Manual

Manualul
instructorului
de exploratori
Ediţia 2.0.
Revizuită și completată
2006
Ediţia 2 / 2006; Publicaţie a Departamentului de Tineret al Bisericii Adventiste de Ziua a
Șaptea din România; str. Erou Iancu Nicolae, nr. 38-38 A, Voluntari, jud. Ilfov, cod. 72.900
Consultanţi:
Angheluţă Augustin, asistent director tineret, Conferinţa Oltenia; Atomei Rubin, asistent
director tineret, Conferinţa Moldova; Banga Zsoka; Haigy Arpad; Modan Cristian, di-
rector tineret, Uniunea Română; Pascu Ovidiu; Pridie Daniela
Coordonator ediţia 1.0.: Pridie Daniela
Lectura manuscrisului: Ana Maria Posenauer
Coordonator ediţia 2.0.: Neagu Cristina
Culegere text: Croitoru Medana
Lectura manuscrisului: Croitoru Medana
Coperta: Dragoș Drumaș
Corectură: Adela Băncău-Burcea
Prelucrare imagini și tehnoredactare: Editura Viaţă și Sănătate, București
La alcătuirea acestui Manual au colaborat:
Albu Dorin Cosgarea Cecilia Mageri Drusila Pica Vasti
Anca Beniamin Cristescu Andrei Mageri Levi Pridie Daniela
Angheluţă Augustin Croitoru Medana Manea Livia Predie Emilian
Angheluţă Marinela Delcea Daniel Manea Marius Predie Wilhelmina
Asanache Marcel Doroșencu Alexandru Marin Valentin Rad Ramona Anca
Asanache Romeo Doroșencu Gabriela Martac Daniela Radu Maria
Atomei Rubin Dumitrescu Nelu Modan Anca Soare Remus
Azamfirei Leonard Gâb Ana Modan Cristian Spătărelu Eliza
Banga Attila Galaczi Tibor Mohanu Adriana Spătărelu Cezar
Banga Gyuri Galan George Moroz Ana Stancu Marius
Banga Zsoka Ghinea Claudiu Moţ Florian Stănescu Marius
Bocăneanu Sara Goran Ioana Nădășan Iacob Stoichiţă Camelia
Brașov Gabriel Grozi Emilia Nădășan Liliana Toma Dana
Brașov Mihai Haigy Arpad Nădășan Valentin Trișcă Ioana
Brașoveanu Dragoș Herţeliu Mya Nagy Iulia Tudorie Daniel
Buciuman Ion Hodja Aurel Nagy Maria Unteșu Emanuel
Calotă Amalia Iacob Oana Opriţa Ana-Maria Uţă Adina
Calotă Ionel Ion Dorina Opriţa Monica Uţă Ileana
Călugăru Ciprian Ion Valter Panaete Livia Uţă Mihai
Cataramă Elida Kiss Harold Pantilie Geanina Vădan Daniela
Ciolan Gabriela Kovacs Arpad Papaghiuc Eugen Zbărnea Ninel
Ciurea Beniamin Kovacs Cristina Pascu Liviu
Cojocariu Zizi Lupu Claudia Pascu Ovidiu
Grafica:
Banga Zsoka; Călugăru Ciprian; David Sorin; Hodja Aurel; Indricău Ioan; Nagy Timotei;
Tache Claudia
La ediţia 2.0. au mai colaborat: Arsu Simona, Bărbulescu Cătălin, Brânzan Sorin,
Călugăru Naomi, Cristescu Lucian, Dumitru Cora, Ghiga Oana, Ghinea Dragoș, Iacob
Norel, Jentimir Ion, Lospa Andreea, Manea Livia, Marin Valentin, Micu Mihaela, Neagu
Oana, Popovici Ovidiu, Soare Remus, Șchiopu George, Tuzla Corina, Zăbavă Cristina.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Manualul instructorului de exploratori. – Ed. a 2-a rev. – București:
Casa de Editură Viaţă și Sănătate, 2006
ISBN (10) 973-101-002-5; ISBN (13) 978-973-101-002-1
286.3
CUPRINS
CAPITOLUL 1 — Asociaţia Exploratorilor ................................ 7
1.1. Asociaţia Tineretului Adventist ................................................ 8
1.2. Structura Asociaţiei Exploratorilor ........................................ 10
CAPITOLUL 2 — Dezvoltare spirituală ..................................... 29

2.1. Cunoștinţe biblice ................................................................... 31
2.2. Texte de memorat ................................................................... 40
2.3. Rugăciunea și experienţa creștină în dezvoltarea spirituală 40
2.4. Recomandări pentru bibliografie creștină ............................ 41
2.5. Recomandări pentru bibliografia de cultură generală ......... 42
CAPITOLUL 3 — Slujire ............................................................. 45

3.1. Proiecte .................................................................................... 46
CAPITOLUL 4 — Sănătate și condiţie fizică ............................ 53

4.1. NEW START ............................................................................ 54
CAPITOLUL 5 — Organizare și planificare .............................. 69

5.1. Organizarea spaţiului personal .............................................. 71
5.2. Planificarea studiului (studiul personal și lecţiile) ............... 72
5.3. Alegerea prietenilor ................................................................ 73
5.4. Administrarea banilor ............................................................. 74
5.5. Orientarea profesională .......................................................... 75
CAPITOLUL 6 — Studiul naturii ................................................ 77

6.1. Lecţii spirituale din natură ...................................................... 81
6.2. Flori sălbatice .......................................................................... 82
6.3. Copaci ...................................................................................... 87
3
6.4. Plante ocrotite de lege în România ........................................ 98
6.5. Insecte .................................................................................... 102
6.6. Fluturi și molii ....................................................................... 109
6.7. Păsări ..................................................................................... 116
6.8. Urme de animale ................................................................... 127
6.9. Animale ocrotite de lege în România .................................. 132
6.10. Noţiuni elementare de astronomie ...................................... 138
6.11. Starea vremii ......................................................................... 151
CAPITOLUL 7 — Viaţa în natură ............................................ 155

7.1. Pregătirea bagajului .............................................................. 157
7.2. Amplasarea și montarea cortului ......................................... 161
7.3. Drumeţie ................................................................................ 163
7.4. Orientare ................................................................................ 173
7.5. Cusături .................................................................................. 179
7.6. Noduri și legături .................................................................. 181
7.7. Semne de drum ..................................................................... 188
7.8. Semne și marcaje turistice ................................................... 190
7.9. Prim ajutor ............................................................................. 191
ANEXA 1 .................................................................................. 211

1.1. Istoria creștinismului ............................................................ 215
1.2. Istoria adventă ....................................................................... 228
1.3. Istoria exploratorilor ............................................................. 237
1.4. Ghidul de citire a Bibliei ....................................................... 244
1.5. Reguli de politeţe .................................................................. 251
1.6. Organizarea vieţii personale ................................................. 269
1.7. Plante medicinale .................................................................. 276
1.8. Arbuști ................................................................................... 287
1.9. Mamifere ................................................................................ 294
1.10. Fenomene atmosferice naturale ........................................... 304
1.11. Sistemul dimensional personal ........................................... 311
1.12. Focuri ..................................................................................... 315
1.13. Noduri .................................................................................... 319
1.14. Legături .................................................................................. 323
1.15. Împletituri .............................................................................. 326
4
1.16. Construcţii de campus .......................................................... 329
1.17. Semnale de fluier .................................................................. 332
1.18. Avalanșele ............................................................................. 333
1.19. Animalele sălbatice ............................................................... 336
1.20. Comunicare codificată .......................................................... 338
ANEXA 2 .................................................................................. 347

2.1. Seminar Comunicare I .......................................................... 349
2.2. Seminar Comunicare II ......................................................... 358
2.3. Seminar Conducere I ............................................................ 365
2.4. Seminar Conducere II ........................................................... 371
2.5. Seminar Consiliere ............................................................... 379
2.6. Seminar Creativitate .............................................................. 390
2.7. Seminar Evanghelizare copii și tineret ................................ 402
2.8. Seminar Pedagogie ............................................................... 415
ANEXA 3 .................................................................................. 419

3.1. Regulamentul de ordine interioară (R.O.I) .......................... 421
5
1
CAPITOLUL 1
Asociaţia Exploratorilor
ASOCIAŢIA
EXPLORATORILOR
1.1. Asociaţia Tineretului Adventist
• Obiectivele programului pentru exploratori
• Conducătorii
1.2. Structura Asociaţiei Exploratorilor

1.2.1. Cunoștinţe de bază:
• Apartenenţa la Asociaţia Exploratorilor
• Angajamentul și Legea exploratorului
• Salutul exploratorilor
• Imnul exploratorilor
• Semnificaţia Siglei și a Steagului Exploratorilor
1.2.2. Organizarea Asociaţiei „Exploratori pentru viitor”:
• Grupa
• Clubul
• Zona
• Conferinţa
• Uniunea
• Diviziunea
• Conferinţa Generală
1.2.3. Calificări
1.2.4. Funcţii
1
CAPITOLUL 1
ASOCIAŢIA
EXPLORATORILOR
1.1. Asociaţia Tineretului Adventist

„Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de
încredere, vrăjmași ai lăcomiei; pune-i peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii
peste o sută, căpetenii peste cincizeci și căpetenii peste zece … Dacă vei face lucrul
acesta și dacă Dumnezeu îţi va porunci așa, vei putea face faţă lucrurilor și tot poporul
acesta va ajunge fericit la locul lui.” (Exod 18,21-23)
Scopul principal al lucrării de tineret este mântuirea tinerilor prin Isus Hristos.
Prin lucrarea de tineret se înţelege acea parte a lucrării Bisericii care este condusă
pentru, cu și prin tineri. Rolul acesteia este de:
– a-i conduce pe tineri să-și înţeleagă valoarea personală, să-și descopere și
să-și dezvolte talentele și calităţile spirituale;
– a-i instrui și întări pe tineri pentru o viaţă de slujire în biserica lui Dumnezeu
și în societate;
– a asigura integrarea tinerilor în toate aspectele vieţii și conducerii bisericii,
pentru ca ei să participe în mod deplin la misiunea bisericii.
(Extras din „Declaraţia de Misiune a Lucrării de Tineret”, adoptată de
Conferinţa Generală și de directorii de Tineret de Diviziune, iulie 1993)
Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din România a dezvoltat patru asociaţii

pentru copii și tineri ce susţin programe adaptate vârstelor celor cărora se adresează:
• Licurici – clasele I-IV
• Exploratori – clasele V-VIII
• Companioni – clasele IX-XII
• Seniori – 19-30 de ani
8
1
Între acestea, programul pentru exploratori este promovat oficial și prin
intermediul Asociaţiei neguvernamentale „Exploratori pentru viitor”. Acest
program include promovarea dezvoltării armonioase din punct de vedere fizic,
social, intelectual, moral și spiritual a copiilor. Prin aceasta se urmărește împlinirea
mesajului lui Ilie, redat de Maleahi, în care „inimile părinţilor sunt întoarse către
copii și ale copiilor către părinţi”. Idealurile și valorile Bisericii Adventiste de
Ziua a Șaptea sunt prezentate într-un mod atractiv, printr-un program care se
adresează unei vârste speciale.
Obiectivele programului pentru exploratori:

• transmiterea valorilor morale de bază, cum ar fi: cinstea, respectul, altruis-
mul, curajul, ordinea, punctualitatea;
• cunoașterea și ocrotirea naturii, aceasta fiind creaţia lui Dumnezeu și unul
dintre mijloacele prin care omul se poate bucura de iubirea divină;
• încurajarea descoperirii și dezvoltării în spirit altruist a talentelor și
capacităţilor membrilor asociaţiei;
• dezvoltarea capacităţilor de a conduce și de a lua decizii;
• sprijinirea integrării familiale și sociale a membrilor asociaţiei.
Conducătorii
Conducătorii acestui program sunt aleși sau numiţi de biserică în funcţie de
răspunderea fiecăruia:
• Conducătorul de club este ales de biserica locală;
• Mentorii sunt numiţi de comitetul comunităţii la începutul fiecăruia an de
activitate, dintre instructorii care au cel puţin calificarea Ghid. În condiţii
excepţionale, aceștia pot fi numiţi și din rândul copiilor care au terminat
programul de exploratori și care își doresc să fie instructori, dar nu au
participat încă la o tabără de instruire.
9
1.2. Structura Asociaţiei Exploratorilor
1
1.2.1. Cunoștinţe de bază
Apartenenţa la Asociaţia Exploratorilor

Pentru a deveni explorator și a face parte din Asociaţia Exploratorilor, un
candidat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• Să fie minimum în clasa a V-a.
• Să fi participat la cel puţin patru întâlniri ale exploratorilor.
• Să depună o cerere-tip completată de părinţi.
• Să demonstreze mentorului că știe legile exploratorului, scopul și structura
asociaţiei.
• Să depună angajamentul exploratorului.
Pentru a deveni instructor, un candidat trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
• Să aibă minimum 18 ani.
• Să fie membru al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.
• Să fie recomandat de comitetul bisericii în care este membru.
• Să participe la o tabără de formare organizată de Conferinţă sau să aibă
calificarea Ghid.
Angajamentul și Legea exploratorului
Angajamentul exploratorului
Prin harul lui Dumnezeu, voi fi un serv al Său, voi iubi pe oameni și voi ocroti
natura. Voi respecta legea exploratorului care pentru mine este:
1. Să studiez și să mă rog zilnic.
2. Să îmi îndeplinesc conștiincios datoria.
3. Să am grijă de corpul meu.
4. Să îmi păstrez conștiinţa curată.
5. Să fiu amabil și ascultător.
6. Să mă port cuviincios în casa Domnului.
7. Să am întotdeauna un cântec în inimă.
8. Să merg oriunde mă trimite Dumnezeu.
Angajamentul instructorului
Prin harul lui Dumnezeu, îi voi însoţi pe tineri pe drumul către Împărăţia Sa.
10
Salutul exploratorilor
Exploratorii salută cu mana dreaptă ridicată, având
degetele unite și palma deschisă înainte. După cum degetele
1
diferă unul de celălalt, dar sunt unite, tot așa exploratorii
declară prin acest gest: „Unitate în diversitate”.
Exploratorii își întind mâna stângă, care este mai aproape
de inimă, ca un simbol al afecţiunii curate, în timp ce ţin
mâna dreaptă ridicată. Când unul dintre ei rostește: Pentru
Domnul, celălalt răspunde: Gata oricând!
Imnul exploratorilor
Semnificaţia siglei și a steagului exploratorilor

Roșu (jertfă) – Ne amintește de Hristos. (Ioan 3,16; Romani 12,1)
Alb (puritate) – Dorim să avem curăţia și neprihănirea lui Hristos în vieţile
noastre. (Apocalipsa 3,5)
Albastru (loialitate) – Scopul exploratorismului este să ne înveţe să fim loiali
lui Dumnezeu, părinţilor, Bisericii.
11
Galben-auriu (desăvârșire) – Standard,
1 etalon. Ţinta exploratorismului este clădirea

unor caractere puternice, desăvârșite pentru
Împărăţia cerurilor. (Apocalipsa 3,18)
Trei laturi (complet) – Desăvârșirea

unităţii lui Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Duhul
Sfânt. Trei domenii ale educaţiei: spiritual,
mental, fizic.
Scut (protecţie) – În Scripturi, Dumnezeu
este numit adesea Scutul poporului Său. (Geneza 15,1, Efeseni 6,16)
Sabie (Biblia) – Sabia este folosită în luptă, iar lupta este câștigată prin ofensivă.
Noi luptăm împotriva păcatului, iar arma noastră este Cuvântul lui Dumnezeu
(Efeseni 6,17). Cuvântul lui Dumnezeu este văzut de asemenea ca o sabie cu două
tăișuri (Evrei 4,12), iar vestirea lui reprezintă o condiţie esenţială a revenirii lui
Hristos (Matei 24,14)..
1.2.2. Organizarea Asociaţiei „Exploratori pentru viitor”
Grupa
Grupa este cea mai mică unitate din Asociaţia Exploratorilor. Ea este formată
în general din 6-8 copii conduși de un mentor. În situaţii speciale, grupa poate fi
formată și dintr-un număr mai mic sau mai mare de copii, însă, atunci când numărul
acestora depășește 9-10, se recomandă împărţirea lor în două grupe.
Mentorul coordonează activităţile grupei, transmite cunoștinţe de ordin teoretic
și practic și îi sfătuiește pe copii.
Copiii pot îndeplini diferite roluri în cadrul grupei, cum ar fi: conducător,
jurnalist (scrib), casier, medic, geograf, biolog, fotograf etc.
Numele grupei este ales de către membrii ei și este inspirat de lucrurile din na-
tură (plante, animale, minerale, roci, stele, constelaţii, fenomene atmosferice etc.).
Deviza grupei este legată de numele acesteia și exprimă în câteva cuvinte ţinta
grupei respective. Se vor căuta nume și devize demne de a fi promovate.
Clubul
Clubul cuprinde totalitatea exploratorilor dintr-o biserică locală. El poate fi
format din una sau mai multe grupe și este condus de un conducător de club.
Conducătorul de club poate invita în comitetul exploratorilor pe alţi instructori
decât cei activi, pe membrii Școlii de Ghizi, care se pregătesc să devină instructori
cărora li se pot atribui sarcini concrete. Acești adolescenţi sunt extrem de valoroși
12
pentru organizaţie, acum și în viitor; de aceea, este bine să li se ofere un rol
activ.
Clubul poate organiza cursuri de calificare sau specializare, activităţi de
1
binefacere, misionare, excursii și alte activităţi recreative, programe în comunitate.
Toate acestea vor fi prezentate comitetului comunităţii printr-un proiect la
începutul fiecărui an și printr-un raport la fiecare sfârșit de an.
Fondurile clubului sunt realizate din contribuţii benevole ale membrilor săi,
din sume din bugetul bisericii locale, care vor fi aprobate de către comitet, și din
donaţii și sponsorizări.
Numele clubului se alege dintre personajele biblice și va fi comunicat la
Conferinţă pentru a fi confirmat. Pe teritoriul unei Conferinţe, nu pot exista
două cluburi cu același nume.
Zona
Zona cuprinde totalitatea cluburilor dintr-o regiune desemnată de către
Conferinţă. Consiliul zonei este format din conducătorii de club din zona respectivă
și este condus de un coordonator de zonă.
13
În cadrul unei zone se pot organiza activităţi similare cu cele ale clubului, cursuri
1 de formare pentru instructori, mini-camporee, tabere și alte activităţi sau

evenimente.
Conferinţa
Conferinţa coordonează programul de exploratori de pe teritoriul ei. Consiliul
de exploratori al Conferinţei este format din coordonatorii de zonă și din alţi
invitaţi și este condus de directorul de Tineret ales de Biserică.
Conferinţa organizează cursuri de formare și de specializări, convenţii, camporee,
tabere.
Uniunea
Uniunea coordonează programul naţional de exploratori. Consiliul naţional de
exploratori este format din directorii de tineret de la conferinţe și asistenţii acestora,
care se ocupă de exploratori, și este condus de directorul de Tineret al Uniunii.
Uniunea păstrează o legătură strânsă cu Diviziunea și Conferinţa Generală și
adaptează programul de exploratori la condiţiile din România: concepe și modifică
programa și materialele ajutătoare (Manualul instructorului de Exploratori,
Carneţelul Exploratorului, specializările, ghiduri pentru calificările instructorilor
etc.), organizează cursuri de formare și de specializări, convenţii naţionale, camporee
sau tabere naţionale.
Diviziunea
Diviziunea este o parte a Conferinţei Generale și are rolul de a oferi consultanţă
de specialitate și de a organiza evenimente pe teritoriul ei. La nivelul Diviziunii,
activitatea de exploratori este coordonată de directorul de Tineret ales la sesiunea
Conferinţei Generale. La solicitarea Uniunilor, poate prezenta cursuri de instruire,
specializări etc. Uniunea Română face parte din Diviziunea Euro-Africa.
Conferinţa Generală
Conferinţa Generală coordonează programul mondial de exploratori. La acest
nivel, programul este condus de un director pentru exploratori ales la sesiunea
Conferinţei Generale.
Conferinţa Generală produce toate resursele și manualele necesare, organizează
camporeea internaţională o dată la cinci ani și, la invitaţia Diviziunilor și Uniunilor,
prezintă cursuri de instruire pe teritoriul acestora.
14
1.2.3. Calificări
Din dorinţa de a-i stimula pe exploratori să-și însușească cunoștinţe și deprinderi
noi, a fost concepută o programă pentru copii și una pentru instructori. În timp ce
1
pentru copii programa urmărește o dezvoltare personală, echilibrată (spiritual,
intelectual, fizic), pentru instructori aceasta conţine mai ales cunoștinţe teoretice
și practice care îi califică pentru lucrarea cu copiii. Programa se exprimă în cerinţe
care au fost redate în caietele de lucru ale copiilor și ale instructorilor. Completarea
în întregime a cerinţelor din programă îl îndreptăţește pe explorator să primească
o calificare corespunzătoare. Există patru calificări pentru copii, denumite Ucenic,
Călător, Mesager și Navigator, și două pentru instructor: Ghid și Master-Ghid. În
cadrul calificării Master-Ghid mai există și două specializări suplimentare, ce pot
fi realizate de către cei ce au ajuns deja la acest nivel și vor să meargă mai departe
în dezvoltarea lor. Specializare în conducere (conducător) și specializare în formare
(formator). Scopul acestei continuităţi în pregătire este:
• să îi formeze mai bine pe cei implicaţi în lucrarea cu exploratorii;
• să îi ajute pe instructori să ţină pasul cu schimbările.
PROGRAMA COPIILOR
UCENIC
Cerinţe de bază
I. Să
fie minimum clasa a V-a.
II. Să
fie învestit explorator.
III. Să
fie membru activ al clubului de exploratori.
IV. Săcunoască și să explice:
A. Angajamentul exploratorului;
B. Legile;
C. Semnificaţia siglei și a steagului exploratorilor;
D. Salutul;
E. Imnul exploratorilor;
F. Imnul grupei.
V. Să cunoască structura organizaţiei și responsabilii la nivel de grupă, club, zonă.
N. A. (Nivel avansat) Să lectureze „Cărarea fericirii”.
Dezvoltare spirituală
I. Să memoreze și să explice textele:
A. Matei 6,9-13;
B. Galateni 5,22-23.
15
II. Să citească din lista pentru adolescenţi a clubului:
1 A. O carte creștină;
B. O carte de cultură generală.
III. Să cunoască biografia unui personaj biblic (numele clubului).
IV. Să știe ordinea cărţilor Noului Testament și să le poată găsi ușor.

N. A. Să aleagă, în urma consultării mentorului său, unul dintre următoarele
personaje din Vechiul Testament: Iosif, Iona, Estera sau Rut. Să facă o
activitate cu grupa despre felul în care sunt ilustrate, în această relatare,
grija iubitoare și eliberarea oferite de Dumnezeu.
Slujire
I. Să se implice într-un proiect de misiune (binefacere, evanghelizare,
ecologic).
II. În urma consultării mentorului, să caute modalităţi prin care poate petrece
cel puţin două ore manifestându-și prietenia faţă de o persoană în nevoie
din comunitatea sa.
N. A. Să aducă cel puţin doi vizitatori la Școala de Sabat sau la întâlnirile
exploratorilor.
Sănătate și condiţie fizică

I. Să discute despre principiile de temperanţă din viaţa lui Daniel și să
participe la o prezentare sau să joace într-o scenetă bazată pe Daniel 1.
II. Să memoreze și să explice Daniel 1,8, apoi să semneze propriul angajament,
arătând motivele pentru care a ales un stil de viaţă în conformitate cu
adevăratele principii de temperanţă.
N. A. Să înveţe principiile unei alimentaţii sănătoase și să se angajeze într-un
proiect de realizare a unui tabel ce va cuprinde principalele grupe de
alimente.
Organizare și planificare
I. Să știe să organizeze spaţiul personal.
II. Să știe să-și planifice lecţiile.
N. A. Să participe la un eveniment al clubului, cum ar fi învestitura, o sărbătoare
sau Ziua Exploratorilor, iar apoi să evalueze evenimentul, pentru a determina
felul în care pot fi făcute îmbunătăţiri.
Studiul naturii
I. Să prezinte lecţiile spirituale învăţate de la un animal sau o plantă din
Biblie, folosind una dintre următoarele metode: a) o discuţie de grup
16
împreună cu instructorul; b) un discurs la ora tineretului; c) un eseu;
d) realizarea unei serii de imagini, tabele sau modele; e) scrierea unei poezii
sau a unui cântec.
1
II. Să cunoască semnele naturale care anunţă starea vremii.
III. Să obţină una dintre următoarele specializări: copaci, flori, mamifere, roci
și minerale.
N. A. Să cunoască și să identifice zece flori sălbatice și zece insecte din zona în
care locuiește.
Viaţa în natură
I. Să poată acorda primul ajutor – nivelul I.
II. Să cunoască felul în care se fac sforile și să demonstreze că știe cum trebuie
să fie păstrată o sfoară. Să știe să facă trei noduri și să le cunoască întrebuin-
ţările.
III. Să cunoască și să respecte regulile drumeţiei – disciplina pe traseu, ocrotirea
naturii, rătăcirea.
IV. Să știe să se orienteze după semnele naturale.
V. Să știe semnele de drum explo.
VI. Să-și pregătească singur bagajul pentru excursia de o zi.
VII. Să obţină specializarea Campare I.
N. A. Să poată realiza un traseu marcat pe o distanţă de 2 km pe care ceilalţi
să-l poată parcurge.
CĂLĂTOR
Cerinţe de bază
I. Să fie minimum în clasa a VI-a.
II. Să fie învestit explorator.
III. Să fie membru activ al clubului de exploratori.
IV. Să cunoască și să explice:
B. Legile;
C. Semnificaţia siglei și a steagului;
D. Imnul grupei.
IV. Să cunoască structura organizaţiei și responsabilii la nivel de grupă, club,
zonă, Conferinţă, Uniune.
N. A. Să lectureze „Cărarea Fericirii” sau o carte asemănătoare despre angajament
și lege.
17
1 I. Să memoreze și să explice textele:

A. Matei 5,22-24;
B. Psalmul 1.

A. O carte creștină;
III. Să cunoască biografia unui personaj biblic.
IV. Să știe ordinea cărţilor Vechiului Testament.
N. A. Să aleagă, consultându-se cu mentorul, unul dintre următoarele domenii:
a) parabolele Domnului Hristos (una dintre ele); b) minunile Domnului
Hristos (una dintre ele); c) predica de pe munte; d) predica despre a doua
venire; și să-și demonstreze cunoștinţele despre învăţăturile Domnului
Hristos, în direcţia aleasă, prin una dintre următoarele modalităţi: a) acti-
vitate de grup; b) susţinerea unui discurs.
Slujire
I. Să se implice într-un proiect de misiune (binefacere, evanghelizare,
ecologic).
II. În urma consultării mentorului, să caute modalităţi prin care să petreacă
cel puţin două ore în biserică, demonstrând prietenie faţă de o altă persoană.
N. A. Să participe la o activitate de evanghelizare și să aducă un prieten
neadventist, care să urmărească programul.

I. Să discute cu mentorul său despre condiţia fizică și despre exerciţiul fizic
regulat în contextul unui stil de viaţă sănătos.
II. Să înveţe despre efectele dăunătoare ale fumatului asupra sănătăţii și
condiţiei fizice și să semneze propriul angajament de abţinere de la folosirea
tutunului.
N. A. Să facă o drumeţie de 8 km și să ţină un jurnal.
I. Să facă evaluarea unei tabere sau a unei excursii (pentru cei care nu au
participat la o tabără).
II. Să cunoască criteriile de alegere a prietenilor.
N. A. Să aibă specializarea „Marș și paradă” sau „Gospodărie”.
18
Studiul naturii
Biblie, folosind una dintre următoarele metode: a) o discuţie de grup
1
împreună cu instructorul; b) un discurs la ora tineretului; c) un eseu;
d) realizarea unei serii de imagini, tabele sau modele; e) scrierea unei poezii
sau a unui cântec.
II. Să cunoască cinci animale ocrotite de lege în România.
III. Să aibă una dintre următoarele specializări: arbuști, insecte, păsări,
geologie.
N. A. Să descrie și să identifice douăsprezece păsări sălbatice și doisprezece copaci
din zona în care locuiește.
Viaţa în natură
I. Să poată acorda primul ajutor – nivelul II.
II. Să înveţe sau să repete nodurile de la nivelul Ucenic. Să înveţe încă trei
noduri și să le cunoască întrebuinţările.
III. Să cunoască și să respecte regulile drumeţiei – îmbrăcămintea, încălţămintea,
alimentaţia și apa, vremea nefavorabilă.
IV. Să știe să se orienteze folosind busola.
V. Să cunoască semnele și marcajele turistice.
VI. Să-și pregătească singur bagajul pentru tabără.
VII. Să obţină specializarea „Campare II”.
N. A. Să planifice meniul pentru o excursie de trei zile, pentru patru persoane.
MESAGER
Cerinţe de bază
I. Săfie minimum în clasa a VII-a.
II. Săfie învestit explorator.
III. Săfie membru activ al clubului de exploratori.
B. Legile;
C. Semnificaţia siglei și a steagului exploratorilor;
D. Imnul grupei.
IV. Să cunoască structura organizaţiei și responsabilii la nivel de grupă, club,
N. A. Să aleagă și să citească o carte din lista pentru adolescenţi a clubului.
19
1 I. Să memoreze și să explice:
A. Matei 7,12;
B. Psalmul 23.

III. Să cunoască istoria unui popor biblic.
IV. Să citească o epistolă (la alegere).
V. Să cunoască modul de utilizare a unei concordanţe.
N. A. Să citească despre prima viziune a Ellenei White și să vorbească despre
felul în care Dumnezeu Își folosește profeţii pentru a-și transmite mesajul
către Biserică.
Slujire
I. Să se implice într-un proiect de misiune (binefacere, evanghelizare, ecologie).
II. Să implice un nou membru în activitatea Școlii de Sabat, a grupei de
exploratori, sau într-un curs biblic prin corespondenţă, Sola Scriptura.
N. A. Să obţină specializarea Viaţa de familie.

I. Să realizeze una dintre următoarele activităţi și să semneze propriul
angajament prin care alege un stil de viaţă fără alcool: a) să participe la o
discuţie în clasă cu privire la efectele dăunătoare ale alcoolului asupra
organismului; b) să asculte sau să vizioneze un material despre alcool sau
alte droguri și să discute despre efectele acestora asupra corpului uman.
N. A. Să participe la o drumeţie de 16 Km și să facă o listă cu hainele necesare.
I. Să știe să-și administreze banii.
II. Să planifice și să conducă un moment devoţional pentru grupa sa.
Studiul naturii
Biblie, folosind una din următoarele metode: a) o discuţie de grup împreună
cu instructorul; b) un discurs la ora tineretului; c) un eseu; d) realizarea
unei serii de imagini, tabele sau modele; e) scrierea unei poezii sau a unui
cântec.
II. Să cunoască opt plante ocrotite de lege în România.
20
III. Să aibă una dintre următoarele specializări: ecologie, stele, plante decora-
tive de apartament, urme de animale.
N. A. Să identifice șase urme de animale sau păsări. Să modeleze trei tipuri de
1
urme.
Viaţa în natură
I. Să poată acorda primul ajutor – nivelul III.
II. Să înveţe sau să repete nodurile de la nivelul Călător. Să mai înveţe încă
trei și să le cunoască întrebuinţările.
III. Să știe să citească și să se orienteze după o hartă.
IV. Să parcurgă un traseu de 15-20 Km.
V. Să obţină specializarea „Campare III”.
N. A. Să obţină specializarea „Orientare”.
NAVIGATOR
Cerinţe de bază
I. Săfie minimum în clasa a VIII-a.
II. Săfie învestit explorator.
III. Săfie membru activ al clubului de exploratori.
B. Legile;
C. Semnificaţia siglei și a steagului exploratorului;
D. Imnul grupei;
E. Ţinta și motoul Tineretului Adventist.
V. Să cunoască structura organizaţiei și responsabilii la nivel de grupă, club,
N. A. Să aleagă și să citească o carte nouă pentru adolescenţi din lista clubului.
I. Să memoreze și să explice textele:
A. Ioan 3,16;
B. Exod 20,1-17.
21
III. Să cunoască biografia lui Isus Hristos.
1 IV. Să cunoască arborele genealogic și credinţa familiei.

N. A. Să aibă specializarea „Creștinul ca cetăţean” sau „Îngrijire personală și
comportament creștin”.
Slujire
I. Să se implice într-un proiect de misiune (binefacere, evanghelizare, eco-
logic).
II. Să participe la o scenetă sau un program despre Samariteanul milos și să
găsească, împreună cu mentorul, modalităţi prin care să facă un serviciu la
trei vecini și apoi să realizeze acest lucru.
N. A. Într-o discuţie de grup și printr-o cercetare personală să își examineze
atitudinea faţă de două dintre următoarele subiecte: a) încrederea în sine;
b) prietenia; c) comportamentul social; d) puterea voinţei.

I. Să discute principiile condiţiei fizice și să ofere o schiţă a programului său
săptămânal de exerciţiu fizic.
II. Să scrie și să semneze un angajament personal în ceea ce privește programul
regulat de exerciţiu fizic.
N. A. Să participe la una dintre următoarele activităţi: a) să facă o drumeţie de
25 km și să ţină un jurnal; b) să călărească pe o distanţă de 15 km; c) să
meargă într-o călătorie cu barca timp de o zi; d) să parcurgă cu bicicleta
10 km; e) să înoate 1 km.
I. Să prezinte în faţa grupei o carieră care îi place și pe care ar putea să o
urmeze.
II. Să conducă ceremonia de deschidere a unei întâlniri de club sau a Școlii de
Sabat.
III. Să ajute clubul sau zona să planifice o activitate specială, cum ar fi o
aniversare, o drumeţie sau o campare pe timpul nopţii.
N. A. Să-și planifice obţinerea unei specializări și apoi să o obţină.
Studiul naturii
I. Să prezinte lecţiile spirituale învăţate de la un animal sau o plantă din Biblie
folosind una dintre următoarele metode: a) o discuţie de grup împreună cu
mentorul; b) un discurs la ora tineretului; c) un eseu; d) realizarea unei serii
de imagini, tabele sau modele; e) scrierea unei poezii sau a unui cântec.
22
II. Să studieze din nou lucrarea de creaţiune și să ţină un jurnal de șapte zile
care să conţină observaţii personale referitoare la cele create în ziua respectivă.
III. Să poată identifica Steaua polară, Triunghiul de vară, Triunghiul de iarnă
1
și Orionul. Să cunoască semnificaţia spirituală a Orionului.
IV. Să obţină o specializare din domeniul naturii, dintre cele neparcurse până
acum.
N. A. Să poată identifica, prin intermediul imaginilor, schiţelor sau direct în na-
tură, una dintre următoarele categorii: a) 20 de frunze de copaci; b) 20 de
roci și minerale; c) 20 de fluturi și molii; d) 20 de păsări.
Viaţa în natură
I. Să poată acorda primul ajutor – nivelul IV.
II. Să știe să folosească următoarele cusături: punct în urma acului, tighel,
coaserea nasturelui, feston, coaserea tivului.
III. Să alcătuiască o schiţă topografică.
IV. Să parcurgă un traseu de 20-30 km.
V. Să obţină specializarea „Campare IV”.
N. A. Să participe la o campare timp de două nopţi. Să-și poată face singur bagajul
sau rucsacul, incluzând echipamentul și hrana necesară pentru o astfel de
ieșire.
N. A. Să obţină o specializare din „Viaţa în natură”.
CALIFICĂRILE INSTRUCTORULUI
GHID
Cerinţe de bază
I. Să aibă minimum 18 ani.
II. Să fi efectuat o perioadă de stagiatură de minimum șase luni și să aibă
dosarul de stagiatură completat (dosarul de activitate).
III. Să fie membru al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea și să aibă
recomandarea comitetului comunităţii și a conducătorului de club.
IV. Să prezinte un extras de activitate pentru perioada de stagiatură, realizat
de conducătorul clubului.
I. Să citească Biblia.
23
II. Să citească Calea către Hristos.
1 III. Să cunoască bibliografia Ellenei G. White.

IV. Să participe la un curs de alcătuit devoţionale și să ţină o meditaţie în faţa
clubului.
V. Să conducă cel puţin de trei ori studiul biblic (la Școala de Sabat sau la o
ocazie evanghelistică).
VI. Să conducă trei studii biblice pentru copii.
VII. Să ajute la desfășurarea unei campanii de evanghelizare sau să petreacă
împreună cu pastorul patru ore în activităţi pastorale.
VIII. Să facă un plan anual prin care să conducă pe un prieten neadventist la
Hristos.
Dezvoltare personală
I. Să citească două dintre următoarele cărţi: Educaţie, Educaţie religioasă pentru
copiii noștri, Îndrumarea copilului.
II. Să citească o carte pentru adolescenţi.
Dezvoltarea capacităţii de conducere

I. Să participe la următoarele seminarii:
A. Conducere I;
B. Comunicare I;
C. Consiliere;
D. Pedagogie.
II. Să organizeze și să conducă un proiect de misiune.
III. Să organizeze și să conducă o ieșire cu o durată de minim trei zile.
IV. Să cunoască și să conducă, de asemenea, câte cinci jocuri dintre următoarele
categorii: mișcare, inteligenţă, cunoaștere, de Sabat.
Îndemânări
Specializări:
I. Povestiri creștine;
II. Prim ajutor – nivel avansat;
III. Orientare;
IV. O specializare din domeniul Natură.
24
MASTER GHID
Cerinţe de bază
1
I. Să fie învestit ghid.
II. Să activeze ca instructor minimum doi ani.
III. Să aibă recomandarea comitetului bisericii.
IV. Să aibă recomandarea coordonatorului de zonă.
V. Să fie coordonat în pregătirea lui de un master ghid acreditat.
I. Să citească o carte de istorie adventă.
II. Să ţină o meditaţie devoţională în faţa comunităţii sau într-o tabără.
III. Să cunoască cele 27 de puncte de doctrină și să le susţină pe fiecare prin
una dintre următoarele metode:
A. Referat;
B. Prezentare orală;
C. Prezentare de studii biblice;
D. Seminar public.
IV. Să studieze o carte din Biblie și să facă un referat pentru aceasta.
V. Să realizeze una din următoarele activităţi:
A. Un seminar evanghelistic sau preevanghelistic de minimum cinci
zile;
B. Un seminar evanghelistic pentru copii, de minimum cinci zile;
C. O școală biblică de vacanţă.
VI. Să ţină un jurnal devoţional timp de o lună.
VII. Să citească Manualul bisericii.
Dezvoltare personală
I. Să citească Sfaturi pentru părinţi, educatori și elevi.
II. Să citească Principiile fundamentale ale educaţiei creștine.
III. Să citească cel puţin două cărţi despre psihologia copilului.
Dezvoltarea capacităţii de conducere

I. Să participe la următoarele seminarii:
A. Conducere II;
B. Comunicare II;
C. Creativitate;
D. Evanghelizare copii și tineret.
25
II. Să citească o carte de leadership.
1 III. Să facă parte din conducerea unei tabere.

IV. Să prezinte planurile detaliate ale unei tabere de vară.
V. Să predea în trei ateliere în cadrul unor tabere.
VI. Să-și fixeze un obiectiv pe care ar dori să-l îndeplinească în slujirea sa.
VII. Să identifice trei roluri pe care ar dori să le îndeplinească în viaţă și să
fixeze câte trei obiective pentru fiecare.
VIII. Să cunoască sarcinile ofiţerului de serviciu.
Îndemânări
Specializări:
1. Resuscitare cardiorespiratorie;
2. Viaţa în natură – master;
3. Trei specializări din Natură.
Confirmarea realizării unei cerinţe se face prin semnătură. Dreptul de a semna

revine celor enumeraţi mai jos, deoarece aceștia sunt implicaţi direct în transmiterea
cunoștinţelor teoretice și practice cerute de programă. În plus, au dreptul de a
semna cei cu o funcţie superioară celei minime necesare și cei care au calificarea
Master Ghid, în cazul în care au fost delegaţi de cei care au drept de semnătură:
- pentru calificările: Ucenic, Călător, Mesager, Navigator – instructorul de
calificări sau mentorul;
- pentru calificarea Ghid – coordonatorul de zonă;
- pentru calificarea Master Ghid – coordonatorul de zonă (dacă are calificarea
Master Ghid), directorul de Tineret de la Conferinţă.
1.2.4. Funcţii
Pentru a confirma conducătorii Asociaţiei Exploratorilor, Biserica Adventistă
atribuie anumite funcţii celor pe care îi socotește potriviţi. Funcţii de conducere
pot primi membrii Bisericii Adventiste și ai Asociaţiei Exploratorilor cu calificări
considerate minime pentru a îndeplini respectivele funcţii.
Funcţia de ajutor al Conducătorului de Grupă nu este considerată drept una
de conducere, de aceea cei care o primesc nu trebuie să fie în mod necesar membri
ai Bisericii Adventiste. Mai jos sunt enumerate calificările minime pentru funcţiile
din Asociaţia Exploratorilor:
- pentru mentor și conducător de club – Ghid;
- pentru coordonatorul de zonă, Conferinţă, Uniune – Master Ghid.
26
În condiţii speciale (lipsa personalului calificat), Biserica poate acorda funcţii
de conducere membrilor Asociaţiei Exploratorilor care au calificări inferioare
minimei cerute. În acest caz, conducătorii de club și coordonatorii de zonă, de
1
Conferinţă sau Uniune pot îndeplini, prin funcţia acordată, prerogativele celor
care au calificare Ghid, respectiv Master Ghid.
27
CAPITOLUL 2
2
DEZVOLTARE SPIRITUALĂ
2.1. Cunoștinţe biblice
2.1.1. Cunoștinţe generale despre Biblie
Autorii Scripturii
Numele
Autenticitatea și veridicitatea Scripturilor
Limbile Bibliei
Popoarele Bibliei
Transmiterea textului
2.1.2. Împărţirea Bibliei
2.2. Texte de memorat

2.3. Rugăciunea și experienţa creștină în dezvoltarea spirituală
2.4. Recomandări pentru bibliografia creștină
2.5. Recomandări pentru bibliografia de cultură generală
CAPITOLUL 2
2
DEZVOLTARE SPIRITUALĂ
„… Și pentru ei cuvântul Domnului va fi: „învăţătură peste învăţătură, învăţătură

peste învăţătură, poruncă peste poruncă, poruncă peste poruncă, puţin aici, puţin
acolo.” (Isaia 28,13)
Societatea și Biserica au nevoie de oameni cu caractere mature, care să exercite

o spiritualitate de înaltă calitate, manifestată prin acte care să aducă binele și
fericirea semenilor. Această nevoie este însă din ce în ce mai puţin satisfăcută.
Astfel de oameni sunt din ce în ce mai rari și, în bună măsură, acest lucru se datorează
faptului că societatea contemporană pune foarte puţin accent pe dezvoltarea spirituală
a tinerei generaţii. Foarte mulţi dintre tinerii ajunși la vârsta biologică de adult
dovedesc că au serioase carenţe în ceea ce privește dezvoltarea spirituală. Această
dezvoltare este o lucrare de o viaţă, care trebuie să înceapă încă din zilele copilăriei.
În planul lui Dumnezeu, începutul zidirii unui caracter pentru veșnicie se face
încă din prima zi de viaţă. Copiii aflaţi la vârsta exploratorilor ar trebui să parcurgă
etapele specifice vârstei lor în privinţa dezvoltării spirituale. Adolescenţa este o
vârstă de importanţă covârșitoare, deoarece acum se pot lua decizii de acceptare a
lui Isus Hristos ca Mântuitor personal.
Studiul Scripturii într-o manieră atrăgătoare, profundă, este sursa unei relaţii
intime cu Dumnezeu. Descoperind prin studiu caracterul lui Dumnezeu manifestat
prin dragostea Sa, taina mântuirii, adevărurile necesare pentru viaţă, cunoașterea
binelui și a răului etc., copilul găsește valorile necesare formării unui caracter
puternic.
„Memorarea textelor biblice este de un real folos pentru copil, care va putea astfel
prezenta adevărul biblic altor persoane, va încuraja pe cineva prin citarea lor, va da
mărturie printr-un comportament model, așa cum făcea și Isus în anii tinereţii, iar în
vremea încercărilor finale, acestea vor fi cuvinte de aur, influenţându-i pozitiv pe cei
din jur. Învăţătura spirituală nu trebuie în nici un caz neglijată, căci frica de Dumnezeu
este începutul înţelepciunii. Educaţia este plasată de unii după religie, dar adevărata
educaţie este religie.” (Ellen White, Sfaturi pentru părinţi, educatori și elevi, p. 108)
30
2.1. Cunoștinţe biblice
Copiii au nevoie să știe că studiul Scripturii îi va face să afle adevărul despre
mântuire și îi va duce la o mai bună cunoaștere a lui Dumnezeu. Aceasta va crea
implicit o relaţie din ce în ce mai puternică cu El.
Cuvântul divin transformă caracterul celui care studiază adevărurile sale.
2
Scriptura devine un cod de valori la care se poate raporta exploratorul și pe baza
căruia își va forma principii solide, care vor constitui baza caracterului. Astfel,
Biblia devine baza principală și călăuza pentru viaţă. Studiul va dezvolta puterea
de discernământ între bine și rău, și capacităţile interioare.
2.1.1. Cunoștinţe generale despre Biblie

Pentru a dori să studieze Biblia, este bine ca exploratorul să știe câte ceva despre
ea și să se încreadă în mesajul ei. Pentru o bună parte dintre exploratori, cunoștinţele
generale despre Biblie sunt cunoscute din familie sau de la Școala de Sabat.
Autorii Scripturii
Biblia a fost scrisă de aproximativ 40 de oameni care au trăit în timpuri și locuri
diferite; dar toţi au fost inspiraţi de unul și același Autor – Dumnezeu. Ei au scris
cele 66 de cărţi ale Bibliei într-o perioadă de 1 600 de ani, păstrând unitatea și
coerenţa mesajului ei.
Numele
Numele „Biblia” provine de la numele orașului Byblos, aflat pe malul
Mediteranei, în Egiptul de astăzi. Aici se fabrica papirusul, materialul de bază
folosit la manufacturarea cărţilor. Cuvântul „Biblia” înseamnă „cărţi” sau „carte”.
Autenticitatea și veridicitatea Scripturilor

Cu toate că este opera mai multor oameni care au trăit în timpuri și locuri
diferite, având temperamente, gândiri și ocupaţii diferite, Biblia nu se contrazice
deloc. Cuvintele ei sunt în totalitate adevărate, iar cărţile care o compun se
completează reciproc. Biblia este un tot unitar.
Cu toate că au trecut mii de ani peste ea, aceasta a rămas neschimbată,
transmiterea ei dovedind o acurateţe extraordinară. Astfel, Bibliile pe care le folosim
astăzi au același text cu cel al manuscriselor din Antichitate. Profeţiile biblice
împlinite vin și ele să confirme autenticitatea Scripturii, iar descoperirile arheologice
din ultimele secole nu fac altceva decât să înlăture îndoielile care se ridicaseră cu
privire la veridicitatea Bibliei.
31
Limbile Bibliei
Limbile în care au fost scrise cărţile Bibliei sunt ebraica (cea mai mare parte a
Vechiului Testament), aramaica (unele capitole din Vechiul și din Noul Testa-
ment) și greaca (cărţile din Noul Testament, exceptând Evanghelia lui Matei).
2 Exemple de scriere ebraică:
Exemple de scriere greacă:
Popoarele Bibliei
Istoria unui popor constituie o sursă bogată de lecţii de viaţă. În urma studiului
ei, se poate afla ce anume a dus la dispariţia lui sau ce anume l-a făcut să prospere;
cum a influenţat popoarele din jur și ce anume a lăsat în urma lui.
Biblia amintește numele multor popoare pe paginile ei. Mai jos, vor putea fi
regăsite cele mai importante dintre ele, prezentate în ordine cronologică, fără a fi
omise rolul și influenţa pe care au exercitat-o.
Canaaniţii
Canaanul este, în mod tradiţional, spaţiul cuprins între Peninsula Sinai și
Eufratul Mijlociu, desemnat cu tripla denumire de Siria, Fenicia, Palestina, noţiuni
geografice moderne care nu reflectă în mod exact realităţile etnice, culturale și
politice ale zonei. Cercetările arheologice îi plasează pe canaaniţi pe teritoriul
Israelului de astăzi, cu cel puţin șase sute de ani înaintea expediţiilor militare ale
lui Iosua.
Pe lângă amoriţi și canaaniţi, mai existau și alte etnii care populau aceste locuri.
Astfel, termenul „canaaniţi” a ajuns să desemneze un amestec de popoare. Din
relatarea Bibliei, aflăm despre cetăţi cu numele de: Ierihon, Lachis, Ai, Hebron,
Debit și Haţor.
Religia canaaniţilor a fost o mărturie a decăderii și imoralităţii unei societăţi
desprinse de Dumnezeu. Zeul suprem era un fel de personificare a fertilităţii și a
ploii. Baal nu este un nume propriu, ci unul generic pentru „zeu”. Starea decăzută
a canaaniţilor a atras mânia lui Dumnezeu și hotărârea Lui de a-i nimici cu
desăvârșire (Deuteronom 7,2-5).
Evreii au pătruns pe teritoriul Canaanului în anul 1405 î.Hr., dar n-au distrus
în întregime popoarele ţării, prezenţa lor acolo constituind pentru ei o permanentă
ispită în direcţia idolatriei.
32
Marele dar lăsat omenirii de către canaaniţi este alfabetul, inventat între 2000
și 1600 î.Hr.
Filistenii
Cu mult înainte ca evreii să intre în Ţara Făgăduinţei, strămoșii lor i-au întâlnit pe
filisteni în sud-vestul Canaanului (Asdod, Ascalon, Ecron, Gat și Gaza). Filistenii
2
s-au așezat în această zonă în calitate de mercenari (persoană angajată contra cost
într-o armată străină), în serviciul statului egiptean. Nu li se poate preciza etnia și
nici patria. Există indicii care atestă că au participat la invazia „popoarelor mării”.
În Biblie, filistenii sunt menţionaţi în mod deosebit în două perioade
istorice distincte: pe vremea lui Samson și în timpul împăraţilor Saul și David,
când au jucat un rol foarte important în viaţa culturală și politică a Palestinei,
între 1200-1000 î.Hr.
Samson a rămas celebru prin vitejia arătată în luptele cu filistenii (Judecători
13-16). În timpul lui Eli, filistenii au încercat să cucerească toată ţara evreilor. Pe
vremea lui Samuel, filistenii au distrus cetatea Silo, care era un centru de închinare
al evreilor. Saul, cel dintâi împărat al Israelului, a căzut pe câmpul de luptă într-
un conflict cu filistenii (1 Samel 31,1-4). David s-a luptat și el cu aceștia, biruindu-i
și punând capăt dominaţiei lor asupra evreilor.
Filistenii au reprezentat o ameninţare continuă pentru israeliţi. Chiar și după
unificarea statului evreiesc, filistenii au rămas independenţi, producând ulterior
tulburări ocazionale. Deși niciodată nu au stăpânit o porţiune mare de pământ,
de la numele lor își trage denumirea Palestina, ţara din vestul Iordanului.
Nebucadneţar, împăratul Babilonului, și-a extins dominaţia asupra întregii lumi
cunoscute atunci. El a cucerit și cetăţile filistenilor, iar pe locuitori i-a deportat
pe alte meleaguri ale imperiului.
Egiptenii
În zona Văii Nilului, una dintre cele mai fertile regiuni din Orientul Apropiat,
apar, în jurul anului 3 000 î.Hr., primele așezări ale puternicului regat egiptean
de mai târziu. Pentru început, ele se grupează în două regate: Egiptul de Sus
(pe cursul mijlociu al fluviului) și Egiptul de Jos (în zona Deltei Nilului). În anul
3200 î.Hr., regele Menes unifică cele două regate într-un singur stat și stabilește
noua capitală la Memfis. Acest prim rege al Egiptului unit a instaurat o dinastie
de regi sau, faraoni. De-a lungul istoriei popoarelor din Orientul Mijlociu,
Egiptul și Babilonul au fost cele două mari centre de putere militară și
politică. Construcţiile ridicate în cinstea zeilor și a faraonilor, templele și piramidele
care stârnesc și astăzi admiraţia oamenilor, dovedesc bogăţia și puterea regatului.
33
La puţin timp după sosirea în Cannan (circa 2000 î.Hr.), Avraam a mers în
Egipt ca să scape de foamete (Geneza 12,10). Tot în Egipt avea să ajungă și Iosif,
după ce a fost vândut de fraţii săi (Geneza 37,12-36). Tânărul evreu, ajuns să fie
înălţat ca mare demnitar, și-a invitat familia să se mute în Egipt.
2 În perioada sa de apogeu, perioada Regatului nou (1500-1170 î.Hr.), Egiptul
stăpânește cea mai mare parte a Văii Nilului, Peninsula Sinai și Palestina, până la
ţărmurile Eufratului. Anul 1200 î.Hr. este considerat anul plecării evreilor din
Egipt sub conducerea lui Moise.

După ieșirea evreilor din Egipt, puternicul Imperiu Egiptean s-a prăbușit și
ţara a devenit o putere politică și militară de mâna a doua.
Pe vremea lui David și Solomon (circa 1000 î.Hr.), prin providenţa divină,
slăbiciunea Egiptului le-a oferit evreilor posibilitatea să devină o naţiune puternică,
cu influenţă asupra întregii lumi civilizate de atunci. Egiptul mai poate fi regăsit
și în profeţiile lui Isaia, în cadrul cărora evreii din Iuda sunt condamnaţi pentru că
doreau să încheie alianţe politice cu Egiptul pentru a scăpa de ameninţarea invaziei
asiriene.
Egiptenii au fost un popor cu o religie politeistă, având numeroși zei. Mulţi
dintre ei erau personificări ale forţelor naturii (Soarele, Nilul, Pământul, Luna,
Oștirea cerului etc.). După anul 1000 î.Hr., Egiptul va decădea și va fi cucerit pe
rând de către asirieni, babilonieni, persani și macedoneni.
Mesopotamienii
Termenul de civilizaţie mesopotamiană este un termen generic. În realitate,
Mesopotamia a însumat contribuţiile civilizatoare și culturale a trei popoare
distincte, a căror istorie s-a desfășurat pe acest teritoriu. Cei mai vechi, sumerienii,
au ocupat sudul ţării, de-a lungul coastei Golfului Persiei. Au urmat akkadienii,
de origine semită, stabiliţi în zona centrală, fondatorii Babilonului. În fine, asirienii,
erau triburi războinice pornite din regiunile muntoase din nord.
Sumerienii au apărut în sudul Mesopotamiei la începutul mileniului IV î.Hr.
În aceeași perioadă au apărut primele orașe-state, state independente, adminis-
trate de un rege.
Akkadienii apar în regiunea centrală a Mesopotamiei, la începutul mileniului
III î.Hr., întemeind importante centre politice și economice ca Akkad, Kis și
Babilon. Regele Sargon I (2334-2278 î.Hr.) unifică teritoriul dintre Tigru și Eufrat
și întemeiază puternicul stat akkadian-babilonian.
Regatul sumerian se prăbușește în urma atacurilor triburilor de amoriţi și elemiţi.
De acum înainte, civilizaţia și cultura mesopotamiană se vor dezvolta sub o adevărată
hegemonie a unui oraș akkadian din centrul Mesopotamiei, care, în timpul
34
următoarelor două milenii, va rămâne cel mai important centru economic, politic
și cultural din Orientul Apropiat: Babilonul.
Hammurabi (1792-1750 î.Hr.) a fost un reprezentant de seamă al acestei perioade.
El a organizat societatea după un cod strict de legi scrise, o adevărată operă
juridico-administrativă a Orientului Antic, așa-numitul „Cod al lui Hammurabi”.
În această perioadă, Avraam a părăsit orașul Ur, aflat în sudul Mesopotamiei
2
(Geneza 11,27-32).
Istoria Babilonului este o înșiruire de conflicte cu Asiria, puternicul vecin de la
nord, până în 605 î.Hr., când a ajuns împărat în Babilon un om remarcabil,
Nebucadneţar. În cei 42 de ani de domnie, el a clădit un imperiu care se întindea
de la nord-vestul Mării Mediterane până la porţile Egiptului, până la Marea Roșie
și până la Golful Persic. Îndelungata și extraordinara dominaţie exercitată de
Nebucadneţar asupra lumii de atunci este amintită de câteva ori în cărţile Bibliei
(2 Regi 24,10-17; Daniel 1,1-3). În anul 586 î.Hr., oștile lui Nebucadneţar au cucerit
și dărâmat Ierusalimul. Cetăţenii regatului lui Iuda au fost duși în Babilon ca robi
(2 Cronici 36,6-13).
Extraordinara putere a Babilonului este scoasă în evidenţă de visul lui Nebucadneţar,
în care acest imperiu era simbolizat de capul de aur (Daniel 2,37-45). Puterea
Babilonului s-a frânt în anul 539 î.Hr., când cetatea a fost cucerită de mezi, pedeapsă
vestită de profeţii Ieremia și Isaia (Isaia 14,22; 21,9; 43,14; Ieremia 50,9; 51,37).
Asirienii
În mileniul al II-lea î.Hr., triburile asirienilor ocupau o regiune nu prea întinsă
din nordul Mesopotamiei. Începutul istoriei lor este legat de ascensiunea
orașelor-stat de pe ţărmul stâng al Tigrului. Asiria s-a ridicat la poziţia de mare
putere sub Salmanasar I (1274-1245 î.Hr.) care, după supunerea Babilonului,
nu a ezitat să se intituleze „rege al lumii”. Urmașii săi au continuat această
politică expansionistă. Dintre urmașii săi, Sargon II este cel sub a cărui domnie
(721-705 î.Hr.), Asiria atinge culmea puterii. De numele său sunt legate victoriile
asupra coaliţiei militare a Siriei cu Egiptul, transformarea regatului Israel în
provincie asiriană și deportarea a 30 000 de evrei.
Asirienii sunt consideraţi cel mai crud popor, stăpânirea asiriană răspândindu-se
și fiind întreţinută printr-un climat de teroare. Resentimentul colectiv este ilustrat
cum nu se poate mai bine de atitudinea profetului Iona. Un Dumnezeu care Se
preocupa de salvarea cetăţii asiriene Ninive este peste puterea de înţelegere și
acceptare a acestui evreu. Cartea întreagă a profetului Naum este și ea dedicată
Asiriei. Prezicerile lui Naum păreau incredibile și irealizabile, dar, în 612 î.Hr.,
babilonienii și mezii au format o coaliţie și au împlinit judecata rostită de Dumnezeu
asupra Asiriei.
35
Perșii
Poporul persan este un popor indo-european, localizat la est de Golful Persic,
într-o regiune care se numește Farsistan, o zonă de contact între Orient și
Occident, cuprinsă între fluviile Tigru și Indus, Marea Caspică, Golful Persic și
2 Oceanul Indian. Persia a receptat și asimilat, a transmis sau a intervenit în experienţa
istorică a multor popoare din jur, crescând ea însăși și difuzând forme culturale și
de civilizaţie originale.
Începuturile istoriei și civilizaţiei persane propriu-zise se situează în jurul anului

1000 î.Hr. Perșii își fac o apariţie spectaculoasă în scrierile biblice cu prilejul intrării
în Babilon a lui Cirus cel Mare (557-530 î.Hr.), întemeietorul statului
persan. Acesta va iniţia o serie de cuceriri, realizând în numai 30 de ani cel mai
mare imperiu cunoscut până atunci. El a unificat triburile mezilor și perșilor și a
supus orașele grecești de pe litoralul mediteranean.
În anul 539 î.Hr., Cirus a cucerit Babilonul fără nici un fel de luptă. Devierea
cursului Eufratului a permis atacatorilor să intre în oraș prin albia secată a râului.
În spiritul politicii de pace instaurate în întregul imperiu, în anul 538 î.Hr.,
evreii au fost lăsaţi să se întoarcă în Israel. Aceștia au luat cu ei tezaurul templului
din Ierusalim pentru reconstrucţia căruia au primit permisiunea regelui. Cărţile
biblice ale lui Ezra, Neemia, Estera și în parte a lui Daniel aparţin perioadei
Imperiului Persan sub domnia lui Cirus și a regilor care i-au urmat. Graniţele
Imperiului Persan se întindeau de la răsărit pănă în India. Sub controlul lui se
aflau Turcia și Egiptul. Darius I (521-486 î.Hr.) a cucerit Macedonia în anul 513 î.Hr.
Fiul său, Xerses I (biblicul Ahașveroș, 486-465 î.Hr.), a înaintat în sud până la
Atena, înainte de a purta bătălia navală de la Salamina (480 î.Hr.).
Perșii au avut un sistem legal riguros. Daniel pomenește în cartea sa despre
„legea mezilor și perșilor” (Daniel 6,8-9). Cartea Esterei este o cronică în care
citim evenimente de la curtea împăratului Ahașveroș, din secolul al V-lea î.Hr. Din
citirea ei ne putem da seama de obiceiurile timpului.
În pofida atacurilor grecilor și a răscoalelor din Egipt, perșii au reușit să-și
păstreze imperiul timp de 200 de ani. În anul 333 î.Hr., Alexandru cel Mare a
traversat Helespontul și i-a învins cu ușurinţă pe perși, înaintând până în India și
răspândind cultura greacă.
Probabil că, dintre toate popoarele care au trăit în partea superioară a Tigrului
și Eufratului, mezii și perșii au avut cea mai mare influenţă asupra vieţii evreilor.
Cetăţi renumite: Persepolis, capitala ceremonială a imperiului, Ecbatana,
capitala Imperiului Mezilor, Susa, capitala politică și administrativă a Imperiului
Persan – toate acestea zac astăzi sub un strat gros de pământ. Doar arheologii mai
descoperă câte o bibliotecă de plăcuţe de lut sau rămășiţa unui zid înalt de zeci
de metri. Persia străveche poate fi localizată astăzi pe teritoriul Iranului.
36
Grecii
Cadrul geografic în care vor apărea și vor evolua civilizaţia și cultura grecilor
cuprinde nu numai Grecia continentală, ci și coasta apuseană a Asiei Mici, insulele
Mării Egee, iar mai târziu, coloniile din sudul Italiei și Sicilia. Grecia continentală
este o regiune săracă. Relieful accidentat și lipsa căilor de comunicaţie au
determinat fracţionarea politică, proprie istoriei Greciei, și i-au împins pe greci
2
spre singurele căi de comunicaţie accesibile: cele maritime. Popoarele care au apărut
în acest spaţiu în jurul anului 2000 î.Hr. aparţineau ramurii indo-europene.
Grecii din vremurile biblice au ocupat o suprafaţă mult mai mare decât ţara numită
astăzi Grecia. În secolul al V-lea î.Hr., cel mai vestit oraș din Grecia era Atena.
Atenienii au avut un rol important în contracararea a două mari atacuri pe
care perșii le-au întreprins asupra Greciei în 490 și 480 î.Hr. Atena a devenit un
centru politico-cultural. Viaţa din Atena reprezenta exemplul perfect al modului
de viaţă grecesc. Grecii antici aveau un sistem de guvernare democratic, termen
prin care ei înţelegeau că fiecare cetăţean trebuia să contribuie la bunul mers al
cetăţii. Prin „treburile cetăţii” se înţelegea „politica”.
Grecii erau un popor înzestrat, inteligent și îndreptat spre polemică, cu o mare
dragoste de libertate și cu simţul frumosului în artă și literatură. Însă Grecia a fost
dezbinată și slăbită de războaiele locale. După anul 336 î.Hr., Alexandrul cel Mare,
regele Macedoniei, a cucerit toată ţara. Alexandru s-a dovedit a fi un soldat
excepţional: a înfrânt marele Imperiu Persan și a cucerit teritorii până în India. El
era mai mult decât un cuceritor, ţelul său fiind acela de a răspândi limba și civilizaţia
greacă. Însă speranţele sale nu s-au împlinit. Alexandru a murit foarte tânăr, iar
cei patru generali ai săi au împărţit Imperiul Macedonean. Perioada ce i-a urmat
este cunoscută sub numele de „epoca elenistică” (hellen însemnând grec). În această
perioadă, limba greacă a devenit limbă internaţională în estul Mediteranei și chiar
mai departe.
În secolul al II-lea î.Hr., Vechiul Testament a fost tradus în grecește la Alexandria,
în Egipt, traducere ce a fost numită și Septuaginta. În anul 146 î.Hr., romanii au
distrus Corintul, fapt ce a însemnat sfârșitul libertăţii politice în Grecia. Cuceritorii
romani au preluat ideile grecilor. Limba greacă a fost numită limbă oficială în
jumătatea de răsărit a Imperiului Roman. De aceea, Noul Testament a fost scris în
limba greacă. Întâlnirea poporului grec cu creștinismul a avut loc chiar în Atena,
oraș considerat de Pavel ca fiind plin de imagini religioase.
Romanii
Începuturile Romei au fost multă vreme învăluite în legenda lui Romulus și
Remus, preluată și transmisă de istoriografia oficială reprezentată de Titus Livius.
Arheologii și istoricii moderni au stabilit cu destulă precizie adevărul istoric, plasând
orașul în Latium, regiune ocupată de latini în valea Tibrului.
37
Timp de secole, Roma a fost un mic oraș-stat de războinici. Cetatea era bine
situată la trecerea fluviului Tibru prin centrul Italiei. Treptat, Roma a cucerit mai
multe teritorii, iar prin anul 275 î.Hr. controla întreaga Italie. Roma s-a dezvoltat
prin război, dar și printr-o politică de alianţe prin care se garanta cetăţenia romană
aliaţilor, precum și alte drepturi. De la bun început, romanii s-au dovedit a fi buni
2 organizatori. Ei au construit drumuri bune și au unificat întreaga Italie. Romanii
erau practici, loiali statului, muncitori și disciplinaţi.
Roma avea să devină în scurt timp o putere mondială, prin cucerirea teritoriilor.
Însă un imperiu mondial nu se putea guverna în același mod ca și un oraș mic.

Drept rezultat, în primul secol î.Hr. au avut loc câteva războaie civile. Era nevoie
de armate mari și de o organizare precisă. În anul 63 î.Hr., generalul Pompei
ocupă Ierusalimul. Din acel moment, Roma instituie controlul asupra Palestinei.
După mulţi ani de război, în 27 î.Hr., Octavian aduce pacea și primește titlul de
„Augustus”. El exercita un control total asupra armatei, devenind, în fapt, primul
conducător cu prerogative de împărat. A unit întreaga lume mediteraneană într-un
imperiu în care a instaurat pacea și liniștea.
Isus Hristos S-a născut în vremea lui Augustus. Învăţătura, moartea și învierea
Sa au avut loc sub domnia următorului împărat, Tiberiu (14-37 d.Hr.). Apostolul
Pavel a călătorit în timpul domniei lui Claudius (41-54 d.Hr.) și Nero (54-68 d.Hr).
În vremea aceea, Roma era centrul lumii. După căderea Ierusalimului, creștinii s-au
confruntat cu noi probleme. Împăratul Domiţian (81-96) a insistat să fie venerat
ca zeu. Persecutarea creștinilor a continuat în Imperiul Roman până în anul 313,
când, în urma edictului de la Milan, creștinismul a devenit religia oficială a
imperiului, în timpul lui Constantin cel Mare.
Transmiterea textului
Scrierile sfinte au ajuns la noi prin intermediul manuscriselor. Ele au fost copiate
de către scribi pe papirus (un fel de hârtie, obţinută prin prelucrarea plantei cu
același nume), pergament (făcut din piei de oi, capre, antilope și alte animale),
velum (fabricat din piei de viţel, de obicei vopsit), ostraca (ceramică nesmălţuită).
Instrumentele de scris erau: dalta – folosită pentru a scrie în piatră, stiletul –
pentru a zgâria ostraca, tocul – utilizat pentru a scrie pe pergament, velum sau
papirus. Cerneala de scris era făcută dintr-un amestec de funingine, cauciuc, apă,
cărbune și suc de plante. O dată cu apariţia hârtiei și a tiparului, s-a ușurat mult
munca de transcriere și transmitere a Bibliei.
2.1.2. Împărţirea Bibliei

Cunoașterea împărţirii Bibliei le poate fi de mare ajutor copiilor pentru a avea
o privire de ansamblu și o gândire sistematică. Biblia conţine 66 de cărţi împărţite
în două secţiuni: 39 de cărţi alcătuiesc Vechiul Testament și 27 de cărţi, Noul
38
Testament. Pentru a găsi mai repede textele biblice, copiii trebuie să cunoască
ordinea cărţilor Vechiului și Noului Testament. De asemenea, ei trebuie să fie
familiarizaţi cu secţiunile acestora.
Împărţirea în capitole și versete nu a aparţinut iniţial Bibliei. Aceasta a fost
făcută ulterior, pentru o mai ușoară utilizare a textului biblic.
Împărţirea Bibliei în 1 189 de capitole datează din 1205, an în care a fost realizată 2
de către arhiepiscopul englez Stephan Lanton, din Cambridge. Împărţirea în versete
a fost realizată de editorul Robert Sthephanus în anul 1551, Paris (31 173 de versete).
Secţiunile Vechiului Testament
Tora (nume ebraic care înseamnă „lege”) cuprinde primele cinci cărţi ale Bibliei,
numite și „Cărţile lui Moise”, deoarece au fost scrise în mare parte de acesta. Ele
cuprind istoria creaţiunii, a patriarhilor și a formării poporului Israel. Poartă numele
de „Lege” pentru că în ele sunt descoperite legile lui Dumnezeu.
Cărţile istorice sunt cele cuprinse între Iosua și Estera. Ele prezintă istoria lui
Israel de la intrarea în Canaan, la robia babiloniană și până la reîntoarcerea din
Babilon, unde poporul Israel s-a aflat în robie.
Cărţile poetice. În componenţa acestei secţiuni intră: cartea lui Iov, Psalmii,
Proverbele, Eclesiastul și Cântarea Cântărilor. Sunt cărţi care tratează subiecte di-
verse sub o formă poetică.
Profeţii mari. Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Ezechiel și Daniel sunt profeţii
care au scris în special despre robia babiloniană. Sunt numiţi profeţi mari și datorită
volumului profeţiilor lor.
Profeţii mici. Această secţiune reprezintă scrierile profeţilor de la captivitatea
babiloniană până la reîntoarcerea în Israel (având în vedere chiar și mici perioade
din aceasta). Sunt cărţile cuprinse între Osea și Maleahi.
Secţiunile Noului Testament

Cărţile istorice cuprind cele patru Evanghelii (Matei, Marcu, Luca, Ioan), care
descriu viaţa și lucrarea Domnului Hristos, și cartea Faptele Apostolilor, care relatează
secvenţe legate de apariţia și dezvoltarea creștinismului primar, surprinzând mai
ales aspecte din activitatea misionară a apostolului Pavel.
Epistolele sunt scrisori trimise de apostoli și credincioși ai bisericii creștine
primare către credincioșii din diferite locuri unde s-au înfiinţat comunităţi creștine.
Ele urmăresc învăţarea, încurajarea, sfătuirea și uneori mustrarea celor cărora le
sunt trimise scrisorile. Autorii epistolelor sunt: Pavel, Petru, Ioan, Iuda și Iacov.
O carte profetică – Apocalipsa – este scrisă de apostolul Ioan în urma viziunii
primite din partea lui Isus Hristos, în perioada în care s-a aflat în exil pe insula
Patmos. Este o carte revelatoare care dezvăluie în mod profetic istoria umană și,
în mod special, zilele finale ale omenirii. Ea a stat la baza formării mișcării advente,
împreună cu cartea lui Daniel.
39
2.2. Texte de memorat
I. UCENIC
Matei 6,9-13
2 Galateni 5,22-23
II. CĂLĂTOR
Matei 5,22-24
Psalmul 1
III. MESAGER
Matei 7,12
Psalmul 23
IV. NAVIGATOR
Ioan 3,16
Exodul 20,1-17
2.3. Rugăciunea și experienţa creștină în

dezvoltarea spirituală
Pe lângă studiul Scripturii și al altor cărţi care ajută la dezvoltarea spirituală,
cele două lucruri menţionate în titlul subîmpărţirii au un rol foarte important în
acest domeniu. Nu poate exista viaţă spirituală fără rugăciune și fără o experienţă
personală legată de aceasta.
„Ideea că rugăciunea nu este esenţială este unul dintre șiretlicurile cele mai
reușite ale Satanei în a distruge suflete. Rugăciunea înseamnă comuniune cu
Dumnezeu – izvorul înţelepciunii, sursa de tărie, de pace și fericire.” (Ellen White,
Îndrumarea copilului, p. 403)
Instructorii au datoria de a-i ajuta pe copii să înţeleagă rolul rugăciunii în viaţa
lor și de a-i călăuzi în trăirea unei vieţi de rugăciune. De asemenea, ei îi pot
îndemna cu mult tact să experimenteze în mod practic o viaţă spirituală care are ca
bază studiul Scripturii și rugăciunea. Aceasta este o experienţă cu Hristos.
Citirea unor cărţi despre rugăciune și experienţă creștină, studiul Bibliei cu
privire la aceste subiecte și experienţa personală îi vor ajuta pe instructori să poată
fi mai eficienţi în privinţa aceasta.
40
2.4. Recomandări pentru bibliografie creștină
Pe lângă studiul Bibliei, exploratorii vor avea ocazia în cei patru ani să citească
și alte cărţi care vor contribui atât la dezvoltarea lor spirituală, cât și la îmbogăţirea
cunoștinţelor de cultură generală. În fiecare an, programa prevede citirea unei
cărţi creștine și a uneia de cultură generală.
2
Iată câteva recomandări de cărţi creștine:
Albert Schweitzer (Viaţa și lucrarea lui)
Argatul – Kristina Roy
Batalioanul „pâine coaptă” – George Uba
Bileţelele lui Tomi – W. Heiner
Buana
Ca stelele – Hazel Mc. Elhany Greer
Cântecul Evei – June Strong
Cei trei prieteni – Kristina Roy
Cele patru lumânări – Patricia St. John
Cuibul deasupra prăpastiei – I. Kuhn
Dacă vrei să umbli pe apă, trebuie să cobori din barcă – John Ortberg
Diamantele lui Sunanda
Din jurnalul lui George Müller – R. Short
Drumul de argint – Patricia St. John
Eldorado
Eroii tenacităţii – Elise Sommer
Gândește cutezător – Ben Carson, M.D. și Cecil Murphey
George Müller – A. T. Pierson
Hudson Taylor – Ph. Thompson
În ţara soarelui – Kristina Roy
Joni – Joni Eareckson
Jurnalul unei fete de 14 ani
Lacrima Hermonului – Gill Pey
Mâini înzestrate - Ben Carson, M.D. și Cecil Murphey
Mari minuni prin rugăciuni – Roger I. Morneau
Mari predicatori – Harold L. Calkins
Memoria clepsidrei
Moartea unui guru – R. Maharaj
Noaptea strâmtorării – Gill Pey
41
O floare pentru fiecare
O inimă în inima Africii (viaţa lui D. Livingston)
Pe urmele lui Livingston – Harry Anderson
Pilot misionar – David Gates
2 Pitcairn – Dumitru Popa

Povestiri de demult – Miriam Hardince
Povestiri pentru părinţi și copii – Ellen White
Prin porţile splendorii – E. Elliot
Proiect Sunlight – June Strong

Răspunsuri supranaturale incredibile – Roger I. Morneau
Roky, tatuatul – Michel Ackermann
Să nu frângi inima băiatului
Scăpare la Dumnezeu – Jim Hochnberger
Secretul junglei – Patricia St. John
Sectanţii – Kristina Roy
Sefora – Lois Erickson
Steaua luminii – Patricia St. John
Supriza din zori – Patricia St. John
Umbra celui Atotputernic – E. Elliot
Un erou neobișnuit – Franciss Doss
Unica rezolvare – Patricia St. John
Uriașul mic de statură – Mabel Robinson Miller
Urme în zăpadă – Patricia St. John
Viaţa și lucrarea lui George Müller – Ch. Challand
Voi muri în libertate – Noble Alexander, Kay D. Rizzo
Vrăjitorul din Insula Marelui Sangir – Notma Youngberg
Yente – L. Bucksbazen
Yoneko – B. Palmer
2.5. Recomandări pentru bibliografia de

cultură generală
La nivelul cărţilor de cultură generală, se va vorbi despre cărţi ce conţin biografii
ale unor oameni celebri - exploratori, muzicieni, oameni de știinţă -, cărţi despre
diferite aspecte din natură, jurnale de călătorie și lista ar putea continua cu orice
carte ce îi oferă exploratorului ocazia de a-și îmbogăţi bagajul de cunoștinţe. Lista
următoare conţine câteva titluri cu caracter orientativ:
42
Călător prin Australia – Dragoș Corlăţeanu
Cu săniile spre Polul Nord – Fridtjof Nansen
Drumeţind prin… drumeţie – Claudiu Vodă
Enciclopedia descoperirilor geografice
Enciclopedia practică a copiilor
Expediţia Kon-Tiki – Thor Heyerdahl
2
Expediţiile Ra – Thor Heyerdahl
Flora României – Ion Simionescu
Hronicul și cântecul vârstelor – Lucian Blaga
Mari navigatori în jurul lumii – Alexandru Retinschi
Meteorologie… fără formule – Ioan Stăncescu
Nobel contra Nobel
Nu i-a călăzit Steaua Polară – Alina și Czeslaw Centkiewicz
Orizonturi polare – Alexandru Retinschi
Peșteri din România
Povestiri istorice – Dumitru Almaș
Povestiri despre cutezători – Mihail Drumeș
Roald Amundsen – A. Iacovilev
Spre Sud – Emil Racoviţă
Tinereţea lui Brâncuși – V.G. Paleolog
Ultima expediţie – Robert Scott
Viaţa lui Mihai Eminescu – G. Călinescu
43
CAPITOLUL 3
SLUJIRE
3
Slujire
3.1. Proiecte
3.1.1. Proiecte pentru biserica locală
3.1.2. Proiecte educative
3.1.3. Proiecte ecologice
3.1.4. Proiecte sociale
3.1.5. Proiecte recreative
3.1.6. Proiecte (pre)evanghelistice
CAPITOLUL 3
3 SLUJIRE
Slujire
„Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni,
ca unii care știţi că veţi primi de la Domnul răsplata moștenirii. Voi slujiţi Domnului
Hristos.” (Coloseni 3,23.24)
Înţeleasă în contextul creștin, slujirea este una dintre consecinţele acceptării

de către o persoană a credinţei în Isus Hristos. Este o punere în practică a acestei
credinţe. Creștinismul urmează exemplul lui Hristos, care, prin viaţa și învăţăturile
Sale, a oferit semnificaţia cea mai corectă a slujirii.
În sensul acesta, slujirea poate fi privită și în cadrul programului de exploratori
ca o manifestare a credinţei copiilor. Ea trebuie să fie urmarea experienţei lor
personale cu Hristos.
„Este adevărat și astăzi că cei mai receptivi la învăţămintele Evangheliei sunt
copiii; inima lor este deschisă influenţelor divine și este în stare să reţină învăţăturile
primite, și copiii cei mici pot să fie creștini și să aibă o experienţă potrivită vârstei
lor.” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 478)
Este deci de dorit să se urmărească stimularea slujirii având ca bază relaţia pe
care copiii o au cu Dumnezeu.
3.1. Proiecte
Copiii înscriși în programul de exploratori sunt la vârsta la care pun bazele unei
relaţii directe și personale cu Dumnezeu. Îi putem ajuta în direcţia aceasta
implicându-i în proiecte ce vizează slujirea altora: „Făcându-ne de folos celorlalţi,
Îl vom cunoaște mai bine pe El. Legea slujirii este legătura care ne unește cu
Dumnezeu și cu ceilalţi oameni.” (Parabolele Domnului Hristos, pag 326)
Activităţile făcute spre binele semenilor sau al societăţii în general pot
determina la unii dintre copii dorinţa de a avea o experienţă cu Hristos. Ei pot fi
46
sensibilizaţi de ceea ce văd și ce fac și pot să conștientizeze nevoia lor după Hristos.
În cazul acesta se poate vorbi despre slujire ca scop, și anume acela de a crea cadrul
convertirii.
Scopurile slujirii:
• Să ofere cadrul punerii în practică a credinţei copiilor;
• Să le dezvolte caractere dispuse slujirii semenilor;
• Să îi facă pe cei implicaţi să se simtă utili și să aibă bucuria contribuţiei la
fericirea semenilor și a societăţii; 3
• Să îi ajute pe copii să se simtă implicaţi în lucrarea lui Dumnezeu;
• Să le ofere satisfacţia călăuzirii celor din jur la Hristos;
Slujire
• Să dezvolte în ei simţământul responsabilităţii faţă de oameni și faţă de
mediul înconjurător;
• Să îi pună în contact cu realităţile vieţii.
Condiţiile slujirii
Instructorii trebuie să aibă în vedere faptul că, pentru a-i implica pe copii în
activităţile de slujire, e nevoie să ţină cont de anumite aspecte:
• Copiilor nu li se poate cere să slujească dacă nu le este oferit un exemplu.
În sensul acesta, instructorul poate fi exemplul lor de slujire. Mai mult
decât atât, instructorul trebuie să fie slujitorul lor.
• Exploratorii au nevoie să cunoască motivaţiile slujirii altora și consecinţele
acesteia. Au nevoie ca ei înșiși să fie motivaţi pentru a sluji. Astfel, în primul
rând, trebuie să aibă o experienţă personală cu Hristos. Pe lângă aceasta, ei
trebuie să fie motivaţi pentru fiecare activitate specifică. Motivarea se va
face cu delicateţe, dar și cu entuziasm.
3.1.1. Proiecte pentru biserica locală

Acţiunea „Mâini harnice”. Se va cere primăriei sau comunităţii locale o listă cu
persoanele bolnave, singure, handicapate, văduve etc. Pentru stabilirea contactului
cu ele se poate folosi acţiunea „Pâinea caldă”. Cu această ocazie se va face o
analiză rapidă a situaţiei gospodăriei, iar grupa se va pregăti pentru a acorda ajutorul
necesar.
Serviciu în slujba bisericii locale. Când alcătuiesc programul anual al clubului,
exploratorii împreună cu instructorul lor stabilesc cât timp vor folosi în slujba
comunităţii locale. Instructorul le va comunica membrilor comitetului timpul alocat,
urmând ca acest comitet să gestioneze timpul respectiv după nevoi; acestea pot
include activităţi de curăţenie în biserică, amenajări sau construcţii.
47
Cea mai frumoasă curte din zonă. Dacă spaţiul vă permite, cereţi permisiunea
comunităţii de a face curtea bisericii cât mai frumoasă. În sensul acesta, puteţi
planta flori, puteţi avea grijă ca ea să fie mereu curată, astfel încât să nu treacă
neobservată pentru cei care trec pe lângă biserica voastră.
Adoptă o biserică. Există o serie de comunităţi cu un număr foarte mic de membri,
adesea oameni în vârstă, pe care nu le mai vizitează nimeni. Găsește o astfel de
comunitate și ocupă-te de ea împreună cu grupa ta. Pot fi pregătite programe
3 deosebite pentru Sabat, pot fi oferite câteva surprize făcute de exploratori, poate
fi chemat un invitat special pentru ei și lista ar putea continua. Prezenţa
exploratorilor în acel loc va aduce o viaţă nouă bisericii respective, programe noi și
Slujire
interesante, precum și mulţi vizitatori curioși.
3.1.2. Proiecte educative

Prietenii copiilor. Exploratorii mai mari din grupă îi pot ajuta la lecţii o dată pe
lună pe copiii dintr-un orfelinat, dintr-un centru de plasament sau pe copiii din
familiile mai sărace sau numeroase.
Școala biblică de vacanţă.
Expoziţie de sănătate pentru copii. Pe durata desfășurării unei expoziţii de sănătate
pentru adulţi, se poate organiza în paralel o astfel de expoziţie și pentru copii, în
cadrul căreia să se prezinte, cu ajutorul exploratorilor, principiile NEW START
pe înţelesul lor, prin intermediul povestirilor, teatrului de păpuși, jocurilor,
desenelor pe asfalt, caricaturilor.
Program de temperanţă în școli. Printr-o înţelegere cu direcţiunea unei școli, se
poate aranja un program de educaţie antidrog sau antifumat. Împreună cu un
medic adventist, exploratorii pot fi utili acestui program, ei putând servi ca lot
demonstrativ al unui stil de viaţă sănătos.
Ziua Temperanţei. Împreună cu autorităţile locale, copiii vor propune locuitorilor
ca, într-o anumită zi, să nu bea și să nu fumeze. Poate fi plănuită și o acţiune
stradală, o expoziţie de temperanţă; se va distribui literatură din domeniu.
Publicitate pentru temperanţă. Folosind autocolante pentru viaţă fără alcool, tutun,
droguri, copiii pot ajuta la conștientizarea efectelor benefice ale temperanţei.
Ziua Antifumat. Copiii vor face demonstraţii în locuri publice aglomerate,
prezentând trecătorilor, prin diverse moduri (mașini de fumat, statui, teatru de
păpuși, cranii și schelete fumătoare, expoziţii de caricaturi, steguleţe, baloane etc.),
efectele dăunătoare ale fumatului. De asemenea, se pot împărţi pliante despre
nocivitatea fumatului și invitaţii la un program pentru abandonarea fumatului.
48
Ziua Sănătăţii. În parcuri, exploratorii le vor oferi trecătorilor, ocazia de a se
cântări și măsura, le vor verifica pulsul și tensiunea arterială, vor putea să împartă
chestionare „Întreabă-ţi inima” pentru estimarea riscului de îmbolnăvire. Pentru a
atrage atenţia trecătorilor, se pot folosi scenete, role, steguleţe, baloane și statui
vii.
Expoziţii ale exploratorilor. Organizate în case de cultură, în săli publice sau în
școli, aceste expoziţii sunt ocazii de popularizare a programului menţionat. Se
expun obiecte făcute de copii, se organizează specializări simultane, iar vizitatorii
aleg unde doresc să meargă. Participanţilor li se explică ce este programul de 3
exploratori și li se oferă pliante ce conţin și taloane de înscriere.
Ora de joacă. În cadrul fiecărui spital de copii trebuie să existe o cameră de
Slujire
joacă, în care, într-un anumit timp al zilei, se strâng copiii. Oferă-te împreună cu
grupa ta să vă jucaţi o dată la un anumit interval de timp cu acești copii sau să le
spuneţi povești.
Teatru de păpuși. Exploratorii pot pregăti scenete pe teme educative (antidrog,
reguli de sănătate, reguli de politeţe), pe care le pot prezenta în locurile în care se
adună mulţi copii.
„Grupe deschise”. Fiecare grupă de exploratori își poate propune să integreze
doi sau trei prieteni ai membrilor acestei grupe.
3.1.3. Proiecte ecologice

Luna curăţeniei în localitatea ta. Exploratorii pot veni în sprijinul administraţiei
locale în luna curăţeniei de primăvară, desemnată de obicei în martie. În colaborare
cu primăria, ei pot lucra la curăţarea sau amenajarea unui spaţiu determinat.
Activităţi de informare ecologică. Se pot face prin acţiuni stradale cu ajutorul
pancartelor și autocolantelor, prin distribuirea de materiale informative.
Prietenii pădurii. Pot fi organizate o serie de proiecte ecologice în sprijinul
ocrotirii pădurii, inclusiv lucrări de împădurire. O ocazie bună este Luna Oficială
a Pădurii (15 martie-15 aprilie).
Restaurarea locurilor istorice. Pot fi contactate instituţiile teritoriale competente.
Este posibil ca acestea să aibă mare nevoie de voluntari pentru restaurarea și
păstrarea unor locuri istorice.
Marcarea traseelor turistice.
Prietenii păsărilor. Exploratorii pot realiza cuiburi artificiale pentru păsări
(trebuie respectate cu rigoare anumite planuri) sau „hrănitoare” (foarte utile pentru
a ajuta păsările să treacă peste perioada rece a iernii, dar și pentru a observa unele
specii de păsări).
49
Adoptă o șosea. Exploratorii pot dezvolta un proiect de întreţinere a curăţeniei
pe o porţiune de șosea (1 km), în apropiere de localitatea lor. Programul va fi
realizat împreună cu autorităţile de resort, iar porţiunea respectivă va fi semnalizată
cu panouri informative.
Reciclarea materialelor. Pot fi organizate acţiuni de colectare a unor materiale
refolosibile, iar fondurile strânse pot fi destinate unui proiect social sau ecologic.
3 3.1.4. Proiecte sociale

Ajutor social. Exploratorii se pot oferi voluntar să spargă lemne, să facă, acolo
unde este cazul, curăţenie în casă, să lucreze grădina unor bătrâni, a unor bolnavi,
Slujire
a unor familii cu mulţi copii mici…

Grupa voioșiei. Un grup vocal-instrumental va vizita un cămin de copii, un
orfelinat sau o secţie de copii de la spitalul din apropiere.
Adoptă un bunic. Se poate face o înţelegere cu un cămin de bătrâni pentru a vă
permite vizitarea regulată. O persoană (sau mai multe) în vârstă poate fi „adoptată”,
ca un prieten special. Persoana va fi vizitată special pentru a se discuta cu ea și
pentru a i se aduce fructe sau prăjituri. O dată pe lună, poate fi adusă la biserică
sau însoţită la o plimbare.
Adoptă un prieten. Este asemănătoare cu acţiunea „Adoptă un bunic”, numai
că, de data aceasta, persoana „adoptată” este un copil de la orfelinat. Dacă aveţi
cum, reparaţi-le și jucăriile stricate.
Sponsorizarea unui copil care are nevoie de ajutor material. Mai mult decât un
ajutor ocazional, poate însemna susţinerea lui pentru o perioadă definită (de
exemplu un an). I se pot oferi, de asemenea, jucării, cărţi sau hăinuţe care au
rămas mici copiilor din grupă.
Acţiunea „Raze de soare” (în spitale)
• Flori și reviste. Pacienţii apreciază mult astfel de atenţii. Copiii pot atașa o
mică notă prin care să arate pacienţilor că le doresc însănătoșire grabnică,
notă însoţită de un text biblic. Ei pot face o scurtă rugăciune pentru aceștia.
• Hrană pentru pacienţii săraci.
• Tablouri. Copiii pot realiza tablouri, folosindu-și creativitatea (pictură pe
sticlă, în ulei etc.).
• Un dar de ziua ta. Se poate procura o listă cu datele de naștere ale bătrânilor
de la azilul din localitate. Va fi o surpriză plăcută pentru ei când vor primi
o prăjitură sau o felicitare cu ocazia zilei lor de naștere.
• Activităţi pentru persoanele cu disabilităţi fizice (nevăzători, surdo-muţi,
persoane cu handicap locomotor etc.). Dacă se va lua legătura cu cei care
se ocupă de problemele lor, se pot primi sugestii valoroase cu privire la
modul în care pot fi ajutate.
50
Strângerea de fonduri pentru proiecte umanitare.
Vizită la închisoare. Deși pare neobișnuită, aceasta poate avea beneficii de ambele
părţi. Pe de o parte, deţinuţii pot avea câteva clipe de bucurie, iar pe de altă
parte, copiii vor învăţa o lecţie de viaţă pe viu.
Babysitter. Exploratorii pot organiza un serviciu de ajutor pentru familiile cu
copii mici din biserică. Astfel, ei pot să organizeze săptămânal activităţi, jocuri și
cântece pentru copiii mici, eliberându-i pe tinerii părinţi pentru câteva ore.
3.1.5. Proiecte recreative

3
Tabăra de acasă. Pe timpul verii, un club de exploratori poate organiza, pentru
Slujire
copiii din localitate care nu își permit să plece nicăieri în vacanţă, o serie de activităţi
specifice taberei.
Jocuri și concursuri de mișcare în parcuri sau locuri publice.
Sponsorizarea unui coleg care nu-și poate permite cheltuielile unei tabere de vară.
3.1.6. Proiecte (pre)evanghelistice

Măsurarea tensiunii arteriale.
Măsurarea greutăţii și înălţimii.
Testul: „Întreabă-ţi inima”.
Concurs de desene pe asfalt.
Operaţiunea „Pâinea caldă”. Este o acţiune care are rolul de a deschide calea
spre alte acţiuni de slujire. Cineva îi poate ajuta pe copii să facă pâine sub diferite
forme. Aceasta va fi distribuită de ei vecinilor sau persoanelor vizitate, împreună
cu o felicitare și o invitaţie pentru o acţiune specifică ce va avea loc în viitor.
Pâinea poate fi înlocuită de un trandafir (trandafirul părtășiei) sau de modelaje
din cocă etc.
Grupa de rugăciune. Copiii din grupă se pot ruga pentru anumite persoane de
pe o listă făcută împreună (care poate cuprinde prieteni, cunoscuţi, rude, vecini
etc.), pentru ca aceștia să răspundă soliei Evangheliei.
Scenete. Acest mod de a transmite un mesaj oferă copiilor cu talente speciale în
acest domeniu posibilitatea de a prezenta mesajul Evangheliei sub forme ingenioase:
păpuși, pantomimă, scenete. Sceneta poate fi asociată evanghelizărilor publice.
Este nevoie însă de o pregătire intensă și foarte atentă.
Baloane cu mesaj. Baloane umflate cu heliu sunt lansate dintr-un loc public.
Fiecărui balon i se atașează o notă de genul: „Acest balon a fost lansat pe data de
….……, la ora .….., de clubul de exploratori .…………….. . Pentru că l-aţi găsit,
51
sunteţi beneficiarul unui premiu (eventual, se menţionează). Scrieţi pe adresa
…………….. .”
Anunţuri de corespondenţă. În anumite reviste specifice vârstei, copiii pot da
anunţuri prin care spun că doresc să corespondeze pe diverse teme (ex. cunoștinţe
despre natură, sănătate etc.).
Formaţii muzicale. Muzica interpretată cu plăcere și cu o deosebită îndemânare
poate fi folosită în evanghelizarea stradală, publică, lucrarea în spitale, închisori,
3 azile de bătrâni, orfelinate, diverse manifestări locale, colinde de Crăciun, concerte
etc.
Slujire
Pagina de Internet a clubului de exploratori.
Evanghelizare prin conversaţie. Și exploratorii pot vorbi despre Hristos, nu doar

adulţii. Ei pot fi învăţaţi cum să dea mărturie personală și cum să se angajeze într-o
discuţie cu subiect religios. Modul de predare trebuie adaptat capacităţii lor de
înţelegere.
Evanghelizare pe stradă, în pieţe, în parcuri. Cu acordul oficialităţilor, exploratorii
se pot asocia cu tinerii bisericii în vederea susţinerii unei evanghelizări publice
ad-hoc. Pot interpreta cântece, pot vorbi (copii-predicator), pot împărţi pliante
sau broșuri.
Tabăra. Este un mod ideal de „a sparge gheaţa” într-o „zonă albă”și de a
sprijini lucrarea externă. Acţiunea vizează de obicei zonele turistice și se desfășoară
pe o perioadă scurtă (2-5 zile). Copiii se vor pregăti cu toate cele necesare unei
tabere (corturi, rucsacuri etc.). Ei pot întreprinde la locul respectiv diverse acţiuni
de pregătire a unei evanghelizări: sondaje de opinie, împărţire de invitaţii, pliante,
cărţi, program muzical etc.
Evanghelizare pentru copii
Voluntariat pentru Sola Scriptura. Exploratorii pot distribui pliante, pot răspunde
la scrisorile celor ce urmează cursurile Institutului sau pot realiza o serie de activităţi
de secretariat.
52
CAPITOLUL 4
SĂNĂTATE
ȘI CONDIŢIE FIZICĂ
4
4.1. NEW START

4.1.1. Nutriţia
4.1.2. Exerciţiul fizic
4.1.3. Apa
4.1.4. Soarele
4.1.5. Temperanţa
4.1.6. Aerul
4.1.7. Odihna
4.1.8. Încrederea în Dumnezeu
CAPITOLUL 4
SĂNĂTATE
ȘI CONDIŢIE FIZICĂ
4
„Doresc ca toate lucrurile tale să-ţi meargă bine și sănătatea ta să sporească, tot așa
cum sporește și sufletul tău.” (3 Ioan 2)
4.1. NEW START

„… Să ni se dea de mâncat zarzavaturi și apă de băut […] După cele zece zile, ei
erau mai bine la faţă și mai grași decât toţi tinerii care mâncau din bucatele împăratului.”
(Daniel 1,12.15)
New Start este un program care se bazează pe cele opt principii generale ale
sănătăţii:
Nutriţie N (Nutrition)
Exerciţiu fizic E (Exercise)
Apă W (Water)
Soare S (Sunshine)
Temperanţă T (Temperance)
Aer A (Air)
Recreere (odihnă) R (Rest)
Încredere în Dumnezeu T (Trust in God)
Făcând cunoștinţă cu aceste principii, exploratorii vor înţelege de ce se confruntă

oamenii de pe acest pământ cu o sumedenie de boli și probleme, iar punând în
practică aceste învăţături, vor avea parte de o viaţă mai bună și mai fericită.
54
4.1.1. Nutriţia
Una dintre legile exploratorului spune „Să am grijă de corpul meu”. Grija
faţă de el implică și alimentaţia. Fiecare om are zilnic nevoie de un anumit număr
de proteine, glucide, vitamine și minerale, care să îi ofere energia necesară pentru
a face faţă activităţilor pe care le are în plan. Ele pot fi procurate din alimentele
consumate în cadrul fiecărei mese. Din acest motiv, alimentaţia constituie unul
dintre cele mai importante subiecte de studiu, faţă de care se manifestă un interes
aflat în creștere.
a. Excesul de grăsimi și proteine

Consumul excesiv de grăsimi și proteine constituie una dintre problemele cele
mai serioase ale alimentaţiei omului modern. Colesterolul provine în totalitate
4
din produsele animale. Grăsimile saturate provin în majoritate din alimente de

origine animală: slănină, untură, unt, ouă, lapte, smântână, brânzeturi. Viscerele
(creier, ficat, rinichi), carnea grasă și ouăle conţin cantităţi de colesterol care,
însumate, trec cu mult peste cele mai rezonabile limite admise.
Alimentaţia sănătoasă impune reducerea cantităţii de grăsimi și proteine de
origine animală și asigurarea nevoilor, preferenţial, din surse vegetale. Acest lucru
se realizează practic printr-o alimentaţie care se bazează în principal pe: cereale
integrale, legume, fructe, leguminoase uscate (fasole, mazăre, linte, soia etc.),
nuci și seminţe oleaginoase. Acestea conţin proteine, lipide, glucide, vitamine,
minerale și fibre, în proporţiile cele mai favorabile organismului.
Cunoaștem cu toţii faptul că fructele proaspete asigură vitaminele, fără de
care viaţa este imposibilă. Pe lângă vitamine, ele ne mai oferă substanţe minerale
și fibre din abundenţă, toate acestea fiind de o mare valoare pentru sănătate.
Este de dorit folosirea cerealelor sub o formă cât mai integrală posibil. Pâinea
integrală, ușoară și bine coaptă, este mai sănătoasă și chiar mai gustoasă!
b. Dulciurile și guma de mestecat

În trecut, dulciurile erau articole rare și se obţineau foarte greu. O dată cu
inventarea procedeelor de extragere industrială a zahărului din sfecla de zahăr,
oamenii s-au confruntat cu încă un aspect negativ al alimentaţiei moderne:
consumul mare de zahăr rafinat. Zahărul ar putea fi etichetat ca fiind un mare
invadator. El se ascunde în alimentele noastre sub cele mai diverse forme și în
cantităţi rareori bănuite.
Excesul de zahăr afectează, în primul rând, dantura. Totuși cariile sunt doar
începutul unei lungi liste de neajunsuri, în care ar mai putea fi incluse diabetul și
obezitatea.
55
O alimentaţie sănătoasă nu înseamnă a te lipsi de dulciuri sau de „bunătăţi”.
Gândiţi-vă la cireșe, la merele ionatan, la caise și piersici, la banane și portocale,
la fragi, zmeură și mure. Fructele proaspete sunt oferta delicioasă a naturii și,
dacă gusturile noastre nu sunt alterate, trebuie să recunoaștem că sunt foarte rare
acele preparate culinare care pot rivaliza cu ele.
Guma de mestecat are o istorie destul de lungă. Apariţia ei a fost pusă pe
seama dorinţei oamenilor de a avea dinţii curaţi și o respiraţie proaspătă. Din
acest motiv, până la apariţia ei în mod oficial, oamenii au consumat diverse produse
constituite în principiu din rășină. În 1848 a fost comercializată și vândută, în
Statele Unite ale Americii, prima gumă de mestecat cu aspect comercial, urmând
4 a fi brevetată abia în 1869. Astăzi, reţeta ei a fost îmbunătăţită. Nu mai există
gumă de mestecat pe bază de rășină. Însă, în ciuda îmbunătăţirilor aduse, efectele
negative ale consumului acesteia continuă să existe. Consumul de gumă de mestecat
nu crește doar riscul formării cariilor. Asta în cazul în care produsul folosit conţine
zahăr. Prin mestecare, este mărită secreţia sucului gastric (cel care se ocupă în
stomac de digerarea alimentelor). Acest lucru poate duce la apariţia unei gastrite,
din cauza cantităţii mari de acid clorhidric prezente în sucul gastric, acid ce atacă
mucoasa stomacului. Mestecatul prelungit afectează și articulaţia temporo-
mandibulară (cea care leagă mandibula de maxilar). Acest lucru face posibilă
apariţia fenomenelor de artrită.
Folosirea periuţei și a pastei de dinţi este, în concluzie, o alternativă mult mai
bună decât guma de mestecat.
c. Alimentaţia și condimentele
Legătura dintre excesul de sare și boala hipertensivă este destul de cunoscută.
Cercetările medicale arată că, în regiunile geografice unde populaţia, prin tradiţie,
consumă alimente condimentate, mai ales cu condimente iuţi, frecvenţa de apariţie
a cancerelor de faringe, esofag, stomac și gură este mai mare.
Alimentaţia sănătoasă nu înseamnă neapărat mâncare fără gust. Trebuie doar
deprinsă arta combinării și folosirii condimentelor sănătoase și evitat consumul
excesiv de sare.
d. Alimentaţia corespunzătoare în ceea ce privește timpul și cantitatea

În alimentaţie, este important nu doar ce mâncăm și în ce cantitate, ci mai
contează și când mâncăm și cum mâncăm.
Greșelile cele mai frecvente care se comit în acest sens sunt:
• servirea mesei la ore neregulate;
• consumul de alimente în perioada dintre mesele principale.
56
În aparenţă, aceste greșeli pot părea nevinovate, dar, în realitate, au consecinţe
numeroase. Să ne aducem mereu aminte de dictonul: Mâncăm pentru a trăi, nu
trăim pentru a mânca. Știinţa confirmă principiul regularităţii în mâncare și raţiunea
sănătoasă ne încurajează să ne abţinem de la orice fel de alimente – inclusiv dulciuri,
fructe, seminţe – între mesele principale.
Specialiștii în nutriţie apreciază că masa cea mai neglijată, micul dejun, este de
fapt cea mai importantă. Ei au constatat că persoanele care nu consumă micul
dejun, trăiesc în general mai puţin decât persoanele care servesc micul dejun în
mod regulat. De asemenea, se știe că acei copii, care pleacă la școală fără să fi
servit micul dejun, au rezultate mai slabe la învăţătură, în timp ce aceia, care au
obiceiul să mănânce consistent dimineaţa au performanţe școlare superioare.
În sfârșit, să nu uităm că buna dispoziţie și seninătatea au o influenţă pozitivă 4
asupra alimentaţiei noastre. De aceea, chiar dacă ele nu vă procură nici vitamine,
nici fibre sau calorii, la masa voastră să aveţi întotdeauna… un zâmbet și o floare.

