-a întors cu zâm-
betul pe faţă, adresându-se mulţimii:
– Oameni buni, duceţi-vă acasă și lăsaţi treburile statului în
seama noastră. Avem ordine superioare cu privire la arestaţi.
Și-i puse liniștit cătușele lui Ilie, împingându-l în post. Acolo,
a raportat celuilalt jandarm ordinele primite. Acestea prevedeau
pregătirea arestatului pentru drum.
Câţiva săteni, care veneau dinspre Lacul Sărat, aduceau vești
nu prea liniștitoare despre ce se întâmpla acolo. La mai puţin de
două ceasuri, sosiră doi jandarmi cu ordin să-l aresteze pe Hagiu
și pe complicele lui, apoi împreună cu poliţiștii din Dorobanţu să-i
poarte până-n postul vecin.
În casa lui Dumitru Petrescu era liniște de rugă și așteptare.
Erau la curent cu cele întâmplate și așteptau liniștiţi voia Domnului.
Soldaţii sosiţi din Turnu, plecaseră cu greu, dar bucuroși, ducând
cu ei florile unui crez nou în Mânuitorul de pe Golgota.
Vestea s-a răspândit repede și un număr mare de săteni i-au
însoţit pe arestaţi și pe jandarmi până la ieșirea din sat. Era atâta
milă și compătimire în privirile sătenilor, ca într-o tabără a Domnului.
„Ce au, domnule, cu credinţa oamenilor? Așa ne-ar face și nouă,
dacă nu le-ar plăcea credinţa noastră? Dar ce, au luat-o pe urma
turcilor?” gândeau cu glas tare sătenii, întorcându-se tăcuţi pe la
casele lor.
NOAPTEA STRÂMTORÃRILOR 171
***
Capitolul X
Apoi rudele, prietenii, vecinii și preotul aveau rolul lor în a-i lovi
și a-i batjocuri pe cei convertiţi.
În toate aceste situaţii, adventiștii răspundeau având atitudinea
lui Isus, Mântuitorul lor, în timpul judecăţii. Îi priveau cu liniște
și compătimire pe prigonitorii lor. Întotdeauna le găseau scuze și
nu le ţineau în seamă loviturile. „Sărmanii, dacă ar cunoaște
adevărul pe care l-am cunoscut noi și ar putea să creadă, nu s-ar
purta așa cu noi” – era atotprezenta lor remarcă la ce li se întâmpla.
Au fost de mai multe ori arestaţi în bloc, luaţi de la adunare.
Au fost închiși la postul de poliţie, în grajdul vitelor, ameninţaţi,
batjocoriţi și loviţi. Răspunsul lor era cântarea. Cântau și iar cân-
tau. După un timp, în care încercau toate metodele de intimidare,
enervaţi de liniștea, calmul și siguranţa arestaţilor, jandarmii îi
socoteau nebuni și îi eliberau. După fiecare arestare sau represiune,
numărul lor creștea.
În seara arestării lui Tudor și a Hagiului erau adunaţi în alte
două locuri unde prezbiterul Diniţă și un alt frate ţineau adunările.
Au fost repede anunţaţi, pentru că aveau un sistem de comunicare
bine pus la punct. Aveau tineri care supravegheau fiecare loc de
întâlnire și anunţau imediat când interveneau surprize. Arestarea
din casa Dângilor a fost cunoscută de ceilalţi. După încheierea
celorlalte două adunări, fraţii de bază ai comunităţii s-au adunat
la unul dintre ei și s-au sfătuit. Faptul că jandarmii nu descinseseră
și la celelalte două locuri de întâlnire, însemna că se mulţumiseră
cu prada din casa Dângilor. Era clar că nu aveau în vedere întreaga
comunitate. Cei arestaţi erau printre cei mai buni dintre ei și nu-și
făceau mari griji… Au mers la casa lui Tudor, au vorbit cu Ileana.
Aceasta i-a rugat să meargă la casele lor și să nu ducă grija. „E
lupta noastră și-o vom purta. Dacă avem nevoie de ajutor, vă știm
lângă noi”, le-a zis Ileana.
Au luat legătura cu arestaţii printr-un jandarm simpatizant.