4.1.2. Exerciţiul fizic
Mușchii unei persoane sănătoase constituie aproximativ 50% din greutatea
corpului. Ei sunt de două feluri: voluntari și involuntari. Mușchii voluntari sunt
conectaţi la oasele noastre și ne permit să executăm cele mai variate mișcări și
activităţi.
Mușchii involuntari căptușesc majoritatea organelor corpului, cum ar fi: pereţii
stomacului, intestinelor, ai vezicii urinare. Mușchii ce formează inima și vasele de
sânge intră și ei tot în categoria mușchilor involuntari. Activitatea acestora asigură,
fără știrea noastră, pomparea și distribuirea sângelui în tot organismul. Contracţiile
stomacului realizează digestia și propulsarea alimentelor în tubul digestiv. Ele se
desfășoară în mod automat.
Este o lege generală a fiinţelor vii, aceea că organele nefolosite se atrofiază, slăbesc,
devin mai vulnerabile și mai puţin capabile să-și îndeplinească rolul în mod corespunzător.
Această lege se observă nu numai la mușchii voluntari, ci și la cei involuntari.
Iată ce se întâmplă în organism atunci când facem exerciţiu fizic. Mușchii
consumă mai mult oxigen; de aceea, respiraţia se va accelera. Inima va bate mai
repede pentru a transporta mai mult sânge cu oxigen și combustibil solicitat de
mușchi. Organele digestive sunt și ele alertate din momentul în care combustibilul
începe să scadă. Acestea trebuie pregătite pentru a transforma hrana în combustibil.
De asemenea, rinichii își vor intensifica și ei activitatea pentru a elimina produșii
rezultaţi în urma arderilor mai intense.
Iată câteva argumente în favoarea practicării exerciţiului fizic:
• Cei care practică exerciţii fizice trăiesc mai mult decât cei care duc o viaţă
sedentară;
57
• Exerciţiul fizic regulat are un efect protector împotriva infarctului miocardic
și împotriva altor afecţiuni cardiovasculare;
• Activitatea fizică ajută la menţinerea greutăţii corporale normale,
• În caz de obezitate, exerciţiul fizic este o parte indispensabilă a curei de
slăbire;
• Exerciţiul fizic dezvoltă nu numai musculatura, dar întărește și oasele;
• Exerciţiul fizic are efecte remarcabile și în contracararea efectelor nedorite
ale stresului excesiv;
• Exerciţiul fizic scade anxietatea și deprimarea, îmbunătăţește dispoziţia,
stimulează memoria, judecata și fortifică voinţa;
• Regimul de activitate fizică regulată procură mai multă relaxare și ajută la
4 reglementarea somnului în timpul nopţii.
Iată câteva îndrumări importante pentru a începe un program de exerciţiu fizic.

Formula prescurtată F-I-T te va ajuta să ţii minte mai ușor noţiunile necesare.
F – frecvenţa. Cât de des trebuie să facem exerciţiu fizic? Cel mai eficient
program este de 3-5 ori pe săptămână.
I – intensitatea. Cât de intens trebuie să fie efortul depus? Intensitatea trebuie
să fie moderată.
T – timpul sau durata. Cât timp trebuie să dureze o ședinţă de exerciţiu fizic?
Durata este de 15-30 de minute.
Se recomandă să începeţi de fiecare dată cu 5 minute de mișcări ușoare pentru

încălzire. Luaţi-vă de asemenea 5 minute, pentru mișcări de relaxare în vederea
revenirii la normal.
Cele mai bune modalităţi de a face exerciţiu fizic sunt:
- mersul vioi;
- alergarea;
- înotul;
- ciclismul;
- orice exerciţiu care antrenează corpul întreg și respectă cele trei criterii
(frecvenţa, intensitatea, timpul).
După mesele principale, nu este recomandat să vă angrenaţi în efectuarea de
exerciţii fizice intense, ci este indicat să faceţi câte o plimbare ușoară, în ritm lejer,
relaxant.
De fapt, exerciţiu fizic poate să fie și o muncă utilă (de exemplu grădinăritul).
Profitaţi ori de câte ori este posibil de activităţile fizice care se ivesc în gospodărie,
la câmp sau în altă parte. Dacă veţi respecta formula F-I-T, beneficiile nu numai
că nu vor scădea, ci vor apărea și multe satisfacţii în plus.
58
4.1.3. Apa
În anul 1952, după antrenamente riguroase, un grup de alpiniști elveţieni a
făcut o încercare meticulos organizată de a cuceri vârful Everest din Munţii
Himalaya. În ciuda eforturilor îndârjite, expediţia a eșuat cu numai 250 de metri
înainte de a fi atins culmea celui mai înalt munte de pe Terra. S-a constatat că
alpiniștii au consumat în medie mai puţin de 2 pahare de apă pe zi. Aceasta a fost
o cantitate extrem de mică pentru niște oameni care depuneau un efort atât de
intens la o altitudine atât de mare.
În 1953, după numai un an de la această încercare, a pornit la asaltul Everestului
o altă echipă de alpiniști din Marea Britanie, condusă de Edmund Hillary.
Căţărătorii au băut în medie 12 pahare de apă în fiecare zi. Care a fost rezultatul? 4
Expediţia britanică a pășit victorioasă pe culme și a înfipt primul steag pe vârful
celui mai înalt masiv muntos din lume. Care a fost secretul succesului lor?

Organizatorul expediţiei atribuie succesul lor în bună parte faptului că au băut
apă din abundenţă.
Următoarele date subliniază importanţa apei pentru organismul omenesc:
- 70% din greutatea corpului omenesc este apă;
- sângele este 83% apă;
- mușchii – 75% apă;
- chiar oasele au 22% apă.
Fiecare funcţie a corpului necesită apă. Să luăm ca exemplu ochii. Ei sunt
umeziţi neîncetat de o peliculă de apă. Fără aceasta, ei s-ar usca, ar deveni extrem
de dureroși și ar fi aproape imposibil de deschis și de închis. Foarte curând s-ar
pierde chiar și vederea. Să luăm un alt exemplu, pielea. În mod normal este moale,
pliabilă, flexibilă. Fără apă, ea devine foarte curând uscată, crăpată și zbârcită.
Cu toţii știm că, în cazul depunerii unui efort fizic susţinut, începem să
transpirăm. Apa, sub forma transpiraţiei care se evaporă, ajută corpul să se răcească
și astfel să-și menţină temperatura normală. Apa este indispensabilă pentru igiena
tegumentelor noastre și, folosită ca agent extern, constituie unul dintre cei mai
plăcuţi și mai energici agenţi de călire.
Sângele care circulă printr-o reţea complexă de canale – artere, vene și capilare
– este constituit în principal din apă. Ca o componentă majoră a sângelui, apa
transportă nutrienţii și hormonii în tot organismul și elimină reziduurile chimice
prin intermediul urinei.
Tot apa este aceea care, în final, elimină resturile din tubul intestinal prin
scaun. Fără apă, nu am putea auzi și nu ne-am putea păstra echilibrul. Creierul și
măduva spinării sunt suspendate într-o cămașă subţire de lichid care le protejează
de cele mai multe lovituri și accidente.
59
Organismul folosește cantităţi imense de apă. Dacă ar trebui să bem toată
cantitatea de apă pe care corpul o rulează, ar trebui să consumăm 40 000 de pahare
de apă în fiecare zi. Din fericire, corpul nostru a fost creat în așa fel încât să poată
conserva apa. Lucrul acesta se realizează prin metode eficiente de recuperare și
refolosire. Corpul folosește aceeași apă din nou și din nou. Rinichii au un rol
foarte important în refolosirea apei. Ei filtrează zilnic circa 1 700 de litri de sânge.
Și totuși, prin urină, se elimină numai 5,5 pahare de apă în fiecare zi. La această
cantitate eliminată, se mai adaugă 2 pahare de apă care se evaporă prin respiraţie,
2 pahare care se elimină prin transpiraţie și încă o jumătate de pahar care se pierde
prin scaun. Pierderile totale prin toate aceste căi înseamnă cam 10 pahare pe zi.
E adevărat că, în medie, avem nevoie în total de 10 pahare de apă zilnic. Dar
4 trebuie să ţinem cont că o parte din aceste nevoi se asigură din alte surse decât apa
de băut. Hrana conţine și ea cam 3 pahare de apă. În timpul arderilor din organism,
se produce încă 1 pahar și jumătate de apă ca produs secundar. Așadar, în condiţii
normale, trebuie să bem doar 5,5 pahare pe zi, pentru a asigura un total de 10 pahare
de apă.
Setea nu este un indicator de încredere, deoarece ea dispare înainte ca necesarul
de apă să fie acoperit în întregime. Trebuie să bem mai multă apă decât simţim că
avem nevoie.
Efectele apei în organism:
• Permite organismului nostru să-și îndeplinească funcţiile mai eficient;
• Reziduurile sunt mai ușor eliminate din organism;
• Apa consumată din abundenţă ajută la prevenirea infecţiilor.
Un plan simplu, de asigurare a necesarului de apă, ar fi următorul:
• Beţi 1 sau 2 pahare de apă imediat după trezire.
• Beţi încă 2 pahare de apă la orele 10 sau 11.
• Faceţi același lucru încă o dată la mijlocul amiezii, pe la ora 3 sau 4.
• În sfârșit, încheiaţi ziua cu încă un pahar de apă proaspătă, seara.
Apa este o băutură necostisitoare, disponibilă aproape în orice loc și în orice
condiţii.
4.1.4 Soarele
Soarele este indispensabil supravieţuirii. Lumina și căldura lui permit plantelor
să încolţească, să crească, să înflorească, să rodească, fiind astfel asigurată hrana
necesară animalelor și oamenilor.
Lumina este un complex de radiaţii electromagnetice. Radiaţia luminoasă, care
ajunge la noi, este compusă din trei mari spectre: radiaţiile ultraviolete (prescurtat
UV), radiaţiile vizibile și radiaţiile infraroșii (prescurtat IR). La aceste trei categorii
60
importante, se adaugă radiaţii cosmice, raze gama, raze X și altele. Radiaţiile
vizibile constituie aproximativ 40% din totalul radiaţiei luminoase care atinge
suprafaţa solului.
La școală am învăţat cu toţii că, la trecerea printr-o prismă triunghiulară,
lumina albă se descompune în culorile curcubeului. Cei mai mulţi dintre noi am avut
ocazia să admirăm acest fenomen și în natură, după o ploaie de vară, când simfonia
cromatică a unui curcubeu s-a arcuit peste bolta parţial acoperită de nori.
Razele UV au proprietatea de a distruge numeroase virusuri și bacterii. Camerele
unde nu pătrunde lumina, încăperile ale căror ferestre sunt acoperite cu draperii
groase, sunt un mediu prielnic dezvoltării microbilor de tot felul și astfel sunt
favorizate îmbolnăvirile.
Pentru a avea o viaţă mai sănătoasă, razele soarelui trebuie lăsate să pătrundă 4
prin ferestrele deschise. Razele UV vor reduce în mod radical numărul de microbi.
Razele UV au și un alt efect esenţial: efectul antirahitic. În anul 1890, medicul

englez Palm a observat următorul fapt: copiii subnutriţi, din regiunile foarte sărace
din China și Japonia, sufereau foarte rar de această boală. De asemenea, el a mai
remarcat că rahitismul era prezent în familiile înstărite din Anglia, în ciuda situaţiei
lor materiale înfloritoare. Pe baza acestor date, dr. Palm a discreditat explicaţia de
până atunci și a arătat că numitorul comun al cazurilor de rahitism era expunerea
extrem de deficitară la razele soarelui.
Această ipoteză a dus în cele din urmă la descoperirea vitaminei D. Care ar fi
rolurile ei mai importante în organismul uman? Ea acţionează la nivelul intestinului,
al oaselor, al rinichilor, al mușchilor, având următoarele acţiuni principale: creșterea
nivelului de calciu din sânge, creșterea nivelului de fosfor din sânge, menţinerea
unei proporţii corespunzătoare de calciu în oase.
Concluzia – „cu cât mai mult soare, cu atât mai bine?” Nu!
Expunerea exagerată la soare poate avea ca urmare, din cauza acelorași raze
UV, arsuri, uneori chiar foarte grave. Sau, din cauza razelor IR, poate să apară
insolaţia, o inflamaţie a învelișurilor creierului, cu manifestări și consecinţe nu
rareori foarte grave. De fapt, acestea ar fi doar unele inconveniente imediate ale
expunerii exagerate la soare. În afară de aceste efecte imediate, expunerea abuzivă
la soare pe perioade mai îndelungate este corelată și cu cancerul de piele.
Pentru ca o persoană cu ten obișnuit să obţină suficientă vitamină D are nevoie
în medie doar de 10-15 minute de expunere zilnică. Dacă doriţi sau sunteţi nevoiţi
să staţi la soare o durată mai îndelungată de timp, este indicat să vă protejaţi
tegumentele purtând îmbrăcăminte, respectiv pălărie, adecvată și să utilizaţi
unguente protectoare.
Contrar părerii populare, cea mai mare cantitate de UV ajunge la suprafaţa
solului la orele amiezii, atunci când razele soarelui au traseul cel mai scurt prin
61
grosimea atmosferei terestre. Dar din nou atenţie. Aceasta nu înseamnă că
momentul cel mai bun pentru a profita de razele UV este când soarele este la
amiază. Dimpotrivă, din cauza uriașei cantităţi de raze IR, este contraindicat ca în
timpul verii să ne expunem la soare la aceste ore ale zilei.
În timpul verii, când zilele sunt lungi, grija principală trebuie să fie protecţia
faţă de expunerea excesivă, evitarea arsurilor atât de neplăcute, ca să nu mai
vorbim de insolaţie.
În timpul iernii, când zilele sunt scurte și cerul e mai înnorat, puţini oameni
ajung în mod spontan să-și asigure o expunere minimală la atât de necesarele raze
UV din spectrul solar. De aceea, pe durata anotimpului rece, trebuie acordată o
mai mare atenţie plimbărilor în aer liber în timpul zilei. Acest lucru trebuie avut în
4 vedere cu atât mai mult cu cât, în unele zone intens industrializate, poluarea
atmosferică poate determina o reducere de 30% sau chiar mai marcată a
ultravioletelor din razele solare.
4.1.5. Temperanţa
Temperanţa include moderaţia, dar presupune mai mult decât atât. Temperanţa
înseamnă abţinerea de la folosirea oricăror substanţe dăunătoare și folosirea cu
măsură a celor sănătoase.
Alcoolismul este una dintre cele mai îngrijorătoare probleme medicale și sociale
din câte există la ora actuală în România. Există o legătură de netăgăduit între
consumul de alcool și unele aspecte legale și sociale – accidente de circulaţie,
crime, violenţă etc. Datele medicale au arătat că există o asociere foarte strânsă
între alcool și unele boli grave cum ar fi: cancerul de laringe, faringe, ciroza hepatică
și altele. Totuși foarte puţini oameni sunt conștienţi de pericolele a ceea ce numesc
ei consum moderat de alcool. Alcoolismul nu este în mod obligatoriu echivalent
cu consumul excesiv de alcool. Este suficient să consumi zilnic o cantitate mică
dintr-o astfel de băutură, pentru a conclude că există o problemă. O persoană care
a făcut deja o obișnuinţă din acest lucru se poate considera dependentă.
Cu câţiva ani în urmă, dr. Witt, un zoolog de formaţie, studia tehnicile de
construcţie ale unei specii de păianjen, păianjenul austriac. Acesta ţese o plasă
care constituie una dintre cele mai simetrice reţele din lume. Spre necazul
cercetătorului pasionat, acești păianjeni își ţes plasele numai în timpul celei mai
răcoroase și mai întunecoase părţi a nopţii. Era deja sătul de veghea îndelungată
pe care experimentele sale i-o pretindeau noapte de noapte. Așa că a cerut de la
un farmacist un medicament, care să determine păianjenii să lucreze în timpul
zilei. Ducându-se la depozitul său, farmacistul a luat un flacon de cafeină, unul
dintre stimulanţii cei mai bine cunoscuţi. După ce păianjenul a consumat sucurile
62
îmbibate de cafeină ale unei musculiţe special pregătite, dr. Witt a distrus plasa și
a așteptat cu mare nerăbdare ca păianjenul să coopereze. În ciuda tratamentului,
păianjenul a așteptat până la miezul nopţii ca să se apuce de treabă. O surpriză tot
a urmat: plasa pe care a construit-o a fost cu totul deformată, asimetrică, fără nici
o noimă! Cafeina a afectat percepţia spaţială și temporală a păianjenului. Este
evident din acest experiment că păianjenii n-ar trebuit să bea cafea și nici alte
băuturi în fiecare dimineaţă.
Oamenii ar trebui să fie cu atât mai prudenţi, fiindcă, în fiecare dimineaţă,
mulţi sunt cei care întind mâna după acea primă ceașcă de cafea, neînţelegând
niciodată că sunt pe punctul de a fi prinși în plasa de păianjen a dependenţei
cafeinice.
Ceaiul negru, cafeaua și băuturile similare sunt larg folosite dimineaţa, pentru 4
deșteptare. De multe ori, ele sunt folosite cu sau chiar în locul micului dejun. La
lucru, pauzele de cafea au devenit un element obișnuit al modului de viaţă.

Fiecare ceașcă de cafea conţine cam 100 mg de cafeină. Aceasta este aproape
jumătate din doza standard de cafeină administrată ca medicament. Fiindcă cei
mai mulţi băutori de cafea beau 2, 3, 4, 5, 6 sau chiar mai multe cafele zilnic, fără
să mai amintim celelalte băuturi care conţin cafeină, ei primesc de fapt una sau
mai multe doze medicinale de cafeină în fiecare zi.
În măsura în care conţin cafeină, toate băuturile răcoritoare (de exemplu, Coca-Cola,
Pepsi Cola) se fac vinovate de aceleași efecte negative.
Pe lângă pericolul apariţiei stării de dependenţă, consumul produselor care
conţin cafeină conduce și la apariţia altor probleme. Astfel, ele vor avea o influenţă
negativă asupra sistemului nervos, pe care îl vor suprastimula. Din dorinţa de a
dobândi forţe noi în momente de criză, oamenii consumă astfel de băuturi. Pe
moment, se vor simţi plini de energie, pentru că ea apelează la rezervele de energie
ale sistemului nervos, dar, pe timp lung, încep să fie sesizate simptome ca: tremur,
iritabilitate, tulburări ale somnului, urmate de oboseală cronică și insomnie. Cafeaua
are o influenţă nefavorabilă asupra nivelului colesterolului și al grăsimilor sangvine,
crescând riscul de arteroscleroză. Ea împiedică absorbţia fierului și a calciului,
fapt ce duce la creșterea riscului de osteoporoză. De asemenea, cafeina crește
nivelul glucozei din sânge, îngreunând menţinerea sub control a diabetului zaharat.
În stomac, chiar cantităţi moderate de cafea produc o creștere a secreţiei de
acid clorhidric și de pepsină. Această secreţie crescută poate duce la indigestie,
senzaţie de arsură la stomac, ca să nu mai menţionăm contribuţia la apariţia ulcerelor
și la agravarea lor.
Tutunul intră în categoria drogurilor celor mai de temut din întreaga lume. Și
aceasta pentru că îi afectează nu doar pe cei care fumează, ci și pe cei care stau în
preajma fumătorilor. Un fumător din doi riscă să moară din cauza ţigării. Efectele
63
dăunătore ale fumatului fac din acesta una dintre principalele cauze ale mortalităţii
pe plan mondial, presupunându-se chiar că tutunul ucide anual mai mult decât
SIDA, accidentele rutiere, incendiile și crimele, toate la un loc.
Una dintre principalele afecţiuni cauzate de fumat este cancerul pulmonar.
Din nefericire, nu este singurul tip de cancer cauzat de acest obicei rău. Ar mai
putea fi amintite: cancerul cavităţii bucale, al laringelui, al esofagului, al stomacului
și al pancreasului. Riscul de a dezvolta un astfel de cancer, este mai mare la fumători.
Ulcerele gastrice și duodenale sunt cu 60% mai frecvente la fumători. Fumatul
favorizează pierderea calciului din oase, ceea ce duce la creșterea riscului de
osteoporoză. El este și unul dintre principalii factori în apariţia bolilor
cardiovasculare. Femeile care fumează în timpul perioadei de sarcină au mari șanse
4 de a da naștere unui copil care va muri foarte curând după aceea.
4.1.6. Aerul
Omul poate supravieţui săptămâni fără mâncare, zile fără apă, dar numai minute,
foarte puţine minute, fără oxigen.
Aerul are o compoziţie complexă, principalele gaze care intră în alcăuirea lui
fiind azotul, oxigenul și bioxidul de carbon. Proporţia de oxigen este de 20%.
Corpul preia din atmosferă oxigenul necesar arderilor din celule și elimină bioxidul
de carbon rezultat.
Atât cât este posibil, trebuie să respirăm un aer cât mai curat, mai puţin poluat.
Acesta se găsește mai ales în afara orașelor industrializate, în apropierea pădurilor
și a zonelor cu multă vegetaţie.
Ocrotirea sănătăţii proprii și a celorlalţi oameni presupune o atitudine
înţeleaptă, dar fermă împotriva fumatului. Dreptul la aer curat este unul dintre
drepturile fundamentale ale fiecărui locuitor al planetei noastre.
Dar nu numai fumul de ţigară poate fi o problemă. Aerul consumat din încăperile
neaerisite poate să ducă la apariţia timpurie a oboselii, a indispoziţiei, nervozităţii
și a durerilor de cap. Locuinţa (în mod deosebit dormitorul și camera de studiu)
trebuie să fie îndelung și regulat aerisită.
O altă preocupare constantă este legată de igiena respiraţiei. Trebuie să știm
că respiraţia normală este respiraţia nazală. Nasul are numeroase funcţii esenţiale
pentru organism. Nasul încălzește, umezește și filtrează aerul pe care îl respirăm.
Specialiștii au constatat că cei care respiră din obișnuinţă pe gură sunt mai
expuși unor îmbolnăviri, cum ar fi: faringitele, laringitele, traheitele și bronșitele.
În menţinerea unei respiraţii nazale nestingherite, un rol important îl are educaţia
corespunzătoare în ceea ce privește suflarea corectă a nasului în caz de răceală sau
gripă. Suflarea nasului se face întotdeauna într-o batistă, de preferinţă în batiste
de unică folosinţă. Ea trebuie repetată ori de câte ori este necesar. Suflarea corectă
a nasului implică suflarea pe rând a fiecărei nări. În caz contrar, există posibilitatea
spargerii unui vas de sânge.
64
Pentru ca respiraţia să fie sănătoasă, mișcările respiratorii, inspirul și expirul
trebuie să fie ample, rare și regulate. Poziţia corpului, în special a trunchiului, are
o influenţă decisivă asupra respiraţiei. Poziţia încovoiată, aplecată înainte, împiedică
distensia liberă a peretelui abdominal care participă la respiraţie. Pentru o respiraţie
sănătoasă, spatele trebuie menţinut drept, pieptul să fie bombat înainte și umerii
trași înapoi.
4.1.7. Odihna
Munca excesivă, suprasolicitarea și încordarea psihică, nopţile nedormite sunt
considerate parte integrantă a vieţii obișnuite. Fie că este vorba de oameni de
afaceri, de elevi sau studenţi, de muncitori la fabrică sau de femei casnice, toţi, 4
aproape fără excepţie, suntem copleșiţi de oboseală.
Există trei cauze mai frecvente:

• munca sau efortul fizic îndelungat;
• munca sau solicitarea intelectuală îndelungată;
• somnul insuficient.
Două tipuri de oboseală pot fi întâlnite în societatea noastră. Muncitorul care
efectuează munca fizică toată ziua se întoarce seara acasă și… cade în fotoliu,
obosit, și totuși relaxat. Aceasta este oboseala hipotonică. Când merge la culcare,
doarme buștean.
Cei care au lucrat același număr de ore, însă o muncă sedentară, în condiţii de
încordare, grabă, stres, vor suporta consecinţele corespunzătoare. Nenumăratele
telefoane, deciziile riscante, criza de timp, apropierea termenului de livrare sau
execuţie, dificultăţile cu angajaţii etc., toate acestea constituie o suprasolicitare
emoţională ce va da naștere la oboseală. Însă această persoană cu oboseală
hipertonică se întoarce acasă nu numai obosită, dar și cu mușchii în tensiune. Îi va
fi foarte greu să adoarmă, iar somnul va fi neodihnitor și se poate întâmpla ca
tensiunea musculară să se menţină până dimineaţa. Oboseala intelectualului este
foarte reală. Ba mai mult, oboseala produsă de încordare psihică este însoţită de
tulburări emoţionale și nervoase, cum sunt anxietatea, frustrarea și teama.
În afară de oboseala fizică, există și o altă formă de oboseală, numită oboseală
psihică. Aceasta se manifestă prin tulburări de memorie, greutate în învăţare,
răspunsuri mai lente și greșite, reducerea atenţiei și, foarte interesant, lipsă de
plăcere în a face unele lucruri pe care individul le făcea cu plăcere.
Câteva reguli simple pentru combaterea oboselii ar fi următoarele:
• În primul rând, culcaţi-vă la timp, cu orice preţ (de preferinţă înainte de
ora 22), pentru a asigura organismului cel puţin 7-8 ore de somn.
65
• În al doilea rând, cheia succesului în combaterea oboselii constă în adoptarea
unui program regulat de exerciţii fizice. Acţiunea relaxantă a mișcării nu
poate fi înlocuită cu nimic.
• Pe lângă odihnă și exerciţiu fizic, mai sunt și alte lucruri care vă pot ajuta.
Când sunteţi obosiţi sau aveţi un program încărcat, mâncaţi mai puţin.
Alimente cum sunt fructele și supele sunt mai ușor de digerat, în timp ce
mesele grele contribuie la senzaţia de moleșeală.
• Pe durata programului zilnic de lucru sau învăţătură, faceţi scurte pauze
pentru relaxare musculară. Câteva minute de gimnastică sau 5 minute de
plimbare în pas vioi pot să reîmprospăteze creierul obosit. Luaţi-vă timp
pentru recreere. Acest timp nu este un timp pierdut, ci, dimpotrivă, are un
4 efect calmant asupra nervilor și vă ajută să vă echilibraţi viaţa. Dacă oboseala
este gravă, e necesară programarea unui repaus îndelungat.
• Profitaţi de influenţa reconfortantă și regeneratoare a naturii. Departe de
grijile și problemele vieţii obișnuite, veţi putea găsi liniște, pace, acea stare
de tihnă de care mintea și sufletul obosit au așa de mare nevoie.
• Și, în sfârșit, dar nu în ultimul rând, nu ezitaţi să cereţi ajutor de la
Dumnezeu. Biblia spune: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi și împovăraţi, și
Eu vă voi da odihnă.”.
4.1.8. Încrederea în Dumnezeu

Nu există om pe faţa pământului care să nu se confrunte zi de zi cu probleme.
Autobuzul care nu vine la timp, preţurile care cresc fără oprire, pierderea locului
de muncă, examenul sau teza care se apropie. Trăim într-un secol al vitezei și
aproape toţi, fără excepţie, ne plângem sau, dimpotrivă, ne lăudăm, cu viaţa
stresantă pe care o ducem.
Stresul este reacţia organismului nostru la factorii stresori. Stresul este răspunsul
organismului la evenimentele ameninţătoare, la situaţiile cu care ne confruntăm.
Reacţia de stres constă, pe de o parte, în reacţii fizice: creșterea ritmului bătăilor
inimii, creșterea tensiunii arteriale, creșterea ritmului respiraţiei, creșterea tonusului
muscular (mușchii sunt mai încordaţi). Pe de altă parte, au loc reacţii psihice:
atenţia crește la maximum, simţurile trec brusc într-o stare de alertă crescută și, de
obicei, pot să se trezească brusc o mulţime de emoţii, mai mult sau mai puţin
intense, de exemplu: teama, groaza, mânia, îndârjirea, disperarea și multe altele.
Menirea tuturor acestor reacţii este de a ne face în stare să depășim o situaţie
critică de scurtă durată.
Dacă unul sau mai mulţi factori stresori de mare intensitate persistă timp
îndelungat, această suprasolicitare poate duce la apariţia unor boli.
66
Iată pașii care trebuie parcurși pentru a contracara eficient stresul excesiv:
Recunoașterea stării de stres. Evenimentele stresante, grave, se pot sesiza
destul de ușor. Dar primejdia o constituie stresorii mai mici, care trec nebăgaţi în
seamă și astfel se acumulează:
• semne fizice: dureri de cap, oboseală generală, dureri de spate etc.;
• semne psihologice: neliniște, labilitate afectivă, nemulţumire etc.;
• semne comportamentale: vorbire agitată, iritabilitate, neglijarea muncii,
roaderea unghiilor și altele.
Recunoașterea factorilor stresori și evaluarea intensităţii lor. Vă oferim mai
jos o clasificare simplă a factorilor stresori, care vă va ajuta să identificaţi de unde
poate să provină stresul excesiv:
• Stresori fizici – boli, accidente, operaţii, vreme, aglomeraţia din oraș sau
4
chiar poziţia defectuoasă a corpului pe scaun sau în bancă etc.;

• Stresori senzoriali – de la farurile mașinilor și reclamele luminoase până la
aspirator, la muzica din piaţă sau zgomotul de la etajul superior, toate
acestea sunt stimuli care cresc fondul stresor al vieţii;
• Stresori informaţionali – radioul, televizorul, ziarele, toate ne asaltează cu
informaţii, vești, noutăţi;
• Stresori decizionali – hotărârile pot fi o sursă importantă de stres. Și adevărul
este că, în viaţă, trebuie mereu și mereu să luăm decizii;
• Stresori relaţionali – neînţelegeri, certuri, tensiuni între soţi, colegi, vecini,
rude etc. Se pare că relaţiile noastre cu cei din jur constituie cea mai obișnuită
sursă de stres.
Reducerea sau chiar evitarea factorilor de stres care se pot reduce, respectiv
evita. Desigur, multe evenimente nu depind de noi, scapă de sub controlul nostru,
dar, dacă suntem atenţi, putem identifica numeroase surse de stres care depind de
noi și putem astfel să reducem nivelul general de expunere la stres. Spre exemplu,
depinde de noi dacă ascultăm radioul cu volumul dat la maximum sau mai redus.
Depinde de noi câte ziare citim, câte emisiuni de televiziune urmărim. Depinde
de noi dacă luăm fiecare decizie la timp, evitând astfel aglomerarea lor.
Reevaluarea situaţiilor este un punct esenţial pentru că, de cele mai multe
ori, problemele nu sunt așa de grave cum le simţim noi.
Pentru a evita reacţii exagerate la dificultăţi, vă sugerăm să vă puneţi întotdeauna
două întrebări:
• „Ajută la ceva dacă mă enervez (sau plâng, sau mă irit, sau mă las cuprins
de mânie, răzbunare, lovesc cu pumnul în masă, trântesc ușa etc.)?”
• Apoi, imediat, puneţi-vă a doua întrebare: „Ce pot să fac pentru a rezolva
problema?” Este un lucru bun să așterni totul pe hârtie, oricât de simplu și
67
nepromiţător ar fi, este un plan de acţiune. După ce aţi stabilit răspunsul la
această întrebare, treceţi imediat la punctul următor.
Este esenţial să învăţaţi să apelaţi la ajutorul altora. E adevărat că este greu
să găsești un om binevoitor și de încredere. Dar dacă vreţi să găsiţi, veţi găsi. Nu
uitaţi: „Unde-s doi, puterea crește”. Nu are nici un sens să vă luptaţi singuri.
Adoptarea și manifestarea unei atitudini pozitive, sau, mai simplu spus, a
încrederii, a optimismului. Însă această atitudine, sau dispoziţie, are un temei
adânc în convingerea că Dumnezeu există, că El ne iubește și ne poartă de grijă.
Atunci când această încredere este elementul pivot al vieţii noastre afectiv-
emoţionale și intelectuale, disperarea, teama, îngrijorările – deși prezente în
4 continuare – nu ne mai pot copleși.
68
CAPITOLUL 5
ORGANIZARE
ȘI
PLANIFICARE
5
5.1. Organizarea spaţiului personal
5.2. Planificarea studiului (studiu personal și lecţii)
5.3. Alegerea prietenilor
5.4. Administrarea banilor
5.5. Orientarea profesională
CAPITOLUL 5
ORGANIZARE
ȘI
PLANIFICARE
5
„Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!” (Ps. 90,12)
Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii. Universul creat de El are o funcţionare

ordonată, iar viaţa de pe Pământ (chiar așa afectată de păcat) arată ordinea imprimată
de Dumnezeu încă de la începutul Creaţiei. Dumnezeu dorește ca fiecare fiinţă să
aibă o viaţă ordonată, bine organizată, pentru ca să poată beneficia de consecinţele
ei avantajoase, printre care se pot enumera: sănătate, minte ageră și echilibrată,
avantaje de ordin material, profesional, social și nu în ultimul rând, credinţă
puternică și caracter matur, pregătit pentru cer. „Este datoria tuturor să respecte
reguli stricte în obiceiurile vieţii. Este pentru propriul tău bine, dragă tinere, atât
fizic, cât și moral.” (Ellen White, Îndrumarea copilului, p. 78)
O viaţă bine organizată în care sunt cultivate obiceiurile bune va duce la formarea
unui caracter echilibrat și va ajuta la luarea celor mai bune decizii și la obţinerea
celor mai bune roade de la viaţă. Copiii au nevoie să conștientizeze acest lucru și,
mai mult decât atât, ei trebuie ajutaţi încă de la o vârstă fragedă să fie ordonaţi și
să-și formeze obiceiuri bune. Vârsta fragedă a copilăriei este perioada cea mai
potrivită pentru învăţarea acestor lucruri, având în vedere că, în timpul acesta,
caracterul este cel mai ușor de modelat. De fapt, acesta este timpul când, în
majoritatea cazurilor, se formează direcţia pe care se va dezvolta tânărul pentru
tot restul vieţii. „Tineretul ar trebui instruit foarte atent și judicios, deoarece
adeseori obiceiurile formate în copilărie și tinereţe durează toată viaţa. Dumnezeu
să ne ajute să vedem necesitatea unui început corect.” (Ellen White, The Gospel
Herald, 1902)
70
Acest capitol își propune să ofere instructorilor câteva sugestii ce pot fi date
copiilor în vederea unei cât mai bune organizări a vieţii personale și profesionale.
5.1. Organizarea spaţiului personal

Spaţiul personal se referă, în cazul de faţă, la camera copilului, la locul din sala
de clasă, la banca în care stă, la ghiozdan, penar și la alte spaţii care sunt folosite
de el pentru a-și desfășura activităţile, iar în sensul acesta, el are nevoie de crearea
unui spaţiu curat și bine organizat.
• Ordine. Lucrurile din cameră, ghiozdan, penar sau orice alt loc trebuie puse
la locul lor. De exemplu, cărţile de școală vor fi separate de celelalte cărţi
din bibliotecă; creioanele, cariocile și pixurile vor fi puse la locul lor; hainele
așezate la locul potrivit etc. Astfel, aspectul spaţiului personal va fi plăcut
și, mai mult decât atât, va oferi confort, ajutând totodată la ușurarea unor
activităţi.
• Curăţenie. În cameră, ghiozdan, bancă sau chiar buzunar trebuie să fie curat.
O cameră bine aerisită, măturată, cu praful șters, va fi mult mai îmbietoare
decât o cameră murdară în care ar fi jenant să fie invitat chiar și colegul de
clasă sau prietenul cel mai bun.
• Utilitate. În aranjarea spaţiului personal, utilitatea obiectelor este un
aspect care trebuie avut în vedere. Pot fi multe obiecte care nu-și găsesc
utilitatea și care aglomerează spaţiul fără a fi necesar. Deci, atenţie la
utilitatea lucrurilor!
• Estetică. Dezvoltarea simţului estetic îi va ajuta foarte mult pe copii în
organizarea spaţiului personal. Ei pot fi stimulaţi în cultivarea acestui simţ
și învăţaţi să fie cât mai creativi în aranjare și decorare.
• Modestie. Aceasta dă frumuseţe caracterului, iar organizarea spaţiului
personal cu modestie îl va face și pe acesta frumos și plăcut.
71
5.2. Planificarea studiului
(studiul personal și lecţiile)
Pentru o bună însușire a cunoștinţelor predate la școală, la grupa de exploratori,
găsite în diferite cărţi sau prin alte modalităţi, copiii pot fi ajutaţi să înţeleagă și
să pună în aplicare o metodă și un plan de studiu. Acesta îi va ajuta foarte mult,
pentru că deprinderea de a învăţa, odată formată și întărită pe parcursul anilor, va
dezvolta puterile intelectuale și spirituale.
Asimilând metode ușoare de studiu și un plan
pe măsura puterilor lor, copiii vor putea învăţa cu
eficienţă și vor fi capabili ca, pe măsură ce cresc, să-și
îmbunătăţească metoda și planul de studiu.
Înainte de a oferi câteva sugestii în legătură cu acestea,
5 este bine să precizăm că ideea de studiu cuprinde atât
însușirea cunoștinţelor din cadrul educaţional formal
(școala), cât și din cadrul informal (o întâlnire a clubului
de exploratori, studiul Scripturii și al altor cărţi religioase

și non-religioase etc.).
Sugestii privind metode de studiu și planificare a lecţiilor

• Dozarea echilibrată a timpului. În planificarea lecţiilor și a studiului, copilul
trebuie să aibă în vedere o dozare echilibrată a timpului pentru învăţat și alte
activităţi. Eventualele exagerări în ceea ce privește volumul de studiu din
partea școlii, a familiei sau a Bisericii vor duce la surmenaj.
• Asigurarea unui loc de studiu optim. Există o mare legătură între studiu și spaţiul
pentru studiu. Ne referim aici la spaţiul de acasă în mod special. Locul acesta
trebuie să asigure lumină, căldură și confort. La masa de lucru, lumina trebuie
să bată din stânga-spate pentru cei care scriu cu dreapta sau din dreapta-
spate pentru cei care scriu cu stânga. Poziţia corectă pe scaun este cea cu
spatele rezemat de scaun și coloana vertebrală dreaptă. Cartea din care se
citește să aibă o ușoară înclinare pentru a nu obosi ochii.
• Evitarea oboselii intelectului. Timpul de studiu trebuie să fie presărat cu pauze,
pentru ca mintea să se poată relaxa în urma câtorva zeci de minute de încordare.
După 40-50 de minute de concentrare intensă a atenţiei, este recomandată o
pauză de 5-10 minute. Este bine să se urmărească o anumită ordine în
parcurgerea lecţiilor și, de asemenea, volumul de timp acordat fiecăreia. Se
va începe cu pregătirea lecţiilor care cer o concentrare a minţii mai ușoară.
72
După o pauză de aproximativ 10 minute, se poate trece la o materie de studiu
ceva mai grea. Spre final, vor fi lăsate de asemenea lecţii mai ușoare. Fiecare
copil are specificul lui și nu se poate stabili un șablon în privinţa materiilor
mai dificile sau mai ușoare, așa că fiecare va hotărî care sunt acestea. Ceea ce
se poate face și este de dorit este ca ei să fie ajutaţi să conștientizeze care sunt
capacităţile lor și care ar putea fi materiile mai ușor sau mai greu asimilabile.
• Alegerea celei mai potrivite metode de studiu. În privinţa metodelor de studiu,
acestea diferă de la o materie la alta. În sensul acesta, ajutorul cel mai potrivit
le poate fi dat de către profesorii de la școală, în ceea ce privește materiile
școlare, sau de către instructori și părinţi în ceea ce privește studiile biblice
sau un material pentru întâlnirea exploratorilor. Există însă un aspect comun
tuturor metodelor de studiu, și anume repetiţia. „Repetiţia este mama
învăţăturii”, și când spunem aceasta, nu ne referim la repetarea mecanică a
unor lecţii, ci la revizuirea acestora pentru o mai bună fixare și pentru crearea
unor conexiuni între ideile învăţate. Să nu uităm că exploratorii sunt la vârsta 5
când, pe lângă faptul că se bucură de o bună capacitate de memorare, încep să
gândească abstract și sistematic, făcând legături între lucrurile învăţate.
5.3. Alegerea prietenilor
Alegerea prietenilor este un aspect deosebit de important, care poate influenţa
în mod hotărâtor cursul dezvoltării caracterului. Puterea anturajului este
covârșitoare și este foarte important ca exploratorii să fie învăţaţi cu privire la
rolul prietenilor în viaţa lor.
Valorile și obiceiurile sunt împrumutate de la unul la celălalt și în mod special
sunt preluate caracteristicile copilului cu personalitatea cea mai puternică din
grupul de prieteni. Iar, dacă valorile acestuia sunt în mare parte negative, rezultatele
transferului de personalitate vor fi dezastruoase. Ellen White avertizează în acest
sens: „Dacă mintea copiilor noștri nu este bine echilibrată de principii religioase,
moravurile lor vor fi corupte de exemplele stricate cu care vin în contact”. (Ellen
White, Îndrumarea copilului, p. 356)
Perioada preadolescenţei și adolescenţei este marcată de intrarea într-o nouă
experienţă a vieţii, și anume cea a creării de legături din ce în ce mai puternice de
prietenie cu cei de aceeași vârstă. Tinerii încep să se identifice ca aparţinând unui
grup sau altul. Majoritatea acestor tineri sunt puși în situaţia de a face ceva pentru
a fi integraţi într-un anumit grup. Fiecare grup are specificul lui și, pentru a fi
acceptat în acesta, fiecare trebuie să corespundă specificului.
Nu trebuie ignorat faptul că exploratorii sunt puși în faţa unei situaţii complexe.
Ei au ocazia să trăiască în același timp în cel puţin două medii diferite, unde vin în
73
contact cu copii de vârsta lor. Astfel, ei au un grup legat de școală, unul legat de
împrejurimile locuinţei (acestea pot coincide în unele cazuri) și unul legat de
biserică. Întrebarea cu care ei se confruntă este cu cine să se împrietenească, ţinând
cont de valorile morale faţă de care vor să se conformeze.
Rezolvarea dilemei lor nu este nicidecum ușoară. În primul rând, ei au nevoie
de sprijinul părinţilor, dar și al altora în măsură să-i poată ajuta, cum ar fi instructorii
de exploratori.
În sensul acesta, instructorii au un rol important. Prin discuţii deschise, ei îi
pot ajuta pe copii să înţeleagă influenţa prietenilor. Ei pot analiza împreună care
sunt consecinţele unei întovărășiri rele sau a uneia bune. Copiii își pot contura în
minte imaginea prietenului ideal. Instructorii au datoria să îi sfătuiască în alegerea
prietenilor, îndemnându-i de asemenea pe aceștia să ceară părerea și acordul
părinţilor.
Puţin câte puţin, prin învăţare teoretică, dar mizând și pe ocaziile practice care
5 se ivesc chiar în cadrul grupei de exploratori, copiii trebuie să înveţe principiile
active ale unei prietenii solide: dragostea, respectul faţă de celălalt, aprecierea și
sprijinul acordate dezinteresat, timpul investit în prietenie etc. În responsabilitatea
lor de educatori, instructorii trebuie să fie ei înșiși modele în ceea ce privește

prietenia.
5.4. Administrarea banilor

Banul este un subiect care necesită o deosebită atenţie în societatea noastră,
care a devenit din ce în ce mai materialistă. În minţile multora, banul a căpătat
valenţe valorice atât de mari încât este considerat ca fiind cel care rezolvă toate
problemele.
Exploratorii sunt la vârsta când încep să înveţe din ce în ce mai mult semnificaţia
valorilor materiale. O bună îndrumare în înţelegerea și administrarea acestora îi
va ajuta să aibă o experienţă pozitivă în acest domeniu destul de delicat.
Cu toate că pot îmbunătăţi nivelul de trai, banii nu sunt sursa fericirii. Copiii
au nevoie să înţeleagă faptul că banii nu sunt valoarea supremă a vieţii.
„Banii nu au o valoare mai mare decât nisipul, în afară de faptul că sunt folosiţi
pentru a procura cele necesare vieţii, pentru binecuvântarea altora și pentru
înaintarea cauzei lui Hristos.” (E. White, Parabolele Domnului Hristos)
Prin ilustraţii adevărate sau prin povestiri cu tâlc, copiii pot înţelege mai bine
însemnătatea banilor.
74
Exploratorii pot avea două surse de venit, și anume:
• Banii primiţi din partea familiei. Copiii ar trebui să ţină seama de nevoile
familiei, primind cât li se dă, fără să ceară pentru propriile capricii sau să
facă târguri în scopul dobândirii banilor. (ex. „Mă duc să cumpăr pâine,
dacă-mi lași restul.”)
• Munca proprie. Este o altă sursă de venit, ce-i drept ocazională, dar de
mare valoare educativă. Banii câștigaţi în urma muncii depuse vor dezvolta
simţul utilităţii, vor aduce satisfacţia câștigării lor în mod cinstit, vor
conștientiza dificultatea și efortul necesare pentru obţinerea acestora și
vor fi cheltuiţi cu mai multă chibzuinţă.
Însușirea unui model biblic de administrare a banilor chiar de la vârsta fragedă
a copilăriei îl va ajuta pe explorator să evite cele două extreme greșite de
administrare a banilor: avariţia (ex. Lui Hagi Tudose i se părea că toate lucrurile
sunt enorm de scumpe) și cheltuiala fără chibzuinţă (ex. Dănilă Prepeleac pleacă
la piaţă cu o pereche de boi și se întoarce cu o pungă goală). 5
Principii de administrare a banilor
Să aibă în vedere ce spune Scriptura despre administrarea lor. Aici intră în discuţie
zecimea din orice venit și dăruirea sistematică (pentru diferite ramuri de activitate
a Bisericii).
Planificarea unui buget de care să se ţină seama în ceea ce se cheltuie. Astfel se
elimină cumpărăturile pripite, apare conștienţa că Dumnezeu conduce, se va face
distincţie între nevoie și dorinţă, între esenţial și neesenţial, se formează un obicei
bun pentru toată viaţa.
5.5. Orientarea profesională

De la bun început trebuie spus că acest aspect nu ţine numai de responsabilitatea
instructorului. Trebuie spus acest lucru, pentru că orientarea profesională este
mai degrabă un proces decât o etapă și implică mai mulţi factori, nu doar învăţarea
și îndrumarea simplă a instructorului de exploratori.
Vorbind de factorii implicaţi în orientarea profesională, putem aminti:
înclinaţiile moștenite, educaţia primită în primii ani de viaţă, afinităţile și dorinţele
copilăriei, temperamentul, mediul social în care se dezvoltă, cerinţele și ofertele
pieţei de muncă, alte persoane implicate în orientarea profesională (părinţi,
profesori etc.), planul divin, capacitatea copilului de a înţelege și de a lua o decizie
etc.
75
Iată câteva aspecte care trebuie luate în considerare în vederea alegerii unei
profesii:
• Aprobarea lui Dumnezeu. Aspectul acesta contează cel mai mult. Copiii nu
trebuie lăsaţi să creadă că Dumnezeu vrea ca toţi băieţii să fie pastori sau
toate fetele să fie asistente medicale. El are un loc special pregătit pentru
fiecare, un loc care corespunde talentelor pe care le au și personalităţii lor.
E nevoie de multă rugăciune pentru a afla acel loc și de disponibilitatea de
a merge acolo.
• Bucuria. Trebuie să fie un lucru pe care îl face cu plăcere dar, pentru a-l
găsi, trebuie identificate aptitudinile, slăbiciunile și interesele.
• Talentul. Trebuie să fie un lucru pentru care este înzestrat. Copiilor trebuie
să li se evidenţieze faptul că nu există nimeni care să nu fi primit din partea
lui Dumnezeu măcar un talent. Poate că nu este ceva ce poate fi imediat
sesizat, așa cum este desenul sau poezia, dar orice domeniu în care se
5 descurcă cel mai bine, chiar dacă aparent poate părea lipsit de importanţă,
este talentul lui.
• Întreţinerea. Trebuie să fie un lucru de pe urma căruia se poate câștiga existenţa.
• Accesibilitatea. Trebuie să fie accesibil. Poate că un copil visează să devină

astronaut, dar în România nu există un centru de pregătire și o bază de
lansare. Continuă să-l susţii și încurajează-l. Dacă Dumnezeu va dori ca el
să facă lucrul respectiv, îi va oferi posibilitatea de a-l face, în măsura în care
și el va face tot ceea ce depinde de el.
• Superlativ. Trebuie să realizeze cât mai bine ceea ce și-a propus să facă.
Pentru a avea succes în domeniul ales, trebuie să fie cel mai bun. De aceea
este indicată alegerea unei activităţi care să îi facă plăcere, pentru ca astfel
disponibilitatea de a face totul cât mai bine să fie în permanentă creștere.
Ceea ce îngreunează cel mai mult procesul alegerii unei profesii este că toate
aceste condiţii trebuie îndeplinite în același timp.
76
CAPITOLUL 6
STUDIUL NATURII
6.1. Lecţii spirituale din natură
6.2. Flori sălbatice
Albăstrelele (Centaurea cyanus)
Bănuţii (Bellis perennis)
Brândușa galbenă (Crocus flavus)
Cicoarea (Cichorium intybus)
Dediţeii (Pulsatilla vulgaris)
Ghiocelul (Galanthus nivalis)
Lăcrămioara (Convallaria majalis) 6
Margareta (Leucanthemum vulgare)
Narcisa galbenă (Narcissus pseudonarcissus)
Studiul naturii
Podbalul (Tussilago farfara)
Săpunariţa (Saponaria officinalis)
Toporașul (Viola odorata)
Vioreaua (Scilla bifolia)
6.3. Copaci
Aninul negru (Alnus glutinosa)
Carpenul (Carpinus betulus)
Castanul sălbatic (Aesculus hippocastanum)
Fagul (Fagus sylvatica)
Frasinul (Fraxinus excelsior)
Mesteacănul (Betula pendula)
Paltinul de câmp, arţar (Acer platanoides)
Paltinul de munte (Acer pseudo-platanus)
Pinul (Pinus sylvestris)
Plopul (Populus nigra)
Salcâmul (Robinia pseudacacia)
Salcia pletoasă (Salix babylonica)
Stejarul (Quercus robur)
Teiul argintiu (Tilia tomentosa)
Ulmul de câmp (Ulmus minor)
6.4. Plante ocrotite de lege în Romania
Dreţe (Nymphaea lotus var thermalis)
Floarea de colţ (Leontopodium alpinum)
Garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus callizonus)
Laleaua pestriţă (Fritillaria orientalis)
Sângele-voinicului (Nigritella nigra)
Smirdarul (Rhododendron kotschyi)
Strugurii ursului (Arctostaphylos uva-ursi)
Tisa (Taxus baccata)
Zada (Larix decidua ssp. polonica)
Zâmbrul (Pinus cembra)
6.5. Insecte
Albina (Apis mellifera)
Călugăriţa (Mantis religiosa)
Greierele de câmp (Gryllus campestris)
Lăcusta (Locusta migratoria)
Libelula albastră (Aeshna cyanea)
Licuriciul (Lampyris nocticula)
6 Musca de casă (Musca domestica)
Musca albastră (Calliphora vicinia)
Tăunul (Tabanus bovinus)
Studiul naturii
Urechelniţa (Forficula auricularia)

6.6. Fluturi și molii
Agapetes galathea
Antocaris cardamines
Apatura iris
Arctia caja
Argynnis paphia
Coada-rândunicii (Iphiclides podalirius)
Erebia medusa
Fluturele alb al verzei (Pieris brasice)
Fluturele de zi cu ochi de păun (Inachis io)
Fluturele mahaon (Papilio machaon)
Fluturele plopului (Limentis populi)
Herse convolvuli
Lămâiţa (Gonopterix rhamni)
Nymphalis antiopa
Parnassius Apollo
Polygonia-C- album
Porumbacul cap de mort (Acherontia atropos)
Porumbacul cu ochii (Smerinthus ocellatus)
Vanesa cardui
78
6.7. Păsări
Barza albă (Ciconia ciconia)
Cioara de semănătură (Corvus frugilegus)
Ciocănitoarea pestriţă mare (Dendrocopus major)
Ciocârlia de câmp (Alauda arvensis)
Codobatura galbenă (Motacilla flava)
Coţofana (Pica pica)
Cucul (Cuculus canorus)
Fazanul (Phasianus colchicus)
Gaiţa (Garullus glandarius)
Graurul (Sturnus vulgaris)
Guguștiucul (Streptopelia decaocto)
Lișiţa (Fulica atra)
Mierla (Turdus merula)
Pescărușul argintiu (Larus argentatus)
Piţigoiul mare (Parus major)
Privighetoarea roșcată (Luscinia megarhynchos)
Pupăza (Upupa epops)
Vrabia de casă (Passer domesticus)
6.8. Urme de animale

6
6.9. Animale ocrotite de lege în România
Studiul naturii
Capra neagră (Rupicapra rupicapra)
Corbul (Corvus corax)
Dropia (Otis tarda)
Rândunica (Hirundo rustica)
Râsul (Lynx lynx)
Șoimul rândunelelor (Falco subbuteo)
Șorecarul comun (Buteo buteo)
Ursul (Ursus arctos)
Vipera (Vipera ursini)
Zimbru (Bison bison)
6.10. Noţiuni elementare de astronomie

6.10.1. Planetele sistemului solar
6.10.2. Fazele Lunii
6.10.3. Eclipsele de Soare și de Lună
6.10.4. Învăţarea constelaţiilor
6.11.Starea vremii
6.11.1. Prognoza vremii după aspectul cerului
6.11.2. Prognoza vremii după comportamentul plantelor și animalelor
6.11.3. Prognoza temperaturii
79
CAPITOLUL 6
STUDIUL NATURII
„În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se
văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile
făcute de El.” (Romani 1,20)
Unul dintre elementele esenţiale ale programului de exploratori este studiul

naturii. Un obiectiv principal este să-i conducem pe copii să cunoască și să iubească
6 natura. Ce urmărim prin studiul naturii? Care este scopul?
„Pe toate lucrurile create se poate vedea pecetea Dumnezeirii. Natura dă
mărturie despre Dumnezeire […] Pentru cel care învaţă cum să interpreteze lecţiile
Studiul naturii
sale, întreaga natură se luminează, lumea este un manual, viaţa este o școală.[…]
Acestea sunt lecţiile pe care copiii noștri trebuie să le înveţe.” (Ellen White,
Educaţie, pag. 99-100)
Așadar, scopul principal este cunoașterea lui Dumnezeu prin descoperirea Sa
în lumea creată. Natura a fost manualul lui Dumnezeu pentru primii oameni. Ce
onoare mai mare poate fi astăzi pentru un instructor decât să folosească manualul
pe care l-a conceput Marele Profesor?
Învăţându-i pe copii din natură, asemenea lui Isus, ne putem aștepta ca ei să
înveţe despre dăruire de sine, despre credinţă, despre perseverenţă, despre
caracterul legilor lui Dumnezeu; desigur, lecţiile acestea vor fi dobândite în timp
și proporţional cu vârsta și dezvoltarea copilului.
„Manualul lui Dumnezeu” atrage adulţi și copii. Chiar și cel mai mic copil
poate începe să înţeleagă și să descopere natura, și totuși, de-a lungul veșniciilor,
vom învăţa lucruri noi din același „manual”
80
6.1. Lecţii spirituale din natură
„Întreabă animalele și te vor învăţa, păsările cerului și îţi vor spune; vorbește
pământului și te va învăţa; și peștii mării îţi vor povesti.” (Iov 12,7-8)
Atât în biserică, cât și la întâlnirile de exploratori, copiilor li se „servesc” di-
verse lecţii spirituale. Unele nu le înţeleg, la altele nu sunt atenţi, pe altele le uită.
Unele, totuși, rodesc.
Dar lecţiile spirituale din natură nu sunt menite să le fie „servite” copiilor, ci
trebuie să fie ocazii în care ei să înveţe să gândească, să facă paralele și să desprindă
esenţialul. Natura în sine îi atrage pe copii, mai ales când au de-a face cu ea în
mod direct. În acele momente, mintea lor este foarte receptivă la adevărurile
spirituale.
„Copiii să înveţe să tragă ei înșiși învăţături și să înţeleagă adevărul. Când
privesc un peisaj încântător, întrebaţi-i de ce a îmbrăcat Dumnezeu dealurile și
pădurile în nuanţe atât de frumoase și de variate. De ce nu e totul de un maro
sumbru? Când culeg flori, conduceţi-i să se gândească de ce El ne-a lăsat frumuseţea
acestor rămășiţe din Eden. Învăţaţi-i să observe pretutindeni în natură dovezile
grijii lui Dumnezeu pentru noi, adaptarea tuturor lucrurilor la nevoile și fericirea
6
noastră.” (Ellen White, Educaţie, pag. 119)
Studiul naturii
Nu este de ajuns să le vorbiţi despre natură. Pentru a înţelege, copiii trebuie să
intre în contact direct cu ea. Când vă aflaţi în mijlocul naturii, provocaţi-i să
gândească punându-le întrebări adaptate nivelului lor; faceţi din acest lucru un
obicei.
Având în vedere cele spuse mai sus, lecţiile spirituale din natură nu sunt ceva
ce trebuie predat, ci mai degrabă instructorul va oferi îndrumare, iar copilul își va
alege o plantă sau un animal din Biblie care se găsește și în jurul lui (acest lucru nu
este obligatoriu), se va gândi la lecţiile spirituale ce pot fi desprinse de la obiectul
ales și va căuta să vadă ce are de spus Biblia despre acesta. Lecţia spirituală trebuie
să fie ceva real, ceva ce copilul poate pune în practică zi de zi.
81
6.2. FLORI SĂLBATICE
„Se arată florile pe câmp, a venit vremea cântării …” (Cântarea cântărilor 2,12)
Trăsătura caracteristică a acestui tip de flori este creșterea spontană. Ele nu

sunt cultivate de nimeni, ci cresc acolo unde ajung seminţele purtate de vânt,
astfel că pot fi găsite pe marginea drumului, în poieniţe, pe cărări de munte. Ele
au fost puse acolo de Dumnezeu pentru a înfrumuseţa drumul călătorului.
Albăstrelele (Centaurea cyanus)

Albăstreaua se mai numește clopoţel, floare de grâu, floare
vânătă, floarea-paiului, ghioc, iarba frigurilor, măturică, vineţea.
• Recunoașterea plantei. Tulpina crește înaltă până la 1 m,
simplă sau puţin ramificată în partea superioară. Frunzele
sunt lungi până la 9 cm și prezintă peri mătăsoși, alburii.
6 Florile de pe disc sunt violacee, iar cele marginale, albastre.
• Răspândire. Este o plantă erbacee, anuală, întâlnită ca
buruiană în semănăturile de grâu și secară, uneori pe
Studiul naturii
marginea drumurilor, în regiunea de câmpie și de deal.

Crește în toate ţările în care se cultivă grâu și secară.
Este originară din Sicilia, Tesalia (Grecia).
Bănuţii (Bellis perennis)

Se mai numesc și floarea-găștii, floarea-Paștelui,
frumușica, năsturași, ochiul-boului, părăluţe.
• Recunoașterea plantei. Tulpina este păroasă,
înaltă de 2-20 cm. Frunze sunt obovat-spatulate,
scurt-păroase până la glabre (părţile plantei
lipsite de perișori), dispuse în rozetă bazală. Are
flori numeroase: cele marginale albe, și roșii
până la roz în partea terminală, iar în partea
centrală a discului sunt galbene.
• Răspândire. Este o plantă comună, spontană,
întâlnită prin fâneţe, pășuni, pe lângă drumuri,
în regiunea montană și de câmpie.
82
Brândușa galbenă (Crocus flavus)
Se mai numește brândușa de primăvară, șofran galben.
• Recunoașterea plantei. Este o plantă erbacee, înaltă până la 30 cm,
cu 2-10 frunze lineare, lungi de 20-30 cm, late de 2-6 mm, cu o
dungă longitudinală pe faţa inferioară, brumării; apar odată cu
florile. Florile sunt galben-aurii; înainte de a înflori sunt protejate
de două sau mai multe teci albe, membranoase.
• Răspândire. Este întâlnită în sudul ţării, prin poieni, tufărișuri,
rariști de pădure, plantaţii de salcâm, uneori pe lângă calea ferată,
în regiunea de câmpie și deal.
Cicoarea (Cichorium intybus)

Se mai numește doruleţ, floarea-secerii, scai voinicesc,
sporiș.
• Recunoașterea plantei. Tulpina e înaltă de 30-120 cm;
frunzele din rozetă sunt de culoare verde închis, mate,
6
iar cele tulpinale, mai mici, oval-lanceolate. Florile
Studiul naturii
sunt albastre.
• Răspândire: Crește spontan prin fâneţe, pășuni,
răzoare, pe lângă drum, de la câmpie până în regiunea
montană.
Dediţelul (Pulsatilla vulgaris)
Se mai numește brebenel, floarea-ursului, vânturele.
• Recunoașterea plantei. Tulpina e înaltă de 10-35 cm, aco-

perită cu peri albi, lungi de circa 5 mm. Frunzele sunt
acoperite cu peri albi, lungi de 10 cm. Florile sunt solitare,
violete, foarte mari (7 cm diametru). Fructe – nucule, cu
stil lung păros.
• Răspândire. Această floare este întâlnită pe coaste ierboase,
însorite, calcaroase, poieni, margini de drumuri.
83
Ghiocelul (Galanthus nivalis)
Se mai numește clopoţel de primăvară.
• Recunoașterea plantei. Tulpina aeriană este înaltă de
15-30 cm, cu frunze liniare, înconjurate la bază de o teacă
membranoasă, transparentă. Floarea este albă, solitară,
așezată în vârful tulpinii.
• Răspândire. Este întâlnit frecvent în toată ţara, excep-
tând Dobrogea, prin păduri, poieni, tufișuri, de la câmpie
până la zona alpină.
Lăcrămioara (Convallaria majalis)

Se mai numește clopoţel, coada-cocoșului, dumbră-
vioară, floarea-turcului, flori domnești, mărgăritare,
păhăruţe.
• Recunoașterea plantei. Tulpina este înaltă de 15-25 cm,
6 frunzele au 8 nervuri paralele arcuite, florile sunt albe,
cu înveliș dublu, frumos mirositoare, grupate câte 5-20.
• Răspândire. Este întâlnită pe soluri brune sau brun-
Studiul naturii
roșcate, bogate în calciu, fertile, prin păduri de fo-

ioase, mai ales stejărete, tufărișuri, lunci, în regiunile
de câmpie și dealuri; în stare spontană, specia este
ocrotită prin lege.
Margareta (Leucanthemum vulgare)

Se mai numește aurită, coada-racului, floare grasă, iarba-
junghiului, iarba-tăieturii, pâinea-oii, romaniţă-mare.
• Recunoașterea plantei. Rizom noduros, oblic sau orizontal,
din care pornesc rădăcini adventive. Tulpina e glabră sau păroasă,
simplă, rar ramificată, terminată cu o inflorescenţă. Frunzele
bazale sunt peţiolate, cele tulpinale lanceolate sau liniar-lanceolate,
lipsite de peţiol, înconjoară tulpina prin baza lor, iar pe margini
sunt dinţate; lungi de 3-9 cm, glabre sau rărit-păroase. Florile
marginale sunt albe, iar cele interioare, galbene.
• Răspândire. Este comună în toate regiunile ţării, prin fâneţe,
pășuni, poieni, margini de pădure, tăieturi de pădure,
84
pârloage, de multe ori în masă, de la câmpie până la etajul
subalpin, cu deosebire în regiunea montană.
Narcisa galbenă (Narcissus pseudonarcissus)

• Recunoașterea plantei. Bulb voluminos, rotunjit sau ovoidal,
acoperit cu tunici brune. Frunzele sunt îngust-liniare, brumării,
lungi aproape cât tulpina. Tulpina este turtit-bimucheată,
înaltă de 15-40 cm. Prezintă pedicel floral scurt (10-20 mm).
Florile sunt galbene, uneori albe, parfumate.
• Răspândire. Frecvent întâlnită în parcuri și grădini, dar și în
zone sălbatice.
Podbalul (Tussilago farfara)

Se mai numește brustur alb, cenușoară, gușa-
găinii, rotungioare.
• Recunoașterea plantei. Are tulpina înaltă de
5-15 cm, poartă terminal inflorescenţa.
6
Frunzele sunt lung-peţiolate, cu limbul
aproape rotund, adânc-cordat, pe margine
Studiul naturii
dublu-dinţat. În stadiul de tinereţe, tomentos
pe ambele feţe, mai târziu pe faţă glabru, iar
pe dos, cenușiu-tomentos. Florile sunt
galbene, grupate, cele de pe margine sterile,
iar în centru sunt fertile.
• Răspândire. Este comun în întreaga ţară, întâlnit pe malul râurilor, șanţurilor,
ravenelor, coastelor erodate, săpăturilor, de la câmpie până în regiunea de munte.
Săpunariţa (Saponaria officinalis)

Se mai numește buruiană albă, săpunel, săpunul-popii.
• Recunoașterea plantei. Se prezintă ca un rizom cilindric,
ramificat, târâtor, din care pornesc rădăcini. Tulpina e puţin
sau deloc ramificată, înaltă de 30-80 cm. Frunzele sunt
eliptice, opuse, cu 3 nervuri puţin concrescute la bază.
Marginea limbului e întreagă. Florile sunt albe sau roz
pal, frumos mirositoare.
• Răspândire. E prezentă mai ales în partea de vest a
ţării și în judeţele Suceava, Dâmboviţa. Prahova etc.
85
Toporașul (Viola odorata)
Se mai numește floare domnească, tămâioară,
vioară, viorică, zambilă de câmp.
• Recunoașterea plantei. Tulpina aeriană lipsește.
Frunzele sunt rotunde. Florile, violete sau albe,
cu un pinten drept sau îndoit în sus, frumos miro-
sitoare. Înflorire în perioada martie-aprilie.
Fruct, capsula sferică, verde sau purpurie.
• Răspândire. Întâlnită pe timpul primăverii,
înainte de înfrunzirea speciilor lemnoase, prin
păduri de foioase, tufărișuri, zăvoaie, poieni, mai
ales în regiunea de câmpie sau deluroasă.
Vioreaua (Scilla bifolia)

Se mai numește ceapa-ciorii, merișor.
6 • Recunoașterea plantei. Frunzele sunt lat-liniare,
plane, în număr de două. Tulpina e înaltă de
6-30 cm, solitară. Florile sunt albastre-azurii sau
Studiul naturii
cu nuanţă violacee, rar roz sau albe.

• Răspândire. Este întâlnită în toată ţara, prin
păduri, pajiști, tufărișuri, în regiunea de câmpie
și deal.
86
6.3. Copaci
„Se udă copacii Domnului, pe care i-a sădit El. În ei își fac păsările cuiburi.” (Ps. 104,16-17)
Copacii (sau arborii) sunt plante perene, care au de obicei un trunchi (o tulpină
lemnoasă) și o coroană cu crengi lemnoase. Unii copaci trec cu puţin de înălţimea
de un metru (de exemplu, în desișul etajului inferior al pădurilor tropicale), dar alţii
ating înălţimi impresionante (un eucalipt din Australia poate ajunge la peste 90 m).
Aninul negru (Alnus glutinosa)

Arbore foios, înalt de până la 25 metri, adesea arbustiv. Se mai numește alin, arin.
Frunze. Alterne, ovale sau aproape rotunde, cu vârful obtuz sau trunchiat, lungi
de 6-10 cm, lipicioase în tinereţe. De regulă, toamna, înainte de cădere, se înnegresc.
Scoarţă. În tinereţe este netedă, cenușie, iar după 15-20 de ani, se crapă.
Flori. Mâţișori. Formaţi de vara, se desfac primăvara următoare de timpuriu,
înainte de înfrunzire. Cei bărbătești sunt lungi de 6-12 cm și atârnă, cei femeiești
sunt scurţi și cresc în sus.
Fructe. Seamănă cu conurile, sunt lem-
6
noase și de culoare brun închis. Conţin saci
Studiul naturii
cu aer ce le favorizează plutirea pe apă.
Longevitate. 100 de ani.
Utilitate. Lemnul moale și ușor se folo-
sește pentru confecţionarea creioanelor,
chibriturilor, jucăriilor. Scoarţa, mugurii și
frunzele au importanţă terapeutică pentru
medicina umană și veterinară. Este de
asemenea, un arbore melifer utilizat și ca
element decorativ în parcuri și grădini.
Răspândire. Lunci, depresiuni, văile
râurilor, în zone de câmpie și dealuri, putând fi găsit până la o altitudine de 800-900
de metri. Poate fi găsit însă și în Munţii Harghitei, la o altitudine de 1 300 de metri.
Carpenul (Carpinus betulus)

Arbore foios, înalt de până la 25 m. Ocupă circa 3% din suprafaţa pădurilor
din România.
Frunze. Simple și alterne, ovale, cu vârful ascuţit și dublu, dinţate pe margine, cu
10-15 perechi de nervuri bine pronunţate, de culoare verde închis și netede pe
87
faţa superioară, verzi pe faţa inferioară și cu puf pe nervuri. Coroana este bogat
ramificată, cu frunziș des. Toamna se colorează gălbui.
Scoarţă. Netedă, cenușie, se aseamănă cu cea a fagului, dar are șanţuri
longitudinale.
Flori. Unisexuate, cresc în mâţișori – cei bărbătești atârnă, sunt gălbui și cresc
până la 5 cm lungime, cei femeiești sunt mici, verzi, la capătul lujerilor. Apar
odată cu înfrunzirea.
Fructe. Fructifică începând cu vârsta de 10-20 ani. Achene muchiate, de culoare
verde închis, apoi brune. Fructele sunt în mănunchiuri lungi până la 7 cm, care atârnă.
Longevitate. 100-120 de ani.
Utilitate. Lemnul dur, omo-
gen, compact, durabil sub apă,
este utilizat la confecţionarea
de roţi dinţate, piese de ma-
șini, articole sportive, cozi de
unelte. Este un bun combus-
tibil. Este folosit și ca arbore
6 ornamental.
Răspândire. Este întâlnit
frecvent alături de gorun, ulm,
Studiul naturii
stejar, în regiunea de câmpie

și de deal, între circa 100-500
m. Uneori pătrunde și în făgete, în amestecuri de fag cu rășinoase, brădete până la
1 000 m altitudine (Banat, Nordul Moldovei).
Castanul sălbatic (Aesculus hippocastanum)

Arbore foios, înalt până la 30 m, cu o formă a coroanei foarte decorativă. Nu trebuie
confundat cu castanul comestibil, nu sunt nici măcar înrudiţi, doar fructele se aseamănă.
Frunze. Mari, așezate opus, palmat-compuse, lung-peţiolate, cu 5-7 frunzuliţe
ovale, ascuţite la vârf, dinţate pe margini, lungi de până la 12 cm.
Scoarţă. Este de culoare cenușiu-negricioasă, netedă, spre bătrâneţe se exfoliază
în solzi mici.
Flori. Foarte decorative, crem-albăstrui, pătate cu roșu la bază, cu cinci petale
grupate în inflorescenţe mari, de până la 12 cm, care cresc în sus.
Fructe. Capsule cărnoase, rotunde, verzi, cu ţepi mari la exterior, se deschid și
eliberează trei seminţe mari, lucitoare, de culoare maro, cu o pată gălbuie sau
brun-cenușie. Un arbore produce o cantitate foarte mare de castane: 50-60 kg.
88
Longevitate.150 de ani.
Utilitate. Lemnul moale, ușor, puţin rezistent, este utilizat pentru confecţionarea
diferitelor piese de mo-
bilier. Castanele sunt fo-
losite pentru fabricarea
săpunului tehnic, uleiu-
lui tehnic, cleiului, medi-
camentelor. Scoarţa,
frunzele și florile sunt
utilizate în industria far-
maceutică. Datorită în-
floririi timpurii, frumu-
seţii florilor și a frunzi-
șului, este utilizat și ca
element decorativ.
Răspândire. Larg cul-
tivat în păduri, grădini,
de-a lungul străzilor. 6
Studiul naturii
Fagul (Fagus sylvatica)
Arbore foios, înalt de până la 40 m. Ocupă circa 32% din suprafaţa împădurită
a României.
Frunze. Simple, alterne, cu o formă ovală, lungi de 5-10 cm, ascuţite la vârf, pe
margini ondulate, cu dinţi mărunţi, prezintă mai puţin de 10 perechi de nervuri.
Toamna se colorează brun-
gălbui sau brun-roșiatic.
Scoarţă. Netedă, subţire,
cenușiu-albicioasă.
Flori. Cele bărbătești sunt
galbene, grupate în mâţișori,
iar cele femeiești, verzui, gru-
pate câte două.
Fructe. Jirul, 1-3 nuci în-
chise într-o cupă ţepoasă,
lungă de 2-3 cm.
Longevitate. 300 de ani,
foarte rar atinge și 500 de
ani.
89
Utilitate. Lemnul moale se folosește la fabricarea mobilei curbate, a parchetului
și a instrumentelor muzicale, în industria navală. Specie meliferă, fagul este indicat
și pentru parcuri și grădini publice, fiind decorativ prin coroană și frunze și
întreţinând un climat umbros, răcoros, liniștit. Miezul fructului este comestibil. În
trecut era folosit în alimentaţie, asemenea alunelor. Frunzele tinere, fragede, se
mănâncă primăvara.
Răspândire. Poate fi întâlnit în întregul lanţ carpatic. Urcă până la altitudinea
de 1 200-1 400 de metri, atingând limita maximă de 1 650 m în Parâng și Apuseni și
coboară până la 100 m, pe Valea Dunării.
Frasinul (Fraxinus excelsior)

Arbore foios, înalt de până la 40 m.
Frunze. Compuse din 9-15 frunzuliţe ovat-lanceolate, lungi de până la 10 cm și
late de până la 3 cm, ascuţite la vârf, dinţate, cu peţiolul foarte scurt.
Scoarţă. Netedă, de culoare cenușiu-verzuie, ușor roșiatică în tinereţe, mai târziu
se crapă și devine gri deschis sau negricios.
6 Flori. Mici, movalii, fără petale, se deschid din muguri aproape negri, înainte
de frunze.
Fructe. Samare cenușii-gălbui, cu o aripă lăţită, lungă de până la 4 cm, care
Studiul naturii
atârnă, de culoare verde; la maturitate devine brună.

Longevitate. Circa 200 de ani.
Utilitate. Lemnul rezistent
este folosit la fabricarea mo-
bilei, în construcţia avioanelor,
a vagoanelor de cale ferată, a
schiurilor și a vâslelor. Frun-
zele și florile au o utilizare tera-
peutică în medicina umană și
veterinară. Scoarţa este uti-
lizată pentru vopsitul fibrelor
naturale în negru. Este cultivat
și ca arbore ornamental, in-
dicat mai ales pentru peluze,
alei, garduri vii.
Răspândire. Păduri, lunci de
câmpie, dealuri și regiuni mon-
tane de altitudine mijlocie (până la 1 400 de metri).
90
Mesteacănul (Betula pendula)
Arbore foios, înalt de până la 30 m, cu coroana rară, luminoasă, cu rămurele
subţiri, care atârnă.
Frunze. Romboidale sau triunghiulare, până la 6 cm lungime, cu vârful ascuţit,
dublu-dinţate, pe faţă de culoare verde-închis, lucitoare, atârnă pe un peţiol lung,
de 2-3 cm.
Scoarţă. Netedă, alb-argintie, se exfoliază circular în fâșii subţiri. Spre bătrâneţe,
în partea de jos a trunchiului apar crăpături negricioase.
Flori. Mâţișori. Cei bărbătești, lungi de până la 6 cm, galbeni, atârnă; cei
femeiești sunt verzi, apar primăvara, odată cu înfrunzirea, și seamănă cu niște
conuri mici.
Fructe. Mâţișori, care la maturitate se
dezintegrează.
Longevitate. Aproximativ 100 de ani.
Utilitate. Lemnul elastic și moale este
utilizat în industria mobilei și la fabricarea
de schiuri, saboţi, jucării. Din tulpină și ra-
muri necojite se confecţionează bănci,
6
chioșcuri, garduri cu caracter decorativ. Frun-
Studiul naturii
zele, mugurii, scoarţa și seva au utilizări te-
rapeutice în medicina umană și veterinară.
Răspândire. În regiunea de deal și de
munte, până la 1 500 m altitudine.
Paltinul de câmp, arţar (Acer platanoides)

Arbore foios, atinge 25 m. Coroana este deasă, ovoidală.
Frunze. Așezate opus, palmat-lobate, simple, mari (15 cm lungime, 18 cm lăţime),
cu 5-7 lobi mari, care se termină cu dinţi ascuţiţi, verzi pe partea inferioară. Codiţa
frunzei are un suc lăptos, care
curge dacă este ruptă.
Scoarţă. Netedă, gri închis, nu
se exfoliază.
Flori. Mici, de culoare galben-
verzui, primăvara fiind grupate în
inflorescenţe, apar înaintea
frunzelor.
91
Fructe. Samare cu două aripi mari care formează între ele un unghi obtuz până
la 5 cm lungime; rămân verzi-gălbui la maturitate.
Utilitate. Lemnul tare este utilizat pentru mobilă, instrumente muzicale.
Fructele, scoarţa, florile și seva au utilizări terapeutice.
Răspândire. În regiunea de deal și de munte, până la 1.500 de metri altitudine.
Paltinul de munte (Acer pseudo-platanos)

Arbore foios. Atinge 25 m.
Frunze. Așezate opus, penat
palmat-lobate, simple, până la 12 cm
lungime și 15 cm lăţime, cu 5 lobi
ascuţiţi și inegali, care fac între ei un
unghi ascuţit; de culoare verde închis
și netede pe faţa superioară, iar pe
cea inferioară, verde-albăstrui. Sunt
așezate pe un peţiol lung de 5-15 cm
6 și nu conţin un suc lăptos, care să se
scurgă când este ruptă. Coroana este simetrică, deasă.
Scoarţă. Cenușiu-închisă, netedă în tinereţe, iar după 40 de ani se exfoliază în
Studiul naturii
plăci.
Flori. Verzi-gălbui, grupate, apar după înfrunzire.
Fructe. Samare cu două aripi de până la 6 cm lungime. Aripile formează între
ele un unghi drept sau ascuţit. Cresc în grupuri bogate.
Utilitate. Lemnul de paltin de munte este folosit la tâmplărie, în fabricarea de
mobilă și de instrumente muzicale. Scoarţa este folosită pentru vopsirea fibrelor
naturale în nuanţe de bej, până la maro închis și negru. Seva se întrebuinţează în
același mod ca la arţar.
Răspândire. Este frecvent întâlnit în regiunile de deal și de munte, la altitudini
de maximum 1 600 de metri.
Pinul (Pinus sylvestris)

Arbore conifer, rășinos,
înalt de până la 40 m.
Frunze. Ace rigide,
uneori răsucite, persistente
(2-4 ani), până la 7 cm
92
lungime, de culoare verde-albăstrui cu nuanţă cenușie, prinse câte două într-o
teacă. Coroana, piramidală în tinereţe, devine tabulară odată cu trecerea timpului.
Scoarţă. Roșie-cărămizie; se exfoliază în foiţe lungi și subţiri.
Flori. Cele bărbătești sunt galbene, cele femeiești, roșii, majoritatea fiind
ţepoase. Apar primăvara și vara timpuriu.
Fructe. Conuri de forma oului, lungi de până la 7 cm, verzi în tinereţe, iar la
maturitate brune.
Utilitate. Lemnul durabil este utilizat în construcţii navale, pentru fabricarea
mobilei. Cetina și mugurii servesc pentru obţinerea extractelor și uleiului volatil,
utilizate în medicină și cosmetică. Mugurii și frunzele au utilizări terapeutice în
medicina tradiţională umană și veterinară. Copac melifer, pinul este utilizat și ca
arbore ornamental în parcuri, grădini, spaţii verzi, dar și pentru împădurirea
terenurilor degradate în bazinele de recepţie a torenţilor montani.
Răspândire. Zone muntoase, uneori coborând și până la nivelul dealurilor înalte
(Bisoca, Buzău), pe soluri nisipoase sau pe stânci.
Tabel comparativ brad-molid 6

Caracteristică Molidul (Picea abies) Bradul (Abies alba)
Studiul naturii
Vârf Ascuţit. Rotunjit, în formă de cuib
de barză.
Conuri Atârnă. Cresc în sus.
Cad întregi după împrăș- După ce se împrăștie
tierea seminţelor, fără să se seminţele, se dezintegrează.
dezintegreze.
Rămurele La ruperea frunzelor, rămân La ruperea frunzelor sunt
mici umflături acolo unde netede.
acestea erau prinse.
Frunze Așezate spiralat de jur- Așezate pe două rânduri.
împrejurul ramurilor. Plate, cu vârful rotunjit,
Ascuţite la vârf. puţin despicat.
Cad repede. Au pe spate două dungi albe
longitudinale.
Rășina Copacul „plânge” mult.
Rădăcina Nu este pivotantă. Este pivotantă.
Nu pătrunde în adâncime. Este profundă.
Înălţime 50 m 40 m
93
Plopul negru (Populus nigra)
Arbore foios, înalt până la 35 m.
Frunze. Penat compuse din 8-20 frunzuliţe ovale,
triunghiulare, până la 10 cm lungime și lăţime, cu
vârful ascuţit, dinţate pe margine, dar dinţii lipsesc
pe vârful frunzelor. Colorate în verde viu și lucitoare
pe faţa superioară, cenușii pe cea inferioară, cu
peţiolul lung. Coroana largă, rară, asimetrică.
Scoarţă. Cenușie, brăzdată longitudinal.
Flori. Mâţișori. Cei bărbătești au nuanţe roșiatice
și sunt lungi de 4-5 cm, iar cei femeiești au 10-15 cm și
cresc pe copaci separaţi.
Fructe. Capsule mici și verzi, în mâţișori care se
deschid ca să elibereze seminţe minuscule, îmbrăcate
în peri albi, care seamănă cu bumbacul.
6 Utilitate. Lemnul moale, omogen, ușor de prelu-
crat este utilizat în industria celulozei, în fabricarea
chibriturilor, a obiectelor de uz gospodăresc. Mugurii au utilizări terapeutice în
Studiul naturii
medicina umană și cea veterinară. Specie meliferă, reprezentând principala sursă

de propolis.
Răspândire. Întâlnit în lunci, depresiuni umede, poieni,
păduri din regiunea de câmpie și dealuri joase.
Salcâmul (Robinia pseudacacia)

Arbore foios, înalt de până la 30 m, originar din America
de Nord și adus în România în 1750 ca plantă ornamentală
în parcuri.
Frunze. Penat compuse din 8-20 frunzuliţe ovale,
nedinţate, netede. Adesea, frunzele sunt apărate de spini.
Coroana este largă, rară, luminoasă.
Scoarţă. Brun-cenușie, se exfoliază
în plăci longitudinale.
Flori. Seamănă cu florile de mazăre,
puternic și plăcut mirositoare, în
inflorescenţe mari, de până la 20 cm, la
începutul verii.
94
Fructe. Păstăi netede, brun-roșiatice, turtite, lungi de 5-10 cm, atârnă și conţin
3-10 seminţe de forma rinichiului.
Longevitate. Peste 100 de ani.
Utilitate. Lemnul foarte durabil, rezistent la apă, este utilizat pentru ramele de
uși, parchete, stâlpi de telegraf, roţi, articole sportive. Florile servesc la prepa-
rarea unor băuturi răcoritoare și a unor preparate de cofetărie (șerbet). Florile,
frunzele și scoarţa au utilizări terapeutice în medicina tradiţională umană și vete-
rinară. Specie meliferă, salcâmul e utilizat și ca arbore decorativ prin parcuri, gră-
dini, pe marginea șoselelor.
Răspândire. Se întâlnește mai ales la câmpie și a fost folosit pentru fixarea
nisipurilor mișcătoare din Oltenia. S-a adaptat și s-a extins în toate regiunile ţării.
Salcia pletoasă (Salix babylonica)

Arbore foios, înalt de până la 15 m.
Frunze. Lungi (8-16 cm), înguste (2 cm), cu vârful îngust
și lung, pe faţă de culoare verde, pe spate verde-cenușiu,
pe rămurele lungi, flexibile, care atârnă.
Scoarţă. Brun-cenușie, crăpată longitudinal.
6
Flori. Foarte mici, fără petale, cele bărbătești fiind lungi
Studiul naturii
de 5 cm și galbene, iar cele femeiești, de 2,5 cm lungime și
verzi. Apar primăvara pe plante diferite, odată cu frunzele.
Fructe. Capsule mici și verzi, care se deschid și eliberează
seminţe albe și pufoase.
Utilitate. Lemnul ușor, moale, foarte durabil, se folo-
sește la fabricarea plăcilor fibrolemnoase, a articolelor
sportive și a celulozei. Din nuiele se fac împletituri de coșuri.
Scoarţa și frunzele au utilizări terapeutice. Scoarţa este folosită și pentru vopsirea
lânii în galben, galben-auriu, crem, portocaliu.
Răspândire. Cultivată de pe litoral până în regiunea muntoasă, prin parcuri, grădini,
pe marginea lacurilor. Este foarte decorativă prin forma plângătoare a coroanei.
Stejarul (Quercus robur)

Arbore foios, poate atinge o înălţime de 50 m. În România ocupă 2% din
suprafaţa împădurită.
Frunze. Lobate, cu 4-8 perechi lobi obtuzi, alterne, având până la 12 cm lungime
și 8 cm lăţime, de culoare verde închis pe faţa superioară și verde-albăstrui pe cea
inferioară. Coroana este largă și neregulată.
95
Scoarţă. Brun-negricioasă, tare, adânc brăzdată
longitudinal și transversal, până la 10 cm adâncime.
Flori. Cele bărbătești
în mâţișori, de culoare
verde-gălbui, care atârnă,
cele femeiești rămân neob-
servate.
Fructe. Ghinde, până la
4 cm lungime, cam o treime
din fruct este ascuns în
capsulă. Ghindele sunt
așezate pe codiţe lungi.
Longevitate. 500-600 de
ani.
Utilitate. Lemnul tare, elastic este utilizat în construcţiile navale și de mașini,
traverse de căi ferate, parchete, mobilier. Din ghindele uscate și măcinate se obţine
o făină ce poate fi utilizată în panificaţie în combinaţie cu făina de cereale. Scoarţa
6 și ghindele au utilizări terapeutice în medicina umană și veterinară.
Răspândire. Destul de răspândit în ţară. Pădurile cele mai întinse se află
în sudul ţării, în câmpiile din vest, în nord-vestul Moldovei și Podișul Transilvaniei.
Studiul naturii

Arbore foios, înalt până la 40 cm.
Frunze. Alterne mari (5-12 cm lungime),
rotunde, cu vârful brusc ascuţit, la bază au formă
de inimă, dinţate, verzi închis pe faţă, iar pe spate
sunt argintii și păroase.
Scoarţă. Până la 20-30 de ani netedă și cenușie,
apoi se formează crăpături înguste, longitudinale.
Flori. Mari, galben-aurii, grupate câte 5-10,
însoţite de o frunzuliţă lungă, verde. Apar la
începutul verii.
Fructe. Bobiţe mici, rotunde, lemnoase.
Utilitate. Lemnul este utilizat pentru fabricarea
chibriturilor, placajelor, creioanelor, mobilei de
bucătărie. Florile sunt utilizate în medicina umană și
veterinară. Specie meliferă, teiul este cultivat și pentru
a crea un microclimat de economisire a apei din sol.
96
Răspândire. Se întâlnește în regiunea de câmpie și de deal, mai ales în regiunile
joase din sudul și estul ţării și ca exemplare izolate, în pâlcuri, în păduri de amestec
sau formând arborete pure, mai ales în nordul Dobrogei.
Ulmul de câmp (Ulmus minor)

Arbore foios, înalt până la 30 cm.
Frunze. Alterne, mari, ascuţite la vârf, dublu dinţate,
cu 7-12 perechi de nervuri. Faţa superioară este de un
verde strălucitor, iar cea inferioară are smocuri de peri
la subsuoara frunzelor.
Scoarţă. Cenușie-închis, brăzdată longitudinal.
Flori. Mici, apar primăvara devreme în fascicule dese,
înaintea înfrunzirii.
Fructe. Seminţe mici, plate, înconjurate de o aripă
rotundă.
Utilitate. Lemn durabil, frumos colorat, elastic, 6
utilizat în fabricarea mobilei, a construcţiilor navale, a
vagoanelor de cale ferată. Scoarţa și frunzele au utilizări terapeutice în medicina
Studiul naturii
umană tradiţională.
Răspândire. Întâlnit în regiunile de câmpie și deal, frecvent în păduri de amestec,
uneori însă este cultivat și în grădini.
97
6.4. Plante ocrotite de lege în România
„Iarba se usucă, floarea cade; dar Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.” (Isaia 40,8)
Plantele au nenumărate mijloace de apărare, foarte puţin studiate. Nu le sperie

gerul, arșiţa, vântul, focul, animalele. Și totuși există un dușman faţă de care
lumea vegetală e neputincioasă. Arborele cel mai puternic nu se poate apăra de
colţii ascuţiţi ai fierăstrăului; cu atât mai puţin o floricică, ce poate fi oricând
călcată în picioare de un trecător neatent.
Oamenii de știinţă au ajuns la concluzia că, în fiecare săptămână, de pe planeta
noastră dispare o specie de plantă. Cele mai ameninţate sunt plantele cu flori
frumoase, copacii cu lemn preţios și plantele medicinale cu totul deosebite.
Aceste plante pe cale de dispariţie sunt astăzi ocrotite de lege, interzicându-se
orice acţiune vătămătoare asupra lor. În măsura în care cei care trec pe lângă o
frumoasă floare-de-colţ vor rezista ispitei de a o rupe și își vor aduce aminte că
astfel previn dispariţia ei totală, vom mai avea aceste mici minuni în jurul nostru.
În plus, în fiecare lucru creat, Dumnezeu a așezat lecţii profunde despre
6 caracterul Său. Însă, în cadrul marii lupte, cel rău nu a încercat numai să șteargă
chipul lui Dumnezeu din oameni, ci și să distrugă natura. Odată cu speciile care
au dispărut, s-au pierdut și lecţiile speciale pe care El le-a pus în fiecare dintre ele.
Studiul naturii
Dreţe (Nymphaea lotus var. thermalis)

Acest lotus are un rizom fixat în mâlul de pe
fundul apelor termale în care trăiește. Din rizom se
ridică la suprafaţă frunze cu coada lungă, ovale,
plutitoare, iar apoi flori gingașe, colorate delicat
alb-gălbui, care se închid în fiecare seară și se redeschid dimineaţa.
Această floare poate fi întâlnită în pârâul cu apă termală Peţea din judeţul
Bihor și în lacul Victoria, lângă Oradea.
Floarea-de-colţ (Leontopodium alpinum)

Se mai numește și albumeală sau siminic. Floarea este, de fapt,
o inflorescenţă înveșmântată în perișori alb-argintii, care sunt o
adaptare la condiţiile de vânt și uscăciune în care ea trăiește. Ca
mai toate plantele adaptate vieţii la înălţime, are frunzele lunguieţe
și înguste, tulpina este scurtă și adesea planta este întinsă pe pă-
mânt, iar perișorii acoperă întreaga plantă și îi dau un aspect catifelat.
98
Floarea-de-colţ preferă solurile calcaroase și crestele de pe stâncile abrupte ale
munţilor, dar poate fi văzută și pe pajiști sau în locuri însorite.
Planta este ameninţată cu dispariţia din cauza ruperii ei de către turiști, fapt
pentru care este ocrotită prin lege, iar ruperea ei este interzisă.
Garofiţa-Pietrei-Craiului (Dianthus callizonus)

Tulpina este netedă, înaltă de 10-20 cm și neramificată.
Frunzele sunt foarte subţiri, cu marginile aspre la pipăit. Florile
sunt de un roșu-carmin, cu dungi radiare, mai închise și cu un
cerc alburiu în zona centrală. Se aseamănă cu o garoafă cu un
singur rând de petale, dar este mult mai mică.
Este ocrotită ca endemism (planta care se găsește exclusiv
într-o regiune a globului). Singurul loc din lume unde se găsește
această plantă este versantul vestic al masivului Piatra Craiului.
Laleaua pestriţă (Fritillaria orientalis)

6
Această lalea frumoasă, cu pete mai închise pe un fond variabil de la
purpuriu închis până la galben închis, poate fi întâlnită în tufărișuri și
Studiul naturii
păduri de foioase în mai multe zone din judeţele Bihor, Brașov, Cluj,
Hunedoara, Mureș, Prahova etc.
Sângele-voinicului (Nigritella nigra)

Frunzele acestei plante sunt subţiri, orientate în sus, de un verde
mai închis pe partea superioară și verde palid pe faţa inferioară. Florile
roșii închis, aproape negricioase, sunt grupate în inflorescenţe ovale și
emană un puternic miros de vanilie. Poate fi întâlnită în munţii: Bucegi,
Cibinului, Godeanu și Mehedinţi.
Mirosul plăcut și frumuseţea acestei specii care face parte din familia
orhideelor a făcut ca ea să fie culeasă de mulţi turiști. În multe dintre
locurile în care era întâlnită în mod obișnuit a dispărut, iar în altele a
rămas foarte rară.
Smirdarul (Rhododendron kotschyi)

Smirdarul este un arbust ce poate fi întâlnit în zonele subalpine din Carpaţi,
evitând coastele bătute de vânt, din munţii Rodnei până în Godeanu, alături de
jnepenișuri și prin rariștile de molid și larice.
99
Rădăcina este foarte puternică, iar tulpina este puţin
ramificată, formând tufișuri scunde. Frunzele sunt alterne,
mici, lucioase și nu cad iarna. Florile sunt relativ mari (1,5 cm),
roșii sau roz, grupate la vârful tulpinii și apar în iunie-
iulie. Planta este toxică. Coloritul frumos și mirosul plăcut
oferă un aspect ornamental deosebit, motiv pentru care
este frecvent culeasă de turiști. Ruperea ei însă este interzisă,
pentru că rădăcinile foarte puternice împiedică erodarea
solului.
Strugurii-ursului (Arctostaphylos uva-ursi)

Această plantă este un arbust târâtor, întâlnit în locuri
uscate și nisipoase, având o tulpină puternic ramificată, lungă
până la 250 mm. Frunzele sunt ovale, tari, pieloase și nu cad
iarna. Florile sunt roșiatice sau albe, în grupuri de 3-12.
Fructele sunt bobiţe roșii, lucitoare.
6 Este o plantă nordică, păstrată la noi și pe care o putem
vedea în munţii Apuseni și în câteva locuri din Carpaţii
Orientali. Are numeroase întrebuinţări în alimentaţie,
Studiul naturii
tăbăcărie, medicină umană și veterinară. Planta este ocrotită

datorită aspectului său decorativ.
Tisa (Taxus baccata)

Acest conifer are scoarţa subţire, roșiatică, la început netedă, apoi se exfoliază
în plăci subţiri. Coroana este dezvoltată până aproape de sol, cu cetina bogată și
deasă. Acele sunt lungi de 2-3 cm, moi, fără dungi albe pe dos, dispuse pe rămurele
ca o pană. Fructele sunt bobiţe de un roșu intens, cu o sămânţă tare în mijloc.
Planta este foarte otrăvitoare. Lemnul, de
bună calitate, poate fi folosit pentru
sculptură fină și obiecte decorative de
birou.
A ajuns rară și este ocrotită prin lege.
Are însă o mare valoare decorativă și este
folosită ca specie ornamentală în parcuri
și grădini.
100
Zada (Larix decidua ssp. polonica)
Acest conifer, cu frunze căzătoare, se mai
numește și larice. Înălţimea lui poate atinge
chiar și 60 m. Frunzele, de un verde deschis, cresc
în mănunchiuri de 30-40 de ace moi, lungi de
1/3 cm. Toamna se colorează în galben intens
și cad. Coroana relativ îngustă, concentrată în
partea superioară, este foarte rară, luminoasă,
compusă din ramuri orizontale.
Zada este rară și ocrotită de lege.
Zâmbrul (Pinus cembra)

Este un copac rar întâlnit, din familia
pinului, care crește foarte încet în etajul alpin
și subalpin, în văile cu fenomene glaciare din 6
Munţii Rodnei, Făgăraș, Parâng, Retezat. Este
singurul conifer care are acele cu secţiunea
Studiul naturii
triunghiulară și prinse câte cinci într-o teacă.
Copacul este foarte valoros ca arbore orna-
mental și pentru protecţia solului. Este interzisă
tăierea lui.
101
6.5. Insecte
„Tu-l faci să sară ca lăcusta.” (Iov 39,20)
Insectele sunt unele dintre cele mai des întâlnite animale de pe pământ. Până
astăzi au fost identificate mai mult de un milion de specii. Corpul lor, ale cărui
dimensiuni intră în intervalul 0,2-350 mm, este structurat în trei părţi: cap, abdo-
men și torace. Cele mai multe dintre ele au șase picioare și corpul acoperit cu un
înveliș protector rezistent, care constituie scheletul extern.
Albina (Apis mellifera)

Descriere. Corpul mic și pufos, acoperit cu păr
scurt și foarte des, are o lungime de 30-40 mm.
Pe picioare are coșuleţe în care strânge polenul
florilor. De asemenea, la capătul abdomenului
are un ac și un săculeţ cu venin, de care se folosește
6 atunci când este atacată. Trântorii nu dispun de
ac. Este colorată în negru și galben sau portocaliu,
uneori chiar cu urme de albastru sau verde.
Studiul naturii
Locuinţă. Albinele locuiesc într-un stup pe care și-l construiesc din ceară.
Rareori se poate vorbi de albine singuratice. Ele de obicei trăiesc într-o formaţiune
numită roi.
Reproducere. Într-un stup există mai multe responsabilităţi. Regina este singura
care depune ouă. Se spune că numărul ouălor depuse într-o zi poate ajunge și la
3 000. Trântorii au rol doar în înmulţire, iar albinele lucrătoare se ocupă cu
strângerea polenului și a nectarului, obţinerea și stocarea mierii, curăţenia stupului.
Nutriţie. Se hrănește cu polenul florilor, cu nectarul și uleiul din flori.
Dușmani. Albina nu înţeapă decât dacă este atacată. Însă, după ce înţeapă, în
cele mai multe cazuri, moare.
Răspândire. În general, preferă zonele călduroase.
Călugăriţa (Mantis religiosa)

Descriere. Lungimea corpului ei este de 50-80 mm în cazul femelei și de 40-60 mm
la mascul. Corpul are o culoare verde deschis sau brun, foarte rar galben. Privit din
faţă, capul pare triunghiular. Ochii mari, compuși, alungiţi în sus, reprezintă două
vârfuri ale triunghiului, iar aparatul bucal puternic, cu care își sfărâmă prada,
102
formează un al treilea vârf. Cele două perechi de aripi sunt diferite. Aripile
anterioare sunt înguste și tari, iar în repaus acoperă aripile posterioare care sunt
late și membranoase. Abdomenul este alungit, voluminos, format din zece
segmente. Masculul, mai slab decât femela, este dotat cu antene filiforme, mai
lungi decât ale acesteia.
Reproducere. La câteva zile de la împerechere, femela depune ouăle, al căror
număr este cuprins între 100-300, pe o piatră sau pe o plantă. Acestea sunt
înconjurate de o masă spumoasă, care se întărește la contactul cu aerul, formând
o capsulă. Larvele vor ecloza (vor ieși din ou) în primăvara următoare. După patru
năpârliri, larva se transformă în insectă adultă. Unul dintre lucrurile ciudate care
o caracterizează este faptul că în mod frecvent, în timpul împerecherii, își mănâncă
partenerul.
Nutriţie. Se hrănește cu insecte. Un
rol important în obţinerea hranei îl
joacă capacitatea ei de a se camufla per-
fect datorită culorii. Pândește insecta
stând nemișcată și având picioarele
posterioare ridicate (cei care au 6
observat-o au asemuit poziţia ei cu cea
a unei persoane care se roagă, de aici
Studiul naturii
și numele de călugăriţă). Atunci când
aceasta se află în faţa ei, o prinde
imediat.
Locomoţie. În general, se deplasează încet, deși este capabilă să alerge repede
și chiar să facă mici sărituri. Spre deosebire de mascul, ea zboară foarte rar.
Răspândire. Poate fi întâlnită de la sfârșitul lui iulie până la sfârșitul lui octombrie,
în locurile uscate și însorite, acoperite cu o vegetaţie de statură medie; în zonele
cu viţă-de-vie și la marginea drumurilor.
Greierele de câmp (Gryllus campestris)

Descriere. Corpul cilindric este una dintre
caracteristicile lor. Culoarea capului variază de
la gălbui la maro închis, dar niciodată verde.
Organele auditive, situate sub articulaţiile ante-
rioare, au o formă ovală. Greierele de câmp are
o lungime a corpului între 20-26 mm. Culoarea
de bază e negru, femurul picioarelor posterioare
103
e roșu la extremitate, aripile sunt brune, cu excepţia bazei care este galbenă. Aripile
masculului, care se prelungesc până la capătul abdomenului, prezintă motive
sculptate, caracteristice.
În afară de oglindă (amplificator sonor situat aproape de extremitatea aripilor),
harpa (membrană triunghiulară plasată spre centrul aripii și parcursă de câteva
nervuri curbate) întărește și ea ţârâitul greierului. Organele care îi asigură ţârâitul
sunt dezvoltate aproape simetric pe ambele aripi. Aripile femelei prezintă nervuri
regulate, lungi și fine.
Locuinţă. Greierele de câmp își sapă galerii cam la 20 cm sub pământ și trăiește
acolo.
Simţuri. Greierele de câmp ţârâie frecându-și aripile una de alta. Atunci când
e cald, cântecul lor de apel, alcătuit din trei silabe (tsri-tsri-tsri), se aude până în
jurul orei unu din noapte. Acesta nu este singurul sunet pe care îl emit. Există și
un cântec strident și violent, la care recurg masculii atunci când își dispută prada,
dar și unul de paradă, foarte dulce, destinat să atragă femelele.
Nutriţie. Hrana lor este compusă din plante și mici insecte.
Răspândire. Sunt răspândiţi în Europa Centrală și Occidentală, în zonele de
6 vegetaţie joasă, în pășuni și în locuri umede.
Studiul naturii
Lăcusta (Locusta migratoria)

Descriere. Lăcusta, una dintre cele
mai devoratoare insecte, are o lungime
ce nu depășește 50 mm. Aripile ante-
rioare sunt mai înguste, iar cele pos-
terioare sunt membranoase și late.
Atunci când se află în repaus, sunt
strânse în falduri longitudinale, sub
cele anterioare, acoperind abdomenul.
Aparatul bucal este de tip masticator.
De asemenea, este prevăzută cu un
aparat stridulator (capabil să emită
sunete). Masculul este verde-viu cu
reflexe metalice, iar femela este gri-maronie cu reflexe metalice.
Simţuri. Cântecul ei este compus din strofe scurte, a căror durată nu depășește
o secundă, și este alcătuit din 3-9 sunete distincte: si-ssi-ssi-ssi-ssi-ssi-ssi-ssi-ssi.
Reproducere. Lăcusta depune ouă la suprafaţa solului. Ele sunt învelite într-o
secreţie spumoasă, ce se întărește rapid atunci când intră în contact cu aerul.
104
Nutriţie. Se hrănește cu greierii care dorm în timpul nopţii. Printre lăcuste există
unele specii care se autodevorează. Insensibile la durere, ele încep prin a-și mânca
picioarele din faţă, apoi partea posterioară a corpului.
Răspândire. Lăcusta este larg răspândită în Europa Centrală și Occidentală.
Locuiește mai ales în regiuni umede, dar și în regiuni uscate, la marginea pădurii
sau pe câmp.
Libelula albastră (Aeshna cyanea)

Descriere. Lungimea corpului este
cuprinsă între 70-80 mm. Există o serie
de diferenţe între mascul și femelă. De
exemplu, masculul are aripile poste-
rioare mari la bază și ascuţite spre vârf.
În plus, are niște pete caracteristice pe
cel de-al doilea segment abdominal.
Toracele masculului, ca și cel al femelei,
are o culoare maro închis. El poartă 6
pe spate două benzi laterale verzi și alte
două centrale de aceeași culoare. La
Studiul naturii
femelă, abdomenul prezintă pete negre și verzi. În cazul masculului, doar o primă
parte a corpului are benzi verzi, în timp ce cealaltă are pete albastre și negre. În
plus, primele șapte segmente au pete albastre pe margini.
Reproducere. Femelele depun ouă în locuri ascunse, la marginea apei, de
preferinţă într-un sol noroios sau pe bușteni, mai rar pe plantele de pe mal. Larvele
se dezvoltă cam în doi ani, dar uneori și în unul singur.
Nutriţie. Toate libelulele se hrănesc în mod deosebit cu hrană vie, mai ales cu
insectele pe care le prind în zbor. Pentru a prinde prada, ele își îndepărtează de
corp picioarele prevăzute cu niște pernuţe mătăsoase, astfel încât formează un
coș-capcană pentru fluturi, molii și alte insecte. Prăzile mici sunt consumate în
zbor, în timp ce cele mari se consumă liniștit, în repaus.
Locomoţie. Picioarele și-au pierdut capacitatea locomotorie, orice deplasare
făcându-se doar în zbor. Subordinul libelulelor are drept caracteristică aripile de
mărimi diferite și ochii uriași. Aripile nu pot fi strânse și sunt ţinute mai mult sau
mai puţin orizontal pe margini.
Răspândire. Poate fi găsită în mod frecvent deasupra apelor stătătoare. Larvele
pot fi găsite chiar și în băltoace.
105
Licuriciul (Lampyris nocticula)
Descriere. Lungimea corpului diferă de la femelă la
mascul. Astfel, femela va atinge o lungime de 25 mm, în timp
ce masculul, doar 15 mm. Femela are corpul format din mai
multe segmente prinse între ele cu piele rozalie, trei perechi
de picioare, două antene. În abdomen adăpostește niște
organe ce conţin substanţe care, printr-o reacţie chimică,
produc lumină. Doar femelele și larvele au capacitatea de
a lumina. Femela are o culoare maronie, dar poate fi uneori
și gălbui deschis. Masculul este negru sau maro, are două
antene, trei perechi de picioare, cap și ochi mari.
Reproducere. După împerechere, femela depune ouăle
pe pământ, ouă care deja strălucesc. În ciuda procesului
lung de dezvoltare, licurii trăiesc foarte puţin în stadiul de adult. Nu au o viaţă
mai lungă de cinci zile, timp suficient pentru a se înmulţi și a depune ouă.
Nutriţie. Hrana de bază o constituie melcii, care sunt uciși printr-o mușcătură.
6 Locomoţie. Masculul este prevăzut cu aripi, pe care le folosește pentru a zbura.

Și femela are aripi, dar sunt prea mici, de aceea ea preferă să se târască prin iarbă.
Mod de viaţă. Licuricii trăiesc în colonii, dar sunt foarte stricţi în privinţa
Studiul naturii
teritoriului.
Răspândire. Trăiește în zonele cu climă temperată. Poate fi găsit în păduri
mixte, grădini, parcuri, mai ales în zonele unde crește sunătoarea.
Musca de casă (Musca domestica)

Descriere. Are o lungime a corpului de 10 mm. Nu are ac. La mascul, ochii mari
se unesc în frunte. Are două aripi subţiri, iar aparatul bucal este adaptat pentru
înţepat și pentru supt.
Reproducere. Primele muște apar începând cu luna
martie. O femelă depune până la 150 de ouă pe lucru-
rile aflate în stare de descompunere, pe grămezi de
deșeuri sau de bălegar. Larvele apar la puţin timp după
aceea, fiind îngropate pentru a se putea dezvolta cât mai
bine. Procesul de dezvoltare este foarte rapid, astfel că
se poate ajunge până la cinci generaţii de muște pe an.
Nutriţie. Se hrănește cu resturi și mai ales cu produse
zaharoase.
Daune. Această specie de muscă este responsabilă
pentru transmiterea multor boli.
106
Musca albastră (Calliphora vicinia)
Mai poate fi întâlnită și sub denumirea de musca mare sau musca hoiturilor.
Descriere. Corpul puternic, acoperit cu mult puf, are o lungime de până la 12 mm.
Abdomenul este de un albastru strălucitor.
Reproducere. Muștele albastre dispun de un miros fin, care le ajută să se
recunoască între ele. Astfel, ele sunt capabile să distingă de la distanţă un mascul
de o femelă sau un adult de o muscă tânără. Femelele depun ouăle pe cadavre de
animale, ca și pe răni deschise. Procesul de dezvoltare durează 2-3 săptămâni,
astfel că există mai multe generaţii pe an.
Nutriţie. Se hrănește cu plante și animale aflate în descompunere.
Răspândire. Poate fi regăsită din plin în multe regiuni ale lumii. Își duce viaţa în
preajma grajdurilor și a grămezilor de bălegar.
Folos. Aceste muște joacă un rol important în menţinerea unui echilibru eco-
logic, contribuind la accelerarea procesului de eliminare a materiilor aflate în
stare de descompunere sau a materiilor moarte. Pot transmite însă și boli.
Tăunul (Tabanus bovinus) 6

Descriere. Lungimea corpului este de 10-25 mm. Corpul puternic este marcat
Studiul naturii
de dungi longitudinale, clare, de o parte și de alta a toracelui. Marginile abdo-
menului sunt mari, inelate și de un roșu intens. Ochii sunt mari, compuși, iar
antenele, scurte.
Reproducere. Femela are nevoie să soarbă sânge pentru ca ouăle ei să ajungă la
maturitate. De aceea, ea este cea care îl ciupește pe om sau pe animal (masculul mai
puţin). Larvele se dezvoltă într-un sol umed, unde se hrănesc cu larvele altor insecte.
Nutriţie. Se hrănește cu sângele bovinelor și al cailor. Poate absorbi până la
1,3 cm3 de sânge dintr-o singură înţepătură. Dacă mai mulţi tăuni ciupesc un ani-
mal, cantitatea de sânge pierdut nu va fi foarte
mare, în ciuda substanţei anticoagulante pe care
o injectează. Doar o foarte mare cantitate de
substanţă injectată poate agrava calitatea
laptelui sau puterea de muncă a animalului.
Ciupitura de tăun este însă foarte neplăcută
pentru animal. Prin ciupitură pot fi transmise și
anumite boli.
Răspândire. Poate fi regăsit în întreaga Europă,
în zonele de pășune, la marginea pădurilor, în
grădini și în parcuri.
107
Urechelniţa (Forficula auricularia)
Descriere. Fără clești, corpul atinge o lungime cuprinsă între 10-17 mm. Culoarea
ei variază de la brun-roșcat la brun închis; labele și marginile laterale sunt gălbui.
Masculul și femela diferă după forma cleștilor. La mascul, aceștia sunt foarte mari
(4-9 mm) și turtiţi. Ai femelei sunt mai mici (3,5-5 mm), fini, paraleli pe aproape
toată lungimea lor; nu se curbează spre exterior decât la extremităţi.
Reproducere. Femela depune ouă într-o
groapă în pământ și le supraveghează.
Larvele seamănă cu adulţii, dar nu au
aripi. Femela îi apără.
Nutriţie. Alimentaţia lor este foarte
variată. Se hrănesc cu florile diferitelor
plante, dar și cu frunzele verzei, ale dife-
ritelor plante, cu fructe coapte, cu se-
minţe sau chiar cu purici. Daunele
produse sunt destul de mici.
6 Locomoţie. Ziua stă ascunsă, iar
noaptea pleacă în căutarea hranei.
Zboară rar.
Studiul naturii
Răspândire. Pot fi întâlnite peste tot,

sub pietre și frunze moarte, în copaci –
sub scoarţă –, în cuiburile de păsări, dar și în casă.
Pericol. Urechelniţa poate pătrunde accidental în urechea unui om, atunci
când acesta doarme pe câmp sau undeva în natură. Ajunsă în ureche, ea poate
sparge timpanul cu ajutorul cleștilor din vârful abdomenului. Dar astfel de cazuri
sunt foarte rare.
108
6.6. Fluturi și molii
„Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le rod moliile …” (Matei 6,19-20)
Fluturii fac parte din ordinul lepidopterelor, unul dintre cele mai cunoscute
ordine de insecte. Moliile constituie o familie aparte în rândul fluturilor. În cadrul
lepidopterelor există mai multe familii de fluturi și molii, astăzi fiind cunoscute
peste 160 000 de specii. Separarea în fluturi și molii este una destul de rigidă, bazată
pe unele distincţii observate în urma cercetărilor. Astfel, s-a observat că fluturii
zboară ziua, în timp ce moliile zboară noaptea. Unii fluturi sunt foarte strălucitori,
în vreme ce moliile au culori terne, întunecate. Cei mai mulţi fluturi își ţin aripile
ridicate pe spate, în vreme ce majoritatea moliilor rămân cu ele întinse. Însă, în
ciuda acestor distincţii, nu există o trăsătură care să facă o diferenţă clară între toţi
fluturii și toate moliile. Vor exista, de exemplu, și fluturi de noapte care nu vor fi molii.
Agapethes galathea
Este un fluture comun, cu populaţii
numeroase, care zboară ușor printre ierburi
și flori, atât la câmpie, cât și prin fâneţele
6
munţilor. Are o anvergură a aripilor de
Studiul naturii
4,5-5,5 cm. Acestea au un fond negru-maroniu
și sunt tivite pe margini, între nervuri, cu
mici pete liniare, albe. Spre interior urmează
o bandă formată din pete albe, individuali-
zate pe aripile anterioare.
În cazul aripilor posterioare, petele sunt
aproape contopite în banda albă continuă, întreruptă doar de linii fine, negre,
care marchează nervurile. Mai spre interior, toate cele patru aripi au o zonă centrală
mare, de culoare neagră, pe care se văd clar patru pete albe, foarte caracteristice
acestui fluture negru-maroniu, stropit cu alb.
Antocaris cardamines
Este o specie cu o singură generaţie, care
apare în martie-mai, împodobind primăvara
câmpiile, drumurile forestiere și chiar zonele
înalte. Aripile sunt albe, dar la mascul, cele
anterioare au câte o pată mare, portocalie, care
îi conferă eleganţă acestui fluture cu zbor
graţios, lent și de mică înălţime. Vârfurile
109
aripilor sunt stropite cu pete negre-maronii, mai întinse la femele, cărora le lipsesc
petele portocalii. Aripile posterioare sunt decorate pe feţele ventrale la ambele
sexe cu un desen marmorat, compus din pete verzui și albe. Fluturii adulţi au o
anvergură a aripilor de 4,5-5 cm. Larva atinge 3,5-4 cm, este verde-albăstruie,
punctată fin cu negru, având de-a lungul corpului două linii albe. Capul este
brun, iar picioarele și partea ventrală sunt verzi. Acest colorit o face destul de greu
de deosebit de plantele cu care se hrănește.
Apatura iris
Este un fluture relativ rar, destul de mare,
având anvergura aripilor de 6-6,8 cm.
Larva, mai groasă la mijloc și ascuţită la
capete, are capul de culoare roșu brun și poartă
două antene rigide, dar mobile din bază, colorate
în verde, cu margini galbene, pe care le folosește
ca arme de apărare.
6 Fluturii adulţi zboară spre vârfurile arborilor,
dar în zilele calde, coboară spre sol, căutând dejecţiile animalelor cu ale căror
sucuri se hrănesc, sau mai rar, cadavre.
Studiul naturii
La noi poate fi văzut zburând în zona de deal și de munte.
Arctia caja
Amândoi fac parte din grupa celor mai coloraţi fluturi nocturni, cu mari variaţii
de la individ la individ.
Arctia caja măsoară 5-7 cm. Zboară în toate zonele geografice ale ţării, din
iulie până în septembrie. Aripile anterioare sunt desenate cu câteva pete brune,
brăzdate de dungi sinuoase albe. Cele posterioare au însă culori vii, de la galben-
portocaliu până la roșu intens, tapetate cu patru pete albastru închis, conturate
cu negru. În repaus, fluturele își poate masca
stridenţa culorilor vii acoperindu-și aripile cu
cele anterioare.
Epicallia villica este o specie asemănă-
toare, de 5,5-6 cm anvergură, cu un areal în-
tins (câmpie, deal și munte). Corpul, toracele
și fondul general al aripilor sunt de culoare
neagră, stropită cu opt pete albe, rotunjite. Ari-
pile sunt viu colorate, de la galben-portocaliu
110
până la roșu, presărate cu câteva pete negre. Ziua, fluturele stă în repaus, asemenea
lui Arctia caja.
În general, ambele specii zboară în intervalul dintre căderea serii și miezul
nopţii.
Argynis paphia
Poate fi întâlnit pe tot teritoriul ţării noastre.
Are o singură generaţie pe vară. Fondul aripilor
masculului este maroniu-roșcat, iar al femelei,
brun-cenușiu-verzui. Aripile anterioare prezintă
patru transversale de pete negre. Suprafaţa
ventrală a aripilor posterioare este galben-verzuie
la exterior, cu ușoare reflexe violacee, iar în zona internă, verzuie.
Larva ajunge la maturitate când atinge 5 cm lungime. Capul este mare, negru,
cu puncte maronii și peri negri. Pe spate, în lungul corpului, se întind două linii
galbene, separate printr-o dungă neagră, iar în lateral pot fi văzute câte două linii
gălbui. 6
Coada-rândunicii (Iphiclides podalirius)
Studiul naturii
Fluturele Coada-rândunicii este unul dintre
cei mai des întâlniţi. Are două cozi mai lungi la
extremităţile inferioare ale aripilor posterioare,
iar capetele sunt marcate cu o pată albă.
Este un bun zburător pe distanţe mari, deși
nu este foarte rapid.
În primul stadiu larvar, omida este neagră, iar
la maturitate e mai voluminoasă în partea infe-
rioară. Fluturele are două generaţii anuale,
aprilie-mai și iulie-august.
Este răspândit în toată ţara, dar este în mod frecvent găsit la înălţimi de peste
1 500 metri.
Este atras de livezile cu pomi fructiferi.
Erebia medusa
Acest fluture are aripile de culoare brun închis, cu
reflexe violacee și cu banda submarginală cărămizie.
Pe aripile anterioare se văd trei „ochi” cu punct alb.
111
Pe aripile posterioare, banda marginală este rareori întreagă. Ea este fragmentată
în pete și poartă 2-5 ochi. Anvergura aripilor lui este între 4,2-5,2 cm. Poate fi
găsit în poienile înflorite din pădurile de șes până în fâneţele de munte.
Fluturele alb al verzei (Pieris brassice)

Fluturele alb al verzei este răspândit pe o arie largă
în ţara noastră, de la șes până în regiunile muntoase,
fiind des întâlnit în grădinile de zarzavaturi, unde caută
în mod special varza.
La maturitate, omizile se urcă pe ziduri și pe lemnul acoperișurilor, unde se
transformă în crisalide.
Fluturele poate avea chiar patru generaţii pe vară. Au fost observate deseori
migraţii dinspre Transilvania spre Oltenia.
Masculul se deosebește de femelă prin faptul că, pe aripa anterioară, nu are
decât vârfurile negre, fiind lipsit de punctele întâlnite la femelă.
6 Fluturele de zi cu ochi de păun (Inachis io)

Este unul dintre primii fluturi care apar în zilele
Studiul naturii
însorite de primăvară, atrăgând atenţia prin coloritul

său deosebit de frumos. Aripile au pe marginile
anterioare doi ochi mari, compuși din pete centrale
bleu-ivorii, înconjurate de inele negre și alburii.
Datorită aripilor sale de culoare negru-maroniu,
fluturele se poate camufla ușor. Anvergura aripilor lui este de 5-6 cm. Specia
aceasta este des întâlnită la câmpie, în păduri, parcuri și grădini, ajungând uneori
chiar și la înălţimi de 1 500 m. Are două generaţii pe an.
Fluturele mahaon (Papilio machaon)

Culoarea fluturelui variază in funcţie de ano-
timp și zona geografică. Lungimea distanţei dintre
vârfurile aripilor deschise este cuprinsă între 4-8 cm.
Omida atinge 4-5 cm, are o culoare verde-gălbui,
dungi transversale negre și puncte portocaliu-
roșiatice. Ea se hrănește cu mai multe specii de plante
ierboase, alegând florile pe care le vizitează în
112
amurg. Crisalida de vară este de culoare verde, iar cea în care hibernează este
brun-gălbuie, cu pete negricioase. Zborul fluturelui este rapid și elegant, uneori
el doar planând. În ţara noastră, el poate fi întâlnit din zona Dobrogei până la
etajul alpin. Are două generaţii pe an, prima în aprilie-mai și a doua în iulie-
august.
Fluturele plopului (Limentis populi)

Este un fluture mare, de 6,5-7 cm, cu aripile
negre cu pete albe și roșcate. Aripile posterioare
au marginea festonată. Feţele inferioare au
același desen, dar culoarea de fond nu mai este
neagră, ci roșcată. Femelele sunt mai mari ca
masculii și au petele albe mai întinse. Zborul acestui fluture este rapid. Stă în
desișul frunzelor, în vârful coroanei arborilor, așezându-se pe frunze cu aripile
desfăcute. Larva eclozează în august, hibernează pe timp de iarnă, iar în primăvară
se hrănește intens cu frunze de plop, apoi se transformă în crisalidă, din care în
iunie-iulie ies adulţii. Aceștia zboară aproximativ 20 de zile. Poate fi găsit în 6
regiunile deluroase și montane.
Studiul naturii
Herse convolvuli
Această molie are o trompă lungă, cu ajutorul
căreia extrage nectarul. Poate atinge până la 50-60
km/h, iar vibraţiile aripilor ajung la 50-60 m/s, ceea ce
îi permite să efectueze viraje rapide.
Omizile sunt mari, cu capul retractil, colorate în
culori foarte vii, iar la extremitatea posterioară au un corn ca o coadă.
La maturitate, omida se retrage în pământ, unde se transformă în crisalidă.
Zboară spre seară prin preajma florilor.
Lămâiţa (Gonepterix rhamni)

I s-a spus lămâiţă datorită culorii lui. Are
o anvergură de 5,5-6 cm. Femela are aceeași
talie ca și masculul, dar cu aripile albe. Aripile
au vârfurile exterioare laterale terminate
printr-un pinten scurt și la ambele sexe se
văd patru pete mici, portocalii pe fondul uni-
113
form galben sau alb. Omida acestui fluture este adesea de culoare verde. Pe spate
are numeroase puncte negre și peri scurţi. Fluturele acesta apare primăvara foarte
devreme și poate fi găsit atât la câmpie, cât și în zonele înalte, până la 2000 m.
Nymphalis antyopa
Coloritul aripilor diferă în funcţie de temperatură:
brun catifelat, care se închide spre margini până la
negru. Pe acest fond sunt dispuse câte 7-8 pete mici,
albastru-violet. Fiecare aripă are în unghiul lateral
extrem câte un pinten mic, presărat ușor cu solzi
bruni.
În ţara noastră, acest fluture poate fi găsit în regiunile deluroase și muntoase,
mai rar în pădurile de foioase de la câmpie.
Larva se hrănește cu frunze de salcie, plop, ulm, mesteacăn și chiar fragi.
E un bun zburător, trăiește solitar, se hrănește cu seva arborilor sau cu sucul
fructelor.
6 Toamna târziu se retrage pentru hibernare, căutând locuri adăpostite în

trunchiurile copacilor, în crăpăturile stâncilor sau în zidăria construcţiilor.
Studiul naturii
Parnassius apollo
Este o specie rară atât în România, cât și în
celelalte ţări europene în care mai poate fi găsit,
motiv pentru care în unele locuri este ocrotit de
lege. Anvergura lui este de 5,5-8 cm. Aripile sunt
albe cu pete negre. Cele posterioare au câte 2 „ochi”
roșii înconjuraţi de un inel negru. Variabilitatea
culorii aripilor este destul de mare la această specie, motiv pentru care s-a ajuns la
distingerea mai multor rase geografice. Larva, de 4,5-5 cm, este neagră, catifelată,
păroasă, cu negi mici de un albastru metalic și cu puncte negre.
La noi în ţară, acest fluture poate fi întâlnit, într-o singură generaţie în perioada
iulie-august, în zona munţilor Apuseni, Rarău și Rodnei.
Polygonia C-Album
Este un fluture mediu, cu anvergura de 4-4,5 cm și un bun zburător. Poate fi
întâlnit atât în păduri, cât și în grădini, în livezi, în parcuri sau pe străzile orașelor.
Nu frecventează florile, ci se așază pe frunzele copacilor, pe trunchiuri și pe sol,
114
sugând seva și apa. Este avid după dejecţiile animalelor și după cadavrele de
animale, fiind unul dintre puţinii fluturi necrofagi. De asemenea, se poate așeza
chiar și pe pielea omului, fiind atras de sudoare. Marginea conturată nedefinit și
o pată mică albă de forma literei C sunt câteva dintre caracteristicile acestui fluture.
Fluturele are două generaţii pe an.
Porumbacul cap-mort (Acherontia atropos)

Este una dintre cele mai interesante specii de fluture
din regiunea temperată. Acest lucru se datorează atât
modelului pe care îl are imprimat pe torace (un craniu),
cât și faptului că ţipă atunci când este deranjat. Adultul este cel care are capacitatea
de a face acest lucru dacă este atins, în vreme ce omida scoate doar un clinchet.
Omida se hrănește cu frunzele cartofului. Adultul fură uneori miere din stup.
Porumbacul cu ochi (Smerinthus ocellata)

Această specie de molie poate fi găsită în regiunile cu climă 6
temperată din întreaga Europă. Este o molie de noapte caracterizată printr-un
sistem de protecţie foarte interesant. Pe aripile posterioare este prevăzut cu o
Studiul naturii
pereche de „ochi negri” cu două pete albe în centru, de unde îi vine și numele.
Atunci când se simte ameninţat, bate mai repede din aripi și astfel își alungă
dușmanii care se sperie de „privirea” ei.
Vanessa cardui
Este unul dintre cei mai cunoscuţi fluturi migratori.
Femela își depune ouăle unul câte unul, pe planta
care va hrăni omizile, de preferinţă scaietele și urzica.
Larva are corpul gri-verzui-negricios. Pe centrul
spatelui are o dungă neagră, catifelată, mărginită cu
galben. Crisalida poate fi colorată în gri sau brun cu
puncte negre, iar în lungul abdomenului are două dungi gri-trandafirii. Aripile
fluturelui au o anvergură de 4,5-6 cm, fapt ce îi permite să întreprindă migraţii pe
distanţe mari. Pot fi întâlniţi de la nivelul mării până în munţi, evitând însă pădurile.
Este o specie foarte prolifică, având trei generaţii pe an. Are un zbor rapid, puternic,
și caută anumite grupuri de plante. Poate zbura chiar și în zilele noroase și uneori
în amurg sau chiar noaptea.
115
6.7. PĂSĂRI
„Eu cunosc toate păsările de pe munţi și tot ce mișcă pe câmp este al Meu.”
(Psalmi 50,11)
Păsările sunt animale vertebrate adaptate la zbor. Corpul lor de formă aerodi-
namică este acoperit cu pene, puf și fulgi. Scheletul este format din oase subţiri,
pline cu aer. Păsările se înmulţesc prin ouă pe care le clocesc. Temperatura corpului
lor nu variază; este mereu aceeași, datorită penajului.
Barza albă (Ciconia ciconia)

Pasăre migratoare. Iernează de obicei în Africa.
Mărime. Înălţimea este de 110 cm, iar anvergura
aripilor, 180-220 cm.
Descriere. O pasăre mare, înaltă, cu cioc lung,
6 drept, gât lung. Penele sunt albe, iar partea exte-
rioară a aripilor și coada sunt negre. Nu sunt
unsuroase, deci se pot uda în apă. Picioarele sunt
Studiul naturii
acoperite cu o piele groasă, roșiatică, la fel ca ciocul. Cele trei degete îndreptate
înainte sunt unite la bază printr-o membrană, pentru ca barza să nu se afunde în
pământul moale.
Locuinţă. Își face cuibul din beţe, rămurele, pietricele, pe case, stâlpi electrici,
turle înalte sau în pomii din localităţi,. Familia revine la cuib ani în șir, cât timp se
menţine perechea. În fiecare an îl repară, îl măresc și astfel un cuib de barză poate
ajunge la dimensiuni impresionante.
Reproducere. Cele patru ouă sunt depuse în aprilie-mai și sunt clocite 33-34 de
zile. Puii stau în cuib două luni.
Nutriţie. Barza se hrănește cu insecte (multe coropișniţe), rozătoare, broaște,
șerpi, pești, râme; este o pasăre folositoare.
Strigăt. Se spune că este una dintre puţinele păsări mute. Nu scoate strigăte, ci
doar în perioada nupţială produce un clămpănit prin izbirea celor două maxilare.
Răspândire. Prin câmpii mlăștinoase și pe marginea bălţilor. Nu se sperie de
om, dar nici nu se lasă atinsă de el.
116
Cioara de semănătură (Corvus frugilegus)
Pasăre sedentară.
Mărime. 46 cm.
Descriere. Penajul este negru, cu intense reflexe
violacee. Spre deosebire de celelalte ciori, are
ciocul albicios la bază.
Locuinţă. Își instalează cuibul (o structură
dezordonată din beţe, căptușită cu ceva mai moale) în vârful unor copaci înalţi.
De multe ori se găsesc mai multe cuiburi în același copac.
Reproducere. Începând din luna martie, femela depune 5 ouă verzui-murdar,
pătate cu brun, pe care le clocește doar ea, 18-19 zile.
Nutriţie. Se hrănește cu ce găsește în sol: larve, râme, pe care le duce la cuib în
gușă. Toamna se hrănește mai mult cu nuci, seminţe și cereale; dar, asemenea
tuturor tipurilor de ciori, se hrănește și cu resturi menajere și mortăciuni. Este
foarte sociabilă; se adună și cuibărește în colonii numeroase și foarte gălăgioase.
Strigăt. „craa”
Răspândire. În regiuni de câmpie, mai rar în regiuni deluroase. 6
Ciocănitoarea pestriţă mare (Dendrocopus major)
Studiul naturii
Pasăre sedentară.
Mărime. 23-26 cm
Descriere. Întregul ei corp este adaptat la modul de
viaţă. Pentru a sta vertical pe trunchiul copacilor, picioarele
sunt foarte puternice, cu gheare curbate, două degete
îndreptate înainte și două înapoi. Coada este scurtă, din
pene tari, retezate la vârf, ceea ce îi dă un al treilea punct
de sprijin. Pentru a-și căuta hrana în lemnul tare, ciocul
este lung și solid. Limba, foarte lungă, învelește craniul
pentru a-l proteja de impactul loviturilor puternice. Spre
deosebire de mascul, femela nu are roșu pe creștetul
capului.
Locuinţă. Nu își construiește un cuib propriu-zis, ci își sapă în fiecare an o
scorbură în trunchiul arborilor. Săpatul unei scorburi îi ia 7-10 zile, căci nu lasă
așchiile să se adune la rădăcina copacului, ci le ia și le duce într-un loc ascuns.
Cuiburile vechi de ciocănitoare sunt repede ocupate de alte păsări sau animale.
Reproducere. Cele 4-5 ouă sunt clocite în 16 zile. Puii rămân în scorbură 20 de
zile.
117
Nutriţie. Se hrănește cu larvele insectelor dăunătoare, după care sapă cu ciocul
în lemnul arborilor bătrâni sau bolnavi. Este o pasăre folositoare – stârpește insectele
dăunătoare și nu face niciun rău copacilor. Se mai hrănește și cu seminţe din
conurile de pin și molid.
Strigăt. „Chic” este strigătul ei obișnuit, înalt, scurt și ascuţit. Strigătul de alarmă
este „cic-cic”, repetat de mai multe ori. Poate fi recunoscută și după bătăile rapide
și puternice cu ciocul în crengile uscate ale copacilor, numite darabană.
Răspândire. În toate pădurile de la șes, deal și munte; vine și în localităţi, în
parcuri și grădini.
Ciocârlia de câmp (Alauda arvensis)

Pasăre migratoare. O parte dintre ele rămân totuși în ţară pe timp de iarnă, în
zonele mai calde.
Mărime. 18 cm.
Descriere. Seamănă cu vrabia, dar coada este mai
lungă și picioarele mai înalte. Penele sunt gălbui-
6 cafenii, cu pete întunecate; pe partea ventrală este

albicioasă. Are o creastă mică.
Locuinţă. Își face un cuib simplu, din ierburi,
Studiul naturii
așezat direct pe pământ și ascuns în vegetaţie.

Reproducere. Femelele depun de două, trei ori pe an câte 3-4 ouă, pe care le
clocesc 11 zile. Puii rămân în cuib 10 zile.
Nutriţie. Se hrănește cu plante și seminţe; puii mănâncă insecte, păianjeni și
viermi.
Cântec. Masculul își marchează teritoriul înălţându-se spre cer, sus de tot, cântând
melodios și variat, pentru a se lăsa apoi spre pământ. Începe să cânte de cum se
crapă de ziuă: „priii”, „tciriit”.
Răspândire. În câmpiile din estul ţării, dar și în văile montane largi.
Codobatura galbenă (Motacilla flava)

Pasăre migratoare. Poate fi văzută în ţara
noastră în perioada aprilie-septembrie.
Mărime. 17 cm.
Descriere. Corpul este negru-cenușiu, spatele
și coada, verde-oliv, iar partea ventrală a corpului
și bărbia, galbene. Dintre cele trei specii de
codobaturi din România, aceasta este cea mai
puţin răspândită. Mult mai des poate fi văzută
118
codobatura albă. Aceasta are partea ventrală albă și este caracterizată și de o
coadă lungă, care se mișcă foarte rapid și o ajută să își păstreze echilibrul când
aleargă.
Locuinţă. Cuibul este bine ascuns într-o gaură din sol, căptușit cu ierburi uscate
și păr.
Reproducere. Femela depune de două ori pe an câte 5-6 ouă, pe care le clocește
12-13 zile.
Nutriţie. Se hrănește cu insecte, păianjeni, melci, viermi.
Cântec. „piţi” sau „sri-sri-srtit”.
Răspândire. În zonele joase, umede și în câmpii străbătute de apă; uneori urcă
și spre munte, pe văile largi ale râurilor.
Coţofana (Pica pica)

Pasăre sedentară.
Mărime. 45 cm, din care jumătate este
coada.
Descriere. Are penajul negru, cu alb pe
6
umeri și pe piept, iar coada este neagră, cu
Studiul naturii
reflexe verzui.
Locuinţă. Își construiește un cuib sferic, din spini, cu intrări laterale, tapisat în
interior cu rădăcini subţiri și lut, în arbuști sau arbori. Trăiește în perechi, iar pe
timp de iarnă poate fi întâlnită în grupuri.
Reproducere. În aprilie, femela depune 5-7 ouă verzui, pătate cu brun, pe care
le clocește 17-18 zile.
Nutriţie. Este considerată una dintre cele mai dăunătoare păsări din ţara noastră.
Se hrănește cu orice găsește, în general cu insecte și alte nevertebrate, dar și cu
animale mici, mortăciuni, fructe și seminţe.
Strigăt. „Sac-sac”, dar și „cacacacacac” foarte rapid și plângăcios.
Răspândire. Din Deltă până în zone înalte de peste 1 000 m.
Cucul (Cuculus canorus)

Pasăre migratoare.
Mărime. 33 cm.
Descriere. E de mărimea unui porumbel, plumburiu pe
cap, spate și aripi. Masculul este gri-cenușiu pe cap, piept și
spate, cu dungi pe abdomen. Femela, de obicei, prezintă
119
același colorit, dar cu o nuanţă ruginie și cu dungi șterse pe gușă. Există un număr
mic de femele care au deasupra un colorit maro-ruginiu intens. Pe piept și burtă e
albicios.
Locuinţă. Nu își face cuib.
Reproducere. Nu clocește și nu își îngrijește puii. Femela depune câte un ou în
cuiburile altor păsări (are preferinţă pentru cuiburile anumitor specii). Din mai
până în iulie depune 15-20 de ouă mici de culori variate. Puiul iese după
12 zile, crește foarte repede și aruncă din cuibul-gazdă restul ouălor și puii mamei
adoptive. Rămâne în cuib 20-22 zile și este foarte gălăgios.
Nutriţie. E foarte lacom, mănâncă insecte, omizi (e una dintre puţinele păsări
care mănâncă omizi păroase, motiv pentru care este foarte folositor), păianjeni.
Strigăt. Masculul cântă „cu-cu”, iar femela, „pupupu”.
Răspândire. În toate pădurile de deal și de munte, în zăvoaie, parcuri și vii. Este
foarte sperios și nu ajunge în locurile populate de oameni decât în trecere.
Fazanul (Phasianus colchicus)

6 Pasăre sedentară.
Mărime. Masculul are 85 cm, iar
femela, 60 cm.
Studiul naturii
Descriere. Masculul are penajul

auriu, tărcat cu negru sau cenușiu.
Capul este albăstrui, cu reflexe verzui
și mov. Femela are corpul acoperit cu
pene gălbui, cu pete mai întunecate.
Locuinţă. Clocește pe solul bine înierbat.
Reproducere. În aprilie-iunie depune 9-15 ouă, ce sunt clocite numai de femelă,
timp de 27 de zile. Puii pleacă după mamă îndată ce ies din ou.
Nutriţie. Fazanul se hrănește cu plante, seminţe, fructe de pădure, insecte.
Iernare. Nu migrează iarna, dar se deplasează frecvent, căutând locuri favorabile
pentru supravieţuire.
Strigăt. „Corr-coc”.
Răspândire. A fost colonizat din Asia în Europa. La noi a fost introdus de om,
fiind o specie mult apreciată de vânători. Se cunosc peste 30 de rase ale acestei
specii. Se găsește în pădurile de foioase, mai ales la șes și la deal, lângă terenurile
arabile și apă. Când se află în pericol, se ridică brusc în zbor, dar nu se poate
deplasa pe distanţe mari.
120
Gaiţa (Garullus glandarius)
Pasăre sedentară. Toamna, la șes, apar
gaiţe din zona de munte și chiar din ţări
nordice.
Mărime. 35 cm.
Descriere. Are penajul mai frumos decât
toate celelalte păsări din familia ciorii (în
care este inclusă) care se găsesc la noi.
Coloritul este în general cafeniu, cu alb și albăstrui pe aripi.
Locuinţă. Își face cuibul între crengi, într-un copac înalt, și-l căptușește cu lână.
Reproducere. În aprilie, femela clocește 5-6 ouă timp de 16 zile. Puii rămân în
cuib timp de 3 săptămâni.
Nutriţie. Se hrănește cu nuci, seminţe, fructe, insecte și animale mici. Toamna,
adună ghinde pentru iarnă pe care le îngroapă și le găsește după câteva luni.
Strigăt. Este aspru și se emite brusc: „cheer și caar”.
Graurul (Sturnus vulgaris) 6

Pasăre migratoare. Cârdurile de la noi
Studiul naturii
se deplasează spre sud, dar vin alte cârduri
din nord, mai ales în S-E ţării.
Mărime. 21 cm.
Descriere. Coloritul corpului este negru-
cafeniu închis, dar penele spatelui au
marginea mai deschisă, iar pe cap și piept
are intense reflexe verzi și violacee.
Locuinţă. În scorburi, dar și în găurile din ziduri, acoperișuri, stâlpi de beton.
Acest fapt dovedește încredere în prezenţa omului.
Reproducere. În aprilie, femela depune 4-5 ouă de culoare albastru-deschis,
care sunt clocite de ambii părinţi timp de două săptămâni. Graurii se adună în
cârduri mari, iar masculii își apără cuibul cu îndârjire.
Nutriţie. Graurii se hrănesc în cârd; caută în sol râme și insecte, folosindu-și
ciocul ascuţit. De asemenea, se hrănesc și cu fructe zemoase pe timpul verii,
preferând în mod deosebit cireșele.
Strigăt. Imită cântecele altor păsări.
Răspândire. În toată ţara, mai ales în regiunile joase, cu arbori scorburoși, în
păduri luminoase, cu spaţii largi în jur.
121
Guguștiucul (Streptopelia decaocto)
Pasăre sedentară.
Mărime. 32 cm.
Descriere. Coloritul lui este unul cafeniu
ce pare mai închis în zbor, cu un guler negru
îngust pe ceafă. Pe partea din spate a gâtului
are un guler negru.
Locuinţă. Își face un cuib simplu, din
câteva crenguţe, chiar sârme, în pomi, sub streșini.
Reproducere. Depune câte două ouă de mai multe ori pe an, pe care le clocește
14-16 zile. Puii, care apar în perioada martie-noiembrie, sunt hrăniţi cu o secreţie
a gușii părinţilor (lapte de porumbel).
Nutriţie. Se hrănește cu seminţe, melci, insecte; iarna, se hrănește și cu resturi
de mâncare și carne.
Strigăt. „Gu-gu-știuc”.
Răspândire. Des întâlnit în toate localităţile. Nu se extinde în afara așezărilor
6 omenești, unde nu ar mai fi la adăpost de păsările răpitoare. A venit din Asia
Mică în 1920 și a invadat aproape toată Europa.
Studiul naturii
Lișiţa (Fulica atra)

Pasăre migratoare. Rămâne și în ţara noastră în cursul iernilor blânde.
Mărime. 38-40 cm.
Descriere. Se aseamănă cu o raţă, are penajul cenușiu-închis, aproape negru;
degetele anterioare au lobi înotători. Degetele labelor nu sunt unite ca la alte
păsări de apă. Ciocul este alb și are o prelungire ca un scut frontal înspre creștetul
capului.
Locuinţă. Își face cuibul în stuf sau vegetaţie rară, pe un suport de stuf, papură,
frunze uscate.
Reproducere. În luna martie depune 4-5 ouă,
din care după 22 de zile ies puii. Aceștia stau în
cuib 3-4 zile. Poate depune 2-3 rânduri de ouă
pe an.
Nutriţie. Se hrănește cu viermi, insecte,
seminţe, plante.
Strigăt. Scurt, puternic „coc-coc” și exploziv
„pix”, rar „kow”.
122
Mierla (Turdus merula)
Pasăre sedentară. Uneori, iarna, ţara noastră
este vizitată și de mierlele din regiunile nordice.
Mărime. 24-26 cm.
Descriere. Masculul este negru, iar femela este
maro, cu striaţii albicioase pe gât și piept.
Amândoi au ciocul galben-portocaliu.
Locuinţă. Își face cuibul la mică înălţime,
aproape de sol, în tufișuri, în pomi, pe ziduri.
Cuibul este rotund, din ierburi uscate și mușchi, toate lipite cu nămol; la interior
este căptușit cu fân.
Reproducere. Femela depune 4-5 ouă albăstrui-verzui, cu pete brune, pe care le
clocește 13-14 zile. Poate crește 2-3 rânduri de pui pe an, folosind același cuib.
Nutriţie. Se hrănește cu insecte, viermi, melci, fructe.
Strigăt. Cântec melodios și plăcut, nerepetitiv.
Răspândire. În parcuri, zăvoaie, din Deltă până în pădurile montane de foioase,
pe văile râurilor. 6
Pescărușul argintiu (Larus argentatus)
Studiul naturii
Pasăre sedentară.
Mărime. 54-60 cm; când are aripile
întinse, distanţa dintre vârfurile aripilor este
de 123-148 cm.
Descriere. Pe spate, penajul este argintiu,
cu vârfurile aripilor negre, iar în rest corpul
este alb. Ciocul este galben intens (strălu-
citor) și are un punct roșiatic în vârf.
Picioarele sunt roz-cenușii.
Locuinţă. În Delta Dunării și pe litoral,
cuibărește pe sfărâmături vechi de stuf, pe plaje nisipoase, pe sol, iar în mediul
urban, pe clădiri. Ajunge să trăiască și în localităţile amplasate în apropierea unei
ape, și cuibărește în colonii.
Reproducere. Din aprilie, femela depune trei ouă brune, cu pete, care sunt
clocite, cu schimbul, de ambii părinţi timp de 26 de zile. La puţin timp după ce ies
din găoace, puii părăsesc cuibul, ascunzându-se în vegetaţie spre a fi feriţi de
arșiţă. Părinţii îi cheamă când le aduc hrana. Încep să zboare după 8-9 săp-
tămâni.
123
Nutriţie. Se hrănește cu pești și diferite animale mărunte, dar consumă și resturi
din depozitele de gunoaie.
Strigăt. Puternic și scurt: „ cle-cle-cle”.
Răspândire. Este o pasăre a mării și se întâlnește mai ales pe litoral. Nu se
aventurează prea departe în larg. Deoarece este o pasăre adaptabilă, care
exploatează orice sursă de hrană, s-a adaptat și la mediul urban.
Piţigoi mare (Parus major)

Pasăre sedentară.
Mărime. 14-15 cm.
Descriere. Culoare galben-verzuie, cu
creștetul capului negru și obraji albi. Aripile
sunt cenușii, cu inserţii de negru cu alb, iar
pe piept are o bandă neagră care coboară de
la bărbie și ajunge, la mascul, până la coadă,
iar la femelă se subţiază și se oprește la baza
6 pieptului. Este o pasăre micuţă, cam cât o vrabie.
Locuinţă. Își face cuibul spre sfârșitul lui martie, în scorburi mici, crăpături, în
găuri din ziduri sau maluri, în ţevile gardurilor metalice.
Studiul naturii
Reproducere. Depune 8-12 ouă albe, pătate cu ruginiu, pe care le clocește numai
femela 12-14 zile. Puii părăsesc cuibul după 18-20 de zile. Piţigoiul mare scoate
două rânduri de pui pe an.
Nutriţie. Se hrănește cu insecte pe care le caută pe scoarţa copacilor – de aceea
este o pasăre folositoare. Iarna se hrănește cu seminţe.
Strigătul. „Ti-cir-cir-cir-cir”, „ţinţi-vi”, „ţi-ţi-ţi-ţrrr”.
Răspândire. Des întâlnit de la câmpie la munte, în păduri, grădini, parcuri,
livezi.
Privighetoarea roșcată (Luscinia megarhynchos)

Pasăre migratoare. Poate fi văzută la noi în
ţară în perioada aprilie-septembrie. Pe timp de
iarnă, stă în Africa Centrală.
Mărime. 16,5 cm.
Descriere. Are un colorit maro, pe piept fiind
mai deschis. Coada, destul de lungă, este
maroniu-roșiatică.
124
Locuinţă. În mai își face un cuib ascuns din iarbă și frunze uscate, căptușit cu
iarbă, fân, păr, pene, mușchi și puf de salcie. Îl construiește între urzici, mărăcini,
adesea chiar și pe pământ.
Reproducere. Depune o dată pe an 5-7 ouă brun-măslinii. Femela le clocește
vreme de 14 zile; puii stau în cuib 11-12 zile.
Nutriţie. Se hrănește cu insecte, viermi, păianjeni.
Cântec. Cântă ascunsă în tufișuri. În perioada de reproducere, masculii cântă
foarte frumos, mai ales noaptea. Privighetoarea este pasărea cu cel mai frumos
cântec dintre păsările de la noi din ţară.
Răspândire. La marginea pădurilor de foioase sau în amestec cu conifere, lângă
râuri sau bălţi, dar și în parcuri și grădini în toată ţara.
Pupăza (Upupa epops)

Pasăre migratoare. Este un oaspete de
vară, care iernează în zona ecuatorială a
Africii sau în India.
Mărime. 28 cm.
Descriere. Pasăre destul de mare, viu
6
colorată, cu un evantai de pene pe cap. Crem-
Studiul naturii
roșiatică, deschisă la culoare, cu dungi negre
și albe pe aripi și coadă. Ciocul lung și subţire
este curbat în jos.
Locuinţă. În mai-iunie își face cuibul în scorburi sau în găurile din ziduri.
Reproducere. Femela depune 6 ouă pe care le clocește 18 zile. Puii stau în cuib
24-27 de zile și se apără împroșcând secreţia urât mirositoare a unei glande situate
deasupra cozii.
Nutriţie. Introduce ciocul în pământ, de unde scoate larve de insecte și viermi.
Strigăt. „Upupupup”.
Răspândire. În pajiști, pe lângă păduri, în rariști, parcuri, în copacii de pe
marginea apelor.
Vrabia de casă (Passer domesticus)

Pasăre sedentară.
Mărime. 14,5 cm.
Descriere. Colorit maroniu-pestriţ cu pieptul și burta
albicioasă. Masculul are creștetul capului gri, bine conturat și bărbie negricioasă,
având culori mai intense decât femela.
125
Locuinţă. Își face cuibul sub streșini, în găurile din ziduri, dar și în păduri.
Cuibul este sferic. Este construit în februarie-martie din paie și din ierburi uscate
și căptușit cu pene.
Reproducere. Scoate 2-3 rânduri de pui pe an. Cele 4-5 ouă sunt clocite timp de
2 săptămâni. Puii mai stau în cuib 2 săptămâni.
Nutriţie. Se hrănește cu sâmburi, seminţe, fructe mici, insecte, seminţe, pâine
etc.
Strigăt. Se vorbește de un strigăt colectiv, denumit gâlceavă.
Răspândire. În jurul casei omului, în toată ţara. Cea mai numeroasă și mai
răspândită pasăre de pe glob. A fost dusă de om și în Australia.
6
Studiul naturii
126
6.8. Urme de animale
Urmele joacă un rol important în identificarea animalelor. Ele ne pot oferi
detalii legate de identitatea unui animal, de starea în care se află, putând astfel afla
dacă este bine să rămânem în regiunea respectivă, pentru a-l vedea sau e mai indicat
să părăsim zona, deoarece poate deveni periculos. Există mai multe tipuri de urme.
Urma-tipar este semnul lăsat pe pământ sau pe zăpada moale de un picior al
animalului. Forma, mărimea și alte detalii caracteristice pot oferi informaţii legate
de identitatea, sexul și vârsta lui.
Urma-pârtie este alcătuită din semnele lăsate de toate cele patru picioare ale
animalului respectiv. Astfel de urme ne ajută să identificăm animalul în condiţii
de iarnă, când urma-tipar nu se poate vedea clar pe zăpadă. În plus, ea ne ajută să
ne dăm seama dacă el mergea la pas sau era în fugă.
Urma de cerb
Urma-tipar a taurului (masculul cerb) este mai rotundă și mai mare decât a
ciutei. Poziţia ei este înclinată faţă de direcţia de mers. Este mai simetrică, are
6
vârfurile unghiilor mai apropiate decât
Studiul naturii
la ciută și egale ca lungime. Cea a ciutei
este mai lunguiaţă și are o poziţie
paralelă faţă de direcţia de mers.
Unghiile aceluiași picior au lungimi
diferite, deci urma nu este simetrică, și
sunt mai îndepărtate între ele decât la
taur.
În general, în cazul cerbului, urma
piciorului de dinainte este mai mare
decât a celui de dinapoi. Astfel de
deosebiri sunt mai ușor observabile, dacă
se cercetează un șir întreg de urme. Atât
la mascul, cât și la femelă, atunci când
fug, vârfurile unghiilor se îndepărtează
și se imprimă pe sol și pintenii.
a. talpa piciorului de cerb

b. deosebirea dintre sexe
după forma urmei
127
Urma de mistreţ
Talpa piciorului de mistreţ se caracterizează
prin asimetria vârfurilor copitelor și prin Deosebirea
dintre urma-
distanţa mai mare dintre vârfurile pintenilor. tipar a mistre-
ţului și cea a
cerbului
a. urma de
Există riscul ca urma de mistreţ să fie cerb în
confundată cu cea de cerb, de aceea este bine fugă
b. urma de
să fie cunoscute următoarele diferenţe:
mistreţ la
mers liniștit
Tabel comparativ cerb-mistreţ
Diferenţă Mistreţul Cerbul

Pintenii Se imprimă pe sol și la Se imprimă pe sol doar
6 mers liniștit. când fuge.
Distanţa dintre pași 42-50 cm 65-70 cm
Studiul naturii
Zăpada Lasă o dâră ca și cum și-ar fi Cerbul nu face acest lucru.

târât picioarele
Deosebirea dintre vier și scroafă, femela și masculul de mistreţ, este mult mai
greu de făcut. În comparaţie cu a masculului, urma scroafei are o formă mai
lunguiaţă, iar vârfurile copitei sunt mai ascuţite.
Urma picioarelor din faţă ale mistreţului este mai
mare decât a celor din spate, diferenţa accentuându-se
odată cu vârsta.
La urma-pârtie a
mistreţului se poate
observa că, atunci când
merge la pas, pune
piciorul dinapoi peste
urma celui dinainte.
Urma pe zăpadă mare a
unui cârd de mistreţi are
forma unui șir. Urmele Urma-pârtie a unui mistreţ
Talpa piciorului de mistreţ nu se suprapun. a. la mers liniștit
a. vier b. scroafă b. la fugă
128
Urma de iepure
Este bine știut că iepurele nu merge niciodată la pas, ci doar sare, iar când face
o săritură, picioarele dinapoi le depășesc pe cele dinainte. Doar când stă pe loc
picioarele dinapoi sunt așezate în urma celor dinainte. Atunci când fuge, pune
picioarele dinainte unul în urma
celuilalt, pe când cele dinapoi
sunt alăturate. Această caracte-
ristică permite stabilirea direcţiei
de mers.
Studiul naturii
Urme de iepure
a. mers încet
b. mers ceva mai repede
c. fugă
129
Urma de urs
Ursul este un animal care merge călcând pe toată

talpa piciorului. Urmele lui nu vor putea fi
confundate cu ale altui animal, datorită mărimii lor.
În cazul unui urs matur, urmele labelor dinapoi au
în medie 22-24 cm. Urmele lăsate de picioarele
dinainte vor fi mai mici. Atât la picioarele dinainte,
cât și la cele dinapoi, ursul are cinci degete, fapt
vizibil pe urma pe care o lasă.
Ursul pune piciorul dinapoi în urma celui
dinainte. În mod normal, un urs mai bătrân va avea
o urmă mai mare decât unul mai tânăr.
6 Urma de lup
Există în mod frecvent pericolul de a confunda urma de lup cu urma de câine.
Studiul naturii
Însă, prin exerciţiu, diferenţa dintre ele va fi din ce în ce mai ușor de făcut.
Studiindu-le prin comparaţie, se poate vedea
că semnele lăsate pe sol de degetele dinainte
ale lupului sunt mai apropiate decât la câine.
Forma urmei de lup este mai lunguiaţă decât
cea a câinelui. Ghearele lupului sunt imprimate
mai adânc în urmă.
În cazul urmei-pârtie, urmele lăsate de lup,
care de regulă rezultă din mersul la trap, vor fi
în linie dreaptă, comparativ cu cele de câine,
care vor fi în zig-zag.
Urme de lup
a. talpa piciorului de lup
b. urma-tipar de lup
c. urma-tipar de câine
130
Urma de vulpe
Urme de vulpe
Ca și în cazul lupului, și la vulpe există
a. talpa piciorului de
pericolul de a-i confunda urma cu cea a unui vulpe
câine. Următoarea caracteristică va face mai b. urma-tipar de vulpe
ușoară diferenţierea dintre cele două. Urma- c. urma-tipar de câine
tipar de vulpe este mai lunguiaţă și are
degetele dinainte mai apropiate între ele
decât cea a câinelui. În cazul urmei-pârtie,
urmele de vulpe vor fi în linie dreaptă la trap,
în timp ce la câine vor fi în zig-zag.
Ghearele de vulpe nu se strâng și de aceea
se imprimă în urmă.
Studiul naturii
Urma-pârtie de vulpe
a. trap
b. când se furișează ca să atace
c. fugă domoală
d. fugă ceva mai accentuată
e. fugă cu viteză mare
f. salt când este speriată
g. salt
a b c d e f g
131
6.9. Animale ocrotite de lege în România
„Pier vitele și păsările din pricina locuitorilor pământului.” (Ieremia 12,4)
Ca urmare a vânării nechibzuite, au dispărut din fauna ţării noastre bourul,

zimbrul, castorul etc., iar efectivele altor animale s-au redus simţitor. De asemenea,
multe animale sunt ameninţate prin distrugerea mediului de viaţă sau ca urmare a
măsurilor luate împotriva altor animale.
De aceea, începând cu anul 1930, a fost înfiinţată Comisia pentru Ocrotirea
Monumentelor Naturii, pe lângă Academia Română, comisie care a stabilit plantele
și animalele rare, pe cale de dispariţie, declarându-le monumente ale naturii.
Teritoriile pe care se află astfel de plante sau animale au fost declarate rezervaţii
și parcuri naţionale. Aceste măsuri sunt însoţite de legi care reglementează
vânătoarea acestor animale. În privinţa unora, vânatul este strict interzis, iar în
cazul altora, vânatul este foarte limitat.
6 Capra neagră (Rupicapra rupicapra)

Corpul este zvelt și puternic, coarnele caracteristice sunt mai mari decât ale
tuturor raselor de pe glob și nu cad în timpul vieţii. Copita cu degete formează o
Studiul naturii
adevărată ventuză, care îi permite să se descurce cu abilitate în zonele stâncoase în

care locuiește. Culoarea blănii variază în funcţie de anotimp. Vara are blana
roșcată, iar iarna negricioasă. Pe cap, blana este
alburiu-gălbuie, cu o dungă neagră, subţire,
bine delimitată, de la ureche peste ochi. De-a
lungul spinării are o coamă de păr mai lung și
mai aspru, de culoare cafeniu-întunecată. Își
schimbă părul de două ori pe an, primăvara și
toamna. Trăiește în jur de 22 de ani, iar vârsta
ei poate fi determinată după inelele anuale
de creștere de pe coarne.
Naște 1-2 iezi în perioada aprilie-mai.
Behăie, dar sunetul specific este un șuierat care are rol de semnal de alarmă.
Este un animal rumegător, se hrănește cu iarbă, muguri, ramuri fragede de
arbuști, mușchi, licheni și alte plante care cresc în regiunile înalte ale munţilor. În
iernile grele coboară adesea în păduri pentru căutarea hranei.
Aleargă cu mare ușurinţă pe stânci și grohotișuri și trăiește în grupuri de 20-25
de indivizi, conduse de femele cu experienţă, care le semnalează celorlalte apariţia
celei mai mici primejdii. Ţapii bătrâni trăiesc în cete separate și sunt înlăturaţi de
132
cei tineri în lupta ce se dă pentru păstrarea femelelor. Are puţin dușmani: avalanșele
și poleiul de pe stânci. Are simţurile foarte ascuţite – mai ales mirosul. După
Primul Război Mondial, era ameninţată cu dispariţia din cauza vânatului excesiv,
braconajului și câinilor ciobănești. Între timp s-au luat măsuri severe de ocrotire,
iar numărul lor a crescut. La noi în ţară poate fi întâlnită subspecia R. r. carpathica,
ce trăiește în cete de 6-30 capre, pe vârfurile cele mai înalte și prăpăstioase ale
Carpaţilor Meridionali, la 1 500-2 000 m (Bucegi, Făgăraș, Parâng, Retezat). Astăzi,
vânatul ei este interzis prin lege.
Corbul (Corvus corax)

Se aseamănă cu ciorile, dar este mult mai
mare (lung de aproape 65 cm și cu o anvergură
a aripilor de 125 cm). Trăiește în pădurile din
Carpaţi, unde își face un cuib vara în vârful unui
copac. Cuibul este construit din crengi pe care
le acoperă cu nămol, apoi cu păr sau lână.
Femela depune 4-6 ouă, pe care le clocește 6
vreme de 21 de zile, încă din februarie. Masculul este în permanenţă în preajma ei,
purtându-i de grijă. Puii ies din cuib abia după 40 de zile. Masculul are o singură
Studiul naturii
pereche pe toată durata vieţii.
Strigătul corbului este „cor-cor”, dar poate imita și glasul altor animale. Poate
fi ușor îmblânzit.
Se hrănește cu amfibieni, reptile, mamifere, cadavre, îndeplinind astfel un rol
sanitar foarte important pentru pădure. Prin croncănitul său atrage și alte pasări
care se hrănesc cu cadavre. Nu pleacă în ţările calde.
Pentru că este ameninţat cu dispariţia totală, corbul este astăzi pus sub ocrotirea
legii.
Dropia (Otis tarda)

Dropia este o specie foarte rară de pasăre, de
mărimea unui curcan. Mărimea femelei diferă de cea
a masculului. Astfel, masculul are o mărime de
100 cm, cu o anvergură a aripilor de 230 cm, iar femela
are o mărime de 80 cm, cu o anvergură de 180 cm.
Masculul este cea mai masivă pasăre zburătoare din
Europa. Penajul este gălbui-cafeniu, cu pete
negricioase. Masculul are de o parte și de alta a
133
ciocului mustăţi din peri ţepoși. Femela depune 1-3 ouă într-o groapă în sol și le
clocește 30 de zile. Puii părăsesc cuibul după 3-4 zile. Familiile de dropii se unesc
în cârduri. În caz de pericol, fug sau se ghemuiesc, penajul permiţându-le să se
camufleze. Nu pleacă în ţările calde.
Ea se hrănește cu insecte, moluște, seminţe, bucăţi de plante, rapiţă. În România
mai putea fi găsită în câmpiile și în ogoarele din Dobrogea, Bărăgan, Crișana. În
ultimii cinci ani, nu a mai fost văzută nici acolo. Este în pericol ca urmare a
distrugerii mediului său natural de viaţă. Pe timpul iernii, în urma căderii
lapoviţelor, aripile umede îngheaţă, fapt ce la împiedică să mai zboare. Astfel cad
cu ușurinţă pradă braconierilor.
Rândunica (Hirundo rustica)

Forma trupului este perfect aerodi-
namică, coada este scobită, aripile sunt
lungi și ascuţite la vârf. Este neagră,
cu o pată roșie sub gușă, iar partea
6 inferioară este albicioasă. Cuibul,
construit în luna mai din noroi și paie,
este amplasat în interiorul clădirilor
Studiul naturii
(hambare, case, grajduri, hale industriale). Acesta este plat, deschis deasupra și
căptușit în interior cu pene și fire subţiri de iarbă. Se spune despre ele că revin
întotdeauna la cuibul construit în urmă cu un an. În timpul migraţiei se adăpostesc
peste noapte în stoluri mari, în stufărișuri.
Femela depune 4-7 ouă albe, stropite cu roșu, pe care le clocește 14-16 zile. Puii
stau în cuib 21 de zile, timp în care sunt hrăniţi de ambii părinţi. Rândunica poate
scoate 2-3 rânduri de pui pe an. Se hrănește cu insecte pe care le prinde în zbor.
La sfârșitul lunii august începe migraţia spre sud, având ca destinaţie Africa. Înainte
de plecare, dimineaţa și seara, părinţii fac antrenamente de zbor cu toată familia.
Aceasta a suferit foarte mult din cauza schimbărilor climatice și a insecticidelor,
trăind cu precădere la sate, în regiuni cultivate și de aceea a fost pusă sub ocrotire
în ţara noastră.
Râsul (Lynx lynx)

„Pantera Carpaţilor”, așa cum este supranumit râsul, face parte din familia
felinelor. Are un trup îndesat, cu picioare lungi și puternice, labe mari, cu gheare
retractile (se trag în interior). Blana râsului are peri deși și moi, alungiţi pe laturile
capului, având aspectul unor „favoriţi”. Culoarea variază după vârstă, anotimp și
134
individ, cea obișnuită fiind sur-roșiatică,
dorsal pătată cu alb și cu numeroase
punctișoare roșii sau sur-întunecate pe
cap, spate și gât. Coada este de la vârf
până la jumătate neagră, iar către bază,
neclar inelată. Vara, blana este mai mult
roșcată, cu peri scurţi; iarna este mai sură
și cu peri mai lungi.
Femela naște 2-3 pui în locuri as-
cunse, sub colţuri de stâncă, arbori căzuţi, scorburi. Poate trăi 18 ani.
Pe înserat, este un carnivor activ. Atacă prada (ciute, căprioare, cocoși de munte,
iepuri, păsări, rozătoare) prin surprindere, după o pândă îndelungată. Când atacă,
rupe arterele și linge sângele. Din prada ucisă, mănâncă ficatul, rinichii, inima.
Rareori se hrănește cu hoituri. Nu atacă omul, decât dacă este provocat sau rănit.
Nu trăiește în grupuri. E un animal singuratic și retras, dar foarte agil și feroce.
Strigătul lui este un urlet răgușit, plângător. Nu este deranjat de zgomote, iar
mersul lui este atât de ușor încât nu se aude.
Singurul său dușman este omul, care l-a vânat cu arma, capcana sau otrava. A 6
fost ocrotit încă din 1935 și acum și-a refăcut în mare parte efectivele, putând fi
găsit în Carpaţii Orientali.
Studiul naturii
Șoimul rândunelelor (Falco subbuteo)
Șoimul poate fi întâlnit pe timpul primăverii și
verii, în regiuni deschise, joase, cu pâlcuri de copaci,
adesea pe terenuri umede. Toamna migrează spre
sudul Africii și în India. Corpul lui este adaptat
pentru un zbor rapid, având aripi lungi, ascuţite și
o coadă relativ scurtă. Penajul caracteristic este gri-
albăstrui întunecat pe partea dorsală și puternic
striat pe piept și pe abdomen. Penele de sub coadă
și de pe pulpe sunt roșii-ruginii.
Șorecarul comun (Buteo buteo)

Între cioc și ochi are pene moi. Coada este aproape dreaptă, coloraţia este
variabilă (de la brun închis până la crem).
Își face cuibul în păduri mici, în copacii înalţi. Construcţia durează aproape o
lună, dar cuibul, odată construit, îl folosește mai mulţi ani.
135
În luna mai, femela depune trei ouă,
pe care le clocesc ambii părinţi timp de
30 de zile. Puii stau în cuib 40-50 de zile.
Este folositor, se hrănește cu roză-
toare, mai rar cu păsări, reptile, insecte
mai mari. Caută hrana prin luminișuri.
Adesea, șorecarii comuni se pot vedea
făcând spirale în zbor deasupra câmpului
sau a pădurii. Scot din când în când strigăte caracteristice: chieeh … chieeh.
Poate fie să rămână peste iarnă, fie să plece.
În ţara noastră, specia este răspândită în pădurile de foioase, de amestec și
chiar în cele de conifere din Carpaţi.
Ursul (Ursus arctos)

Acest animal îndrăgit are înălţimea de 190-240 cm și greutatea între 300-400 kg.
Corpul este masiv; spatele, bombat, ușor înclinat către umeri; gâtul, scurt și gros;
6 fruntea, bombată; botul, conic-trunchiat; ochii sunt mici, oblici; pupila, rotundă.
Are picioare puternice, destul de lungi, tălpile sunt scurte, iar unghiile, lungi și
puternice. Culoarea variază în funcţie de anotimp și vârstă – de la cafeniu-curat,
Studiul naturii
galben-cafeniu sau roșcat-cafeniu, până la negru, negricios sau pestriţ.

Ursoaica naște, în perioada ianuarie-februarie, 1-5 pui foarte mici, orbi, care
stau pe lângă ea până la vârsta de doi ani. Trăiește în jur de 30-40 de ani.
În tinereţe se hrănește mai mult cu ghinde, jir, mere pădureţe, zmeură, afine,
miere de albine, iarbă fragedă, ovăz în pârg,
porumb necopt, diferite rădăcini, muguri, iar
către bătrâneţe, cu oi, pești, păsări și ouă ale
acestora. La nevoie mănâncă și cadavre care
n-au intrat în putrefacţie. În general, nu
atacă omul decât dacă este rănit sau dacă
puii îi sunt în pericol.
Pe timp de iarnă hibernează.
Are un mers domol, se caţără, aleargă, înoată. Este un animal nesociabil, care
preferă stâncile cu grote, locurile izolate și greu accesibile, dar în ultima vreme
coboară și spre locurile populate, în căutare de hrană (cabane etc.)
Împușcarea neraţională și hoiturile otrăvite puse ca momeală pentru lupi au
dus la scăderea numărului de urși din România, în unele regiuni (de exemplu în
Munţii Ciucaș) dispărând cu totul. Prin ocrotirea lor s-a încercat evitarea dispariţiei
acestor frumoase și puternice animale.
136
Vipera de stepă (Vipera ursini)
Este prezentă în România prin două subspecii: Vipera ursini renardi și Vipera
ursini rakosiensis. Prima dintre ele este cea mai mică viperă de la noi din ţară
(40-60 cm), dar și cea mai puţin veninoasă. Pielea ei are o
culoare galben-cenușie pe spate, iar pe părţile laterale
este galbenă. Abdomenul și gâtul au culoarea alb-gălbuie,
cu puncte rare de culoare neagră. Pe cap, desenul literei
V este format din două benzi discontinue, de culoare
cenușiu închis. Capul este prelung și uniform. Comparativ
cu dimensiunile capului, ochii sunt mai mici. Botul este ascuţit, dar rotunjit. Poate
fi găsită în zona Deltei Dunării, a complexului Razim și în rezervaţia Hanu Conachi,
de pe Valea Siretului. Cea de a doua subspecie a viperei de stepă, vipera ursis
rakosiensis, este un endemism. Singurul loc din ţară în care poate fi întâlnită este
rezervaţia Fâneţele Clujului. Este un șarpe de talie mică, al cărui venin este slab.
Din cauza faptului că habitatul acestei reptile se întinde pe numai 80 ha, în lipsa
unor observaţii și cercetări amănunţite, este posibil ca astăzi să fie dispărută.
6
Zimbrul (Bison bonasus)
Studiul naturii
Rudă cu bourul, bizonul și boul domestic, zimbrul atinge
o greutate de 800-900 kg. Capul este foarte dezvoltat.
Are o pereche de coarne scurte, îndreptate în lături și
pieptul lat, acoperit cu un păr lânos, aspru, dezvoltat
sub formă de coamă bogată pe cap și pe gât. În picioare,
masculul are o înălţime de 180 cm, femela fiind mai mică.
Vacile și viţeii trăiesc în mici turme și se unesc cu taurii
la sfârșitul verii, când taurii își marchează teritoriul prin
scobirea solului și a copacilor cu coarnele. Un singur
viţel este născut la sfârșitul verii următoare și înţărcat
toamna.
Această specie a trăit în pădurile noastre, mai ales în Maramureș. Ultimul zimbru
a fost împușcat în Munţii Bârgăului, în 1840. După cel de-al Doilea Război Mondial,
au mai rămas în lume doar 30 de exemplare de zimbrii captivi sau în semilibertate,
în Polonia și Caucaz. În 1958, o pereche a fost adusă din Polonia și colonizată în
parcul de vânătoare din pădurile Haţegului; în 1968 existau 10 exemplare.
137
6.10. Noţiuni elementare de astronomie
„Lăudaţi-L, soare și lună, lăudaţi-L, toate stelele luminoase! […] Căci El a poruncit
și au fost făcute, le-a întărit pe veci de veci; le-a dat legi și nu le va călca.” (Ps. 148,3.5.6)
Observarea bolţii cerești ne poate vorbi despre puterea nemărginită a lui

Dumnezeu, despre precizia planurilor Sale și a modului minunat în care El lucrează.
Pe lângă frumuseţea care atrage privirea, Dumnezeu a atribuit corpurilor cerești
și un rol practic (Geneza 1,14-18). Lumina soarelui și căldura degajată întreţin
viaţa și au o influenţă asupra fenomenelor naturale care au loc pe Pământ. De-a
lungul istoriei acestui pământ au existat oameni sinceri, care, cercetând cerurile
înstelate, au ajuns să-L cunoască mai mult pe Dumnezeu și să creadă în gloria
Creatorului.
6.10.1. Planetele Sistemului solar

6 Soarele și mulţimea corpurilor care gravitează în jurul lui formează Sistemul
solar. Acesta este compus din Soare (centrul dinamic al sistemului și principala
sursă de energie), 9 planete mari, 44 sateliţi naturali ai planetelor (plus un număr
Studiul naturii
mare de sateliţi artificiali ai Pământului, ca și ai Lunii și ai planetei Marte), peste

1 800 de planete mici sau asteroizi (cu orbite cunoscute), peste 600 de comete, o
mulţime de corpuri meteoritice foarte variate și materia interplanetară (gaz și
praf).
Planetele sunt corpuri reci care reflectă lumina Soarelui, fapt ce le face vizibile.
Ele se mișcă în sens direct (invers acelor de ceasornic) în jurul Soarelui pe orbite
eliptice și se rotesc în sens direct în jurul axelor proprii, cu excepţia planetelor
Venus și Uranus, care se rotesc în sens retrograd (direcţia acelor de ceasornic).
Cele 9 planete care alcătuiesc Sistemul solar sunt, în ordinea depărtării lor de
la Soare, următoarele: Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus,
Neptun, Pluto. Unele planete, ca Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn, au fost
cunoscute încă din Antichitate, fiind vizibile cu ochiul liber. Celelalte au fost
descoperite mult mai târziu. Astfel, în 1781, astronomul Sir William Herschel a
descoperit cu ajutorul telescopului său planeta Uranus. Planeta Neptun a fost
descoperită prin calcul – „în vârful creionului” –, de către Jean Joseph le Verrier
(și independent de către John Adams), pe baza perturbaţiilor provocate de ea în
mișcarea planetei Uranus, fiind identificată pe cer, în 1846, de către Johann Galle.
În mod analog a fost descoperită planeta Pluto de către P. Lowell, fiind identificată
pe clișee fotografice ale cerului de către Tombough în 1930.
138
Progresele cosmonauticii au permis precizarea imaginii formate asupra
„arhipelagului cosmic”, pe care-l numim Sistem solar, iar în continuare vom prezenta
pe rând corpurile care-l alcătuiesc.
A. PLANETELE TERESTRE
Planetele terestre sunt caracterizate de dimensiuni și mase mici, densităţi mari,
rotaţii lente în jurul axelor, turtiri mici sau nule, suprafeţe solide și atmosfere nu
prea întinse. Se numesc terestre deoarece au proprietăţi asemănătoare cu cele ale
Pământului.
6
Mercur este planeta cea mai apropiată de Soare și cea mai mică dintre toate
Studiul naturii
celelalte (raza: 2.439 km, masa: 0,056 mase terestre), fiind puţin mai mare decât
Luna. Densitatea medie (5.100 kg/m 3) este comparabilă cu cea terestră, iar
acceleraţia gravitaţională (3,72 m/s2) este de 2,6 ori mai mică decât pe Pământ.
Perioada de revoluţie siderală a planetei este de 88 de zile. Orbita este excentrică,
ceea ce face ca depărtarea de la Soare să varieze între 46.000.000 și 70.000.000 km,
distanţa medie fiind de 57.850.000 km. Se învârte în jurul unei axe aproape
perpendiculare pe orbita ei, ceea ce înseamnă că acolo nu există anotimpuri. În
plus, nu are atmosferă.
Venus are orbita aproape circulară și o distanţă medie de la Soare de 108 milioane km.
Are diametrul de 12.104 km și o masă de 0,82 mase terestre, ceea ce duce la o
densitate de 5.2 g/cm3. Suprafaţa planetei Venus nu se poate observa direct prin
instrumente optice, de aceea problema rotaţiei în jurul axei sale a fost multă vreme
în discuţie. În urma unor îndelungate cercetări s-a descoperit că planeta Venus
are o perioada de rotaţie de 243 zile în sens retrograd, adică în sensul acelor
ceasornicului. Este cea mai strălucitoare planetă și se poate vedea în plină zi.
Pământul se află la aproximativ 150 milioane de km de Soare și îl înconjoară în
365,25 de zile, iar mișcarea de rotaţie în jurul axei sale se efectuează în 23 h
56 min. 4 sec. Este singura planetă pe care apa poate rămâne lichidă. Mișcarea de
rotaţie în jurul propriei axe dă naștere la succesiunea zi-noapte, iar mișcarea de
139
revoluţie dă naștere la cele patru anotimpuri. Are un singur satelit natural – Luna.
Este considerat, în linii generale, un elipsoid de rotaţie. Masa Pământului este de
6x1027g, iar densitatea medie de 5,5 g/cm3.
Marte, numită și Planeta Roșie, este a patra planetă a Sistemului solar – în
ordinea distanţei faţă de Soare –, are raza aproximativ jumătate din raza Pământului
(3.392 km), iar masa de circa nouă ori mai mică decât cea terestră. Este planeta
cea mai bine studiată a sistemului solar, fapt care se explică prin existenţa unei
atmosfere extrem de rarefiate în jurul planetei, permiţând observarea ei în condiţii
bune chiar și de pe Pământ. Are doi sateliţi: Phobos și Deimos. Pe suprafaţa planetei
s-au observat formaţiuni stabile, care au permis determinarea precisă a perioadei
sale de rotaţie: 24h37m23s. Întrucât perioada de revoluţie este de circa 687 zile
(durata anului marţian este aproape dublă faţă de cea a anului terestru), rezultă
că ziua solară marţiană este mai mare decât cea terestră. Ecuatorul planetei este
înclinat faţă de planul orbitei cu 24o56' (aproape la fel ca și eliptica faţă de ecuatorul
terestru), de aceea are anotimpuri similare cu cele terestre, dar cu durata aproape
dublă.
Cu telescopul se pot observa pe suprafaţa planetei detalii fixe, care se pot
6 clasifica în modul următor:
• Continentele sau deșerturile sunt regiuni luminoase de culoare roșie-portocalie,
care acoperă aproape 2/3 din discul aparent al planetei.
Studiul naturii
• Calotele polare sunt pete albe care se formează în jurul polilor, având dimensiuni
variabile cu anotimpul marţian. Ele apar toamna, iarna se întind până la 50o
latitudine, iar vara de regulă dispar.
• Mările sau regiunile întunecoase, care ocupă aproape 1/3 din discul planetei,
apar ca niște pete pe fondul regiunilor luminoase și prezintă variaţii sezoniere.
Denumirea de mări este improprie, deoarece nu conţin apă.
• Norii sunt detalii atmosferice trecătoare, care uneori acoperă o mare fracţiune
a discului, împiedicând observaţiile. Norii sunt de două feluri: nori galben-
portocalii din praf și nori albi, compuși probabil mai ales din cristale de gheaţă,
dar și din gheaţă carbonică.
B. PLANETELE GIGANTE
Se numesc gigante datorită dimensiunilor lor mari în raport cu cele terestre.
Au următoarele proprietăţi comune: dimensiuni și mase mari, densităţi mici, rotaţii
axiale rapide, turtiri relativ mari, număr mare de sateliţi.
Jupiter este cea mai mare dintre planetele Sistemului solar, având masa egală
cu 318,36 mase terestre. Depărtarea medie de Soare este de 778 milioane kilometri.
Aceasta planeta își parcurge orbita în 11,86 ani tereștri. Raza planetei Jupiter este
140
de 71.400 km, ceea ce conduce la o densitate medie de numai 1,33 g/cm3, adică o
densitate foarte apropiată de aceea a Soarelui. Are o perioadă de rotaţie axială
de circa 10 ore. Temperatura planetei Jupiter este mult mai scăzută decât a celorlalte
planete amintite până acum: –130oC. Atmosfera lui Jupiter este compusă din
molecule de hidrogen (H2) și heliu, metan și amoniac. Nu există anotimpuri pe
suprafaţa sa.
Jupiter are 16 sateliţi cunoscuţi, dintre care primii 4 au fost descoperiţi de
către Galileo Galilei în anul 1610, și anume Metis, care se rotește mai repede
decât orice altă planetă, Adrasta, Amathea și Thebe; următorii 12 fiind Io, Europa,
Ganymede, Callisto, Leda, Himalia, Lysithea, Elara, Ananke, Carme, Pasiphae si
Sinope. Al 14-lea satelit a fost descoperit în anul 1975. Dintre sateliţii lui Jupiter,
cei cu numele de Io și Ganymede prezintă un interes deosebit, deoarece în jurul
lor s-a pus în evidenţă prezenţa unor straturi atmosferice de circa 1.000 de ori mai
puţin dense decât atmosfera terestră.
Saturn este planeta cu inele, aflată la o depărtare de 1.427.000.000 km în raport

cu Soarele. Are perioada de revoluţie de 29,5 ani tereștri, perioada de rotaţie
axială fiind de 10h14m la Ecuator, motiv pentru care planeta este turtită la poli.
Raza planetei este de 60.000 de km, de 95 ori mai masivă decât Pământul. Densitatea
6
medie este de 0,7 din aceea a apei distilate. În privinţa sateliţilor, rivalizează cu
Studiul naturii
planeta Jupiter, având un număr de 18 sateliţi: Pan, Atlas, Prometheus, Pandora,
Epimetheus, Janus, Mimas, Enceladus, Tethys, Telesto, Calypso, Dione, Helene,
Rhea, Titan, Hyperion, Iapetus, Phoebe. În jurul planetei Saturn există cel puţin
4 inele separate prin mici spaţii libere. Acestea dau un aspect frumos planetei și,
la primele observaţii, ea apare ca fiind cel mai interesant corp ceresc ce se poate
observa pe bolta cerească. Temperatura la suprafaţa planetei este de aproximativ
–113oC, în timp ce pe satelitul Titan al acesteia, temperatura este de –180oC. Inelele
sunt formate din fragmente solide (de la praf fin la blocuri mari), ce dau impresia
unui inel continuu.
Uranus este prima planetă descoperită prin telescop. Fiind la limita vizibilităţii
cu ochiul liber, planeta Uranus a fost observată pentru prima dată de către Sir
William Herchel în anul 1781. Are depărtarea medie de la Soare de 19,24 unităţi
astronomice, diametrul de 50.800 km, masa de 14,5 mase terestre și densitatea de
1,6 g/cm3. Întrucât Ecuatorul său este înclinat cu 98o pe planul orbitei și execută o
rotaţie axială retrogradă (în sensul acelor ceasornicului) de 10 h49 m, planeta
efectuează o mișcare de revoluţie de 84 ani tereștri. Are o temperatură de circa
–173oC. În ultimul timp, în jurul acestei planete au fost descoperite inele asemănă-
toare cu cele din jurul lui Saturn. Uranus are un aspect albastru-verzui. Atmosfera
lui este asemănătoare cu aceea a lui Jupiter și Saturn. Atmosfera este foarte densă
141
și nu se pot vedea detalii pe suprafaţa planetei. Are 15 sateliţi: Cordelia, Ofelia,
Bianca, Cressida, Desdemona, Julieta, Portia, Rosalinda, Belinda, Puck, Miranda,
Ariel, Umbriel, Titania și Oberon.
Neptun a fost descoperit teoretic de către astronomul francez Jean Joseph Le
Verrier (1781), care a examinat anumite neregularităţi observate în mișcarea
planetei Uranus. Neptun se mișcă în jurul Soarelui la o distanţă de 4 miliarde și
jumătate de km și își parcurge orbita în 165 ani tereștri. Are perioada de rotaţie
axială de 15h40m, raza de 24.300 km și este de 17 ori mai masivă decât Pământul,
densitatea fiind de 1,7 g/cm3. Este considerată soră geamănă cu Uranus. Se pare
ca are o atmosferă în care predomină amoniacul, are temperatura de –200oC. Are
8 sateliţi: Naiad, Thalassa, Despina, Galatea, Larissa, Proteus, Triton, Nereid. Are
două inele late și două înguste. Triton, satelitul care se și rotește în sens invers
sensului de rotaţie a planetei, este cel mai rece corp cunoscut în Sistemul solar.
Pluto a fost considerată cea mai îndepărtată planetă cunoscută în sistemul
solar până la recenta descoperire a Institutului de Tehnologie din California, și
anume a celui mai mare corp ceresc, descoperit în Sistemul solar în ultimii 72 de
6 ani, numit Quaoar și având un diametru de aproximativ 1 300 km.
Planeta Pluto a fost prevăzută teoretic de Percival Lowell (1914) și este observată
pentru prima dată în anul 1930 de către astronomul Clyde Tombaugh. Ea este cea
Studiul naturii
de-a noua planetă a Sistemului nostru solar. Are perioada siderală de 248 ani
tereștri. Diametrul este de 5.000 km, ceea ce înseamnă că, în privinţa mărimii,
această planeta se găsește între Mercur și Marte. De altfel, se crede că această
planetă a fost cândva un satelit al planetei Neptun și a ieșit de sub controlul
gravitaţional al acesteia. Pluto este puţin studiat, deoarece este foarte îndepărtat.
Se știe că are temperatura de –213oC, masa de ordinul de mărime al masei terestre
sau, după unele determinări, de 0,18 mase terestre. Are un singur satelit cunoscut,
Charon, descoperit în 1978 de americanul Jim Christy.
QUAOAR este cel mai mare corp ceresc, descoperit în Sistemul nostru solar,
din ultimii 72 de ani. Corpul este mai mare decât satelitul lui Pluto, Charon (care
are numai 1.200 de km în diametru). Se află pe o orbită aflată la o distanţă de
6,4 miliarde de kilometri de Soare, dincolo de orbita lui Pluto. Noua planetă
descoperită are un diametru de 1.300 de km. Planeta a fost descoperită de doi
cercetători aparţinând Institutului de Tehnologie din California. Noul corp ceresc
înconjoară Soarele la fiecare 288 de ani. Descoperirea a fost făcută cu ajutorul
telescopului Hubble.
142
Planetele Sistemului solar – date generale comparative
Planeta Depărtare Raza Durata Perioada Număr

de Soare (în km) revoluţiei rotaţiei de sateliţi
(în milioa- în jurul axei
ne km)
MERCUR 58 2.440 88 zile 58,65 zile -
VENUS 108 6.200 225 zile 243,5 zile -
PĂMÂNT 150 6.371 1 an 23h56min4s 1
MARTE 228 3.394 1 an și 322 zile 24h27min23s 2
JUPITER 779 71.400 11 ani și 317 zile 9h50min 16
SATURN 1.427 60.300 29 ani și 167 zile 10h14min 18
URANUS 2.869 25.900 84 ani și 45 zile 10h42min 15
NEPTUN 4.504 24.300 164 ani și 338 zile 15h48min 8
PLUTO 5.900 2.935 248 ani și 240 zile 6zile9h 6
16min54s 1
Studiul naturii
6.10.2. Fazele Lunii
LUNA este satelitul natural al Pământului. Ea gravitează în jurul Pământului

la o distanţă medie de 384.400 km. Are diametrul de 3.473 km, masa de 1/81,3 din
masa Pământului și o densitate medie de 3,34 g/cm3. Perioada de revoluţie în jurul
Pământului este de 27 de zile 7 ore 43 minute și 11,47 secunde. Acest interval de
timp se numește perioadă siderală și este egal cu perioada de rotaţie axială, fapt
pentru care Luna arată mereu aceeași faţă Pământului. Temperatura pe suprafaţa
Lunii variază de la 130oC în timpul zilei la –200oC în timpul nopţii. Având în
vedere faptul că, dintre toate corpurile cerești naturale, Luna este la distanţa cea
mai mică faţă de Pământ, ea ridică o serie de probleme atât observaţionale, cât și
cu privire la călătoriile cosmice. Din cercetările efectuate s-a constatat că Luna nu
are atmosferă și unde nu există atmosferă nu există nici apă, nu sunt nori, ploaie,
și nici zgomot. Prin urmare, neexistând atmosferă, nu există difuzia luminii solare.
De aceea, în timpul nopţii lunare, adică în decursul a două săptămâni terestre,
cerul văzut de pe Lună este complet întunecat. Lansarea sateliţilor artificiali și a
navelor spaţiale a contribuit în mod substanţial la cunoașterea condiţiilor fizice de
143
pe Lună, astfel încât, în anul 1969, s-a putut realiza unul dintre cele mai îndrăzneţe
visuri ale omenirii, debarcarea omului pe Lună.
De asemenea, o contribuţie considerabilă au avut-o vehiculele automate trimise
pe suprafaţa Lunii pentru efectuarea anumitor cercetări sau aducerea automată a
unor eșantioane din solul lunar. Din analiza acestora s-a constatat că ele nu conţin
apă și nici urme de materie vie sau fosile de organisme.
Fazele Lunii reprezintă înfăţișările succesive ale ei; acestea sunt în număr de
patru:
• Lună nouă (când Luna nu se vede);
• Primul pătrar (Luna apare pe jumătate luminată);
• Lună plină (apare pe cer ca un disc întreg);
• Ultimul pătrar (apare luminată pe cealaltă jumătate).
Trecerea de la o fază la alta se face progresiv, nu dintr-o dată, de la jumătate
de cerc la cerc plin, de exemplu.
Durata unui ciclu complet al fazelor Lunii, adică intervalul de timp dintre
două faze consecutive de același fel se mai numește lunaţie sau lună sinodică; ea
are 29 zile 12 h și 44 minute. Luna sinodică a stat la baza stabilirii lunii calendaristice
6 ca unitate de timp intermediară între zi și an.
Studiul naturii
Lună nouă (nu se vede). Are loc atunci când Luna se află aproximativ între
Soare și Pământ; partea luminată a suprafeţei lunare se află îndreptată în întregime
spre Soare, fiind inaccesibilă unui observator terestru.
Primul pătrar (pe jumătate luminată). Când vedem jumătate din discul Lunii,
noi vedem, de fapt, o pătrime din suprafaţa lunară: de aceea, această fază se
numește primul „pătrar”.
144
Lună plină (disc întreg). Răsare seara, când apune Soarele, apoi se înalţă tot
mai sus pe cerul nocturn, trecând la meridian aproximativ la miezul nopţii. Luna
plină apune dimineaţa, când răsare Soarele.
Ultimul pătrar (luminată pe cealaltă jumătate). Luna este pe cer ziua. A răsărit
înaintea Soarelui și este vizibilă o bună parte din zi. De data aceasta nu mai este
atât de impresionantă, arătând palidă și ștearsă pe fondul luminos al cerului de zi.
Secera Lunii, din ce în ce mai subţire, este invers orientată faţă de început.
Urmează apoi o perioadă de 2-3 zile în care Luna nu mai este vizibilă sub nicio
formă; dar, după această dispariţie vremelnică, Luna reapare pe cerul vestic și tot
ciclul reîncepe.
Se poate observa că, în timpul „creșterii” ei, Luna sugerează litera D; invers – dacă
Luna descrește sugerează litera C. Rezultă o regulă foarte simplă pentru stabilirea
„tendinţei” Lunii după aspectul ei la un moment dat. Aceasta se bazează pe ideea că
„Luna este mincinoasă”: când arată litera D, ne spune că descrește, dar, de fapt, ea
crește; când seamănă cu litera C, ea descrește.
6.10.3. ECLIPSELE DE SOARE ȘI DE LUNĂ

6
Eclipsele de Soare sau de Lună reprezintă dispariţia totală sau parţială a acestor
Studiul naturii
corpuri de pe bolta cerească, ca urmare a umbririi lor.
A. ECLIPSA DE LUNĂ
Se poate produce la faza de lună plină, când Pământul se află între Soare și
Lună, pe aceeași linie, și Pământul umbrește suprafaţa Lunii.
Eclipsele de Lună sunt totale când Luna intră în întregime în conul de umbră al
Pământului și parţiale când Luna intră numai în parte în conul de umbră al
Pământului.
În timpul eclipsei totale de Lună, discul lunar nu este complet invizibil, ci este
roșu-închis, fiind luminat în acest timp numai de razele refractate de către atmosfera
terestră. Traversarea conului de umbră al Pământului durează cel mult două ore.
145
B. ECLIPSA DE SOARE
Se poate produce la faza de lună nouă, când Luna se interpune între Soare și
Pământ, pe aceeași linie, astfel că Pământul este umbrit total sau parţial de Lună.
Eclipsele de Soare sunt: parţiale – când discul Lunii acoperă parţial discul
Soarelui, totale – când discul Lunii acoperă în întregime discul Soarelui și inelare
– când discul Lunii acoperă central discul Soarelui.
Luna este prea departe de Pământ pentru a acoperi suprafaţa Soarelui în
totalitate. Durata eclipsei totale nu depășește 5 minute.
6 Într-un an, pot avea loc:
– cel mult șapte eclipse, dintre care 4-5 sunt de Soare și 2-3, de Lună;
– cel puţin două eclipse, ambele fiind de Soare.
Studiul naturii
Deși sunt mai puţin numeroase, eclipsele de Lună par mai frecvente, fiind
vizibile de pe jumătatea globului, unde Luna este deasupra orizontului în momentul
eclipsei.
6.10.4. Învăţarea constelaţiilor

Orice începător în astronomie crede că are nevoie de un telescop. După lungi
căutări și după procurarea unui instrument astronomic, acesta va descoperi că nu
poate găsi nimic pe cer. Problema este, desigur, necunoașterea constelaţiilor și a
stelelor principale. Dar puţin ajutor și câteva ore petrecute afară, noaptea, numai
cu ochiul liber, pot transforma un novice într-un maestru în găsirea obiectelor
cerești, prin orice fel de instrument astronomic.
Primul lucru de care aveţi nevoie este o hartă stelară. Dar ce fel de hartă stelară?
Nu aveţi nevoie de un atlas scump, ci de o hartă stelară simplă, cu stele strălucitoare.
Odată ce aţi găsit o harta stelară, trebuie să învăţaţi să o citiţi. Chiar dacă pare
complicat, este mai ușor de descifrat decât o hartă geografică. Cele mai evidente
simboluri sunt cercurile de diferite mărimi. Acestea reprezintă stelele. Cercurile
mari reprezintă stelele strălucitoare, iar cele mici, stelele slabe. Pe hărţile
146
astronomice de acest tip, toate stelele pot fi văzute cu ochiul liber, chiar și cele
mai slabe. Unele dintre stele sunt unite cu linii. Acestea sunt liniile imaginare, pe
cer, care ne dau forma constelaţiilor. Toate aceste figuri sunt denumite într-un
fel. Denumirile sunt date lângă fiecare constelaţie și sunt în limba latină. Se mai
observă un cerc ce delimitează harta. Acesta este orizontul. Desigur că nu aveţi un
orizont așa liber decât dacă vă aflaţi pe câmp. La orizont sunt trecute punctele
cardinale, acestea ajutând la orientarea hărţii. Acum vă puteţi întreba unde este
trecut punctul cel mai ridicat de pe cer, adică cel de deasupra capului. Aţi ghicit:
este trecut în mijlocul hărţii. În astronomie se numește zenit. Punctul opus zenitului
se numeste nadir și se află sub orizont și sub picioarele voastre. În interiorul cercului
o să găsiţi punctele cardinale. Este bine dacă știţi unde se află acestea, pe teren.
Începutul
Înainte să încercaţi să identificaţi prima constelaţie, trebuie să aflaţi unde sunt
punctele cardinale. Există o stea care indică întodeauna nordul, în orice lună, oră
sau an. Această stea se numește Steaua Polară (Polaris), pentru că se proiectează
în direcţia Polului Nord. Este posibil să credeţi că Steaua Polară este cea mai
strălucitoare stea de pe cer, tocmai datorită importanţei ei. Lucrurile nu stau deloc
așa. Este o stea slabă ca strălucire, a 49-a de pe cer, în ordine descrescătoare. Din
6
fericire, Steaua Polară este ușor de găsit. Trebuie doar să știţi cum.
Studiul naturii
Pentru a găsi Steaua Polară trebuie să găsiţi Carul Mare. Aceasta este cel mai
ușor de găsit și se vede tot timpul anului. Căutaţi pe cer un grup de șapte stele ce
formează un dreptunghi cu un mâner format din trei stele. Arată ca un polonic.
Acesta este Carul–Mare sau Ursa–Major, cum i se spune în astronomie. Figura de
mai jos prezintă această constelaţie.
După ce aţi identificat Carul–Mare,
priviţi ultimele două stele din patrulater. Steaua Polară
Acestea indică drumul către Steaua
Polară. Trasaţi o linie imaginară de la
steaua mai slabă la cea strălucitoare și
mergeţi până întâlniţi o stea cu strălucirea
(aproximativ de 5 ori distanţa dintre Carul–Mic
stelele de la care se pleacă) asemănătoare
cu cea a stelelor de la care aţi pornit.
Aceasta este Steaua Polară.
Dacă nu sunteţi siguri că aţi identificat-o,
Carul–Mare
mergeţi în casă pentru o jumătate de oră,
apoi ieșiţi și vedeţi dacă Steaua Polară s-a
mișcat în raport cu clădirile de pe teren
147
(sau faţă de copaci). Dacă nu s-a mișcat, este Steaua Polară. Acum știţi să identificaţi
Carul–Mare și Steaua Polară. Steaua Polară indică nordul ceresc. Punctul cardi-
nal nord este proiecţia punctului ceresc nord pe orizont. Dacă știţi unde e nordul,
găsiţi ușor celelalte puncte cardinale.
Punctele cardinale vă ajută să orientaţi harta. Luaţi o hartă a cerului și orientaţi-o
astfel încât nordul, estul, sudul și vestul de pe hartă să corespundă cu cele de pe
teren. Va trebui să priviţi harta de jos în sus pentru o corespondenţă mai bună.
Acum puteţi să căutaţi alte constelaţii.
Orionul și Triunghiul de Iarnă

În lunile de iarnă se poate observa la orizontul sudic o stea foarte strălucitoare.
Este steaua Sirius, cea mai strălucitoare de pe cer. Acum priviţi în dreapta-sus. Vă
atrag atenţia trei stele asemănătoare ca strălucire, dispuse într-o linie dreaptă.
Aceste trei stele fac parte din constelaţia Orion. Dacă observaţi cu atenţie, ele
sunt încadrate de patru stele, care formează Orionul. Aceasta este cea mai
spectaculoasă constelaţie de pe bolta cerească, iar oamenii de știinţă au ajuns la
6 concluzia că, dacă de pe Pământ vrei să privești sau să „călătorești” spre centrul
Universului, direcţia de plecare este această constelaţie, mai precis nebuloasa M42
care se află în această constelaţie.
Studiul naturii
Ellen G. White scrie în cartea „Experienţe și viziuni” că: „Nori negrii, grei s-au
ivit și s-au izbit unii de alţii. Văzduhul s-a desfăcut și se rula precum un sul; apoi
am putut privi în sus, prin spaţiul
astfel deschis, către Orion, de unde
venea vocea lui Dumnezeu. Cetatea
cea Sfântă va coborî prin acel spaţiu.”
Această afirmaţie întărește opinia
observatorilor.
În stânga lui Sirius, cam la aceeași
înălţime cu stelele din Orion, observaţi
o stea strălucitoare cu încă trei puţin
mai sus. Este steaua Procyon din
constelaţia Canis-Minor (Câinele
Mic). Sirius, Procyon și steaua
din colţul din stânga al lui Orion,
Betelgeuse, formează un triunghi ce
se numește „Triunghiul de Iarnă”. Nu
este o constelaţie, dar este ușor de
identificat.
148
Din luna martie observaţi cum constelaţiile de iarnă apun din ce în ce mai
devreme, în timp ce, dinspre est, răsar altele noi. La mijlocul și sfârșitul primăverii,
observaţi cum Carul–Mare se vede din ce în ce mai bine. Tot cu ajutorul acestuia
puteţi identifica alte constelaţii. Porniţi de la oiștea Carului–Mare (adică cele trei
stele). Aceste trei stele formează un arc. Mergeţi după curbura arcului și daţi de
steaua Arcturus. Arcturus face parte din constelaţia Bootes sau Văcarul. Este
greu de imaginat un văcar din stelele ce formează constelaţiile, dar cu puţină
creativitate totul este posibil. Înspre est (stânga) se observă și alt arc format din
câteva stele, mai slabe decât cele din Carul-Mare. Este constelaţia Corona Borea-
lis. De la Arcturus, spre sud, trageţi o linie ca în figura noastră și daţi de steaua
Spica din constelaţia Virgo (Fecioara).
Triunghiul de Vară Studiul naturii

În lunile de vară la sud, la orizont se observă o stea roșiatică ce are la vest
încă trei stele dispuse pe o linie verticală. Este steaua Antares, din constelaţia
Scorpius. Antares înseamnă „rivalul lui Ares”, și vine de la culoarea roșie a stelei.
Înspre est se observă Sagittarius, cu steaua Nunki. În constelaţia Sagittarius se
proiectează centrul galaxiei noastre, Calea Lactee. Aici, observatorii ce au
instrumente astronomice pot observa roiuri stelare și nebuloase difuze din
abundenţă.
În lunile iulie, august și septembrie, seara, la zenit, apare o stea strălucitoare.
Este steaua Vega, din constelatia Lyra. La est și sud de Vega se observă încă două
149
stele strălucitoare: Deneb la est și Altair la sud. Aceste trei stele formează Triunghiul
de Vară.
6
Studiul naturii
150
6.11. Starea vremii
„Când se înserează, voi ziceţi: ’Are să fie vreme frumoasă, căci cerul este roș’. Și
dimineaţa ziceţi: ’Astăzi are să fie furtună, căci cerul este roș posomorât’…” (Matei 16,2-3)
O bună parte dintre surprizele neplăcute pe care le putem întâmpina în călătoriile

noastre în mijlocul naturii sunt cauzate de unele aspecte ce ţin de schimbarea
vremii. Este bine ca înainte de a porni la drum, în orice anotimp, dar în special
iarna, să cunoaștem prognoza atât pentru ziua în curs, cât și pentru următoarele
zile. Această prognoză, de cele mai multe ori cu caracter general, ar putea fi
completată prin observarea unor fenomene atmosferice și chiar prin observarea
comportamentului unor plante și vieţuitoare.
6.11.1. PROGNOZA VREMII DUPĂ ASPECTUL CERULUI

Ziua care urmează va fi frumoasă când:
• Cerul are înainte de răsăritul soarelui o culoare roz, iar mai târziu, aceasta se
modifică în galben-auriu; 6
• La răsăritul soarelui, cerul este galben-auriu;
• Cerul are aceeași culoare roz la apusul soarelui;
Studiul naturii
• Cerul este albastru limpede sau de culoarea aramei la apus;
• Cerul este albastru închis;
• Luna strălucește;
• Fumul se ridică vertical;
• Stelele sclipesc.
Ziua care urmează aduce precipitaţii când:
• În amurg cerul este dominat de coloarea galben-pal;
• Atât la răsărit, cât și la apus, cerul are un aspect murdar și este dominat de
culoarea roșu-violet. Se anunţă apariţia unei furtuni, însoţită de averse și
descărcări electrice;
• Cerul are în cursul zilei un aspect alburiu, ușor înceţoșat, soarele dogorește și
vântul suflă ușor;
• Soarele apune în nori;
• Cerul este acoperit cu o pânză subţire de nori, prin care se mai zărește soarele
sau luna;
• Cerul este roșu dimineaţa;
• Luna – în halo;
• Soarele – în halo;
• Fumul se împrăștie lateral.
151
6.11.2. PROGNOZA VREMII DUPĂ COMPORTAMENTUL
PLANTELOR ȘI ANIMALELOR
Planta/animalul Timpul este și va fi frumos Timpul este și va fi urât

Iarba Roua e abundentă dimineaţa.
Trifoiul Își pleacă tulpina și își pliază Își ridică tulpina și se desface.
frunzele.
Ciuboţica-cucului Își desface frunzele și florile. Își strânge frunzele și florile.
Măcrișul Își deschide frunzele. Își închide frunzele.
Insectele Zboară în roiuri. Sunt agitate, agresive.
Furnicile, Se află în plină activitate. Furnicile rămân în mușuroaie
albinele, viespile, și albinele, în stupi.
tăunii
Păianjenii Își construiesc plasa. Se ascund în colţul casei.
Greierii Cântă îndelungat.
Broaștele Stau în apă, nu se aud. Orăcăie.
Peștii Sar din apă.
6 Șoarecii și
șobolanii
Sunt afară. Se ascund.
Șerpii și Stau la soare pe stâncile calde. Se ascund.