Acesta i-a liniștit, trimiţându-i să-i pregătească pe ceilalţi, pentru orice.
Noaptea, lupii i-au surprins și pe ei ca pe oricine. Cei mai mulţi
dintre bărbaţi erau strânși la rugăciune; aveau o noapte de rugăciune
continuă pentru cei arestaţi și pentru vizitatorii care au fost speriaţi
NOAPTEA STRÂMTORÃRILOR 181
***
Capitolul XI
– Dezertorule, dacă aflăm că-l ascunzi, n-ai să mai ieși din pușcărie!
– Nu pricep despre ce este vorba, răspunse calm Tudor, împin-
gându-și o pereche de mănuși în buzunarul cojocului.
Nenorocirile nopţii trecute copleșiseră în așa măsură satul, încât
doar câţiva își mai vedeau de treburi. Sătenii vorbeau între ei și se
văicăreau. În dimineaţa aceea, la ceasul când trebuiau să meargă
la slujbă, uliţele erau pline, stăteau oamenii prin faţa caselor, și
pe malul lacului, dar mai cu seamă pe șosea. În faţa bisericii era
multă lume. Sătenii se tânguiau și își băteau capul să înţeleagă de
ce aduce Dumnezeu asupra lor atâta urgie. Trecând ca din
întâmplare de la grup la grup, cântăreţul bisericii, mâna dreaptă a
preotului, lăsa într-o doară să cadă cuvintele:
– Cum, nu știţi din ce pricină e blestemat satul?
Iar oamenii se îmbulzeau în jurul lui să-l întrebe și să-l silească
a le spune.
– Păi… ivantiștii sunt de vină, ei aduc blestemul asupra satului.
Necuratul e-n slujba lor.
La una ca asta nu s-ar fi așteptat sătenii, de aceea căscau ochii
unii la alţii buimaci.
– Nu cred! spuse un ţăran.
– Toată parohia știe asta. Nu vă spun ce se întâmplă la întâlnirile
lor! Întrebaţi-l pe preot și el vă va spune adevărul gol-goluţ, con-
tinua cântăreţul.
– Ce adevăr să spună părintele? Basme și scorneli, răspunse
cu voce auzită unul din mulţime, care nu făcea parte dintre cei ce
ieșiseră de la biserică.
– Da, adevărul vi-l va spune părintele, pot să jur cu mâna pe
cruce că vă spune adevărul. El cunoaște toate vrăjitoriile și
nelegiuirile pe care le fac ivantiștii.
– Cum de-i mai rabdă pământul? zise o femeie care se vedea
clar că nu-i avea la inimă pe adventiști.
– Tot satul ispășește din pricina acestor eretici! continuă o
alta; toate celelalte sate ne arată cu degetul!
– Acești oameni sunt mai răi decât holera și ciuma. Câtă vreme
o să-i ţinem între noi, blestemul n-o să iasă din sat, insistă cântăreţul.
NOAPTEA STRÂMTORÃRILOR 187
– Nu, nu! săriră agitate câteva voci, vrem să fie judecaţi în faţa
poporului! Satul să-i judece, pentru că satul a fost rușinat și pră-
pădit!
Încercarea poliţistului de a-i potoli pe nemulţumiţi a avut un
efect contrar și, până la urmă, aproape toţi cereau judecată publică.
De temă să nu se mărească nemulţumirea, poliţistul promise că
le va împlini dorinţa și că el personal va conduce judecata. Așa,
încetul cu încetul mulţimea s-a mai potolit, așteptând să apară
arestaţii.
Poliţistul era foarte îngrijorat. Nu știa ce avea să facă pentru
a-i scoate din mâna mulţimii pe arestaţi. Nu știa cum o să-i judece,
pentru că nu avea acest drept, era ilegal ce avea să facă și răspun-
dea pentru viaţa prinșilor. Ajuns aproape la deznădejde, în timp
ce era pe holul de intrare în primărie, se opri ridicând capul și
zise cu glas lăuntric: „Dumnezeule, prieten al hagiului, dacă i-ai
salvat de colţii lupilor, nu-i salvezi și din ghearele oamenilor?”
În postul de jandarmi nu era mai puţină frământare decât afară.