Studiul naturii
șopârlele
Liliecii Zboară târziu după apus.
Găinile Se culcă devreme. Scurmă până seara târziu.
Păsările Zboară foarte sus. Sunt gălăgioase, se ascund în
desișul pădurii, se agită.
Vrăbiile, porum- Se spală în praf.
beii, guguștiucii
Pescărușii Zboară spre larg. Vin din largul mării, se
rotesc, ţipă pe mal.
Vulturii Planează la mari înălţimi. Nu se mai rotesc la înălţime,
ci coboară în cuiburi sau
la adăpost.
Ciorile Se adună în stoluri,
croncăne și zboară
perpendicular pe direcţia
furtunii care urmează.
Turmele de oi Pasc liniștite. Se întorc spre staule sau se
și vite adăpostesc lângă stânci.
Animale sălbatice, Pasc liniștite. Coboară în zone adăpostite.
în special caprele
negre
152
6.11.3. PROGNOZA TEMPERATURII
Există anumite elemente din natură care pot oferi informaţii referitoare la
temperatură. Fiind atent la nori, la vânt sau la stratul de zăpadă, un explorator nu
va ști doar dacă va fi frumos sau nu, ci și cât de cald sau frig va fi.
Atunci când se stabilește prognoza pe timpul zilei în curs, e bine de știut că
temperatura va fi scăzută, dacă se anunţă cer noros.
Stratul de nori respinge o parte

din razele soarelui.
6
Doar o parte dintre raze ating
Studiul naturii
suprafaţa pământului.
În privinţa prognozării
pe timpul nopţii, e bine
de știut că temperatura va
Doar o parte din căldură se
fi mai mică, dacă se antici-
întoarce în spaţiu.
pează cer noros decât în
cazul în care ar fi fost
anunţat cer senin.
Stratul de zăpadă va
influenţa și el temperatura.
Astfel, pe timpul zilei,
ea va fi mai mică decât ar Norii absorb o parte din căldura
fi fost în absenţa lui. Pe emisă și o redirecţionează spre
timp de noapte, stratul pământ.
de zăpadă care acoperă
pământul emană căldură.
153
Acest fapt determină răcirea rapidă. Din acest motiv, pe timp de noapte,
temperatura va fi mai scăzută decât dacă acesta ar fi lipsit.
De obicei, în timpul nopţilor liniștite au loc mari scăderi de temperatură. Vântul
este cel care împrăștie masele de aer cald care sunt îndreptate spre pământ, fapt
ce va preveni scăderea temperaturii. De aceea temperatura va fi mai mare în nopţile
cu vânt decât în nopţile liniștite.
Aer cald
6 Aer rece
Studiul naturii
154
CAPITOLUL 7
VIAŢA ÎN NATURĂ
7.1. Pregătirea bagajului
7.2. Amplasarea și montarea cortului

7.2.1. Reguli de siguranţă pentru campare
7.2.2. Montarea cortului
7.3. Drumeţie
7.3.1. Disciplina pe traseu
7.3.2. Îmbrăcămintea și încălţămintea
7.3.3. Alimentaţia și apa 7
7.3.4. Ocrotirea naturii
7.3.5. Primejdii în munţi
Viaţa în natură
1. Rătăcirea
2. Vremea nefavorabilă
7.4. Orientare
7.4.1. Orientarea fără busolă
7.4.2. Orientarea cu ajutorul busolei
7.4.3. Orientarea cu ajutorul hărţii
7.4.4. Schiţa topografică
7.5. Cusături
7.5.1. Coaserea nasturelui
7.5.2. Punctul în urma acului (punctul de rămurică, crenguţă)
7.5.3. Punctul tighel
7.5.4. Punctul feston
7.5.5. Tivul
7.6. Noduri și legături
7.6.1. Doiul simplu (plat, plat francez)
7.6.2. Laţul de alunecare
7.6.3. Optul de strângere (de cabestan, de autoasigurare)
7.6.4. Legarea a două lemne perpendiculare
7.6.5. Doiul cu boltă
7.6.6. Nodul de extensie
7.6.7. Nodul Kun
7.6.8. Nodul prusik (prusac)
7.6.9. Nodul bulin
7.7. Semne de drum
7.8. Marcaje și semne turistice
7.9. Prim ajutor
7
Viaţa în natură
156
CAPITOLUL 7
VIAŢA ÎN NATURĂ
„Apoi, Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, și a pus acolo pe
omul pe care-l întocmise.” (Geneza 2,8)
Natura este creaţiunea lui Dumnezeu și cadrul minunat în care El a intenţionat

să trăiască fiinţele cărora le-a dat viaţă. Primii oameni își aveau locuinţa în grădina
Edenului, care avea un peisaj feeric.
Astăzi, lucrurile nu mai sunt așa cum erau la început. Cadrul natural este diferit
și o bună parte dintre oameni au o viaţă artificială. De acest lucru nu sunt feriţi
nici copiii. Pentru aceștia, natura ar trebui să constituie un element foarte impor-
tant. Viaţa în natură contribuie la dezvoltarea spirituală, fizică și intelectuală, la
deprinderea unor îndemânări practice și recreere.
Programul de exploratori are în vedere aceste domenii și își propune să-i aducă
7
pe copii tot mai des în mijlocul naturii pentru diverse activităţi. „Când o inimă
Viaţa în natură
simţitoare vine în atingere cu minunile și tainele Universului, atunci trebuie să
recunoască lucrarea unei puteri divine.” (E. G. White, Educaţie, pag. 97)
7.1. Pregătirea bagajului

„Ai grijă … să nu lipsească nimic din ce le trebuie pentru călătoria lor.” (Tit 3,13)
Pregătirea bagajului constituie o acţiune deosebit de importantă, care poate

contribui la reușita unei excursii sau tabere. În drumeţiile montane, se merge doar
cu rucsacul în spate; este periculoasă folosirea sacilor de voiaj, a genţilor de umăr,
a valizelor sau a bagajelor voluminoase.
Nu se încarcă rucsacul cu lucruri inutile, dar nici nu se lasă acasă obiectele
recomandate. Este bine ca lucrurile să fie așezate în rucsac într-o anumită ordine:
- Obiectele grele se vor așeza pe fundul rucsacului;
157
- Alimentele se pun la mijlocul
rucsacului;
- Hainele de schimb se așază spre
spate, pentru a crea un strat
moale;
- Obiectele cel mai des utilizate se
pun în buzunare;.
- Obiectele de primă necesitate
(pulover, pelerină de ploaie
etc.) se așază sub capacul rucsacului.
Echipamentul individual, ca și cel al grupei, se va alege în funcţie de anotimp,
tipul și durata călătoriei, de locul unde se desfășoară, de numărul de membri ai
grupei etc. Instructorii vor fi aceia care vor hotărî ce obiecte personale și de grup
vor fi necesare pentru buna desfășurare a excursiei. Tabelul de mai jos are un
caracter orientativ, ţinându-se însă cont și de preferinţele personale.
Echipamentul și materialele necesare în excursie și tabără
7
OBIECTUL VARĂ IARNĂ TOAMNĂ/ TABĂRĂ
1 ZI 1 ZI PRIMĂVARĂ DE VARĂ
Viaţa în natură
1 ZI 7 ZILE
Transport rucsac - - - 1
obiecte rucsăcel 1 1 1 1
Îmbrăcăminte cravată 1 1 1 1
șosete 2 2 2 5-6
tricouri 1 1 1 4
maiouri 1 1 1 2-3
chiloţi 1 1 1 5-6
pantaloni scurţi 1 - 1 2
pantaloni lungi 1 2 1 3
cămăși 1 1 1 2-3
pulover subţire 1 1 2 1
158
1 ZI 7 ZILE
Îmbrăcăminte pulover gros - 1 - 1

trening de dormit - - - 1
geacă - 1 1 1
mănuși - 1 1 -
fular - 1 1 -
pălărie de soare 1 - 1 1
(șapcă)
căciulă - 1 1 1
pelerină de ploaie 1 1 1 1
Încălţăminte bocanci 1 1 1 1
adidași - - - 1
papuci - - - 1
cizme cauciuc - - - 1
Accesorii prosop - - - 1-2

trusă
personală
săpun+săpunieră
unghieră
1
-
1
-
1
-
1
1
7
perie+pastă de dinţi - - - 1
Viaţa în natură
pieptăn 1 1 1 1
batiste 1 2 2 3
hârtie igienică Da Da Da Da
cremă - - - 1
oglindă - - - 1
trusă medicală pers. Da Da Da Da
Tacâmuri lingură - - - 1
furculiţă - - - 1
castron - - - 1
cană - - - 1
cuţit (briceag) - - - 1
Echipament saltea termoizolantă - - - 1

personal sac de dormit - - - 1
ceas 1 1 1 1
lanternă 1 1 1 1
159
1 ZI 7 ZILE
Echipament baterii+bec rezervă 1 1 1 1

personal trusă de cusut 1 1 1 1
ace de siguranţă 1 1 1 5
cremă de ghete - - - 1
carnet de note 1 1 1 1
caietul de explorator - - - 1
carneţelul explo 1 1 1 1
Biblie - - - 1
lecţiune - - - 1
caiet de lucru 1 1 1 1
pix 1 1 1 1
Echipament cort - - - 1
pentru o toporișcă - - - 1
grupă ferăstrău - - - 1
lopăţică - - - 1
7 aparat de fotografiat 1 1 1 1
busolă 1 1 1 1
hartă 1 1 1 1
Viaţa în natură
faţă de masă 1 1 1 1
vase pentru mâncare - - - 3
polonic - - - 1
sfoară din cânepă - - - 1-2
trusă medicală 1 1 1 1
folie de plastic - - - 3
160
7.2. Amplasarea și montarea cortului
„De acolo a pornit spre munte, la răsărit de Betel, și și-a întins cortul.” (Gen. 12,8)
Cortul este adăpostul care le oferă cele mai mari satisfacţii copiilor într-o
tabără de vară, deoarece poate fi amplasat în locuri izolate, în mijlocul naturii,
departe de zgomotul și stresul localităţilor. Pe
lângă condiţiile ce ţin de calitatea cortului
(impermeabilitate, rezistenţă, protecţie împotriva
umezelii solului și frigului), o importanţă deosebită
în reușita unei tabere de corturi o reprezintă
alegerea locului instalării taberei și montarea
corectă a acestuia.
7.2.1. Reguli de siguranţă pentru campare

Amplasarea corturilor – în special în zona montană – trebuie să se facă
respectând câteva reguli de siguranţă, pentru a evita o serie de surprize neplăcute.
Alegerea locului
• O zonă cu apă potabilă și lemne de foc;
• Nu pe albia râurilor secate; 7
• Nu lângă stânci dislocate sau unde există pericol de alunecări de teren;
• Nu lângă lacuri sau râuri;
Viaţa în natură
• Cortul nu se instalează sub arbori, nici sub liniile sau stâlpii de înaltă tensiune
și de transport pe cablu;
• Nu lângă garduri de sârmă sau plase de sârmă.
Amplasarea cortului
• Dacă se așază cortul pe un plan înclinat, intrarea va fi plasată astfel încât să
se doarmă cu capul mai sus;
• Sub cort sau în apropierea lui nu trebuie să existe nicio groapă, oricât de
mică, deoarece aceasta se poate umple cu apă în urma unei ploi neașteptate;
• Solul să nu aibă denivelări, pietre;
• E recomandată evitarea zonelor în care se află mușuroaie de furnici;
• Intrarea în cort să fie în partea opusă direcţiei obișnuite a vântului;
• Foaia de cort nu se va atinge pe timp pe ploaie, nici din interior, nici din
exterior, pentru că altfel apa va picura prin aceasta;
• Sforile de ancorare slăbite se strâng fără a muta cuiele, în cazul celor
prevăzute cu întinzătoare.
161
Montarea cortului
E bine de știut că există mai multe tipuri de cort. Corturile în formă de A, fie
ele de model clasic sau modern, corturile Iglu și corturile Tunel. Celelalte modele
întâlnite nu vor fi decât variaţii ale celor mai sus amintite.
Este de dorit să se exerseze montarea și demontarea unui cort înainte de plecarea
în tabără, deoarece la munte pot interveni câteodată situaţii neprevăzute, în care
cortul trebuie instalat cu maximă rapiditate.
Înainte de plecare, se verifică dacă există toate
componentele cortului, în special piesele mai
mici, care se pierd mai ușor.
În vederea instalării cât
mai corecte a cortului,
este importantă
parcurgerea pașilor
prezentaţi în
continuare, pași
corespunzători
unui cort clasic
în formă de A.
7
Viaţa în natură
1. Pe locul pregătit se așază podeaua cortului, care se fixează bine pe sol,

respectând următoarea ordine: începând de la intrare, spre spatele cortului,
concomitent pe cele două părţi.
2. Se fixează montanţii, perpendicular pe sol, mai întâi montantul din spate,
apoi cel din faţă. Aceștia se ancorează imediat cu sforile din faţă și din
spate, păstrând poziţia corectă a montanţilor faţă de sol.
3. Se fixează în continuare, concomitent, sforile de ancorare de pe ambele
părţi ale cortului, începând de la intrare, spre partea din spate. În timpul
fixării sforilor, intrarea cortului trebuie să fie închisă.
4. În cazul în care cortul are prelată, aceasta se fixează, având grijă să nu se
atingă de prima foaie a cortului și păstrând o distanţă constantă faţă de
aceasta pe cele două laturi (ordinea fixării ţărușilor este aceeași cu cea a
sforilor de ancorare prezentate anterior).
162
5. După instalare, se verifică întinderea foilor de cort (să nu aibă nici o cută),
a sforilor de ancorare (folosind întinzătoarele), poziţia corectă a ţărușilor
și a montanţilor.
Strângerea cortului se face în ordine inversă. Toate componentele cortului se
strâng și se pun în sacii lor, numai în stare uscată și curată. În cazul în care, în urma
unor situaţii neprevăzute, vor fi strânse umede sau murdare, o dată cu ajungerea
acasă vor trebui întinse, curăţate și uscate.
Corturile Iglu au două sau mai multe beţe de
cort flexibile, care trec unele peste celelalte,
într-unul sau mai multe locuri. Se
montează destul de ușor și stau în
picioare fără să fie ancorate. Și în
cazul corturilor Iglu se poate vorbi
de modele clasice și modele
moderne, la care patru sau mai
multe beţe de cort se unesc
pentru a da stabilitate cortului.
Cu cât punctele de încrucișare
dintre beţele de cort sunt mai multe,
cu atât stabilitatea cortului este mai mare.
7
7.3. Drumeţie
Viaţa în natură
„Ce frumoase sunt, pe munţi, picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește
pacea, picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește mântuirea.” (Isaia 52,7)
Drumeţia este una dintre cele mai plăcute activităţi ale exploratorilor. Ea implică
parcurgerea distanţei dintre două obiective pe un teren variat și diversificat, ţinând
cont de toate regulile generale ale muntelui și cele specifice exploratorilor.
Pe lângă beneficiile sănătăţii care pot fi acumulate într-o drumeţie, aceasta
oferă și posibilitatea apropierii de natură – lucrarea lui Dumnezeu de creaţiune –
și observarea minunilor lucrării Lui.
Multe dintre regulile drumeţiei sunt aplicabile parţial sau numai în anumite
condiţii. De aceea, este important ca fiecare explorator să verifice în practică tot
ceea ce învaţă. Drumeţia nu se învaţă prin citirea unor cărţi, ci prin practică, de
multe ori din propria experienţă. În acest capitol sunt incluse toate informaţiile
necesare pentru un început frumos. Odată dat startul, pot fi descoperite lucruri
uimitoare. Poate amănunte, dar foarte importante.
163
7.3.1. Disciplina pe traseu
Drumeţia trebuie bine pregătită și judicios executată, deoarece în caz contrar,
în loc să reprezinte o recreere, poate produce un deserviciu.
Odată plecaţi în excursie, grija principală a conducătorului trebuie să fie folosirea
raţională a timpului, pentru realizarea integrală a scopului propus.
Parcurgerea traseului trebuie să fie punctată de popasuri: pentru odihnă, pentru
admirarea peisajului, pentru observat/ascultat animale, pentru jocuri etc.
Deplasarea se face respectând următoarele reguli:
1. Se merge în șir indian, cu o distanţă de 1-2 m între copii pe timp frumos, iar
pe timp nefavorabil (ploaie, vânt, ninsoare, ceaţă sau timp de noapte),
distanţa se va micșora considerabil (pentru a nu se rătăci). În cazul în care
traseul trece printr-o pădure foarte deasă, poteca este foarte îngustă și
există pericolul lovirii cu crengi, se păstrează o distanţă de siguranţă.
2. Întotdeauna merge primul cel care conduce coloana. După el urmează cei care
sunt mai mici (mai slabi), iar ultimul este unul dintre instructori (adult). Acesta
trebuie să aibă grijă să nu rămână în urmă nici o persoană sau vreun obiect.
3. După primele 10 minute de mers, se face un scurt popas pentru a verifica
dacă echipamentul și îmbrăcămintea sunt în regulă (dezbrăcarea unor haine,
ridicarea șosetelor alunecate, slăbirea sau strângerea șireturilor etc.). Mai
7 târziu, aceste pauze se fac la ore fixe. La 50 de minute de mers, se va lua o
pauză de 10 minute. În cazul unor porţiuni mai dificile, care necesită un
efort fizic mai intens, pauzele se vor face la un interval mai scurt de 50 de
Viaţa în natură
minute, eventual ori de câte ori va fi nevoie. Se dă o pauză de 10 minute,

dacă traseul a fost în pantă și de 5 minute, la șes.
4. Nu este recomandată o îmbrăcăminte prea groasă chiar dacă timpul e
răcoros; corpul se încălzește!
5. Mersul trebuie să aibă un pas constant și rar. Nu se aleargă și nu se sare
pentru a evita accidentele.
6. Începerea perioadei de odihnă se calculează odată cu sosirea ultimei
persoane la locul de popas. În timpul popasului, exploratorul își poate da
jos rucsacul, își poate pune ceva mai gros pe el și se poate odihni. Dacă este
posibil, picioarele se vor sprijini pe o ridicătură: bolovan, rucsac etc.
7. În timpul mersului pe un teren drept, este bine ca ritmul să fie uniform. La
urcare se recomandă un mers mai încet, păstrând ritmul fiecărei persoane.
8. E bine să se pășească pe toată talpa, evitând astfel alunecarea. Pașii să fie
mici și pe teren stabil (nu pe pietre dislocate).
9. Partea de sus a corpului trebuie să fie puţin aplecată înainte, astfel încât
rucsacul să fie bine rezemat de spate.
164
10. Atât la urcare, cât și la coborâre, se vor evita scurtăturile, deplasările
făcându-se numai de-a lungul serpentinelor. Astfel se consumă mai puţină
energie.
11. În timpul mersului, e bine ca respiraţia să se facă pe nas și în ritm egal cu pasul.
12. Este recomandat să se acorde o atenţie deosebită locurilor periculoase
(prăpastii, peșteri necunoscute, pereţi stâncoși, mlaștini, arbori căzuţi).
Eventuala lor cercetare se va face doar sub stricta supraveghere a
instructorului. La trecerea pârâului, pietrele acoperite cu mușchi vor fi
evitate, pentru că sunt alunecoase.
13. Dacă se urcă pe o scară, e bine să fie păstrată o distanţă de doi pași între
persoane (la fel și pe punţi suspendate).
14. Dacă se trece pe lângă tufișuri cu spini, e bine să fie ţinute cu mâinile sau se
va păstra o distanţă mai mare între exploratori, pentru a se evita accidentele.
15. În timpul iernii (sau pe timp foarte rece), pauzele să fie foarte scurte, iar în
alte luni, trebuie respectată regula literei R: în lunile care conţin litera R,
nu e bine să te așezi, deoarece răcești (ianuarie, februarie, martie, aprilie,
septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie).
16. În caz de ceaţă, atunci când există pericol de rătăcire, nu se forţează
înaintarea. Corpul va fi păstrat cald prin exerciţii fizice, în așteptarea
ridicării ei.
17. În localităţi, se circulă pe trotuar; pe drumurile principale, grupul circulă 7
pe partea dreaptă.
18. Natura este casa animalelor, de aceea ele nu vor fi deranjate prin ţipete și
Viaţa în natură
alte zgomote inutile.
19. Fiţi disciplinaţi în timpul drumeţiei, nu părăsiţi grupul, ascultaţi de
conducătorul grupului; acesta are controlul asupra tuturor participanţilor
la incursiune. Subordonarea întregului grup poate fi cheia succesului
acţiunii.
20. Când simţiţi că, din punct de vedere fizic, sunteţi la un pas de faliment,
încercaţi să nu vă opriţi. Există o posibilitate de a vă odihni din mers. Această
posibilitate se numește pasul de odihnă și se realizează mutând centrul de
greutate al corpului de pe un picior pe altul fără a folosi mușchii picioarelor.
Scheletul preia în acest caz toată mișcarea.
21. Pe grohotișuri, urcarea se va face pe pietrele și bolovanii mai mari, iar
coborârea, pe grohotișul cel mai mărunt. La fiecare pas trebuie avută în
vedere evitarea desprinderii pietrelor, deoarece pot avea loc accidente
grave. Dacă totuși s-a desprins o piatră, cei de sus strigă: „Piatră”, iar cei
din vale se feresc pentru a nu fi loviţi. Dacă este posibil – fără riscuri de
accidentare –, instructorul va încerca să oprească piatra.
165
7.3.2. Îmbrăcămintea și încălţămintea
Un aspect important de care trebuie să se ţină seama la plecarea într-o călătorie
este echipamentul. Pentru a înlătura o serie de neplăceri sau chiar accidente mai grave,
cauzate de un echipament necorespunzător, se impune respectarea câtorva reguli.
La alegerea echipamentului se va avea în vedere ca acesta să îndeplinească
unele condiţii: să fie ușor, comod (nu prea larg, lung sau strâmt), să nu îngreuneze
mișcările, iar încălţămintea să fie potrivită. Echipamentul să fie călduros,
impermeabil, lejer, curat și uscat pentru a proteja corpul împotriva intemperiilor.
Este indicat ca îmbrăcămintea să fie confecţionată din stofă de lână sau bumbac,
materiale ce sunt bune conducătoare de căldură. Se vor evita: mătasea, nailonul,
relonul, care împiedică evaporarea transpiraţiei, fiind rele conducătoare de căldură.
Fibrele sintetice au însă avantajul de a fi rezistente la vânt și la uzură, de aceea se
recomandă ca hainele exterioare să fie din materiale sintetice.
Este recomandat de asemenea să te îmbraci în mai multe straturi decât să ai
doar un pulover gros sau o geacă foarte călduroasă. Straturile pot consta din: 1) un
tricou sau cămașă de bumbac; 2) stratul care ţine de cald, de preferat din material
gen Polartec sau din lână. E de preferat să aibă fermoar – pentru ventilaţie;
3) protecţie împotriva ploii / vântului.
Pantalonii cei mai indicaţi sunt cei rezistenţi și ușori, închiși la culoare. E de
preferat să nu fie blugi pentru că împiedică mișcarea și se usucă greu.
7 Un alt element vestimentar foarte important îl reprezintă șosetele. Este necesar
ca ele să aibă mărimea potrivită. Dacă sunt prea largi sau lungi, se cutează și produc
iritaţii. Dacă sunt prea strâmte sau scurte, vor strânge degetele. De asemenea, nu se
vor încălţa șosete rupte sau cârpite. Se recomandă, pentru evitarea oricărui disconfort,
Viaţa în natură
purtarea a două perechi de șosete, una de bumbac și una de lână în mod special iarna,
când cele de bumbac nu protejează împotriva frigului și menţin apa când se udă.
Vara, îmbrăcămintea va fi de culoare deschisă, pentru a respinge căldura soarelui,
iar iarna, de culoare închisă, pentru a capta razele soarelui. Dacă traseul este umbros,
atunci este recomandat echipament de culoarea pădurii (camuflaj). Culorile ţipătoare
pot fi folosite în cazul în care deplasarea se va face în grup mare, micșorându-se astfel
riscurile de a pierde pe cineva. De asemenea, se recomandă a se purta haine ţipătoare
în cazul în care timpul ales pentru excursie corespunde sezonului de vânătoare.
Pentru a preveni apariţia bătăturilor, se va alege o încălţăminte comodă și
potrivită ca mărime, ce va fi rodată înainte de a fi încălţată în drumeţie. Acest
lucru presupune încălţarea bocancilor mai întâi prin casă, apoi pe distanţe din ce
în ce mai mari, pe terenuri diferite și abia apoi pe traseele mai lungi.
Pentru a se potrivi bine, încălţămintea trebuie să lase loc în jurul degetelor
pentru ca acestea să se poată întinde, dar să fie în același timp confortabilă pentru
gleznă și călcâi, fiind un bun suport și evitând frecarea. Nu se încalţă niciodată
ghetele sau bocancii pe piciorul gol.
166
Talpa bocancilor să nu fie netedă sau dură.
Bocancii crăpaţi, rupţi, descusuţi pot crea neplăceri
în timpul excursiei.
Pe munte nu se merge niciodată cu teneși, ghete
de baschet, adidași sau altă încălţăminte ușoară de
sport. În nici un caz nu se merge pe munte cu pantofi
de oraș, cu sau fără tocuri înalte. Încălţămintea ușoară
se poate folosi prin tabără.
E bine ca încălţămintea de iarnă sau de vară să fie impermeabilizată temeinic
din vreme. În vechime era recomandată pentru impermeabilizare ungerea cu grăsime
de pește sau untură. Astăzi însă există produse speciale pentru acest lucru.
ATENŢIE! Nu se pleacă la drum cu fermoare defecte, nasturi lipsă, cusături
desfăcute, haine rupte. În afară de aspectul inestetic, toate acestea pot aduce neca-
zuri – chiar în plină vară poate izbucni un viscol și corpul poate suferi de frig.
Nu este recomandat să se doarmă îmbrăcat cu hainele purtate în timpul zilei.
Pe timp de noapte, acestea trebuie să se usuce și să se aerisească.
Este indicat să fie urmărit următorul principiu în alegerea hainelor pentru o drumeţie:
cu cât este mai aproape de corp, cu atât trebuie să fie din fibră naturală, iar cu cât
este mai aproape de mediu, poate avea un procent mai însemnat de fibră sintetică.
7.3.3. Alimentaţia și apa 7

Alimentaţia
Viaţa în natură
Dacă una dintre legile muntelui spune că trebuie să știi ce, cât, cum și când să
mănânci, înseamnă că alimentaţia în timpul unei excursii montane este o problemă
deosebită de care depinde reușita sau eșecul ei.
Regulile de bază ale alimentaţiei la munte sunt, în esenţă, aceleași cu cele ale
alimentaţiei raţionale în general. Efortul fizic mai intens și temperatura ambiantă
mai scăzută impun o suplimentare a raţiei calorice în conformitate cu consumul
suplimentar de energie. Nu trebuie omis nici rolul important al proteinelor, ele
întăresc mușchii care nu mai sunt în formă, sau al vitaminelor și al mineralelor,
care asigură buna folosire a caloriilor și proteinelor. Trebuie respectată proporţia
adecvată dintre factorii nutritivi, alimentele de bază fiind, ca întotdeauna, glucidele
complexe (cerealele).
• Înainte de a porni la drum nu mâncaţi mult, căci în acest fel oboseala
intervine rapid. Indigestia provoacă mari dereglări. E bine să mâncaţi cu
cel puţin o oră înainte de a lua startul pe poteci.
• Nu mâncaţi imediat după ce aţi ajuns la capătul călătoriei sau aţi terminat
o etapă a traseului.
• Pe traseu, beţi apă multă, dar fracţionat, câteva înghiţituri odată.
167
• Nu folosiţi pe munte alimente energizante, cum ar fi ciocolata.
• Fructele de pădure nu trebuie consumate în cantităţi excesive, altfel ele
pot duce la deranjamente digestive.
• Nu mâncaţi ciuperci și bureţi întâlniţi pe munte.
• Nu consumaţi conservele – în cutii sau borcane – care au capacele bombate:
acesta este semnul că sunt stricate, iar consumarea lor înseamnă o otrăvire
rapidă. Odată deschisă, conserva trebuie consumată în întregime; nu se
poate mânca seara sau a doua zi ceea ce a rămas din ea!
Apa
Se știe că apa constituie un element indispensabil vieţii. Dacă se consumă mai
puţină apă decât trebuie, rezistenţa fizică scade treptat. Consumul de apă trebuie
să se facă raţional, respectându-se următoarele reguli:
• Apa se bea în mod sistematic, fără a se aștepta senzaţia de sete.
• Servitul apei se face, în general, în cantităţi mici și la intervale regulate.
• Se va evita consumarea apei foarte reci.
• Nu se va bea apă în timpul mesei sau imediat după.
• Pe cât posibil, se vor evita sucurile sau băuturile răcoritoare.
• Aprovizionarea cu apă trebuie făcută cu mare grijă, doar la izvoare și fântâni
curate.
• Se va evita consumul apei din izvoare tulburi, peșteri, ape stătătoare, lacuri
7 naturale sau de acumulare.
• Pentru a vă răcori cu ocazia unui popas lângă un pârâu sau izvor, puteţi să vă
spălaţi cu apă rece astfel: mai întâi pe mâini, apoi pe antebraţe și în sfârșit
pe faţă.
Viaţa în natură
7.3.4. Ocrotirea naturii

Pentru exploratori, ocrotirea naturii nu este doar o regulă care ţine de gradul
de civilizaţie sau de educaţie. Exploratorii nu-și propun să devină o organizaţie
ecologică capabilă să rezolve problemele mediului, în general. Deși ar fi un gest
frumos, noi nu putem curăţa toate pădurile și toate râurile, pentru că nu aceasta
este misiunea noastră în primul rând. Este însă absolut obligatoriu să nu se cunoască
locurile pe unde trecem. Acest lucru stă în puterea noastră și fiecare explorator
poate face ceva pentru a nu înrăutăţi situaţia existentă, ci, dimpotrivă, pentru a
contribui la înfrumuseţarea acelui loc.
Este necesar să înţelegem că există o legătură clară între caracterul nostru și
ocrotirea naturii. Un caracter format după voia lui Dumnezeu poate înţelege și
pune în aplicare orice regulă. Pădurea, râurile, plantele, animalele etc. sunt creaţia
lui Dumnezeu. Limitându-le frumuseţea, ucigându-le viaţa în mod nejustificat,
noi păcătuim împotriva lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, vom descoperi
multă bucurie când respectăm următoarele reguli:
168
1. Nu aruncaţi la întâmplare gunoiul rezultat în urma trecerii voastre pe munte.
Pungile de plastic, cutiile de conserve, borcanele etc. pot fi transportate la
fel de ușor înapoi, mai ales că acum sunt goale, pentru a fi duse apoi la
tomberoane sau rampe special amenajate.
2. Nu escaladaţi pante fără vegetaţie; eroziunea acestora vă poate accidenta
și pe voi, dar poate provoca și o prăbușire a unei mari suprafeţe.
3. Nu vă încrustaţi numele pe scoarţa copacilor sau pe stânci. Cei care vor citi
mai târziu, oricum nu vă cunosc, iar voi știţi sigur pe unde aţi trecut.
4. Nu vă spălaţi direct în râu sau izvor. Detergenţii folosiţi pot omorî multe
vieţuitoare. Construiţi o groapă de decantare; e mai greu, dar mai frumos.
5. Nu rupeţi plante inutil. Folosiţi tot ce vă oferă natura; dacă aveţi nevoie
de o plantă medicinală, culegeţi-o, dar nu o faceţi în mod inutil. Dacă vreţi
să priviţi o plantă, coborâţi (urcaţi) la „ea acasă”; acolo e mai frumos.
6. Ocrotiţi plantele și animalele rare! Oricât ar fi de frumoase, nu vă atingeţi
de ele.
7. Nu murdăriţi izvoarele. Pe munte (și nu numai), apa este un dar de la
Dumnezeu. Un izvor pus în calea drumeţului este o mare binecuvântare.
Nu răpiţi altora această bucurie.
8. Nu ţipaţi și nu răcniţi în mod inutil. Natura este casa multor vieţuitoare,
iar voi sunteţi musafiri. Cântaţi, bucuraţi-vă, emiteţi orice sunet vreţi, dar
fără să deranjaţi persoanele și animalele care au alt program.
9. Folosiţi cu înţelepciune fructele de pădure pe care le găsiţi în calea
7
voastră. Consumul unei cantităţi mari vă poate provoca neplăceri și vouă,
Viaţa în natură
și altora.
10. Nu faceţi focul în locuri ușor inflamabile (sub copaci uscaţi, pe vânt
puternic). Locul unde faceţi focul trebuie protejat fie prin îndepărtarea
stratului de vegetaţie, fie prin alte metode.
11. „Distracţia” de a arunca pietre în vale constituie un pericol pentru cei care
urcă în urma voastră, având însă și un efect distructiv asupra vegetaţiei.
7.3.5. Primejdii în munţi

Muntele le oferă iubitorilor de drumeţie satisfacţii deosebite. În același timp
însă, el reprezintă și sursa unor riscuri și pericole specifice, legate de necunoașterea
traseelor sau a marcajelor turistice, ignorarea marii instabilităţi a vremii, neatenţia,
avalanșele etc. Aceste pericole pot fi evitate dacă sunt cunoscute din timp și dacă
fiecare drumeţ este pregătit să rezolve orice situaţie critică.
169
1. Rătăcirea
Deși natura oferă șansa admirării unor peisaje deosebite, există și pericolul de
a te lăsa furat de peisaj și de a te rătăci. Iată câteva sfaturi care te pot ajuta să eviţi
un astfel de incident:
• Ai grijă să nu rămâi în urmă.
• Privește cu atenţie locurile prin care treci, pentru a-ţi lua puncte de reper.
Instructorul trebuie să știe de fiecare dată câţi copii are cu el în tabără/excursie
și trebuie să verifice mereu dacă sunt prezenţi toţi.
Copiii au obligaţia să nu plece de lângă instructor fără a-l anunţa. Este foarte
important ca, dacă un copil vrea să se despartă de grup, cineva să îi cunoască
planul (ora plecării, popasuri, ora sosirii etc.).
Dacă se constată că cineva s-a rătăcit:
• Se dă semnalul de alarmă în tabără;
• Se organizează echipe de căutare;
• Dacă nu este găsit rătăcitul în timp de o oră, se anunţă Salvamontul și
Poliţia și se continuă căutarea.
Iată câteva reguli în cazul în care te-ai rătăcit:

1. În primul rând, roagă-te; astfel te vei convinge că nu ești singur și că
Dumnezeu este întotdeauna lângă tine.
7 2. Dacă aceasta te ajută, poţi să plângi puţin ca să te descarci.
3. Nu-ţi epuiza energia alergând; gândește-te calm la ceea ce va trebui să faci
în continuare.
Viaţa în natură
4. Încearcă să-ţi amintești cum ai ajuns acolo. Cercetează zona luându-ţi un

punct de reper la care să te poţi raporta în permanenţă. Pe măsură ce îţi
lărgești aria de căutare, fii sigur că știi să te întorci la locul din care ai
plecat. Dacă vei găsi un indiciu sigur, urmează-l; dacă nu, treci la pasul
următor.
5. Nu pleca din acea zonă dacă nu știi sigur unde sunt ceilalţi, care te caută.
Îndepărtându-te, le îngreunezi misiunea.
6. În tot acest timp, fii atent la zgomote, pentru că cineva poate să te caute și
să te strige.
7. Urcă-te într-un loc înalt (o stâncă, un copac). Aceasta te poate ajuta să
recunoști vreun loc cunoscut.
8. Dacă vei găsi un drum, coboară pe el. Ai o zi întreagă la dispoziţie să ajungi
undeva.
9. Dacă vei găsi un izvor, coboară pe lângă el. Te va duce la un sat sau la un drum.
10. Dacă până aici n-ai rezolvat nimic, poţi continua astfel: dacă este spre
seară, caută-ţi un loc de adăpost pentru noapte. Dacă nu te-ai orientat la
170
lumina zilei, cu siguranţă nu o vei face noaptea. Ai nevoie de energie și
pentru a doua zi. O alternativă este să întreţii un foc toată noaptea; el te va
apăra de animale, te va încălzi și te va face remarcat. Poţi face semnale
luminoase.
11. Când ai ajuns într-un loc sigur, nu pregeta să anunţi tabăra, dacă ai această
posibilitate.
Codul internaţional de semnalizare în caz de pericol

Indiferent de vârstă sau experienţă, fiecare drumeţ trebuie să știe codul
internaţional de semnalizare în caz de pericol (CISP).
Una dintre legile muntelui cere ca toţi cei care urcă pe înălţimi să cunoască la
perfecţie codul internaţional de semnalizare, cu ajutorul căruia se dă alarma în
caz de pericol.
Acest cod a fost adoptat în anul 1937 și recomandat a fi cunoscut și folosit,
când e cazul, de către toţi turiștii din lume care urcă pe înălţimile munţilor.
Chemarea în ajutor se face prin lansarea a șase semnale pe minut, la intervale
egale între ele, adică un semnal la zece secunde. Semnalele lansate pot fi:
luminoase, vizuale sau acustice.
Semnalele luminoase se pot realiza cu diferite mijloace. Noaptea – cu ajutorul
lanternei, al unui felinar sau al oricărei surse luminoase (foc de tabără, flacăra
unui aragaz, primus de voiaj – prin acoperirea și descoperirea lor cu un hanorac, o
7
pânză etc.). Ziua, semnalele se pot lansa cu o oglindă ce reflectă razele soarelui,
Viaţa în natură
cu petarde sau alte mijloace fumigene ori luminoase.
Semnalele vizuale, în afară de unele semnale luminoase care se pot și vedea, se
pot executa prin fluturarea, ridicarea unei eșarfe sau a oricărui obiect vestimentar
(cămașă, tricou, hanorac, pulover, pantalon, sac de dormit) ori prin ridicarea
deasupra capului, sau pe o înălţime, într-un băţ, a oricărui obiect ori chiar prin
ridicarea cât mai sus a unui braţ.
Semnalele acustice se pot lansa prin strigăte, fluierături (executate din gură sau
fluier, chiar unul improvizat), prin lovirea unui obiect metalic (piolet, beţe de
cort, ceaun, gamelă, butelie de aragaz, linguri etc.).
De reţinut: cele șase semnale, de orice natură ar fi, se lansează fiecare la zece
secunde, timp de un minut; între grupul de șase semnale se face o pauză de un
minut-două.
În cazul în care se află într-un refugiu alpin sau în vecinătatea lui, turistul care
cere ajutor dă alarma înălţând imediat fanionul roșu.
Acesta – având dimensiuni de 2 x 2 m – se află obligatoriu în dotarea
fiecărui refugiu sau casă de adăpost nepăzită, cabană de vânătoare, canton forestier
171
nelocuit și se înalţă pe un catarg ancorat pe locul din care se poate vedea de la
distanţe mari.
Cum se răspunde la semnalele de alarmă și de cerere a ajutorului pe munte
Când cineva zărește sau aude semnale prin care se solicită ajutor, este obligat
să-i răspundă imediat celui care le-a lansat.
Confirmarea că semnalul de alarmă a fost recepţionat se face prin emiterea a
trei semnale pe minut – lansate la douăzeci de secunde unul de altul.
Cel care a recepţionat semnalul de chemare în ajutor este obligat, după ce i-a
răspuns după cod celui care l-a lansat, să alerteze cea mai apropiată cabană, staţie
meteorologică, orice altă unitate care ar putea transmite alarma mai departe –
șantiere, cantoane silvice, stâne, cantoane pastorale etc. – sau să anunţe grupurile
cele mai apropiate de turiști care, la rândul lor, trebuie să transmită alarma și
coordonatele locului unde se află; se va cere ajutor formaţiilor Salvamont sau, dacă
este cazul, vânătorilor de munte, primăriilor sau posturilor de poliţie cele mai apropiate.
Important! Cel care cere ajutor trebuie să continue să dea semnale până când
cei ce îi vin în ajutor ajung la el; în acest fel, accidentatul poate fi găsit de salvatori.
(Au fost și cazuri când cel care a identificat un semnal de alarmă și a dat răspuns
că l-a recepţionat, s-a grăbit spre cabana cea mai apropiată, dar a căzut el însuși
victimă grabei și s-a accidentat, iar legătura cu cel care a dat alarma s-a pierdut.)
7 2. Vremea nefavorabilă
Uneori, declanșarea fenomenelor meteorologice nefavorabile determină
Viaţa în natură
abandonarea sau amânarea parcurgerii traseului. În continuare, sunt prezentate

câteva reguli de comportament în caz de furtună însoţită de descărcări electrice.
1. NU ne adăpostim:
a) în apropierea copacilor înalţi sau izolaţi din pădure – atrag trăsnetul;
b) pe albia unui râu secat – se poate umple cu apă;
c) sub fire sau stâlpi de înaltă tensiune – atrag descărcările electrice;
d) în imediata apropiere a gardurilor de sârmă – sunt bune conductoare de
electricitate de la trăsnet;
e) sub stânci în pericol de cădere – se pot disloca;
f) lângă lacuri sau pâraie – se umflă și atrag trăsnetul;
g) în construcţii demolate – se pot prăbuși;
h) pe malul abrupt al unui râu – se poate surpa;
i) pe vârfuri, creste;
j) sub surplombe, în grote mici sau în adânciturile mici ale solului;
k) în imediata apropiere a unor căpiţe de fân;
l) în vecinătatea unui paratrăsnet sau obiect de metal;
172
m) nu traversăm liniile ferate.
2. Ne adăpostim în:
a) cabane;
b) refugii;
c) construcţii solide;
d) sub copaci scunzi, în pădure;
e) în peșteri sau grote – dacă sunt destul de mari, astfel încât să permită
așezarea la mai mult de 1 m distanţă de pereţi, iar de la nivelul capului
până la tavan să fie cel puţin 3 m (Atenţie! Dacă nu sunt îndeplinite aceste
condiţii, aceste locuri sunt foarte periculoase.);
f) între două ridicături de pământ sau stâncă;
g) adăposturi improvizate;
h) grohotișuri (cu evitarea fisurilor verticale umede, petelor de licheni și a
rădăcinilor plantelor).
Poziţia ideală este cea așezat și ghemuit, cu genunchii la piept. Nu se atinge

stânca sau solul cu mâinile goale, capul sau trunchiul.
Este recomandat să se izoleze punctul de contact cu stânca sau solul cu ajutorul
oricărui material izolant avut la dispoziţie (bocanci cu talpă de cauciuc, glugă
cauciucată, un obiect de îmbrăcăminte, un rucsac). Obiectele uscate sunt mai bune
decât cele ude. 7
Dacă sunteţi epuizaţi și vă este frig, nu vă opriţi. Pericolul este iminent. Gerul,
în combinaţie cu oboseala, vă poate deruta – dă senzaţia de sfârșire. Nu vă opriţi
Viaţa în natură
până nu ajungeţi în siguranţă, la căldură.
7.4. Orientare
„Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea.”
(Ps. 119,105)
Prin orientare în teren se înţelege posibilitatea de a găsi punctele cardinale și

de a determina locul în care ne aflăm, în raport cu obiectele înconjurătoare.
În timpul drumeţiilor, orientarea rapidă și în același timp corectă are o
importanţă deosebită, mai ales când se acţionează într-un teren necunoscut, în
pădure, pe timp de noapte sau în condiţii meteorologice nefavorabile.
Orientarea începe cu stabilirea punctelor cardinale. Este suficient să găsim
unul dintre punctele cardinale pentru a le deduce pe celelalte trei.
173
7.4.1. Orientarea fără busolă
Deseori se întâlnesc situaţii în care exploratorii sunt nevoiţi să se orienteze fără
busolă. În astfel de cazuri, stabilirea punctelor cardinale poate fi făcută după două
indicii.
A. Determinarea punctelor cardinale cu ajutorul aștrilor

După Soare
În zilele senine, poziţia Soarelui la anumite ore indică direcţiile spre punctele
cardinale; astfel, la ora 6 indică estul, la ora 12 indică sudul și la ora 18 indică
vestul. Aceste ore sunt aproximative, deoarece Soarele nu are aceeași poziţie pe
cer în toate lunile anului la o oră anumită, ci diferă în funcţie de anotimpuri.
După Steaua Polară
Steaua Polară indică în orice perioadă a anului direcţia nord. Deoarece această
stea se identifică mai greu, se procedează astfel: Steaua
• Se caută constelaţia Carul-Mare formată Polară
dintr-un grup de șapte stele;
• Se prelungește imaginar dreapta ce unește
ultimele două stele (roţi) ale Carului-
Carul-Mic
Mare;
7 • Pe această dreaptă, la o depărtare de
aproximativ cinci ori distanţa dinte cele
două roţi, se găsește Steaua Polară.
Viaţa în natură
Aceasta este cea mai luminoasă stea din Carul-Mare

constelaţia Carul-Mic.
B. Determinarea punctelor cardinale după diferite indicii din natură

• Vegetaţia ierboasă a poienilor este mai deasă în partea de nord.
• În poieni, fructele dinspre partea de sud se colorează mai repede decât celelalte.
• Copacii izolaţi au coroana și frunzișul mai dese în partea de sud.
• Coaja de pe trunchiul copacilor izolaţi este mai groasă și mai aspră, uneori
acoperită cu mușchi, pe partea dinspre nord.
- Pe scoarţa coniferelor curge mai multă rășină pe partea dinspre sud.
- Inelele de creștere ce se pot observa la trunchiurile de copaci tăiaţi sunt
mai apropiate în partea dinspre nord.
- Pietrele izolate au de obicei partea dintre nord acoperită cu mușchi ca
urmare a umbrei și umezelii.
174
• Pământul de sub pietre este mai uscat în partea de sud decât în partea de
nord.
• Zăpada se topește mai repede pe pantele sudice decât pe cele nordice.
• Mușuroaiele de cârtiţă sunt mai umede în partea de nord.
• Mușuroaiele de furnici sunt așezate în general în partea de sud a copacilor,
iar partea dinspre nord a mușuroiului este mai înclinată decât în cea dinspre sud.
• Bisericile ortodoxe au intrarea spre vest și altarul spre est.
• Crucea din vârful cupolei Bisericii Ortodoxe indică direcţia N-S.
• Crucile de la morminte sunt așezate în partea de vest a acestora.
7.4.2. Orientarea cu ajutorul busolei

Orientarea cu ajutorul busolei se utilizează cel mai des, fiind în același timp și
cea mai exactă. Determinarea punctelor cardinale cu ajutorul busolei se poate
face atât ziua, cât și noaptea, în orice condiţii de vizibilitate și indiferent de
anotimp. Și totuși la orientarea cu busola se va ţine seama de următoarele:
• Apropierea oricărui obiect de fier face să devieze acul magnetic. Chiar și
stâncile care conţin minereuri de fier pot influenţa mișcarea acului. În cazul
în care este nevoie de orientare pe timp de noapte, este bine ca lanterna să
nu stea foarte aproape de busolă. Apropierea ei poate devia acul busolei;
• Pe timp de furtună, acul busolei se mișcă în toate direcţiile, din cauza
descărcărilor electrice, astfel încât nu se mai poate conta pe direcţia indicată;
7
• În apropierea unei reţele electrice de înaltă tensiune, acul busolei nu mai
indică în mod corect direcţia N-S.
Viaţa în natură
Azimutul (unghiul de marș)
Azimutul este unghiul format de dreapta care indică direcţia nord și dreapta
ce urmează direcţia de deplasare.
Pentru determinarea unei direcţii după un azimut dat, se procedează astfel:
• Prin rotirea cadranului, se fixează în dreptul indicelui cifra care reprezintă
unghiul de marș;
• Busola se ţine la nivelul ochilor, cu degetul arătător lipit (și paralel) de
latura de ochire;
• Exploratorul se întoarce cu busola în mână până când vârful acului
indicator ajunge în dreptul literei N de pe cadran și acesta nu se mai mișcă;
• Menţinând acul în această poziţie, se vizează un detaliu din teren (dar nu
prea departe), determinându-se astfel direcţia căutată;
• Se urmează direcţia spre punctul de reper ales. Drept reper se poate alege
orice detaliu distinct din teren, care se deosebește de celelalte detalii
175
înconjurătoare, prin formă, culoare sau dimensiuni. Nu se aleg ca puncte
de reper obiecte sau fiinţe care se deplasează.
Deplasarea în teren, după un azimut dat, poate fi dificilă din cauza vremii
nefavorabile sau a întâlnirii unor obstacole (lacuri, mlaștini, terenuri îngrădite
etc.). Pentru ocolirea unor astfel de obstacole se poate proceda astfel:
- Se alege un reper vizibil – pe direcţia de deplasare – situat în partea opusă
a obstacolului. Se ocolește obstacolul și se continuă deplasarea de la reperul
ales, respectând unghiul de marș.
- Dacă pe partea cealaltă nu există nici un punct de reper, se trimite un
explorator care se va poziţiona pe direcţia corectă și va aștepta acolo până
la sosirea celorlalţi.
7
7.4.3. Orientarea cu ajutorul hărţii
Viaţa în natură
Harta este o interpretare știinţifică a feţei pământului. Harta reconstituie la

scară, prin semne convenţionale, faţa pământului. O hartă trebuie să fie întocmită
la scară, să aibă direcţia nord și să reprezinte detaliile terenului.
Scara hărţii reprezintă raportul între dimensiunile reale ale terenului și
reproducerea lor pe hartă. Se notează numeric sau grafic.
Exemplu:
Scara numerică 1:100.000, 1/100.000, 1 0
100.000
Aceasta înseamnă că unitatea de lungime din natură este redusă de 100.000 de
ori, deci un kilometru din natură va fi reprezentat printr-un centimetru pe hartă.
Scara grafică
Măsurarea distanţelor se poate face întrebuinţând un compas, o fâșie de hârtie,

un beţișor, un fir de iarbă, o bucată de sfoară ș.a.
176
Direcţia nord. Harta trebuie să aibă indicată direcţia nord. Aceasta se realizează
cu ajutorul unor linii directoare îndreptate spre nord. Toate elementele redate pe
hartă sunt așezate conform poziţiei lor din teren faţă de direcţia nord.
Legenda hărţii reprezintă semnele convenţionale folosite, cu explicarea foarte
clară și concisă a lor. Pentru reprezentarea elementelor din natură, se folosesc
diferite culori (de exemplu pentru păduri, verde; pentru ape, albastru etc.). Pentru
reprezentarea reliefului se folosesc curbe de nivel, hașuri sau culori diferite; pentru
zonele joase, culori deschise și care devin tot mai închise odată cu creșterea
altitudinii. Altitudinea se măsoară în metri și reprezintă înălţimea locului respectiv
faţă de nivelul mării.
Citirea hărţii. Prin citirea hărţii se înţelege deprinderea de a recunoaște cât mai
repede, ușor și cuprinzător, toate detaliile de planimetrie (localităţi, drumuri,
ape, păduri, lacuri) și formele de relief (vârfuri, creste ș.a.) din conţinutul hărţii.
Pentru a putea folosi o hartă în teren, aceasta trebuie mai întâi să fie orientată.
Orientarea hărţii înseamnă poziţionarea ei astfel încât nordul hărţii să fie îndreptat
către nordul geografic.
Citirea hărţii cere atât o cunoaștere cât mai completă a semnelor convenţionale,
cât și o cunoaștere a legăturilor care există între aceste simboluri. Exploratorul nu
trebuie să vadă doar linii, puncte, cercuri și alte semne, ci chiar imaginea reală a
terenului reprezentat (drumuri șerpuite, urcând sau coborând, cu pante mai line
sau mai abrupte, traversând păduri sau poieni ș.a.). Această deprindere se formează
prin exerciţii repetate atât teoretic, cât și practic – pe teren.
7
Viaţa în natură
7.4.4. Schiţa topografică
Schiţa topografică este unul dintre cele mai eficiente moduri în care i se poate
explica unei persoane cum să ajungă dintr-un loc în altul. Ea le este utilă celor
care călătoresc mult și care se pricep la orientarea în teren. Realizarea ei nu implică
un efort deosebit. Este necesară cunoașterea zonei și a principalelor puncte de
reper: școala, poșta, parcul, biserica, magazinele etc. Spre deosebire de hartă, în
cazul schiţei nu este necesară cunoașterea exactă a lungimii și reducerea ei la o
anumită scară. O cunoaștere estimativă este suficientă.
În realizarea unei schiţe topografice trebuie avute în vedere următoarele elemente:
• lungimea distanţei de la un punct de reper la altul (ex. de la casă la colţul
străzii – 50 m);
• orientarea în teren;
• orientarea principalelor elemente unele faţă de altele.
Pentru ca schiţa să fie cât mai exactă, vor trebui menţionate, în cadrul ei, numele
străzilor și lungimea distanţelor parcurse. Pentru a ne putea orienta cu ajutorul ei
în teren, ea trebuie să aibă indicată direcţia nord. Aceasta se face cu ajutorul unei
177
linii directoare îndreptate spre nord. În dreapta sus este bine să fie trecută o
legendă în care să fie explicate simbolurile folosite. Acest lucru va face mai ușoară
citirea ei. Un ultim lucru care trebuie făcut, înainte de a definitiva schiţa, este
numirea ei. Numele va trebui să reflecte punctul de plecare și punctul terminus.
Schiţa topografică a unui drum de la școală – acasă
7
Viaţa în natură
178
7.5. Cusături
„… Ruptul își are vremea lui și cusutul își are vremea lui.” (Eclesiastul 3,7)
În acest capitol sunt prezentate câteva cusături pe care copiii trebuie să le

cunoască și să le folosească în diferite situaţii: ruperea unui nasture, destrămarea
materialului, desfacerea unei cusături etc. Pe lângă aceste cusături cu caracter
util, fiecare explorator trebuie să știe cel puţin o cusătură cu caracter ornamental.
7.5.1. Coaserea nasturelui

Cusătura de montare a nasturilor trebuie să fie rezistentă în timpul purtării și
să permită închiderea cu ușurinţă a hainei. Coaserea nasturilor poate fi efectuată
sub mai multe forme.
Coaserea simplă se aplică la nasturii de la mânecă și cordoane, care au rol de
ornamentare a produsului (fig. 1.a).
Coaserea cu picior este asemănătoare coaserii simple, cu deosebirea că, între
nasture și material, se formează un „picior” de aţă, care apoi este înfășurat strâns
pentru a se întări (fig. 1.b). Lungimea piciorului se stabilește în funcţie de grosimea
materialului (cu cât materialul este mai gros, cu atât piciorușul este mai lung).
La coasere se folosesc toate orificiile nasturelui (fig. 1.c). În cazul în care 7
nasturele are un singur orificiu (ureche) în spate, acul se introduce din dosul
materialului, apoi prin „urechea” nasturelui și, din nou, în material (fig. 1. a și b).
Viaţa în natură
Acţiunea se repetă de câte ori este nevoie.
Se va evita introducerea acului în material mereu în același loc, deoarece există
riscul ca nasturele să se descoasă foarte ușor sau, în cazul în care materialul este
subţire sau de slabă calitate, să se rărească sau să se rupă. Aţa de cusut nasturii
trebuie să fie mai rezistentă decât cea pentru cusături obișnuite. Pentru prevenirea
smulgerii nasturelui, se poate coase un contra-nasture.
179
7.5.2. Punctul în urma acului (punctul de rămurică, crenguţă)
Este un punct de ornament care se execută ușor și cu care se pot contura
diferite linii drepte, oblice, curbe etc.
Se lucrează de la stânga spre dreapta. Se scoate acul pe faţa materialului, apoi
se înfinge cu câteva fire spre dreapta, scoţându-l pe faţă cu câteva fire spre stânga.
Se înfige iar acul spre dreapta, după aceeași distanţă ca la primul punct, și se
continuă astfel (fig. 2).
7.5.3. Punctul tighel

Este o cusătură cu ajutorul căreia se unesc două foi de pânză, pe dos. Se
folosește la cusături care cer mai multă rezistenţă, dar și ca punct de ornament.
Se scoate acul pe faţă, se înfige în urma firului de aţă, în linie orizontală, la o
distanţă de 2-3 mm și se scoate înaintea lui, la aceeași distanţă. După aceea, acul
se înfige înapoi, în capătul tighelului anterior, scoţându-l din nou peste același
număr de fire (fig. 3). Pe ac va fi mărimea a două puncte, în urma și înaintea
7 firului de aţă.
Viaţa în natură
7.5.4. Punctul feston

Este folosit la marginea pânzei, în scopul prevenirii destrămării acesteia și
înlocuiește uneori tivul. Se lucrează de la stânga la dreapta, ţinând lucrul spre
persoana care lucrează. Se întărește firul de aţă, se scoate acul pe faţă și se fixează
firul de aţă cu degetul mare de la mâna stângă. Se introduce acul cu câteva fire
spre dreapta și se scoate trecând peste firul de aţă (fig. 4). Festonul poate fi
executat mai des sau mai rar, în funcţie de grosimea materialului, de fineţea sau
grosimea firului.
180
7.5.5. Coaserea tivului
Pentru fixarea tivului se folosesc mai multe tipuri de cusături, în continuare
fiind prezentată cusătura cea mai utilizată (ștafir).
Se ridică marginea tivului, se fixează aţa pe partea ascunsă (îndoită) și se execută

cusătura ca în fig. 5, de la dreapta la stânga, lăsând firul cu care se lucrează lejer
(să nu strângă). De asemenea, trebuie să se ia numai câteva fire de pe faţa
materialului, dacă este posibil, jumătate din grosimea firului de ţesătură (pentru a
nu se observa cusătura pe faţă). Pentru coaserea tivului se folosește aţă în nuanţa
de fond a materialului.
Marginea materialului poate fi îndoită în interior (la ţesăturile subţiri) sau
surfilată cu punct feston.
7.6. Noduri și legături 7

„La trecerea negustorilor madianiţi, au tras și au scos pe Iosif afară din groapă.”
Viaţa în natură
(Geneza 37,28)
Este important să știm cum să facem diferite noduri, ca să putem folosi sfoara
în mod inteligent.
Sforile pot fi făcute din fibre vegetale sau din fibre sintetice. Dintre fibrele
naturale pot fi amintite: cânepa, manila și sisalul. Cele mai bune sfori vor fi cele
făcute din cânepă. Aproape la fel de bune sunt cele făcute din manila și cele mai
puţin rezistente sunt cele din sisal.
Cele mai rezistente sfori sunt totuși cele făcute din fibre sintetice. Dintre acestea
pot fi amintite nailonul, poliesterul, polipropilena și polietilena. Sforile din nailon
sunt cele mai resitente și de aceea sunt recomandate pentru căţărat, remorcat,
ancorat sau pentru situaţii de urgenţă, când trebuie salvat cineva. Poliesterul este
la fel de rezistent, dar nu se întinde la fel de mult. Polipropilena este una dintre
cele mai puţin rezistente și este folosită pentru construcţia unor ambarcaţiuni
mici. Polietilena nu este nici ea rezistentă și este aspră la atingere.
181
Există câteva condiţii care trebuie respectate
pentru ca sfoara să poată fi folosită o vreme
îndelungată. Astfel, ea trebuie păstrată curată, fără
noroi și fără grăsime. Dacă se udă, va trebui lăsată
să se usuce și abia apoi va fi strânsă și pusă la locul
de păstrare. Ea se păstrează întotdeauna sub formă
de colac și absolut niciodată încurcată sau îndoită.
Când se leagă două sau mai multe lemne, este
important să fie folosită sfoară de lungime și grosime
potrivită. Beţele de până la 3 cm diametru se leagă cu sfoară destul de subţire.
Lemnele cu diametru de până la 8 cm se leagă cu sfoară având diametrul de 0,5 cm,
iar pentru bârnele mai groase de 8 cm, este nevoie de sfoară cu grosimea de 1 cm.
Nodurile se folosesc în multe meserii. Marinarii, alpiniștii, tapiserii și exploratorii
au diferite nume pentru noduri.
Mii de vieţi au fost pierdute din cauza unor noduri prost făcute. De aceea,
oricine ar trebui să fie pregătit să facă nodul potrivit în mod corect, într-o situaţie
de urgenţă sau oricând este nevoie.
În funcţie de utilitate, nodurile prezentate în acest capitol pot fi împărţite
astfel:
- noduri folosite la capăt de frânghie;
7 - noduri folosite pentru unirea a două frânghii;
- noduri folosite pentru a prinde o sfoară de un obiect;
- laţuri fixe;
Viaţa în natură
- noduri specializate;
- legături folosite pentru prinderea lemnelor.
Elementele componente ale
nodurilor sunt, în general,
următoarele:
182
7.6.1. Doiul simplu (plat, plat francez)
Este unul dintre cele mai folosite noduri. Este foarte ușor de executat și se
desface ușor după utilizare. Doiul simplu se folosește la înnădirea a două sfori de
aceeași grosime. Dacă sforile nu au aceeași grosime, fineţe și structură, nodul se
desface.
Dacă nu au capetele paralele, ca în desen, devine doiul fals sau precupeţ, care
7
se desface sau se încurcă. Pentru a ţine minte cum să faci corect acest nod, gândește
astfel: „stânga peste dreapta, dreapta peste stânga”, sau invers.
Viaţa în natură
7.6.2. Laţul de alunecare
Acest laţ este format dintr-un nod simplu legat în
jurul capătului liber al sforii. Se poate folosi la legarea
pachetelor sau pentru a prinde o sfoară de un copac.
Acest nod stă la baza executării altor noduri; nu se
utilizează la solicitări mari, pentru că se desface.
183
7.6.3. Optul de strângere (de cabestan, de autoasigurare)
Este unul dintre nodurile cele mai folosite de exploratori. Servește la fixarea
sforii în jurul unui suport (ţăruș, copac etc.). Se poate executa în două moduri, în
funcţie de suport. În jurul unui copac, se execută ca în fig. 1, iar în cazul în care se
poate introduce după execuţie, ca în fig. 2.
Fig. 1
Este ușor de realizat, se desface și se mută ușor, datorită faptului că nu răsucește

sau îndoaie frânghia, nu o slăbește și nici nu o solicită prea mult în vreun punct.
Nu alunecă, dar dacă frânghia nu este bine întinsă, se poate desface.
7
Fig. 2
Viaţa în natură
În cazul în care doar unul dintre capete este solicitat, se recomandă folosirea
altui nod.
7.6.4. Legarea a două lemne perpendiculare

Se începe cu un opt de strângere pe băţul vertical, chiar deasupra locului unde
se vor încrucișa lemnele (fig. 1). Se strânge bine, se petrece sfoara prin spatele
băţului vertical în jos, prin faţa celui orizontal, și din nou în spatele celui vertical
(fig. 2). Se repetă cel puţin de trei ori (pentru construcţii solide, cu lemne mai
groase, se repetă de mai multe ori), făcând fiecare tur lângă cel precedent spre
exterior pe lemnul orizontal și spre interior pe cel vertical (fig. 3, 4). Apoi se fac
câteva tururi de strângere între cele două lemne (fig. 5). Legătura se termină cu un doi
simplu (fig. 6). Peste tot se strânge cât mai bine pentru ca legătura să fie solidă.
184
Fig. 1 Fig. 2
Viaţa în natură
Fig. 3 Fig. 4
Fig. 5 Fig. 6
185
7.6.5. Doiul cu boltă
Se folosește la îmbinarea a două sfori de grosimi diferite. Se face o buclă cu
sfoara mai groasă. Peste buclă se așază sfoara subţire (fig. 1). Cu unul dintre
capetele sforii subţiri se înconjoară bucla și se trece, prin buclă, pe deasupra (fig. 2).
Pentru siguranţă, la capetele libere se poate face câte un nod simplu.
Fig. 1 Fig. 2
7.6.6. Nodul de extensie

Acest nod se folosește pe sfoara de ancorare a cortului. Se trece sfoara în jurul
ţărușului (fig. 1). Se înconjoară de două ori frânghia cu capătul liber și se scoate
prin bucla formată (fig. 2). La câţiva centimetri mai sus, pe frânghia de ancorare,
7 se repetă această mișcare, dar înconjurând o singură dată (fig. 3). La sfârșit, se
face un nod simplu la câţiva centimetri mai sus (fig. 4). Pentru a slăbi sau strânge
sfoara, laţul se poate regla coborând sau ridicând nodul de-a lungul sforii. Pentru
Viaţa în natură
stabilitate, după fiecare reglare se trage de capătul liber al sforii, până când nodul
ajunge la lungimea iniţială.
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3 Fig. 4
186
7.6.7. Nodul bulin (laţ de salvare stabil) A
Este cel mai folosit laţ stabil (nu alunecă).

Se desface ușor, cu excepţia cazului în care
a fost supus unei solicitări extreme.
Se face un ochi și se trece capătul A
B
B prin el, apoi se merge în jurul
capătului A și înapoi, în ochi, după
cum arată linia punctată din figura
de alături.
B
7.6.8. Nodul Kun

Acest nod se desface ușor dacă se trage de capătul liber. Se poate folosi la
legarea unui animal de un stâlp sau la tracţiunea unui automobil. 7
Viaţa în natură
7.6.9. Nodul prusik (prusac)
Nodul prusac este folosit pentru suspendarea unui obiect de un suport (coardă,
arbore etc.) cu o cordelină. De asemenea, alpiniștii îl folosesc pentru a urca pe o
coardă fixă cu ajutorul cordelinei. Are proprietatea de a se strânge și bloca la
încărcare, mutându-se foarte ușor, odată descărcat. Condiţia ca nodul prusac să
se blocheze solid este ca raportul dintre diametrul cordelinei și al corzii să fie
aproximativ 1/2.
Prima fază de confecţionare a nodului prusac este laţul șvab (fig. 1). Nodul
prusac se compune dintr-un laţ șvab înfășurat dublu (fig. 2). În cazul în care nodul
187
alunecă, ceea ce se poate întâmpla la o coardă umedă sau acoperită cu un strat de
gheaţă, laţul șvab trebuie înfășurat triplu (fig. 3). Nodul prusac blochează în ambele
sensuri de solicitare.
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3
Fig. 4 Fig. 5
7
Viaţa în natură
7.7. Semne de drum

„Ridică semne pe drum, pune stâlpi, ia seama la calea, la drumul pe care l-ai
urmat.” (Ieremia 31,21)
Semnele de drum sunt un mijloc de comunicare folosit frecvent de către exploratori.
Ele se folosesc la marcarea unor trasee de orientare, de verificare sau la jocuri etc.
Se construiesc din lemne, pietre, conuri, iarbă, frunze și alte lucruri din natură.
În unele cazuri, se mai pot realiza semne de drum utilizând fâșii de pânză, cretă,
zgârieturi pe pământ etc.
Acestea vor fi amplasate pe partea dreaptă a drumului, în locuri vizibile, având
o mărime bine proporţionată (dacă vor fi prea mici, nu vor fi observate, iar dacă
sunt prea mari, nu se pot distinge).
Participanţii la traseu vor lăsa semnele așa cum au fost puse de către organizatori,
cu excepţia ultimului participant, care le va îndepărta.
188
1. URMEAZĂ ACEASTĂ
DIRECŢIE
2. COTEȘTE LA STÂNGA
3. COTEȘTE LA DREAPTA
4. TRASEU GREȘIT
5. TRASEUL TRECE
PESTE UN OBSTACOL
6. MERGI DUPĂ
ACEST SEMN
7. MESAJ ASCUNS –
SCRISOARE LA 3 PAȘI
8. MESAJ LA DISTANŢA
DE 5 M ȘI 2 M ÎNĂLŢIME
7
SAU ADÂNCIME
Viaţa în natură
9. ATENŢIE, PERICOL
10. AȘTEAPTĂ AICI
11. APĂ POTABILĂ
12. APĂ NEPOTABILĂ
13. SFÂRȘIT DE TRASEU
14. TRASEU SPRE TABĂRĂ
189
7.8. Marcaje și semne turistice
An de an, exploratorul se implică într-o mulţime de activităţi. Dintre acestea,
parcurgerea unui traseu montan pare de departe cea mai atractivă, oferindu-i
ocazia de a descoperi multe lucruri noi și de a-și da seama cât de folositoare îi pot
fi informaţiile acumulate de-a lungul întâlnirilor. Pentru a se putea bucura din
plin de ea, el are nevoie să cunoască marcajele turistice, care îi arată direcţia ce
trebuie urmată. Urmarea lor în întregime previne rătăcirea și, în plus, asigură
observarea fiecărui obiectiv trecut în traseu.
Marcajele turistice, făcute cu vopsea de ulei rezistentă la ploaie, au rolul de a
ne ajuta să ajungem dintr-un loc în altul. Realizarea și întreţinerea lor le revin
echipelor „Salvamont”, care cunosc foarte bine zona respectivă, sau diferitelor
organizaţii autorizate să facă acest lucru.
Există anumite simboluri general valabile, folosite pentru a marca traseele
turistice: cercul (în unele materiale poate fi întâlnit și termenul de punct), triunghiul
echilateral cu vârful în sus, banda verticală și crucea. De obicei, triunghiul ( )
marchează traseele care duc la o cabană. Banda ( ) este semnul pentru traseele
lungi, de creastă, iar punctul () este simbolul pentru traseele de circuit. Crucea ( )
este marcajul specific traseului de legătură, care se intersectează la un moment
7 dat cu un altul cu o direcţie precisă. Acesta era la bază înţelesul simbolurilor
folosite pentru marcarea traseelor turistice. În ultima vreme, există însă riscul ca
ele să nu mai fie respectate. În aceste condiţii, este bine ca grupa să aibă întotdeauna
Viaţa în natură
o hartă a zonei la ea, pentru a putea ști exact ce drum să aleagă în cazul în care
există neclarităţi. Cunoașterea simbolurilor este utilă în caz de rătăcire. Exploratorul
va ști, în astfel de condiţii, să aleagă un traseu marcat cu un triunghi, care îl va
duce la o cabană, în loc să aleagă unul marcat cu banda care îl va duce pe creastă,
unde nu va fi la adăpost.
Culorile utilizate, alb pentru contur, galben, albastru și roșu pentru marcajul în
sine, nu au o semnificaţie aparte. Sunt folosite cele care ies bine în evidenţă pentru
a putea fi observate în orice condiţii. Un marcaj bine făcut trebuie să fie vizibil
chiar și pe timp de noapte, la lumina lanternei. Din același motiv, pentru a fi bine
observate atât de cei care urcă, cât și de cei care coboară, marcajele sunt în general
amplasate în spaţii deschise, pe copaci, stânci, sau pe stâlpi din metal special
amplasaţi pentru acest lucru. În localităţi, ele sunt trecute pe case, garduri, stâlpi
de telegraf. Este indicat ca, din locul în care te afli, să poată fi văzute cel puţin
două semne consecutive pe direcţia de mers. Toate marcajele vor fi făcute dus-întors,
iar atunci când se schimbă direcţia de mers, ele vor fi mai frecvente și vor fi însoţite
de săgeţi indicatoare.
190
În zonele de creastă, unde nu există marcaje ca cele menţionate anterior,
călătorul poate întâlni „omuleţi” confecţionaţi de alpiniști din pietre așezate în
mod nefiresc pentru a atrage astfel atenţia. Aceștia trebuie lăsaţi în aceeași stare
și în același loc în care sunt găsiţi.
În categoria semnelor turistice intră și indicatoarele și panourile cu harta regiunii.
Pe un indicator este specificat punctul terminus al traseului, marcajul care trebuie
urmărit și durata de mers în ore. De regulă, acesta este amplasat la începutul
traseului. Timpul de mers este calculat fără a se ţine seama de eventualele întârzieri
cauzate de accidentele ce pot apărea pe parcurs sau de probleme legate de
schimbarea vremii. De asemenea, timpul este dat în sensul urcușului dinspre punctul
de plecare. La coborâre, durata va fi alta. În principiu, timpul de coborâre este mai
scurt. Dar există și situaţii în care, din cauza dificultăţii traseului, timpul de coborâre
este mai mare decât cel de urcare. Ramificaţiile și legăturile traseului respectiv vor
fi menţionate pe alte indicatoare de-a lungul traseului, pe măsură ce apar.
Panourile cu harta sunt amplasate în staţiunile sau în punctele de unde pornesc
o serie de trasee ce pot fi abordate în zona respectivă. Acolo pot fi găsite informaţii
referitoare la marcajele turistice utilizate, la obiectivele turistice ce pot fi întâlnite
pe parcursul traseului și la timpul necesar parcurgerii lor.
7.9. Prim ajutor

7
Viaţa în natură
„S-a apropiat de i-a legat rănile și a turnat peste ele untdelemn și vin; apoi l-a pus
pe dobitocul lui, l-a dus la un han și a îngrijit de el.” (Luca 10,34)
Într-o societate activă, unde copiii au atâtea posibilităţi de a-și petrece timpul
liber, alegerea de a fi explorator este salutară și de dorit. Acest lucru implică însă
și mari responsabilităţi încă de la această vârstă. Acordarea primului-ajutor la
vreme de nevoie poate reprezenta cel mai mare bine pe care cineva îl poate face în
viaţă. Un simplu gest de prim ajutor poate salva o viaţă (a ta sau a altuia). Însă
acest lucru trebuie mai întâi învăţat, iar lucrurile care ne depășesc trebuie lăsate în
grija specialiștilor.
Într-o drumeţie nu este necesară doar cunoașterea tehnicilor care pot fi aplicate,
ci și existenţa unei truse de prim ajutor completă, care să faciliteze aplicarea celor
învăţate.
Următoarele obiecte intră în componenţa unei truse minime:
• bandaje sterile pentru tăieturi mici;
• bandaje sterile de dimensiuni mai mari (se folosesc la tăieturi adânci, cu
sângerare abundentă);
191
• leucoplast, o rolă cu lăţimea de 3-5 cm, pentru bandajare, acoperirea
bășicilor, glezne scrântite etc.;
• sare – pentru prevenirea și tratarea epuizării din pricina căldurii;
• aspirină – pentru ușurarea durerii și scăderea temperaturii;
• ac – pentru scos ţepi și spart bășici.
La acestea, mai pot fi adăugate următoarele:

• fașă sterilă – o rolă cu lăţimea de 5 cm pentru tăieturi mari;
• bandaje din tifon (rolă lată) pentru răni mari ca suprafaţă;
• tablete cu iod sau cloramină pentru purificarea apei;
• antiacide stomacale pentru vărsături, rău de înălţime și indigestii;
• atelă de aluminiu pentru luxaţii și alte fracturi minore;
• bandaj elastic – lăţimea de 7-8 cm – pentru luxaţii și pentru a apăra răni
sângerânde;
• alifie – pentru arsuri, insolaţii, zgârieturi și mâncărime;
• antiseptice – pentru a preveni eventualele infecţii;
• antihistaminice – pentru reacţii alergice;
• calmante pentru dureri puternice;
• medicamente antidiareice;
7 • laxative sau supozitoare cu glicerină – pentru constipaţie.
7.9.1.Tăieturi și zgârieturi minore

Viaţa în natură
Tăieturile minore au de obicei marginile curate, în timp ce juliturile sunt aspre

și arată ca niște petice. În ambele cazuri, sângerarea este de obicei limitată.
Primul ajutor
1. Clătiţi rana sub jet de apă rece, apoi clătiţi cu apă oxigenată – lăsând-o să
facă spumă la suprafaţă.
2. Dacă se văd așchii sau murdărie, îndepărtaţi-le cu un tifon steril dinspre
interiorul rănii spre margini.
3. Ștergeţi prin tamponare cu pansament steril.
4. Aplicaţi bandajul doar după dezinfecţia rănii.
5. Orice persoană care a suferit o plagă trebuie vaccinată contra tetanosului.
192
PRIMUL AJUTOR CUM se face? CUM acţionează? CE NU se face? DE CE NU
se face?
1. Dacă vânătaia Reduce fluxul de Nu mișcaţi niciodată
este pe un braţ sânge spre zona braţele sau picioarele
sau pe un picior, afectată. unei victime dacă bănuiţi
ridicaţi partea o leziune a coloanei
afectată. vertebrale.
2. Aplicaţi Jet de apă rece Amorţește zona și Nu aplicaţi niciodată Se pot
tratamente reci sau pungă cu împiedică nervii să gheaţă direct pe piele. provoca
cât mai repede gheaţă. transmită mesaje Nu exageraţi cu degerături.
posibil (15-20 de dureroase spre tratamentele reci.
minute) sau 5-10 creier (efect Scopul este amorţirea
minute, din oră în analgezic). zonei, înroșirea moderată,
oră, în prima zi. nu să se albească excesiv
– semn de circulaţie sever
perturbată.
3. Aplicaţi căldură Comprese Restabilește fluxul Compresele să nu aibă o
după 16-24 de ore umede, fierbinţi, sangvin și circulaţia temperatură prea înaltă,
(după apariţia o sticlă de apă în zonă. pentru a nu produce
culorii vineţii). fierbinte sau Relaxează mușchii arsuri.
împachetare și diminuează sensi-
caldă bilitatea nervilor.
Activează sistemul
imunitar.
4. Câteva remedii
simple (se folosește
la alegere unul
Aplicaţi o o felie de ceapă crudă pe vânătaie.
Striviţi o frunză de ceapă și aplicaţi sucul și frunza peste vânătaie.
Aplicaţi pe vânătaie partea interioară a unei coji de banană.
7
dintre ele după Aplicaţi cataplasmă cu argilă.
parcurgerea eta-
Viaţa în natură
pelor de mai sus).
7.9.2. Ochiul învineţit

Orice leziune la nas sau traumatism în zona orbitei poate duce la învineţirea ochiului.
Un pumn sau o altă lovitură face ca sângele să se scurgă în ţesuturile din jur.
Primul ajutor
1. Imediat după lovitură, aplicaţi tratamente reci pe obraz și în jurul ochiului,
dar NU pe globul ocular propriu-zis. Se pot folosi comprese reci sau orice
este la îndemână în frigider, cum ar fi un pachet de legume congelate sau
o cutie curată cu suc de fructe. Dacă folosiţi gheaţă, împachetaţi-o într-un
prosop, deoarece aplicarea ei direct pe piele produce degerături.
2. Striviţi frunze de pătlagină și aplicaţi-le pe zona din jurul ochiului (pasaţi-le
sau mestecaţi-le și aplicaţi-le pe vânătaie). Acoperiţi cu o pânză sau un
bandaj curat și schimbaţi pansamentul la fiecare 30 de minute.
193
7.9.3. Hemoragia nazală (epistaxisul)
Apare atunci când vasele sangvine mici, de suprafaţă, din interiorul nasului,
se rup.
Primul ajutor
1. Așezarea bolnavului în poziţie șezândă, cu o ușoară aplecare a capului în
faţă (poziţia corpului pe spate sau statul întins determină scurgerea sângelui
spre faringe, determinând bolnavul să-l înghită – ceea ce nu este indicat).
2. Strângerea fermă, dar cu blândeţe, a aripilor nasului între degetul mare și
arătător.
3. Așezarea unei comprese reci pe nas (pentru a produce mai multă
vasoconstricţie) – 6-8 min.
4. După ce sângerarea a fost oprită, pacientul trebuie să se odihnească
aproximativ 30 de minute, timp în care nu-și va sufla nasul și nici nu-l va atinge.
Măsuri complementare
1. Introducerea (timp de oră) în nară, a unui tifon îmbibat într-o soluţie care
poate promova coagularea (de exemplu coada șoricelului, traista ciobanului).
2. Înainte de a fi scos, tifonul va fi umezit, pentru a se reduce riscul provocării
7 unei noi hemoragii.
Viaţa în natură
7.9.4. Leșinul
Definiţie
Pierderea parţială a cunoștinţei, ca urmare a unei aprovizionări insuficiente a
creierului cu sânge oxigenat.
Cauze
- șederea într-o cameră neaerisită;
- statul în picioare mult timp, nemișcat;
- stare generală slăbită, uneori asociată cu epuizarea nervoasă.
Primul ajutor
Persoana să fie culcată. Ridicaţi picioarele victimei cu 15-30 de cm mai sus
decât corpul. Desfaceţi îmbrăcămintea (slăbiţi cravata sau gulerul strâmt, cureaua).
Puneţi comprese reci pe frunte. Daţi-i persoanei să inspire parfumul unui ulei
esenţial sau spirt.
194
Măsuri preventive
În cazul în care vă aflaţi într-un loc care necesită imperios aer proaspăt, răcoros,
dar dintr-un motiv oarecare nu puteţi deschide ferestrele, frecaţi cuburi de gheaţă
pe partea interioară a încheieturilor mâinii sau lăsaţi să curgă apă rece de la robinet
peste ele. (Apa rece produce contracţia rapidă a vaselor sangvine de la încheietura
mâinii și crește fluxul sangvin spre creier.)
7.9.5. Răul de mișcare
Răul de mișcare apare atunci când se produce o stimulare excesivă a receptorilor

nervoși, care dau informaţii despre poziţia și mișcarea organismului.
Simptome
Ameţeală, paloare a feţei, dureri de cap, transpiraţii, neliniște sau somnolenţă,
greţuri, vărsături.
Primul ajutor
• Depinde de felul mijlocului de transport;
• În general, prin culcarea la orizontală, cu faţa în sus, a bolnavului și ţinerea
ochilor închiși, simptomele se liniștesc. 7
Călătoria cu mașina
Viaţa în natură
• Se oprește mașina;
• Se scoate bolnavul la aer;
• Se lasă să se odihnească pentru un timp.
În tren
• Se deschide fereastra;
• Bolnavul va respira adânc pe gură;
• Se pot bea lichide reci (apă, apă minerală, suc de lămâie).
Prevenirea răului de mișcare

• Evitaţi mesele copioase înainte și în timpul călătoriei;
• Așezaţi-vă într-o parte a vehiculului unde mișcarea este minimă;
• Staţi astfel încât să puteţi privi orizontal;
• Nu citiţi în timpul călătoriei.
195
7.9.6. Toaleta și pansamentul unei plăgi
1. Spălarea mâinilor.
2. Toaleta și dezinfecţia:
• spălarea zonei din jurul plăgii cu apă și săpun;
• dezinfecţia zonei din jurul plăgii cu apă și săpun.
3. Toaleta plăgii:
- curăţarea plăgii prin turnare în jet, cu apă sterilă (fiartă și răcită) sau apă
oxigenată;
- tamponarea plăgii cu comprese sterile (NU VATĂ!).
4. Acoperirea plăgii:
- compresele vor depăși marginile plăgii cu 2-3 cm.
Nu se va atinge cu mâna suprafaţa compresei care vine în contact cu plaga.
5. Fixarea pansamentului:
- prin bandajare;
- cu leucoplast.
7.9.7. Mușcăturile de animale
7 Primul ajutor
1. Clătiţi locul mușcat pentru a îndepărta orice urmă de salivă a animalului.
Spălaţi rana cu apă și săpun, apoi ţineţi-o sub jet de apă timp de 5 minute.
Viaţa în natură
Apăsaţi zona din jurul rănii pentru a produce sângerarea, astfel încât
murdăria și bacteriile să fie eliminate din plagă.
2. Acoperiţi mușcătura cu un bandaj, tifon steril sau cu o pânză curată.
3. Aplicaţi un garou la rădăcina membrului (ca pentru o hemoragie), notând
pe un bileţel ora la care a fost aplicat.
4. Până apelaţi la medic, reduceţi durerea prin ridicarea membrului mușcat și
aplicarea unei comprese reci în caz de inflamaţie.
7.9.8. Arsura simplă (gr. I)
Recunoaștere
• Afectează numai stratul superficial al pielii (epiderma).
• Zona devine roz sau roșie, apar dureri, usturime și o ușoară tumefacţie
(umflătură), dar nu și bășici.
• În general, se vindecă în 3-4 zile.
196
Primul ajutor
1. Îndepărtarea sursei de căldură;
2. Răcirea zonei arse – cu apă rece. Aplicarea apei reci se menţine numai
atâta timp cât este nevoie pentru a face ca durerea să cedeze sau până când
zona nu se mai simte fierbinte;
3. Nu este necesară aplicarea de bandaj sau alifii.
Cum se spală ochii în caz de arsuri chimice

Substanţe chimice care produc arsuri:
- șamponul;
- dezinfectantele, detergenţii;
- pulberile de gospodărie;
- varul nestins, ipsosul, cimentul etc.
Primul ajutor
1. Evitaţi să apăsaţi sau să frecaţi ochii (manevra produce leziuni).
2. Nu încercaţi să neutralizaţi o arsură acidă spălând ochiul cu o substanţă
bazică sau invers. Folosiţi apă sau o soluţie salină diluată (1/2 linguriţă de
sare la o ceașcă de apă fiartă) sau ceai de mușeţel.
3. Tehnica spălării ochiului:
- se toarnă apă în jet constant dinspre colţul interior al ochiului (de lângă
nas) spre colţul exterior (capul va fi înclinat lateral de partea ochiului
7
afectat);
Viaţa în natură
- dacă ambii ochi sunt contaminaţi, spălarea ochilor se face sub jetul unui
duș.
4. Timpul de spălare: 15-30 de minute, în funcţie de severitatea contaminării
ochiului.
5. După spălare, aplicaţi comprese reci.
6. Apelaţi la medic.
197
7.9.9. Îndepărtarea așchiilor
Conduita CUM se face? CE NU DE CE NU

de urgenţă se face? se face?
1. Examinaţi cu - Apăsaţi cu un deget capătul

atenţie așchia, așchiei aflat sub piele,
pentru a vedea împingându-l spre locul de
cum a pătruns pătrundere, în timp ce prindeţi
sub piele. capătul expus (cu pensa).
2. Spălaţi rana cu - Trageţi așchia în același

o soluţie unghi cu cel în care a pătruns.
antiseptică.
- Trageţi, apucaţi așchia din
3. Aplicaţi un prima încercare, deoarece, tot
pansament steril. trăgând, ea se poate rupe în
fragmente care vor fi mai greu
4. Bandajaţi.
de extras.
- Dacă așchia se află complet - Nu intraţi prea - Poate duce la

adânc cu acul. ruperea excesivă a
7 sub piele și nu se poate prinde,
folosiţi vârful ascuţit al unui ac - Dacă un obiect
ţesutului și la
(sterilizat prin fierbere sau hemoragie mare.
este mai mare
flambare) pentru a o putea
Viaţa în natură
decât o așchie
extrage. (de exemplu
creion, săgeată),
nu se va înde-
părta din acel
loc.
Dacă așchia nu se poate extrage mecanic, se pot face unele aplicaţii locale,
cum ar fi una dintre cele amintite mai jos, care vor antrena o deplasare a așchiei
spre suprafaţa pielii. Aceste metode durează una sau mai multe zile, de acea se
preferă metoda mecanică:
• Fixaţi o felie de ceapă crudă în jurul așchiei.
• Aplicaţi rășină de pin pe zona afectată.
• Înfășuraţi zona cu o frunză proaspătă de pătlagină.
• Daţi prin răzătoare o roșie sau miezul unei verze, maceraţi și aplicaţi o
cataplasmă pe zona cu așchia.
198
7.9.10. Entorsa și luxaţia
ENTORSA
Definţie
Entorsele sunt afecţiuni traumatice care duc la întinderea sau ruperea
ligamentelor, tendoanelor, capsulei articulare dintr-o articulaţie. Se menţine
contactul suprafeţelor osoase ale oaselor din articulaţie.
Primul ajutor
Folosiţi acronimul OGCS
O: Odihnă – imobilizarea articulaţiei respective;
G: Gheaţă (sau comprese cu apă rece) aplicată pe leziunea musculară sau
articulară timp de 15-20 de minute, apoi îndepărtarea ei pentru aceeași interval
de timp;
Atenţie! Nu aplicaţi niciodată gheaţă direct pe piele. Zona trebuie să amorţească
ușor și să se roșească, nu să albească – semn că circulaţia a fost grav redusă.
C: Compresia – cu bandaj elastic a articulaţiei respective.
S: Suspendarea – staţi culcat și ţineţi partea lezată suspendată deasupra nivelului
inimii.
7
LUXAŢIA
Viaţa în natură
Definiţie
Prin luxaţie se înţelege deplasarea din articulaţie a capului unui os, ca urmare
a unui traumatism.
Simptome
• durere la nivelul articulaţiei;
• blocarea și deformarea articulaţiei;
• poziţie anormală a membrului luxat.
Primul ajutor
• Respectaţi dictonul: „Pune atela și lasă oasele cum sunt”.
• Aplicaţi comprese reci pe zona din jurul dislocaţiei.
199
7.9.11. Insolaţia
Definiţie
Acţiunea prelungită a razelor solare asupra capului descoperit, fapt ce are
drept urmare o congestie a învelișurilor creierului.
Simptome
• durere de cap, ameţeală;
• pielea capului și a feţei este roșie, congestionată;
• uneori greţuri, vărsături;
• puls, respiraţie și temperatură crescute.
Primul ajutor
1. Transportul bolnavului la umbră sau într-o încăpere aerisită.
2. Așezarea bolnavului în poziţie culcată, cu capul mai sus decât restul corpului;
3. Se aplică comprese cu apă rece pe cap, frunte, faţă și piept;
4. Bolnavului i se vor da să bea, câte puţin și des, apă și sucuri răcoritoare nu
prea reci;
5. În caz de febră, se pot face împachetări cu un cearșaf ud, rece, pe tot
corpul.
7
7.9.12. Degerăturile
Viaţa în natură
Simptome
Etapa iniţială
• furnicături, amorţeală;
• pielea capătă o textură mai dură, însoţită de o culoare pătată galben cu alb
sau gri cu alb;
• senzaţie de usturime sau mâncărime.
Formele grave
- Zona afectată este rece și ţeapănă la atingere;
- De obicei, se umflă și capătă o nuanţă palidă, cenușie.
Primul ajutor
• Găsiţi un adăpost și puţină căldură.
• Apa caldă este cel mai bun remediu (T = 40-42oC). Puneţi extremitatea
degerată într-o baie de apă caldă sau aplicaţi comprese repetate cu apă caldă.
• După dezgheţare, ștergeţi cu blândeţe zona cu un prosop.
• Acoperiţi zona cu un tifon steril sau pânză curată de bumbac.
200
• Asiguraţi-vă că nu este niciun pericol de a îngheţa din nou.
• Nu se masează partea îngheţată, întrucât ţesuturile organice sunt foarte
fragile.
NU:
• Frecaţi o degerătură cu zăpadă – conform remediului popular. Apăsarea și
fricţiunea pot dăuna celulelor delicate – risc de infecţie.
• Dezgheţaţi o extremitate degerată cu căldură uscată (foc, sobă încinsă,
uscător cu aer cald) – risc de arsuri.
• Încălziţi o degerătură atunci când există pericolul ca respectiva parte a
corpului să îngheţe din nou – risc de leziuni mai grave.
• Se masează partea afectată.
7.9.13. Îndepărtarea corpilor străini sau insectelor din ureche și ochi

URECHE

1. Evaluaţi Ţineţi persoana liniștită și
situaţia. folosiţi o lanternă (sursă de
lumină) pentru a inspecta
urechea.
Întoarceţi capul persoanei, cu
7
2. Dacă este Nu se introduce Risc de creștere a
vorba de o urechea în sus, pentru a ulei dacă e dimensiunilor
Viaţa în natură
insectă, încercaţi determina insecta să iasă. vorba de un obiectului.
să o faceţi să iasă Întoarceţi urechea spre soare obiect.
afară de sau spre o sursă puternică de
bunăvoie. lumină (noaptea – o lanternă),
deoarece unele insecte sunt
atrase de lumină.
În ultimă instanţă, puteţi pune
câteva picături de ulei vegetal
călduţ, pentru a îneca insecta.
3. În caz că este Înclinaţi capul și încercaţi să-l

un obiect faceţi să iasă (obiectul) prin
scuturare.
4. În caz de Pentru extragere, folosiţi Nu se folosesc Acestea împing
cerumen pensa numai dacă persoana tampoane de ceara în interior.
(dop de ceara) poate sta calmă și liniștită. vată și nici alte
Irigaţi canalul cu apă caldă obiecte dure sau
sau câteva picături de apă ascuţite pentru
oxigenată. curăţarea
urechii.
201
OCHI

1. Depistaţi Se deschide ochiul cu grijă. Evitaţi apăsarea Se pot produce

corpul străin Puneţi persoana să privească la sau frecarea leziuni ireversibile.
(examinarea stânga și la dreapta, în sus și în globului ocular.
va fi făcută jos. Nu se folosește
de instructor). Dacă obiectul nu e vizibil imediat, penseta, nici alte
verificaţi sub pleoape, începând obiecte ascuţite.
cu cea de jos.
Apucaţi ușor de gene pleoapa
inferioară și puneţi persoana să
privească în sus, în timp ce trageţi
în jos de pleoapă.
Dacă nu aţi găsit obiectul, puneţi
persoana să privească în jos, în
timp ce examinaţi pleoapa
superioară. Încercaţi expunerea
feţei interne a pleoapei superioare
cu un beţișor (de chibrit, cu tam-
pon de vată) aplicat pe exteriorul
pleoapei, în timp ce apucaţi
7 genele de deasupra și le trageţi în
sus pentru a îndoi pleoapa peste
beţișor.
Viaţa în natură
2. Îndepărtarea Înlăturaţi obiectul de pe cornee Nu se folosește Firele detașate se

obiectului folosind un jet de apă curată șerveţelul sau pot desprinde și se
(cufundaţi faţa într-un vas cu apă, tamponul uscat pot lipi de ochi.
ţineţi ochiul deschis, mișcaţi capul de vată.
dintr-o parte în alta pentru a permite
apei să se prelingă pe cornee).
Menţinând ochiul deschis, înde-
părtaţi particula cu colţul umezit
al unei bucăţi de pânză curată sau
cu un tampon de vată umezit.
Dacă particula se află sub pleoapa
superioară, trageţi pleoapa în jos
peste cea inferioară (ţineţi-o așa o
secundă, apoi daţi-i drumul ușor.
Aceasta face adeseori ca lacrimile
să înlăture corpul străin din ochi).
3. Aplicaţi pe ochi o felie de castravete sau o cataplasmă de mere rase, împachetate într-o
pânză curată umezită, 15-20 de minute.
202
7.9.14. Transportul răniţilor
Tipul CUM se face? Indicaţia

de transport transportului
1. Transportul De preferinţă, victima va fi așezată pe spate (se Leziune a gâtului sau a
prin târâre poate transporta și pe abdomen). coloanei vertebrale.
Se apucă victima de umeri sau de îmbrăcăminte Persoana este prea grea
în dreptul umerilor, sprijinindu-i capul între braţele pentru a fi ridicată.
noastre.
Trageţi încet, mergând cu spatele. Corpul victimei
va fi tras în lungime, nu în lateral.
Dacă drumul de întoarcere este lung, așezaţi
victima pe o haină sau pătură și trageţi în acest fel.
2. Sprijinul la Îngenuncheaţi alături de persoana rănită, în poziţie Persoana rănită este

mers șezând. Treceţi braţul în jurul taliei rănitului. conștientă și nu a suferit
Puneţi braţul rănitului peste umeri și apucaţi-i un traumatism sever.
încheietura mâinii. Ajutaţi-l să se ridice în picioare
și sprijiniţi-l în timp ce merge.
3. Purtatul în Pieptul victimei va fi așezat pe spinarea ta. Adu-i Pentru o persoană

spinare de către braţele peste umerii tăi și apucă-i ambele ușoară care nu e grav
o singură încheieturi ale mâinilor. rănită.
persoană
7
4. Transportul Cei doi salvatori vor sta faţă în faţă, prinzându-și Persoana rănită e
pe „scăunel” încheieturile într-o împletire, pentru a forma un conștientă și capabilă
Viaţa în natură
„scăunel”. să coopereze.
Aplecaţi-vă mult, pentru a-i permite rănitului să Metoda e contraindicată
se așeze pe „scăunel”. în caz de leziune a
Rănitul va cuprinde cu braţele, gâtul celor doi gâtului sau a coloanei
salvatori. vertebrale.
5. Targa Improvizată dintr-o scândură, o jaluzea, tăblia unei

mese sau o altă suprafaţă rigidă.
203
Poziţionarea accidentatului pe targă
Traumatismul Poziţionarea pe targă

1. Fractură a coloanei vertebrale sau Culcat pe spate
a bazinului (decubit dorsal)
2. Accidentaţi conștienţi, fără semn Poziţie ridicată a capului
de șoc, cu fracturi ale craniului
3. Accidentaţi în stare de șoc prin Poziţie în decubit dorsal, cu
hemoragie membrele inferioare ridicate
4. Traumatisme toracice pulmonare Poziţie semișezândă
și insuficienţa cardiorespiratorie;
leziuni abdominale
5. Comă Decubit lateral
7.9.15. Febra
Ce este febra, prieten sau dușman? Referitor la ea, Hipocrate, părintele
7 medicinei, făcea următoarea afirmaţie: „Daţi-mi febra și voi vindeca toate bolile!”.
Febra este un mecanism de apărare, de vindecare, un semn binevenit al faptului
că sistemul imunitar își face datoria.
Viaţa în natură
Primul ajutor
1. Odihna – repausul la pat într-o cameră care să permită o bună circulaţie a
aerului.
2. Alimentaţia să fie ușoară (supă de legume, fructe proaspete).
3. Consumaţi lichide.
4. Răcoriţi corpul, atunci când este cazul, folosind comprese reci, umede,
aplicate pe gambe (zona dintre gleznă și genunchi) timp de 20 de minute –
tehnica se va folosi numai dacă picioarele persoanei sunt calde. Ca regulă
generală, apa rece nu trebuie aplicată pe părţi ale corpului care sunt deja
reci.
5. Aplicaţi comprese reci pe frunte.
204
7.9.16. Hemostaza provizorie
În funcţie de felul vasului, hemoragiile pot fi:
a. Arteriale – sunt cele mai periculoase, deoarece sângele se evacuează în
timp scurt în cantitate mare. Sângele ţâșnește din rană în jeturi întrerupte
și are culoarea roșie aprinsă;
b. Venoase: sângele iese în jet continuu și are culoare închisă;
c. Capilare: sângerare difuză, apar vânătăi (hematoame).
Hemostaza provizorie se realizează pe mai multe căi:

1. compresiune manuală sau digitală;
2. pansament compresiv;
3. flectarea puternică a extremităţii;
4. aplicarea garoului.
Compresiunea manuală
În funcţie de calibrul vasului și de profunzimea la care se află, apăsarea va fi
executată cu degetul mare, cu celelalte degete ale mâinii sau cu pumnul. Se
folosește în prima urgenţă, după ce s-au procurat materialele necesare pentru
realizarea hemostazei provizorii prin celelalte tehnici.
a. Când sângerarea se află la frunte:
- Compresiune pe artera temporală superficială, care trece imediat înaintea
7
urechii.
Viaţa în natură
b. Sângerări ale braţului sau antebraţului:
- Comprimarea arterei humerale – pe faţa internă a braţului.
c. Sângerări ale mâinii:
- Cu un deget se comprimă artera externă a plicii pumnului și cu un al doilea
deget se comprimă partea internă a aceleiași plici a pumnului.
d. Sângerări la nivelul coapsei:
- Compresiune pe faţa internă a coapsei, pe traiectul arterei femurale.
Flectarea puternică a extremităţii

a. Pentru hemostaza arterelor antebraţului, se așază un sul în plica cotului și se
flectează antebraţul pe braţ, fixându-se în această poziţie.
b. Pentru hemostaza arterei genunchiului (poplitee), se așază un sul în plica
genunchiului și se flectează gamba pe coapsă, fixându-se în această poziţie.
205
Aplicarea garoului
• Se indică în sângerări ale vaselor de calibru mare.
• Poate fi improvizat din: tuburi de cauciuc, bucăţi de pânză, batistă, sfoară. Se
poate aplica peste îmbrăcăminte și se va strânge până la dispariţia sângerării.
• Între garou și tegument, pe traiectul arterei, se va fixa un rulou de fașă sau
din alt material peste care se strânge garoul (astfel este evitată comprimarea
excesivă a ţesuturilor).
• Aplicarea garoului se face înaintea toaletei și pansării rănii. Dacă rana
continuă să sângereze, înseamnă că garoul nu a fost aplicat corect.
• Garoul se aplică întins bine, înconjurându-se membrul interesat de cel puţin
două ori, apoi capetele se înnoadă.
• Garoul va fi plasat deasupra rănii, când hemoragia provine dintr-o arteră
ruptă, și sub rană, când este secţionată o venă.
• Garoul nu va fi menţinut mai mult de o oră sau cel mult o oră și jumătate.
Pe un bilet se va nota: data și ora aplicării garoului. El se va prinde cu un
ac, de pansament sau de haina bolnavului, la vedere. Dacă bolnavul va fi
transportat la spital într-o oră (1 oră și jumătate), se va desface garoul la
interval de 15-20 de minute, comprimând rana cu comprese sterile apăsate
cu forţa. La reaplicare, garoul se va pune ceva mai sus.
7.9.17. Mușcătura de șarpe veninos

7 Șerpii veninoși au capul triunghiular, pupilele ca niște fante și colţi lungi, care
lasă împunsături distinctive în plaga mușcată, la capătul fiecărui șir de dinţi.
Viaţa în natură
Primul ajutor
1. Ţineţi victima cât mai liniștită posibil. Nu o lăsaţi să facă efort fizic și nici
măcar să meargă – decât dacă este absolut necesar.
2. Ţineţi victima calmă (nervozitatea și agitaţia emoţională pot accelera ritmul
inimii și pot crește fluxul sangvin).
3. Scoateţi obiectele de vestimentaţie strânse (cravată, curea etc.), deoarece
edemul se poate instala rapid.
4. Dacă este posibil și fără riscuri, extrageţi veninul (tehnica se recomandă în
cazuri extreme, când medicul este la distanţă de câteva ore): cu un cuţit sau
lamă se fac incizii mici, paralele, între semnele de colţi ale unei mușcături,
și se aspiră sângele.
5. Aplicaţi o bandă constrictoare când este necesar. O bandă constrictoare
este necesară atunci când nu se poate extrage veninul, mușcătura este la
braţ sau la picior, iar persoana trebuie să meargă cel puţin 30 de minute ca
să capete ajutor. Se aplică o bandă constrictoare (nu un garou!) deasupra
mușcăturii (5-15 cm deasupra), împotriva circulaţiei veninului. Ea trebuie
aplicată astfel încât să puteţi strecura un deget sub ea. Asiguraţi-vă că puteţi
206
simţi pulsul sub bandă. De asemenea, dezlegaţi-o la fiecare 3-5 minute,
timp de aproximativ 30 de secunde, până sosește medicul. Dacă edemul
trece de bandă, lăsaţi-o la locul ei și mai puneţi încă una deasupra. Când
sosește momentul să scoateţi o bandă constrictoare, desfaceţi-o încet.
6. Imobilizaţi cu atele o extremitate mușcată, apoi ţineţi-o mai jos de nivelul
inimii.
7. Nu permiteţi victimei să consume nici un aliment și nici să ia vreun
medicament, fie el și prescris (acestea pot interacţiona cu tratamentul de
urgenţă care va fi prescris).
8. Dacă mușcătura provine de la un șarpe neveninos, se tratează ca orice altă
mușcătură de animal; clătiţi-o cu apă și săpun, aplicaţi un bandaj și apelaţi
la medic.
7.9.18. Resuscitarea cardiorespiratorie

Resuscitarea cardio-pulmonară este combinarea ventilaţiei artificiale cu
compresiunile toracice, în cazul victimelor aflate în stop cardiorespirator. Raportul
ventilaţie, compresie va fi de 1:5.
În primul rând, va fi necesară evaluarea stării victimei. Dacă este conștientă și
poate răspunde la întrebările care îi sunt puse, va fi menţinută permanent sub
observaţie până la sosirea ambulanţei, care a fost chemată în prealabil.
Dacă victima este inconștientă, este posibil ca limba să-i cadă în spate, blocând
astfel căile aeriene superioare. De aceea, un prim pas va fi eliberarea căilor aeriene,
7
lucru ce se poate realiza făcând o hiperextensie a capului și ridicând bărbia, fapt
Viaţa în natură
ce va duce la ridicarea limbii. Gâtul va fi eliberat de
eventualele haine strânse. Orice obstrucţie din gură, cum
ar fi proteza ruptă, dantura ruptă, trebuie îndepărtată.
După eliberarea căilor respiratorii, următorul pas va fi
respiraţia. Există mai multe căi prin care se poate verifica
dacă victima respiră: ridicarea toracelui, ascultarea
respiraţiei, sesizarea pe obraz a respiraţiei prin aplecarea
asupra persoanei afectate. Dacă victima nu poate respira,
ventilaţia artificială este obligatorie. Pentru a o realiza,
va trebui să fie urmaţi următorii pași:
1. Îngenunchează lângă victimă.
2. Ţine-i capul în hiperextensie.
3. Pensează nasul cu degetul mare și cu cel arătător,
palma fiind pe frunte.
4. Inspiră adânc.
5. Așază-ţi gura pe gura victimei etanș și expiră în
victimă aerul inspirat. Ventilaţia artificială
207
Dacă, în momentul primei ventilaţii, va fi întâlnită o rezistenţă și aerul insuflat
nu intră în plămâni, capul va fi repoziţionat. Fiecare respiraţie trebuie să fie suficient
de puternică pentru ca toracele să se ridice, durata fiind de două secunde. După
efectuarea respiraţiei, toracele trebuie lăsat să-și revină după evacuarea automată
a aerului insuflat.
Oprirea respiraţiei este însoţită de oprirea
circulaţiei, astfel că victima va avea nevoie și de
compresii toracice, care pot asigura o circulaţie
artificială și o repunere în funcţiune a inimii, aflate
în „stop cardiac”.
Pentru compresiunile toracice, victima trebuie Compresii toracice
întinsă pe spate, pe o suprafaţă dură. Se fac
compresii ritmice ale toracelui. Astfel, sângele din cord este forţat să se pună în
circulaţie în organism.
Cel care acordă primul ajutor va îngenunchea
lângă victimă, va face două ventilaţii, după
care va căuta punctul de reper cu degetul
inelar, pornind din partea inferioară a
rebordului costal către apendicele xifoid
(locul de întâlnire a coastelor). Ajungând cu
7 degetul inelar la apendicele xifoid, degetul
mijlociu și cel arătător vor fi așezate lângă
el, după care va fi așezat și podul celeilalte
Viaţa în natură
Resuscitarea cardio-pulmonară mâini, acesta fiind locul în care trebuie făcute

compresiunile. Mâna cu care a fost reperat
apendicele xifoid va fi așezată peste mâna situată pe stern. Mâinile vor fi încleștate,
iar degetele mâinii care este în contact cu victima vor fi ridicate.
Cu coatele întinse, aplecate asupra victimei, pentru ca mâna să fie
perpendiculară pe ea, sternul va fi apăsat la o adâncime de 4-5 cm, numărând cu
voce tare: „1 și 2 și 3”.
Eficienţa resuscitării cardiorespiratorii

- apariţia pulsului la vasele mari (artera carotidă, artera femurală);
- recolorarea tegumentului.
De reţinut:
Instalarea respiraţiei poate să întârzie după ce inima își reia activitatea în urma
masajului cardiac extern. De aceea, respiraţia artificială trebuie continuată până ce
bolnavul poate respira singur în mod normal.
208
7.9.19. Respiraţie artificială
Vezi Resuscitarea cardiorespiratorie, cu deosebirea că, în loc de masaj cardiac
extern, se vor face 14-16 insuflări de aer/minut în plămânii victimei.
7.9.20. Imobilizarea oaselor și articulaţiilor în caz de fracturi

Materiale necesare
• un obiect rigid (scândură, coadă de mătură, o umbrelă, un ziar sau o revistă
făcută sul, crenguţe etc.);
• niște perniţe (improvizate dintr-o pernă, pătură, prosoape sau
îmbrăcăminte);
• frânghie (fâșii de pânză, sfori, cravate, centuri etc.).
Îndrumări privind aplicarea atelelor

• Imobilizaţi fractura în poziţia în care aţi găsit-o.
• Îngrijiţi totdeauna plăgile înainte de a aplica o atelă.
• Legaţi o atelă deasupra și dedesubtul unei plăgi, nu chiar pe ea.
• Atela trebuie să depășească articulaţia de deasupra și articulaţia de
dedesubtul fracturii.
• Perniţele se pun între obiectul rigid și piele.
• Nu legaţi o atelă atât de strâns încât să perturbe circulaţia.
7
Viaţa în natură
Atela pentru antebraţ/încheietura mâinii
• Așezaţi braţul rănit în unghi drept peste pieptul victimei, cu palma în
interior și degetul mare în sus.
• Puneţi câte o atelă de fiecare parte a antebraţului, de la cot până dincolo
de încheietura pumnului.
• Fixaţi-le de fiecare parte a fracturii.
• Braţul poate fi susţinut printr-o eșarfă.
Atela pentru braţ/claviculă/umăr

• Se așază o perniţă la subraţ.
• Se așază braţul rănit în unghi drept peste piept.
• Puneţi perniţe și o atelă în exteriorul braţului și fixaţi-le deasupra și
dedesubtul fracturii.
• Susţineţi braţul cu o eșarfă și o legătură toracică (legătura toracică se
realizează înfășurând o pânză îngustă în jurul pieptului, peste braţul rănit,
dar pe sub braţul nevătămat). Va fi legată pe partea exterioară a plăgii.
209
7.9.21. Primul ajutor în caz de înecare
Deoarece există un risc crescut de a produce leziuni, dacă nu sunteţi siguri cât
de gravă este situaţia, întrebaţi-l pe cel înecat cu un corp străin (mâncare sau
altceva) dacă are nevoie de ajutor. Dacă răspunde afirmativ sau dacă nu poate
răspunde verbal, aplicaţi manevra Heimlich.
Manevra Heimlich
Manevra Heimlich constă dintr-o serie de apăsări puternice în regiunea
epigastrului (deasupra ombilicului), care pot face ca un corp străin să sară din
trahee. Tehnica ridică diafragmul, ducând la o creștere a presiunii aerului în
interiorul cavităţii toracice. Iată care sunt pașii necesari în realizarea acesteia:
1. Așezaţi-vă în spatele persoanei înecate, care stă în picioare sau pe scaun.
2. Înconjuraţi-o cu ambele braţe puţin mai jos de coaste și deasupra ombilicului.
3. Strângeţi una dintre mâini în pumn și puneţi-o cu partea dinspre degetul
mare pe mijlocul abdomenului persoanei care s-a înecat. Mâna trebuie situată
între ombilic și capătul inferior al sternului.
4. Apucaţi încheietura mâinii strânse în pumn cu cealaltă.
5. Ţineţi coatele orientate spre exterior.
6. Apăsaţi brusc în sus în peretele abdominal al persoanei. Exercitaţi atâtea
7 apăsări câte sunt necesare pentru a degaja traheea.
Dacă te-ai înecat și ești singur, folosește-ţi proprii pumni pentru a efectua
manevra Heimlich.
Viaţa în natură
1. Apasă pumnul în abdomen și fă patru apăsări rapide în sus sau

2. Execută apăsările înclinându-te cu abdomenul peste spătarul unei scaun, o
balustradă sau peste altă margine dură și rigidă.
210
Anexa 1
1.1. Istoria creștinismului

1.1.1. Secolele I-III
1.1.2. Evul Mediu și Reformaţiunea
1.1.3. Secolele XVI- XVIII
1.2. Istoria adventă

1.2.1. Istoria adventă mondială
1.2.2. Istoria adventă în România
1.3. Istoria exploratorilor

1.4. Ghidul de citire a Bibliei
1.5. Reguli de politeţe
1.5.1. Salutul
1.5.2. Cum și cui ne adresăm
1.5.3. Telefonul
1.5.4. Jocul și comportamentul în excursii
1.5.5. Transportul în comun Anexa
1.5.6. Comportamentul în familie
1.5.7. Comportamentul în Biserică
1
1.5.8. Comportamentul la masă
1.5.9. Cum mergem pe stradă
1.5.10. Complimentele
1.5.11. Îmbrăcămintea
1.5.12. Cadourile și florile
1.5.13. Obiectele împrumutate
1.5.14. Prezentarea
1.5.15. Conversaţia
1.5.16. Corespondenţa
1.6. Organizarea vieţii personale

1.6.1. Organizarea timpului
1.6.2. Organizarea vacanţei
1.6.3. Organizarea răspunderilor personale
1.7. Plante medicinale
Afin (Vaccinium myrtillus)
Brustur (Arctium lappa)
Coada calului (Equisetum arvense)
Coada șoricelului (Achillea millefolium)
Gălbenele (Calendula officinalis)
Izmă bună(Mentha piperita)
Măceș (Rosa canina)
Mușeţel (Matricaria recutita)
Nuc (Juglans regia)
Păpădie (Taraxacum officinale)
Pătlagină (Plantago spp.)
Rostopască (Chelidonium majus)
Soc (Sambucus nigra)
Sunătoare (Hypericum perforatum)
Tei argintiu (Tilia tomentosa)
Urzica (Urtica dioica)
1.8. Arbuști
Afin (Vaccinium myrtillus)
Alun (Corylus avellana)
Anexa Cimișir (Buxus sempervirens)
1 Coacăz (Ribes sp.)
Corn (Cornus mas)
Forsiţia (Forsythia suspensa)
Ienupăr (Juniperus communis)
Jneapăn sau Jep (Pinus mugo)
Liliac (Syringa vulgaris)
Măceș (Rosa canina)
Mur (Rubus fruticosus)
Păducel (Crataegus monogyna)
Porumbar (Prunus spinosa)
Soc (Sambucus nigra)
Zmeur (Rubus idaeus)
1.9. Mamifere
Ariciul (Erinaceus europaeus romanicus)
Viezurele (Meles meles)
212
Căprioara (Capreolus capreolus)
Cârtiţa (Talpa europaea)
Iepurele de câmp (Lepus campesis)
Jderul (Martes foina)
Liliacul de seară (Nyctalus noctula)
Lupul (Canis lupus)
Mistreţul (Sus scrofa)
Pisica sălbatică (Felis silvestris)
Veveriţa (Sciurus vulgaris)
Vidra (Lutra lutra)
Vulpea (Vulpes vulpes)
1.10. Fenomene atmosferice naturale

1.10.1. Norii
1.10.2. Precipitaţiile
1.10.3. Vânturile
1.10.4. Descărcările electrice
1.11. Sistemul dimensional propriu

1.12. Focuri
1.13. Noduri Anexa
1.13.1. Nodul simplu
1.13.2. Nodul opt 1
1.13.3. Laţul șvab (de ancoră)
1.13.4. Nodul pescăresc
1.13.5. Nodul de scurtare a frânghiei
1.13.6. Nodul de siguranţă
1.13.7. Lanţul dublu bulin (lanţul dublu stabil)
1.13.8. Nodul alpin
1.14. Legături
1.14.1. Legarea a două lemne în X
1.14.2. Legarea a trei lemne pentru trepied
1.14.3. Legarea a două lemne în prelungire
1.15. Împletituri
1.15.1. Împletitura în patru pătrată
1.15.2. Inelul de cravată
213
1.16. Construcţii de campus
1.17. Semnale de fluier
1.18. Avalanșele
1.19. Animalele sălbatice
1. 20. Comunicare codificată
1.20.1. Sistemul de comunicare cu disc (codul disc)
1.20.2. Alfabetul Morse
1.20.3. Alfabetul Morse cu steagul
1.20.4. Alfabetul grecesc
1.20.5. Alfabetul fonetic internaţional
Anexa
1
214
Anexa 1
1.1. Istoria creștinismului
1.1.1. Secolele I—III
1. Distrugerea Ierusalimului
În ciuda persecuţiei, sub conducerea apostolilor, biserica creștină primară s-a
dezvoltat repede în Ierusalim. Credincioșii s-au împrăștiat în toată Iudeea și Samaria,
unde s-au întemeiat noi grupuri de creștini. În Antiohia, capitala provinciei Siria,
creștinii au predicat atât iudeilor, cât și neiudeilor. Biserica din Antiohia a trimis
primii misionari în Cipru și în zona Turciei de astăzi. Conciliul de la Ierusalim din
anul 49 d.Hr. a decis că și cei dintre neamuri puteau să devină creștini (Faptele Anexa
Apostolilor, cap. 15), ceea ce a reprezentat un moment crucial pentru biserica
primară. Cea de a doua călătorie a apostolului Pavel a avut drept scop răspândirea
1
mesajului Evangheliei în Europa.
Ierusalimul și toată Iudeea erau sub stăpânirea Imperiului Roman. Procuratorii
romani se purtau dur cu poporul evreu, iar guvernarea acestora în provinciile
evreiești a făcut ca nemulţumirea iudeilor să se intensifice. Deseori au avut loc
revolte, iar în timpul împăratului Nero (65-66 d.Hr.) a izbucnit în Palestina o
astfel de răscoală, cunoscută sub numele de „Marea revoltă evreiască”, ce s-a
desfășurat în perioada 66-73 d.Hr.
În anul 69 d.Hr., armata romană, condusă de împăratul Vespasian, începe să
cucerească cetate după cetate, până la porţile Ierusalimului, pe care îl împresoară,
dar, în mod neașteptat, se retrage. Această retragere providenţială a fost pentru
creștini semnul că e timpul să părăsească cetatea (Luca 21,20-21). Josephus Flavius
afirmă că aceștia s-au retras într-un oraș, Pella, la est de râul Iordan, la aproximativ
27 de kilometri sud de râul Galileea.
215
În anul 70 d.Hr., Ierusalimul este din nou atacat și rezistă unui asediu de cinci
luni, timp în care s-au dat lupte foarte grele. Locuitorii Ierusalimului au suferit de
foame, sete, boli și multe alte suferinţe, dar au decis să lupte până la moarte
pentru cetatea lor. Tragedia s-a sfârșit într-o zi de august din anul 70, când orașul
a fost cucerit și, odată cu distrugerea celei mai mari părţi a orașului, a fost ars și
dărâmat Templul, mândria naţiunii iudaice. Majoritatea iudeilor au pierit în război,
o parte au fost luaţi prizonieri, o altă parte au fost vânduţi ca sclavi și nu puţini
s-au sinucis. Istoricul evreu Josephus Flavius a menţionat în scrierile sale că peste
un milion de oameni au pierit în timpul și după asedierea orașului, iar 97 000 au
fost luaţi prizonieri.
După asediul Ierusalimului, evreii au continuat să trăiască în această zonă și li
Istoria creștinismului
s-a permis să practice religia lor. În secolul al II-lea d.Hr., împăratul Adrian a
început să reconstruiască Ierusalimul.
2. Împăraţii romani și persecuţiile contra creștinilor

Creștinii au suferit adesea persecuţii de-a lungul istoriei. Ele se pot referi la
arestări nejustificate, închisoare, bătăi, torturi sau execuţii. Se mai pot referi la
confiscarea sau distrugerea proprietăţilor sau incitarea la ură faţă de alţi
creștini.
Anexa Persecuţii afirmate în Noul Testament

1 Noul Testament ne dă un raport al faptului că, în biserica primară, creștinii au
suferit persecuţii din partea conducătorilor iudei ai acelor timpuri, chiar din timpul
în care a trăit Isus. De asemenea, ni se raportează începutul persecuţiilor de către
romani. Iuda Iscarioteanul a fost plătit de preoţi ca să-i conducă la Isus, când
acesta era singur și departe de mulţime (Luca 22,4-6). Isus a fost arestat și dus
înaintea guvernatorului roman, Pilat din Pont, unde a fost acuzat că se sustrăgea
de la legea romană. Deși Pilat nu L-a găsit vinovat pe Isus, evreii au strigat și l-au
convins pe acesta să-L execute.
Conform Noului Testament, persecuţiile suportate de urmașii lui Isus au
continuat și după moartea acestuia. Petru și Ioan au fost închiși de către
conducătorii evrei. De asemenea, se menţionează uciderea cu pietre a lui Ștefan,
care a fost și primul martir. Execuţia lui Ștefan a fost urmată de o persecuţie a
creștinilor (Fapte 8,1-3) condusă de Saul din Tars (Pavel), care i-a dus pe mulţi
creștini în închisoare.
216
Persecuţia primilor creștini de către romani
În acord cu Noul Testament, crucificarea lui Isus a fost autorizată de către
romani și executată de soldaţii romani. De asemenea, Pavel a fost adesea arestat
de către autorităţile romane și în final a fost omorât tot de către acestea. Creștinii
se închinau unui singur Dumnezeu, în vreme ce romanii aveau mai mulţi zei pe
care îi venerau, printre care și împăratul. Un alt motiv de persecuţie era faptul că
cele mai multe aspecte ale vieţii religioase, sociale și civile se legau de actele de
cult ale romanilor, la care creștinii nu puteau să participe.
Persecuţia primară din surse nebiblice

Prima persecuţie organizată a fost iniţiată de Nero în 64 d.Hr. Singura referinţă
legată de acest eveniment apare în scrierile istoricului Cornelius Tacitus. Textul se
referă la subiectul persecuţiilor împotriva creștinilor. În această perioadă au murit
Petru și Pavel.
Persecuţia a izbucnit din nou în anul 95 d.Hr., în timpul domniei lui Domiţian
(81-96 d.Hr.). Deși aceasta a fost îndreptată în mod special împotriva evreilor,
odată cu ei au suferit și creștinii, deoarece erau confundaţi cu aceștia. Punctul
comun pe care îl aveau era credinţa într-un singur Dumnezeu și păzirea aceleiași
zile de odihnă ca sărbătoare săptămânală. În această perioadă a fost exilat Ioan în
Insula Patmos. Cele mai aprigi persecuţii contra creștinilor s-au desfășurat în timpul
împăratului Diocleţian (284-305 d.Hr.) și a lui Galerius (305-311 d.Hr.), persecuţii
care s-au întensificat începând cu anul 303 d.Hr., când au fost emise primele edicte
împotriva creștinilor. Aceste decrete cuprindeau următoarele interdicţii: creștinii Anexa
să nu se mai întâlnească, bisericile să fie distruse, cei ce nu se leapădă de credinţă
să fie întemniţaţi, interzicerea citirii Scripturii și arderea ei în foc, obligaţia creștinilor 1
de a aduce jertfe pe altarele păgâne; în caz contrar pedeapsa era condamnarea la moarte.
Persecuţia a încetat în totalitate în anul 313, când, în viaţa creștinismului, se
deschide un capitol nou, prin intermediul împăratului Constantin cel Mare, care
a dat un edict de toleranţă religioasă, cunoscut sub numele de «Edictul de la Milan».
1.1.2. Evul Mediu și Reforma

Îngăduinţa pe care a manifestat-o împăratul Constantin cel Mare faţă de creștini
s-a dovedit a fi mai periculoasă decât persecuţia. În următorii ani, el a protejat și
a susţinut biserica, dând edicte prin care se înapoiau proprietăţile confiscate de
către stat; clerul era scutit de la servicii publice, ghicitul era interzis și Ziua Soarelui
(duminica) era declarată ca zi de odihnă și închinare. Schimbarea zilei de odihnă
s-a făcut treptat. La început, ambele zile erau păzite, apoi duminica a fost înălţată
din ce în ce mai mult, iar sâmbăta, ignorată.
217
A. Evul Mediu Întunecat (perioada anilor 590-1517)
Printr-o răstunare dramatică a situaţiei, Europa a intrat într-o epocă de întuneric.
Rezultatul unirii dintre biserică și stat a deschis calea numeroaselor erezii și a
încurajat reprimarea sângeroasă a celor care apărau adevărul. Biserica decăzută,
condusă de oameni care au uitat de umilinţa Domnului Isus, a început să capete o
structură ierarhică. Astfel, episcopul de Roma și-a impus în final autoritatea asupra
celorlalte biserici, asumându-și titlul de judecător suprem.
1. Inchiziţia
Termenul de inchiziţie provine din latinescul inquisitio, însemnând cercetare,
anchetă. Ea a reprezentat instanţa judecătorească instituită de Biserica Catolică
în scopul depistării și reprimării sângeroase a ereticilor. Ereziile (de la grecescul

haeresis, care înseamnă sectă, școală de credinţe) au fost o problemă a bisericii încă
de la început. Interogatoriile, persecuţiile, torturile și arderile pe rug erau doar
câteva din mijloacele de soluţionare a acestei probleme.
Existau mai multe etape prin care trecea ereticul înainte de a ajunge la pedeapsa
finală:
a. Perioada de iertare
Printr-o predică solemnă, toţi credincioșii erau somaţi, în Numele lui Dumnezeu,
să contribuie la reprimarea ereziei, iar ereticii să ceară iertare divină prin intermediul
călugărilor predicatori sau clericilor. Cei care se prezentau în termen de o lună în
faţa judecătorilor ca eretici primeau pedepse severe, dar niciodată închisoare sau
Anexa pedeapsa cu moartea.
1 b. Interogatoriul
La capătul lunii, ereticul, odată prins, era încarcerat și, ca acuzat, trebuia să
apară în faţa unui tribunal. Acolo, judecătorul îi cerea să jure pe Evanghelie, în
faţa a doi preoţi și a doi martori ai acuzării. După toate acestea, începea un lung
șir de întrebări, la care ereticul era obligat să răspundă, în caz contrar se trecea la
următoarea etapă.
c. Constrângerea și tortura
Biserica Catolică prefera să obţină de la inculpaţi mărturii ale vinovăţiei pentru
că acestea erau considerate superioare dovezilor. Dacă acuzatul se încăpăţâna să
nege, se trecea la procedee ca: privare de hrană și somn pe o perioadă lungă,
flagelare (bătăi ce provocau răni ușoare), spânzurare de mâini și de picioare,
tratament cu cărbuni încinși, proba apei, cizma spaniolă sau furcile.
d. Sentinţa și „sermogeneralis”
Sentinţa era pronunţată doar cu acordul episcopului de pe teritoriul respectiv,
în cadrul unei predici generale.
218
e. Sentinţele erau categorisite în trei tipuri:
– confiscarea averii;
– închisoarea;
– pedeapsa cu moartea (arderea pe rug).
De-a lungul timpului, au existat patru Inchiziţii: medievală, spaniolă, portugheză
și romană.
Inchiziţia medievală
Inchiziţia medievală, numită și „Inchiziţia episcopală”, a fost stabilită în 1184
printr-o bulă papală, o scrisoare către papă, numită „Ad abolendam”. Inchiziţia
era un răspuns la creșterea grupării catarice din sudul Franţei. Ea însă nu a fost
foarte eficientă din mai multe motive.
Inchiziţia papală din 1229 a fost un răspuns la eșecul Inchiziţiei episcopale.
Noua Inchiziţie a apelat la persoane profesioniste, pregătite special pentru această
slujbă și hotărâte de papă. Iniţial au fost aleși membri din Ordinul Dominican.
După secolul al XIII-lea, Inchiziţia s-a răspândit și spre nord, în Germania și
Scandinavia.
Inchiziţia spaniolă
Inchiziţia spaniolă a activat în Spania sub controlul monarhiei spaniole. A fost
rezultatul recuceririi Spaniei de la musulmani și politicii de convertire la creștinism
a evreilor. În secolul al XV-lea, Spania nu era un stat unitar, ci o confederaţie,
Anexa
fiecare cu o administraţie proprie, sub coroana familiilor de Aragon și Castilla,
conduse de Ferdinand și respectiv Isabella. Acest spaţiu era populat cu evrei, 1
musulmani și mauri. Ferdinand și Isabella l-au desemnat în 1481 pe Tomas de
Torquemada să-i investigheze și să-i pedesească pe acei convertiţi de formă, evrei
și musulmani, care pretindeau că sunt convertiţi la catolicism, dar care continuau
să practice religia lor în secret. Iniţial, se dorea ca Inchiziţia să aibă autoritate
doar asupra creștinilor, nu și a evreilor sau a musulmanilor, dar, din 1492, fiecare
evreu era fie botezat, fie eliminat. Pe neașteptate, la sfârșitul secolului al XV-lea,
sub domnia lui Ferdinand și a Isabellei de Castilla, Inchiziţia spaniolă devine
independentă de Roma. În încercările ei de a-i converti pe musulmani, pe evrei și
pe iluminiști, Inchiziţia spaniolă reprezintă un capitol negru din istoria acestei
instituţii. De asemenea, de aici a luat naștere și Inchiziţia mexicană, care a continuat
până când Mexicul a devenit independent. Mulţi istorici cred că Inchiziţia spaniolă
a avut și o motivaţie financiară.
Ferdinand a fost un politician abil și a dezvoltat legături apropiate cu Roma,
ca parte a manevrelor politice, dar nu a dorit ca papa să controleze Inchiziţia în
Spania. Nici Papa nu a dorit să existe Inchiziţie în Spania, de aceea ulterior a și
219
dezaprobat măsurile extreme luate de Ferdinand și s-a opus categoric ca acestea
să se împrăștie în regatul Aragon. În ciuda titlului său de „Cel mai catolic rege” și
a așteptărilor sale ca papa să fie de partea politicii sale, Ferdinand a continuat să
fie rezistent la influenţa papei în regatul său. El a decis să folosească tactici puternice
împotriva papei.
Tortura era adesea folosită pentru a obţine pocăinţa. Pedepsele erau executate
în public. Ereticii, care regretau cele spuse, erau arși după ce erau omorâţi prin
strangulare, iar cei care nu regretau erau arși de vii. Exista și cazul în care erau
condamnaţi în absenţa lor. Aceste pedepse erau desfășurate în ceremonii publice
care puteau dura o zi întreagă.
Inchiziţia romană
Papa Paul al III-lea a stabilit în 1542 o congregaţie permanentă condusă de
cardinali și alţi oficiali, a căror sarcină era să menţină și să lupte pentru integritatea
credinţei, dar și să examineze și să proscrie eventualele erori și false doctrine.
Această congregaţie servea ca o parte importantă a Contrareformei (mișcare iniţiată
în secolul XVI de Biserica Catolică împotriva reformaţilor și a reformei religioase).
Printre cei care au fost subiecţi ai Inchiziţiei romane se numără: Francesco Patrizzi,
Giordano Bruno, Tommaso Campanella și Galileo Galilei. Dintre aceștia, doar
Giordano Bruno a fost executat. Galileo Galilei a murit în casa arestului, iar
Campanella a petrecut mulţi ani în închisoare.
Chiar dacă activitatea Inchiziţiei a luat sfârșit în 1834, cuvântul inchiziţie a
Anexa rămas în vocabularul modern. Chiar și cei care nu au un interes faţă de istoria
1 europeană, asociază înţelesul acestui cuvânt cu ceva negativ. Din cauza imaginilor
negative care sunt asociate cu Inchiziţia, termenul este folosit ca peiorativ și este
adesea o expresie a ceva cu care nu ești de acord.
B. „Crucea împotriva semilunii” – Cruciadele

Cruciadele au fost campanii militare ale creștinismului catolic, al căror scop
principal a fost ocuparea unor teritorii din Palestina ce găzduiau lăcașuri de cult
biblice, teritorii care nu au aparţinut niciodată în trecut vreunei ţări europene. Au
existat o serie de factori care au contribuit la declanșarea lor: ideea de război sfânt
pusă în circulaţie de papalitate, dorinţa de îmbogăţire rapidă a aventurierilor
europeni, interese comerciale.
Ideea de cruciadă a fost lansată de Papa Urban al II-lea printr-o proclamaţie
citită la conciliul de la Clermont (1095), proclamaţie însoţită de numeroase privilegii
ce aveau să fie acordate cruciaţilor. Prima cruciadă (1096-1099) s-a desfășurat în
două etape: expediţia sărăcimii, condusă de Petre Pustnicul și Walter cel Sărac, și
expediţia cavalerilor, condusă de Geoffroy de Bouillon. Masele populare, în
220
dezordine și fără nici un plan, au ajuns primele la Constantinopol, dar au fost
masacrate sau făcute prizoniere și duse în robie. Cruciada cavalerilor a ajuns la
Constantinopol (1097), Niceea, apoi Antiohia și în cele din urmă, în 1099, au
capturat Ierusalimul. Odată cu recucerirea acestor locuri au fost organizate Ordinul
Ioaniţilor și Ordinul Templierilor, ordine militaro-călugărești, care aveau misiunea
de a asigura protecţie și ajutor pelerinilor.
Cruciada a II-a a fost condusă de regele Franţei, dar a fost un eșec ce a dat
putere sultanului Egiptului, Saladin, de a recuceri Ierusalimul în 1187.
A treia cruciadă (1190-1192), numită și „cruciada regilor”, a fost condusă de
regii Angliei și Franţei – Richard Inimă de Leu și Filip al II-lea August, precum și
împăratul Germaniei, Frederic I Barbarosa. După împrejurări nefericite, au apărut
neînţelegeri în tabăra cruciaţilor, iar conducătorii au fost obligaţi să abandoneze
cruciada.
În anul 1212 a avut loc cea mai nefericită cruciadă din istoria acestora, numită
și „cruciada copiilor”, în cadrul căreia copii din Franţa și Germania au plecat să
cucerească Ierusalimul, convinși fiind că Dumnezeu îi chema să facă acest lucru.
Se credea că puritatea lor ar constitui un avantaj. Mulţi au pierit pe drum, iar alţii
au fost luaţi prizonieri sau vânduţi ca sclavi.
Prin amploarea și implicaţiile lor sociale, economice, politice și religioase,
cruciadele au fost fenomenul major caracteristic istoriei Evului Mediu occidental,
între secolele XI-XIII. Nimic din ceea ce a însemnat istoria medievală apuseană în
această perioadă nu a fost străin de cruciade.
Anexa
C. Păzitorii adevărului 1
Valdenzii
În timpul acestei perioade a Evului Mediu, numită și „perioadă de întuneric
spiritual”, lumina nu s-a stins. Au existat comunităţi creștine care s-au luptat să
păstreze puritatea Evangheliei și ziua adevărată de închinare, Sabatul. Dintre toate
mișcările de reformă împotriva cărora Biserica Catolică a trebuit să lupte, aceea a
valdenzilor a fost cea mai puternică.
Urmând sfatul dat de Isus apostolilor, valdenzii au predicat în satele și
târgușoarele înconjurătoare, în ciuda primejdiilor. De obicei mergeau doi câte doi
sau chiar cu întreaga familie. Atunci când ajungeau într-un loc nou, se stabileau
pentru un timp acolo și încercau să-și facă prieteni pe care îi alegeau în funcţie de
ocupaţiile pe care le aveau. În felul acesta formau așa-numitele „asociaţii de
meseriași”. Ele nu atrăgeau nimănui atenţia și reprezentau cadrul ideal pentru
prezentarea Evangheliei. Cu timpul, aceste grupuri se formau în mici comunităţi.
Folosind această metodă, valdenzii au reușit să organizeze mici comunităţi, astfel
că în 1300 existau comunităţi valdenze în câteva orașe din Lombardia, dar și în
221
Germania, Bavaria, Boemia, Austria și dincolo de Dunăre, mergând până în Buda,
Ungaria și Transilvania.
Începând din 1022, de la Sinodul de la Orleans, a fost introdusă oficial pedeapsa
arderii pe rug a ereticilor. În primii 200 de ani, această pedeapsă a fost aplicată în
mod sporadic, dar, începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea, a fost
introdusă ca pedeapsă obișnuită pentru pierderea credinţei.
În noiembrie 1229 a fost instituit, la Sinodul de la Toulouse, oficiul Inchiziţiei,
de către Papa Grigore al IX-lea cu scopul de a-i îndrepta și judeca pe eretici.
Din cauza faptului că nu s-a bucurat de la început de acordul tuturor preoţilor
catolici, o bună perioadă a avut o activitate restrânsă. Începând cu secolul al XIV-lea,
Inchiziţia a intrat în posesia unei liste cu numele celor mai importanţi conducători,
la nivel european, ai mișcărilor de reformă (conducătorii catarilor, albigenzilor și

valdenzilor). Pentru această misiune au fost desemnaţi doi inchizitori deosebiţi:
Martin de Praga și Pietro Zwicker.
Ameninţaţi de persecuţie, și din dorinţa de a duce o viaţă normală, valdenzii
au căutat să locuiască în zone unde influenţa Inchiziţiei nu era așa de puternică.
Au ales să se refugieze în Alpi și în văile din imprejurimi. Există mărturii istorice,
care arată că în aceste locuri au existat întotdeana „valdenzi” și că au locuit aici
din primele secole ale creștinismului.
Adăpostite în spatele munţilor falnici, micile comunităţi de valdenzi au început
să se organizeze și să se dezvolte. Întreaga comunitate era alcătuită din fraţi, care
se considerau egali, conduși de un singur episcop – Isus Hristos. O parte dintre
Anexa valdenzi își dedicau întreaga viaţă predicării. Ei erau cei mai căutaţi de către
1 Inchiziţie, întrucât erau cei care învăţau poporul. Erau numiţi în piemonteză
„barba” sau „barbes”, cuvânt ce poate fi tradus prin „unchi”.
Inchizitorul Giovanni di Roma îi descrie astfel: „Predicatorii lor străbat ţara
nebăgaţi în seamă, ca simpli muncitori. Toţi au câte o activitate: unii sunt comercianţi,
alţii cizmari, tâmplari sau chiar medici”. Lucrarea medicală a fost una dintre cele
mai importante activităţi pe care le-au practicat misionarii valdenzi.
Caracteristica cea mai importantă a valdenzilor a fost spiritul lor misionar.
Pastori sau oameni simpli, toţi aveau un singur gând: să predice și altora Evanghelia.
Pentru aceasta au fost înfiinţate primele școli valdenze. Înfiinţarea școlilor valdenze
și traducerea Bibliei au fost cele mai mari și mai importante iniţiative ale mișcării
valdenze. Prin hotărârile Sinodului de la Toulouse (1229) și ale celui de la Beziers
(1246), precum și prin edictul împăratului Carol al IV-lea (1369), a fost interzisă
folosirea Scripturilor. Din aceste motive, manuscrise ale Scripturilor se găseau
greu și erau foarte scumpe. Chiar și copiile pe care le făceau valdenzii se găseau
greu. Condiţiile în care ei făceau aceste copii erau dintre cele mai dificile. Orice
fragment din Biblie trebuia ascuns foarte bine, fiindcă putea constitui un „corp
222
delict” atât de periculos, încât îi aducea purtătorului condamnarea la moarte. De
aceea, mulţi valdenzi preferau să le înveţe pe de rost, pentru că astfel puteau scăpa
cu viaţă. Adunările lor se desfășurau în locuri ascunse, care nu dădeau de bănuit.
Un șopron, o magazie de lemn, un pod pentru fân și locurile ascunse din păduri
erau mult mai sigure decât casele obișnuite. Participanţii își impuneau să păstreze
secretul asupra loculului unde se adunau, precum și cu privire la persoanele care
participau.
Sabatul zilei a șaptea nu le era străin valdenzilor și în mod special celor din
Lombardia. După ce a vizitat văile Alpilor, Ellen G. White afirmă că valdenzii „au
respins închinarea la chipuri, ca fiind idolatrie, și au păzit adevăratul Sabat”. Primii
valdenzi și-au păstrat identitatea și au păstrat sâmbăta ca zi de odihnă. Erasmus
de Rotterdam a arătat că, până la 1500, „acești boemi nu numai că păzeau ziua a
șaptea cu scrupulozitate, dar erau chiar numiţi sabatarieni”.
John Wycliffe (1324-1384) a fost un teolog englez și un reformator al Bisericii

Catolice în timpul secolului al XIV-lea. El a făcut o traducere engleză a Bibliei
într-o ediţie completă și este considerat precursor al mișcării de reformă protestantă.
A studiat la Oxford teologia, legea ecleziastică și filozofia. Scrierile sale arată
că era un bun cunoscător al legii romane și britanice și, de asemenea, al istoriei.
Semnificativ a fost interesul său faţă de studiul Bibliei, care s-a intensificat după
ce și-a luat licenţa în teologie. Între 1366-1372 și-a luat doctoratul în teologie.
Însă în istorie nu a rămas nici ca profesor și nici ca predicator, ci datorită implicării
lui în politica ecleziastică, în care s-a angajat pe la jumătatea anului 1370, când a Anexa
început și lucrarea sa de reformă.
În timp ce era capelan al regelui, a luat o atitudine îndrăzneaţă împotriva
1
plăţii tributului cerut de papă de la monarhul englez și a arătat că pretenţia papală
la autoritate peste conducătorii pământești era în contradicţie atât cu raţiunea,
cât și cu revelaţia.
În marea sa lucrare „Summa theologiae” a început să-și exprime ideile sale
teologice. Plecând de la Cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu după care ar trebui
să se conducă și papalitatea, a început să atace politica papei legată de anatemă și
indulgenţe. Wycliffe gândea că biserica ar trebui să fie săracă, precum în zilele
apostolilor.
Un alt rău împotriva căruia reformatorul a purtat un război lung și hotărât a
fost instituirea ordinului călugărilor cerșetori. Oamenii de cultură și evlavioși se
străduiseră zadarnic să aducă o schimbare în aceste ordine călugărești, dar Wycliffe
a lovit la rădăcina răului, declarând că însuși sistemul era fals și că trebuia desfiinţat.
Au luat naștere discuţii și întrebări. Wycliffe a început să scrie și să publice broșuri
împotriva călugărilor, căutând să atragă atenţia oamenilor către învăţăturile Bibliei
223
și către Autorul lor. Primii care s-au opus acestor idei au fost călugării, care aveau
posesiuni și care vedeau aceste teorii ca fiind periculoase.
Ca profesor de teologie la Oxford, Wycliffe predica Cuvântul lui Dumnezeu în
sălile universităţii. Dar cea mai mare lucrare a vieţii lui a fost traducerea Scripturilor
în limba engleză. Deși a fost greu încercat de boală, a reușit până la urmă să pună în
mâinile cetăţenilor lui cea mai puternică dintre toate armele împotriva Romei –
Biblia, mijlocul rânduit de cer pentru a elibera, a lumina și a evangheliza pe oameni.
Apariţia Scripturilor a adus consternare autorităţilor bisericii. La data aceea,
în Anglia nu exista nici o lege care să interzică Biblia. Învăţăturile predicate de
Wycliffe au continuat o vreme să se răspândească. Urmașii lui, cunoscuţi sub numele
de lolarzi și wyclifiţi, n-au străbătut numai Anglia, ci s-au împrăștiat și în alte ţări,
ducând cu ei cunoștinţa Evangheliei. Scrierile lui Wycliffe au fost acelea prin

care Jan Hus, din Boemia, a fost condus să renunţe la multe dintre rătăcirile
romanismului și să intre în lucrarea reformei.
Jan Hus (1369-1415), orfan de timpuriu prin moartea tatălui său, avea o origine
umilă. Mama lui socotea educaţia și temerea de Dumnezeu drept cele mai preţioase
comori și a căutat să-i asigure fiului ei această moștenire.
Hus a urmat Universitatea din Praga ca student bursier. Era un adept sincer al
Bisericii Catolice și un cercetător sârguincios al celor spirituale. A intrat în preoţie
și în scurtă vreme a devenit cunoscut, ajungând în curând să fie numit profesor și
ulterior rector al universităţii în care se instruise. În 1402 a fost numit predicator
Anexa la capela Betleem, unde se predica Scriptura în limba cehă.
1 Prin intermediul lui Ieronim din Praga, au pătruns în Boemia, în perioada
1401-1402, scrierile lui Wycliffe, care au avut un efect profund asupra lui Hus. Cu
toate că nu era pregătit să primească toate reformele susţinute de Wycliffe, a
văzut mai clar caracterul adevărat al papalităţii și, cu o putere tot mai mare, a
denunţat mândria, ambiţia și corupţia ierarhiei papale.
Hus era susţinut de curtea regală, dar veștile despre acţiunile din Praga au
ajuns la Roma, iar Hus a fost somat să se prezinte înaintea papei. La refuzul
acestuia, papa a pus orașul Praga sub interdicţie. Pentru a remedia relele care
tulburau Europa, a fost convocat un conciliu general la Constance, Elveţia, în
1414, la care a fost convocat și Jan Hus pentru a fi judecat cu privire la ideile pe
care le susţinea. A fost judecat, declarat eretic și în cele din urmă condamnat la
moarte prin ardere pe rug.
Hus a murit, dar biserica din Moravia (regiune istorică din estul Cehiei) a devenit
cea mai puternică și a avut cea mai bună activitate misionară din istoria bisericii
creștine.
224
1.1.3. Secolele XVI-XVIII
Martin Luther (1483-1546). Între anii 1517 și 1521, acţiunile lui Martin Luther,
profesor la Universitatea din Wittenberg, au zguduit temeliile Bisericii Catolice.
Începând cu 1511, Biblia a devenit principala sa preocupare. Călugăr fiind, el era
obligat să urmeze directivele superiorilor săi. Luther era un intelectual și avea o
remarcabilă forţă interioară, care l-a împiedicat să-și găsească ușor liniștea. A devenit
călugăr la vârsta de 21 de ani, ca o îndeplinire a promisiunii făcute Sfintei Ana,
care, considera el, îl păzise de trăsnete în timpul unei furtuni.
În ajunul „Zilei Tuturor Sfinţilor” – 31 octombrie 1517, Martin Luther a afișat
pe ușa principalei biserici din Wittenberg, capitala Saxoniei, cele „Nouăzeci și
cinci de teze”, un protest împotriva vânzării de indulgenţe. Indulgenţele reprezentau
pentru Luther o problemă foarte importantă. El vedea că oamenii continuau să
păcătuiască pentru că se credeau iertaţi de pedeapsă din momentul în care cumpărau
indulgenţe pentru iertarea tuturor păcatelor trecute sau viitoare. Problema a apărut
în prim plan ca urmare a activităţii călugărului dominican Johan Tetzel, care
comercializa indulgenţe lângă Wittenberg. El vindea cele mai „puternice”
indulgenţe oferite vreodată. Acestea nu numai că asigurau iertarea tuturor păcatelor
cumpărătorului, dar puteau să asigure eliberarea din purgatoriu a sufletului unui
prieten sau al unei rude moarte. „Îndată ce moneda va zornăi în cutie, sufletul din
purgatoriu va fugi.”
Luther dorea ca prin acest gest să-l convingă pe arhiepiscopul de Mainz să renunţe Anexa
la vânzarea indulgenţelor. În perioada următoare, Luther și Biserica Catolică s-au
aflat într-o permanentă dispută. El va proclama principiile biblice, iar biserica va 1
emite bule de excomunicare pe numele lui și-i va condamna scrierile. Luther a fost
sprijinit de un bun prieten al lui, Melanchton, care i-a și redactat primul tratat
teologic major al reformei, „Loci comunes”. O discuţie formală de tip academic a
fost organizată la Leipzig, în iulie 1519. În urma acesteia, Papa Leon al X-lea a
considerat că Luther era un extremist și că toată forţa autorităţii bisericii trebuie
folosită împotriva sa. Acest lucru se va concretiza în trimiterea unui document legal
– o bulă emisă în iunie 1520 –, prin care Luther era informat că a fost excomunicat.
În aprilie 1521, la Worms, a avut loc un proces, în urma căruia Luther a fost
găsit vinovat de erezie. Luther a fost unul dintre marii oameni ai Reformei. El a
contribuit la înaintarea ei în Germania și în ţările scandinave, a scris numeroase
cărţi, a dezvoltat un sistem de conducere a bisericii, a tradus Biblia în limba germană,
a compus numeroase imnuri și a înfiinţat un sistem de educaţie elementară în
Germania.
225
Reforma religioasă s-a răspândit și în Ţările de Jos și în Scandinavia. Dumnezeu
a ales oameni deosebiţi care să preia ideile Reformei și să le ducă poporului.
În Olanda a fost Menno Simons, fost preot catolic, care s-a convertit la
luteranism și a lucrat cu succes la înaintarea Evangheliei.
Tausen a fost reformatorul Danemarcei. Fost călugăr, a fost trimis la studii în
Germania, unde a îmbrăţișat ideile Reformei. După întoarcerea în Danemarca, s-a
acordat în mod providenţial libertate predicării și lucrarea sa a înaintat cu succes.
În Suedia, Dumnezeu a lucrat prin Olaf și Laurentius Petri, doi fraţi care au
studiat la Wittenberg. Având sprijinul regelui, ei au lucrat cu mult curaj și
perseverenţă. În final, au fost chemaţi să apere credinţa în faţa monarhului și a
conducătorilor Suediei. Astfel, regele Suediei a primit credinţa protestantă și
adunarea naţională s-a declarat în favoarea ei. Suedia a devenit una dintre
fortăreţele protestantismului.
În Franţa, deși lucrarea de reformă a avut un început promiţător, s-a lovit de
opoziţia înverșunată a regelui Henric al II-lea. Reforma franceză l-a avut ca lider
pe Jean Calvin. La moartea lui Henric al II-lea, protestanţi se găseau aproape în
toate provinciile franceze. Rezistenţa împotriva Reformei nu a venit din partea
clerului. Oamenii din sate și orașe erau împotriva pastorilor de la Geneva. Motivele
acestei atitudini par să-și aibă originea în intransigenţa calvinistă, suprimarea
absolută a cultului fecioarei Maria și al sfinţilor, de care poporul era profund
legat. După mai multe încercări nereușite de a evangheliza Franţa, Calvin se
stabilește la Geneva, unde reușește să întemeieze o republică protestantă. Geneva
Anexa a devenit un izvor de lumină pentru toată Europa prin școala care a fost întemeiată
1 de Jean Calvin. În același timp, acolo a fost un loc de refugiu pentru mulţi
persecutaţi.
Reforma a fost mijlocul lui Dumnezeu de a readuce adevărul în inima oamenilor.
Dar lucrarea începută cu atâtea sacrificii și eforturi nu a fost continuată de urmașii
reformatorilor. S-au întemeiat biserici naţionale care au stopat procesul de
continuare a Reformei și chiar i-au persecutat pe noii reformatori.
Un capitol aparte îl constituie istoria religioasă a Americii. Statul american s-a
constituit de către mulţi dintre cei care au fost persecutaţi în Europa pentru credinţa
lor. După revocarea edictului de la Nantes1, în 1685, de către regele Ludovic al
XIV-lea, o mare parte a emigraţiei protestante se îndreaptă spre America. Această
emigrare are un caracter specific, care va lăsa urme adânci în mentalitatea
americană, pentru că ei au pus pe primul loc libertatea de a crede în cultul lor și
1
Edictul de la Nantes, lege promulgată la 13 aprilie 1598 de regele Henric al IV-lea al
Franţei, care acorda supușilor protestanţi o mai largă libertate religioasă, precum și drepturi
civile complete.
226
de a-l practica. Au pus la baza constituţiei americane principiile Bibliei, întemeind
un stat a cărui bunăstare și progres s-au datorat în bună parte libertăţii de conștiinţă
și promovării unor principii sănătoase.
O nouă manifestare de redeșteptare religioasă a avut loc odată cu manifestarea
unor fenomene supranaturale profetizate în Biblie cu mult timp în urmă:
cutremurul de la Lisabona (cel mai mare cutremur din istorie) din 1755, întunecarea
soarelui și ploaia de stele din 19 mai 1780. Acestea au atras atenţia în mod deosebit
că se apropia revenirea Domnului și au stimulat cercetarea cu privire la evenimentele
sfârșitului.
Anexa
1
227
Anexa 1
1.2. Istoria adventă
1.2.1. Istoria adventă mondială

Istoria adventă
Apariţia mișcării advente și întreaga istorie a Bisericii Adventiștilor de Ziua a

Șaptea, precum și a lumii, în general, trebuie privită în perspectiva „marii lupte”
dintre forţele binelui și ale răului, luptă începută în ceruri și care se va încheia
odată cu istoria lumii noastre răzvrătite.
Istoria adventă, deși presărată cu momente de încercare, este istoria unui popor
care, luminat de „fericita speranţă”, este condus cu grijă părintească de Dumnezeul
iubirii spre o înţelegere, trăire și vestire tot mai depline a principiilor Cuvântului
Anexa „care este viu și care rămâne în veac”.
1 Personalitatea proeminentă a mișcării advente a fost William Miller. S-a născut
la Pittsfield în februarie 1728. Din copilărie a demonstrat că are o capacitate
intelectuală și un dinamism deosebit. A devenit un om robust, de un caracter
moral ireproșabil și, în școala de district unde a urmat cursurile, se dovedea uneori
chiar mai capabil decât profesorii lui. Noaptea obișnuia să citească din cărţile
împrumutate, la lumina așchiilor făcute din butuci de lemne uscate, ferindu-se să
nu fie văzut. Printre altele, a citit și scrierile lui Voltaire, Hume, T. Paine etc.,
devenind în cele din urmă deist.
În 1810, în timpul unui război, este încadrat în armată, unde ajunge căpitan.
Deși fusese necredincios, întâmplările războiului l-au determinat să creadă în
existenţa lui Dumnezeu și să simtă nevoia unui Mântuitor. În acel moment, el
declară: „În comparaţie cu ce vedeam, deodată caracterul Mântuitorului m-a
impresionat în mod deosebit. El era o fiinţă atât de bună și plină de milă, gata să
ispășească plata pentru păcatele noastre … Am fost constrâns să recunosc faptul
că Scripturile trebuie să Îl reprezinte pe Dumnezeu. În felul acesta, ele au devenit
desfătarea mea, iar Isus, Prietenul meu veșnic … Am descoperit că jumătate din
228
conţinutul ei nu s-a spus niciodată și mă întrebam de ce n-am văzut oare frumuseţea
ei înainte.”
Astfel, el s-a convertit și a început să studieze Biblia verset cu verset. Niciodată
nu a căutat să descopere timpul venirii Mântuitorului, dar dovada l-a izbit cu
atâta putere, încât n-a putut să reziste convingerilor lui. Mai întâi, el a scris despre
cele studiate în reviste și broșuri, apoi a început să le predice. Miller scria că în
aproape toate denominaţiunile i s-au deschis ușile pentru a proclama solia celei de a
doua veniri a lui Hristos. În fiecare loc unde mergea, unii acceptau această credinţă
despre revenirea lui Hristos, iar alţii, dimpotrivă, îl respingeau și-și băteau joc.
Prin studiul amănunţit al Bibliei, Miller a ajuns la concluzia că revenirea lui
Hristos va avea loc mai întâi în 21 martie 1844, iar apoi a schimbat data spunând că
ea va avea loc în toamna aceluiași an. Afirmaţia lui se baza pe profeţia celor 2 300
de seri și dimineţi, care se împlinea atunci. Mulţi credincioși au lăsat pământurile
nelucrate, alţii au lăsat recoltele nestrânse, așteptând să vină Hristos. Ziua aceea
Istoria adventă
a venit, noaptea a trecut și a lăsat grupa de credincioși dezamăgită. Dezamăgirea
a fost o lovitură puternică pentru mișcarea adventă, care s-a împărţit în mai multe
ramuri, trecând printr-o perioadă de confuzie. Apreciind însă rezultatele acestei
solii și redeșteptarea pe care a produs-o, ea a fost un pas important în planul lui
Dumnezeu de a-și forma un popor care să descopere și să propovăduiască adevărul
deplin.
O mică grupă de credincioși a continuat să studieze Biblia. Ei au găsit explicaţia
marii dezamăgiri și, prin multă rugăciune și studiu, au pus bazele Bisericii Adventiste
Anexa
de Ziua a Șaptea. Printre pionierii acestei biserici se remarcă și Ellen G. White.
S-a născut la data de 26 noiembrie 1827, în Gorham (SUA), în familia Harmon, o 1
familie modestă. La vârsta de 9 ani a avut un accident, când, din răzbunare, o
colegă a lovit-o cu o piatră în faţă. Și-a pierdut cunoștinţa temporar și a rămas cu
urmări pentru toată viaţa. Din cauza acestui accident, nu a mai putut să-și
continue școala și educaţia. Este botezată la vârsta de 12 ani în cadrul Bisericii
Metodiste. În anul 1844, trece prin aceleași momente de dezamăgire ca și ceilalţi
adventiști.
În decembrie 1844, are prima viziune, când îi este înfăţișat drumul credincioșilor
adventiști către împărăţia lui Dumnezeu. Poporul advent călătorea pe o potecă
îngustă, care urca spre ceruri și se pierdea mult deasupra pământului, spre cetatea
lui Dumnezeu. Mulţi dintre cei care mergeau pe această cărare purtau în spatele
lor poveri mari pe drumul cel greu, dar pe măsură ce înaintau, lăsau în urma lor
tot ce le era povară. Alţii se întorceau. În fruntea lor era Hristos, care îi încuraja,
îi ajuta și îi conducea.
A fost prima viziune din sutele de comunicări supranaturale ce au urmat. După
o săptămână de la prima viziune, a devenit încredinţată că trebuie să comunice
229
cele aflate și celorlalţi adventiști; a ezitat însă un timp să facă acest lucru din
diferite motive: de sănătate, timiditate, lipsă de ajutor sau teamă de ridiculizare.
Cu toate acestea, s-a supus în cele din urmă voinţei lui Dumnezeu.
Ea niciodată nu și-a asumat titlul de profet și niciodată nu a încercat să sugereze
că scrierile ei au scopul de a da la o parte autoritatea Bibliei. A încurajat
permanent studiul Bibliei, susţinând și încurajând principiul protestant „Sola
Scriptura”. Despre mărturiile sale a afirmat că sunt o lumină mai mică ce dorește
să îndrepte spre lumina cea mare, Scriptura. În mod incontestabil însă, scrierile și
soliile ei au fost primite prin inspiraţie divină, în armonie cu Biblia. A scris zeci de
mii de pagini, a predicat foarte mult, a călătorit foarte mult, a primit numeroase
viziuni. În anul 1846 se căsătorește cu James White. Moare în 1915, la vârsta de
88 de ani.
Dintre pionierii Bisericii Adventiste ar mai trebui menţionaţi și următorii:
James White (1821-1881) intră la 15 ani în „Christian Conection” și este omul
Istoria adventă
care a aspirat la o educaţie înaltă în ciuda lipsei mijloacelor necesare. Tenace din
fire, ajunge învăţător. Auzind ideile lui Miller, renunţă la ceea ce credea el până
atunci și se unește cu Mișcarea Adventă din 1842. Anul 1844 a fost anul dezamăgirii
pentru toţi cei care așteptau ca Domnul Isus să se întoarcă pe nori. James White
trece peste dezamăgire, studiază și predică mai departe adevărurile millerite, Sabatul
și doctrina despre Sanctuar. În 1846 se căsătorește cu Ellen Harmon, formând
împreună o familie devotată lui Dumnezeu și lucrării de predicare. James White a
jucat un rol important în formarea doctrinei adventiste. A fost al doilea președinte
Anexa
al Conferinţei Generale (1865-1867) și a fost reales de 8 ori.
1 Joseph Bates (1792-1872) s-a născut la New Bedford, Massachusetts. La 15 ani,
este băiat de serviciu pe un vas care ajunge să fie capturat de danezi. Evadează,
este recapturat și înrolat cu forţa în armata de marină a regelui englez George
al III-lea. Anii 1812-1814 îi petrece ca prizonier de război, după care este eliberat.
Se căsătorește cu Prudence Nye și adoptă un stil de viaţă cumpătat. În 1820 devine
căpitan de vas, dar după nici 8 ani renunţă la mare în favoarea Mișcării Millerite,
cu care se unește în 1839. Predică în diferite locuri adevărurile millerite, ceea ce îi
aduce și persecuţii, însă Dumnezeu îl scapă din multe primejdii. Află adevărul
despre Sabat de la Preble și Wheeler, pe care apoi îl predică și altora. Este adeptul
unei vieţi cumpătate și al mișcării de eliberare a sclavilor.
John Nevins Andrews (1829-1883) este născut la Paris și este cunoscut ca un
tânăr talentat, cunoscător de multe limbi străine, cu o memorie neobișnuită și
doritor să studieze dreptul și politica. Primește adevărul despre Sabat împreună cu
părinţii săi la 17 ani de la Marian Stowel, cea care stătea în gazdă la familia Andrews.
La 21 de ani începe să predice și să scrie, cartea pe care a scris-o despre Sabat
și schimbarea acestuia făcându-l cunoscut. Din 1850 lucrează cu James White la
230
editură, unde a scris multe articole despre adevărurile biblice. În 1867-1869, este
ales președinte al Conferinţei Generale. John Andrews este primul misionar trimis
de Biserica A.Z.Ș. în Europa. Moare de tuberculoză în 1883.
John N. Laugborough (1832-1924), de meserie zugrav, era cunoscut ca fiind o
fire veselă și agreabilă. Primește doctrina despre Sabat în 1852, ascultându-l pe
James White predicând la o adunare. Împreună cu Hiram Edson, predică în New
York, Pennsylvania, Michigan, California și Anglia, trecând prin multe greutăţi,
lipsuri și împotriviri. Zugravul de altă dată devine primul istorician al bisericii,
reprezentant de seamă al ei. Este ales de mai multe ori ca președinte de conferinţă.
Uriah Smith (1832-1903) s-a născut în West Wilton și este cunoscut ca un om
practic (și-a confecţionat singur o proteză pentru piciorul său amputat, la 14 ani).
Aude despre Sabat în 1852 și, după două săptămâni de frământări și lupte
sufletești, îl acceptă și îl păzește. În mai 1853 ajunge la „Review”, unde, împreună
cu sora lui, Annie, scrie articole, broșuri și cărţi pe care le publică. Timp de peste
Istoria adventă
50 de ani rămâne redactor al revistei „Review and Herald”, apoi predă în școlile
adventiste doctrinele bisericii. A fost ales ca secretar al Conferinţei Generale.
Joseph Waggoner (1828-1889) era redactor și publicist al unui ziar politic din
Wisconsin când a auzit despre niște prelegeri despre a treia solie îngerească, Sabat
și Statele Unite în profeţie. La un an de la auzirea soliei, o primește și devine
redactor la „Semnele Timpului”, revistă în care scrie și publică articole despre
doctrină, reforma sanitară și mântuire. În 1889, moare în Elveţia, la Basel, după o
perioadă de lucru în Europa.
Stephen Haskell (1833-1923) aude la 19 ani despre a doua venire și începe să Anexa
predice și el, întreţinându-se din vânzarea săpunului făcut de el. În 1853, William
Laxby și Joseph Bates îi prezintă lui S. Haskell Sabatul și toate doctrinele
1
adventiștilor sabatarieni. El este cel care a încurajat și susţinut instituţiile de educaţie,
de sănătate și de editură. De asemenea, este întemeietorul societăţii misionare,
deschizător de misiuni în India, China și misionar în Australia, Africa de Sud și
Anglia.
Începutul lucrării de tineret și juniori

Lucrarea cu tinerii a început în anul 1879, în orașul Hazelton, Michigan, din
iniţiativa unui „explorator” de 14 ani, pe nume Luther Warren, și a unui
„companion” de 17 ani, pe nume Harry Fenner. Ei au simţit nevoia unor întâlniri
în afara Școlii de Sabat, întâlniri în care să se roage, să cânte împreună și să vină în
ajutorul prietenilor care nu știu prea multe despre Isus. Curând li s-au alăturat
mulţi alţi tineri, gata să răspândească literatură, să-i ajute pe cei în nevoi și să-și
dezvolte darurile cu care i-a înzestrat Dumnezeu. Și cum ceva bun tinde să se
231
repete, urmând exemplul lor, s-a format un alt grup de tineri în Adelaide, Austra-
lia, care studiau Biblia, cântau, se rugau și aveau ca deviză: „Fă ceva în fiecare zi
pentru cineva”.
În 1907, în Europa (Gland, Elveţia), s-a organizat Departamentul Tineretului
condus cu competenţă de M. E. Kern. La Convenţia Tineretului de la muntele
Vermon, Ohio (1908), s-au stabilit ţintele Programului de Tineret:
1. o adâncă viaţă devoţională;
2. eforturi misionare;
3. activităţi de educaţie.
Ceea ce este foarte important este faptul că programul a fost adoptat și de
juniori.
Proiecte ca „Straja Dimineţii” (calendarul cu texte biblice) din 1908 și „Biblia
la rând” din 1925 au fost promovate de juniori și tineri.
Începând cu 1920, în cadrul programelor de tineret și juniori au fost incluse o
Istoria adventă
serie de activităţi sociale și recreative.
Date cronologice
1831 – Începutul predicării lui William Miller.
1840 – Publicarea revistei Semnele Timpului (The Signs of the Time).
1842 – James White începe să predice în spirit advent.
1844 – Se formează primul grup de adventiști care păzesc Sabatul biblic.
Anexa 1845 – Ellen Harmon White prezintă prima sa viziune.
1 1852 – Apare primul număr al revistei „The Youth’s Instructor” (revistă pentru
tineret).
1853 – Se organizează prima Școală de Sabat.
1860 – Adoptarea numelui de „Adventiști de Ziua a Șaptea”.
1863 – Organizarea Conferinţei Generale cu 20 de delegaţii din șase Conferinţe.
1865 – Prima publicaţie despre sănătate „How to Live”.
1879 – Prima societate a tinerilor din Hazelton, Michigan.
1881 – Moartea lui James White.
– Începe lucrarea de colportaj.
1887 – Primul misionar în Africa.
1888 – Conferinţa de la Mineapolis a accentuat în mod deosebit importanţa
neprihănirii prin credinţă.
1915 – Moartea lui Ellen G. White.
232
1.2.2. Istoria adventă în România
În Transilvania secolului XVI este semnalată prezenţa Mișcării Sabatariene.
Aceasta nu poate fi socotită ca o precursoare a Bisericii Advente, dar este un
semnal care o anunţă.
Primul care aduce solia adventă pe plaiurile și câmpiile ţării românești este
pastorul de origine poloneză Michail Czehowski, care, în anul 1870, predică în
orașul Pitești. În urma prezentărilor sale, primește solia o familie pe nume Aslan.
Inginerul Toma Aslan împreună cu fratele lui și apoi un alt inginer, Lucian de
Frata, sunt primii care primesc solia îngerului al treilea. Merită menţionat faptul
că solia adventă n-a pătruns în România prin oameni analfabeţi și needucaţi, ci
prin intelectuali de talie.
O altă regiune în care învăţătura biblică adventistă a ajuns a fost Dobrogea. Un
Istoria adventă
grup de coloniști germani, expulzaţi de regimul ţarist din Rusia, s-a stabilit aici, la
Sarighiol și Viile Noi, formând un nucleu puternic.
O a treia zonă a fost Transilvania. Același fost preot catolic Czehowski, ţine în
1869 un ciclu de conferinţe religioase într-o serie de așezări ca: Turda, Cojocna,
Cluj, Sibiu, Bistriţa etc.
Iar când, în 1890, pastorul Conradi face o vizită la Cluj și predică Evanghelia,
câteva persoane primesc credinţa adventă. Treptat apar alte grupe de credincioși
în diferitele părţi ale ţării. Până în anul 1900 se poate vorbi de perioada de început
a Bisericii Adventiste din România. Anexa
Anul 1890 și perioada următoare constituie un moment de dezvoltare și
organizare a bisericii. Astfel, în anul 1904, se organizează prima grupă de credincioși
1
adventiști din București sub conducerea pastorului J. F. Ghinter.
În anul 1906, primește credinţa adventă Petre P. Paulini, student la medicină,
care avea să joace un rol important în biserica din România. În 1907 se alătură
bisericii Ștefan Demetrescu și Petre P. Păunescu, care au jucat un rol important în
dezvoltarea bisericii. Tot 1907 este anul în care este atestată pentru prima dată
mișcarea de tineret. În urma unei întâlniri a misiunii pentru Balcani și Austro-
Ungaria, organizată la Brașov, se ia hotărârea ca „tinerii și copiii să înveţe adevărul
prezent prin hotărâri speciale”. Doi ani mai târziu, ia fiinţă în Transilvania prima
organizaţie de tineret din România, în cadrul căreia se dezvoltă programe speciale
de tineret, ocazii de instruire și se organizează întâlniri care le oferă tinerilor
posibilitatea de a discuta probleme specifice vârstei.
În anul 1914, numărul membrilor bisericii din toată ţara se ridica la 624, iar
peste doi ani, la 824. După toate evaluările făcute, se pare că Primul Război
Mondial a favorizat creșterea Bisericii Adventiste, prin mărturia dată de membri
233
colegilor lor de arme, astfel încât în anul 1920 se organizează Uniunea Română a
A.Z.Ș. cu 99 de biserici locale și 2 540 de membri. Primul președinte de Uniune
Română a fost Petre P. Paulini, iar sediul Uniunii a fost stabilit în str. Labirint
116. Aceasta a hotărât înfiinţarea unui Institut biblic pentru pregătirea pastorilor,
care și-a deschis porţile în anul 1923 la Focșani. Încep să se dezvolte Sistemul de
Colportaj și Serviciul Social Tabita, în cadrul cărora tinerii sunt implicaţi în număr
mare. În urma succesului deosebit al acţiunii Ziua Mare a Colportajului, din 27 mai
1922, se înfiinţează Departamentul Misionarii Voluntari. Scopul lui era „de a-i
ajuta pe tineri”, de „a-i salva”, apoi „de a-i înrola” în acea ramură a lucrării în
care-și pot dezvolta talentele. Întâlnirile aveau loc de obicei în Sabat, când se
studiau metode de lucru cu oamenii și se rugau. În revista bisericii apărea lunar un
ghid pentru desfășurarea orei tinerilor. La începutul anului 1931, în Uniunea
Română, erau 166 Cercuri de Misionari Voluntari.
La 1 ianuarie 1930, numărul membrilor bisericii se ridică la 17 433. Institutul
Istoria adventă
Biblic a fost mutat în anul 1930 într-o clădire special construită, cu toate facilităţile,
în comuna Stupini, judeţul Brașov, unde a funcţionat până la declanșarea Celui
de-al Doilea Război Mondial.
În perioada 4-10 iulie 1934, are loc la Stupini primul congres al tineretului
adventist din România, ocazie pe care contemporanii o descriu ca fiind cea mai
importantă întâlnire a bisericii din primele decenii de existenţă a Uniunii Române.
Într-o biserică în care tinerii reprezentau majoritatea, întâlnirea multietnică din
Anexa iulie 1934 a fost ocazia unei autodescoperiri pentru cei 1 300 de participanţi. Acest
1 moment de apogeu în istoria adventismului din România a schimbat multe inimi.
Una dintre cele mai mari bucurii ale tinerilor din perioada interbelică a fost
revista Amicul Tinerimii, în care erau prezentate articole despre formarea
caracterului, știri interesante, scenete, un colţ al juniorilor, jocuri, biografii, chiar
benzi desenate, fotografii de la diferite întâlniri.
În anul 1942, printr-un decret al Mareșalului Ion Antonescu – conducătorul de
atunci al statului –, Biserica Adventistă, împreună cu alte biserici neoprotestante,
a fost scoasă în afara legii, iar casele de rugăciune au fost confiscate, primind alte
destinaţii, ca săli de dans, cămine culturale, centre cooperatiste, ateliere etc. Au
fost interzise prin decret serviciile de cult, precum și adunarea de mai mult de trei
persoane. În ciuda ameninţării cu închisoarea pe viaţă, sau cu ani mulţi de temniţă,
membrii bisericii au continuat să se întâlnească, suferind astfel condamnări, șicanări,
amenzi și opresiune. Numai încheierea războiului și căderea regimului dictatorial
au făcut posibilă o nouă viaţă religioasă, cât de cât normală. Sfârșitul anului 1944
a marcat reintroducerea libertăţii de cult. În perioada care a urmat până în anul
1947, tinerii au lansat o acţiune de mărturisire a credinţei pretutindeni în ţară
234
prin colportaj, care devenise o activitate de masă, prin serviciul religios în săli, în
cămine și în orașe, la care participau mulţimi de oameni.
S-au organizat coruri în majoritatea comunităţilor, au fost reînfiinţate cercurile
de binefacere „Tabita”. Biserica părea sa-si revină după persecuţie, crescând ca
număr de membri și experienţă cu Dumnezeu.
Instaurarea regimului comunist în 1947, a constituit conceptul unei noi perioade
de teroare și persecuţii religioase. Primii 15 ani ai acestei guvernări au fost ani de
grele experienţe de toate felurile. În anul 1949, Institutul Biblic de la Stupini a
fost confiscat, împreună cu casa de editură. Serviciile divine au fost reduse doar la
locașurile de închinare, cu restricţii din ce în ce mai apăsătoare. Problema Sabatului
a fost mereu la ordinea zilei. Mulţi membri ai bisericii au fost concediaţi din serviciu,
nenumăraţi tineri adventiști au făcut ani grei de închisoare, deoarece nu au acceptat
să calce Sabatul în serviciul militar. Copiii nu puteau studia în licee și mai ales la
facultăţi, dacă nu mergeau sâmbăta la școală. Totul era controlat de autorităţile
Istoria adventă
comuniste și puteai fi arestat pentru orice motiv, întemeiat sau nu. S-au făcut liste
cu numele, adresa și ocupaţia tuturor membrilor pentru a putea fi urmăriţi. Nu se
puteau construi case de rugăciune și orice activitate a bisericii era urmărită cu
atenţie.
Botezurile erau interzise sau permise în unele cazuri, cu motivaţie temeinică
faţă de autorităţile statului. S-au oficiat botezuri în lacuri, râuri, la miez de noapte,
fără martori, fără cântări sau manifestări deosebite.
Și activitatea de tineret a avut de suferit în această perioadă. Au fost interzise
Anexa
activităţile juniorilor, ale Școlii de Sabat pentru copii și activităţile misionare ale
tineretului. Au rămas totuși câteva elemente care au conservat lucrarea de tineret: 1
excursiile și taberele la munte, vizitele în alte comunităţi, nunţile și șezătorile,
orele muzicale din biserică, de două ori pe lună, sâmbătă după-amiaza. Elementele
principale de la orele muzicale erau: recitarea poeziilor, cântecele unor grupuri
muzicale sau coruri, scurte teme biblice citite sau prezentate liber, experienţe.
În perioada 1961-1962, numărul bisericilor locale a fost redus drastic,
ajungându-se la aproximativ 500. Până în anul 1989, doar câteva biserici noi au
putut fi înfiinţate. Membrii bisericii erau siliţi să facă drumuri lungi până la cea
mai apropiată casă de rugăciune. Școala de Sabat a funcţionat sub numeroase
restricţii, fără Studii Biblice pentru Școala de Sabat; câţiva ani, acestea s-au publicat
în revista Curierul Adventist, într-un tiraj extrem de redus.
Apoi, în anii 1964-1965, s-a simţit o relaxare treptată a presiunii. Treptat au
reînceput să apară Studii Biblice pentru Școala de Sabat în tiraje extrem de reduse,
dar au apărut mijloace neoficiale de multiplicare, așa că acestea au început să fie
găsite pe ascuns la preţuri foarte mari. La un moment dat, un studiu biblic avea
preţul a 100 de pâini. Pe neobservate, au început să apară și lecţiuni pentru copii,
235
pe care o grupă de mame le pregătea și le multiplica și, în cele din urmă, în mod
providenţial, a început să reapară în unele locuri Școala de Sabat pentru copii.
Începând cu anul 1965, presiunile au început să scadă, deoarece autorităţile și-au
dat seama că luptă fără a obţine rezultatele așteptate.
Interesant este faptul că, în această perioadă dificilă și primejdioasă, biserica a
crescut spiritual și numeric. Spiritul adventist a fost cultivat cu multă grijă și
dragoste. Participarea la serviciile de cult era impresionantă, toţi cei prezenţi
asigurându-și foarte greu un loc pe scaun. Condiţiile externe erau de așa natură
încât bisericile erau arhipline, iar serviciile de cult erau adevărate agape spirituale.
Desigur, au existat situaţii critice și împrejurări care au pus la grea încercare
credinţa și perspectivele bisericii. Lipsa de legături cu biserica mondială și cu
conducerea ei, mai ales în prima parte a perioadei comuniste, punea la grea încercare
conducerea bisericii, care nu se putea sfătui cu privire la rezolvarea problemelor
legate de viaţa și activitatea bisericii. Când s-au reluat contactele cu cei de la
Istoria adventă
conducerea mondială și s-au analizat metodele aplicate aici, aceștia au confirmat

că soluţiile care fuseseră adoptate erau în acord cu rânduielile Bisericii Mondiale,
deoarece același Duh lucrase și aici, la noi.
Indiferent de împrejurări, situaţii, condiţii politice sau economice, lucrarea lui
Dumnezeu a mers mai departe în ciuda limitării, slăbiciunii și viziunii mărginite a
oamenilor, fiind condusă de Acela care este la cârma evenimentelor.
Anexa
1
236
Anexa 1
1.3. Istoria exploratorilor

Preocupările timpurii faţă de tinerii bisericii
Istoria exploratorilor
Mai multe mesaje din Scriptură trasează o responsabilitate deosebită Bisericii
lui Dumnezeu din toate timpurile pentru educaţia copiilor. Deuteronom 6,6-9;
20-25 îi prezintă pe copii ca fiind o parte bine definită a comunităţii credincioșilor,
cu nevoi specifice: nevoia de a cunoaște experienţele spirituale și valorile părinţilor,
nevoia de a vedea poruncile lui Dumnezeu împlinite în viaţa celor maturi. Textele
din Maleahi 4,5-6 arată că distanţarea dintre cele două generaţii este un blestem,
pe când apropierea lor și împlinirea planurilor lui Dumnezeu sunt un semn al
apropierii sfârșitului.
În pasajul din 1 Ioan 2,12-13, autorul îi împarte pe credincioșii destinatari ai
epistolei sale în trei categorii: părinţi, tineri și copilași. Contextul acestei evidenţieri
ne lasă să înţelegem că, odată cu scurgerea timpului, în lume vor avea loc anumite Anexa
schimbări care vor avea o influenţă tot mai mare asupra tinerilor și copiilor bisericii
și, de aceea, slujirea tineretului va trebui să fie o lucrare mai intensă.
1
Primii pași în lucrarea de tineret
Iniţiativa organizării tineretului pentru slujirea altor tineri a aparţinut unor
tineri simpli, de la ţară, și a crescut ușor, fără zgomot, ca aluatul din pilda
Mântuitorului. Conducerea Bisericii a luat însă în serios această iniţiativă mult
mai târziu, peste un sfert de secol, la apelurile repetate ale Ellenei White.
1. Luther Waren și asociaţia tinerilor din Hazelton

Un băiat de 14 ani „a aprins un foc mic” într-o zonă rurală a statului Michigan,
care s-a transformat într-o mare mișcare de tineret ce a cuprins întreaga biserică.
Familia lui a primit solia adventă în 1879. La puţin timp după aceea, Luther
Waren, împreună cu prietenul său Harry Femer, a pus bazele unei organizaţii de
tineret, ai cărei membrii urmau să se întâlnească regulat și să facă lucrare misionară.
237
La început, a format o grupă de 6-8 băieţi a căror întâlnire începea cu rugăciune
și cântec. Se prezenta apoi un raport despre lucrarea făcută: reviste, broșuri oferite,
scrisori misionare trimise sau primite și alte activităţi de felul acesta. A fost semnat
și un angajament cu privire la temperanţă, care oprea folosirea alcoolului,
tutunului, ceaiului, cafelei și a cărnii de porc. În scurt timp, au fost primite și fete
în organizaţie. Activităţile s-au diversificat, cuprinzând întâlniri sociale, misionare,
adunări de temperanţă și programe speciale.
2. Contribuţia Ellenei White

Ellen White a apelat în mai multe rânduri la tineri și la biserică pentru ca
aceștia să-și asume mai serios lucrarea pentru tineret.
Primul apel pe care Ellen G. White îl adresează conducătorilor Bisericii a fost

transmis liderilor Conferinţei Generale și a fost prezentat la Sesiunea Conferinţei
Generale de către președinte, pe 29 ianuarie 1893: „Avem astăzi o armată de
tineri care pot face mult, dacă sunt îndrumaţi corespunzător și încurajaţi. Vrem ca
tinerii noștri să creadă adevărul. Vrem să fie binecuvântaţi de Dumnezeu. Vrem să
aibă un rol în planuri bine organizate pentru ajutarea altor tineri. Toţi să fie
instruiţi, astfel încât să poată reprezenta adevărul în mod corespunzător, dând
dovadă de speranţa care este în ei și făcându-L cunoscut pe Dumnezeu în orice
ramură a lucrării în care ei sunt calificaţi să activeze.” (General Conference
Bulletin, vol. 5, nr. 2, 29-30 ianuarie 1893, p. 24)
Apoi au urmat alte apeluri: „Tineri și tinere, n-aţi putea forma grupe și, ca
Anexa
soldaţi ai lui Hristos, să vă înrolaţi în lucrare, punând în slujba Maestrului tot
1 tactul, abilitatea și talentul vostru, pentru ca să puteţi salva suflete pentru El? Să
se formeze grupe în fiecare biserică pentru a face această lucrare.” (Ellen G. White,
Signs of the Times, 29 mai 1883)
Ea mai spunea că lucrarea pentru tineri este o prioritate, care se va dovedi a fi
o binecuvântare pentru biserică și tineret. Aceste apeluri au avut ca rezultat faptul
că la Conferinţa Generală din 1901 a fost făcută propunerea ca lucrarea de tineret
să fie organizată în special în domeniul misionar.
Primii pași în lansarea noii organizaţii

Noul departament al lucrării pentru tineret a editat un mic card de membru,
care a fost oferit contra cost. Pe o parte era scris motoul, ţinta și angajamentul. Pe
cealaltă parte erau câteva sugestii pentru organizarea lucrării. Ele erau esenţa și
au rămas până astăzi aproape la fel.
Motoul: Dragostea lui Hristos ne constrânge.
Ţinta: Solia Adventă în toată lumea în această generaţie.
238
Angajamentul: Din dragoste pentru Domnul Isus și dorind să fiu de folos cauzei
Lui, mă alătur organizaţiei de tineret pentru a lua parte la activităţile ei și, prin
harul lui Hristos, mă angajez să fac tot ce pot pentru a-i ajuta pe alţii și să duc
Evanghelia Împărăţiei la toţi oamenii, aici și în locuri îndepărtate.
Începutul mișcării de exploratori

Liderii adventiști au fost convinși că programul „Scout” are idei excelente. Au
folosit doar câteva idei ale acestui program, dat fiind faptul că tinerii adventiști
nu se puteau asocia organizaţiei datorită dietei, Sabatului și altor diferenţe.
Prin 1911 s-au format câteva cluburi în statul Maryland, cum ar fi: „Indienii
Takoma” și „Grupa Pădurea”. În anul 1919, în Nashville, Tennessee, Arthur W.
Spalding a organizat clubul „Cercetașii Misionari” pentru copiii săi și copiii vecinilor.
În plus, a scris un angajament și o lege, care mai târziu au devenit baza pentru
angajamentul și legea exploratorilor din zilele noastre.
Ideea de cluburi tip exploratori a fost discutată și promovată abia în anul 1922.
Taberele de vară
În anul 1926, secretarul misionarilor voluntari din Conferinţa Michigan, Grover
Fattic, s-a gândit că a sosit timpul pentru taberele de vară. Dar bisericile aveau o
atitudine sceptică și nu erau dispuse să susţină acest program.
Grover Fattic a adus cererea sa pentru a fi aprobată de Comitetul Conferinţei
Michigan, dar a fost obligat să dea înapoi de mai multe ori. A patra oară a primit
Anexa
aprobarea, dar cu condiţia să nu ceară bani de la Conferinţă, care nu avea bani
pentru asemenea evenimente. După ce a găsit un loc potrivit, Dumnezeu a lucrat
1
la inima liderilor de la Conferinţă, care i-au dat în cele din urmă corturile de
familie, pe care le foloseau la adunările în corturi, și camionul Conferinţei. Câţiva
profesori s-au oferit în mod voluntar să fie conducători de grupe, iar două persoane
au contribuit cu câte 100 de dolari fiecare, în timp ce altcineva s-a oferit să facă
toată mâncarea pentru numai 20 de dolari. Câţiva fermieri s-au oferit să doneze
diferite alimente.
După ce s-au trimis scrisori la toţi prezbiterii bisericilor pentru a anunţa detaliile
taberei și după ce s-au făcut înscrierile, s-a încărcat camionul și au plecat spre
locul taberei cu o zi mai devreme. După câteva peripeţii (au descărcat în aceeași
noapte de 4 ori camionul, pentru că i s-au înfundat roţile – atunci nu erau drumuri
pentru mașini) și după ce unii părinţi care au venit cu copiii au plecat acasă cu
copii cu tot, la semnalul fluierului s-au aliniat 18 băieţi pentru deschiderea taberei.
Era un eveniment istoric! Și ce plăcut a fost programul! Au explorat natura, au
făcut drumeţii, s-au jucat și au făcut baie în lac, au confecţionat tot felul de
239
lucruri pe care să le ducă acasă părinţilor. Tabăra a fost un succes, iar în anul
următor, Grover Fattic a organizat două tabere, una pentru băieţi și una pentru
fete. Tot în anul 1927, departamentul de juniori de la Conferinţa Generală a
organizat o tabără pentru fete în statul Wisconsin.
Lucrarea pentru juniori continua să se dezvolte. După Conferinţa Generală
din 1930 a avut loc o tabără de vară la cabana Conferinţei din centrul Californiei,
la Wawona, în Yosemite, pentru instruirea liderilor pentru juniori. În 1931 au fost
oferite primele 53 de insigne Master Ghid, fapt ce a însemnat recunoașterea oficială
a programului și a clasei de lideri. Tot în anul 1928 au fost introduse primele 16 specializări.
An după an s-au adăugat altele, iar în prezent sunt aproximativ 250 de specializări
pentru exploratori, iar numărul lor continuă să crească.
Programul pentru Exploratori