În biroul șefului de post, într-un colţ stăteau liniștiţi, legaţi cu
mâinile la spate, cei trei arestaţi. Cel mai rău arăta Tudor. Faţa
lui era vânătă, pătată de sânge uscat, curs de undeva de sub căciulă,
iar cojocul îi era sfâșiat în cele două părţi ale gulerului. Ochii
limpezi și liniștiţi priveau parcă la spectacolul altuia. Un calm
nefiresc îl stăpânea și se supunea liniștit tendinţei de a-și muta
greutatea trupului de pe un picior pe altul. Se gândea cu groază la
ce s-ar fi întâmplat cu familia lui, dacă mulţimea n-ar fi fost oprită
de poliţiștii ce-l arestaseră. Se gândea la fiul lui care suferea cu
piciorușul rupt și ar fi trebuit dus imediat la tămăduitor în Zâm-
breasca, apoi se gândea la buna și credincioasa lui soţie, care i se
părea adesea un înger al suferinţei și înţelegerii. Tot ce simţea în
aceste clipe era durerea pentru familie. Singura teamă era pentru
cei doi iubiţi de acasă și pentru frăţietatea adventă, urmărită și
batjocorită. Hagiul i-a întrerupt gândurile cu o întrebare șoptită:
– Fraţii mei, ce v-aţi dori în clipele acestea?
– Eu aș vrea să se arate Isus pe norii cerului și să văd mulţimea
aceasta fugind îngrozită la munţi și la stânci, zise destul de supărat Ilie.
192 GIL PEY
– Întreabă poporul!
– Bine, am să-l întreb!
Șeful de post și-a chemat ajutoarele, le-a dat instrucţiuni și și-a
pregătit în minte planul confruntării cu mulţimea. Între timp, a
obţinut legătura telefonică cu postul vecin, cerând întăriri militare.
Soarele, care dimineaţă încercase să se strecoare printre pâlcu-
rile de nori, dispăruse. Cerul era acoperit în întregime și pregătit
să verse peste pământeni furtună. Însă oamenii adunaţi în faţa
primăriei nu observau această schimbare; în inima și sufletul lor
era deja furtună.
Când jandarmii apărură pe scările postului, mulţimea se agita
a mânie, iar unele voci cereau pedepsirea drastică a ivantiștilor
eretici. Șeful de post îi așezase în așa fel pe arestaţi, încât să-i
poată apăra în caz de pericol.
După ce s-a făcut puţină liniște în rândurile din faţă, poliţistul
a încercat să ia cuvântul și să înceapă dezbaterea. El s-a ridicat
și a zis:
– Oameni buni, după cum vedeţi, i-am adus în faţa voastră pe
arestaţi. Ei se fac vinovaţi de fărădelegi pe care aștept cu nerăbdare
să le aud ca să le trec în actul de acuzare. Apoi îi voi preda pe
arestaţi parchetului general. Îi rog pe toţi aceia care au o învinuire
legală de adus, să înainteze în faţa noastră și să declare fapta
criminală văzută și auzită de el. Eu cred că voi aţi fost martori la
grave nelegiuiri comise de inculpaţi, pentru că altfel nu înţeleg de
ce sunteţi aici și de ce cereţi judecarea imediată a celor arestaţi.
Deci, cei ce au de adus o mărturie să se prezinte!
Se făcuse liniște de-a binelea. Cei din primele rânduri așteptau
tăcuţi. Nerăbdător, poliţistul se adresă iarăși mulţimii:
– Cum, n-are nimeni de mărturisit vreo nelegiuire împotriva
arestaţilor?
– Ei au adus năpasta peste sat! strigă unul din mulţime.
Poliţistul se uită atent să-l vadă pe cel care vorbise.
– Am spus să vină la mine cel care are ceva de mărturisit, nu
să strige în gura mare! Hai, dacă ești sigur pe ce spui, vino aici!
194 GIL PEY
– Vă spun, domn’ șef, vă spun. Eu… știţi, sap gropi. Sap la ori-
cine, numai să… Sap gropile ivantiștilor, sap și la ceilalţi credin-
cioși, că de…, mai câștig și eu un ciur de mălai pentru tărie. Odată,
când am săpat groapa unui ivantist, am văzut că slujba de înmor-
mântare a ţinut-o un străin și Tudor. Eu știam că el nu-i preot,
da’ slujba a ţinut-o. Eu l-am văzut și m-am mirat că a luat locul
preotului.
– Ai mai văzut altceva?
– Nu, domn’ șef.
– Pe ceilalţi doi arestaţi i-ai văzut?
– Nu, domn’ șef.
– Bine, ești liber și ai grijă să nu ţi se surpe groapa și să cazi în
ea.
– Da, domn’ șef, contaţi pe mine, fac gropi pe cinste!
Nici nu coborâse bine groparul, că se și grăbea să urce unul
dintre oamenii mai bogaţi ai satului. Era un om respectat mai
mult de frică decât de cinste. Sătenii îl ocoleau și nu dau ghes a se
împrieteni cu el. Cei mai îndrăzneţi îi spuneau „avarul, lacomul”.
Existau multe taine în viaţa lui. Nu suferea să piardă vreodată.
Chiar atunci când o calamitate îi distrugea ceva, el completa de la
vecini. Oamenii se lăsau mai degrabă păgubași în litigiul cu el,
decât să aibă de-a face cu vocabularul sau cu violenţa lui. Era
unul dintre vecinii lui Tudor Petrescu. Întotdeauna a avut relaţii
bune cu Tudor, nu că n-ar fi existat motive să le strice, dar…
creștinismul Petreștilor găsea putere și înţelepciune să meargă
mai departe și să ocolească cearta.
Când l-a văzut venind, mulţimea a făcut liniște. Acesta era un
martor pe care merita să-l asculţi. A urcat scările, a salutat
respectuos poliţistul, apoi s-a adresat calm și serios:
– Domnule șef de post, am o plângere de făcut; mă lăsaţi s-o
fac? Dar vreau să audă tot poporul.
Poliţistul se agita puţin. Nu s-ar fi așteptat la un asemenea
acuzator și îi încurca puţin planurile.
– Dumneata te numești Neagu Cârcel, da?
– Da, domn’ poliţist.
198 GIL PEY
– Îi cunoști pe acuzaţi?
– Tudor îmi este vecin, domn’ șef, iar cel tânăr e nepotul lui
din Dorobanţu. Pe bătrân l-am văzut o dată în casa lui Tudor, la
o întâlnire de-a lor.
– Ce acuzaţie ai de adus arestaţilor?
– Păi… eu nu pe ei, musai, îi acuz; eu îi învinuiesc pe toţi ivantiștii.
Mulţimea era atentă să prindă fiecare cuvânt; știau ei că atunci
când vorbește Cârcel iese ceva.
– Ascultă cetăţene, noi judecăm aici cazul celor trei, așa că
despre ei vorbește-mi!
– Bine, domnule. Eu, după cum știţi, sunt cetăţean cinstit și la
locul meu. Îmi văd de trebușoara mea și nu fac rău nimănui. Îmi
păzesc bine turmele de oi și averea, nelăsând să scape nici-o fărâmă
vreunui nepoftit. Sunt un om credincios, dar n-am folosit niciodată
religia mea să fac rău altora, așa cum mi s-a făcut mie azi-noapte,
când am pierdut cinci oi și doi porci mari. Fie că dumneavoastră
credeţi sau nu, eu cer ivantiștilor să-mi înapoieze pierderea, și n-am
nimic cu nimeni.
– Înţeleg, dar cu ce sunt vinovaţi ivantiștii în ce ţi s-a întâmplat
ţie azi-noapte?
– Eu cred că ei au pus la cale invazia lupilor din noaptea trecută.
– Ai dovezi?
– Da, am, de aceea vă rog să mă ascultaţi toţi, spuse și se întoarse
în așa fel, încât să fie bine văzut și auzit de mulţime. Azi-noapte,
când s-a pornit urgia, m-am înarmat cu ce am putut și am ieșit să-mi
apăr turmele. Dihăniile atacaseră staulul și prădau. Am strigat,
am ajutat câinii și cu greu au fugit lupii, târând după ei trei oi și
doi porci. După ce i-am alungat, întorcându-mă spre grajd, m-am
uitat spre vecinul Petrescu. Și ce credeţi că am văzut? Curtea îi
era plină de fantome. Erau postate în faţa grajdurilor și unele prin
curte. Am strigat la Tudor, dar nu mi-a răspuns. El nu era în curte.