Ideea și programul „Exploratori” au apărut în California. Prima tabără din
vestul Americii a fost ţinută la Angeles National Park, în 1928, și a fost condusă
de Julia Nelson. Anul următor, lângă San Diego, a fost organizată o tabără condusă
de Guy Man și Lowrence Skinner și au avut ca invitat de la Conferinţa Generală pe
Arthur Spalding, care spunea povestiri la focul de tabără din fiecare seară. Una dintre
aceste povestiri era despre John Fremont, un explorator. Ideea de „exploratori” a
prins contur în imaginaţia liderilor de tineret din Conferinţa California de
Sud-Est și, în anul următor, s-a ţinut o nouă tabără de exploratori în munţii San
Bernadino. În 1930 s-a cumpărat un loc de tabără pentru Conferinţă, care a fost
Anexa denumit „Tabăra de exploratori a misionarilor voluntari juniori”.
Pe la începutul anilor 1930, în biserica Sfânta Ana din California de Sud, John
1 McKim, fost lider în mișcarea „Scout”, a organizat un club de băieţi și de fete
după modelul Scout, dar la care a adăugat dimensiunea spirituală specifică Bisericii
Adventiste. Un medic oftalmolog, dr. Theron Johnson, și-a oferit casa lui spaţioasă,
astfel încât grupa de băieţi se aduna la parter și grupa de fete, la mansardă. Pentru
prima dată s-a folosit numele de „Clubul exploratorilor”. Activităţile erau aproape
similare cu cele de astăzi: îndemânări, jocuri, studiul naturii, ciclism, drumeţii; dar
nu sosise încă timpul pentru un club de exploratori în anii ’30! Comitetul bisericii
din Santa Ana le-a cerut lui McKim și Johnson să desfiinţeze clubul, pentru că
acesta aduce lumea în biserică. Li s-au trimis scrisori de avertizare severă că, dacă
nu vor asculta, va fi aplicată disciplina bisericii.
În anii ’30-’40, ideea de club a fost promovată de Lowrence Skinner, director
de tineret (denumirea de secretar a fost transformată în director) în Uniunea
Pacificul de Nord, care a organizat clubul numit „Cărările înflăcărate”. În 1946,
John Hancock a fost numit director de tineret în Conferinţa California de Sud-
Est. El cunoștea foarte bine activitatea lui Skinner și clubul „Cărările înflăcărate”.
Având planurile acestea pe masă, împreună cu câţiva Master Ghizi a înfiinţat
240
primul club al exploratorilor sponsorizat de o conferinţă, care avea 15 membri,
băieţi și fete. În același timp a fost desenată de către John Hancock și sigla
exploratorilor, având în centru un scut care reprezenta credinţa în Hristos și o
sabie care reprezenta Cuvântul lui Dumnezeu, acestea fiind așezate într-un triunghi
care reprezenta cele trei dimensiuni ale activităţii exploratorilor: spirituală, fizică
și socială. În 1948, Hellen Hobbs va concepe steagul exploratorilor, care conţine
sigla amintită. Acest program va fi acceptat în 1949 de Conferinţa Generală ca
program oficial al Bisericii Adventiste mondiale.
Apariţia manualelor
Perioada interbelică și cea de după Cel de-al Doilea Război Mondial au
reprezentat apogeul dezvoltării experienţei în mai multe direcţii ale lucrării pentru
tineret, ceea ce se observă din numărul „manualelor” care încearcă să standardizeze
experienţa acumulată. După publicarea „Manualului juniorului”, în 1918, urmează
publicarea „Manualului conducătorului de tabără”, în anul 1932. „Manualul Master
Comrade” (mai târziu se va numi „Manualul pentru Master Ghid”) este publicat
în 1938; apoi urmează publicarea „Cursului de formare al instructorilor de
exploratori”, a broșurii „Cum să începem un club de exploratori”, ambele în 1950.
În același timp, se publică și „Manualul instructorului de exploratori”. Seria acestor
manuale denotă faptul că dezvoltarea lucrării pentru tineret în aceste ramuri a
ajuns o fază de platou și că se încearcă o păstrare a ceea ce s-a cucerit, uneori
destul de greu.
Anexa
Începutul mișcării de exploratori în România 1

Programul de exploratori din România are o istorie relativ recentă. În timpul
comunismului nu se puteau organiza asemenea programe pentru tineret, pentru
că erau interzise. Nici măcar nu se știa că programul pentru exploratori exista de
mult timp.
Prima informaţie despre acest program a venit în 1992, prin Malcom Allen,
responsabil în acea perioadă cu exploratorii la nivelul Conferinţei Generale, și
Jose Figols. Ei au prezentat diferite seminarii despre activitatea de tineret și
exploratori în cadrul unor convenţii ale liderilor de tineret, desfășurate în Brașov
și Alexandria. Această prezentare generală a atras atenţia câtorva directori de
tineret și s-a creat astfel o pregătire pentru ca programul să înceapă. Acest lucru s-a
întâmplat în două moduri diferite.
La un an de la acest eveniment, în 1993, unul dintre directorii de tineret, Leon
Roman, a prezentat un seminar cu titlul „Cum să înfiinţezi un advent club explo”
și a organizat o tabără de copii în cadrul căreia a încercat să introducă elemente
241
din activitatea specifică exploratorilor. În același an, una dintre grupele care au
participat atunci, alcătuită din copiii din comunitatea Crinul, București, a continuat
programul de întâlniri învăţând o serie de lucruri legate de viaţa în natură, sănătate,
istorie creștină, prim ajutor, reguli de politeţe. Clubul de exploratori înfiinţat
acolo de Dana Pridie e considerat primul club de exploratori din România.
Un alt director de tineret, Szállos Szoltán, a trimis o echipă de tineri în Ungaria
pentru a fi instruiţi într-o tabără Scout (exploratorii adventiști din Ungaria erau
membrii Organizaţiei Scout). Apoi, cu ajutorul acestei echipe, a organizat două
tabere de instruire, în Munţii Vlădeasa și la Casa de piatră, în 1994.
În toamna anului 1994, cu o echipă formată din participanţii la aceste tabere,
Leon Roman a organizat o altă tabără de instruire la Bușteni. Unii dintre cei care
au participat atunci, odata întorși acasă au început să lucreze cu copiii. Astfel că,
în 1995, existau deja 120 de exploratori în cinci orașe importante: București, Târgu-
Mureș, Câmpina, Ploiești și Slobozia. Dintre aceștia, 80 au participat în vara anului
1995 la prima tabără de exploratori, la Padina.
Începând cu anul 1996, odată cu desemnarea lui Cristian Modan ca responsabil
naţional al programului de exploratori și cu susţinerea lui Ion Buciuman, directorul
departamentului de tineret din cadrul Uniunii, programul se dezvoltă din ce în ce
mai mult:
• august 1995 – 120 exploratori;
• ianuarie 1996 – 800 exploratori;
• ianuarie 1997 – 2 800 exploratori;
Anexa • octombrie 1998 – 5 000 exploratori.
1 În 1997, are loc la Sătic prima tabără naţională de specializări, ocazie cu care
cei 21 de instructori de exploratori din cadrul Conferinţei Georgia-Cumberland,
au predat primele specializări, oferind astfel posibilitatea de dezvoltare a
programului într-o nouă direcţie. De atunci s-au organizat alte trei tabere naţionale
de acest gen: 2000, 2002, 2004, în cadrul cărora au fost predate peste 140 de
specializări, ce ating domenii tot mai diferite.
De-a lungul timpului, programul s-a dezvoltat și în direcţia realizării și dezvoltării
unor categorii diferite de proiecte: ecologice, sociale și de misiune. Dintre acestea
ar putea fi amintite proiectele desfășurate anual cu ocazia Zilei Mondiale Anti-
fumat, 31 mai, proiectele ecologice în diferite parcuri, plantarea de copaci sau
construirea și amplasarea de hrănitori pentru păsări. În categoria proiectelor de
misiune ar putea fi incluse: expoziţiile explo realizate în diferite școli și instituţii,
însoţite de ateliere în cadrul cărora vizitatorii erau invitaţi să înveţe să realizeze
ceea ce au văzut; târguri de meșteșuguri. Proiectul Biblia din memorie s-a desfășurat
în septembrie 1999 în Parcul Libertăţii din București. Cu acea ocazie, participanţii
au scris Biblia din memorie în 28 de minute, pe sulurile de hârtie întinse pe aleile
242
parcului. Unul dintre cele mai răsunătoare proiecte realizate a fost cel ce a vizat
construirea și îngrijirea unui monument dedicat celor 62 de milioane de victime
ale fumatului, monument inaugurat în septembrie 2003, cu ocazia Congresului de
Tineret, desfășurat la București.
Alte evenimente importante în premieră:

1996 – Prima Tabără Naţională de instruire – Codlea, 87 participanţi
1996 – Primele tabere de copii și de instruire organizate la nivel de conferinţe
1996 – Prima Convenţie Naţională – Solca, 48 participanţi, invitat Jose Figols –
director de tineret la Diviziunea Euro-Africa
1997 – Este lansată programa de lucru pentru copii și instructori
1997 – Prima Camporee din România, Câmpina, 400 de participanţi
1997 – Prima Tabără Naţională de specializări, 120 participanţi
1998 – Prima Tabără Naţională de supravieţuire, în munţii Ciucaș, 13 participanţi,
invitat Gary Johnson, botanist
1998 – Multe Conferinţe au desemnat (angajat sau cu contract de colaborare) un
asistent al directorului de tineret pentru exploratori
1998 – Se lansează la Ploiești Școala de Ghizi, program adresat copiilor care au
depășit vârsta de explo și care doresc să devină instructori.
1999 – Prima tabără de instruire organizată în afara ţării, de către o echipă din
România (10 persoane), pentru lansarea programului de exploratori în
Republica Moldova, 49 participanţi
Anexa
2000 – Se desfășoară primele festivaluri ale exploratorilor, în cadrul cărora
se întâlnesc toţi membrii cluburilor dintr-un oraș sau dintr-o zonă și 1
realizează împreună un program pe care-l prezintă comunităţii gazdă.
2000 – Se lansează Manualul instructorului de exploratori
2000 – Prima tabără itinerantă de instruire, în munţii Apuseni, 10 participanţi
2001 – Se lansează Caietele de lucru pentru exploratori
2001 – Se înfiinţează și este recunoscută legal Asociaţia „Exploratori pentru Viitor”,
în numele căreia s-au organizat majoritatea proiectelor mari până în prezent
2003 – Primul seminar de Master Ghid avansat, nivelul I, Lăpușna
2005 – Primul Congres al Liderilor de Tineret din România, Eforie Nord,
450 participanţi
În perioada 1994-2005 s-au organizat 168 tabere de exploratori.
243
Anexa 1
1.4. Ghidul de citire a Bibliei

Ghidul de citire a Bibliei
„Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze și când va crește mare nu se va
abate de la ea.” (Proverbe 22,6)
Ghidul de citire a Bibliei are menirea de a-i determina pe copii să aibă

continuitate în studiul Bibliei, dar și de a-i ajuta să gândească tematic. De aceea,
în fiecare an și, respectiv, în fiecare săptămână, copiii vor fi introduși în ABC-ul
unei teme noi, distincte.
Ghidul pentru anul I începe cu informaţii despre lupta dintre bine și rău și
continuă cu elementele care oferă succes în această luptă, cum ar fi: puterea alegerii,
umblarea cu Dumnezeu, influenţa cuvântului, puterea rugăciunii, lauda, nașterea
din nou, sfinţirea și misiunea.
Textele anului II încearcă să contureze imaginea caracterului creștin, iar textele
Anexa anului III prezintă gama de simţăminte autentice pe care trebuie să le experimenteze
1 un creștin. În final, textele anului IV constituie o introducere în doctrina de bază
a Bisericii AZȘ.
ANUL I: ACŢIUNE
I. Războiul tău II. Decizie
1. Matei 8,23-27 1. Rut 1,16-17
2. Rom. 6,13-23 2. Matei 4,18-22
3. Marcu 9,17-18 3. Marcu 8,34-38
4. Ioan 15,5-7 4. Luca 14,26
5. Rom. 12,1 5. Prov. 19,21
6. 1 Petru 3,8-13 6. 1 Tes. 4,3-8
7. Ioan 14,12-14 7. Luca 11,2
244
III. Părtășie VII. Dezvoltare
1. Gal. 2,20 1. Matei 13,31-32
2. Exod 13,21-22 2. Col. 1,10
3. Exod 14,13-18 3. 2 Cor. 9,10
4. Gen. 28,15.20-22 4. Luca 19,11-28
5. Exod 24,9-18 5. Luca 2,40.52
6. Gen. 5,22-24 6. Efes. 4,12-15
7. Apoc. 21,3 7. Fil. 1,6
IV. Studiu VIII. Un nou început

1. 2 Petru 1,19-21 1. Pl. Ieremia 3,21-23
2. Ps. 119,11-12 2. Efes. 4,22-24
3. Ioan 5,39 3. Col. 3,10
4. Ioan 16,13-15 4. Tit 3,4-5
5. Ioan 17,17 5. Prov. 24,16
6. Evrei 4,12-13 6. Isaia 40,29-31
7. 1 Petru 1,22-25 7. 2 Petru 3,13-14
V. Rugăciune IX. Provocare

1. Matei 6,5-6 1. Rom. 11,33-36
2. 1 Tes. 5,17 2. Ioan 18,38
3. Col. 4,2 3. Ioan 14,6-9
4. Iacov 5,15-16 4. Matei 19,25-26
Anexa
5. Prov. 15,8 5. Apoc. 6,16-17 1
6. Isaia 38,13-15 6. Matei 5,19-20
7. Matei 7,7-12 7. Ioan 13,15
VI. Slavă X. Misiune

1. Ps. 106,5-6 1. Matei 9,35-38
2. Ps. 148,1-6 2. Luca 5,10-11
3. Ps. 108,1-4 3. Luca 9,1-6
4. Ps. 148, 12-24 4. Ioan 21,15-17
5. Matei 5,16 5. Evrei 13,1-3
6. Apoc. 19,5-8 6. 2 Cor. 6,1-10
7. Apoc. 7,12 7. Matei 28,19-20
245
ANUL II: CARACTER
I. Creștinism V. Credinţă
1. Fapte 11,26 1. Evrei 11,6
2. 1 Ioan 2,5-6 2. Matei 17,20; Matei 21,22
3. Matei 19,17-19 3. Evrei 11,24-27
4. 1 Ioan 3,23 4. Matei 15,21-28
5. Ioan 17,21-23 5. Rom. 3,31
6. Mica 6,8 6. Iacov 2,17-18
7. Marcu 16,16 7. Ioan 5,24
II. Caracter VI. Ascultare

1. Exod 34,6-7 1. Ioan 14,15
2. Prov. 19,22 2. 1 Sam. 15,22
3. Iov 29,14-16 3. Matei 7,24-29
4. Marcu 4,26-29 4. Fapte 5,29
5. Matei 5,1-12 5. Efes. 6,1-3
6. Ps. 15 6. Fil. 2,8
7. Ps. 34,13.14 7. Ioan 5,28-29
III. Dragoste VII. Speranţă

Anexa 1. 1 Ioan 4,8 1. Ps. 71,5
1 2. Rom. 5,5-8; Ioan 3,16
3. Col. 3,13-14
2. Pl. Ieremia 3,25
3. Rom. 4,17-21
4. 1 Sam. 18,1-4 4. 1 Tim. 6,17
5. Prov. 17,9.17 5. Rom. 15,4
6. 1 Cor. 13 6. Col. 1,27
7. Ioan 14,23 7. 1 Ioan 3,2-3
IV. Bucurie VIII. Integritate

1. Ioan 15,11 1. Efes. 5,5-7
2. Ps. 28,7 2. Ps. 1,1-3
3. Luca 10,19-20 3. Daniel 3,1-30
4. Luca 15,31-32 4. Gen. 39,7-20
5. Habacuc 3,17-19 5. Gen. 19,1-29
6. Zaharia 2,10 6. Fapte 4,18-22
7. Ioan 16,22; Isaia 35,10 7. Matei 4,1-11
246
IX. Curaj X. Model
1. 2 Tim. 1,7; 1 Ioan 4,18 1. 1 Tim. 4,12
2. Jud. 6,11-12 2. Tit 2,7
3. 2 Sam. 12,1-14 3. 1 Petru 2,21
4. 1 Sam. 17,34-37 4. Ioan 13,12-17
5. Daniel 3,1-26 5. Ioan 13,34-35
6. 2 Cor. 11,23-27; Fapte 26,26-29 6. Ioan 14,6-9
7. Ioan 11,7-10 7. Fil. 3,17-21

ANUL III: SIMŢĂMINTE
I. Identitate I IV. Fericire
1. Ps. 139,13-16 1. Isaia 48,48
2. Rom. 8,16-17 2. Rom. 4,6-8
3. 1 Petru 1,17-19 3. Ecl. 7,14
4. Ioan 15,14-17 4. Ecl. 11,9-10
5. Efes. 2,19-22 5. Iacov 1,12
6. Isaia 43,10-12 6. Iacov 1,25; 5,10-11
7. Matei 5,13-16 7. Ps. 23,6
II. Identitate II V. Indignare Anexa

1.
2.
Ioan 1,19.23
Ieremia 1,5-10
1.
2.
1 Sam. 17,26.36
Exod 32,19-20
1
3. 2 Cor. 5,17-18 3. Matei 3,7-8
4. Matei 18,15-20 4. Ioan 11,32-34
5. Fapte 1,8 5. Ioan 2,14-17
6. Matei 10,18-19 6. Matei 18,32-35
7. Isaia 6,7-8 7. Marcu 10,13-14
III. Împlinire VI. Recunoștinţă

1. Ioan 15,11 1. Luca 7,36-50
2. Ioan 10,10 2. 2 Cor. 5,13-14
3. 2 Petru 1,3 3. 1 Regi 3,9-13
4. Rom. 5,8-10 4. Matei 25,31-40
5. Maleahi 3,10 5. Fil. 2,3-4
6. Matei 13,44-46 6. Luca 17,15-19
7. 2 Tim. 3,15-17 7. Ps. 34,1
247
VII. Teamă IX. Dependenţă
1. Apoc. 14,6-7 1. Ps. 42,1-2
2. Gen. 35,1-4 2. Matei 26,39-42
3. Exod 3,4-6 3. Fapte 22,10-16
4. Exod 20,18-20 4. 2 Sam. 5,17-25
5. Isaia 6,1-5 5. Ps. 73,28
6. Apoc. 4,8-11 6. Luca 8,38-39
7. Ecl. 12,13 7. Matei 5,6
VIII. Nevrednicie X. Siguranţă

1. Matei 5,3 1. Isaia 59,1

2. Exod 4,1-17 2. Iosua 1,9
3. 1 Cor. 15,8-10 3. 2 Regi 6,16-17
4. 1 Cor. 1,26-31 4. Matei 10,28-31
5. 2 Cor. 12,7-10 5. Ps. 56,1-4
6. Ieremia 1,6-8 6. Ps. 23
7. 1 Sam. 16,7 7. Rom. 8,31-39
ANUL IV: DOCTRINĂ

Anexa I. Dumnezeu III. Păcat
1 1. Iov 38,1,12
2. Deut. 7,9
1. Ioan 8,7-11; Rom. 3,23
2. 1 Ioan 3,4-5
3. Ps. 145,17 3. Rom. 1,21-25
4. Ps. 86,15 4. Rom. 6,23
5. Fapte 10,34-35 5. Isaia 1,18-20
6. 2 Sam. 24,11-14 6. Mica 7,18-19; Isaia 44,22
7. 1 Tim. 6,15-16 7. Ps. 25,7-12
II. Rebeliune IV. Iertare

1. Apoc. 12,7-9 1. Isaia 55,7
2. Gen. 3,1-6 2. 2 Sam. 12,13
3. Efes. 6,11-12 3. Luca 7,47
4. Dan. 8,9-12 4. Matei 6,14-15
5. Rom. 8,7-9 5. Matei 12,31-32
6. Isaia 14,12-14 6. Ps. 65,3
7. Dan. 12,1-3 7. Fapte 13,39
248
V. Botez VIII. Judecată
1. Marcu 16,16 1. Fapte 17,30-31
2. Fapte 8,36 2. 1 Petru 4,17
3. Fapte 19,1-7 3. Apoc. 14,6-7
4. Ioan 3,1-5 4. Rom. 14,10
5. Efes. 4,5 5. Iacov 2,12-13
6. 1 Cor. 12,13 6. Ecl. 12,14
7. Gal. 3,27 7. Matei 12,36-37
VI. Sabat IX. A doua venire

1. Gen. 2,1-3 1. Ioan 14,1-3
2. Exod 20,8-11 2. Matei 25,1-3
3. Marcu 2,27-28 3. Marcu 13,1-13
4. Matei 24,20 4. 2 Tim. 3,1-14
5. Isaia 56,1-7 5. Matei 24,15-35
6. Isaia 58,13-14 6. Tit 2,11-13
7. Isaia 66,22-33 7. 1 Tes. 4,15-17
VII. Moarte X. Cer

1. Ezechiel 18,23-24 1. Apoc. 21,3
2. Ps. 90,3-6; Prov. 8,36 2. 2 Petru 3,11-12
3. Eclesiast 9,5-6 3. Apoc. 4,1-11
4. Deut. 18,10-12 4. Apoc. 7,9-17
Anexa
5. 2 Tim. 1,9-10 5. Matei 6,20; 19,21 1
6. Evrei 2,9.14 6. 1 Petru 1,3-4
7. 1 Cor. 15,26.54-58 7. 1 Cor. 13,12
Principii și metode de studiu

Pentru un studiu eficient și care să aducă satisfacţii, este bine să fie însușite
anumite principii și metode de studiu. Pentru aceasta, copiii trebuie să fie ajutaţi,
făcându-li-se cunoscute aceste principii și metode pe înţelesul lor și, de asemenea,
într-un mod răbdător, trebuie să fie ajutaţi să le integreze în modul lor de a studia
Scriptura.
249
Principii de studiu:
1. Roagă-te întotdeauna înainte de a începe.
2. Citește cu atenţie pasajul și desprinde ideea, mesajul textului.
3. Încearcă să înţelegi ideea desprinsă legând-o de textele din apropierea
pasajului citit (contextualizează ideea).
4. Analizează cadrul istoric în care a fost scris textul.
5. Studiază tot ce spune Biblia despre acel subiect (cine vorbește, către cine,
care este situaţia în care se spune ceva).
6. Identifică tipul de text: profetic, poetic, doctrinal, parabolă etc.
7. Meditează asupra textului și aplică-l la viaţa ta.
Metode de studiu
1. Biblia la rând – este o metodă benefică prin faptul că aduce o imagine de
ansamblu asupra istoriei și a adevărurilor ei.
2. Studiu pe teme – beneficiul acestei metode este acela că oferă o privire
sistematică asupra subiectelor biblice, familiarizând mintea copiilor cu marile
adevăruri biblice.
3. Biografia Bibliei – copiii învaţă foarte bine din exemplul altora, iar studiul
biografiilor biblice este recomandat în acest sens.
Anexa
1
250
Anexa 1
1.5. Reguli de politeţe

Ceea ce conferă valoare slujirii este influenţa unui comportament plăcut, a
unei purtări frumoase. Element esenţial, ce asigură simetria și soliditatea
caracterului, adevărata politeţe dărâmă zidurile prejudecăţilor și deschide inimile
Reguli de politeţe
celor pentru care lucrăm.
Însă „adevărata politeţe nu este învăţată prin simpla practică a regulilor
etichetei. Regulile purtării trebuie observate necontenit; oricând nu este compromis
principiul, considerarea pe care o avem faţă de alţii ne va conduce la primirea
obiceiurilor stabilite; dar adevărata politeţe nu cere ca principiul să fie sacrificat
unor convenţionalităţi. Ea învaţă respectul de sine, respectul faţă de demnitatea
omului ca om, consideraţia faţă de fiecare semen.” (E. G. White, Educaţie)
1.5.1. Salutul
Anexa
Pe cine salutăm
• Salutăm orice persoană cunoscută, indiferent de locul în care o întâlnim: 1
pe stradă, în parc, în magazin.
• Salutăm chiar dacă nu suntem siguri că ne-a văzut. Dacă nu răspunde, nu
ne supărăm; poate nu ne-a observat.
• Salutăm întotdeauna la intrarea sau ieșirea din lift, compartiment de tren,
și pe vânzătorii din magazinele mici.
Cine salută primul

Politeţea cere ca:
• Băieţii să salute primii fetele.
• Tinerii să-i salute primii pe cei mai în vârstă.
• Studenţii și elevii să-i salute pe profesori, subalternii să îi salute pe superiorii
în grad.
• Nou-veniţii să-i salute pe cei deja prezenţi.
• Cei care merg să-i salute pe cei care stau pe loc.
• Cei care se află într-o mașină pe pietoni.
251
Dar, chiar dacă regula cere să fim salutaţi, să nu ne sfiim să salutăm primii. A
saluta este o dovadă de politeţe; a aștepta să fii salutat dovedește impoliteţe.
Cum salutăm
• Salutul să fie însoţit de un zâmbet.
• Să-l privim în ochi pe cel salutat, nu stând cu spatele sau privind în altă
parte.
• Nu salutăm ţinând mâinile în buzunare, nici cu gura plină.
• Nu salutăm grăbit și cu aerul că suntem foarte ocupaţi.
• Băieţii trebuie să-și scoată căciula sau șapca de pe cap când salută.
• Formulele de salut cele mai des folosite sunt: „Bună dimineaţa!”, „Bună
ziua!”, „Bună seara!”, atunci când întâlnim rude sau cunoștinţe apropiate.
Dacă salutăm alte persoane, la formula obișnuită adăugăm „Doamnă” sau
Reguli de politeţe
„Domnule”, fără a menţiona și numele celui pe care îl salutăm.

• Salutăm cu „Bună dimineaţa!” pâna la orele 11 ale zilei, cu „Bună ziua!”
după orele 11 până la lăsarea serii și cu „Bună seara!” după lăsarea serii.
• Între colegi și prieteni se folosesc de regulă „Bună”, „Salut”, „Servus”,
„Ciao”, în funcţie de obiceiul zonei.
• Formulele de despărţire sunt: „La revedere!”, „Bună seara!”, „Noapte
bună!”, și nu „Pa, pa” sau „Te pup”.
• În ceea ce privește strânsul mâinii, regulile sunt inverse: cei care întind
mâna primii sunt domnișoara, doamna, persoana mai în vârstă sau superiorul.
Anexa • Bărbaţii se vor ridica pentru a strânge mâna cuiva, în timp ce doamnele se
1 vor ridica doar pentru a da mâna unei persoane mai în vârstă sau uneia pe
care vor să o omagieze în mod deosebit.
• Într-un grup, își vor strânge mâinile mai întâi fetele între ele, fetele și băieţii,
apoi băieţii.
• Uneori, când distanţa sau zgomotul nu ne permit să salutăm verbal, ne vom
limita la schiţarea unui gest cu capul.
Când și cum răspundem la salut

• Răspunsul la salut este obligatoriu și este recomandabil să fie însoţit de un
surâs și de o înclinare a capului, care îi vor dovedi persoanei întâlnite că am
recunoscut-o. Chiar dacă nu va urma o conversaţie, se impune să salutăm.
• Răspunsul se dă cu bunăvoinţă, cu respect, fără a ţine mâinile în buzunare.
• Când răspundem, ne uităm în ochii persoanei salutate.
• Nu trebuie refuzată niciodată o mână întinsă.
• Mâna întinsă nu trebuie să fie moale, dar nici nu vom frânge mâna care
ne-a fost întinsă. Nu apucăm doar vârful degetelor celui care ne-a întins mâna.
252
1.5.2. Cum și cui ne adresăm
Cum cerem și cum dăm anumite informaţii

Nu este nicio problemă dacă avem nevoie de o informaţie pentru a ajunge la
locul dorit; important este cum o cerem. Este suficient să salutăm și apoi, politicos,
să spunem pe scurt ce dorim, fără a uita să mulţumim la plecare.
• Nu vom opri pe stradă persoane foarte în vârstă sau grăbite. Este recoman-
dabil să ne adresăm cuiva de același sex.
• Dacă am stat mai mult de vorbă (în tren, autobuz, avion sau tramvai) cu o
persoană pe care am plăcut-o în mod deosebit, nu-i cerem numărul de
telefon, ci așteptăm ca ea să ni-l ofere.
• Atunci când ni se solicită o informaţie, aceasta trebuie să fie sigură și cât se
Reguli de politeţe
poate de clară. Este politicos să ne oprim din mers cât timp vorbim.
Cum ne adresăm profesorilor sau altor persoane adulte

• Când ne adresăm unei persoane căreia nu-i știm numele, dar îi știm profesia,
îi vom spune „Domnule profesor” sau „Domnule doctor”. Menţionarea
titlului unei persoane este absolut obligatorie și poate fi urmată de numele
acesteia (Domnule doctor Cojocaru).
• Subalternii nu se vor adresa cu „șefule”.
• Trebuie să reţinem numele interlocutorului nostru. Dacă totuși uităm numele
unei persoane, o vom ruga politicos să ni-l mai spună încă o dată.
Anexa
• În familie, nu ne adresăm celor apropiaţi cu titlurile lor.
• Nu vom folosi vocativul: Adriane, Simono, Dragoșe. 1
Cum ne adresăm doamnelor
• Este corect este să ne adresăm cu „Doamnă doctor, inginer, profesor” și nu
cu „Doamnă doctoră, directoare, ingineră etc.”
• Unei femei casnice nu ne adresăm cu titlul soţului ei.
Când și cui putem spune „tu”

• Tutuirea nu se face decât în cazul în care ești sigur că este binevenită.
• Iniţiativa de a spune „tu” o poate avea persoana mai în vârstă, superiorul și
doamna.
253
1.5.3. Telefonul
Când telefonăm
• Nu se telefonează nici dimineaţa prea devreme, nici seara prea târziu. Dacă
știm programul celor pe care-i sunăm, este bine să-l respectăm.
• Nu sunăm în timpul orelor de odihnă: între orele 15-17 și după ora 22.
• Dimineaţa este cel mai bine să sunăm după ora 8.
• Dacă este însă vorba de o problemă urgentă, care nu suportă amânare,
putem suna la orice oră.
Cum trebuie să se desfășoare o convorbire telefonică

• Persoana care sună trebuie să salute politicos – nu să aștepte să salute cel
care răspunde – după care se va prezenta.
Reguli de politeţe
• După ce te prezinţi și după ce ţi se răspunde la salut, spui ce dorești.

• Atunci când telefonezi, nu lași telefonul să sune de mai mult de 4-5 ori.
• Convorbirea telefonică trebuie să fie cât mai scurtă.
• Persoana care a sunat este cea care trebuie să pună capăt discuţiei.
• Atunci când convorbirea este întreruptă, va suna din nou cel care a apelat.
• La încheierea convorbirii, vei avea grijă să pui bine receptorul în furcă.
• Când nu răspunde la telefon persoana pe care o cauţi, saluţi, spui cine ești
și ce vrei, și îţi ceri scuze pentru deranj. Apoi îi mulţumești pentru informaţiile
pe care ţi le-a dat. Poţi să-i adresezi câteva cuvinte celui care răspunde, mai
Anexa
ales dacă îl cunoști.
1 • Când primești un telefon, răspunzi amabil, chiar dacă este greșeală.
• Nu spui primul „La revedere!” atunci când ești sunat. Aștepţi să te salute,
la încheierea convorbirii, cel care te-a sunat.
• Dacă răspunzi la telefon și e cerută o persoană din familie, vei fi politicos
și vei chema persoana respectivă sau îi vei spune celui care o caută când o
poate găsi, dacă nu se află acolo. Dacă persoana care a sunat nu se prezintă,
nu întrebi: „Cine sunteţi?”. Poţi întreba însă: „Pot să transmit cine l-a căutat?”.
• Dacă cel care sună dorește să lase un mesaj pentru cineva din familie, cel
mai bine este să scrii mesajul.
Cum procedăm când avem pe cineva în vizită

• Persoana venită în vizită are prioritate faţă de persoana de la telefon.
• Conversaţia telefonică va fi mai scurtă ca de obicei și vom explica
interlocutorului situaţia.
• Nu se va relata discuţia avută, ci, după ce ne cerem scuze, vom continua
conversaţia.
254
• Dacă un musafir ne roagă să-i permitem să dea un telefon, nu îl refuzăm.
Este politicos să ne retragem din camera în care vorbește la telefon.
Cum procedăm când suntem în vizită

• Dacă sună telefonul și persoana care a vorbit nu deschide o conversaţie pe
această temă, nu o vom face noi. Nu întrebăm: „Cine a fost?” sau „Ce
dorea?”.
• Când nu vorbim de acasă, convorbirea este diferită atât ca durată, cât și ca
subiect. Se fac doar scurte comunicări.
• Nu vom răspunde la telefon într-o casă străină.
Alte câteva reguli

• Nu se transmit prin telefon invitaţii la mese festive (logodnă, nuntă),
Reguli de politeţe
condoleanţe sau alte mesaje foarte personale.
• Dacă dorim să obţinem o audienţă la un director, vom suna doar pentru a
stabili o întâlnire și îi vom expune problema personal, nu prin telefon.
• Nu dăm numărul de telefon al unei persoane cunoscute, fără a-i cere în
prealabil permisiunea.
• Dacă dăm un telefon, obligatoriu vorbim. Deci, nu dăm telefon cuiva pentru
a vedea dacă este acasă.
Anexa
1.5.4. Jocul și comportamentul în excursii 1

Atitudinea în timpul jocului
• Regulile jocului trebuie înţelese și apoi respectate, fără a încerca să trișăm.
• În orice joc, vom aplica principiul „fair play” și ne vom supraveghea
vocabularul.
• Atât cei care câștigă, cât și cei care pierd vor da dovadă de modestie.
Comportamentul în excursii
• Înainte de plecare, verificăm dacă am luat tot ce ne trebuie.
• Dacă avem întâlnire cu grupa în gară (sau în alt loc), suntem punctuali.
• În compartiment, salutăm persoanele prezente și ne așezăm bagajele, astfel
încât să ocupăm cât mai puţin loc.
• Nu lăsăm gunoaie în urma noastră, nu ne scriem numele pe stânci sau pe
scoarţa copacilor.
255
• Când vizităm un muzeu, o casă memorială sau un alt obiectiv turistic, nu
atingem exponatele, nu vorbim tare. Dacă avem întrebări, le adresăm
politicos ghidului.
• În cabană, hotel sau alte spaţii de cazare, păstrăm ordinea și curăţenia, nu
producem stricăciuni. Respectăm programul de liniște.
• Se vor respecta regulile impuse de conducător privind deplasarea și ocrotirea
naturii (vezi „Reguli de drumeţie”).
1.5.5. Transportul în comun

Reguli de politeţe
Urcarea și coborârea din mijloacele de transport

• La urcare, se acordă prioritate domnișoarelor, doamnelor, persoanelor mai
în vârstă, femeilor cu copii în braţe, persoanelor cu handicap. La coborâre,
doamnele vor fi ajutate de însoţitorii lor, care vor coborî primii. Este bine
să ne pregătim din timp pentru coborâre.
• La noi în ţară, urcarea se face prin ușa din spate și prin partea dreaptă a
ușii din mijloc, iar coborârea, prin ușa din faţă și prin partea stângă a ușii
din mijloc.
• Bolnavii și femeile cu
Anexa
copii în braţe pot urca și
1 prin ușa din faţă, după ce
au așteptat să coboare
pasagerii.
• Atât la urcare, cât și la
coborâre, nu ne facem
loc cu coatele și nu-i
împingem pe ceilalţi.
Comportamentul în mijloacele de transport

• Se va ceda obligatoriu locul bătrânilor, femeilor însărcinate sau cu copii în
braţe, persoanelor cu handicap și bolnavilor.
• Persoana căreia i s-a oferit locul trebuie să mulţumească.
Atitudinea faţă de ceilalţi călători

• Nu avem voie să-i fixăm cu priviri dezaprobatoare sau prea admirative, să-i
bruscăm, să-i călcăm pe picioare sau să-i incomodăm cu bagajele noastre.
256
• Dacă suntem însoţiţi, nu vorbim tare și nu discutăm despre probleme
personale sau familiale.
• Nu vom discuta peste capetele oamenilor sau ridicând glasul.
• Nu ne amestecăm în discuţia altor călători.
1.5.6. Comportamentul în familie
Comportamentul faţă de bunici și părinţi

• Orice copil trebuie să-și respecte părinţii și bunicii, dând pe faţă o comportare
plină de răbdare și ascultare faţă de aceștia.
Reguli de politeţe
• Nu răspundem obraznic.
• Nu ridicăm tonul.
Atitudinea faţă de fraţii mai mici sau mai mari

• Dacă avem fraţi (surori) mai mici, trebuie să-i ocrotim, să-i ajutăm, să le
vorbim frumos.
• Fraţii mai mari vor fi răbdători cu cei mai mici și nu vor profita de faptul că
sunt mai puternici decât aceștia.
• Mezinii familiei trebuie învăţaţi să nu profite de pe urma faptului că sunt
mai mici și să accepte responsabilităţi potrivite vârstei lor.
Anexa
Responsabilităţi în casă
1
• Fiecare membru al familiei trebuie să aibă anumite responsabilităţi în casă,
pe care le va îndeplini la timp și cu conștiinciozitate.
Alte câteva reguli

• Nu uităm să salutăm, atât la venire, cât și la plecare.
• Nu-i deranjăm pe ceilalţi când se odihnesc sau când au musafiri.
• Când este ziua de naștere a unui membru al familiei, nu uităm să-i spunem
„La mulţi ani!” încă de dimineaţă și să-i oferim o mică atenţie.
257
1.5.7. Comportamentul în biserică
• Punctualitatea este un semn de respect faţă de lăcașul de închinare și faţă
de ceilalţi membri ai bisericii.
• Vom avea grijă să avem încălţămintea curată și hainele aranjate.
• Ţinuta trebuie să fie cât mai decentă.
• În timpul serviciului divin se va păstra liniștea, respectând mesajul transmis
și dreptul celorlalţi de a se reculege.
• În timpul pauzei, vom permite aerisirea lăcașului de închinare, păstrând în
continuare liniștea.
• Formulele de adresare în biserică: frate/soră, Pacea Domnului.
Reguli de politeţe
1.5.8. Comportamentul la masă
Cum aranjăm masa festivă

• Chiar și la mesele obișnuite, de fiecare zi, hrana trebuie să fie apetisantă,
iar masa, îngrijită; se va folosi o faţă de masă curată și șerveţele.
• La mesele festive trebuie asigurat un anumit spaţiu pentru fiecare invitat
(cel puţin 50 cm).
Anexa • Fiecare farfurie va fi dublată de alta, așezată dedesubt (la mesele zilnice,
1 obișnuite, ne putem lipsi de ea).
• Pâinea se pune în câteva coșuleţe speciale, așezate simetric.
• Tacâmurile se vor așeza astfel: furculiţele la stânga cu dinţii în sus, la dreapta
cuţitele cu partea tăioasă spre farfurie și lingura pentru supă; în faţa farfuriei
stă linguriţa pentru desert.
• Tot în faţa farfuriei, dar spre dreapta, este locul paharelor.
• Florile trebuie puse în vaze joase, ca să nu îi împiedice pe meseni să se
vadă.
• Băutura se toarnă în pahare de către soţul gazdei sau de către orice alt
bărbat, doar când acestea s-au golit.
Comportamentul în timpul mesei

• La masă vom sta drepţi, nu vom ţine picioarele nici sub scaun, dar nici prea
departe, în faţă, pentru a nu-i deranja pe ceilalţi invitaţi.
• Braţele, și mai ales coatele, nu se ţin pe masă, poziţia corectă fiind cu
braţele lipite de corp și cu încheieturile mâinilor sprijinite de marginea mesei.
258
• Înainte de masă ne spălăm pe mâini.
• Nu mâncăm grăbit sau nervos, evităm discuţiile neplăcute și nu bem sau
vorbim cu gura plină.
• Buzele trebuie să fie închise în timpul mestecatului.
• Animalele (câini, pisici) nu stau cu noi la masă.
• Nu obligăm musafirii să mănânce mai mult decât pot, ci ţinem seama de
preferinţele și dorinţele lor,
• Gazda trebuie să ofere mâncare suficientă, fără a-și lăuda excesiv
preparatele. Musafirii o pot face, dar nu strigând peste masă și nici cerând
în acel moment reţeta.
• Nu vom cere anumite condimente, dacă nu ne sunt oferite. Se mănâncă așa
cum gătește gospodina (nu este politicos să cerem tot felul de condimente
pentru a schimba gustul mâncării).
Reguli de politeţe
Când și cum mâncăm
• Din punct de vedere al sănătăţii, este important să mâncăm la ore fixe.
Masa de seară va fi servită devreme. La pregătirea unei mese sunt reco-
mandate moderaţia și simplitatea, fără a exclude rafinamentul și bunul gust.
• Ocupăm locul indicat de cel care așază masa.
• Gazda se servește sau este servită ultima.
• Când numărul mesenilor este mare, nu se urează „Poftă bună!”.
• Mâncarea se duce la gură cu furculiţa, nu cu cuţitul sau cu tacâmuri
Anexa
improvizate.
• Lingura, linguriţa și cuţitul se ţin întotdeauna în mâna dreaptă. 1
• Furculiţa se ţine în mâna stângă la felurile de mâncare pentru care folosim
în același timp și cuţitul. Când mâncăm numai cu furculiţa, o ţinem în
mâna dreaptă.
• Dacă scăpăm pe jos un tacâm, cerem altul.
• La masă trebuie evitat orice zgomot (plescăitul, sorbitul, oftatul etc.).
• Dacă mâncarea este fierbinte, nu suflăm în ea pentru a o răci; așteptăm să
se răcească.
• Nu ţinem cu mâna farfuria din care mâncăm.
• Nu înclinăm farfuria pentru a lua ultima picătură de ciorbă sau supă.
• Farfuria trebuie să rămână curată după ce am terminat de mâncat.
• Lingura dintr-un platou folosit de toţi mesenii nu se „spală” în gură.
• Pâinea se ia din coșul de pâine cu mâna, nu cu furculiţa, nici cu cuţitul.
• Nu mușcăm din pâine. Rupem cu amândouă mâinile bucăţi potrivite din
felia de pâine, pe măsură ce avem nevoie.
259
• Felia de pâine sau chifla nu se dă cu mâna și nu se ia cu furculiţa, ci vom
oferi coșul cu pâine celui care solicită o felie.
• Dacă oferim cuiva un tacâm, îl vom ţine de mâner, în așa fel încât să fie
apucat tot de acolo.
• Folosim șerveţele ori de câte ori este nevoie și obligatoriu înainte de a bea.
• Nu bem când avem gura plină.
• Când am terminat de mâncat, cuţitul și furculiţa se așază în farfurie, paralel.
• Gazda este prima care se ridică de la masă. Dacă avem nevoie să ne ridicăm
înainte, vom cere încuviinţarea gazdei.
• Când ne ridicăm, avem grijă să nu tragem după noi faţa de masă.
1.5.9. Cum mergem pe stradă

Reguli de politeţe
Discuţiile pe stradă
Strada nu este un loc potrivit
pentru conversaţie. Dar, dacă totuși
dorim să schimbăm câteva vorbe cu
un cunoscut, ne retragem din
mijlocul drumului.
Dacă suntem grăbiţi, salutăm
eventualele cunoștinţe și ne
Anexa
continuăm drumul (nu le vom evita).
1
Greșeli inacceptabile
• Aruncarea hârtiilor sau resturilor de mâncare pe stradă.
• „Finisarea” ţinutei: ne ridicăm ciorapii, ne pieptănăm, ne ștergem pantofii,
ne curăţăm unghiile.
• Nu este frumos să mâncăm pe stradă. Persoanele tinere pot totuși mânca
produse de patiserie sau alte gustări ambalate special pentru a putea fi
consumate pe stradă.
• Într-un grup, nu vom face gălăgie și nu vom râde în hohot.
Cum mergem pe stradă

• Când mergem pe stradă alături de o altă persoană și trotuarul se îngustează
sau este aglomerat, atunci: fetele trec înaintea băieţilor; vârstnicii, înaintea
tinerilor; superiorii, înaintea subalternilor. Excepţii: la o traversare pericu-
loasă se procedează invers.
260
• Locul fetei este în dreapta băiatului, iar dacă vitrinele sunt pe stânga, atunci
ei vor schimba locurile.
• Cei care se deplasează într-un grup vor avea grijă să nu ocupe tot trotuarul.
• Nu putem merge alături mai mult de trei persoane (uneori poate fi mult și
atât).
• Copiii mici vor fi ţinuţi de mână pe stradă și, dacă este unul singur, va sta în
dreapta adultului; dacă este însoţit de doi adulţi, va fi încadrat de aceștia,
iar dacă sunt mai mulţi copii însoţiţi de un singur adult, îl vor încadra pe
acesta.
• Vom respecta regulile de circulaţie. Traversăm strada numai la culoarea
verde a semaforului, când mașinile sunt oprite. Dacă nu există semafor,
traversăm prin locurile special marcate.
Reguli de politeţe
1.5.10. Complimentele
Complimentul este o apreciere simplă și sinceră.
Când și cum să facem un compliment

• Facem un compliment atunci când admirăm ceva la cineva și dorim să-i
facem cunoscut acest lucru. A face complimente exagerate este o lipsă de
tact, iar a cere să ţi se facă este o dovadă de slăbiciune.
• Faţă de persoanele avide de complimente ne vom comporta cu înţelepciune
Anexa
și vom evita să le acordăm aprecierile noastre atâta vreme cât nu sunt
sincere. 1
• Nu este frumos să ne autocaracterizăm („Sunt foarte corect, dar am și
Anexa
defecte: sunt prea bun!”).
Cum să primim un compliment

Spunând simplu și sincer: „Mulţumesc!”.
1.5.11. Îmbrăcămintea
„Haina face pe om” sau „Nu haina face pe om” – ambele dictoane sunt
discutabile.
Reguli de bază
• Prima regulă este ca toate hainele noastre să fie curate. Ele trebuie îngrijite
și periate cu regularitate.
• Nu purtăm culori prea ţipătoare.
261
• Aplicăm legile elementare ale esteticii.
• Nu cumpărăm articole de îmbrăcăminte doar pentru că sunt ieftine; aceasta
este o risipă, și nu o economie.
• Atenţie la împodobirea excesivă a hainelor!
Ce purtăm în diferite ocazii?

• Ţinuta de școală – vom merge îmbrăcaţi cu gust și decenţă, cu hainele
curate și periate cu regularitate.
• Ţinuta de joacă – vom alege haine în care ne simţim comod și care se curăţă
ușor.
• Ţinuta sport – va fi adaptată sportului pe care îl practicăm.
• Ţinuta în biserică – vom avea grijă ca ţinuta noastră să fie potrivită cu scopul
pentru care venim la biserică: închinarea. Ne vom îmbrăca decent, cu gust,
Reguli de politeţe
cu haine curate, evitând orice extravaganţă.
Întreţinerea hainelor și a încălţămintei

Acestea trebuie curăţate periodic. Hainele vor fi periate, iar încălţămintea va fi
dată cu cremă. Este bine să știm să reparăm singuri micile probleme care pot apărea:
rupturi, pete etc.
1.5.12. Cadourile și florile

Anexa
1 Când oferim cadouri
• De regulă, oferim cadouri cu ocazia unor zile sau evenimente festive.
• Persoanelor foarte apropiate le putem oferi cadouri oricând, nu doar la
anumite ocazii.
Cui oferim cadouri

• Când suntem invitaţi la cineva care sărbătorește un eveniment, cadoul îl
oferim sărbătoritului (coleg, prieten, vecin etc.). Este elegant să oferim un
buchet de flori și mamei acestuia.
• Celor mai buni prieteni sau colegi, chiar dacă nu ne invită acasă pentru a
sărbători un eveniment special.
• Membrilor familiei, de fiecare dată când ni se oferă prilejul.
Ce cadouri oferim
• Când alegem cu cadou, ne gândim, în primul rând, la persoana pentru care
îl cumpărăm și ţinem cont de preferinţele și dorinţele acesteia.
262
• Un cadou trebuie gândit, cumpărat, ambalat și oferit.
• Nu vom face cadouri costisitoare la întâmplare, ci numai persoanelor
apropiate sau celor cărora vrem să le arătăm într-un mod special recunoștinţa
noastră.
• Cadoul are menirea de a-i face plăcere celui care-l primește. Putem alege
ceva util sau putem oferi un obiect de artă. Indiferent de tipul cadoului,
preţul va fi înlăturat cu grijă.
• Nu vom face cadou obiectele pe care le avem în casă și nu ne mai plac.
Dacă au o oarecare valoare, le putem da celor apropiaţi, dacă suntem siguri
că aceștia și le doresc.
• Persoanelor cu care nu suntem în relaţii apropiate, nu le vom oferi obiecte
de îmbrăcăminte sau de toaletă, pentru că nu le cunoaștem gusturile.
Reguli de politeţe
Cum oferim cadoul
• Micile cadouri întreţin prieteniile și produc bucurie oricui, cu condiţia să
fie date din suflet și dezinteresat. Ele nu trebuie să fie cerute, comandate,
sau sugerate.
• Cadourile se oferă ambalate. Ambalajul trebuie să fie cât mai frumos, acesta
fiind foarte important pentru a produce o impresie plăcută de la prima
privire. Este bine să avem în casă panglici și hârtii de ambalat, pentru a nu
fi luaţi pe nepregătite atunci când vrem să facem un cadou.
• Cărţile se pot oferi fără a fi ambalate.
Anexa
• Pe o carte nu se fac dedicaţii și autografe decât de către autor, traducător,
ilustrator, editor. Putem scrie câteva gânduri pe o felicitare pe care o 1
introducem în carte.
• Orice cadou se oferă însoţit de o floare.
• Nu se oferă flori artificiale și se evită florile prea mari sau pretenţioase
(cale, gladiole, ibiscus etc.). Acestea vor fi oferite doar la ocazii speciale.
• Florile se oferă fără ambalaj și cu cozile în jos. În ţara noastră, obiceiul cere
să se ofere flori în număr impar.
• Nu se duc flori bărbaţilor, decât dacă sunt la spital.
• La spital, nu se duc flori prea mari sau cu miros prea puternic; acestea vor
fi însoţite de un vas potrivit.
• Se pot trimite flori și prin comisionar, căruia îi vom spune adresa exactă;
florile vor fi însoţite de o carte de vizită pe care vom scrie câteva rânduri
adresate destinatarului.
263
Atitudinea celui care oferă
• Orice cadou se oferă natural, cu gesturi firești, chiar persoanei căreia îi este
destinat.
• Nu facem gesturi teatrale, nu vorbim foarte tare pentru a observa toată
lumea că oferim un cadou.
• În nici un caz nu lăsăm cadoul undeva pe masă, spunând sărbătoritului:
„Vezi că ţi-am lăsat cadoul acolo, pe masă!”. Este nepoliticos.
Atitudinea celui care primește

• Când primim cadouri, mulţumim imediat.
• Ne manifestăm bucuria și admiraţia pentru ceea ce am primit.
• Florile se despachetează și se pun în vaze cu apă; celelalte cadouri se
despachetează când le primim, de faţă cu persoana sau persoanele de la
Reguli de politeţe
care le-am primit.

• În nici un caz nu spunem: „Nu e ceea ce-mi doream!”. Ar fi o gravă
impoliteţe și o jignire la adresa celui care ne-a oferit cadoul.
• Cel care primește flori prin intermediul comisionarului, îi va da și el bani
acestuia și îi va mulţumi telefonic celui care i le-a trimis.
• Spre deosebire de cadouri, care pot fi refuzate în situaţii speciale (jigniri
grave, încercare de mituire etc.), florile nu pot fi refuzate niciodată.
Anexa 1.5.13. Obiectele împrumutate

1 Păstrarea
• Obiectelor împrumutate trebuie să li se acorde o atenţie deosebită. Vom
evita să le stricăm sau să le folosim excesiv.
• O carte împrumutată nu se ţine mai mult de două săptămâni.
Înapoierea
• Vom înapoia cât mai repede orice obiect împrumutat. Dacă am fixat o dată
de înapoiere a acestuia, o vom respecta cu stricteţe.
Împrumutul de bani
• Împrumutăm bani doar în mod excepţional și doar de la persoane apropiate.
• Nu este bine ca o femeie să împrumute bani de la un bărbat.
• Se va fixa o dată pentru a da banii înapoi, dată care va fi respectată cu
stricteţe. Un împrumut devine o datorie de onoare. Este obligaţia celui
care ia cu împrumut să ţină minte suma exactă și data înapoierii.
264
• Nu vom da și nu vom cere cu împrumut obiecte de îmbrăcăminte sau obiecte
valoroase (aparatură electrică, vase scumpe etc.).
• În nici un caz nu vom împrumuta altora obiecte pe care le-am împrumutat
la rândul nostru, de la alţii.
1.5.14. Prezentarea
Reguli de bază
• Subalternul este prezentat superiorului, domnul este prezentat doamnei,
cel tânăr, celui în vârstă, persoanele singure sunt prezentate cuplurilor.
• Se va anunţa întâi numele persoanei nou-venite și apoi numele persoanelor
prezente.
Reguli de politeţe
• Unui bolnav toate persoanele îi sunt prezentate.
• Dacă prezentăm o personalitate, putem să-i anunţăm titlul și să nu-i
menţionăm numele.
• Prezentările nu vor fi făcute în grabă.
Cum ne comportăm când ni se prezintă cineva sau când suntem prezentaţi cuiva
• Când facem prezentările, trebuie să avem o atitudine naturală. Nu vom
afișa o politeţe exagerată, dar nici un aer superior.
• De obicei, gazda sau cel care face prezentarea trebuie să completeze prin
câteva cuvinte amabile despre persoanele prezentate. Anexa
• Este politicos ca, după ce ni s-a prezentat o persoană, să spunem „sunt
încântat să vă cunosc”, „îmi face plăcere”, „îmi pare bine”.
1
• Dacă nu am reţinut numele unei persoane care ne-a fost prezentată, este
mai bine să cerem să ni se repete, decât să observe că nu-l mai știm.
• Bărbaţii se vor ridica întotdeauna când le este prezentată o persoană; singura
excepţie o constituie infirmii sau bolnavii.
• Femeile vor rămâne pe scaun. Tinerele se vor ridica atunci când le este
prezentată o persoană în vârstă.
• Cel care a făcut prezentarea trebuie să înceapă o conversaţie la care va lua
parte și el, măcar pentru început.
Cum să te prezinţi singur

• Este un act necesar atunci când numărul musafirilor este prea mare sau
când gazda a uitat să te prezinte.
• O doamnă nu se va prezenta singură unui bărbat, însă acesta o poate face.
„Permiteţi-mi să mă prezint…, Daniel Manea”.
265
• Dacă intrăm într-un birou, vom spune: „Sunt (profesia, funcţia + numele)
și doresc….”.
• Cel mai elegant mod de prezentare rămâne cel în care îţi spui doar numele.
Dacă îţi spui și prenumele, acesta va trebuie menţionat primul: Daniel
Manea, și nu Manea Daniel.
1.5.15. Conversaţia
Întotdeauna vom încerca să avem o atitudine binevoitoare faţă de cei din jur,
dar nu vom încerca să devenim prea familiari cu cei pe care nu-i cunoaștem prea
bine, ci vom avea răbdare ca relaţiile să se dezvolte într-un mod natural, neforţat.
Vom fi politicoși și amabili cu toată lumea. În relaţiile cu cei de sex opus, vom fi
Reguli de politeţe
naturali și plini de tact.
Cum vorbim
• Vorbim pe un ton moderat, nici prea tare, nici prea încet, și fără a face
multe gesturi.
• Privim în ochii celui căruia ne adresăm.
• Vorbim fără să ne luăm un aer de superioritate.
• Nu ţinem mâinile în buzunare.
• Nu mestecăm gumă și nici nu vorbim cu gura plină.
• Folosim fără zgârcenie expresiile: „Vă rog” sau „Te rog” (când cerem ceva),
Anexa
„Vă rog să mă scuzaţi” sau „Te rog să mă scuzi” (când deranjăm cu ceva o
1 persoană, când facem o greșeală), „Mulţumesc” (când primim ceva), „Felicitări”
(când întâlnim o persoană care a avut o realizare, un succes deosebit).
• Nu vom discuta într-o limbă necunoscută de ceilalţi, atunci când putem
evita aceasta.
• Nu vorbim în șoaptă sau la ureche într-un grup mai mic de zece persoane.
• Nu este politicos să corectăm pe cineva în public.
Când vorbim
• Vorbim despre noi înșine numai atunci când suntem întrebaţi.
• Când cineva ne adresează o întrebare, răspundem chiar dacă suntem supăraţi.
• Nu întrerupem o persoană când vorbește. Așteptăm să termine ce are de
spus și numai după aceea vorbim.
• Când un coleg, prieten sau cineva din familie este abătut și trist, trebuie
să-i fim alături și să-i vorbim.
• Când suntem în vizită, nu așteptăm doar să fim întrebaţi pentru a vorbi;
vom vorbi și din proprie iniţiativă.
266
• Dacă ne alăturăm unui grup, salutăm, dar nu întrerupem discuţia.
• Într-un grup nu vorbim toţi odată, ci pe rând. Se respectă ideile celorlalţi,
se evită jignirile și cuvintele cu mai multe înţelesuri.
• Dacă ne întâlnim pe stradă cu un adult, nu este politicos ca, după ce
salutăm, să avem iniţiativa deschiderii unei discuţii. Dacă acea persoană se
oprește și începe să vorbească cu noi, ne oprim și-i răspundem.
Cât vorbim
• Nu trebuie să vorbim prea mult. Chiar dacă ni se pare că spunem lucruri
interesante, putem fi plictisitori pentru cei din jur.
• De asemenea, trebuie să avem grijă să nu fim nici prea zgârciţi la vorbă.
Reguli de politeţe
1.5.16. Corespondenţa
Conceperea unei scrisori

• În partea dreaptă sus, scriem data (ziua, luna, anul) și localitatea.
• Vom scrie formula de introducere la mijlocul paginii, central, la câţiva
centimetri de marginea de sus.
• Titlul începe cu literă mare și se desparte de restul textului prin virgulă, iar
apoi se începe scrisoarea tot cu majusculă.
Anexa
• Alineatele sunt necesare când trecem de la un subiect la altul sau de câte 1
ori formulăm o idee nouă.
• Ordinea paginilor este cea firească.
• După ce am terminat, nu revenim cu prea multe P.S.-uri. Două sunt
suficiente: P.S. și P.P.S. (post-scriptum și post-post-scriptum)
• Semnătura se pune în dreapta jos; formula de încheiere va fi în funcţie de
relaţia pe care o avem cu cel căruia îi scriem.
• Adresa trebuie scrisă pe plic, citeţ și exact.
• Numele expeditorului nu trebuie să lipsească.
Aspectul corespondenţei
• Hârtia folosită va fi curată, neliniată și cu marginea tăiată drept.
• Hârtia cea mai potrivită este cea albă; în cazul în care scriem o scrisoare
colorată, plicul va avea aceeași culoare. Pentru cererile oficiale se folosește
în exclusivitate hârtie albă.
• Vom căuta să scriem cât mai citeţ și caligrafic.
267
• În funcţie de tipul scrisorii, stilul poate varia. Orice scrisoare trebuie scrisă
corect din punct de vedere gramatical.
• Scrisă de mână, este o dovadă a consideraţiei faţă de destinatar. Culoarea
recomandată este albastrul sau negrul.
Intimitatea corespondenţei
Citirea corespondenţei altei persoane constituie un abuz de încredere și este
intolerabilă, chiar dacă este vorba de soţi, părinţi sau copii.
Reguli de politeţe
Anexa
1
268
Anexa 1
1.6. Organizarea vieţii personale
Organizarea vieţii personale

1.6.1. Organizarea timpului
Copiii pot deveni oameni de mare valoare pentru societate și biserică sau vor fi
niște anonimi, în funcţie de cum folosesc timpul pe care îl au la dispoziţie în
perioada tinereţii lor. Cel care nu-și propune să facă nimic nu va fi nimic.
„Un scop hotărât, o silinţă stăruitoare și o economisire grijulie a timpului îi vor
face în stare pe oameni să dobândească cunoștinţe și o cultură folositoare.”
(E. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 269)
Organizarea timpului ajută la o bună desfășurare a activităţilor și la
îmbunătăţirea calităţii lor. În cazul specific, al dezvoltării copiilor, o organizare
înţeleaptă a timpului va crește eficienţa dezvoltării lor fizice, intelectuale și
spirituale. Cu cât este făcută o planificare mai bună a zilelor și a orelor, cu atât se
va evita pierderea timpului, timp ce nu mai poate fi răscumpărat niciodată. Anexa
Părinţii și instructorii au un rol deosebit de important în a-i ajuta să-și organizeze
cât mai bine timpul. De fapt, este datoria lor să-i înveţe pe copii să-și planifice
1
activităţile și totodată să urmărească cu grijă ca principiile și metodele organizării Anexa
timpului să fie aplicate de către aceștia.
Fixarea ţintelor
Trebuie să se aibă în vedere anumite ţinte pe care copiii și le pun. Aceste ţinte
au de-a face cu ceea ce vor ei să devină și ce vor să obţină de la viaţă. Vârsta de
explorator nu este nicidecum una la care să se evite fixarea unor ţinte înalte pentru
viaţă, ci, dimpotrivă, este vârsta la care se conturează formele drumului vieţii.
Trebuie să se aibă în vedere că, la această vârstă, lucrarea de fixare a ţintelor
este una delicată. În dreptul copiilor, poate apărea pericolul forţării notei în ceea
ce privește alegerea ţintelor vieţii. Instructorii trebuie să știe că lucrarea de definire
a ţintelor nu depinde numai de ei.
Cu toate acestea, ei pot fi buni sfătuitori și îi pot ajuta pe copii prin oferirea
principiilor alegerii unor ţinte valoroase. Pe lângă aceasta, ei îi pot îndruma pe
269
copii în a face exerciţii practice de fixare a unor ţinte, fapt ce le va dezvolta
capacitatea de a alege cele mai bune ţinte pentru viaţă. Mai mult decât atât, este
necesară descoperirea ţintelor pe termen mediu și scurt, având în vedere că o bună
parte dintre ele sunt stabilite independent de voinţa copilului. De pildă, în cazul
examenelor școlare, ţintele sunt stabilite în sistemul de învăţământ, iar copilul
este pus în situaţia doar de a le conștientiza și de a se raporta la ele.
Fixarea priorităţilor
În funcţie de ţinte, se aleg activităţile care au prioritate. Odată concretizată
ţinta, activităţile care duc la atingerea ei devin cele mai importante. Dacă instructorii
îi vor ajuta pe copii să înţeleagă care sunt activităţile cele mai importante care
converg spre împlinirea ţintelor, se poate spune că mai este puţin până la realizarea
unei bune organizări a timpului. Pentru aceasta, ei pot să-i ajute pe copii prin
exemplificări cât mai diverse în toate domeniile (școlar, familial, social, religios).
Gândirea pragmatică a copiilor de această vârstă îi va ajuta să înţeleagă cel mai
bine cum se face acest lucru prin metoda exemplificării. Un exemplu ar putea fi
legat de învăţământul gimnazial, la sfârșitul căruia se susţin examene ce permit
accesul la liceu. Acesta este ţinta și, în funcţie de ea, apar și priorităţile: a învăţa
cât mai eficient la materiile la care se vor susţine acestea.
Lucrarea de exemplificare și conștientizare a priorităţilor cere timp și atenţie,
uneori individualizată. Nu toţi copiii au aceleași preocupări și activităţi, așa că
Anexa generalizarea (în unele cazuri, bună) poate fi ineficientă pentru specificul fiecăruia.
1 Tipuri de activităţi
Legat de priorităţi, vom vorbi puţin despre identificarea activităţilor pe care se
va pune accentul. O împărţire în patru cadrane a activităţilor le-ar putea categorisi în:
1. activităţi urgente și importante;
2. activităţi importante, dar neurgente;
3. activităţi urgente și neimportante;
4. activităţi neimportante și neurgente.
În identificarea tipului de activitate la copii, instructorul trebuie să aibă în
vedere specificul lor. Ceea ce pentru un adult este o activitate neimportantă poate
fi pentru un copil una foarte importantă. De exemplu, jocul. Pentru copii, o bună
parte dintre jocuri sunt educative și ajută la dezvoltare, aceasta însemnând că sunt
activităţi importante, pe când pentru unii acesta intră la capitolul divertisment
(activităţi neimportante și neurgente).
În privinţa alegerii celui mai bun tip de activitate, al doilea tip este cel asupra
căruia să fie îndrumaţi copiii să insiste – activităţile importante, dar neurgente.
270
În împlinirea activităţilor, copiii joacă anumite roluri (membru al familiei, elev,
prieten, explorator etc.). Copiii au nevoie să cunoască aceste roluri, pentru a se
putea defini pe ei înșiși în raport cu ţintele și activităţile pe care le desfășoară.
Planificarea săptămânală a timpului

Planul săptămânal de organizare a timpului este unul dintre cele mai eficiente
planuri. Având în vedere ţintele și priorităţile, o organizare săptămânală pe zi și

ore este de dorit.
Copiii pot fi ajutaţi să-și organizeze întreaga săptămână, având în vedere toate
aspectele vieţii în care sunt implicaţi: social, familial, școlar, religios. Instructorii
le pot oferi exemple (ca cel de mai jos) în așa fel încât ei să aibă o idee despre cum
să facă această planificare. A se vedea că fiecare tip de activitate este notată cu un
anumit număr, pentru a putea fi regăsită mai ușor în tabel. De exemplu, studiul
biblic este marcat cu numărul 16 și va putea fi regăsit astfel menţionat în fiecare zi
a săptămânii.
Planificarea săptămânală D L M M J V S
Roluri Priorităţi Priorităţile zilei

membru - duc gunoiul1 studiu16 16 16 16 16 16 16
al familiei - cumpăr pâine2
masa15 15 15 15 15 15 15 Anexa
- mătur curtea3
- fac curat în cameră4 7 7 7 7 7 17 1
5
elev - învăţ 11,00-13,00 –
- fac temele6 întâlnire cu 15 15 15 15 15 15
- școală7 grupa de 5
prieten - vizită la spital8 exploratori11 6
- mă joc9
masa15 9 5 4
10
explorator - cos steagul
- particip la întâlnire11 14,00-16,00 – 6 3
vizită la 15 1
personal - fac baie12
spital8 9 14 14
- citesc13
- timp liber14 timp liber14 17
- masă15
masa15 15 15 15 15 15 15
creștin - studiu16
- merg la biserică17 baie12 12 17
271
Pot exista două mari obstacole în însușirea acestui program de organizare a
timpului. Primul se referă la capacitatea limitată a copiilor de a înţelege și a-și
însuși acest program. Uneori, aceste cunoștinţe pot depăși nivelul lor de înţelegere
datorită faptului că, la această vârstă, nu au dezvoltată o gândire abstractă și
sistematizată, pe termen lung. Acesta însă nu trebuie să fie un motiv pentru care
să nu se încerce predarea lecţiei de faţă.
Al doilea obstacol ţine de viaţa copilului și are de-a face cu obiceiurile și modul
de viaţă al acestuia. Conștientizarea nu este o condiţie suficientă pentru

îndeplinirea acestei cerinţe, ci este nevoie și de stimularea dorinţei copilului de
a-și însuși un program de organizare a timpului.
1.6.2. Organizarea vacanţei

Timpul liber devine cu adevărat important atunci când ne dăm seama că a sosit
momentul de a realiza anumite obiective.
Oricum, vacanţa poate fi privită cu bucurie din mai multe puncte de vedere, ca
un timp pentru: recreere (joacă, lectură, plimbări în natură), vizite (în locuri mai
îndepărtate sau mai apropiate, la bunici sau la alte rude), îmbogăţirea cunoștinţelor,
gospodărie.
Anexa De asemenea, în vacanţă sunt binevenite excursiile și tabăra.
Iată câteva avantaje ale taberei:
1 - Lărgește orizontul copiilor și le arată că mai sunt mulţi alţii care trăiesc
după aceleași principii ca și ei;
- Își fac cunoștinţe și prieteni noi;
- Ceea ce aud acolo va întări ceea ce au învăţat acasă și la biserică;
- Vor putea vedea ce înseamnă disciplina în grup, timpul de părtășie, studiul
personal, rugăciunea pentru și cu alţii;
- Pot învăţa jocuri noi;
- Vor învăţa să lucreze în echipă;
- Vor putea cunoaște mai bine pe conducătorul și colegii de grupă.
Important este însă, în timpul vacanţei, să nu uite:
- să aibă un program de utilizare a timpului;
- să studieze și să se informeze zilnic;
- să își ajute părinţii în gospodărie;
- să facă mișcare în aer liber, zilnic;
- să-și facă temele de vacanţă.
272
1.6.3. Organizarea răspunderilor personale
A fi responsabil faţă de tine însuţi și faţă de ceea ce te înconjoară este o cerinţă
imperioasă, care trebuie împlinită de la o vârstă cât mai fragedă. Societatea are
nevoie de oameni responsabili, care să se implice cât mai bine în bunul ei mers, iar
în ceea ce privește lucrarea lui Dumnezeu, aceasta cere oameni maturi și cu un
simţ dezvoltat al responsabilităţii faţă de ei înșiși și faţă de semeni.

Exploratorii au nevoie să înveţe și să exercite lecţia răspunderii personale încă
de la această vârstă.
În ceea ce privește rolul instructorului, putem spune că este foarte important,
deoarece el poate influenţa foarte mult copiii în a se forma ca oameni responsabili.
În cele ce urmează vom prezenta ce pot face aceștia pentru a-i ajuta pe copii în
acest domeniu.
Instructorul ca model
Lecţia responsabilităţii, care urmează a fi predată copiilor, va avea un bun
impact, numai dacă instructorul însuși este o persoană responsabilă. El trebuie să
dovedească seriozitate în ceea ce face și să lase să se vadă în comportamentul lui
bine dezvoltat principiul responsabilităţii.
Descoperind responsabilităţile exploratorilor, rolurile pe care copiii le au în
general sunt următoarele: Anexa
Fiu/fiică
1
Ne referim aici la rolul jucat faţă de părinţi. Copilul are datoria de a asculta de
părinţi (vezi porunca a V-a), dându-le respectul cuvenit și fiind gata să înveţe din
experienţa și sfaturile lor.
A-i ajuta pe părinţi, a le oferi ocazii de satisfacţie sufletească datorită
rezultatelor bune obţinute la școală, a
le face mici bucurii sunt de asemenea
lucruri care fac parte din domeniul
acesta de responsabilitate. Este un lucru
deosebit să preiei o parte din poverile
părinţilor și să le ușurezi sarcinile. Mai
mult decât atât, acest fapt dezvoltă în
caracterul copiilor simţământul unităţii,
al responsabilităţii, al purtării poverilor
altora.
273
Frate/ soră
Tot ca membri ai familiei, de multe ori, copiii pot avea și rolul acesta. O
bună comportare și înţelegere faţă de fraţi aduc armonie în familie. Lucrul în
„echipă” (fie că aceasta înseamnă a învăţa, a-i ajuta pe părinţi, a se juca) este
responsabilitatea pe care exploratorii au nevoie s-o înveţe. Mai mult decât atât, în
cazul în care exploratorul este fratele (sora) mai mare, răspunderea lui se mărește
prin faptul că devine, într-o anumită măsură, purtătorul de grijă al fraţilor mai
mici. De asemenea, faptul că exploratorul ar fi mezinul familiei nu este o scuză

pentru a nu se simţi responsabil faţă de fraţii mai mari.
Elev
Acesta este un rol deosebit de important pentru această vârstă. Achitarea de
responsabilităţile școlare formează un comportament care se va dovedi benefic
pentru mai târziu.
Înţelegând menirea școlii, anume cea de dezvoltare intelectuală, de orientare
și pregătire profesională, dar și de socializare, dezvoltare fizică și autodisciplinare
comportamentală, copilului, în calitatea sa de elev, îi este recomandat să caute a
obţine rezultate cât mai bune și eficienţa lui să aibă un randament ridicat.
Făgăduinţa și totodată îndemnul „Domnul te va face să fii cap, nu coadă”
(Deuteronom 28,13) trebuie avute în vedere de explorator în deplinătatea
înţelesului expresiei.
Anexa
1 Prieten
Vârsta trecerii de la copilărie la adolescenţă este una la care se leagă prietenii
mai profunde. Relaţiile de prietenie au ca liant mai mult decât simpla apropiere
determinată de conjunctură (elevi ai aceleiași clase, vecini de stradă sau de bloc,
copii ai aceleiași biserici). Acum apare prietenia determinată de afinităţi, de înclinaţii
comune, de trăsături de caracter. Copilul începe să-și aleagă prietenii, fiind mult
mai conștient de aceasta decât înainte. Natura prieteniei nu este numai pragmatică
(definită prin expresia „a face”: joaca împreună, învăţarea comună), ci capătă și
accente abstracte (definite prin „a fi”: trăsături de caracter, principii etc.).
Având în vedere aceasta, exploratorul trebuie să fie îndrumat:
- cum să se raporteze în mod responsabil la prietenii săi;
- cum să le arate respect, dragoste și ajutor acestora.
Un lucru foarte important pe care exploratorul trebuie să-l înţeleagă și să și-l
însușească este acela că el trebuie să facă primul pas în a oferi prietenie, și nu
trebuie să aștepte prietenia altora („Este mai ferice să dai decât să primești”).
274
Explorator
Cei care sunt exploratori înţeleg că aceasta implică niște responsabilităţi și
privilegii deosebite. A fi explorator înseamnă să-ţi însușești angajamentul depus.
Aceasta include respectul faţă de Dumnezeu, oameni și natură cuprins în legea
exploratorului. În plus, un explorator va fi implicat în activităţile exploratorilor și
va fi dedicat misiunii.

Anexa
1
275
Anexa 1
1.7. PLANTE MEDICINALE

„Roadele lor le vor servi ca hrană și frunzele lor, ca leac.” (Ezechiel 47,12)
Prin plante medicinale se înţeleg plantele (ierburi, flori, arbuști, copaci) care
Plante medicinale
conţin substanţe cu efecte benefice asupra unor afecţiuni sau boli. De-a lungul
timpului, oamenii au folosit plantele în tratarea diferitelor afecţiuni. În timpurile
noastre, aproape 40% dintre medicamente conţin cel puţin un ingredient care se
obţine din plante.
Cu toate că acum există o gamă largă de medicamente, acestea nu exclud
folosirea plantelor medicinale care, în general, nu produc obișnuinţă, nu au efecte
secundare nocive și sunt ieftine.
Oricui îi este folositor să știe care sunt utilizările principale ale unor plante
medicinale des întâlnite. Nu trebuie totuși să le folosim fără discernământ și în
Anexa nici un caz în situaţii în care ar trebui consultat un medic.
1 Afinul (Vaccinium myrtillus)
Recunoașterea și răspândirea plantei – vezi Arbuști
Recoltare. Frunzele se culeg cu mâna în perioada de la sfârșitul lunii iulie până
la începutul lui septembrie și se usucă. Se păstrează în saci de pânză. Fructele se
recoltează când sunt coapte, cu mâna sau cu dispozitive sub formă de piepteni, în
iulie-august și se folosesc proaspete sau se usucă. Se păstrează în săculeţi de pânză
sau pungi de hârtie.
Utilizări medicinale
1. Este excelent pentru tratarea diareii.
Se face o infuzie dintr-o linguriţă de frunze uscate, mărunţite, peste care se
toarnă o cană de apă clocotită. Se lasă acoperit 20-30 min. Se strecoară. Se beau
2-3 căni pe zi.
Din fructe se prepară un decoct (o linguriţă și jumătate la două căni și jumătate
cu apă rece), care se fierbe 30 minute. Se bea călduţ în trei reprize, în cursul unei
zile.
276
2. Fructele crude reglează scaunele și fac să înceteze fermentaţiile intestinale
ajutând la eliminarea gazelor.
Brusturele (Arctium lappa)

Recunoașterea plantei. Este o plantă erbacee, bienală, care în primul an formează
o rozetă de frunze foarte mari, lungi de până la 50 cm, lat-triunghiulare sau ovale,
puţin ondulate pe margine, verzi închis pe faţa superioară și albicioase pe cea
inferioară, iar în al doilea an formează tulpini cu frunze și flori. Rădăcina este
puternică, pivotantă, ramificată, brună, lungă de până la 60 cm. Tulpina este
cilindrică, păroasă, ramificată, înaltă de 1-2 m, iar frunzele de pe tulpină au aceeași
formă ca cele de la bază, dar descresc în mărime. Florile sunt purpurii, protejate
de un înveliș cu ţepi, ce au vârful întors și apar în lunile iulie-august.
Răspândire. Pe terenurile necultivate, pe marginea drumurilor, căilor ferate, pe
Plante medicinale
lângă garduri, în zăvoaie. Se întâlnește frecvent în toată ţara, de la câmpie până în
zona montană.
Recoltare. Rădăcinile se recoltează în toamna primului an sau în primăvara
celui de al doilea, întotdeauna înaintea formării tulpinilor, pentru că apoi rădăcinile
se lignifiază. Se scot din pământ cu cazmaua și se spală imediat, apoi se usucă la
soare. Frunzele se recoltează fără peţiol, în lunile mai-iunie și se usucă. Se păstrează
în saci textili, la loc uscat.
1. Pentru acnee, eczeme, herpes. Se prepară un decoct din 3-4 linguri de rădăcină
Anexa
mărunţită la 300 ml apă. Se fierbe 15 minute. Pentru acnee și eczeme se dublează
cu apă și se fac spălături locale. Pentru herpes se pun comprese. 1
2. Pentru tratarea furunculelor se
pun cataplasme cu un suc obţinut prin
stoarcerea rădăcinilor proaspete (mai ales
cele recoltate primăvara).
3. Pentru răceală și gripă se face un
decoct din 3-4 linguri pulbere de rădăcină
la un litru de apă. Se continuă fierberea
două minute la foc scăzut. Se strecoară.
Se îndulcește. Toată cantitatea se bea în
cursul zilei.
277
Coada-calului (Equisetum arvense)
Recunoașterea plantei. Plantă erbacee, perenă, cu două
feluri de tulpini: tulpină fertilă (mică de 5-15 cm, se termină
cu un spic cu spori, apare în aprilie-mai) și una sterilă (verde,
dreaptă, de 20-80 cm înălţime). Ramurile acoperite cu frunze
mici, solzoase, îi dau aspectul unei cozi de cal.
Răspândire. Întâlnită în lunci umede, pe marginea apelor
de munte, pe terasamentele căilor ferate, ca buruiană în
culturi, de la câmpie până în regiunea montană.
Recoltare. În perioada iulie-septembrie, pe vreme frumoasă,
se recoltează tulpinile sterile prin tăiere la 5-6 cm de la sol,
deasupra părţii brune. Se usucă.
Plante medicinale
1. Pentru tratarea anemiei și remineralizarea organismului,
se face un decoct dintr-o linguriţă plantă mărunţită la o cană
de apă. Se fierbe 15 minute. Se strecoară. Se bea în loc de
apă.
2. Pentru vindecarea contuziilor și vânătăilor – decoct
din două linguriţe de plantă mărunţită la o cană. Se aplică
local cataplasme.
3. Pentru fracturi și degerături se fac băi locale cu decoctul
plantei.
Anexa
1 Coada-șoricelului (Achillea millefolium)
Recunoașterea plantei. Plantă erbacee, perenă, cu rizom lemnos, tulpină dreaptă,
înaltă până la 80 cm. Frunzele sunt dublu sau triplu compuse, ca o pană compusă
(de la frunze vine denumirea populară a plantei).
Florile albe, foarte mici, sunt grupate până la o sută
la un loc și înfloresc din aprilie până în septembrie.
Răspândire. Întâlnită de la câmpie până la regiunea
subalpină, prin pășuni, fâneţe, marginea pădurilor,
margini de drum și căi ferate. Pe soluri nisipoase,
relativ umede, însorite sau umbrite.
Recoltare. Se recoltează fie întreaga plantă (tulpină,
frunze, flori), fie doar florile în zilele senine, la miezul
zilei. Uscarea se face la umbră. Se păstrează în pungi
de hârtie sau saci textili, la loc uscat.
278
1. Ceaiul (infuzie dintr-o lingură de flori mărunţite peste care se toarnă o cană
de apă clocotită) este bun pentru stimularea poftei de mâncare, pentru tratarea
alergiilor, pentru febră.
2. Pentru tratarea viermilor intestinali se bea dimineaţa, pe stomacul gol, o
infuzie din două linguri de flori, peste care se toarnă 100 ml apă.
3. Pentru arsuri, contuzii sau răni se aplică comprese sau se fac băi locale (folosind
un tampon de vată) cu ceai de concentraţie mare.
Gălbenelele (Calendula officinalis)

Planta se mai numește și filimică.
Recunoașterea plantei. Plantă erbacee, anuală,
Plante medicinale
cultivată, uneori sălbăticită. Este înaltă până la 20 cm,
cu tulpina acoperită cu peri mărunţiţi. Frunzele
dinspre bază sunt mai mari și au vârful rotunjit, pe
când cele dinspre vârf descresc în mărime și au vârful
aproape ascuţit. Florile sunt portocalii și se închid
seara. Înfloresc din iunie până în septembrie.
Răspândire. Este o plantă cultivată care crește pe
toate tipurile de sol. Se întâlnește în grădini, pe
marginea drumurilor, în parcuri, fiind și plantă
ornamentală. Anexa
Recoltare. Se recoltează florile cu mâna, prin
rupere, de dimineaţa de când s-a ridicat roua și până
1
seara târziu, uscându-se în locuri călduroase, la umbră.
Se păstrează în pungi de hârtie.
Pentru tratarea acneei, eczemelor, arsurilor, degerăturilor, rănilor purulente,
se fac băi locale sau se aplică comprese cu o infuzie din două linguri flori peste
care se toarnă o cană de apă clocotită. Se lasă acoperit 30 de minute, după care se
strecoară.
Izmă bună (Mentha piperita)

Se mai numește mentă.
Recunoașterea plantei. Plantă erbacee, perenă, cu tulpină în patru muchii, verde
închis, înaltă de până la 100 cm. Frunzele sunt ovale, ascuţite la vârf, netede pe
faţa superioară, iar pe cea inferioară au nervuri proeminente. Pe faţa inferioară
pot fi vizibile în lumină niște puncte mici, aurii, care sunt glandele ce produc
279
uleiul volatil (mentol). Florile sunt grupate într-un
spic.
Răspândire. Se cultivă în majoritatea ţărilor. La
noi în ţară se întâlnește în toate regiunile. Cultura
pe suprafeţe mari a început în 1926, în jurul
Brașovului.
Recoltare. Se recoltează fie frunzele, una câte
una, fie părţile aeriene în întregime, și se usucă
sau se folosește proaspătă. Se păstrează în pungi
de hârtie.
1. Pentru tratarea diareii, vomei, greţurilor,
Plante medicinale
balonărilor abdominale, se folosește o infuzie

dintr-o linguriţă de frunze mărunţite la o cană cu
apă clocotită. Se lasă acoperită 30 de minute. Se
beau 3 căni pe zi, reci.
2. Pentru combaterea vomei se pregătește o
infuzie după indicaţiile de mai sus care se va bea rece, treptat, cu înghiţituri rare.
3. Pentru tratarea gripei, răcelii, durerilor de cap, se fac inhalaţii cu oţet mentolat,
obţinut din macerarea frunzelor în oţet.
Anexa Măceșul (Rosa canina)

1 Recunoașterea plantei și răspândirea. Vezi Arbuști.
Recoltare. Măceșele se recoltează cu mâna în
august-septembrie, se usucă în poduri acoperite
cu tablă și se păstrează în saci de pânză. Nu se
culeg decât fructele care au devenit roșii cu
diferite nuanţe. Mâinile trebuie protejate cu
mănuși, deoarece arbustul este spinos. Frunzele
și florile se recoltează în iunie și se usucă la umbră.
Se păstrează în pungi sau saci de hârtie.
1. Ceaiul de măceșe se folosește în afecţiuni
hepatice (ale ficatului).
2. Pentru energizarea organismului, se face o
infuzie sau decoct (se pun 2 linguri de fructe la
2 căni de apă și se fierbe numai 5 minute).
Cantitatea se bea în decursul unei zile.
280
3. Se poate prepara o băutură răcoritoare, bogată în vitamine (A și C) astfel: se
pun 100 g măceșe spălate și zdrobite în 1 litru apă rece și se lasă la întuneric
12 ore. Se îndulcește. Se strecoară. Se lasă la rece și se beau 2-3 căni pe zi.
4. Pentru eliminarea viermilor intestinali se amestecă două părţi de măceșe
(fără seminţe și perișori) și o parte miere și se iau în fiecare dimineaţă 2-3 linguriţe
pe stomacul gol.
5. Pentru bătături se fac băi și comprese cu un decoct din două linguri de
ramuri și frunze mărunţite la o cană de apă.
Mușeţelul (Matricaria recutita)

Se mai numește și romaniţă.
Recunoaștere. Plantă erbacee, anuală, cu o tulpină înaltă de
Plante medicinale
până la 60 cm, cu frunze dispuse altern, care seamănă cu o
pană. Florile au mijlocul verde-gălbui, curbat, și marginea din
raze albe; înfloresc în perioada mai-august. Fructele sunt foarte
mici, o plantă putând produce până la 45.000 de seminţe. A
nu se confunda mușeţelul cu alte specii înrudite, care nu au
un miros specific, sau nu au raze albe, sau au mijlocul plat.
Răspândire. Plantă comună în toată ţara, întâlnită în locuri
necultivate, pe lângă drumuri, în pajiști, pe terenuri sărăturate.
Din cauza erbicidelor, mușeţelul a dispărut din multe regiuni
și a început să fie cultivat. Anexa
Recoltare. Se recoltează florile care se usucă la umbră, în
încăperi curate și aerisite, și se păstrează în pungi sau saci de
1
hârtie.
1. Pentru tratarea durerilor abdominale la copii se face o infuzie din 1-2 linguriţe
la o cană de apă clocotită. Se folosesc, în funcţie de vârsta copilului, de la câteva
linguriţe la o cană. Are efect calmant – se folosește și pentru insomnii.
2. În caz de răceală sau gripă, ceaiul de mușeţel produce transpiraţii, ceea ce
face să scadă febra. Are acţiune antiinflamatoare și cicatrizantă.
3. Inhalaţiile cu infuzie au efect foarte bun asupra afecţiunilor căilor respiratorii
și ale sinusurilor.
281
Nucul (Juglans regia)
Recunoaștere. Arbore foios, înalt până la 30 metri, cu scoarţa netedă, argintiu-
cenușie. Frunzele sunt compuse din 5-9 frunzuliţe asimetrice, ascuţite la vârf.
Fructele (nucile) mari au un înveliș cărnos, verde, care crapă la maturitate.
Răspândire. Se cultivă frecvent în livezi, vii, curţi, pe marginea drumurilor. Uneori
apare spontan, în pădurile de deal, până la o altitudine de 800 metri.
Recoltare. Frunzele se recoltează cu mâna în mai-iunie, iar coaja verde a fructelor
în august-septembrie. De la frunze se culeg numai foliolele. Se usucă în poduri
acoperite de tablă, dar nu se pun una peste alta și nici în bătaia soarelui, deoarece
se brunifică.
1. Pentru tratarea inflamaţiilor din gură și din gât, se folosește un decoct din
Plante medicinale
1-2 linguri coajă de nuci verzi la o cană de apă. Se fierbe 10 minute, apoi se lasă la
răcit. Se face gargară sau se clătește bine gura de două ori pe zi.
2. Pentru tratarea eczemelor, rănilor purulente, se face un decoct din 30-40 g
frunze la 1 litru de apă. Se fierbe 15-20 minute, se lasă la răcit, se strecoară și se
spală locul afectat.
3. Împotriva transpiraţiei excesive, se face o infuzie dintr-o linguriţă de frunze
la o cană cu apă. Se beau 2 căni pe zi.
Anexa
1
Păpădia (Taraxacum officinale)

Recunoaștere. Plantă erbacee, perenă, cu tulpina goală în interior, înaltă până
la 70 cm, care nu poartă frunze. Frunzele sunt grupate câte 15-20 în rozetă la baza
tulpinii, pe margine cu lobi triunghiulari. Florile, mari și galbene, se deschid
dimineaţa și se închid seara, înflorind din aprilie până în octombrie. Fructele
minuscule sunt însoţite de firișoare albe, care le ajută să zboare.
Răspândire. Este întâlnită din zona de câmpie până în zona subalpină, în locuri
însorite, pășuni, fâneţe, poieni, locuri cultivate.
282
Recoltare. Se recoltează întreaga plantă cu tot cu rădăcini primăvara, înainte și
la începutul înfloririi, sau doar frunzele în aprilie-mai. Se usucă. Pentru tratarea
multor afecţiuni, frunzele sunt folosite proaspete, imediat după culegere.
1. Pentru indigestie se face un decoct din
1-2 linguriţe pulbere (obţinută din întreaga
plantă) la o cană de apă. Se fierbe 5 minute,
se strecoară și se beau 1-2 căni pe zi.
2. Pentru stimularea poftei de mâncare se
face o cură primăvara cu salate din frunze
tinere sau cu ceai.
3. Pentru înlăturarea negilor, aceștia se
Plante medicinale
tamponează cu sucul alb al plantei de mai multe
ori pe zi.
Foarte bună pentru boli ale ficatului și
vezicii biliare.
Pătlagina (Plantago spp.)

Recunoaștere. În ţara noastră se găsesc trei specii (P. majora, P. media, P.
lanceolata), destul de asemănătoare și ale căror proprietăţi nu se deosebesc. Este
o plantă erbacee, perenă, cu frunze netede lucioase, cu nervurile laterale puţin
Anexa
ascuţite și reunite la vârf. Frunzele sunt dispuse în rozetă la baza tulpinii. Florile
sunt grupate într-un spic violet. 1
Răspândire. Crește spontan în toate zonele,
de la câmpie până la munte, prin pajiști uscate,
locuri ierboase, la marginea drumurilor.
Recoltare. Frunzele se recoltează înainte și
în timpul înfloririi, din mai până în octombrie,
pe timp uscat. Se taie de la nivelul solului și
se usucă la umbră.
1. Pentru tratarea tusei, se folosește o
infuzie dintr-o linguriţă de pulbere de frunze
proaspete sau uscate, peste care se toarnă o
cană de apă clocotită. Se lasă 15 minute, se
strecoară treptat și se bea în timpul unei zile.
2. Pentru tratarea rănilor purulente și a
iritaţiilor pielii se fac băi locale cu o infuzie
283
din 2 linguri de frunze uscate sau proaspete la o cană de apă clocotită. Se lasă să
fiarbă 15-20 minute după care se răcește.
3. Pentru vindecarea rănilor, combaterea înţepăturilor de viespi, albine, ţânţari,
se aplică pe zona afectată frunze proaspete, bine spălate cu apă în prealabil. Pentru
a ușura eliberarea substanţelor active, frunzele se pot zdrobi înainte.
Rostopasca (Chelidonium majus)

Recunoaștere. Plantă erbacee, perenă, cu tulpina ramificată,
înaltă până la 1 metru. Frunzele au 3-5 lobi rotunjiţi; florile,
galbene, cu patru petale, sunt grupate câte trei până la opt.
Toate organele plantei conţin un suc vâscos, de culoare
portocalie.
Plante medicinale
Răspândire. Plantă întâlnită prin locuri umbroase, prin fâneţe,

pe la marginea drumurilor și pădurilor, în jurul așezărilor
omenești, de la câmpie până în zona montană, la o altitudine
de maxim 1 000 m. De curând a început să fie cultivată.
Recoltare. Se folosește planta întreagă.
1. Deși este foarte activă în bolile de ficat, folosirea ei pe cale internă trebuie
evitată, deoarece conţine substanţe toxice, care, în cazul unei supradoze, pot duce
la vomă, respiraţie încetinită, uneori delir.
Anexa 2. Pentru tratarea negilor și bătăturilor, se unge locul afectat de trei ori pe zi cu
1 sucul proaspăt obţinut din ruperea plantei.
3. Pentru tratarea rănilor se aplică pe locul afectat pulbere de plantă.
Socul (Sambucus nigra)

Recunoaștere. Vezi Arbuști.
Răspândire. Vezi Arbuști.
Recoltare. Florile se culeg cu mâna, pe timp frumos, și se usucă la soare puternic.
Fructele se recoltează în același mod, în septembrie-octombrie.
Se păstrează în saci de hârtie sau de pânză. Frunzele recoltate se folosesc imediat,
cât sunt încă verzi.
Utilizări medicinale:
1. Pentru tratarea gripei, rinitei, guturaiului, se folosește o infuzie de 1-2 linguriţe
cu flori uscate peste care se toarnă o cană cu apă clocotită. Se lasă acoperită
15 minute. Se strecoară. Se beau 3-4 căni pe zi. Aceeași infuzie se folosește seara,
la culcare, pentru combaterea constipaţiei.
284
2. În guturai se pot face inhalaţii. Se pun într-un vas cu apă în clocot 2-3
linguriţe cu flori. Se fac două inhalaţii pe zi, dintre care una înainte de culcare.
3. Pentru tratarea nevralgiilor se fac cataplasme cu infuzie din 30 g flori/ frunze la
1 litru de apă.
Sunătoarea (Hypericum perforatum)

Recunoaștere. Plantă erbacee, perenă, cu
tulpina înaltă de 20 cm -1 m, cu baza lemnoasă
pe care se formează multe ramuri. Frunzele
sunt fără codiţă, netede, pe margine cu un
rând de puncte negre, în rest puncte străvezii
(pungi secretoare). Florile galbene, grupate,
Plante medicinale
pot fi întâlnite din iunie până în septembrie.
Dacă sunt zdrobite, dau o sevă roșie.
Răspândire. Este întâlnită în toată tara,
prin fâneţe, la marginea drumurilor și
pădurilor, prin locuri necultivate, de la câmpie
până în zona subalpină, mai frecvent în zona
deluroasă.
Recoltare. Se culeg părţile aeriene înflorite,
fără fructe, în timpul înfloririi, și se usucă la
soare. Se păstrează în saci textili sau de hârtie. Anexa
1. Pentru tratarea gingivitei, abceselor dentare, rănilor, se face o infuzie din
1
două linguriţe de plantă uscată, mărunţită, peste care se toarnă o cană de apă
clocotită. Se lasă 15 minute și se strecoară. Se fac mai multe gargare pe zi dintre
care una seara, înainte de culcare. Apoi, tot cu infuzie, se clătește bine gura.
Pentru tratarea rănilor se aplică cataplasme, folosind pansamente sterile înmuiate
în infuzie, sau se fac băi locale folosind un tampon de vată.
2. Pentru tratarea arsurilor și nevralgiilor se fac băi locale sau se aplică cataplasme
cu o infuzie din 30 g plantă mărunţită la 1 litru de apă clocotită. Infuzia are rol și
în liniștire (tratează depresiile, spaima nocturnă la copii), dar tratamentul trebuie
urmat 2-3 luni.
285
Recunoaștere. Vezi Copaci.
Răspândire. Vezi Copaci.
Recoltare. Florile se culeg la începutul înfloririi, când mai sunt încă în boboc.
Recoltarea se face numai pe timp frumos, iar dacă plouă, la un interval de 1-2 zile
de la căderea ploii. Uscarea se face la umbră. Se păstrează în saci textili.
1. Pentru tratarea tusei, se folosește o infuzie din 1-2 linguriţe flori la o cană
de apă. Se beau 2-3 căni pe zi, îndulcite cu miere. O cană de infuzie seara ajută în
caz de insomnie.
2. Pentru tratarea gripei și răcelii se administrează de trei ori pe zi o infuzie din
1-3 g flori uscate peste care se toarnă 100 ml apă clocotită.
Plante medicinale
Urzica (Urtica dioica)

Recunoaștere. Plantă erbacee, perenă, cu tulpina în
patru muchii, înaltă de până la 1,3 m. Frunzele sunt
opuse, oval alungite, cu vârful ascuţit, marginile dinţate
și peri urzicători pe ambele feţe. Planta se recunoaște
fără greș datorită perilor urzicători.
Răspândire. Plantă legată de așezările omenești,
întâlnită pe lângă garduri, case, pe lângă stâne, dar și
Anexa pe malul apelor, de la câmpie până în zona alpină, în
1 toată ţara.
Recoltare. Frunzele se recoltează cu mâinile protejate
de mănuși, din mai până în septembrie. Se usucă.
1. Pentru vitaminizare, combaterea anemiei, bronșită,
ușurarea activităţii digestive, se face o infuzie dintr-o
lingură frunze uscate mărunţite la o cană cu apă
clocotită. Se beau 2-3 căni pe zi sau suc din frunze
proaspete pisate și stoarse – 2-3 linguriţe pe zi.
2. Pentru tratarea rănilor și grăbirea cicatrizării lor se face o infuzie din 3-4 lin-
guri de frunze mărunţite la o cană cu apă. Se lasă acoperită 10-20 minute, după
care se strecoară.
286
Anexa 1
1.8. ARBUȘTI
„Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu
aduce mult rod.” (Ioan 15,5)
Arbuștii sunt plante lemnoase, perene, de talie redusă, cu tulpini ramificate de

la pământ sau din imediata apropiere, cu un trunchi mic sau fără trunchi. Înălţimea
maximă atinsă la maturitate este de 0,5-6 m. Pot crește în tufișuri
sau, în unele cazuri, ca plantă căţărătoare.
Afinul (Vaccinium myrtillus)
Arbuști
Arbust scund, foarte ramificat, până la 50 de cm.
Frunze. Mici, oval-rotunde, cu vârful ascuţit, cu marginile fin
dinţate.
Flori. Roz-palide, grupate în raceme în mai-iunie.
Anexa
Fructe. Bace mici, negre-albăstrui, zemoase, cu gust acrișor,
comestibile. Se folosesc mult în alimentaţie – crude sau sub formă 1
de gem, sirop, dulceaţă etc.
Răspândire. Întâlnit în păduri montane rărite, tufișuri de
jneapăn și ienupăr, pajiști montane și subalpine, pe întreg lanţul
carpatic – mai des pe versanţii umbriţi și umezi. Urcă până la 2.500 m altitudine.
Alunul (Corylus avellana)

Arbust foios, poate atinge înălţimea de 5 m; tulpina este
ramificată de la bază.
Frunze. Alterne, lungi de 5-12 cm, rotunjite la bază, cu vârful
ascuţit, pe margini – neregulat-dinţate, pe dos – păroase, mai
ales pe nervuri.
Scoarţă. Gri-brună, se exfoliază ușor.
Flori. Cele bărbătești cresc în mâţișori care atârnă primăvara,
pe când cele femeiești sunt drepte și minuscule, nu lasă să se
vadă decât stilul roșu și apar primăvara devreme, în februarie.
287
Fructe. Alunele cresc câte 2-4 la un loc, într-un înveliș frunzos. Sunt comestibile
și foarte apreciate.
Răspândire. Face parte din etajul inferior al pădurilor de stejar și gorun din
zona de câmpie și deal sau se instalează la marginea pădurilor de fag sau de stejar.
Cimișirul (Buxus sempervirens)

Arbust exotic, ornamental, cu tulpina foarte ramificată,
înaltă până la 5 m și coroana foarte deasă, veșnic verde.
Frunze. Opuse, simple, mereu verzi (nu cad iarna), mici
(1-3 cm), pieloase, ovale, pe faţa superioară lucioase, de
culoare verde închis, pe dos verzi-gălbui.
Flori. Mici, fără petale, gălbui, apar în martie-aprilie.
Fructe. Capsule globuloase cu seminţe negre, lucioase.
Răspândire. Mult cultivat prin parcuri, grădini, alei, ca
plantă ornamentală. Se întâlnește sub formă de exemplare izolate, grupaje și mai
ales garduri vii. Suportă foarte bine tunderea și i se pot da forme diferite.
Coacăzul (Ribes sp.)

Arbuști
Arbust tufos, cu tulpina dreaptă, înaltă până la

1,5-2 m. Există două soiuri – coacăz negru (Ribes
nigrum) și coacăz roșu (Ribes rubrum).
Frunze. Late, cu 3-5 lobi ascuţiţi la vârf și dinţaţi
Anexa pe margine, pe dos păroase de-a lungul nervurilor.
1 Flori. Mici, verzui-roșcate, grupate câte 5-25
într-un ciorchine lung, apar în aprilie-mai.
Fructe. Sub formă de bace (bobiţe) sferice, cu
diametrul de 0,5-1 cm, netede, lucioase, cu cinci
seminţe în cazul coacăzului roșu. Au gust dulce-
acrișor. Fructele coacăzului negru sunt negre, ale
celui roșu sunt roșii, albe sau roz palid. Sunt comestibile și foarte apreciate, fie
proaspete, fie pregătite sub formă de suc, marmeladă, dulceaţă etc. Sunt bogate
în vitamina A, B, C, P, în fier și alte minerale. Au și numeroase utilizări medicinale
(se recomandă în afecţiuni cardiace, stomacale etc.).
Cornul (Cornus mas)

Arbust indigen, de până la 8 m înălţime.
Frunze. Simple, ovale, opuse. Toamna devin roșii. Nervurile curbate converg
spre vârful ascuţit.
Scoarţă. Roșcată, se exfoliază în solzi mărunţi.
288
Flori. Galbene, mici, cresc grupate câte 10-26,
apar în martie, înainte de înfrunzire.
Fructe. Roșii, cărnoase, ovale, cu un sâmbure
tare (se numesc drupe). Se coc în august-
septembrie și sunt comestibile, având un gust
acrișor. Se folosesc la prepararea marmeladei, a
gemului etc.
Răspândire. Face parte din tufărișurile de la
câmpie și deal, până la 800 m înălţime. Se
folosește și ca plantă decorativă prin parcuri.
Suportă bine tunderea.
Forsiţia (Forsythia suspensa)

Arbust exotic, originar din Asia, cultivat la noi ca plantă ornamentală. Tulpinile
sunt arcuite, înalte până la 1,5-2 m. Se mai numește și clopoţel galben.
Frunze. Simple, ovale, cu vârf ascuţit, dinţate
pe margine, opuse.
Flori. Galbene cu nuanţe aurii, cu 4 petale, apar
Arbuști
înaintea înfrunzirii în martie-aprilie și sunt așezate
pe toată lungimea ramurilor.
Fructe. Capsule cu două compartimente în care
se află seminţe înaripate.
Anexa
Răspândire. Cultivată frecvent în parcuri,
grădini, spaţii verzi, cimitire, pentru aspectul 1
deosebit de frumos pe care îl are la înflorire. Se
modelează prin tundere.
Ienupărul (Juniperus communis)

Arbust din grupul coniferelor, de 2-3 m înălţime, având o coroană piramidală.
Frunze. Aciculare, lungi de 1-1,5 cm,
dispuse câte 3 în verticil (punct de pe
tulpină din care cresc cel puţin trei
frunze), cu vârful foarte ascuţit și
înţepător, veșnic verzi.
Flori. Apar în aprilie-mai, sunt mici,
cele bărbătești galbene se află la baza
frunzelor unui individ, iar cele femeiești
sferice, mici ca un mugur, se află la baza
frunzelor unui alt individ.
289
Fructe. Bobiţele negre-albăstrui sunt pseudobace, fructe false ce au miros aromatic
și gust dulceag, apoi amărui. Uscate, se folosesc la aromatizarea unor alimente,
sub numele de ienibahar. Au, de asemenea, numeroase folosiri medicinale – pentru
tratarea unor boli abdominale, a reumatismului, bronșitei. Pot avea și efecte toxice.
Răspândire. În pâlcuri sau tufișuri, la marginea pădurilor, din zona de deal
până în cea alpină. Se întâlnește în întreg lanţul carpatic, între 700 și 1500 m
altitudine. Se folosește și ornamental în parcuri și grădini – mai ales pe stâncării.
Jneapăn sau jepul (Pinus mugo)

Arbust conifer, rășinos, cu tulpini lungi
până la 3 m, la bază culcate, spre vârf
îndreptate în sus, foarte elastice.
Frunze. Ace lungi de 3-7 cm, grupate
câte două în teacă, veșnic verzi.
Flori. Cele bărbătești, lungi de 1-1,5 cm,
grupate în buchete în vârful ramurilor. Cele
femeiești sunt de culoare brun-închise, în
conuri de 3-5 cm lungime, lemnoase.
Arbuști
Fructe. Fructe nu are, fiind gimnospermă.

Seminţele se formează în spatele solzilor
conurilor (florilor femeiești) și se maturizează
în al doilea an. Seminţele sunt mici, de
Anexa
culoare galbenă și se diseminează în
1 primăvara următoare. Conurile rămân pe ramuri mai mulţi ani.
Răspândire. În etajul alpin inferior și subalpin, între 1 500-2 300 m altitudine,
formând tufărișuri întinse sau pâlcuri, în Carpaţii Orientali și Meridionali, mai rar
în Apuseni. Rezistă foarte bine la vânturile puternice de creastă. Poate fi folosit
pentru ornament în alpinarii, pentru fixarea grohotișurilor, împotriva pășunatului etc.
Liliacul (Syringa vulgaris)

Arbust foios, cu tulpina ramificată aproape de la bază,
înaltă de 3-4 m, poate ajunge la 6-7 m.
Frunze. Au formă de inimă spre oval, cu vârful ascuţit,
marginea dreaptă, codiţă lungă.
Scoarţă. Cenușie.
Flori. Liliachii la formele spontane, la formele cultivate
pot fi și albe, plăcut mirositoare, dispuse în ciorchini deși,
la vârful ramurilor. Înflorește în mai.
Fructe. Capsule oval-alungite, cu seminţe aripate.
290
Răspândire. Formează tufișuri spontane în Valea Cernei, Oltenia, Dobrogea și
poate ajunge până la 1 000 m altitudine. Este foarte ornamental și se cultivă prin
curţi, grădini, parcuri.
Măceșul (Rosa canina)

Arbust foios, cu tulpinile alungite, grupate în
tufă înaltă până la 3 m, cu ghimpi curbaţi în formă
de seceră.
Frunze. Alterne, imparipenat-compuse din 5-7
frunzuliţe ovale, dinţate.
Flori. Roz sau albe, mari (4-5 cm), solitare sau
grupate câte 2-3. Înfloresc în mai-iunie.
Fructe. Măceșele sunt niște achene păroase,
închise într-un înveliș cărnos de culoare roșie
(pseudofruct, pentru că este format din receptacul
și nu din ovar, ca la fructele adevărate). Învelișul
cărnos este comestibil, bogat în vitaminele C, A, B,
P și K. Se utilizează în carenţele de vitamine, în
Arbuști
afecţiuni hepatice și renale.
Răspândire. Îl întâlnim începând de la litoralul Mării Negre, până la munte
(1.200 m), la margini de pădure, în poieni, pășuni și fâneţe, pajiști, pe coaste
însorite, pe lângă drumuri și garduri etc.
Anexa
Murul (Rubus fruticosus)
Arbust cu ramurile arcuite și acoperite cu un număr
1
mare de ghimpi. Poate atinge înălţimea de 1-2 m.
Frunze. Imparipenat compuse, cu 3-7 frunzuliţe
inegale, cu vârful ascuţit, pe margine cu dinţi
neregulaţi, păroase pe ambele feţe.
Flori. Albe ce apar la subsuoara frunzelor și înfloresc
din mai până în septembrie.
Fructe. Numite impropriu mure, sunt polidrupe, de
culoare neagră-albăstruie, cu gust dulce-acrișor, conţin
vitamina A și C. Se pot consuma crude sau sub formă
de suc, sirop, gem etc. Sunt nutritive, depurative și
laxative – dacă sunt consumate pe stomacul gol.
Răspândire. În regiuni de câmpie, deal și până la
munte (în pădurile de molid), pe la marginea pădurilor,
în tufișuri. Poate fi folosit și ornamental.
291
Păducelul (Crataegus monogyna)
Arbust spinos, înalt până la 8 m. Se mai numește
gherghinar, mărăcine. Poate avea forme arborescente.
Frunze. Ovate sau rombic ovate, cu 5-7 lobi adânc
crestaţi și dinţaţi spre vârf, lucioase pe faţa superioară,
pe cea inferioară cu smocuri de peri la subsuoara
nervurilor.
Flori. Albe, grupate în buchete, înfloresc în aprilie-
mai.
Fructe. Ovale sau sferice, roșii, cărnoase, cu sâmbure,
comestibile (drupe false, cu unul sau mai mulţi sâmburi
în interior). Au gust dulceag și sunt bogate în vitamina C. Au efecte deosebit de
benefice asupra sistemului circulator și se folosesc împreună cu frunzele și florile
sub formă de ceaiuri.
Răspândire. Formează tufișuri în pădurile de stepă, deal și munte unde, pe
versanţii însoriţi, urcă până la 1 400 m. Cultivat frecvent în parcuri ca plantă
ornamentală, în garduri vii.
Arbuști
Porumbarul (Prunus spinosa)

Arbust spinos, cu tulpina foarte ramificată, înalt de 1-2 m.
Frunze. Eliptice, pe margine dinţate, pe faţa inferioară păroase, cu vârful ascuţit.
Scoarţa. De culoare cenușiu-închis, puţin crăpată.
Anexa
Flori. Albe, solitare, cu codiţa lungă,
1 apar înaintea înfrunzirii, în aprilie-mai.
Fructe. Mici, rotunde, negre-albăstrui,
cu pulpa aderentă de sâmbure (drupe).
Sunt astringente, însă după brumă au gust
dulce-acrișor. Au efect diuretic, depurativ,
calmant.
Răspândire. La câmpie și pe dealuri, prin
pășuni, fâneţe, pe coaste însorite, pe
stâncării, la marginea pădurilor.
Socul (Sambucus nigra)

Arbust cu tulpina înaltă de 4-5 m, poate ajunge la 10 m. Tulpina e neregulat-
ramificată, direct de la bază, cu ramurile lungi și drepte.
Frunze. Imparipenat-compuse din 3-7 frunzuliţe eliptice, cu vârful ascuţit, pe
faţa inferioară cu peri rari de-a lungul nervurilor. Au un miros neplăcut.
Scoarţă. Cenușie, crăpată.
292
Flori. Alb-gălbui, grupate în inflorescenţe
în care toate florile ajung la aceeași înălţime
(cime umbeliforme), cu diametrul de 12-20 cm.
Au miros plăcut și puternic. Înfloresc în mai-
iulie. Se folosesc în afecţiuni renale, gripă,
răceală, constipaţie. Se obţine o băutură
răcoritoare, numită socată.
Fructe. Bobiţe negre, numite bace, lucioase,
comestibile, cu gust dulceag-acrișor, cu
3-5 sâmburi. Conţin vitaminele A, B, C, săruri minerale etc. Se industrializează
sub formă de siropuri, dulceaţă, suc, compot, marmeladă, lichior, vin, oţet, produse
farmaceutice cu efect diuretic, ușor purgativ. Fructele se culeg în septembrie-
octombrie.
Răspândire. În păduri de deal și de câmpie, în luminișuri sau margini de pădure.
Poate fi cultivat ornamental. Este rezistent la fum și gaze și împiedică înmulţirea
pirului. Florile, frunzele, scoarţa și fructele au proprietăţi tinctoriale (se vopsesc
fibrele naturale în galben și negru).
Arbuști
Zmeurul (Rubus idaeus)
Arbust tufos, cu ghimpi, înalt până la 1,5-2 m.
Frunze. Imparipenat-compuse din 3-7
frunzuliţe ovale, dublu dinţate pe margine, verzi
Anexa
pe partea superioară, pe dos albicioase datorită
perilor. 1
Flori. Mici, albe, grupate în raceme, înfloresc
din mai până în iulie.
Fructe. Sunt roșii, păroase, multiple (poli-
drupe), cu miros plăcut și gust acrișor aromat. Se
consumă în stare proaspătă sau sub formă de suc, gem etc. Are acţiune tonică
asupra organismului, favorizează digestia și elimină toxinele din organism. Frunzele
tinere se folosesc ca antidiuretice.
Răspândire. De la deal până la zona subalpină, în luminișuri de pădure, tufișuri.
Frecvent și abundent, în tăieturile de pădure din regiunea montană.
293
Anexa 1
1.9. MAMIFERE
„Toate aceste vieţuitoare Te așteaptă ca să le dai hrana la vreme.” (Ps. 104,27)
Mamiferele sunt animale vertebrate, care trăiesc atât în mediul terestru, cât și
în mediul acvatic și aerian. Corpul mamiferelor este acoperit cu păr, iar temperatura
corpului este constantă. Caracteristica principală a mamiferelor este că nasc pui
vii, pe care îi hrănesc cu lapte din mamele (de aici le vine denumirea de mamifere).
Mamifere
Ariciul (Erinaceus europaeus romanicus)

Mărime. Lungimea este de 20-35 cm și are aproximativ 1 kg greutate.
Longevitate. Trăiește 8-10 ani.
Descriere. Are corpul parţial acoperit cu ţepi tari, ascuţiţi, lungi, cafeniu-închis
la vârf și la mijloc, iar în rest gălbui. Capul, burta și picioarele sunt lipsite de ţepi,
Anexa iar blana este aspră, alb-gălbuie. Botul ascuţit, care seamănă cu un rât, este prevăzut
cu mustăţi negre, lungi, aspre și sensibile.
1 Simţuri. Este foarte precaut, se oprește și cercetează cea mai slabă mișcare.
Scoate sunete variate.
Locuinţă. Își face cuiburi în scorburi joase, ca niște mici vizuini.
Reproducere. Femela naște 2-7 pui, cu ţepii moi, scurţi, incolori, care se întăresc
repede. Își urmează mama aproape pretutindeni.
Nutriţie. Se hrănește cu insecte, viermi, coropișniţe, fapt pentru care aduce
reale foloase agriculturii, dar și cu melci, șopârle, broscuţe, ouă și pui de pasăre,
șoareci.
Iernare. Hibernează din toamnă
până în martie.
Dușmani. Are trei dușmani
principali: vulpile, câinii și bufniţele.
Dacă este atacat, se strânge ghem,
astfel încât este apărat din toate
părţile de acele lui. Aceasta este
singura lui armă de apărare.
294
Bursucul/viezurele (Meles meles)
Mărime. Lungimea (cap-coadă) este
de 62-70 cm; coada, 15-18 cm; greutatea,
10-20 kg
Longevitate. Trăiește până la 15 ani.
Descriere. Animal de vizuină, cu corpul
și picioarele anterioare adaptate la săpat
în subteran. Blana are peri lungi, aspri
și lucioși, gălbui la bază, negri la mijloc, sur-albicioși spre vârf. Spatele este alb sur,
înspicat cu negru, iar capul și gâtul sunt dungate longitudinal cu alb. Urechile și
ochii sunt mici. Sub coadă are glande urât mirositoare.
Simţuri. Miros și auz bune, văz slab. Scoate sunete diferite. Mormăie, pufăie
când este atacat, iar în perioada împerecherii scoate un sunet pătrunzător.
Locuinţă. Își sapă o vizuină cu 4-8 ieșiri ca o mică cetate subterană, pe versanţii
însoriţi ai colinelor, de preferinţă în locuri mai retrase. Trăiește singuratic, precaut,
foarte curat. Este un animal de amurg și de noapte, neieșind decât foarte rar pe
Mamifere
timpul zilei din vizuină.
Reproducere. Are 3-5 pui pe an, la începutul primăverii. Puii se nasc orbi, văd
după nouă zile și devin independenţi după o jumătate de an.
Nutriţie. Noaptea iese din vizuină și se hrănește cu râme, melci, larve de insecte,
melci, struguri, jir, porumb, ciuperci, rădăcini, ouă de păsări, broaște. Îi place
foarte mult mierea. Anexa
Iernare. Își face rezerve pentru iarnă. Nu hibernează, ci dormitează asemeni
ursului, trăind pe seama grăsimii adunate sub piele. Dacă vremea nu este geroasă, 1
mai iese după hrană.
Răspândire. Des întâlnit la marginea pădurilor subcarpatice, în apropierea
terenurilor de cultură, în general în aceleași zone în care poate fi găsită și vulpea.
Căprioara (Capreolus capreolus)

Mărime. Are 1-1,5 m lungime; 70-80 cm înălţime;
15-30 kg greutate.
Longevitate. Trăiește 15 ani, rar 17.
Descriere. Corpul este zvelt, ușor alungit, năpârlește
în mai și septembrie. Culoarea părului variază în funcţie
de anotimp. Vara în general este roșie-galbenă, iarna,
galben-cafenie. Rar pot fi întâlnite exemplare cu părul
plumburiu, negru-corb, alb, pătat sau argintiu. Picioarele
sunt înalte, zvelte, și se termină cu copite mici, înguste,
295
subţiri și negre. Coada este un moţ scurt. Ţapul are coarne drepte și puţin ramificate,
pe care le pierde în fiecare iarnă și îi cresc altele noi în patru luni.
Simţuri. Mirosul și auzul sunt foarte bine dezvoltate.
Locomoţie. Aleargă foarte iute, dar pe distanţe scurte. Se deplasează puţin.
Stă mult în culturile agricole și la marginea pădurilor. Vara preferă locurile umbrite
și răcoroase, iar iarna pe cele însorite și ferite de vânturi. Trăiește în familie.
Nutriţie. Se hrănește cu ierburi, ciuperci, fructe de pădure, iar pe timp de iarnă
cu coaja copacilor.
Reproducere. În luna mai, naște 1-3 iezi ruginii, cu pete albe.
Iernare. Iarna se strâng în pâlcuri de 15-20 de indivizi.
Dușmani. Adulţii sunt atacaţi de lupi, râși. Puii sunt vânaţi de vulpi, pisici
sălbatice, câini hoinari, mistreţi.
Răspândire. Poate fi întâlnită frecvent în pădurile de șes și de munte din
Transilvania, Banat și Nordul Moldovei și mai rar în restul Moldovei, Muntenia și
Dobrogea.
Mamifere
Cârtiţa (Talpa europaea)

Mărime. Are 10-15 cm lungime, 65-120 g greutate.
Descriere. Este un insectivor
subteran. Corpul este scurt, gros,
cilindric, adaptat la săpat și târât
Anexa prin galerii. Botul este ascuţit;
1 gâtul, scurt; picioarele dinainte,
scurte, groase; degetele, unite
printr-o membrană rezistentă, cu gheare lungi și lăţite. Ochii sunt mici, negri abanos,
se confundă cu culoarea blănii, pleoapele sunt aproape lipite, urechile fără pavilioane
sunt ascunse sub părul des. Coada este scurtă. Părul este în general cafeniu-
întunecat, cu reflexe albăstrui sau albe, la adulţi, iar tinerii sunt cenușii.
Simţuri. Ca animal subteran, văzul și auzul aproape lipsesc, însă are mirosul și
pipăitul foarte bine dezvoltate.
Locuinţă. Trăiește toată viaţa sub pământ, unde sapă galerii și ridică la suprafaţă
mușuroaie care servesc la aerisire. Galeriile sunt numeroase, lungi, bine organizate.
În unele aripi sunt depozite de hrană, în altele, culcușul. Iese de sub pământ doar
noaptea.
Reproducere. Naște 3-7 pui goi, pe care îi hrănește cu lapte.
Nutriţie. Mănâncă râme, larve, gândaci, coropișniţe, furnici, dar și alte animale
care intră în galeriile sale. Este permanent nesătulă, mănâncă zilnic o cantitate de
hrană cel puţin egală cu greutatea corpului ei.
296
Folos. Este folositoare deoarece distruge insectele dăunătoare.
Răspândire. Este comună în toate zonele, de la șes până la munte.
Iepurele de câmp (Lepus europaeus)

Mărime. Capul și trunchiul măsoară 60-70 cm; coada, 7-12 cm;
urechea, 12-14 cm; greutatea este de 3-5 kg.
Descriere. Are ochii mari, talpa acoperită cu
păr des, mustăţile lungi, ţepoase. Își schimbă
părul toamna și primăvara. Culoarea lui se
confundă mai întotdeauna cu mediul. Incisivii
sunt dublaţi în spate cu alţii mai mici.
Simţuri. Auz foarte bun (aude cum cade o frunză), miros și văz slabe.
Reproducere. Naște patru generaţii de pui pe an, câte 2-4 pui de fiecare dată.
Puii își găsesc singuri hrana la 3-4 săptămâni după naștere și iepuroaica îi părăsește.
Locuinţă. Un culcuș primitiv.
Mamifere
Locomoţie. În salturi. E adaptat pentru aceasta, având picioarele posterioare
lungi. În fugă, atinge 70 km/oră.
Nutriţie. Este un animal de seară și noapte, puţin sociabil, care mănâncă vegetale
diverse (cereale și ierburi, trifoi, rapiţă și plante perene, morcovi, lăstare tinere
din livezi, varză; iarna dezgroapă seminţele plantelor care se cultivă toamna). Este
considerat un animal dăunător. Anexa
Dușmani. Numeroși, scapă prin fugă. Viaţa îi poate fi ameninţată și prin distrugerea
mediului de viaţă, cauzată de extinderea agriculturii, chimizare și mecanizare.
1
Răspândire. Răspândit în toată Europa până în Asia. La noi există două subspecii.
Subspecia L. e. europaeus este răspândită în Transilvania, prin ogoare, livezi, lanuri,
plantaţii, păduri rărite. În general, singuratic. Femela naște după 42 de zile, 2-4 (6) pui,
cu păr, ochi și dinţi. Din primăvară până în toamnă naște 3-5 generaţii. După 6-7 zile
de alăptare, puii părăsesc culcușul și-și caută singuri hrana. În libertate atinge vârsta
de 7-8 ani, în captivitate, 9-10 ani. Ssp. L. e. Transsylvanicus, răspândită în întreaga
Peninsulă Balcanică și în estul Europei. La noi este răspândit în Moldova, Muntenia,
Oltenia și Dobrogea. Este ceva mai mare decât precedenta subspecie; capul și
corpul măsoară 68-74 cm; urechea, 120 mm; greutatea este de 4-4,5 (rar 6) kg.
De asemenea, în ţara noastră, în sudul judeţului Iași și în Transilvania, mai
poate fi găsit și iepurele de vizuină (Gryctdagus cuniculus). El trăiește în colonii și
în galerii, în jurul cărora aleargă numai pe o rază de 600-800 m, prin rariști, la
marginea pădurilor. Evită desișul pădurilor și locurile umede. Se hrănește cu
zarzavaturi, ierburi, lăstari, iar pe timp de iarnă, cu scoarţa copacilor tineri.
297
Jderul (Martes martes)
Mărime. Capul și trunchiul măsoară 35-55 cm;
coada, 17-22 cm; ajunge până la 1-2 kg greutate.
Descriere. Corpul este suplu și alungit, iar gâtul,
aproape la fel de gros ca trunchiul. Urechile sunt
destul de mari, cu vârful ușor rotunjit, și au o margine de culoare
închisă. Unghiile sunt subţiri, dar ascuţite și puternice, bine adaptate la
căţărat. Tălpile sunt îmbrăcate cu păr, mai ales iarna. Blana are culoarea
cenușiu-castanie; gâtul și pieptul fiind albe, iar picioarele, cafeniu-închis.
Locuinţă. Își face culcușul prin grajduri, hambare, șoproane, sub grămezi
de pietre sau stive de lemne, în scorburile arborilor bătrâni sau în cuiburile de
veveriţă.
Locomoţie. Animal predominant nocturn, își petrece aproape tot timpul în
arbori, căţărându-se cu o viteză ameţitoare. Din când în când se deplasează pe
distanţe scurte, într-o serie de salturi mici, lăsând urme caracteristice.
Mamifere
Nutriţie. Vânează, mai ales noaptea, mamifere (șoareci, iepuri, veveriţe) și păsări,
dar la nevoie se hrănește și cu carnea stârvurilor găsite întâmplător.
Iernare. Înainte de iarnă își face provizii de hrană în scorburi.
Dușmani. Unele păsări răpitoare de zi și de noapte.
Răspândire. La noi este întâlnit în zona de deal, preferând locurile stâncoase,
Anexa clădirile părăsite.
1 Liliacul mare (Nyctalus noctula)

Mărime. Capul și trunchiul măsoară 6-8 cm;
coada, 5 cm; anvergura aripilor, 30-38 cm;
greutatea este de 15-30 g.
Descriere. Corpul este adaptat la zbor. Capul
este mic, urechile sunt lungi, unite la bază. Când stă agăţat,
le ţine culcate pe spinare. Oasele sunt subţiri și ușoare, mușchii
aripilor sunt bine dezvoltaţi.
Simţuri. Animal de noapte, nu vede bine. Emite semnale sonore și le
recepţionează ecoul, pentru a determina ce se găsește în faţa lui.
Locuinţă. Vara se adăpostește în scorburi și cuiburi vechi de ciocănitori, mai rar
prin podurile caselor, grajduri și clopotniţe. Iarna hibernează în peșteri.
Reproducere. Prin luna mai naște un pui mic, fără păr, orb, pe care-l hrănește cu
lapte. Cât este mic, puiul se agaţă de părul de pe pieptul mamei.
298
Locomoţie. Liliecii sunt singurele mamifere care zboară. Zborul lui nu se aude.
Nutriţie. Se hrănește cu insecte pe care le prinde din zbor. Iese la vânat înainte
de asfinţitul soarelui, zburând sus, asemeni rândunelelor. Pe măsură ce se
înnoptează, coboară până sub coroana arborilor, iar către miezul nopţii se întoarce
la adăpost.
Iernare. Hibernează în peșteri.
Răspândire. Se întâlnesc diverse specii de liliac în toată ţara, în mod deosebit în
zona pădurilor de foioase.
Lupul (Canis lupus)

Mărime. Are 110-140 cm lungime, 30-50 kg greutate.
Descriere. Se aseamănă cu un câine, dar
are capul mai mare, picioarele mai lungi,
botul mai ascuţit și coada mai stufoasă,
totdeauna atârnată. Culoarea variază în
Mamifere
funcţie de anotimp și latitudine: de la
cenușiu-închis la galben-cenușiu, cu ușoare
tente negricioase. În timpul verii, culoarea
tinde către galben-roșcat. Gâtul este mai scurt decât la câine, puternic, musculos,
permiţându-i să se deplaseze cu o pradă grea.
Simţuri. Are toate simţurile bine dezvoltate, cu precădere văzul și auzul. Nu Anexa
suferă strigătele și zgomotele puternice. Glasul caracteristic lupilor este un urlet
ce se aude în nopţile de iarnă, când se cheamă între ei, adunându-se în haite, dar
1
are până la zece feluri diferite de strigăte.
Locomoţie. Mersul obișnuit al lupului este în trap. Când zăpada este mare și le
îngreunează mersul, au obiceiul să calce unul în urma celuilalt. În galop se
deplasează doar când sunt speriaţi, alungaţi sau când încearcă să prindă prada.
Nutriţie. Este un animal de pradă. Atacă de la cerb și cal până la capre, oi,
câini, mistreţi și iepuri. Dacă nu găsește ceva mai bun, poate mânca broaște, șoareci,
gândaci și alte vieţuitoare mai mici, chiar și hoituri. Poate supravieţui fără hrană
chiar o săptămână. Nu omoară mai mult decât îi este necesar pentru a se sătura.
Lupii solitari pot prinde numai animale bolnave, accidentate sau tinere. Lupul, ca
și celelalte răpitoare, menţine echilibrul biologic în natură, de regulă căzându-i
victime animale bolnave, inferioare, slab dezvoltate, rănite etc. Prin consumarea
cadavrelor, înlătură pericolul producerii și propagării unor maladii. Urmărește
prada care îi scapă. Pe timp de iarnă, când vânează în haită, folosește o strategie
de învăluire a prăzii, în felul acesta captura fiind aproape sigură.
299
Reproducere. Femela naște 4-8 pui (rar 12) în râpe împădurite, la loc ferit, pe
care-i crește cu mare grijă, ferindu-i chiar de prezenţa tatălui.
Iernare. Iarna lupii se adună în haite pentru vânat.
Dușmani. Singurul dușman este omul pe care nu îl atacă decât dacă este foarte
înfometat și numai în pereche sau în haită.
Răspândire. Lupul este un animal al pădurilor de deal și de munte. Rar apare la
câmpie, prin migraţiile din timpul iernilor grele. Îl întâlnim în toată ţara, din
Deltă (pe plauri și în stuf), până în golul alpin.
Mistreţul (Sus scrofa)

Mărime. Are 1,2-2 m lungime, greutate până la 300 kg.
Longevitate. Trăiește până la 30 de ani.
Descriere. Are trupul foarte puternic,
acoperit cu peri lungi, tari, adesea divizaţi la
vârf. Gâtul este scurt, iar capul este terminat
cu un disc mobil cu care râmă. Caninii cu
Mamifere
creștere continuă ies dintre buze, formând o

armă puternică: colţii de mistreţ. Coada stă
dreaptă, părul este de mai multe feluri, cu orientări diferite pe corp. În pielea
groasă de la ceafă are o placă cornoasă, groasă de două degete, pe care chiar
glonţul o străbate cu greu. Culoarea părului este galben-cafenie.
Anexa Simţuri. Auzul și mirosul – foarte bune, dar văzul este slab.
1 Locuinţă. Nu este legat de un anumit loc. Trăiește în ciurde care se deplasează
în funcţie de hrană și adăpost. Puii îi naște într-o groapă. Îi place să se bălăcească
în mocirle.
Reproducere. Femela naște o dată pe an 4-6 purcei, cu blană cafenie, cu dungi
gălbui.
Nutriţie. Este un animal de noapte, omnivor. Se hrănește cu jir, ghinde, rădăcini,
insecte, șerpi, ouă, șoareci de pădure. Toamna se hrănește cu cartofi și porumb,
aducând daune culturilor agricole.
Dușmani. Omul, lupul, ursul. În iernile grele poate muri de foame. Când este
rănit, sau la mare nevoie, ca să scape, atacă și omul, lovind lateral și în sus.
Răspândire. Din Deltă până în pădurile montane – mai ales în pădurile de
stejar și fag din zona de deal.
300
Pisica sălbatică (Felis silvestris)
Mărime. Capul și trunchiul măsoară 60-70 cm lungime, uneori motanii ating 98 cm;
coada fiind de 30-40 cm, iar greutatea, de 4-7 kg.
Descriere. Faţă de pisica domestică, cu care se
aseamănă, are coada de grosime uniformă până la
vârf, cu 6-7 dungi transversale. Pe gât are o pată
alb-gălbuie. Blana cu peri lungi este de culoare sură
sau sur-negricioasă la mascul, iar la femelă, gălbuie. Pe frunte are 4 dungi negre
neparalele; cele mijlocii se prelungesc pe spate și formează după urechi o dungă
în lungul șirei spinării și pe partea superioară a cozii. Picioarele sunt gălbui pe
partea internă, cu dungi negre, transversale în afară. Între perniţele degetelor are
smocuri de păr. Obrajii sunt roșcaţi cu tentă gălbuie. Urechile sunt sur-ruginii în
afară și galben-alburii în interior. Părul este bogat și stufos.
Simţuri. Miaună, toarce, scuipă, ţipă, zgârie scoarţa copacilor.
Locuinţă. Scorburi de copaci sau crăpături de stâncă, peșteri și uneori chiar
Mamifere
vizuini de vulpi.
Reproducere. Naște o dată pe an, 3-6 pisoi orbi.
Nutriţie. Acest animal de amurg, carnivor, se hrănește cu vertebrate, de la șoareci
până la iezi și păsări de tot soiul. Atacă brusc, prin surprindere, după ce se apropie
cu șiretenie de pradă și o mușcă de gât. Niciodată nu urmărește o pradă care ar
putea să-i scape. Anexa
Răspândire. În ţara noastră poate fi găsită din Carpaţi și Subcarpaţi până la șes,
în pădurile întinse, dese, liniștite. 1
Veveriţa (Sciurus vulgaris)
Mărime. Are 20-30 cm lungime, 250-400 g greutate.
Descriere. Picioarele din faţă sunt mai scurte, cu talpa mare
și gheare puternice. La urechi are smocuri; are mustăţi negre,
lungi și ochi mari. Coada este lungă, stufoasă, cafeniu-închisă
sau roșcată. La sfârșitul iernii năpârlește. Culoarea blănii este
variabilă, de la roșu cărămiziu la cafeniu întunecat și negru;
iarna – cu peri cenușii; pieptul și abdomenul de culoare alb-gălbui; foarte rar se
întâlnesc exemplare complet albe. După culoare, în ţara noastră se disting două
varietăţi: veveriţa roșiatică (Sciurus vulgaris fuscoater), semnalată mai mult prin
pădurile de fag-stejar, și veveriţa cafenie întunecat (Sciurus vulgaris carpatichus),
mai mult în zona montană, în pădurile de molid.
301
Simţuri. Foarte vigilentă, auz și văz bun, simţul echilibrului foarte dezvoltat.
Este un animal diurn.
Locuinţă. Își face cuibul în scorburi, găuri de ciocănitori, între două ramuri, sau
ocupă cuibul părăsit al vreunei păsări. În iernile foarte friguroase se adăpostește
prin podurile caselor situate în apropierea pădurii.
Reproducere. Naște anual 3-8 pui.
Locomoţie. Mereu în mișcare, sare ușor prin copaci, face adevărate acrobaţii.
Străbate pădurile fără să atingă pământul, sărind dintr-un copac într-altul.
Nutriţie. Se hrănește cu conuri de brad, alune, ghinde, nuci, ciuperci, dar și cu
ouă de păsări și pui mici. Ca să mănânce, se ridică pe picioarele din spate și le
folosește pe cele din faţă ca pe niște mâini.
Iernare. Face provizii de iarnă în scorburi sau în gropiţe. Nu hibernează propriu-
zis, ci doarme zile întregi, ieșind din când în când pentru hrană.
Dușmani. Vulpea, jderul, omul, zăpada. Scoate ţipete ca un sughiţ.
Răspândire. În toate pădurile de foioase și rășinoase. Poate fi găsită chiar și în
parcurile din orașe.
Mamifere
Vidra (Lutra lutra)

Mărime. Are 70-90 cm lungime.
Longevitate. Trăiește 18 ani.
Descriere. Are corpul lung, picioare cu degetele
prinse într-o membrană înotătoare, capul mic,
Anexa turtit și lat, botul scurt, urechi mici (când înoată
1 se închid cu două pliuri). Coada groasă la bază îi servește la înot. Blana are peri
moi și mătăsoși; cei moi sunt la bază de culoare cafeniu deschis, iar către vârf
cafeniu-întunecat; perii mătăsoși, de culoare cafeniu-închis, sunt strălucitori.
Simţuri. Este un animal de noapte cu simţurile foarte dezvoltate. Vede bine și
în apă, putând rezista acolo circa șase-șapte minute fără să iasă la suprafaţă.
Locuinţă. Își sapă vizuina în malurile înalte, cu intrarea sub nivelul apei și cu
guri de aerisire.
Reproducere. Naște 2-4 pui.
Locomoţie. Aleargă, înoată; în apă este de o agilitate deosebită, foarte jucăușă.
Nutriţie. Se hrănește mai ales cu pești, cu mamifere de apă, raci, larve, insecte,
moluște, dar și cu păsări.
Dușmani. Nu prea are. Dacă este încolţită de câini, se apără cu vitejie.
Iernare. Iarna continuă să vâneze pe sub gheaţă.
Folos. Blana de vidră este valoroasă. Este totuși considerată animal dăunător.
Răspândire. Răspândirea vidrei depinde de posibilitatea procurării hranei ei de
bază: peștele. La noi în ţară, ea poate fi găsită în deltă și pe lângă râurile de
munte, bogate în păstrăvi. Trăiește atât în apă, cât și pe uscat.
302
Vulpea (Vulpes vulpes)
Mărime. Capul și trunchiul măsoară 60-75 cm; coada, 35-40 cm. Are 6-12 kg greutate.
Descriere. Se aseamănă cu un câine mic, dar cu botul mai ascuţit și coada mai
stufoasă, pe care, în timp ce aleargă, o ţine orizontal, iar când merge, o târăște,
lăsând în urmă o dâră specifică. Blana este în general roșcată, dar prezintă variaţii
individuale, cu picioarele și vârful urechilor negre. Pe coadă se află o glandă care
secretă o materie vâscoasă, cu miros de violete.
Simţuri. Simţurile cele mai dezvoltate sunt mirosul și auzul. Urmează văzul, iar
gustul și pipăitul au mai puţină importanţă. Glasul variază în funcţie de diferitele
acte din ciclul de viaţă anual. Mijlocul de comunicare al mamei cu puii este un
mormăit; în perioada împerecherii, se poate auzi un lătrat, pe care îl folosesc și
puii rămași singuri; în caz de pericol sau atunci când se bat între ei, masculii scot
un fel de mormăit; rănită sau încolţită, scoate un ţipăt; puii flămânzi scâncesc.
Locuinţă. Vizuina se află într-o groapă, într-un mal lutos sau nisipos, și se
transmite din generaţie în generaţie, fiind mereu mărită – poate atinge 50-60
Mamifere
metri lungime. Este construită din galerii etajate, cu mai multe ieșiri. Cel mai bun
sol pentru o vizuină este cel argilo-nisipos, profund.
Reproducere. Vulpea naște în aprilie 3-10 căţeluși orbi, care, timp de 3-4 săptămâni,
sunt hrăniţi numai cu lapte, după care urmează o perioadă de hrănire mixtă.
Nutriţie. Animal carnivor, se hrănește mai ales cu rozătoare, iepuri, ouă, păsări
sălbatice și domestice, insecte, hoituri, dar și fructe de livadă și de pădure. Iese la Anexa
vânat singură, în amurg sau pe timp de noapte, dar în zonele liniștite poate fi
văzută și pe timp de zi. 1
Dușmani. Lupii și râșii. De asemenea, în timp ce vânează, coţofenele și gaiţele
o urmăresc și o dau de gol.
Răspândire. În România o găsim în toate pădurile, începând cu pădurea
Comarova, de la Marea Neagră și până la limita vegetaţiei forestiere din munţii
Retezat, Făgăraș și Bucegi. Densitatea cea mai mare este la dealuri și câmpie,
unde abundă hrana ei preferată – șoarecii. La noi, pot fi găsite și subspeciile
V. v. crucigera (vulpea roșcată) cea mai comună și V. v. melanogaster (vulpea
negricioasă). Aceasta din urmă are pieptul, abdomenul și picioarele negricioase.
Trăiește mai mult în desișurile și pădurile
din apropierea locuinţelor, unde își sapă
vizuini sau le folosește pe cele părăsite de
viezure. Poate fi întâlnită atât în Bărăgan și
în Dobrogea, cât și în pădurile de la mare
altitudine, până la limita vegetaţiei forestiere.
303
Anexa 1
Fenomene atmosferice naturale
1.10. Fenomene
atmosferice naturale
„Domnul face ce vrea în ceruri și pe pământ … El ridică norii de la marginile
pământului, dă naștere la fulgere și la ploaie, și scoate vântul din cămările lui.” (Psalm 135,6-7)
Atmosfera se află într-o mișcare continuă. Suprafaţa pământului primește

cantităţi inegale de căldură solară în funcţie de latitudine, relief, distribuţia mărilor
și oceanelor, vegetaţie, soluri. Datorită acestor variaţiuni se produc diferenţele de
presiune barometrică. Acestea determină la rândul lor fenomene atmosferice prin
mișcările maselor de aer, procesele care generează condensarea vaporilor de apă,
precipitaţiile.
Anexa
1.10.1. Norii
1
Norii sunt aglomerări de picături de apă, cristale fine de gheaţă, sau ambele,
suspendate în atmosferă.
Căldura transformă stratul de la suprafaţa apelor (lacuri, râuri, mări, oceane)
în vapori. Aceștia, împreună cu aerul cald – care este mai ușor decât aerul rece –,
se înalţă până ajung în contact cu un front de aer mai rece și se transformă din
nou în particule de apă, formând norii.
Nu există doi nori identici. Ei variază după formă, mărime și culoare. Unii nori
sunt „îngrămădiţi”. Ei se formează printr-o mișcare ascendentă a aerului. Alţii
sunt întinși. Aceștia se nasc din aerul umed care se mișcă pe orizontală între straturi
mai reci.
Identificarea diferitelor tipuri de nori poate oferi informaţii suplimentare despre
vreme.
304
Clasificarea norilor după formă, înălţime și structură.
1. NORI CUMULIFORMI (albi și pufoși):

• sub 2000 m altitudine – nori joși.
a. NORII CUMULUS ȘI STRATOCUMULUS (ondulari):
• formaţi din particule lichide (nori de apă);

• sub 2000 m altitudine.
b. NORII ALTOCUMULUS (nori micști; gheaţă + apă):
• tendinţă de furtună;
• dimensiuni mici, culoare albă;
• 2500-6000 m.
c. NORII CIROCUMULUS (nori de gheaţă):
• semnalează nu numai o simplă înrăutăţire a vremii, ci chiar o furtună.
Cumulonimbus
de la suprafaţa
Cirrocumulus Cirrus pământului până
peste 8000 m peste 8000 m la 12000 m
Anexa
Altostratus
2000-5000 m
1
Altocumulus
2500-6000 m
Stratocumulus Cumulus
sub 2000 m Stratus sub 3500 m
sub 2000 m
2. NORI STRATIFORMI (au aspectul unor pânze):

• sub 2000 m altitudine – nori joși.
a. NORII STRATUS (nori de apă formaţi din particule lichide):
• se formează odată cu răcirea vremii; seamănă cu o ceaţă cenușie. De obicei
nu dau precipitaţii;
• până la 2000 m altitudine – nori joși.
305
b. NORII ALTOSTRATUS (nori micști):
• prevestesc vreme nefavorabilă;
• se află la o altitudine intermediară, 2000-5000 m.
c. NORII CIROSTRATUS (nori de gheaţă):
• prevestesc înrăutăţirea vremii când prezintă o tendinţă de a se transforma
în nori de tip altostratus.
3. NORI CIRUS – sunt izolaţi, de culoare albă și au aspectul unor fulgi de pasăre
• Sunt înalţi: 8-13 km altitudine. Previn apropierea unui front de aer cald
sau rece, ceea ce înseamnă vreme nefavorabilă peste 1-2 zile. În cazul în
care aceștia vin din SV și prezintă tendinţa de a se transforma în nori
cirostratus, schimbarea vremii va avea un caracter mai brusc. Când norii
cirus parcurg cerul în mod lent și spre partea nordică, vremea nu se va
modifica. Norii din familia cirilor sunt nori de gheaţă.
4. NORI NIMBUS (sunt groși, întunecoși, cu forme neregulate):

• se deplasează haotic și prevestesc ploaia;
• sub 2000 m altitudine – joși.
a. NORII NIMBOSTRATUS (nori micști):
• aducători de precipitaţii.
5. NORI CUMULONIMBUS (nori micști):

Anexa • sunt cei mai mari nori și pot depăși cu mult 10000 m altitudine. Un nor
1 poate conţine 100000 tone de apă. Semnalează apariţia furtunii.
1.12.2. Precipitaţiile
Atmosfera, învelișul gazos care înconjoară Pământul, este alcătuită din cinci
straturi: troposfera, stratosfera, mezosfera, ionosfera și exosfera. Troposfera, stratul
atmosferic cel mai apropiat de suprafaţa Pământului, este cea la nivelul căreia se
formează norii, pentru că ea conţine 99% dintre vaporii de apă din atmosferă.
Particulele de apă – în stare lichidă sau solidă – care cad din nori (uneori chiar
din ceaţă) și ating suprafaţa Pământului vor forma precipitaţiile.
Picăturile de apă se transformă în particule de gheaţă la o altitudine numită
nivel de îngheţ. Aceasta poate fi la 300 m sau 5000 m deasupra solului.
Precipitaţiile se produc atunci când picăturile de apă și cristalele de gheaţă nu
mai pot fi susţinute de curenţii ascensionali. Condiţiile dintr-un nor și temperatura
din jurul său determină tipul de precipitaţie care cade.
306
PLOAIA
Se formează atunci când particule mici de apă se adună în jurul unor cristale
mici de gheaţă, până când devin grele și cad. De asemenea, ploaia poate avea ca
punct de plecare cristalele de gheaţă ce formează fulgii de zăpadă. După ce fulgii
de zăpadă trec de nivelul de aer rece și ajung în cel cu aer cald, fulgii se topesc și

cad sub forma picăturilor de ploaie.
BURNIŢA
Este o ploaie măruntă și deasă, însoţită adesea de ceaţă. Picăturile cad atât de
lent încât par a fi suspendate în aer. Norii stratus aduc burniţă.
NINSOAREA
Se formează dacă nivelul de îngheţ este sub 300 m altitudine și cristalele de
gheaţă nu au timp să se topească înainte de a atinge pământul.
LAPOVIŢA
Este căderea concomitentă a picăturilor de apă și a fulgilor de zăpadă.
GRINDINA
Este o precipitaţie sub formă de cristale mici de gheaţă. Curenţii puternici, în
mișcarea lor, cauzează îngroșarea particulelor. Astfel, grindina este mai mare.
ROUA Anexa
Se formează prin condensarea vaporilor de apă din atmosferă, odată cu scăderea
temperaturii. Ea arată ca niște picături de apă așezate pe sol și pe plante.
1
PROMOROACA SAU CHICIURA
Este un strat subţire de gheaţă care se formează iarna pe arbori și pe case, din
vapori de apă sau picături de ploaie.
CEAŢA
Este un nor format aproape de Pământ. Când o masă de aer umed vine în
contact cu aerul rece, o parte dintre vaporii de apă se condensează în picături
fine. Acestea sunt destul de ușoare pentru a pluti în aer, reducând vizibilitatea.
307
1.10.3. Vânturile
În dinamica atmosferei există centre de presiune ridicată și centre de presiune
coborâtă. Vântul este mișcarea aerului de la centre cu temperaturi mici și presiuni
mari spre centre cu temperaturi mari și presiuni mici.
Poziţia și stabilitatea acestor centre de presiune și temperatură diferită determină
direcţia, intensitatea și durata vânturilor. Mișcările aerului sunt determinate, de

asemenea, și de mișcarea de rotaţie a Pământului.
PRESIUNEA
Încă din Antichitate, Aristotel afirmase că aerul care ne înconjoară trebuie să
fie greu. Foarte puţini știu că Iov a afirmat acest lucru cu mult timp înaintea
filozofului grec: „Când a rânduit greutatea vântului și …” (Iov 28,25). În anul
1643, un discipol al lui Galilei, Torricelli, a inventat instrumentul cu care să măsoare
greutatea aerului sau presiunea atmosferică: barometrul (de la cuvintele grecești
baro = „greutate” și metron = „măsură”). Barometrele pot înregistra variaţiile de
presiune determinate de înălţime. Forţa exercitată de moleculele ce intră în
componenţa atmosferei Pământului poartă numele de presiune atmosferică.
Presiunea atmosferică nu trebuie confundată cu densitatea aerului.
Densitatea reprezintă greutatea, cantitatea găsită dintr-un volum de gaz, lichid
sau solid. Ţinând cont că fiecare atom și
Presiunea și densitatea aerului
fiecare moleculă au o masă proprie (greutate), 500 scad o dată cu creșterea altitudinii
Anexa cu cât introduci mai multe molecule (atomi)
1 într-un spaţiu dat, cu atât mai mare va fi
densitatea. Densitatea aerului va fi mai mare
400
Molecule
de aer
la altitudini mari, pentru că există mai mult 300
spaţiu între moleculele de aer la altitudini

ALTITUDINE (km)
200 Densitatea aerului

mari. În același timp însă, presiunea aerului
scade, pe măsură ce altitudinea crește.
100
Presiunea atmosferică variază nu doar în Presiunea
funcţie de altitudine, ci și de temperatura aerului
0
aerului. Presiune scăzută
Densitate scăzută
CREȘTERE
TEMPERATURA
Măsurarea gradelor pentru căldură sau frig se face folosind termometrul.
Temperatura este măsurată în grade pe scara Fahrenheit, Celsius sau Kelvin. De
asemenea, se poate măsura cât de repede se mișcă atomii și moleculele unei
substanţe. În timp ce escaladezi un munte, trebuie să te aștepţi ca temperatura să
scadă cu 6,5o C pentru fiecare 1000 m urcaţi. Aceasta este numită rata standard de
308
scădere. Dacă temperatura aerului la nivelul mării este de 30 o C, te poţi aștepta
la o temperatură de 10,5 o C la o altitudine de 3000 m din cauza ratei de scădere.
Prin încălzire, aerul:
• se dilată (ocupă un volum mai mare);
• devine mai ușor (presiunea scade).

Prin răcire, aerul:
• se contractă (ocupă mai puţin spaţiu);
• devine mai greu (presiunea crește).
MIȘCAREA DE ROTAŢIE A PĂMÂNTULUI

a. Mișcarea de rotaţie a globului terestru dă un anumit ritm de încălzire și
răcire a aerului prin succesiunea zilelor și a nopţilor.
b. Mișcările aerului în centrele de maximă și minimă presiune sunt modificate
de mișcarea de rotaţie și de forţa de abatere spre vest (forţa Coriolis), care
imprimă o deviere a direcţiei spre dreapta în emisfera nordică și spre stânga
în emisfera sudică.
VÂNTURILE DIN ROMÂNIA

Datorită poziţiei ţării noastre faţă de principalele componente ale circulaţiei
atmosferice, precum și datorită complexităţii reliefului, vânturile de la noi sunt
caracterizate printr-o mare varietate.
În ţara noastră sunt întâlnite cu precădere vânturi neregulate. Vânturile
neregulate sunt cele care bat în diferite direcţii și cu intermitenţă. Uneori abia Anexa
sunt perceptibile, alteori se transformă în furtuni. Ele sunt calde și reci. Cele mai
cunoscute vânturi din România sunt:
1
Crivăţul. Bate dinspre N-E în special iarna. El ia naștere datorită localizării
unui centru de maximă presiune în nordul Rusiei și a unuia de minimă presiune în
Marea Mediterană. Este un vânt rece și uscat, iar câteodată este atât de violent,
încât poate produce distrugeri. Când crivăţul bate iarna, temperatura coboară
brusc, iar când bate vara, aduce mase de aer cald din stepele Rusiei.
Austrul. Bate dinspre S-V în toate anotimpurile. Este un vânt uscat. Iarna aduce
ger, iar vara, secetă și căldură. Bate mai frecvent în Banat și Oltenia, dar se întâlnește
și în celelalte regiuni ale ţării.
Băltăreţul. Bate de la S, dinspre Peninsula Balcanică, trecând peste bălţile
Dunării, de la care și-a luat numele. Este un vânt domol, călduţ, care adesea
aduce ploi.
Cosava. Este un vânt rece și uscat, care coboară din munţii Iugoslaviei către
Dunăre și Banat. Uneori este atât de puternic, încât provoacă pierderi în urma lui.
309
Vântul mare. Bate peste culmile Carpaţilor Meridionali și coboară în depresiunile
de sub munte (Haţeg, Cibin, Făgăraș). În drumul său spre Valea Oltului și Valea
Mureșului se încălzește topind zăpada. Umflă apele Oltului, Mureșului și ale
afluenţilor lor și aduce primăvara mai devreme. Este denumit de localnici
„Ciobanul” sau „Mâncătorul de zăpadă”.
Vântul negru. Bate în partea de sud a Dobrogei. Este un vânt fierbinte și uscat,
foarte dăunător culturilor.
Nemira. Este cunoscut în Transilvania de est, mai ales în depresiunea Bârsei.
Este de fapt o parte din Crivăţ, care pătrunde pe lângă muntele Nemira.
Brizele. Sunt vânturi cu o periodicitate zilnică. Ele bat pe ţărmul Mării Negre.
Ziua, aerul răcoros al mării pătrunde peste uscatul înfierbântat, iar noaptea, uscatul
răcindu-se mai repede, vântul suflă spre mare.
1.10.4. Descărcările electrice

Descărcările electrice din natură sunt fenomene care au loc numai în prezenţa
norilor CUMULONIMBUS. Ei sunt purtători de sarcini electrice atât pozitive,
cât și negative. Astfel, rezultă un câmp electric intens în interiorul norului, între
nor și sol, ca și între sol și norii învecinaţi.
Când câmpurile electrice astfel create devin mai intense, se produc descărcări
electrice sub formă de scântei. Descărcarea poartă în acest caz numele de
Anexa DESCĂRCARE DISRUPTIVĂ și constituie TRĂSNETUL. Lumina ce se
1 produce este FULGERUL, iar zgomotul ce se aude, TUNETUL.
În vorbirea curentă se obișnuiește să se dea numele de „trăsnet” descărcării ce
se produce între nor și pământ, prin „fulger” înţelegându-se descărcarea dintre
nori.
Din punct de vedere știinţific, FULGERUL reprezintă fenomenul luminos ce
însoţește descărcarea electrică. Lumina fulgerului este rezultatul încălzirii
considerabile, până la mii de grade, a aerului străbătut de scânteia electrică, pe
când tunetul se produce ca urmare a năvălirii aerului din vecinătate în acest spaţiu
încălzit și rarefiat. Lucrurile se petrec ca și în cazul unei explozii. Bubuitul produs
este deseori însoţit de un bubuit puternic și prelungit. Acesta este determinat de
ecourile rezultate prin întoarcerea din drum a sunetului, în urma izbirii lui de
diferite obiecte.
310
Anexa 1
1.11. Sistemul
dimensional propriu
Sistemul dimensional propriu

„A măsurat cetatea cu trestia și a găsit aproape douăsprezece mii de prăjini … I-a
măsurat și zidul și a găsit o sută patruzeci și patru de coţi, după măsura oamenilor.”
(Apocalipsa 21,16-17)
Există multe ocazii în care trebuie să evaluăm (cu

aproximaţie) lungimea, lăţimea și înălţimea unui
obiect, precum și distanţa la care se află. În cele ce
urmează, se dau câteva indicaţii și metode cu ajutorul
cărora putem să evaluăm cu o suficientă precizie
diverse lungimi, fără a fi nevoie să transportăm cu noi
obiecte de măsurat.
Astfel, ca răspuns la problemele prezentate mai sus,
s-a “inventat” sistemul dimensional propriu. Pe lângă
cele câteva măsuri fixe găsite la corpul uman, amintim Anexa
și altele care i-ar putea ajuta foarte mult pe cei care le
folosesc. Toate măsurile corpului uman vor fi
1
actualizate la copii în fiecare an, pentru că ele se vor
modifica datorită creșterii.
MĂSURĂTORI FIXE ALE CORPULUI UMAN

Corpul uman este produsul celui mai bun Arhitect din câţi au existat vreodată.
Însuși Dumnezeu a fost arhitectul și constructorul lucrării. Nu ne putem îndoi de
competenţa și exactitatea construcţiei. Această construcţie are câteva proporţii
foarte strâns legate între ele. Iată câteva lungimi care nu se schimbă decât în
perioada copilăriei:
1. Lăţimea degetului mare. Degetul mare de la oricare mână se va

măsura în dreptul articulaţiei dintre falange.
311
2. Lăţimea mare a palmei (șchioapa). Se măsoară de la vârful
degetului mare până la vârful degetului mic al unei mâini. (a)
3. Lăţimea mică a palmei. Se măsoară distanţa în linie
dreaptă de la vârful degetului mare până la vârful degetului
arătător. (b)
4. Lungimea pasului. Această măsură se poate determina de la

vârf la vârf sau de la călcâi la călcâi. Determinările se vor face
pășind pe aceeași linie imaginară.
5. Înălţimea corpului. Deși este o măsură

mai greu de folosit, pentru că ea cuprinde
întreaga înălţime a corpului, din tălpi până
în creștet, se poate folosi ca etalon la
măsurarea înălţimilor. (a)
6. Deschiderea (anvergura) braţelor.
Această măsură, la cele mai multe persoane
este egală cu înălţimea corpului, totuși,
există și excepţii, mai ales la copii; de aceea,
este bine să se determine ambele la etalonare.
Anexa Este însă important ca această măsură să
1 fie folosită doar cu braţele întinse. (b)
Nu se pot determina astfel circumferinţe.
7. Lungimea piciorului. Se va măsura de la nivelul tălpilor până la talie. (c)
8. Lungimea braţului. Se va măsura de la baza braţului până la cel mai lung
deget pe partea din interior a braţului. (d)
9. Lungimea arătătorului. Se măsoară de la articulaţia cu palma,

până în vârf.
10. Prima falangă a degetului arătător. Se va măsura din dreptul

articulaţiei până în vârful degetului.
312
11. Lungimea pantofului. Se va măsura de la călcâi până la punctul
cel mai îndepărtat din vârful pantofului. Se vor determina măsuri cu
această lungime doar atunci când suntem cu pantofii etalonaţi.
Această măsură poate să difere de la un pantof la altul, de aceea se va
etalona pantoful cel mai folosit sau cel cu care mergem în natură,
unde folosim sistemul dimensional propriu.

12. Lungimea cotului. Se va măsura când braţul
este îndoit din cot. Lungimea este măsurată de la
cot până la vârful celui mai lung deget.
13. Numărul de pași pe o sută de metri.

Pentru o cât mai bună etalonare a pasului de
100 m se vor face mai multe determinări.
Pentru o mai ușoară memorare, se pot
număra doar pașii făcuţi cu un singur
picior, adică pașii dubli.
MĂSURĂTORI ARTIFICIALE
Anexa
Măsurile fixe pe care le găsiţi la corpul vostru sunt suficiente pentru orice
măsurătoare. Ele sunt foarte utile pentru determinarea măsurilor pentru o 1
construcţie simplă de compus, dar există situaţii în care determinarea trebuie
făcută pe înălţime sau adâncime, ceea ce nu vă va permite să măsuraţi ușor distanţa.
Prin urmare, mai avem nevoie de câteva măsuri fixe, deși, de această dată, se vor
determina cu ajutorul unor elemente artificiale.
Înălţimea unui bloc de 4 etaje. Blocul cu 4 etaje este construcţia cea mai răspândită
pe la noi. Chiar și în orașele mai mici sau în localităţi rurale se pot întâlni asemenea
construcţii. El are o înălţime de 15 m, adică 3 m pentru un etaj.
Înălţimea unui bloc cu 10 etaje. Spre deosebire de blocul cu 4 etaje, cel cu 10
etaje este mai puţin răspândit în localităţi mai mici, dar poate fi frecvent întâlnit
în marile orașe. El are o înălţime de 33 m, adică pentru fiecare etaj câte 3 m.
Distanţa dintre doi stâlpi de telegraf sau de electricitate. Aproape nelipsiţi din
peisajul orașelor mici și al satelor, stâlpii sunt așezaţi după o anumită regulă.
Distanţa dintre ei este obligatoriu de 50 m. Trebuie să fiţi atenţi să nu îi confundaţi
cu stâlpii de înaltă tensiune. Aceștia din urmă se pun la alte distanţe. De exemplu
la 70, 80-100 m.
313
Înălţimea stâlpilor de telegraf sau de electricitate. O altă măsură fixă și des întâlnită
este înălţimea stâlpilor. Atunci când sunt în picioare, stâlpii de telegraf și de
electricitate au o înălţime de 6 m, iar cei de înaltă tensiune, de 8-12 m. Dacă sunt
scoși și puși la pământ, atunci ei au o lungime de 8 m. Cei de înaltă tensiune sunt
asamblaţi din modulele succesive și nu-i vom întâlni pe sol întregi.
Lăţimea unei șosele cu o singură bandă pe sens. Conform reglementărilor
circulaţiei rutiere, șoselele din ţara noastră au o lăţime pe bandă de 2,7 m. Rezultă
că două benzi (tur-retur) au o lăţime de 5,5 m. Calculele pot continua până la

oricât de multe benzi.
Măsurători ale echipamentului

Pentru a completa posibilităţile de determinare a măsurilor, mai adăugăm și
aceste măsurători.
Echipamentul cu care mergem în natură, acolo unde folosim sistemul dimensional
propriu, este cam același. Dacă înainte de plecare vom determina fiecare
dimensiune, odată ajunși în natură va fi doar o chestiune de isteţime să folosim
cele mai propice modalităţi.
Sugerăm câteva măsurători:
1. lungimea, lăţimea și diametrul bazei metalice a rucsacului;
2. lungimea unui băţ de la cort;
3. lungimea unui cui de susţinere a cortului;
4. lungimea, lăţimea și înălţimea cortului;
Anexa
5. lungimea și lăţimea sacului de dormit;
1 6. diametrul și circumferinţa ceaunului;
7. lungimea și lăţimea briceagului;
8. lungimea lingurii;
9. lungimea sforii de fluier și busolă;
10. lungimea curelei de la pantaloni;
11. lungimea șnurului de la rucsac;
12. lungimea șnurului de la hanorac;
13. lungimea bocancului;
14. lăţimea tocului de la bocanc;
15. lungimea toporiștii (fierul);
16. lungimea cozii de la toporișcă.
Acestea sunt doar câteva. Desigur, există multe altele care pot fi identificate și
folosite. Nu există restricţii în a folosi unul sau altul dintre obiecte. Important
este să putem măsura bine.
314
Anexa 1
1.12. Focuri
„Ne-au primit pe toţi la un foc mare, pe care-l aprinseseră din pricină că ploua, și
se lăsase un frig mare.” (Faptele Apostolilor 28,2)
Focul poate fi prietenul omului sau cel mai cumplit dușman al său. Focul oferă
căldură, siguranţă și posibilitatea de a pregăti hrana. Imaginaţi-vă cum ar arăta o
tabără de exploratori fără foc.
Pentru a-l face prieten, focul trebuie „cunoscut” și „îmblânzit”, oferind astfel
maximum de satisfacţie cu minimum de risc. Este recomandată evitarea focurilor
pentru gătit. Primusul poate fi un bun înlocuitor al acestora.
Amplasarea focurilor
Pentru a nu declanșa un incendiu, focul, indiferent de tipul lui, va fi făcut
Focuri
numai pe o vatră special amenajată. Dacă există deja una, se va folosi aceea.
Focurile nu se vor aprinde în pădure. Cel mai potrivit loc pentru a face un foc
este unul deschis, la o distanţă de siguranţă de liziera pădurii.
Anexa
Clasificarea focurilor
După scopul pentru care sunt construite, focurile se clasifică astfel: 1
- de încălzire;
- de gătit hrană;
- de tabără.
Etapele construirii și întreţinerii focului

1. Vatra focului – se construiește prin îndepărtarea unui strat de 10-15 cm de
pământ cu tot cu iarbă (fig. 1), care se va depozita la umbră, cu faţa în sus și se va
stropi zilnic cu apă (fig. 2). După obţinerea gropii de 10-15 cm adâncime și cu
diametrul corespunzător cerinţelor momentului, se va căptuși cu scoarţă de copaci
sau crenguţe subţiri fundul vetrei. Pentru a îndepărta orice mod de răspândire a
focului, marginea vetrei va fi asigurată de un strat de pietre (fig. 3). Pietrele nu vor
fi luate direct din râu, pentru că acestea pot exploda în urma încălzirii.
2. Focarul – se construiește primul după vatră, astfel: două lemne de 5-10 cm
grosime se vor așeza paralel în mijlocul vetrei, la o distanţă de 15-20 cm unul de
altul. Peste ele, formând un pod, se vor pune surcele sau crenguţe foarte uscate în
315
formă de con. Va fi astfel amplasat încât sub acest con mic, între cele două lemne,
să rămână un spaţiu liber, pe unde se va aprinde focul. Focarul va avea, în funcţie de
mărimea focului final, o mărime care să nu fie mai mică de 30-40 cm înălţime (fig. 4).
3. Aranjarea lemnelor. După ce a fost construit focarul, se vor aranja lemnele
pentru consumul propriu-zis al focului. Lemnele care vor fi în imediata apropiere
a focarului vor fi mai uscate și nu prea groase. Cele groase se vor pune, chiar dacă
sunt ude, la exterior. Lemnele pot fi aranjate în așa fel încât să lase oxigenul din
aer să intre printre ele, dar, în același timp, acestea nu trebuie să fie prea îndepărtate.
Dacă distanţa dintre ele este mare, focul nu se va întinde de la lemn la lemn, fapt
care va duce inevitabil la stingerea focului înainte de arderea completă.
4. Aprinderea focului se face numai dinspre direcţia de unde bate vântul, chiar
dacă acesta este slab. Pentru aprinderea focului se vor folosi chibriturile sau bricheta.
Nu se va turna peste focar benzină, motorină sau alte substanţe inflamabile.
5. Alimentarea focului se face ori de câte ori este cazul. Cel care a construit și
aprins focul va fi singurul care îl va întreţine, prin alimentare. Lemnele cu care va
fi alimentat focul vor fi pregătite din timp și așezate într-un loc ușor accesibil.
Dacă se va observa că, din diferite motive, lemnele se consumă mai repede într-o
parte a focului decât în rest, în acel loc focul va fi alimentat mai frecvent.
Focuri
6. Supravegherea focului este obligatorie. Niciodată și sub nici un motiv nu va

fi abandonat un foc aprins. Abia după ce focul va fi stins și verificat, locul poate fi
părăsit de ultimul participant, care este cel ce l-a construit și alimentat.
7. Stingerea focului se face prin încetarea alimentării cu lemne. Bucăţile mari
Anexa
de lemn, chiar dacă vor fi stinse cu apă, lăsate libere, se pot aprinde din nou. De
1 aceea, este bine ca acestea să fie lăsate să ardă până la sfârșit. După ce toate
lemnele au ars, se va arunca apă și nisip sau pământ peste cenușă. Dacă focul a
316
fost prea mare, iar stratul de cenușă format este gros, se poate repeta operaţiunea
de aruncare a apei și nisipului după ce cenușa a fost răscolită cu ajutorul unei
lopăţele. După ce sunteţi siguri că focul nu se mai poate aprinde, așezaţi două
lemne în formă de „X”, ceea ce înseamnă că focul a fost stins.
8. Refacerea terenului. După ce focul a fost stins sau la ridicarea taberei, bucăţile
de pământ cu iarbă, care au fost luate la început, se vor așeza la loc. Acest lucru se
va face după scoaterea cenușii din vatră. Dacă în același loc a fost făcut focul de
mai multe ori, este indicat ca, atunci când vatra s-a umplut cu cenușă, aceasta să
fie scoasă și aruncată la groapa de gunoi. Abundenţa de cenușă va ridica nivelul
focului și, astfel, va arde iarba dincolo de pietrele de pe margine. După luarea
cenușii, înainte de punerea bucăţilor de pământ, locul se poate uda bine cu apă.
Operaţiunea se poate repeta și după așezarea brazdelor de pământ.
Tipuri de focuri
1. Conul. Se construiește punând lemne din ce în ce

mai înalte în jurul focului. Se va asigura o umplere
Focuri
uniformă a conului, pentru ca flăcările să cuprindă și
straturile exterioare.
Anexa
1
2. Piramida. Lemnele se așază în etaje succesive,
începând cu lemne mai groase și mai lungi și terminând
cu lemne subţiri și scurte.
3. Coliba. Deasupra bazei focului (focarului)

se va construi, cu ajutorul a două lemne
susţinătoare, o traversă. De această traversă
se vor rezema lemne pe ambele părţi.
317
4. Steaua. Este un foc economic, recomandat
pentru gătit sau pentru veghe. Peste focarul
obișnuit se vor așeza, în formă de stea, câteva
lemne. Lemnele puse peste foc pot, prin ușoare
reglaje, să dea mai multă sau mai puţină lumină.
5. Rugul. În jurul aceluiași tip de focar se vor aranja

lemnele în etaje succesive, pe orizontală.
Focuri
Anexa
1
318
Anexa 1
1.13. Noduri
„La trecerea negustorilor madianiţi, au tras și au scos pe Iosif afară din groapă.”
(Gen. 37,28)
1.13.1. Nodul simplu

Este cel mai simplu nod și se folosește la asigurarea altor noduri, având rolul
de a împiedica alunecarea și desfacerea lor întâmplătoare. Se face un ochi, se
trece un capăt al sforii prin ochi și se trage de ambele capete.
Toate nodurile supuse unor solicitări mari trebuie
asigurate la capetele libere cu un nod simplu.
Noduri
1.13.2. Nodul opt
Acest nod se folosește la capătul sforii, ca să nu treacă printr-o buclă sau gaură
Anexa
și pentru a împiedica destrămarea.
1
1.13.3. Laţul șvab (de ancoră)

Acest nod stă la baza executării
altor noduri și este ușor de realizat.
Folosește la legarea unei sfori de un
obiect, chiar dacă sfoara are capetele
legate între ele.
319
1.13.4. Nodul pescăresc
Acest nod se folosește pentru a îmbina două sfori de grosimi identice sau diferite.
Cu capătul primei sfori facem un nod simplu în jurul celei dintâi. Trăgând de cele
două capete (indicate prin săgeţi în desen), obţinem nodul pescăresc deosebit de
rezistent la orice smucitură. El nu se desface nici sub apă și se folosește mai ales pe
diferite materiale, cum ar fi nailon, sârmă subţire etc.
1.13.5. Nodul de scurtare a frânghiei

Pe cât posibil, trebuie evitată tăierea frânghiei. Pentru a scurta o frânghie fără
a o tăia, când aceasta are capetele legate, se folosește nodul din figura 1. Pentru
Noduri
stabilitate, se pot folosi 2 beţe la capetele nodului (fig. 2).
Anexa
1 Fig. 1
Anexa
1
Fig. 2
320
1.13.6. Nodul de siguranţă
Acesta este un nod solid, folosit pentru a prinde o sfoară de un copac. Sfoara
se trece în jurul copacului și se face un opt de strângere cu capătul liber în jurul
capătului solicitat (fig. 1). Pentru siguranţă, se pot face mai multe noduri (fig. 2).
Fig. 1
Fig. 2
Noduri
1.13.7. Laţul dublu bulin (laţul dublu stabil)
Acest nod se folosește pentru a obţine un laţ dublu în mijlocul unor frânghii.
Este folosit pentru a ridica o greutate sau un om.
Anexa
Se începe cu frânghia dublată și se face un ochi așa cum se vede în fig. 1. Laţul
se trece prin ochi ca în fig. 2, apoi se deschide și se trece tot nodul prin laţ, ca în 1
fig. 3 și 4. Se strânge în sensul indicat de săgeţile din fig. 4. Este foarte important
să se tragă în toate cele trei direcţii în același timp. Nodul terminat trebuie să
arate ca în figura 5.
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3 Fig. 4 Fig. 5
321
În timpul Celui de-al Doilea
Război Mondial, un tânăr asistent
medical adventist, Desmond Doss,
a salvat cu ajutorul laţului dublu
bulin viaţa a peste 70 de soldaţi,
în timpul unei singure bătălii.
Această faptă eroică i-a adus
Medalia de Onoare a Congresului
Statelor Unite, cea mai înaltă
distincţie ce poate fi acordată
pentru fapte de curaj.
1.13.8. Nodul alpin

Noduri
Acest nod se folosește pentru a obţine un laţ stabil în mijlocul unei frânghii,
fără a folosi capetele acesteia. Se face laţul de mărimea dorită, cu două ochiuri în
partea de sus (fig. 1). Ochiurile se suprapun (fig. 2); se trece laţul prin amândouă
și se strânge bine (fig. 3).
Anexa
1
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3
322
Anexa 1
1.14. Legături
„Domnitorii filistenilor au adus Dalilei șapte funii noi, neuscate încă. Și ea l-a
legat cu funiile acelea.” (Judecători 16,8)
1.14.1. Legarea a două lemne în X

Se folosește la fixarea a două lemne care trebuie să formeze între ele un unghi
oarecare. Se pornește cu un opt de strângere pe unul dintre beţe (fig. 1), după
care se strânge de câteva ori în jurul uneia dintre perechile de unghiuri opuse,
apoi în jurul celeilalte perechi (fig. 2). Fiecare tur se face lângă cel dinainte și nu
Legături
peste. Apoi se dau câteva tururi de strângere între cele două lemne (fig. 3), iar la
sfârșit se prind cele două capete cu un doi simplu.
Anexa
Fig. 1 Fig. 2 1
Fig. 3
323
1.14.2. Legarea a trei lemne pentru trepied
Se așază cele trei lemne pe pământ, în direcţii alternative. Se începe cu un opt
de strângere (fig. 1). Se împletește în jurul lemnelor (fig. 2), apoi se dau câteva
tururi de strângere între beţe (fig. 3) și se termină cu un doi simplu. Se trece băţul
din mijloc lângă celelalte și se ridică trepiedul (fig. 4). S-ar putea să ai nevoie de
puţin exerciţiu ca să-ţi dai seama cât de strâns poate fi făcută legătura, astfel încât
trepiedul să poată sta în picioare. La construcţii mai solide, cele trei picioare se
fixează în pământ.
Legături

Anexa
1 1.14.3. Legarea a două lemne în prelungire
Se formează o buclă la capătul sforii și se așază sfoara răsucită pe cele două
lemne (fig. 1). Se înfășoară cât mai strâns în jurul lemnelor, iar apoi capătul sforii
se introduce în bucla lăsată la început (fig. 2). Se trage de celălalt capăt (fig. 3)
până când bucla dispare sub legătură. Se termină cu un doi simplu care unește
cele două capete de frânghie (fig. 4). Pentru stabilitate, legătura se face de două
ori (fig. 5).
Fig. 1
Fig. 2
324
Fig. 3
Fig. 4
Fig. 5
Legături
Anexa
1
325
Anexa 1
1.15. Împletituri
„… Funia împletită în trei nu se rupe ușor.” (Eclesiast 4,12)
Deși suntem obișnuiţi să folosim toate lucrurile „de-a gata”, ca exploratori

putem să înlocuim obiecte din comerţ cu obiecte făcute de noi. Împletiturile sunt
îndemânări de bază, care permit copiilor să-și folosească creativitatea, găsindu-le
diferite întrebuinţări.
Împletituri
1.15.1. Împletitura în patru pătrată

Împletitra în patru pătrată se poate folosi la confecţionarea unui breloc, capăt
de fermoar etc.
Pentru aceasta ai nevoie de două sfori de culori diferite, cu o lungime de
Anexa aproximativ 1 m.
1
Fig. 1 – Încrucișează sforile la mijloc. Fig. 2 – Îndoaie B peste A.
Fig. 3 – Îndoaie A peste B și D. Fig. 4 – Îndoaie D peste A și C.

Lasă bucla din firul B deschisă.
326
Fig. 5 – Îndoaie C peste D și trece-l prin Fig. 6 – Trage capetele B și D, apoi
bucla lăsată din firul B la pasul anterior. A și C, până când împletitura este
strânsă și formează un pătrat.
Fig. 7 – Întoarce pătratul pe spate și trece Fig. 8 – Trece D peste A, formând
Împletituri
firul B înapoi, în direcţia din care a venit, și o buclă.
formează o buclă cu el.
Anexa
1
Fig. 9 – Trece A peste D, formând o buclă, Fig. 10 – Trece C peste B, formând

și apoi prin bucla formată de B. o buclă, și apoi prin bucla formată
de D. Trage toate firele ca să se
strângă. Continuă astfel până ai
ajuns la lungimea dorită.
1.15.2. Inelul de cravată

Pentru a confecţiona un inel de cravată împletit, e nevoie de o sfoară (sau o
fâșie de piele) de aproximativ 1 m lungime.
Urmează pașii din fig. 1-4.
327
x
Pentru a păstra mărimea inelului constantă, ţine sfoara pe două degete ale
mâinii stângi (fig. 5), respectând centrul marcat în fig. 4.
Cu capătul lung (B), urmează firul A, mergând în paralel cu acesta până când
ajunge la grosimea dorită (fig. 6).
Împletituri
Fig. 5 Fig. 6
1 La sfârșit, înnoadă cele două capete și taie sfoara care este în plus.
Anexa
328
Anexa 1
1.16. Construcţii de campus

„Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe …” (Matei 17,4)
Construcţii de campus
Construcţiile de campus constituie de ceva vreme una dintre mărcile distinctive
ale unei tabere de exploratori. Poduri și punţi, bucătării, mese, bănci, toalete,
sunt doar câteva dintre tipurile de construcţii întâlnite. În ciuda utilităţii lor, se
recomandă folosirea lemnului cu măsură și construirea lor doar dacă sunt în mod
imperios necesare. Nu trebuie omis faptul că una dintre legile exploratorilor vizează
ocrotirea naturii.
În paginile următoare sunt prezentate doar câteva idei pentru construcţii de
campus și câteva modele de adăposturi improvizate pentru situaţii speciale. Cu
puţină fantezie și exerciţiu, copiii vor putea să realizeze singuri diferite proiecte.
Materialele de bază pentru efectuarea construcţiilor sunt lemnul – de diferite
grosimi și lungimi – și sfoara. Bineînţeles că este necesară cunoașterea nodurilor și
a legăturilor. Se vor avea în vedere următoarele măsuri de siguranţă: Anexa
• Nu se vor folosi lemne putrede.
• La ridicarea verticală a buștenilor sau a altor componente ale construcţiilor, 1
nu se va sta în zona de sub acestea.
• Sforile nu trebuie să fie degradate.
• Legăturile trebuie realizate corect și apoi verificate.
• În cazul podurilor și turnurilor, după terminarea lor, se va verifica rezistenţa.
Acestea nu trebuie să fie suprasolicitate.
Poduri și punţi
329
Bucătării. Pregătirea hranei în natură
Adăposturi
Anexa
1
330
Toalete
331
1
Anexa
Anexa 1
1.17. Semnale de fluier

„El ridică un steag popoarelor îndepărtate și le fluieră de la un capăt al pământului;
și iată-le, vin repede și ușor.” (Isaia 5,26)
Semnalele de fluier sunt folosite în tabără pentru comunicare, doar de către

conducători. Copiilor le este interzis să folosească fluierul în tabără, pentru a nu-i
Semnale de fluier
induce în eroare pe ceilalţi participanţi. Pentru a înţelege mesajul transmis, toţi

exploratorii trebuie să cunoască următoarele semnale. Este bine de știut că punctul
este marca semnalului scurt, iar linia este folosită pentru a marca semnale lungi.
-- ATENŢIE! La această comandă, exploratorii încetează orice activitate și
așteaptă alte instrucţiuni.
-- -- • ADUNAREA! Se fluieră cu 5 minute înainte de ora programată pentru
adunare. La această comandă, toţi exploratorii se pregătesc pentru adunare
la careu (dacă semnalul se dă în tabără), pe potecă (dacă semnalul se dă pe
traseu) etc.
Anexa • ÎNAINTE! Este comanda la care întreaga formaţie pornește deplasarea.
1 ••• REPEDE! Se folosește pentru a grăbi o comandă dată anterior.
-- -- -- ÎNCET! Se folosește atunci când se merge în coloană și exploratorii din faţă
Anexa merg mai repede decât cei din spate, pentru a nu se „rupe” coloana în fracţiuni.
1 -- • STAI! La această comandă, toţi exploratorii sunt obligaţi să se oprească.
Se dă numai în timpul deplasării.
-- -- -- -- -- SEMNALE LUNGI – ALARMĂ! La această comandă, toţi exploratorii se
vor aduna IMEDIAT în locul unde se aude fluierul.
Această comandă se dă în următoarele cazuri:
• dispariţia unui membru din tabără;
• incendiu;
• inundaţie;
• calamităţi naturale;
• alte pericole.
••• -- -- -- ••• S.O.S. Semnal prin care se cere ajutor în caz de pericol.
Poate fi folosit și în alte feluri (semnale luminoase, acustice).
332
Anexa 1
1.18. Avalanșe
„Părăsește zăpada Libanului stânca…” (Ieremia 18,14)
Prin avalanșă se înţelege alunecarea pe o pantă a unei cantităţi mai mici sau
mai mari de zăpadă. Acest fenomen se produce adesea și în Carpaţii românești și,
din păcate, în ultima vreme, face multe victime din cauza lipsei de pregătire a
celor care merg pe munte.
Ce trebuie să știe despre avalanșe cel care călătorește pe înălţimi în timpul
sezonului alb? Că ele reprezintă un mare factor de risc, dar că accidentele – de
Avalanșe
cele mai multe ori mortale – pot fi evitate, dacă se cunosc anumite reguli de
circulaţie pe poteci și pe vârfurile înzăpezite.
Declanșarea avalanșelor se produce, în general, după ninsori abundente, când
straturile proaspete de zăpadă se depun peste altele vechi, îngheţate, viscolite.
Trecerea oamenilor, vântul, soarele, propria greutate a acestor straturi, căderea Anexa
unei pietre, trecerea unei capre negre, zgomotele (împușcături, strigăte, trecerea
unui avion cu reacţie sau a unui elicopter la joasă înălţime) pot deranja straturile 1
de zăpadă, declanșând avalanșe. Avalanșele se declanșează și când zăpada se
topește și apoi noaptea îngheaţă (apa își mărește volumul la îngheţarea straturilor
de zăpadă și acesta își modifică tensiunile interioare și se dezechilibrează pornind
la vale).
Pentru evitarea accidentelor provocate de avalanșe este necesar să cunoaștem
factorii care le declanșează și măsurile de prevenire.
1) Iarna nu se circulă în zonele în care se pot declanșa avalanșe. De fapt,
aceste zone sunt marcate de Salvamont cu panouri de formă dreptunghiulară
vopsite ca o tablă de șah, în pătrate colorate în negru-galben, pe care se
pune inscripţia „Atenţiune, pericol de avalanșe!”.
2) Pericolul de avalanșe este mai mare în timpul ninsorilor abundente și în
următoarele 3-4 zile. În asemenea condiţii este indicat să nu se pornească
la drum spre zonele periculoase.
3) Între orele 9-16 este cel mai mare pericol de producere a avalanșelor.
333
4) Nu este recomandabil ca pe timp de iarnă să se folosească potecile unde
indicatorul avertizează „Drum de vară” sau „Traseu interzis iarna”.
5) Se vor folosi numai potecile de acces spre sau dinspre înălţimi, care se
numesc „drumuri de iarnă”, de pe versantele nordice ale văilor. Se vor
evita potecile situate pe versantele orientate spre sud sau spre sud-vest, pe
care zăpada este expusă continuu acţiunii razelor soarelui.
6) Nu se va porni la drum dacă în noaptea ce a trecut sau în zilele precedente
a căzut zăpadă proaspătă; în acest caz se va aștepta câteva zile.
7) După ninsori proaspete, nu se va porni la drum nici dacă a început să bată
vântul. Cei care trec prin zone care prezintă pericol de producere a
avalanșelor – care pornesc în mai toate lunile de iarnă, dar mai ales spre
primăvară – vor lua o serie de măsuri:
• În general, sunt excluse excursiile de iarnă în zonele de avalanșă. Pe traseele
pe care se circulă iarna, în zonele foarte periculoase ale potecilor, trecerea
se va face cu mare atenţie, încet, păstrându-se o distanţă de 20-25 metri
între membrii grupului. Deci recomandăm cu insistenţă ca iarna să nu se
circule de unul singur sau câte 2-3, ci în grupuri bine organizate, pilotate
Avalanșe
de salvamontiști și călăuze cu mare experienţă și bune cunoscătoare ale

zonei în care se face deplasarea.
• Între orele 9-17, când soarele (chiar dacă cerul este înnorat) acţionează
intens asupra straturilor de zăpadă vechi sau proaspete, se va evita circulaţia
peste orice zăpezi ce pot porni.
Anexa • Dacă se traversează văi, jgheaburi, hornuri sau feţe largi de munte înclinate,
1 fiecare turist își va lega pe faţă o mască de tifon pentru ca în caz că este
surprins de avalanșă să nu inspire pe nas sau să ingereze pe gură particulele
de zăpadă care i-ar umple plămânii de apă.
• De mijloc sau de rucsac, fiecare își va lega așa-numita „cordelină de avalanșă”
– un șnur roșu, lung de 10-15 metri, care va fi târât în urma celui ce înaintează
pe zăpezi; rostul acestuia este următorul: dacă omul este îngropat într-o
avalanșă, el poate fi repede localizat și dezgropat de ceilalţi din grup, care
îl găsesc urmărind cordelina colorată.
• Se va mărșălui, în zonele periculoase, nu în grup, ci numai în monom, la
distanţă de 20-25 m unul de altul; în acest fel se evită surprinderea mai
multor oameni deodată, de o avalanșă pornită.
• Se vor evita opririle și discuţiile cu voce tare.
Există și o „tehnică” de salvare a celui surprins de o avalanșă.
El trebuie să ţină, cât poate, mâinile îndepărtate de corp și, când se simte
cuprins de valul de zăpadă, să ţină mereu faţa sus și să „înoate” continuu în zăpadă,
exact ca în stilul bras; astfel se menţine deasupra zăpezii.
334
Dacă a fost acoperit de zăpadă, omul va trebui mai întâi să-și determine poziţia
în care se află corpul înglobat în masa de nea, căci, în curgerea ei, zăpada
rostogolește și omul, care nu-și mai dă seama dacă se află cu capul sau picioarele
în sus. Poziţia se stabilește aruncând un obiect – o monedă, o mănușă, ochelarii de
zăpadă sau pur și simplu scuipând cu putere; gravitaţia arată încotro cade obiectul
și așa cel ce a supravieţuit va ști în ce direcţie să sape cu mâinile, să se miște, ca să
iasă de sub zăpadă.
Desigur, o autosalvare este posibilă doar când cineva este surprins de straturi
nu prea groase de zăpadă. Când nu se poate elibera singur, „prizonierul” trebuie
să-și facă imediat în jurul feţei o pungă de aer, îndepărtând cât de mult posibil
zăpada din dreptul nasului și gurii. Așa au supravieţuit sub zăpadă mulţi oameni,
până când cei din grupul în care se aflau, ghidaţi de cordelina de avalanșă, au
reperat locul unde erau îngropaţi și i-au eliberat din încătușarea zăpezii. Această
pungă de aer trebuie mereu lărgită și „spartă”, căci din cauza respiraţiei și a căldurii
corpului, zăpada se topește și se formează o peliculă de gheaţă ce nu mai lasă
aerul să pătrundă, astfel încât cel prins nu mai poate respira.
În Carpaţii românești, zonele cele mai periculoase pentru producerea avalanșelor
Avalanșe
se află în munţii Făgăraș, Bucegi, Piatra Craiului, Retezat, Rodnei, Parâng,
Maramureș.
Anexa
1
335
Anexa 1
1.19. Animale sălbatice

„Robul tău păștea oile tatălui său. Și când un leu sau un urs venea să-i ia o oaie
din turmă, alergam după el, îl loveam și-i smulgeam oaia din gură.” (1 Samuel 17,34-35)
În drumeţiile noastre există și posibilitatea – destul de rară – de a ne întâlni cu

Animale sălbatice
animale sălbatice, cum ar fi: ursul, lupul, râsul, mistreţul, pisica sălbatică. În general,
animalele sălbatice se sperie și fug de om, dar este bine să fie cunoscute și respectate
câteva reguli de prevenire a eventualelor pericole:
1. Nu lăsaţi mâncarea sau resturile de mâncare în apropierea locului de
înnoptat. Legaţi-o, bine ambalată, între doi copaci.
2. Nu instalaţi cortul lângă grămezi de gunoi sau corpuri ale animalelor moarte.
Tufele de zmeură atrag și ele unele animale.
3. Ţineţi cortul închis în perioada în care nu staţi în el.
4. Nu mergeţi pe traseu în grupuri mai mici de 3-5 persoane.
Anexa 5. Nu zăboviţi în zonele care sunt cunoscute pentru prezenţa animalelor
1 sălbatice.
6. Depărtaţi-vă de cerbi în perioada boncănitului (perioada de împerechere).
Dacă totuși veţi fi puși în faţa unei întâlniri cu animalele sălbatice, în primul
rând rugaţi-vă și apoi încercaţi să:
1. Nu intraţi în panică, acţionaţi calm și eficient.
2. Nu fugiţi imediat. Acest lucru poate însemna pentru animale invitaţia la
alergare.
3. Nu întoarceţi spatele unui animal.
4. Retrageţi-vă cu atenţie și, abia după ce v-aţi depărtat suficient, porniţi la
vale, în diagonala pantei.
5. Nu vă apropiaţi de șerpi.
6. Dacă întâlniţi ursuleţi prin pădure, retrageţi-vă cât mai repede din zona
respectivă. Dacă se apropie ursoaica, în nici un caz nu daţi impresia că vreţi
să vă îndreptaţi spre pui.
7. Dacă observaţi din timp un urs, este de dorit să-l evitaţi, schimbând în
liniște direcţia de mers.
336
8. Dacă sunteţi atacat de un urs, nu vă agitaţi. Aruncaţi-vă la pământ și staţi
ghemuiţi, cu genunchii la piept și cu coatele acoperindu-vă faţa.
Lupul este rareori întâlnit pe traseele turistice, deoarece este prudent și se
ascunde. Ursul atacă rareori omul și atunci o face doar dacă este rănit, dacă este
provocat sau dacă este vorba despre o ursoaică cu pui.
Vipera este singură reptilă veninoasă din România, iar mușcătura ei poate
pune în pericol viaţa celui mușcat. Fiind de dimensiuni mici (60-70 cm), șarpele
este greu de remarcat. De aceea, se impun câteva reguli de prevenire a mușcăturii
de viperă:
1. Cunoașterea locurilor preferate de vipere (bolovani și stânci însorite, tufișuri
și ierburi, crengi și frunze uscate). În general, viperele ocolesc zonele prin
Animale sălbatice
care omul trece mai des.
2. Cunoașterea comportamentului viperei. Este important de știut că vipera
nu atacă niciodată. Ea reacţionează agresiv doar atunci când este atinsă,
lovită sau călcată din greșeală. Este extrem de rapidă și niciodată nu greșește
ţinta. În timpul nopţii, se retrage în culcușul ei.
3. Cunoașterea măsurilor de precauţie ce trebuie luate în zonele în care trăiesc
viperele:
• Se poartă pantaloni lungi;
• Se pășește cu grijă pentru a nu le călca;
• Tufișurile de pe traseul ce urmează a fi parcurs se verifică de la distanţă cu
Anexa
un băţ lung. În zmeuriș, această operaţiune este obligatorie;
• Pe terenuri stâncoase, se bate cu bocancul din când în când pe pietre. Vipera 1
simte trepidaţiile și se depărtează;
• Locul de popas pentru noapte se alege controlând stâncile însorite, tufișurile
și ierburile pe o rază de 10-15 m.
337
Anexa 1
1.20. Comunicare codificată

Comunicare codificată
„Eu voi trage trei săgeţi înspre piatra aceasta, ca și când aș lovi la ţintă. Și voi
trimite un tânăr … Dacă-i voi zice: „Iată că săgeţile sunt dincoace de tine …”, atunci
să vii … Dar dacă-i voi zice tânărului: „Iată că săgeţile sunt dincolo de tine!”, atunci
să pleci, căci Domnul te trimite!” (1 Samuel 20,20-23)
Comunicarea rapidă a veștilor a fost întotdeauna o necesitate a omului. În

timp ce pe vremuri se foloseau semnale acustice (tobe, clopote, împușcături) sau
mijloace optice (lumini, fum, steaguri), astăzi electrotehnica permite transmiterea
mesajelor la distanţe foarte lungi prin cuvinte (radio, telefon) și prin imagini
(televiziune etc.).
Marele dezavantaj al tuturor încercărilor din vechime de a trimite mesaje era
lipsa unor coduri potrivite. Se puteau trimite numai mesaje limitate, adesea nu
Anexa mai mult decât „acum este momentul potrivit să aplicăm planul dinainte stabilit”.
1 Această lipsă a fost înlăturată de către pictorul american Samuel Morse, care a
inventat codul de transmitere telegrafică, cunoscut și acceptat și astăzi în întreaga
lume. Astfel, în anul 1844, a intrat în funcţiune telegraful electric în S.U.A. Acest
cod putea fi adaptat la aproape toate metodele anterioare de semnalizare, precum
și la altele noi.
Pentru realizarea comunicării este nevoie de anumite elemente: emiţător,
receptor, canal, cod, mesaj. Emiţătorul este cel care transmite informaţii, sentimente,
idei (toate acestea purtând numele de mesaj) către un receptor. Mesajul presupune
un anumit cod pe care trebuie să-l înţeleagă atât emiţătorul, cât și receptorul.
Mesajul se transmite pe un anumit canal care poate fi afectat de diferite „zgomote”.
Aceste zgomote, după cum sunt numite în teoria comunicării, pot fi de diferite
tipuri, nu doar acustice, și, de asemenea, pot denatura mesajul și receptarea
acestuia.
Comunicarea codificată este un răspuns la necesităţile vârstei exploratorilor de
a avea un secret, un cod care să fie cunoscut și înţeles doar de ei. Iată câteva
metode de comunicare codificată:
338
1.20.1. Sistemul de comunicare cu disc (codul disc)
Sistemul de comunicare cu disc este relativ simplu pentru codificarea mesajelor,
deoarece copiii nu trebuie să memoreze niște combinaţii sau corespondenţe ale
semnelor, ci doar să aibă „codul disc” și să știe să-l folosească.
Acesta este format din două discuri de mărimi diferite pe care sunt notate
literele alfabetului limbii române, cifrele și semnele de punctuaţie.
Prin suprapunerea concentrică a acestora, fiecărui semn (literă, cifră, semn de
punctuaţie) dintr-un disc îi corespunde un semn situat pe celălalt disc.
Anexa
1
Pentru a transmite un mesaj codificat folosind acest sistem, se va alege mai
întâi codul, așezând discurile în poziţia dorită. Acest cod este format din două
semne: primul situat pe discul mic, iar cel de-al doilea, corespondentul său, pe
discul mare.
Codificarea mesajului se face dinspre interior (discul mic) spre exterior (discul
mare). La decodificare, citirea se va face în sens invers, din exterior spre interior.
Se poate observa că, prin rotirea celor două discuri, există o multitudine de
posibilităţi de codificare. Pentru a descifra mesajul – în timpul cel mai scurt posibil
– receptorul trebuie să cunoască acest cod. În cazul în care dorim ca mesajul nostru
să fie înţeles de orice explorator, putem scrie codul chiar lângă mesaj. Dacă dorim
ca mesajul să fie descifrat doar de membrii unei grupe, codul se poate „ascunde”
chiar în text (de exemplu ultimele două semne ale mesajului reprezintă codul) sau
se poate stabili dinainte, fără a mai fi scris lângă sau în text.
339
Exemplu:
Alegerea codului. Rotim discul interior de la poziţia de bază (A sub A) cu 8
semne spre stânga și citim din interior spre exterior: A (din discul interior) devine
3 (din discul exterior), B devine 5, H devine A ș.a.m.d. În acest caz, codul este A3
(sau Ă4, B5, C6 etc.)
Codificarea mesajului. Codificând cuvântul „EXPLO”, obţinem „8RIEH”.
Decodificarea mesajului. Dacă primim următorul cuvânt „O68GĂ6”, decodifi-
carea se face în sens invers (din exterior spre interior) și obţinem cuvântul
„UCENIC”.
1.20.2. Alfabetul Morse

Alfabetul Morse este un sistem de puncte și linii folosit pentru a transmite
mesaje printr-un sistem luminos, telegraf, staţii de radiocomunicaţii sau prin alt
sistem ritmic – chiar și prin bătăi cu degetul.
A = • -- N = -- • Cifre
B = -- ••• O = -- -- -- 1 = • -- -- -- --
C = -- •-- • P = • -- -- • 2 = •• -- -- --
D = -- •• Q = -- -- • -- 3 = ••• -- --
E=• R = • -- • 4 = •••• --
F = ••-- • S = ••• 5 = •••••
G = -- -- • T = -- 6 = -- ••••
Anexa H = •••• U = •• -- 7 = -- -- •••
1 I = ••
J= • -- -- --
V = ••• --
W = • -- --
8 = -- -- -- ••
9 = -- -- -- -- •
K = -- • -- X = -- •• -- 0 = -- -- -- -- --
L = • -- •• Y = -- • -- --
M = -- -- Z = -- -- ••
Specialiștii folosesc alfabetul Morse doar pentru semnale sonore sau luminoase.
Însușirea lui în acest fel ar însemna un timp foarte mare de exerciţii în cadrul
programului de exploratori.
În continuare, se propun câteva metode creative de comunicare codificată bazate
pe acest cod, care, deși din punct de vedere tehnic nu reprezintă corect acest
sistem de codificare, sunt foarte apreciate de exploratori.
A. Scrierea aplicată
Este cea mai simplă metodă. Literele unui cuvânt sunt despărţite prin „/”, iar
cuvintele, printr-o pauză.
Exemplu: _ . _ . / . _ . . / . . _ / _ . . . / ./_.._/.__./._../___/
340
B. Bare verticale
În acest caz, punctul este reprezentat de o bară verticală scurtă; linia, de o bară
verticală lungă; pauza dintre litere, de o bară verticală scurtă, dar în jos; iar pauza
dintre cuvinte, de o pauză.
Exemplu:
C. Descompunerea în cod binar

Pentru a reprezenta binar un „punct” se va folosi cifra 1. Pentru reprezentarea
unei „linii” se vor scrie trei de 1 (111).
După cum se știe, pauza dintre două semne ale aceleiași litere este dată de un
punct, deci, în sistem binar, este dată de absenţa unui punct, reprezentată prin cifra 0.
Pauza dintre două semne este reprezentată de o linie, deci de trei puncte (o linie
este egală cu trei puncte), în sistem binar fiind reprezentată de trei 0 (000). Pentru
separarea cuvintelor se va folosi o pauză de două linii, adică șase de 0 (000000).
Exemple:
A = . _ în sistem binar = 10111000
B = _ . . . în sistem binar = 111010101000
Pentru cuvântul „EXPLO” vom avea:
1000111010101110001011101110100010111010100011101110111000000
D. Portativul și notele muzicale

Anexa
În acest caz, o pătrime va fi reprezentarea unui punct, iar doimea, reprezentarea
unei linii. Literele se separă printr-o bară de măsură, iar cuvintele și propoziţiile, 1
printr-o pauză. Mesajul se va încheia printr-o bară dublă. Așezarea notelor pe
portativ se face la alegere.
341
E. Sfoară înnodată
Această metodă este foarte simplă, și totuși puţin mai greu de realizat practic,
deoarece necesită un timp mai îndelungat pentru codificarea sau decodificarea
unui mesaj. Se recomandă folosirea ei doar în cazul mesajelor foarte scurte.
Punctul este reprezentat printr-un nod simplu, iar linia prin nodul opt.
1.20.3. Alfabetul Morse cu steagul