Fantomele îi apărau bunurile. Când am întrebat azi-dimineaţă ce
pierderi a avut, mi-a spus că nici una. Eu cred că nenorocirea are
legătură cu ivantiștii. Cred că au pact cu diavolul și fac vrăjitorii,
NOAPTEA STRÂMTORÃRILOR 199
băut, le-a făgăduit că are pentru ei un plan, prin care vor fi scoși
de sub toate acuzaţiile. Așa au ajuns la primărie unde au fost puși
să facă ce-au făcut. A povestit totul – cum i-au bătut pe arestaţi,
cum i-au recunoscut, cum l-au dus pe Tudor acasă leșinat și l-au
lăsat la poartă, apoi discuţia cu Hagiul, hotărârea lor de a deveni
adventiști și motivul pentru care s-au dus să-i apere ograda.
Mulţimea devenise alta, multe femei își ștergeau faţa, iar bărbaţii
loveau cu piciorul în zăpada de sub ei, neștiind ce să mai creadă.
Ochii multora se îndreptau destul de neprietenoși spre preot. Știau
ei că preotul nu-i vedea bine pe adventiști, dar să aduci lucrurile până
la a lăsa poporul să comită crimă, era prea mult. Eliberându-se
de sub impresia celor auzite, primarul s-a îndreptat spre mulţime
și a zis:
– Ei, așadar, acum vă daţi seama, în calitate de judecători, de
greutăţile care vă stau în faţă. Vinovăţia acestor oameni nu poate
fi dovedită. Nu știu cum veţi proceda, dar vreau să spun că poliţia
are alte metode de a afla adevărul. Ea cercetează cu de-amănuntul
orice om suspect, fără a ţine seama de poziţia lui socială; ar urmări
orice urmă imaginabilă; ba, dacă ar fi nevoie, ar cere ajutorul
armatei sau poliţiei din alte ţări. Ei sunt chemaţi să împlinească
această sarcină grea. Vă rog să hotărâţi acum ce veţi face!
Tăcere. Sătenii erau nehotărâţi. Cele auzite și vorbele prima-
rului, făcuseră impresie asupra lor.
– Să fie eliberaţi! strigă unul din mulţime.
După un moment de șoc și alţii cerură eliberarea. Primarul ridică
mâna cerând liniște. Preotul și grupul ce-l însoţea erau neliniștiţi,
văzând cererea poporului.
– Dorinţa aceasta a voastră e demnă de niște buni creștini, dar
aceasta e treaba poliţiei! răspunse primarul.
– Sunt nevinovaţi! rostiră oamenii…
– Poliţia a luat notă de aceasta și va face tot ce trebuie.
– Să spună părintele dacă sunt vinovaţi sau nu, rosti cu voce
puternică fratele primarului.
Mai multe persoane parcă trezite rostiră în cor:
– Da, da, să vorbească și părintele! strigau tot mai mulţi enoriași,
curioși să afle ce va spune părintele în noua conjunctură.
NOAPTEA STRÂMTORÃRILOR 205
– Da, da, cerură mai mulţi din popor. Să le daţi cuvântul, să-i
auzim cum se apără!
Șeful de post s-a luminat la faţă, înţelegând că dacă vorbește
Hagiul, răzmeriţa va fi stinsă. În schimb primarul se temea, iar
preotul era furios de-a binelea. Din grupul lui, câţiva vociferau și
cereau să nu li se dea voie la cuvânt „rătăciţilor”. Însă cei mai
mulţi doreau să-i asculte. La un semn al șefului de post, hagiul
Ștefan a înaintat în faţa mulţimii și a început să vorbească:
– Fraţi creștini, mă aflu azi în faţa voastră din voia lui Dumnezeu
și în împlinirea voinţei Lui. Mă socotesc fericit, fraţi creștini să
fiu tratat și judecat așa cum a fost Mântuitorul meu Isus și apostolii
Domnului. Mi s-a cerut să mă apăr înaintea voastră, fraţii mei, ca
unul care ar fi păcătuit faţă de Dumnezeu și faţă de voi. Dar voi
știţi că noi n-am făcut nici un rău nimănui și n-am îndemnat pe
nimeni, decât în ceea ce cere Dumnezeu prin Cartea Sfântă pe
care o port cu mine zi și noapte. De aceea, fraţii mei, vă rog să ne
ascultaţi cu îngăduinţă. Viaţa de fiecare zi a fraţilor mei adventiști,
din cele dintâi zile, este cunoscută de voi toţi, pentru că ei sunt
fraţii voștri, sângele vostru. Voi știţi că, înainte de a deveni adventiști,
au trăit după toate obiceiurile strămoșești. Vă amintiţi bine cum
împreună cu voi, repetau cu sfinţenie sfântul crez creștin: … și iarăși
va să vie cu mărire și glorie ca să judece viii și morţii, a Cărui Împărăţie
nu va avea sfârșit.
Au crezut aceste cuvinte și au înţeles că trebuie să se
pregătească pentru venirea Domnului. Iar azi sunt ameninţaţi,
dispreţuiţi și judecaţi pentru că trăiesc după crez. Este un păcat,
fraţi creștini, să trăiești crezul? Adică să aștepţi împlinirea
cuvintelor: … și iarăși va să vie cu mărire și glorie ca să judece viii
și morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârșit? Este un păcat să
trăiești cum îţi zice Dumnezeu, mărturisind … un botez întru
iertarea păcatelor; așteptând învierea morţilor; și viaţa veacului ce
va să vie?
– Nu…, se auziră mai multe voci din popor.
– Uneori, suntem într-o situaţie dificilă, pentru că trebuie să
alegem între ce spun oamenii și ce spune Dumnezeu. Voi, fraţii
208 GIL PEY
aceea, Isus n-a mai numit preoţi, ci apostoli care să continue predi-
carea începută de El și să ducă vestea mântuirii prin jertfa Sa.
Ultima poruncă evanghelică dată de Isus ucenicilor Săi arătată în
Matei, capitolul 28 cu versetul 19 și 20, spune:
Duceţi-vă și faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în
Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învăţaţi-i să
păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate
zilele până la sfârșitul veacului. Amin.
Observaţi? Isus i-a trimis să propovăduiască și să boteze, nu
să facă preoţi. La început biserica creștină n-a avut preoţi, ci pre-
dicatori. Preoţia a fost inventată mai târziu de cei care doreau să
li se aducă onoruri speciale. În Biserica Adventistă există prezbiteri
care supraveghează comunitatea și un pastor sau un evanghelist
care îi învaţă pe credincioși să predice Evanghelia…
Vorbirea i-a fost întreruptă de apariţia unui pluton de soldaţi
conduși de un sublocotenent. Ofiţerul a poruncit mulţimii să facă
loc soldaţilor spre intrarea în primărie. Ajuns pe scări, ofiţerul s-a
adresat șefului de post care luase poziţia regulamentară.
– Ce se întâmplă aici, subofiţer?
– Să trăiţi, domnule sublocotenent. Vă așteptam. Probabil că
aveţi ordin să vă predăm arestaţii?
– Da, am! răspunse militărește ofiţerul. Pregătește arestaţii ca
să plecăm imediat!
Mulţimea era mută. Nu știa dacă trebuie să mai reacţioneze
într-un fel.
– Unde-i duceţi? întrebă un îndrăzneţ din mulţime.
– Acolo unde am ordin.
– Sunt nevinovaţi, maică! se văita o femeie.
– Nu e treaba mea să stabilesc vina lor. O vor face alţii. Acum
vă rog, mergeţi la casele voastre, că de arestaţi ne vom ocupa noi.
Ofiţerul a cerut soldaţilor să se grupeze în faţa scărilor împin-
gând lumea în stradă, iar el cu arestaţii și poliţistul șef, însoţiţi de
primar, au intrat în post.
Lumea a așteptat un timp, apoi, văzând că se întârzie și viscolul
se întărește, a început să plece. Sătenii erau îngânduraţi, simţeau
214 GIL PEY
***
Articol apărut în ziarul Dimineaţa, din 16 ianuarie 1931