Comunicarea cu ajutorul steagului este necesară atunci când distanţa sau zgomotul
nu ne permit să comunicăm prin intermediul cuvintelor. Folosind această metodă,
putem transmite mesaje chiar la distanţe mari, în condiţii bune de vizibilitate.
Materiale necesare. Pentru semnalizare, avem nevoie de două steaguri legate
cu sfoară de câte un băţ. Lungimea băţului se va alege în funcţie de înălţimea
celui care îl folosește. Suprafaţa steagului se va alege în funcţie de distanţa și
vizibilitatea dintre emiţător și receptor. Se va ţine cont că, pe timp de ploaie sau
vânt puternic, vizibilitatea scade. În cazuri speciale, când trebuie să comunicăm la
distanţă și nu avem steag, putem să improvizăm unul, folosind un tricou, o bluză etc.
Alegerea locului. Cele două echipe – emiţătoare și receptoare – se vor poziţiona
într-un loc vizibil și vor alege culoarea steagului în contrast cu fundalul (de exemplu
Anexa alb în faţa copacilor, roșu în faţa cerului). La semnalizarea pe distanţe mari, unde
1 sunt necesare binocluri, se folosește un al treilea om ca observator.
Echipele de semnalizare. Echipa de semnalizare va fi formată din doi exploratori:
emiţătorul sau receptorul și ajutorul.
La trimitere, ajutorul dictează mesajul cuvânt cu cuvânt emiţătorului (folosind
„ti” pentru un punct și „taa” pentru o linie), care, la rândul lui, îl scrie.
La primire, receptorul primește mesajul și îl dictează ajutorului, care îl scrie.
Parcurgerea mesajului și codurile folosite. Din poziţia în sus (fig. 1), înclinăm
steagul spre dreapta (fig. 2) pentru un „ti” (punct) și spre stânga (fig. 3) pentru un
„taa” (linie).
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3 Fig. 4 Fig. 5
342
La sfârșitul fiecărei litere, aducem steagul la poziţia în sus.
La sfârșitul fiecărui cuvânt, aducem steagul la poziţia în jos (fig. 4).
La sfârșitul fiecărei propoziţii, aducem steagul la poziţia în jos de două ori (în
sus, în jos, în sus, în jos).
În cadrul unei litere, când aceasta este formată din cel puţin două semne (puncte
sau linii), orice mișcare a steagului se face în figură de opt (fig. 5), păstrând tot
timpul steagul în așa fel încât să nu se încurce în jurul băţului.
Exemple:
1) Când într-o literă urmează punct după punct, vom mișca steagul astfel:
dreapta sus (primul punct), dreapta jos, stânga sus, stânga jos, dreapta sus
(al doilea punct). Aceste mișcări se vor face continuu. Doar în poziţia dreapta
sus ne vom opri pentru a semnaliza punctele. Mișcarea va fi inversă în
cazul în care după linie urmează linie (începând din poziţia stânga sus).
2) Când într-o literă după punct urmează linie, vom mișca steagul astfel: dreapta
sus (oprire), dreapta jos, stânga sus (oprire). Mișcarea va fi inversă când
după linie urmează punct.
Echipa emiţătoare
După alegerea locului și a steagului, începe să semnalizeze o serie lungă de
litere A (ca o singură literă) pentru a atrage atenţia echipei receptoare: urmează
să transmitem un mesaj.
- Ajutorul pronunţă primul cuvânt, iar emiţătorul îl trimite, încheind prin Anexa
aducerea steagului la poziţia în jos; se oprește în această poziţie și îl privește
pe primitor așteptând un răspuns. 1
- Dacă primește de la echipa receptoare:
am înţeles, trece mai departe la următorul cuvânt;
repetă, va repeta ultimul cuvânt.
Echipa receptoare
Imediat după ce observă mesajul, își alege locul și steagul potrivit și semnalizează
litera K, însemnând: am observat, suntem gata să recepţionăm.
Verifică cuvântul primit și semnalizează:

litera E, dacă este clar, adică am înţeles;
IMI ca o singură literă (. . _ _ . . ), dacă nu înţelege cuvântul primit,
adică repetă.
343
Echipa emiţătoare
- Dacă emiţătorul face o greșeală, lasă imediat steagul jos, apoi face opt E-
uri ca o singură literă, adică eroare. Așteaptă un răspuns E de la receptor și
repetă cuvântul.
- La sfârșitul mesajului, după ce a așteptat răspuns de la emiţător, că a înţeles
ultimul cuvânt, transmite AR ca o singură literă (. _ . _ .), adică sfârșit de
mesaj.
- Numai după răspunsul R de la echipa receptoare, mesajul este considerat
ca primit. Acum, dacă este cazul, emiţătorul așteaptă un răspuns.
Echipa receptoare
Când primește eroare, înţelege că ultimul cuvânt primit este greșit, transmite E
(am înţeles) și așteaptă transmiterea corectă a acestuia.
Când primește AR, verifică tot mesajul și transmite litera R, am primit întregul
mesaj clar.
1.20.4. Alfabetul grecesc

O altă modalitate de comunicare codificată o constituie folosirea alfabetului
limbii grecești. Se va scrie textul în limba română, folosind literele alfabetului
grecesc.
Anexa
1 Alfabetul grecesc
Semnul Denumirea Citirea
alfa a
beta b, v
ã gamma g
delta d
epsilon e
zeta z
eta e
theta th
iota i
kappa k
lamda l
344
Semnul Denumirea Citirea
mü m
nü n
ksi x
pi p
ro r
sigma s
tau t
üpsilon u,i
phi f
chi ch
psi ps
omega o
Literele alfabetului grecesc și corespondentul lor în limba română.
Anexa
Exemplu:
1
Se observă că unor litere ale alfabetului grecesc le corespund câte 2 sau chiar 3
litere din alfabetul limbii române, sau chiar invers: unei litere din alfabetul limbii
române îi corespund 2 litere din alfabetul limbii grecești. De asemenea, b ( ) și u
( ) pot fi folosite și ca v.
Aceste potriviri vor face și mai interesantă codificarea și decodificarea mesajelor.
1.20.5. Alfabetul fonetic internaţional

Se întâmplă uneori ca mesajele transmise în timpul unei comunicări să nu fie
înţelese corect, din cauza zgomotului sau necoincidenţei codului folosit.
De exemplu, când transmitem cuiva la telefon un cuvânt a cărui înţelegere
corectă este deosebit de importantă, procedăm în felul următor: însoţim rostirea
cuvântului respectiv de enumerarea câtorva substantive foarte cunoscute din ale
căror iniţiale se compune acesta.
345
Pentru recunoașterea pe plan internaţional a exprimării literelor din alfabetul
fiecărei limbi, se folosește un cod numit Alfabetul fonetic internaţional. Acesta
este alcătuit din cuvinte care se rostesc la fel în majoritatea limbilor de circulaţie
internaţională.
Alfabetul fonetic internaţional

A = Alpha (alfa) N = November (novembăr)
B = Bravo (bravo) O = Oscar (oscar)
C = Charlie (ciarli) P = Papa (papa)
D = Delta (delta) Q = Quebec (kebec)
E = Echo (eko) R = Romeo (romeo)

F = Foxtrot (foxtrot) S = Sierra (siera)
G = Golf (golf) T = Tango (tango)
H = Hotel (hotel) U = Uniform (iuniform)
I = India (india) V = Victor (viktor)
J = Juliette (giuliet) W = Whisky (uiski)
K = Kilo (kilo) X = X-ray (exrai)
L = Lima (lima) Y = Yankee (ianki)
M = Mike (maik) Z = Zoulou (zulu)
Dacă dorim ca termenul EXPLO să fie recepţionat corect, evidenţiem literele

din care acesta este alcătuit, pronunţând mai clar: „Echo, X-ray, Papa, Lima,
Anexa Oscar”. Se poate observa că numai iniţialele cuvintelor transmise prezintă interes
1 din punctul de vedere al comunicării.
346
Anexa 2
2.1. Seminar comunicare I

2.2. Seminar comunicare II
2.3. Seminar conducere I
2.4. Seminar conducere II
2.5. Seminar consiliere
2.6. Seminar creativitate
2.7. Seminar evanghelizare copii și tineret
2.8. Seminar pedagogie
Anexa
2
Anexa 2
2.1. Comunicare I
Consideraţii generale
„Glasul și vorbirea sunt daruri primite din partea lui Dumnezeu și, dacă sunt
corect folosite, ele sunt o adevărată putere ce slujește cauzei Lui.” (E.G.White, Minte,
caracter și personalitate, vol. II, pag. 206)
Comunicare I
Jacques Salomé, un specialist în problemele comunicării, spunea că a comunica
înseamnă a reuni. Dar ce anume avem noi de reunit? Fie diferenţele dintre noi, fie
asemănările (după J. Salomé, 2002, Vorbește-mi, am atâtea să-ţi spun, pag. 12). În
comunicarea dintre doi oameni se stabilesc două canale: unul conștient și celălalt
inconștient. Fiecare mesaj reflectă modul propriu al unei persoane de a intra în
contact cu alta. Cea mai sănătoasă cale de comunicare este înţelegerea; aceasta
comportă un consens între mesajul emis, comportamentul emiţătorului și emoţiile
pe care le manifestă și le resimte acesta. De asemenea, nu trebuie pierdut din Anexa
vedere faptul că celălalt nu reacţionează la ceea ce i-am spus eu, ci la ce a înţeles
el, la felul în care cuvintele emiţătorului își găsesc ecoul în el. A te exprima nu
2
înseamnă a comunica. Exprimarea este doar un bilet dus, în timp ce comunicarea
este un bilet dus-întors, care presupune etape succesive: mă exprim, primesc
confirmare că am fost înţeles, ascult ce spune celălalt, îi confirm că l-am înţeles
(după J. Salomé, Vorbește-mi, am atâtea să-ţi spun, pag. 13).
Atenţie! Comunicăm permanent, chiar și atunci când credem că nu (și tăcerea
comunică ceva, poate fi plină de sens). Comunicarea reprezintă o cale spre
înţelegere, armonie și eficienţă sau, dimpotrivă, poate fi o sursă de conflicte atunci
când procesul de comunicare este alterat. Prin comunicare influenţăm și suntem
influenţaţi; ea contribuie la modificări în personalitatea umană (manipulare, critică,
apreciere). Comunicarea este ireversibilă: fiecare mesaj comunicat este unic
(context, circumstanţe, ton, reacţie etc.).
349
Comunicarea poate oferi celui cu care comunici lucruri gata știute, iar ţie însuţi,
lucruri pe care încă nu le știi și pe care în sfârșit le vei înţelege, tocmai pentru că le spui.
Definirea conceptului
Comunicarea este, în primul rând, o percepţie. Ea implică transmiterea,
intenţionată sau nu, de informaţii destinate să lămurească sau să influenţeze un
individ. Însă nu se reduce totul la aceasta. În timp ce o informaţie este transmisă,
se produce o acţiune asupra subiectului receptor și un efect retroactiv asupra
persoanei emiţătoare, care la rândul ei este influenţată.
Comunicare = împărtășirea cu o altă persoană a unor cunoștinţe, interese,
atitudini, opinii, simţăminte, idei.
Mesaj/informaţie
Emiţător Codificare Decodificare Receptor
Cale de transmitere
Comunicare I
Feed-back
Așadar, comunicarea cuprinde atât oferirea de informaţii (de către emiţător),

cât și primirea de informaţii (de către receptor). Ea presupune mai mult decât
vorbirea. Înseamnă procesul de recepţionare, sau de ascultare. La acest proces
dublu, trebuie adăugată și o a treia dimensiune: înţelegerea (feed-back-ul).
Anexa
Tipuri/modalităţi de comunicare.
2 Diferiţi autori au recurs la diverse clasificări ale modalităţilor/tipurilor de
comunicare după cum urmează:
1. Comunicarea poate fi de două tipuri: comunicare verbală, reprezentând 7%
din ceea ce se comunică, și comunicarea nonverbală, reprezentând 93% (tonul
vocii și ritmul vorbirii 38%, mimică și gesturi 55%).
2. O altă clasificare:
• Comunicare prin corp: prin îmbrăcăminte (este strâns legată de imaginea
de sine, de felul în care se vede individul pe el, poate fi un mijloc de atracţie
sau de îndepărtare, arătând spre intenţiile persoanei), prin gesturi simbolice,
prin priviri (în timpul unei conversaţii oamenii își întâlnesc privirea cam
50-75% din durata conversaţiei).
350
• Comunicarea prin teritoriu și spaţiu arată natura și profunzimea relaţiei
dintre două persoane.
• Comunicare prin imagine – foarte puţini oameni înţeleg importanţa
exprimării non-verbale, având în vedere că tonul vocii și gesturile reprezintă
38% din mesajul transmis, în timp ce expresiile faciale singure reprezintă
55%. Limbajul non-verbal poate fi ușor interpretat greșit, deoarece are o
natură mai ambiguă. Nu întotdeauna ceea ce spunem prin cuvinte este validat
prin gesturile noastre. Limbajul non-verbal poate accentua, completa,
contrazice, repeta, substitui sau regla comunicarea verbală.
3. Unii autori au împărţit comunicarea în:
• comunicare lingvistică cu ajutorul limbii dublu articulate și a manifestărilor
vocale;
• comunicare paralingvistică cu ajutorul tonului vocii, a gesticii;
• comunicare extralingvistică realizată prin mijloace non-verbale – vocea,
îmbrăcămintea, mimica.
4. După conţinutul transmis există:
• comunicare cognitivă – se transmit imagini, idei, noţiuni;
Comunicare I
• comunicare afectivă – se transmit stări afective de disonanţă sau asonanţă,
de concordanţă sau neconcordanţă, de apropiere sau îndepărtare;
• comunicare motivaţională – exprimă trebuinţe, motive, interese;
• comunicare volitivă – se transmit intenţii acţionale ale individului.
În comunicarea dintre noi și ceilalţi trebuie să regăsim toate aceste tipuri de
conţinut, deoarece numai în astfel de condiţii fiecare se poate exprima în
complexitatea sa raţional-emoţională. De asemenea, ca instructori, ca oameni care
dorim să-i înţelegem mai bine pe ceilalţi, trebuie să luăm în considerare toate Anexa
aceste modalităţi de comunicare, să le confruntăm și, în felul acesta, să înţelegem
adevăratul mesaj care ne este transmis.
2
Canale de comunicare — codificarea/decodificarea mesajului
Fiecare om posedă trei canale senzoriale de comunicare (prin care transmite
informaţia, dar și prin care primește o nouă informaţie): 1. auditiv; 2. vizual;
3. chinestezic – tactil, gustativ și olfactiv, dar în ponderi diferite. Astfel, fiecare
om are un canal dominant. Ca mentori, trebuie să ne „conectăm” pe canalul
dominant de comunicare al celuilalt, pentru a-l ajuta să se deschidă și pentru a
înţelege corect ceea ce vrea să ne spună. De asemenea, ponderea se schimbă pe
parcursul vieţii (ex: sugarul este mai mult chinestezic, copiii sunt mai mult vizuali,
iar adolescenţii și adulţii, mai ales auditivi). De asemenea, există diferenţe între
351
bărbaţi și femei: bărbaţii sunt mai auditivi, în timp ce femeile sunt mai chinestezice.
Auditivii sunt mai reci din punct de vedere sentimental. Ei au un interes crescut
pentru muzică, pentru idei / concepte abstracte, pentru logică și teorie. Sunt cei
mai buni critici, nu le place contactul fizic, stau la distanţă, au un limbaj corporal
și facial mai sărac. Auditivii sunt impresionaţi de argumente, de logică, tocmai de
aceea, pentru astfel de persoane, trebuie folosită argumentaţia logică. Pentru a
identifica o persoană auditivă, trebuie să observăm ce cuvinte folosește mai frecvent.
De exemplu: „asta sună bine”, „asculţi ce spun?”, „să-ţi spun cum a fost”, „auzi?”,
„înţelegi?”, „ia ascultă …”, „se aude ca și cum …”. Iar pentru a ne conecta la
canalul acestei persoane, trebuie folosite expresii ca: „din câte am ascultat de la
tine”, „din ce aud, deduc că …”. Exemplu: coriștii, cei ce ascultă predica din locurile
din spate, cei ce închid ochii pentru a se concentra la idei, toţi sunt auditivi etc.
Vizualii gândesc în general în imagini. Când citesc, „văd”, vizualizează conţinutul
(nu le plac cărţile abstracte, ci cele cu informaţie). Le place frumosul (arta, natura),
armonia, ordinea, sunt atrași de fast, de defilări, decoraţiuni, flori, sunt impresionaţi
de descrieri și ilustraţii (în povestiri). Nu uitati să le zâmbiţi atunci când îi
întâmpinaţi! Pentru a ne putea conecta la canalul lor trebuie să știm că folosesc
cuvinte de genul: „vezi tu …”, „să-ţi descriu”, „punctul de vedere”, „vezi ce vreau să
Comunicare I
spun?”, „stai să-ţi arăt …”, „imaginează-ţi ce s-a întâmplat”, „ia uită-te ...”, „se vede
de la o poștă ...”. Exemplu: la biserică sunt atrași de ceremonii, stau în mijlocul
sălilor etc.
Chinestezicii sunt sentimentali și emotivi (dau dovadă de emoţii accentuate,
exteriorizate). Le place mișcarea, dinamismul, sunt dezordonaţi, au un limbaj
facial și corporal bogat, sunt impresionaţi de experienţe / întâmplări dramatice (într-o
povestire, devoţional). Ca instructori, trebuie să știm că le place să dăm mâna cu
Anexa ei. De obicei folosesc expresii ca: „m-am simţit …”, „să-ţi povestesc ce am trăit …”,
2 „am fost mișcat …”, „simt deja primăvara …”, „are voce caldă …”, „acest discurs
mi-a mers la inimă …”. Pentru a-i câștiga ca parteneri în comunicare, trebuie să
folosim expresii ca: „am impresia că ai simţit …”, „ai fost emoţionat”. Exemplu: la
biserică sunt atrași de vorbitorii charismatici; stau în primele rânduri într-o sală.
Dezvoltarea rapidă a vocabularului exploratorilor la această vârstă trebuie
însoţită de imagini și de exersarea practică a noilor concepte (deci acţionează
sistemul vizual). De exemplu, numeroase specializări îmbogăţesc vocabularul
folosind termeni specifici din geologie, biologie, botanică, chimie, optică, arte
plastice; de aceea este importantă însoţirea noului termen de o imagine sau de
aplicarea practică în natură (vezi specializarea Campare, Geologie etc.). La fel de
importantă pentru unele concepte noi este îndrumarea copilului în vederea atingerii,
descifrării formei specifice a unui obiect – compoziţie, duritate, asperitate: poate
fi o rocă sau o urmă de animal, o scoarţă de copac sau porii unei plante (aici este
352
pus în funcţiune sistemul chinestezic). Puteţi însoţi predarea de exerciţii practice
care vor îmbogăţi limbajul, deci experienţa copilului, dar și stabilitatea și durata
informaţiilor în mintea exploratorului! De exemplu, pentru a le face cunoștinţă
cu o rocă, puteţi să le cereţi prima data copiilor să o privească un timp și să înceapă
să o descrie, fără a o atinge. Legaţi-i apoi pe copii la ochii, daţi-le roca în mână,
cerându-le să o descrie, apoi să o miroasă. După aceea, cereţi-le să acţioneze fizic
asupra acesteia, lovind-o cu un ciocan. De fiecare dată rugaţi-i să verbalizeze tot
ceea ce fac. Puteţi sfârși exerciţiul cu o ieșire în natură, unde vor vedea că roca
face parte dintr-un întreg (un munte). Acest exemplu se poate aplica la numeroase
concepte/noţiuni noi. În felul acesta veţi ajunge pe canalul de comunicare al
fiecăruia, îmbogăţindu-le și pe acelea neutilizate.
Etapele prezente în orice comunicare verbală

Noi petrecem în comunicare aproximativ 70% dintre orele în care nu dormim –
vorbire sau ascultare, citit sau scris. 33% din acest timp este dedicat vorbirii. „Cine
are o inimă înţeleaptă își arată înţelepciunea când vorbește, și mereu se văd învăţături
noi pe buzele lui.” (Proverbe 16,23). Acest element al timpului nostru devine foarte
Comunicare I
important, deoarece vorbirea îi aduce pe oameni laolaltă într-o relaţie și îi
influenţează reciproc. „Cuvintele noastre ne influenţează. Cuvintele sunt mai mult
decât o reflectare a caracterului, ele au puterea de a ne modela caracterul. Oamenii
sunt influenţaţi de propriile cuvinte.” (E. White, Minte, caracter și personalitate,
vol. II, pag. 209)
Ca orice tip de comunicare, și vorbirea prezintă câteva etape:
A. Procesul de emisie (transmitere de informaţii) realizat prin vorbire (scriere)
se poate efectua prin cel puţin cinci niveluri distincte: Anexa
Nivelul 5 – vorbirea superficială: banalităţi, saluturi, stereotipii.
Nivelul 4 – conversaţie bazată pe fapte: spui ce s-a întâmplat, dar nu și ce gândești
2
tu despre asta. De exemplu, povestirea unei întâmplări biblice sau istorice.
Nivelul 3 – idei și opinii: aici începe adevărata intimitate, deoarece la acest
nivel începi să riști prezentându-ţi gândurile, grijile, părerile, dar se intensifică
șansa de cunoaștere. De exemplu, îţi exprimi părerile personale privind acea întâmplare.
Nivelul 2 – sentimente: descrii ce se întâmplă în interior; acum dai glas
sentimentelor de frustrare, mânie, fericire, speranţă. De exemplu, spui ce sentimente
te încearcă în legătură cu acea povestire biblică, în legătură cu personajele ei
etc.
Nivelul 2 și 3 implică, mai întâi, o bună autocunoaștere.
Nivelul 1 – în profunzime: când intrii în armonie perfectă cu celălalt, înţelegere,
empatie, satisfacţie emoţională, fericire, optimism.
353
Atenţie! Alături de a vorbi, apare a nu spune, ca formă de marcare a teritoriului,
de păstrare a intimităţii, care nu trebuie confundat cu „a ascunde de celălalt”,
fiind o formă de autoreglare a comunicării.
Relaţiile de lungă durată, ce se pot stabili între instructor și exploratori, au
nevoie și ele de tăceri de calitate, de regăsire a echilibrului, dar această tăcere este
o artă care trebuie învăţată, și nu este o răzbunare sau o incapacitate de comunicare.
Tăcerile de calitate se impun în general în momente mai dificile (moartea cuiva) și
înseamnă a continua să fii alături de cineva.
B. Procesul de recepţie, sau de ascultare. E mai ușor să devii un vorbitor elocvent,

decât un ascultător bun. A asculta înseamnă a primi ceea ce spune celălalt prin
diferite mijloace de transmitere, fără să judeci, încercând să înţelegi universul său
interior, prin raportare la sistemul său de referinţă (familie, educaţie, nivel
cultural, religie, personalitate, evenimente).
Pentru a asculta, trebuie mai întâi să taci, să-ţi stăpânești impulsul de a
răspunde, care este principalul obstacol în calea comunicării. A asculta înseamnă
a te abţine, cel puţin pentru o vreme, de la a răspunde, de la a sufoca și de la a-ţi
Comunicare I
însuși ceea ce spune celălalt prin încercarea de a face loc propriei păreri. Este
imposibil ca doi oameni să se exprime simultan, de vreme ce ei nu pot să se asculte
decât alternativ. În sufletul fiecărui om, există dorinţa profundă de a putea vorbi
fără a fi judecat, etichetat sau respins. Fiecare om are nevoie să fie încurajat, alinat,
acceptat. (după J. Salomé, Dacă m-aș asculta, m-aș înţelege, pag. 25) Cercetătorii
susţin că ascultarea greșită se află la rădăcina majorităţii problemelor de comunicare.
Ar putea fi identificate câteva tipuri de instructori sau de exploratori, în funcţie
Anexa de modalitatea de ascultare.
2 1. „Ascultătorul plictisit” a mai auzit el înainte tot ce are exploratorul sau

instructorul să-i spună.
2. „Ascultătorul selectiv” alege acele părţi din conversaţie care-l interesează și
respinge restul.
3. „Ascultătorul defensiv” întoarce tot ceea ce s-a spus într-un atac personal
asupra lui.
4. „Întrerupătorii” își petrec timpul nu ascultând ceea ce se spune, ci creând
replici. Sunt interesaţi doar de propriile idei, acordând foarte puţină atenţie
cuvintelor celorlalţi.
5. „Ascultătorul insensibil” este cel care nu poate sesiza simţământul sau emoţia
din spatele cuvintelor (adaptat după Nancy Van Pelt, Căsătorie împlinită, 1999,
pag. 74-76).
354
Alte gafe în ascultare pot fi: întreruperea, contra povestirea, evitarea contactului
vizual, semnele de nerăbdare, lipsa expresiilor faciale, contrazicerea înainte de a
afla punctul de vedere, o poziţionare prea aproape de cel care vorbește.
Ca instructor, și mai ales ca oameni care dorim să-L reprezentăm cât mai bine
pe Domnul Isus, va trebui să cultivăm deprinderile de ascultare activă. Aceasta va
fi atentă, în primul rând, la simţămintele exploratorului și, în al doilea rând, va
prelucra informaţia, ea fiind utilă mai ales când sesizăm că acesta are o problemă
– mânie, resentiment, singurătate, descurajare, frustrare, suferinţă. Ascultătorul
activ ascultă cu ochii, cu capul, cu mâinile, cu corpul (este înclinat spre cel care
vorbește, este oglinda interlocutorului), cu gura, cu mintea.
Dacă ar fi să calculăm care este timpul mort într-o conversaţie, lucrurile ar sta
în felul următor: luând în calcul faptul că viteza vorbirii este între 100-150 de cuvinte
pe minut, iar viteza ascultării este între 400-500 de cuvinte pe minut, rezultă că
diferenţa dintre cele două reprezintă timpul mort. În acest timp, putem gândi, putem
analiza ceea ce spune celălalt (dar pentru aceasta trebuie să ne concentrăm asupra
a ceea ce spune celălalt, nu să ne gândim la altceva!). Capacitatea de a asculta este
o artă! La majoritatea persoanelor antrenate în conversaţie, procesul de ascultare
Comunicare I
funcţionează aproximativ 25%. Orice instructor trebuie să știe că, după aproximativ
10 minute de prezentare orală, ascultătorul reţine doar 50%, de aceea trebuie să-și
adapteze materialul și să vină în ajutorul prezentării verbale și cu imagini.
„Apare necesitatea repetării. Să nu credeţi că, dacă aţi încheiat prezentarea unui
subiect, ascultătorii vor reţine tot ce le-aţi spus. Ţineţi lecţii scurte, într-un limbaj
simplu și direct și repetaţi adesea. […] Citiţi: Vorbirea grăbită și nervoasă afectează
comunicarea. Claritatea exprimării și accentuarea potrivită. O vorbire melodioasă și
atentă. Învaţă elocvenţa tăcerii.” (E. White, Minte, caracter și personalitate, vol. II, Anexa
pag. 206-216)
2
Tehnici de ascultare activă:
1. Parafrazarea: verificăm dacă mesajul verbal a fost transmis corect, clarificăm
spusele celuilalt prin repetarea mesajului lui în cuvintele noastre. Ea are ca scop:
a. să-i arătăm celuilalt că îl ascultăm;
b. să-i oferim ocazia să se corecteze, dacă a greșit;
c. să ne asigurăm că am înţeles corect.
Se formulează astfel:
a. introducerea: „După câte înţeleg ...”, „Vrei să spui că ...”, „Dacă te înţeleg
corect ...”, „Să înţeleg că vrei să-mi spui ...”, „Aș vrea să verific dacă am
înţeles bine”; „Dă-mi voie să repet ce-am înţeles …”;
355
b. se încheie cerând confirmarea: „Așa e?”, „Am înţeles corect?”.
Exemplu:
- O, de câte ori am încercat să-i vorbesc despre asta, dar, de fiecare dată,
mi-a tăiat vorba!
- Vrei să spui că te oprește când încerci să deschizi subiectul, așa e?
2. Identificarea simţămintelor vizează, în primul rând, sentimentele celuilalt

(arată grija și atenţia faţă de el). Trebuie să facem o descriere probabilă a
simţămintelor interlocutorului și să verificăm dacă am înţeles corect. Ea presupune
două etape:
a. prima etapă – nonverbală: indiciul comportamental și identificarea
simţământului;
b. a doua etapă – verbală: facem o declaraţie probabilă și apoi punem
întrebarea de verificare. Este de preferat să nu zicem: „Tu ești supărat!”
(reacţia va fi negarea), ci mai bine folosim expresii ca: „Am impresia că tu
simţi …”, „Mă întreb dacă nu cumva …”, „Bănuiesc că tu trăiești ...”, „Mi
se pare că ...”, „Ceea ce spui sună a ...”, „Din câte pot să văd eu ...”, „Este
posibil ca tu să te simţi ...”. Și apoi verificăm la încheiere: „Am dreptate?”.
Comunicare I
Exemplu: „Am petrecut un timp îngrozitor astăzi la clubul de exploratori.”

Parafrazare: „Să înţeleg că nu te simţi bine în această grupă?”
Identificarea simţămintelor: „Am impresia, din ce spui, că ești destul de
nemulţumit în momentul acesta. Așa este?”
Însă, dacă vreţi să îl blocaţi, puteţi folosi: „Ar trebui să vezi grupul meu.” sau:
„Înţeleg perfect. Să vezi ce mi s-a întâmplat mie.”
Anexa 3. Folosirea întrebărilor creatoare: capacitatea de a pune întrebări bazate pe

informaţiile oferite în mod liber sau omise, pe idei neterminate etc. Întrebările
2 creatoare sunt întrebări deschise (ce?, cum?, cine? etc.), care, pornind de la o bază
(ceea ce deja a afirmat interlocutorul), solicită informaţii mai detaliate. Eficienţa
unei comunicări depinde de calitatea întrebărilor puse, ele sunt combustibilul unei
conversaţii și arată că suntem interesaţi, încurajând astfel continuarea povestirii.
Se recomandă folosirea restrânsă a întrebărilor închise (cele cu răspuns DA /
NU sau cu un singur răspuns posibil. De exemplu: „Câţi ani ai?” „12.”). De
asemenea, prin întrebări nu trebuie ca ascultătorul să controleze, să direcţioneze
discuţia, ci numai să-l stimuleze pe celălalt și să-l ajute să-și dezvolte ideile în
direcţia dorită de el! A întreba creativ îl ajută pe explorator să devină mai precis,
iar pe instructor să rămână pe „agenda” de discuţie a acestuia.
4. Ascultarea povestirilor/istoriilor: identificarea adevărului prezentat prin
intermediul povestirilor pe care cineva ni le spune. A relata o istorie înseamnă a
356
dezvălui o parte din noi, a citi printre rânduri. Trebuie să înţelegem că, în general,
istoriile povestite de copii sunt povestiri spuse despre ei sau apropiaţii lor. Spre
deosebire de adolescenţi, ei nu se străduiesc să mascheze adevăraţii protagoniști,
dar trebuie să ţinem cont de succesiunea întâmplărilor: de ce se spun în această
ordine, ce semnificaţie are lucrul acesta pentru ei. Pauzele sunt de multe ori
hotărâtoare. E bine să sesizaţi ce semnificaţie au ele. Confidenţialitatea este regula
principală a ascultării istoriilor.
c. Procesul de înţelegere, sau decodificarea informaţiilor. Este strict
dependent de primele două. Tempoul este mai mic, perioadele de latenţă
pe care le implică fiind mai mari. Să înţelegi presupune să fii atent, să ai
capacitatea de a acorda atenţie. Înseamnă să treci dincolo de simpla ascultare,
pentru a prinde esenţialul, să-i înţelegi zâmbetul, privirea, gesturile,
respiraţia, faptele, durerile. A înţelege nu înseamnă a răspunde, răspunsul
însă va indica ce a înţeles interlocutorul.
Comunicare I
Anexa
2
357
Anexa 2
2.2. Comunicare II
Elemente de profunzime
Deosebirile dintre sexe în modul de comunicare
Luând în calcul cele trei etape ale comunicării, trebuie să avem în vedere faptul
că stilul fetei și stilul băiatului de ascultare și înţelegere sunt diferite. Studiile
efectuate cu privire la obiceiurile de ascultare ale celor două sexe arată că fetele și
băieţii au metode diferite prin care arată că ascultă. Mai mult, ceea ce înţeleg
Comunicare II
băieţii și fetele prin comportamentul lor în ceea ce privește ascultarea poate să

difere întru totul. Vom observa că fetele au tendinţa de a dovedi că ascultă cu
atenţie prin remarci de genul: „Aha!”, „Hm!”, „Da”, în timp ce băieţii includ mai
puţine atitudini de ascultare. De aceea există riscul să considerăm că băieţii nu ne
ascultă. Vom observa, de asemenea, că fetele caută, în primul rând, să fie ascultate
și, abia în al doilea rând, o soluţie la problemele care le frământă. Va trebui să
ţinem cont că orice fată are nevoie ca simţămintele ei să fie confirmate și acceptate,
Anexa în timp ce băieţii se vor concentra asupra conţinutului sau asupra elementelor de
2 bază a ceea ce se comunică. Aceste diferenţe sau decalaje au fost înscrise în matriţa
noastră, dar se datorează și condiţionărilor sociale.
O parte dintre deprinderile noastre de vorbire sunt învăţate de la părinţi și de
la cei de aceeași vârstă, prietenii de joacă ai copilului. Încă de timpuriu, fetiţele
preferă jocurile de cooperare, viaţa lor concentrându-se în jurul celor mai bune
prietene. Însă băieţii se joacă cel mai adesea în grupuri mari, în jocul lor existând
mai puţină conversaţie și mai multă acţiune. Astfel, adolescenţii vin în urma unor
experienţe diferite, acumulate încă de când s-au născut. Unui băieţel i se și vorbește
altfel decât unei fetiţe. Pe măsură ce ei cresc, aceste deprinderi se consolidează și
fiecare dintre ei va aduce cu sine, în grupa de exploratori, expectaţii diferite cu
privire la locul și rolul pe care-l deţine comunicarea în cadrul grupei.
O altă cauză, pentru care băieţii și fetele comunică altfel, este de natură genetică.
Numeroase studii au dovedit că există deosebiri semnificative din punct de vedere
358
al sexului, care afectează comunicarea. Creierul se diferenţiază în timpul dezvoltării
fetale. Între a 16-a și a 26-a săptămână a vieţii intrauterine, emisfera stângă a
creierului fătului de sex bărbătesc este scăldat de hormoni androgeni, eliberaţi de
organismul mamei. În unele cazuri chiar se observă că emisfera stângă se contractă
pentru un timp, reducându-și dimensiunile, în timp ce emisfera dreaptă se mărește.
Acest lucru îi oferă bărbatului o anumită specializare, pe care femeile nu au tendinţa
să o dobândească: una liniară, logică. În același timp, femeile își dezvoltă partea
dreaptă a creierului, care este predominant intuitivă, emoţională. Lucrul acesta
explică și sintagma „intuiţie feminină”. Femeile tind să ajungă mai repede la o
concluzie și să vină cu soluţii, în timp ce bărbaţii trebuie să treacă prin logica
situaţiei pas cu pas, ajungând mai greu la concluzii, dar care sunt verificabile (după
N. L. Van Pelt, Căsătorie împlinită, 1999, p. 21-25). Deci creierul bărbatului este
proiectat să fie mai analitic, iar al femeii, mai intuitiv, emoţional. De aceea este
necesar ca fiecare să se educe în sensul utilizării ambelor emisfere cerebrale și
astfel să combine partea logică cu cea emoţională pentru o mai bună comunicare.
O întoarcere la comunicarea cu sine
Comunicare II
Dacă sensul mesajului nonverbal intră în conflict cu cel verbal, pot să apară
disonanţe și neînţelegeri, care vor genera conflicte; rădăcina acestora aflându-se
chiar în comunicarea cu sine.
Orice tentativă de schimbare ce ar viza ameliorarea comunicării cu ceilalţi mă
va face să-mi pun întrebări în legătură cu comunicarea cu mine însumi. În această
autointerogare, prima etapă este aceea de a recunoaște ceea ce simt: plăcere,
neplăcere, bucurie, fericire, tristeţe, angoasă, dezamăgire. Acest lucru este destul Anexa
de dificil, deoarece am învăţat să negăm, să ne ascundem, să ne cenzurăm
sentimentele și emoţiile, de unde, de altfel, apar și decalajele dintre mesajul verbal 2
și cel non-verbal, subconștient, ajungându-se astfel la denaturarea percepţiilor.
Așa cum am văzut, comunicarea era definită, în primul rând, ca o percepţie. „Pentru
a fi cât mai aproape de adevăratele mele sentimente, pentru a asculta emoţiile care
mă încearcă, am nevoie să mă ascult, să mă înţeleg” (J. Salomé, Dacă m-aș asculta,
m-aș înţelege, 2002, p. 33). Recunoașterea adevăratelor sentimente și o bună
autocunoaștere oferă coerenţă în comportament, în comunicare, în poziţia pe
care o adoptăm faţă de grupă.
Stiluri de comunicare
1. Înţelegerea, sau concordanţa (congruenţa). V. Satir și J.F. Perez o consideră
cea mai sănătoasă cale de comunicare. Aceasta comportă un consens între un
359
mesaj emis și comportamentul, emoţiile pe care le manifestă și le resimte individul
care emite. Deci concordanţa sau congruenţa este cea mai sănătoasă comunicare
pentru relaţia instructor-explorator. Persoana obișnuită să comunice înţelegător
este plină de tact, calmă, raţionamentul cognitiv și trăirea emoţională fiind axate
predominant pe întărirea și satisfacerea nevoilor de bază ale celuilalt, pe susţinerea
lui emoţională. Înţelegerea este cel mai bun mijloc de stabilire a echilibrului inter-
personal.
2. Dezaprobarea este un stil de comunicare cu efecte opuse celui anterior. Se
manifestă sub forma severităţii, a cicălelii, a criticii, a sancţiunii, a blamării și a
descurajării. Aceasta este o metodă utilizată în special de instructorii care au nevoie
de afirmare și demonstrare a puterii. Astfel de instructori au o mare nevoie de a fi
ascultaţi, de a-și dovedi lor înșiși forţa și „puterea” Eului; suferind, de fapt, de o
scăzută stimă de sine. Nevoia de prestigiu este satisfăcută prin deprecierea celorlalţi.
Cu cât cineva este mai nesigur de sine, cu atât va dori să-i domine și să-i umilească
pe ceilalţi.
3. Supunerea este o altă modalitate de comunicare. Persoana evită conflictul
deschis sau argumentaţia de opoziţie, din dorinţa de a plăcea interlocutorului, de
Comunicare II
a fi acceptată, de a nu fi respinsă. Aceasta rezultă din neîncrederea în sine și

trădează o dependenţă psiho-afectivă. El este un receptor, o sugativă, care doar
primește, considerând că nu are ceva de oferit. Astfel de instructor sau de explorator
va deveni un dezorganizator în modelul comunicaţional și funcţional al grupului
și, prin excesul de supunere, va stârni dezaprobarea celorlalţi.
4. Rezonabilitatea este proprie celor care manifestă o incapacitate de a-și exprima
sentimentele, au un deficit de expresie, din teamă (blocaj afectiv); de aceea, ca
instructori, trebuie să-i înţelegem și să-i ajutăm să se deblocheze, asigurându-i de
Anexa înţelegerea noastră.
2 5. Irelevanţa mesajului se referă la modul de comunicare ezitant, indiferent,
arătând spre o manieră nonimplicativă, care abate de la obiectivul avut în vedere.
Pe un explorator care adoptă un astfel de mod de comunicare va trebui să-l implicăm,
să-l stimulăm, pentru a colabora cu grupa.
6. Concilierea se referă la acordul cu o altă persoană, chiar dacă sentimentele și
convingerile personale sunt contradictorii. Este o strategie de comunicare accesibilă
și stimulatoare de relaţii.
7. Intelectualizarea este puţin stimulativă pentru apropierea de exploratori și
este nefavorabilă evoluţiei raporturilor dintre ei. Persoanele care folosesc acest
stil sunt detașate, calme, distante. Atașarea faţă de ele este mult mai dificilă,
părând că ele nu au emoţii. Fiind deosebit de cerebrale, manifestările lor sunt
lipsite de vibraţii emoţionale. Această atitudine hipercontrolată poate fi uneori și
benefică, securizând grupul când tensiunile și emoţiile negative stau să răbufnească.
360
Prelungirea acestui tip de comunicare de-a lungul timpului poate spori tensiunile
și anxietatea în grupă.
Așa cum am văzut, timpul pe care grupa îl petrece stând de vorbă are o mare
importanţă. Modul în care exploratorii vorbesc unul cu celălalt poate fie să zidească
relaţia, fie să o distrugă. Așa că rolul cel mai important al vorbirii nu este acela de
a da informaţii, ci acela de a stabili o relaţie.
Factori/ Bariere care facilitează deteriorarea comunicării
1. Dialogul lăuntric. Metoda indirectă de a evita dialogul este generată de

spaimele numeroase ce există în grup: spaime de a te alege cu un refuz, riscul de a
fi judecat, respins, devalorizat, dacă îndrăznești să-ţi formulezi cererea, spaima de
a nu fi înţeles, de a nu ști cum să spui, spaima de a-l răni pe celălalt. Dialogul
interior, nerostit, în care fiecare pune întrebări și răspunde tot el, e un dialog
ireal, care înlocuiește dialogul real și poate duce la zdruncinarea relaţiilor. (după
J. Salomé, Dacă m-aș asculta, m-aș înţelege, 2002, p. 79-80)
Comunicare II
Cel mai des se întâmplă ca instructorul să se străduiască din răsputeri să ghicească
ce se întâmplă cu un explorator, fără ca vreodată să aducă vorba despre asta. O
altă greșeală este că fiecare pune întrebări în legătură cu celălalt, răspunde tot el
în locul celuilalt, închipuindu-și sentimentele acestuia. În același timp, acest
dialog are funcţia de a evita riscul unei schimbări.
2. Sărăcia dialogului. Spontaneitatea și bogăţia comunicării în cadrul grupului
se pot diminua de-a lungul anilor, ajungându-se astfel la o mare sărăcie la nivelul
cuvintelor, al stimulărilor reciproce. Se poate instala limbajul funcţional, alcătuit Anexa
din stereotipuri, lucruri comune, banalităţi. De exemplu, o replică interioară des
folosită este „știu dinainte ce-o să spună instructorul meu, îi cunosc reacţiile, 2
veșnic același lucru, așa că mai bine tac”.
3. Proiecţia, injoncţiunea sentimentelor. Dacă o persoană judecă într-un anume
fel, aceasta crede că și celălalt folosește același tip de raţionament. Dacă, de
exemplu, aceasta crede că celălalt nu se împacă cu dezordinea și timiditatea sa, el
are impresia că celălalt nu vede decât lucrul acesta. Atunci când un instructor
proiectează o parte a sa asupra unui explorator, îl face pe acesta să joace un rol pe
care e posibil să-l accepte, renunţând în felul acesta la el însuși.
4. Sentimentul de devalorizare. Sentimentul de devalorizare este strâns legat
de imaginea de sine. Acesta există în stare latentă în fiecare dintre noi, fie că este
recunoscut sau negat. În același timp, descoperirea de sine se dezvoltă și prin
intermediul grupului.
361
5. Confuzia dintre grup și persoană. Comunicarea în grupa de exploratori trebuie
să reprezinte clar unitatea în diversitate.
6. Lipsa de ascultare. Așa cum am văzut și la etapele comunicării, ascultarea
reprezintă o piesă de bază în funcţionarea optimă a grupului. De multe ori, ascultarea
este întreruptă tocmai de primele cuvinte care au trezit în celălalt anumite emoţii,
sentimente. După cum se poate observa, comunicarea și emoţiile nu sunt doar strâns
legate, ci și greu de separat, de delimitat sau de rupt. Lipsa de ascultare poate
avea cauze și în trecut, la o tentativă de comunicare anterioară, care a eșuat.
Alteori se întâmplă ca ascultarea și vorbirea să fie deficitar repartizate în cadrul
grupului: unii au veșnic rolul de ascultători, iar alţii, al exprimării emoţiilor. Reciprocitatea
în împărţirea rolurilor ar fi o soluţie de îmbunătăţire a comunicării.
7. Formularea unor întrebări. În orice încercare de comunicare este interesant
de observat modul în care exploratorii pun întrebări (J. Salomé, p. 105-110) închise
(DA/NU): indirect, inductiv, autoreflexiv, negativ și depreciativ.
Calea comunicării dintre om și Dumnezeu

Comunicare II
Comunicarea eficientă începe întotdeauna cu ascultarea celeilalte părţi. Relaţia

fiecăruia cu Dumnezeu demonstrează acest principiu de fiecare dată. Ascultarea
de glasul lui Dumnezeu este o artă pierdută în zilele noastre.
Dumnezeu poate comunica cu noi prin:
• Biblia transmite minţii noastre o înţelegere despre Dumnezeu și indică drumul
pe care trebuie să mergem pentru a avea o relaţie cu El. „Toată Scriptura este
insuflată de Dumnezeu și de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea
înţelepciune în neprihănire” (2 Timotei 3,16). Biblia trebuie să fie mai mult decât
Anexa istorie sacră, mai mult decât sugestii despre cum să trăiești o viaţă sfântă. Din ea,
2 am putea descoperi glasul lui Dumnezeu care ne vorbește personal, care vrea să ne
dea sfaturi practice pentru ziua care vine. Dar pentru aceasta, este nevoie să știm
cum să venim la Scriptură astfel încât să rămânem în prezenţa lui Dumnezeu.
• Natura, deși a fost deteriorată, încă mai păstrează ceva din caracterul
Creatorului ei, încă mai poate arăta drumul spre Dumnezeu. Ea descoperă
înţelepciunea și ordinea Lui, măreţia și atotputernicia Sa, ni-L arată ca fiind un
Dumnezeu căruia îi place frumosul, culoarea, parfumul. Pentru Adam și Eva, natura
a fost prima carte din care au învăţat despre Dumnezeu. Ca instructori de
exploratori, putem să organizăm o serie de activităţi în natură (la pădure, la munte,
pe deal, chiar și pe un câmp, lângă o apă etc.), astfel încât să-i obișnuim să
recunoască vocea Creatorului în mijlocul creaţiei Sale. Excursiile pe munte nu
trebuie să fie doar un mijloc de exerciţiu fizic, de doborâre a obstacolelor, ci și o
ocazie de a-L cunoaște pe Dumnezeu, Creatorul nostru.
362
- Providenţa. Dumnezeu ne vorbește prin intervenţiile Sale în vieţile noastre.
În purtarea Sa de grijă, Dumnezeu aranjează circumstanţele spre binele nostru
suprem. Dar nu trebuie să uităm că planurile Sale nu cunosc nici grabă, nici
întârziere. Dumnezeu ne poate vorbi prin prieteni, prin cunoscuţi și chiar prin
oameni simpli.
- Conștiinţa. Dumnezeu vrea să vorbească minţii noastre, dar, din păcate, sunt
destui care spun că nu aud acest glas. De multe ori, problema nu este că nu auzim
vocea lui Dumnezeu, ci faptul că ne-am antrenat să nu-i răspundem. La fel ca în
relaţiile cu oamenii, în relaţia cu Dumnezeu folosim ascultarea selectivă. Totuși
nu tot ceea ce apare în mintea noastră este de la Dumnezeu. Trebuie să învăţăm să
deosebim ce vine de la Duhul Sfânt, ce vine de la firea noastră supusă pasiunilor,
poftelor și dorinţelor noastre și ce vine de la diavolul. Sugestiile și gândurile trebuie
testate prin Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, există situaţii în care gândurile
noastre nu sunt nici rele, nici bune, pentru că nu avem niciun principiu biblic cu
care să le putem testa, de aceea ceea ce avem de făcut este să ne familiarizăm cu
glasul lui Dumnezeu pentru a-L recunoaște mai ușor. O regulă după care putem
testa aceste îndemnuri este aceasta: ne îndeamnă la renunţare de sine? Dacă pun
Comunicare II
nevoile și sentimentele celorlalţi înaintea nevoilor mele, pot urma cu încredere
aceste îndemnuri deoarece: „Nimica bun nu locuiește în mine, ci orice îndemn bun
vine de sus.” (Romani 7,18).
Poate că cel mai mare obstacol în calea comunicării libere și deschise cu
Dumnezeu este lipsa de exclusivitate. Dumnezeu vrea să meargă cu noi de-a lungul
fiecărei zile, vrea să devină Tovarășul și Sfătuitorul nostru permanent.
Anexa
Zece reguli pentru realizarea unei comunicări eficiente
2
1. Ţine cont de discrepanţele dintre mesajul verbal și cel non-verbal! Câteodată
se poate face chiar confruntarea: „Înţeleg din tonul tău că nu ești prea convins.”,
„Judecând după privirea ta, am impresia că-ţi este teamă.”
2. Comunicarea trebuie să se desfășoare în ambele sensuri: oferi – primești și
invers.
3. Acceptă-l pe explorator așa cum este, unic, fără să-l judeci, să-l condamni –
chiar dacă nu ești de acord cu o părere, acţiune sau un comportament al
lui!
4. Fii deschis pentru comunicare, dar nu într-atât încât să-ţi pierzi identitatea!
Cei care nu sunt transparenţi și se tem de intimitate îngreunează comunicarea
și au un aer de orgoliu, răceală și distanţă.
363
5. Evită să asculţi subiecte pe care nu ești pregătit să le abordezi în ceea ce te
privește (de exemplu, mărturisirile)!
6. Exersează-ţi empatia – capacitatea de a te pune în locul celuilalt, de a
vedea lucrurile prin ochii lui (sistemul lui de valori, de principii) și de a
simţi ceea ce simte el! „Plângeţi cu cei ce plâng, bucuraţi-vă cu cei ce se
bucură.”
7. Renunţă la ideile preconcepute (prejudecăţi) și ascultă cu atenţie, activ, nu
selectiv!
8. Fii pozitiv! Adică accentuează aspectele pozitive, nu pe cele negative. În
loc să spui „Nu e bine cum ai făcut …”, spune „Ar fi mai bine dacă …”. În
loc de „Te rog să nu mai întârzii!”, spune: „Te rog să vii la timp!”
9. Ţine cont de specificul celuilalt, de canalul de comunicare preponderent,
de limbaj și vocabular (nu folosi cuvinte „pretenţioase” cu cineva cu un
nivel mai scăzut de educaţie sau cuvinte și ton oficial; păstrează distanţa
interpersonală potrivită!)
10. „Un cuvânt spus la vremea potrivită este ca niște mere de aur într-un coșuleţ de
argint.” (Proverbe 25,11)
Comunicare II
Anexa
2
364
Anexa 2
2.3. Conducere I *
2.3.1. Introducere
1. Chemarea de a fi lider
Creștinii au dezbătut secole de-a rândul subiectul conducerii. Este biblic să
conducem? Nu am fost noi chemaţi să fim urmași, slujitori, și nu lideri? Dacă
studiem Biblia cu atenţie, putem observa că, într-adevăr, ideea de conducere Îi
aparţine lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este singurul Conducător, ci ne-a chemat
Conducere I
și pe noi să facem acest lucru.
2. Strategia lui Dumnezeu de a cuceri lumea

„Vino după Mine!” (Matei 9,9)
Isus nu era preocupat de programele de cucerire a mulţimilor, ci de conducătorii
pe care aceste mulţimi ar fi fost în stare să îi urmeze. Oamenii – ucenici transformaţi
cu timpul în conducători – urmau să fie metoda prin care El avea să câștige lumea Anexa
pentru Dumnezeu.
Scopul real al planului Său de evanghelizare consta în a forma oameni, care să 2
poată conduce mulţimea. Dacă Isus nu le-ar fi dat conducători competenţi mulţimilor
care-L urmau, curând acestea ar fi ajuns la o confuzie și disperare mai rele ca cele
dintâi.
3. Totul depinde de conducere

„Dar Manase a fost pricina că Iuda și locuitorii Ierusalimului s-au rătăcit și au
făcut rău mai mult decât neamurile …” (2 Cronici 33,9)
„După aceea, Manase „a poruncit lui Iuda să slujească Domnului … Poporul
jertfea … numai Domnului Dumnezeului său.” (2 Cronici 33,17)
* Acesta este doar un rezumat al seminarului. Dacă sunteţi interesaţi de mai multe detalii in
privinţa acestui subiect, puteţi consulta materialul în varianta lui integrală, pe site-ul www.escaton.ro
365
Totul se ridică sau cade prin conducere. Eficienţa lucrării tale nu se va ridica
deasupra abilităţii tale de a conduce și de a-i influenţa pe alţii.
4. „Conducerea” se învaţă
În funcţie de circumstanţe, vor exista patru tipuri de conducători:
A. Conducătorul înnăscut (caracteristici):
- are calităţi de conducere înnăscute;
- a urmărit toată viaţa cum se formează un lider*;
- în plus, a mai și învăţat știinţa conducerii*;
- are disciplină de sine ca să devină un mare lider*.
(Calităţile marcate cu asterisc* sunt dobândite.)
B. Conducătorul format:
- a urmărit de o bună bucată de vreme cum se formează un lider*;
- a învăţat știinţa conducerii prin ucenicie*;
- are disciplină de sine, ca să devină un mare lider*.
C. Conducătorul latent:
Conducere I
- de curând, a început să urmărească cum se formează un lider*;

- învaţă să devină lider, prin ucenicie*;
- are disciplină de sine, ca să devină un lider bun*.
D. Conducătorul limitat:
- a stat puţin în preajma liderilor, sau chiar deloc*;
- încă n-a învăţat să devină lider, prin ucenicie*;
Anexa - are dorinţa și ar putea să devină lider*.
2 Nimeni nu poate fi conducător doar datorită unor calităţi înnăscute. Conducerea
se învaţă și oricine e dispus să înveţe se poate regăsi într-una dintre aceste patru
categorii de conducători – reali sau potenţiali.
2.3.2. Esenţa conducerii: Influenţa

„Inima împăratului este ca un râu de apă în mâna Domnului, pe care îl îndreaptă
încotro vrea.” (Proverbe 21,1)
1. A conduce = a influenţa
A conduce este abilitatea de a câștiga oameni care să te urmeze. Cel care crede
că este un conducător, dar nu este urmat de nimeni, acela doar se plimbă. De aici,
a conduce înseamnă, în primul rând, a influenţa.
366
2. Influenţa atotprezentă
Fiecare om influenţează și, în același timp, este influenţat de alţii. Asta înseamnă
că fiecare dintre noi conducem în anumite domenii, în timp ce, în altele, suntem
conduși. Nici un om nu este scutit de a fi conducător și de a fi urmaș.
Dacă vrei să știi cine este adevăratul conducător într-un grup oarecare, atunci
cântărește influenţa. Întreabă-te doar: „Cine este observat cu atenţie de grup,
atunci când se dezbate o problemă? A cui opinie pare cea mai grea? Cu cine sunt
ușor de acord ceilalţi? Și, mai ales, pe cine urmează oamenii?”.
Conducerea este efectul influenţei. Dacă cunoaștem factorii care îi influenţează
pe oameni și dacă vom mări nivelul lor de influenţă, automat ne vom ridica nivelul
de conducere.
3. Cei 5 factori de influenţă / Cele 5 nivele de conducere

Factorul / Nivelul 1: Rolul (Poziţia în organizaţie) este factorul cel mai uzitat, de
care sunt conștienţi toţi.
Unica sursă a acestei influenţe provine din titlu. Cei care au titlul capătă
autoritate teritorială, de protocol și autoritate organizatorică. Aceste rezultate
nu sunt negative în sine, câtă vreme nu devin temeiul pentru autoritate și influenţă.
Conducere I
Căci tot ce decurge din rol este un substitut slab pentru capacităţile de conducere.
Nivelul 1 de conducere este câștigat prin numire. Toate celelalte nivele sunt
dobândite prin capacitate.
Factorul / Nivelul 2: Relaţia personală
A conduce înseamnă a-i face pe oameni să lucreze atunci când nu sunt obligaţi
s-o facă. Oamenii care nu sunt în stare să construiască relaţii solide și durabile vor
descoperi curând că nu sunt în stare să presteze o conducere eficientă și de lungă durată. Anexa
Factorul / Nivelul 3: Rezultatele
La acest nivel, lucrurile încep să meargă bine. Rezultatele ridică moralul 2
organizaţiei. Nevoile sunt satisfăcute. Obiectivele sunt atinse. La acest nivel, oamenii
te urmează ca să realizeze ceva.
Factorul / Nivelul 4: Reproducere
Un conducător nu este mare datorită puterii sale, ci datorită capacităţii sale de
a-i împuternici pe alţii. Succes fără succesori înseamnă eșec. Marea responsabilitate
a unui conducător este să-i formeze pe alţii, pentru a realiza ceva.
Factorul / Nivelul 5: Respect
E nevoie de o viaţă întreagă de conducere pozitivă pentru a câștiga
respectabilitatea care are cea mai puternică influenţă. Dar și acest nivel este
realizabil.
367
2.3.3. Cheia conducerii: Priorităţile
„Vezi-ţi întâi de treburi afară …” (Proverbe 24,27)
1. A ști cum …
Cineva spunea: „Două lucruri sunt cel mai greu de realizat cu privire la oameni:
(a) să-i faci să gândească și (b) să-i faci să se ocupe de problemele lor în ordinea
importanţei”.
Pentru succes sunt esenţiale două condiţii: să ai disciplina de a așeza priorităţi;
și să ai abilitatea de a lucra orientat spre ţinta stabilită.
2. Principiul lui Pareto (se mai numește și principiul „20 / 80”) ne ajută să descoperim
nevoia de priorităţi.
Ca să fii un conducător bun, trebuie, deci:
1. să determini care dintre oameni îi compun pe cei 20% producători de mare
succes;
2. să petreci 80% din timpul tău cu acești 20% de producători de vârf;
3. să aloci 80% din investiţii în aceștia;
4. să determini care 20% din activitate aduce 80% de venit, pentru ca apoi să
Conducere I
instruiești un asistent să facă celelalte 80% de activităţi, care sunt mai puţin
productive. Aceasta îl eliberează pe conducător, ajutându-l să facă bine ce
este mai productiv;
5. să ceri celor 20% de colaboratori de vârf să instruiască la locul de muncă pe
următorul eșalon de 20%.
Anexa 3. „A organiza” sau „a agoniza”

2 Pentru noi, fiinţe limitate, așezarea priorităţilor este o problemă spirituală,
care-și găsește rezolvarea în iluminarea Aceluia care cunoaște sfârșitul de la început.
Anexa Mântuitorul putea spune: „… Am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac”
(Ioan 17,4), pentru că „dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus… Se
ruga acolo” (Marcu 1,35).
„A organiza” sau „a agoniza” mai depinde și de hotărârea de a nu te implica în
mai mult de trei-patru proiecte prioritare de succes.
4. Principiul așezării priorităţilor

În funcţie de importanţă și de urgenţă, problemele se situează în 4 categorii
distincte: I + U (negru); I + Ne-u (roșu); Ne-i + U (albastru); Ne-i + Ne-u.
• Importante + Urgente: Rezolvă rapid aceste probleme și îngrijește-te să nu
mai apară.
368
• Importante + Ne-urgente: În rezolvarea lor se află cheia eficienţei. Pune-ţi termene
limită pentru realizarea lor și include-le în programul tău zilnic!!
• Ne-importante + Urgente: Găsește căi rapide și eficiente de a le soluţiona,
pe cât se poate prin delegarea unui asistent-producător.
• Ne-importante + Ne-urgente: Sunt corvezi, munci repetitive, ca punerea în
ordine a hârtiilor, corespondenţă de rutină etc. Pe acestea, așază-le în grămezi și
rezolvă-le în asalturi săptămânale de 1/2 oră sau câștigă colaborarea unor ajutoare
de ispravă. Sau, dacă nu-i necesar, nu le mai face deloc.
5. Năvala priorităţilor
Prea multe priorităţi ne vor paraliza!
2.3.4. Coloana vertebrală a conducerii: Integritatea

„Da, da; nu, nu…” (Matei 5,37)
1. Definiţie
Conducere I
Integritate = starea de a fi întreg: corespondenţa dintre cuvintele și faptele tale.
O persoană integră nu-și împarte loialitatea (acest viciu se cheamă duplicitate)
și nici nu pretinde a fi ce nu este (acest viciu se cheamă ipocrizie). O persoană este
integră atunci când și-a stabilit un sistem de valori, faţă de care-și raportează și își
judecă întreaga viaţă.
2. Puterea integrităţii
Atenţie! 89% din ce învaţă oamenii vin prin stimulii vizuali; 10% prin stimulii Anexa
auditivi; 1% prin celelalte simţuri. Ce aud oamenii - înţeleg. Ce văd - cred!
Toţi oamenii caută să dobândească o imagine de sine cât mai bună. „Imaginea”
2
este ceea ce cred oamenii că suntem. În schimb, integritatea este ceea ce suntem
noi în realitate.
Totul se ridică sau cade pe temeiul conducătorului. Iar secretul ridicării, și nu
al căderii, este integritatea.
3. Stăpânul slujitor
Cu cât urci spre vârful piramidei conducerii, cu atât drepturile scad, iar
îndatoririle cresc!
Drepturi Îndatoriri
.......................................................... Conducător
.......................................................... Lucrător
.......................................................... Client
369
4. Imagine sau integritate?
Din nefericire, mulţi au lucrat mai mult asupra imaginii lor, decât asupra
integrităţii lor, și n-au înţeles … de ce au căzut.
Integritatea nu este o înzestrare naturală a cuiva, ci este rezultatul autodisciplinării,
al încrederii lăuntrice, al deciziei de a fi statornic și cinstit în toate situaţiile vieţii.
2.3.5. Condiţia de a fi conducător: Autodisciplina

„… Cine este stăpân pe sine …” (Proverbe 16,32)
1. Definiţie
Raţiunea și conștiinţa reprezintă puterile superioare ale fiinţei umane, în vreme
ce sentimentele și instinctele reprezintă puterile inferioare. Între cele două forţe
se află voinţa, puterea regească a omului de a alege. Ea acţionează la comanda
puterii celei mai mari. Prin Duhul Sfânt, omului născut din nou îi sunt purificate
și regenerate puterile superioare. Ele sunt abilitate să comande voinţei să acţioneze
conform criteriilor binelui, împotriva puterilor inferioare, care continuă să-și ceară
tributul. Permisivitatea sau îngăduinţa de sine este noţiunea opusă autodisciplinării
Conducere I
și desemnează autoabandonarea omului în voia pornirilor oarbe, care abuzează de

voinţa scăpată de sub controlul puterilor superioare.
2. Disciplina începe cu tine

Cei mai mulţi potenţiali conducători se prăbușesc mai mult din cauza problemelor
dinăuntru decât din cauza problemelor din afară.
Anexa Abraham Lincoln spunea: „Aproape orice om poate rezista împotrivirii, dar dacă
2 vrei să-i testezi caracterul, dă-i putere! Puterea este ca un râu: cât timp rămâne
între maluri, este minunat și folositor. Dar când se revarsă, nimicește. Pericolul puterii
stă în faptul că aceia care sunt învestiţi cu ea, tind s-o folosească în interesul lor.”
3. Caracter sau impulsuri?

Oamenii se deosebesc în funcţie de ce-i mână: caracterul sau emoţiile.
Cele mai multe talente sunt daruri. Prin contrast, un caracter bun nu este un
dar, ci este o construcţie realizată piesă cu piesă – prin credinţă, gândire, alegere,
curaj și hotărâri.
370
Anexa 2
2.4. Conducere II *
2.4.1. Ascendentul conducătorului: Rezolvarea problemelor

„Purtaţi-vă sarcinile unii altora.” (Galateni 6,2)
1. Conducătorul – un agent de salvare

Există patru motive obișnuite pentru care oamenii nu realizează ce ar trebui:
• nu știu CE trebuie să facă;
Conducere II
• nu știu CUM să facă;
• nu știu DE CE să facă;
• PIEDICI mai presus de voinţa lor.
Toate aceste motive se află în responsabilitatea conducătorului. Primele trei
au de-a face cu abordarea acţiunii în mod corect: instruire corespunzătoare, „job
description”, instrumente corecte și viziune, alături de o comunicare eficientă.
Al patrulea motiv este în mod special obiectivul capitolului acesta.
Anexa
2. Problemele – un lucru rău sau bun?
Tocmai străduinţa omului de a ieși din prăpastie îl face „om”, și încă de vârf. 2
Această strădanie de a ieși din adânc începe chiar din momentul nașterii, când
pruncul se luptă să iasă la viaţă. Ele ne fortifică din punct de vedere psihic și fizic.
Obstacolele sunt deci condiţia succesului.
3. Adevărata problemă
Pentru cei mai mulţi oameni, „problemele” pe care le întâmpină nu sunt
adevăratele lor probleme. Problema lor este că reacţionează greșit la probleme și,
ca urmare, fac din probleme o problemă serioasă.
* Acesta este doar un rezumat al seminarului. Dacă sunteţi interesaţi de mai multe detalii in
privinţa acestui subiect, puteţi consulta materialul în varianta lui integrală, pe site-ul www.escaton.ro
371
4. Reguli în soluţionarea problemelor
♦ Nu rezolva problemele celor pe care îi ai în grijă (grupa ta de exploratori),
ci ajută-i pe ei să-și rezolve problemele. Nu îngădui altora să creadă că tu ai
totdeauna cea mai bună soluţie. Altfel, doar îi vei face dependenţi de tine…
♦ Așază soluţiile pe hârtie. Stimulează-i, ca să câștige simţul „proprietăţii”
asupra soluţiilor.
♦ Pune-i pe ei să decidă între soluţii.
♦ Stabilește regulile jocului, în aplicarea soluţiei.
♦ Stabilește un timp în care să dea socoteală cu privire la modul în care au
aplicat soluţia aleasă de ei.
2.4.2. Aureola conducătorului: Atitudinea

„Ceea ce face farmecul unui om …” (Proverbe 19,22)
1. Valuta forte
Atitudinea e mai importantă decât faptele. Nu putem schimba trecutul nostru,
nici evenimentele inevitabile. Tot ce putem schimba e atitudinea noastră. Ea
Conducere II
determină cum vedem lucrurile și cum tratăm simţămintele. Acești doi factori
determină în mod bazic succesul nostru.
2. Atitudinea – un catalizator
E o mare deosebire între ce simţim și ce facem cu simţămintele noastre.
Atitudinea noastră nu poate bloca simţămintele noastre, dar le poate împiedica
să ne blocheze pe noi.
Anexa Viaţa e plină de surprize, iar ajustarea atitudinilor noastre este un proces de-o
2 viaţă întreagă.
Pentru problemele lor, oamenii acuză pe oricine altul. Dar cea mai mare zi din
viaţa ta va fi atunci când îţi vei asuma toată responsabilitatea pentru atitudinile tale.
3. Atitudinea e contagioasă
Oamenii se contaminează de atitudinea noastră, ca de gripă. Este important să
am o atitudine bună, nu doar pentru succesul meu, ci și pentru beneficiul celorlalţi.
Contrar legii fizice (reacţia este egală cu acţia), acţiunea liderului se multiplică
prin reacţie, prin fiecare dintre urmașii mei.
4. Poţi dacă crezi

Atitudinea unui lider este preluată de cei care-l urmează mai rapid decât sunt
preluate acţiunile lui. Atitudinile sunt reflectate de alţii chiar și atunci când ei nu
urmează acţiunea. Atitudinea poate fi exprimată fără cuvinte.
372
5. Motivaţie sau acţiune?
Când trebuie să faci ceva și simţi că n-ai motivaţia corespunzătoare, nu te mai
gândi la motivaţie. Pur și simplu, acţionează în conformitate, și atât. Motivaţia –
ca și fericirea – este un produs secundar. Când ne angajăm în realizarea unui
lucru, motivaţia izbucnește când nici nu te aștepţi.
2.4.3. Forţa conducerii: Viziunea

„Îl văd, dar nu acum …” (Numeri 27,17)
1. Steaua conducătorului
Viziunea este conducătorul conducătorului. Toţi conducătorii adevăraţi au o
viziune a ceea ce trebuie să împlinească. De aceea, viziunea devine energia dinapoia
oricărui efort și forţa care ne mână înainte prin toate problemele.
2. Definiţie
Viziunea este percepţia imaginară a unor lucruri care nu există încă (sau modul
Conducere II
de a concepe lucrurile). Finalitatea viziunii este ţelul.
Ţelurile trebuie să fie (a) supranaturale și (b) realiste.
Un ţel, pentru a deveni realitate, are nevoie de un plan concret de acţiune.
Planul trebuie detaliat pe: acţiuni sau pași, priorităţi, resurse, termene, responsabili
etc.
Viziunea îl face pe conducător, și nu invers. Oamenii fac ce văd. Acesta este cel
mai mare principiu motivaţional din lume.
Anexa
3. Patru feluri de oameni, în funcţie de viziune:
1. Hoinarii – cei ce n-au niciodată o viziune; 2
2. Remorcile – au prins viziunea, dar nu o urmează din propria iniţiativă
(aceștia sunt cei mai mulţi dintre „urmași”);
3. Înfăptuitorii – cei ce au viziunea și o urmează pe cont propriu;
4. Liderii – cei ce o au, o urmează și îi mai ajută și pe alţii s-o vadă și
s-o ajungă.
4. Omul vede ce e pregătit să vadă.

Noi vedem doar ce suntem pregătiţi să vedem, și nu ce există. Orice conducător
autentic se întreabă: „Ce văd cei ce mă urmează? De ce văd așa? Cum le-aș putea
schimba percepţia?”. Diferenţa între unul care câștigă și unul care pierde este una
de mentalitate.
373
5. De unde … viziune?
Întrebarea care-i preocupă pe conducători este: „Cum să fac rost de o viziune
pentru organizaţia mea?”.
Timpul de rugăciune și meditaţie este timp de viziune. Credinţa vede lucrurile
care nu sunt. Și când le zărește alături de Cel ce cheamă, atunci ideea/visul capătă
credibilitate, omul capătă convingere, iar viziunea insuflată devine o fântână de
energie și motivaţie.
6. Transmiterea viziunii
Comunicarea viziunii altora este unul dintre domeniile cele mai importante,
dar și dintre cele mai frustrante în conducerea unei organizaţii. Conducătorii care
comunică în mod eficient ţinte către urmașii lor realizează cu mult mai mult decât
cei ce nu fac acest lucru.
7. Dușmanii viziunii
Tipurile de oameni specialiști în blocarea viziunii:
(1) – conducătorii limitaţi;
(2) – oamenii care gândesc cu bătaie scurtă;
Conducere II
(3) – conducătorii mulţumiţi;

(4) – iubitorii de tradiţii;
(5) – egoiștii;
(6) – prevestitorii de nenorociri.
2.4.4. Bunul cel mai de preţ al conducătorului: Oamenii

Anexa
„Mai multă bucurie … pentru un singur păcătos.” (Luca 15,7)
2 1. Conducător de oameni
Nu poţi schimba lumea decât dacă schimbi oamenii, iar oamenii nu pot fi
schimbaţi decât dacă sunt modelaţi de mâinile Învăţătorului.
2. Prima oglindă
Premise corecte. Lucrul care-i motivează puternic pe oameni și le păstrează moti-
vaţia este aprecierea sau prezumţia interioară corectă cu privire la oameni. O prezumţie
este opinia că un anumit lucru este adevărat. Ceea ce presupun e ceea ce caut la ei.
Premisa 1: Orice om dorește să se simtă demn de preţuire.
Premisa 2: Orice om are nevoie și răspunde la încurajare.
Premisa 3: Oamenii cred mai întâi în conducător, înainte de a crede în
conducerea lui.
374
Premisa 4: Cei mai mulţi oameni nu știu cum să aibă succes.
Premisa 5: Cei mai mulţi oameni sunt motivaţi în mod natural.
3. Factorii care motivează oamenii:

a. Punerea în lumină a importanţei efortului lor; motivaţia vine nu doar din
activitatea în sine, ci din dorinţa de a atinge rezultatul final;
b. Implicarea lor în stabilirea ţintei; oamenii susţin ceea ce vine de la ei; când
sunt coproprietarii proiectului, devin suporterii lui.
4. Factori care îi demotivează pe oameni:

a. Deprecierea, criticismul public – care distrug aprecierea de sine și încrederea
de sine a cuiva. Criticismul nu poate fi compensat de aprecieri în cantitate
echivalentă (una rece, una caldă), căci raportul se estimează ca fiind de 1
la 9!
b. Lipsa de sensibilitate la problemele / nevoile oamenilor. Fă din oameni
prioritatea ta. Oprește-te din vorbire și începe să asculţi, nu doar cuvinte,
ci simţămintele din ele.
Conducere II
5. A doua „oglindă”: Verifică modul în care-i tratezi pe oameni.
6. A treia „oglindă”: Oferă-le oamenilor asistenţa de care au nevoie.

Mai întâi, trebuie să-i ajuţi să-și definească punctele tari și punctele slabe. Apoi,
trebuie să mă dăruiesc pe mine însumi lor, prin timp și relaţie; să-i fac coproprietari
ai ţintelor și ideilor de schimbare; să le asigur toate șansele de succes.
7. Principii pentru dezvoltarea oamenilor. Anexa

a. Ia-ţi timp cu precădere să dezvolţi oameni. E mai bine să antrenezi zece
oameni să lucreze decât să faci tu lucrarea a zece oameni, chiar dacă aceasta
2
e mai dificil.
b. Controlează-ţi și dezvoltă-ţi capacităţile interpersonale.
c. Fii conștient că ești model de urmat pentru ei. Oamenii fac ce văd.
d. Condu-i pe alţii, încercând să vezi prin ochii lor.
e. Poartă-le de grijă, mai înainte de a putea să-i dezvolţi.
f. Caută orice ocazie pentru dezvoltarea lor.
g. Rolul primordial al conducătorului: formarea ucenicilor.
2.4.5. Geniala strategie

„ … Faceţi ucenici.” (Matei 28,19)
375
Isus Și-a dăruit cea mai mare parte a vieţii, pe care o mai avea de trăit pe
pământ, acestui număr restrâns de ucenici, și nu lumii sau celor ce-L urmau de
departe. El a trebuit să Se dedice în primul rând acestora, pentru ca – în cele din
urmă – cei mulţi să fie mântuiţi. În aceasta consta geniul strategiei Sale.
2.4.6. Contra-strategia întunericului

„ … Au zădărnicit planul lui Dumnezeu cu privire la ei …” (Luca 7,30)
„Producător” sau „Conducător”?
Când instructorul este preponderent în rolul de „producător”, creșterea grupei
este ca și inexistentă! Iar în cazul în care instructorul este slab, grupa descrește chiar.
Dacă însă instructorul își exercită rolul de „conducător” și „manager”, atunci
când ţinta lucrării sale este să facă conducători, atunci se va da pe faţă principiul
bulgărului de zăpadă: multiplicare, divizare și … iarăși de la capăt!
Biblia afirmă și conturează cu autoritate rolul conducătorului ca formator de
succesori sau ucenici:
Moise – Iosua (Exod 24,13); Samuel – școlile prorocilor (1 Sam.6,16.17); Ilie –
Elisei (1 Regi 19,21); Elisei – cu Ghehazi (2 Regi 4,12) și cu fiii prorocilor
Conducere II
(2 Regi 4,38) ; Ieremia – Baruch (Ier. 45,1); Isus – ucenicii (Luca 6,13); Pavel –
Sila, Timotei, Marcu (Fapte 15,40; 16,3; 2 Tim. 4,11).
2.4.7. Condiţiile pentru a fi ucenic

„Cine nu s-a lepădat de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu.” (Luca 14,33)
Anexa Nimeni nu poate fi conducător fără să fi învăţat mai înainte cum să urmeze un lider.
Isus Și-a format viitorii lideri învăţându-i necesitatea disciplinei și a respectului
2 faţă de autoritate.
2.4.8. Alegerea ucenicilor

„… A ales dintre ei.” (Luca 6,13)
Ori de câte ori răsare un lider, apar și potenţialii ucenicii. Dintre ei, doar unii
sunt pregătiţi să urmeze pe conducător.
Instructorul tradiţional va fi dominat de urgenţe și va uita lucrurile cu adevărat
importante. Instructorul-conducător este dominat de programul pe termen lung,
orientat spre dezvoltarea oamenilor capabili de slujire … Acest plan, chiar dacă
este mai anevoios, este eficient pe lungă durată și duce la creșterea și dezvoltarea
grupei.
376
2.4.9. Asocierea = principiul fundamental al uceniciei
„… Ca să-i aibă cu Sine!” (Marcu 3,14)
După ce Și-a ales oamenii, Isus Și-a făcut un obicei din a fi cu ei. Asocierea –
aceasta este esenţa programului Său de formare și este modalitatea cea mai simplă:
nu școli, nici seminarii sau cursuri de studiu sistematic ... Isus a fost pentru ucenici
și școala și programa de învăţământ (Efeseni 4,20). Cunoștinţele erau însușite prin
asocierea acestora cu viaţa Lui, înainte de a fi fost înţelese prin explicaţii.
2.4.10. Procesul uceniciei

„… Pentru că aţi fost cu Mine de la început.” (Ioan 15,27)
Când i-a chemat prima dată să-L urmeze, Isus n-a pomenit nimic despre menirea
lor de a merge și evangheliza lumea, deși acesta era planul încă de la început.
Metoda Lui a fost să-i conducă spre o experienţă dătătoare de viaţă cu Dumnezeu
și să le arate cum lucrează El, mai înainte de a le spune că și ei trebuie să facă la
fel. Și, timp de mai bine de-un an, ucenicii n-au făcut altceva decât să-L asculte și
să-L observe pe Isus care lucra. Iar activităţile din restul de aproape 3 ani n-au avut
Conducere II
un alt scop final decât să-I apropie tot mai mult de El, până la deplina dependenţă.
1. Modelul
„… V-am dat o pildă.” (Ioan 13,15)
Nici o idee nu poate servi ca model, până ce nu ia o formă vizibilă. Ceea ce
transformă ideea în model este demonstrarea.
Contemplarea și asimilarea modelului întrupat constituie prima și cea mai
fundamentală lecţie a uceniciei.
E important să le spunem copiilor ce trebuie să facă, dar mult mai important Anexa
este să le arătăm cum să facă.
2. Iniţierea
2
„Ce-aţi învăţat, primit, auzit, văzut în mine, faceţi!” (Filipeni 4,9)
Metoda lui Isus a fost lecţia practică. El n-a cerut nimănui să facă sau să fie
ceva, fără ca El s-o fi demonstrat în viaţa Lui, dovedind astfel nu numai că lucrul
cerut era fezabil, ci și relevanţa acelui lucru pentru misiunea vieţii Lui.
3-4. Suportul și supravegherea
„Fiţi împreună imitatori cu mine, fraţilor …” (Filipeni 3,17)
Isus supraveghea procesul uceniciei celor 12 în felul următor:
• le „crea” situaţii dificile;
• îi lăsa să acţioneze;
• analiza acţiunea și reacţia lor;
• îi corecta și îi îndruma.
377
Cea mai bună cale de a realiza această fază este să dăm teme practice de atelier,
a căror împlinire să fie susţinută și supravegheată de conducător, după școala lui Isus.
Metoda Lui de învăţare combina instruirea și aplicarea.
5. Delegare
„Apoi i-a trimis să propovăduiască … și să tămăduiască …, dându-le putere! (Luca 9,2)
Abia în a treia călătorie prin Galileea (Marcu 6,6), Isus a hotărât că a sosit
timpul pentru ucenicii Săi să participe la lucrare în mod direct. Deci, Isus “a chemat
la Sine pe cei doisprezece și a început să-i trimită”. (Marcu 6,7).
În toată perioada dinaintea trimiterii, Isus le-a oferit doar demonstraţia lucrării
de evanghelizare. Acum, înainte de a-i lăsa să plece, El le-a dat câteva indicaţii
esenţiale pentru misiunea lor (Marcu 6,8-11). Isus formulează explicit ceea ce îi
învăţase în mod implicit tot timpul. Odată cu delegarea, Isus i-a și împuternicit.
2.4.11. Cum să-ţi faci un grup de ucenici

Sunt doar două căi de a-i determina pe oameni să facă ce vrei: - să-i constrângi;
și să-i convingi.
Constrângerea este metoda sclaviei; convingerea este pentru oamenii liberi.
Conducere II
2.4.12. Din ucenici — maeștri

„… S-a dat pe Sine Însuși.” (Galateni 2,20)
A face din niște ucenici maeștri, asta depinde de transferul (sau împărtășirea)
avantajului pe care-l are conducătorul asupra ucenicului. Conducătorul se dă pe
sine. După cum metoda lui Isus a fost să-Și dea (să-Și transmită) viaţa, aceasta
trebuie să fie și metoda celor ce-L urmează.
Anexa
2 2.4.13. Ţinta e multiplicarea
„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în mine și în cine rămân Eu
aduce multă roadă.” (Ioan 15,5)
Roada, acest principiu al misiunii Sale, îi va deosebi pentru totdeauna pe cei
ce au făcut voia Tatălui Său din cer (Matei 7,16-22; Luca 6,43-45). Aceasta va
deosebi plata ucenicilor pentru participarea la seceriș (Ioan 4,36-38). Este plata
de care nu vor avea parte cei în ale căror inimi, grijile lumii, înșelăciunea bogăţiilor
și poftele altor lucruri înăbușă cuvântul și-l fac „fără rod” (Marcu 4,19).
Nu este îndeajuns să-i salvăm pe cei care sunt pierduţi; nu e suficient să-i
convertim pe alţii; nu este suficient să mergem și să câștigăm suflete … Ceea ce
contează cu adevărat pentru perpetuarea lucrării noastre este credincioșia cu care
cei aduși de noi la Hristos sunt pregătiţi ca lideri și care, la rândul lor, merg și-i
formează ca lideri pe cei câștigaţi de ei.
378
Anexa 2
2.5. Consiliere
2.5.1. Definiţie
Cel mai frecvent răspuns dat la întrebarea: „Ce înţelegeţi prin consiliere?” este
„a da sfaturi”. Însă contrar opiniei majorităţii, consilierea este un proces al cărui
scop este asistarea unei persoane, în vederea realizării unei schimbări de
comportament sau de atitudine. Adesea există o varietate de probleme pentru
care cei consiliaţi caută ajutor. Unele forme de consiliere includ învăţarea abilităţilor
sociale, comunicarea eficientă, îndrumarea spirituală, luarea deciziilor și alegerea
Consiliere
carierelor.
Termenul „consiliere” provine din latină. Iată câteva cuvinte din aceeași familie:
„consulere”, cu semnificaţia de „a delibera, a se sfătui”; „consilium”, însemnând
„plan, opinie”. Particula „con” semnifică „împreună”. Așadar, consilierea nu poate
fi ceva pe care să-l faci de unul singur (eu, „expertul”), ci numai împreună cu celălalt,
pentru a delibera și a elabora un plan de acţiune.
Există o serie de specialiști care susţin că, de fapt, consilierea poate fi definită,
Anexa
pur și simplu, ca fiind relaţia vindecătoare dintre consilier și consiliat, prin care o 2
persoană ajută o altă persoană să înţeleagă mai bine și să rezolve o problemă.
Relaţia stabilită este într-adevăr importantă, însă ea constituie un element, alături
de altele.
Am putea spune, atunci, că a consilia înseamnă a acorda suport (ajutor,
informaţii, susţinere etc. – în funcţie de nevoi) pentru rezolvarea situaţiilor de criză
acute, precum și a problemelor cronicizate; de asemenea, a acorda suport pentru
identificarea resurselor consiliatului și dezvoltarea personală sau „creșterea” acestuia
(consolidarea și dezvoltarea punctelor sale tari și eliminarea sau compensarea
punctelor slabe).
Ambianţa în care se desfășoară consilierea are un rol important. Poate că cel
mai valoros element este intimitatea. Consilierea se poate realiza într-o casă, în
parc, în biserică sau în orice altă încăpere liberă. Totuși nu este înţelept să alegi un
379
loc nepopulat. Este necesar un element de siguranţă fizică și emoţională. Încearcă
să ai o înfăţișare plăcută, calmă și să fii pregătit atunci când stai de vorbă cu cel
consiliat. Astfel vei face lucrurile mai ușoare pentru el.
2.5.2. Obiectivele consilierii

a. Împlinirea emoţională, prin înţelegerea și rezolvarea problemelor emoţionale
pe care le întâmpină;
b. Împlinirea relaţională, prin refacerea relaţiilor celui consiliat cu Dumnezeu,
cu părinţii și cu ceilalţi semeni;
c. Împlinirea spirituală, prin conducerea spre o relaţie vie, personală și
viguroasă cu Isus Hristos.
Astfel, consilierea este un proces de schimbare (creștere/vindecare), în care
oamenii (persoane, grupuri, cupluri sau familii) sunt ajutaţi:
• să se exprime într-o atmosferă de siguranţă, suportivă, bazată pe colaborare
și pe absenţa oricărei „judecăţi” (condamnări);
• să-și identifice și să-și clarifice problemele (să-și conștientizeze mai
profund și mai complet trecutul, situaţia prezentă, precum și alternativele
viitoare);
Consiliere
• să identifice acele „tipare distructive” (de exemplu „tiparul crizelor”) care

s-au repetat în viaţa lor și cauzele acestora;
• să înveţe, dacă este necesar, modalităţi mai adecvate de abordare a
problemelor;
• să identifice și să atingă obiectivele importante pentru ei.
Anexa
2 2.5.3. Persoana consiliată
Există o serie de motive pentru care oamenii merg să fie consiliaţi. Fiecare are
așteptări diferite. Unii așteaptă ajutor rapid și schimbare. Alţii, din contră, merg
la consiliere convinși că nimic nu îi va face să schimbe ceva în concepţiile și în
comportamentul lor. Ei merg acolo doar pentru a îndeplini o cerinţă.
Cel mai dificil tip de consiliat este cel împotrivitor. El nu dorește consiliere,
dar se regăsește într-o situaţie în care are nevoie de aceasta. Împotrivirea se manifestă
de obicei prin ostilitate, lipsă de cooperare, amabilitate forţată. Unii se vor purta
astfel din cauza suspiciunii sau a temerii de a admite că au vreun viciu sau vreun
defect.
Există tentaţia de a te simţi respins, dacă persoana consiliată nu colaborează.
Iată câteva sugestii pentru a lucra cu astfel de persoane:
380
• refuză să te simţi ţinta împotrivirii – aceasta va afecta abordarea ta în
procesul de consiliere;
• demonstrează că ai încredere în tine și nu te lăsa intimidat;
• nu ignora sentimentele lui; încearcă să afli motivele pentru care se simte
astfel;
• încearcă să interpretezi motivele atitudinii lui și folosește acest lucru ca o
șansă de a-l învăţa să se înţeleagă mai bine pe sine;
• arată-i că procesul de consiliere ajută la înţelegerea și acceptarea
sentimentelor, chiar dacă acestea sunt neconfortabile;
• lucrează imediat la eliminarea barierelor, punându-i mai multe întrebări.
Trebuie să fii conștient că vei întâlni mulţi consiliaţi împotrivitori. Testul forţei
tale este păstrarea calmului și nepreluarea responsabilităţii de a face totul singur.
Nu uita – îl poţi ajuta doar dacă îţi permite acest lucru.
2.5.4. Profilul unui consilier

Fără nicio îndoială, orice fiinţă umană care întreţine o relaţie caldă se va trezi
la un moment dat acordând consiliere, din moment ce oamenii sunt fiinţe sociale,
care se ajută unul pe altul, se ascultă unul pe altul, cer și dau sfaturi.
Consiliere
Dar care sunt totuși aptitudinile necesare, pe care trebuie să le avem în vedere
în lucrarea cu tinerii?
Cunoașterea identităţii
Un consilier trebuie să știe cine este, să știe ce vrea de la viaţă și ce crede.
Rămâi alături de valorile și de principiile tale. O personalitate schimbătoare nu-i
Anexa
poate ajuta pe cei din jur într-un mod eficient. Nu încerca să pari perfect. Cei
consiliaţi nu au nevoie de perfecţiune, ci au nevoie de cineva conștient de valoarea 2
lui. Dacă tu însuţi ești conștient de valoarea pe care Dumnezeu ţi-a dat-o, îi vei
putea face și pe cei din jurul tău conștienţi. Nu te purta de parcă le-ai ști pe toate,
pentru că poţi face mult rău. Caută să înţelegi, și nu neapărat să te faci înţeles. Un
bun consilier îl spijină pe cel consiliat în găsirea răspunsurilor, nu îi prescrie
rezolvările; se centrează pe cel consiliat, și nu atât de mult pe cunoștinţele sau
tehnicile sale.
Deschiderea în faţa schimbării

Nu te mulţumi cu starea ta actuală, încearcă să înveţi mai mult și să fii un
investigator. Asumă-ţi riscul și descoperă noi metode. Lumea este plină de
oportunităţi și de lucruri noi de învăţat.
381
Sinceritatea
Oamenii recunosc și urăsc nesinceritatea. Fă în așa fel, încât cuvintele și acţiunile
tale să coincidă. Sinceritatea implică spontaneitate, de aceea dezvoltă un spirit al
umorului. Fii dispus să râzi și de tine însuţi uneori. Acest lucru te va ajuta să vezi
lucrurile dintr-o altă perspectivă. A fi sincer înseamnă a fi o persoană integră, care
nu gândește sau simte ceva, dar spune altceva.
Ca instructor, ai misiunea de a transmite valorile lumii eterne, iar prima cale
prin care poţi face acest lucru este exemplul personal.
„Când un suflet trece prin perioade de criză și încercaţi să îl sfătuiţi sau să îl
mustraţi, influenţa bună a cuvintelor voastre nu va putea fi mai mare decât influenţa
propriului vostru exemplu și a spiritului care vă caracterizează. Înainte de a face binele,
voi trebuie să fiţi buni. Dacă propriile voastre inimi nu au fost umilite, înnobilate și
sensibilizate prin harul lui Hristos, nu puteţi exercita nici o influenţă care să conducă
la transformarea altora. Dar dacă această transformare s-a produs în voi, binecuvântările
pe care le veţi răspândi asupra altora vor izvorî din propria voastră viaţă, la fel de
natural ca parfumul plăcut al trandafirului sau ca ciorchinii de struguri în viţă.”
(E. White, Minte caracter, personalitate, vol. II, p. 390)
Empatia
Consiliere
Empatia reprezintă capacitatea de a te pune în locul celuilalt, de a-i înţelege

emoţiile, trăirile – din planul și în planul în care le trăiește, chiar dacă tu nu ai
trecut niciodată pe acolo –, de a nu emite judecăţi de valoare. Amintește-ţi că
tinerii sunt diferiţi și că acesta e un lucru bun. Nu uita că nu toţi gândesc la fel ca
tine și fii dispus să te pui în pielea celuilalt, pentru a încerca să-l înţelegi.
Empatia consilierului are un efect curativ asupra celui consiliat și reflectă o
Anexa adâncă înţelegere a universului acestuia, iar acest lucru poate naște sentimentul
2 că cineva chiar îl înţelege.
Căldura
Consilierul eficient se interesează în mod sincer de fericirea și bunăstarea celui
consiliat și astfel îi câștigă încrederea. Când se va simţi preţuit și iubit, consiliatul
își va putea întemeia o bază pe care pot fi dezvoltate acceptarea și aprecierea.
Preocuparea ta trebuie să se bazeze pe respect, grijă pentru cel consiliat, încredere
și preţuire. Isus a ilustrat această căldură îngăduitoare, atentă, iubitoare. El S-a
interesat în modul cel mai sincer de starea oamenilor pe care-i întâlnea și arăta
grijă și compasiune adevărată pentru ei.
Capacitatea de observaţie
Fii atent la lucrurile care i se întâmplă celui pe care îl consiliezi. Încearcă să îi
înţelegi sentimentele, sesizează când intervine ceva neobișnuit în comportamentul
382
sau în atitudinea lui. Observă-l mai ales atunci când nu știe și nu realizează că faci
acest lucru.
Capacitatea de a asculta
Nu poţi consilia în mod eficient pe cineva dacă nu știi să asculţi. Ascultă ce se
spune și implicaţiile a ceea ce se spune. Nu pune cuvinte în gura celui pe care îl
consiliezi și nu încerca să anticipezi. Ascultă-l cu toată inima, fără să pari nerăbdător.
Încurajează-l și arată-i că ai încredere în el și în potenţialul lui. Nu te teme de
liniște. E posibil ca uneori să vorbească mai greoi și să facă multe pauze. Fii răbdător
și așteaptă.
2.5.5. Caracteristicile consilierii biblice/creștine

a. Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4,16) și Dumnezeu este adevăr (Ioan 14,6).
Dragostea Îl determină pe Dumnezeu să ne descopere adevărul. William Backus
scria că „premisa majoră a consilierii creștine este că adevărul îi eliberează pe oameni,
atunci când aceștia îl cred și îi dau ascultare. Sarcina consilierii este aceea de a înlocui
eroarea cu adevărul”.
b. Un factor crucial și integrator în dobândirea vindecării și a împlinirii îl
Consiliere
reprezintă o relaţie personală cu Hristos. „Relaţia cu Hristos furnizează resurse
indispensabile rezolvării oricărei probleme psihologice.” (Larry Crabb)
c. Relaţiile sănătoase reprezintă siguranţele sănătăţii mintale, emoţionale și
spirituale. Majoritatea crizelor cu care se confruntă omul în general sunt legate de
relaţii – relaţiile cu părinţii, cu fraţii și rudele, cu prietenii, cu profesorii și cu
Dumnezeu. Singurătatea, presiunea grupului, imaginea săracă de sine, rebeliunea,
Anexa
tulburările sexuale, neîmplinirea își au punctul de plecare în relaţiile nesănătoase
sau distruse. 2
d. Însănătoșirea minţii, a emoţiilor și a spiritului este posibilă. Lucrul acesta
cere efort atât din partea consilierului, cât și din partea celui consiliat, și uneori
efort din partea familiei sau a prietenilor celui consiliat. Vindecarea presupune
lucrarea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Dumnezeu, care a refăcut un popor
înfrânt și zdrobit, poate să readucă la plinătatea emoţională o persoană, care se
încrede în El.
e. Scopul consilierii biblice nu este fericirea, ci asemănarea cu Domnul Isus. Cu
toţii vrem să fim fericiţi și ne stabilim drept prioritate supremă găsirea fericirii.
Adevărul este însă altul – cu cât căutăm mai mult fericirea, cu atât nu o vom găsi.
Preocuparea noastră ar trebui să fie cum să reacţionăm conform Scripturii și să ne
purtăm așa cum ar dori Dumnezeu să o facem, iar rezultatul va fi fericirea noastră.
383
2.5.6. Tipuri de consiliere
O persoană care se confruntă cu o situaţie în care are nevoie de consiliere,
experimentează deseori un profund sentiment de frustrare, incertitudine și chiar
un sentiment de inutilitate personală. Pentru a le veni în ajutor unor astfel de
persoane, este necesar să știm de ce tip de consiliere au nevoie și care sunt cele
mai bune tehnici ce pot fi utilizate în cazul respectiv.
Consilierea de susţinere
Este cel mai frecvent tip de consiliere, aplicat în cazul persoanelor care au
dificultăţi în a face faţă singuri problemelor lor. Aceste persoane au nevoie de
călăuzire susţinută la anumite intervale scurte de timp. Scopul consilierului în
acest caz este să acorde sprijin temporar și să ajute persoana să câștige forţa și
resursele necesare pentru a face faţă problemelor.
Consilierea confruntaţională
Acest tip de consiliere caută să arate consiliatului acţiunile lui. Consilierul îl
conduce să înţeleagă ce lucruri au fost greșit făcute și să realizeze durerea pe care
e posibil să o fi provocat altora. Creștin fiind, consilierul trebuie să-l ajute să
mărturisească, să-și părăsească păcatele și să accepte iertarea unui Salvator iubitor.
Consiliere
Consilierea educativă
Se concentrează pe învăţarea consiliatului. Orice comportament indezirabil
poate fi înlocuit cu unul nou. Oamenii vin adesea la consilier cu întrebări în legătură
cu probleme sociale, religioase sau chiar probleme de carieră. Adesea, e nevoie de
ajutor în luarea unei decizii corecte.
Consilierea preventivă
Anexa Se folosește pentru a rezolva problemele înainte de a începe sau pentru a
2 preveni înrăutăţirea lucrurilor.
Consilierea în profunzime
Acest tip de consiliere se bazează pe o relaţie pe termen lung, în care problemele
din profunzime ale persoanei consiliate sunt descoperite, încetul cu încetul, și
luate în detaliu. Procesul de consiliere este extins și pretinde capacităţile unui
consilier profesionist. Există o serie de semne legate atât de aspectul fizic, cât și
de cel emoţional, care arată că e nevoie de implicarea unei astfel de persoane:
a. simptome fizice:
• igienă fizică precară și înfăţișare neglijentă (de la un timp);
• bulimie: mânâncă exagerat, după care își provoacă voma;
• anorexie: lipsa poftei de mâncare și scăderea rapidă în greutate;
• înclinaţie exagerată spre accidentare;
384
• tulburări de somn: greutate în a adormi și în a se trezi, coșmaruri;
• îmbolnăviri frecvente: dureri de cap, de stomac.
b. simptome comportamentale:
• furt, minciună și înșelăciuni repetate;
• izbucniri bruște și frecvente de nervozitate și mânie;
• visare excesivă cu ochii deschiși, fuga de realitate, fantasmarea pe perioade
îndelungate;
• încălcare constantă a regulilor;
• maniere obsesiv-compulsive: repetă mereu și mereu aceleași lucruri, face
aceleași lucruri.
c. simptome emoţionale:
• declinul rezultatelor școlare;
• suspiciune și lipsă de încredere în alţii;
• pierderea interesului faţă de lucrurile care îi plăceau;
• dificultăţi în menţinerea atenţiei pe perioade mai lungi;
• gelozie excesivă;
• furie, lovirea obiectelor, a oamenilor;
• schimbarea semnificativă a motivaţiei;
Consiliere
• tristeţe continuă;
• înstrăinare, izolare;
• sentimente de vinovăţie cronicizate;
• comportament dezordonat, imprevizibil;
• o teamă generală fără un obiect anume (anxietate);
• frici specifice pe care nu le poate depăși (fobii);
• interes preponderent pentru chestiuni fizice și sexuale. Anexa
Atenţie! Multe dintre aceste simptome nu implică neapărat și existenţa unei 2

probleme psihice profunde. De asemenea, atunci când îndrumaţi pe cineva către Anexa
un specialist, fiţi atenţi pe cine recomandaţi (cereţi referinţe). Interesaţi-vă de
oamenii din biserica voastră sau întrebaţi la Conferinţă, căutaţi să îndrumaţi către
consilieri creștini. Nu îl abandonaţi, chiar dacă acum urmează ședinţe specializate.
Consilierea informală
Se desfășoară într-un loc obișnuit. Poate într-o vizită la spital sau în timpul
unei vizite informale. Ești atras într-o discuţie în care ţi se cere ajutorul. Sau s-ar
putea să întâlnești pe stradă un prieten, pe care să-l întrebi „Ce mai faci?” și el să
înceapă să-ţi povestească despre o problemă cu care se confruntă. Timpul acordat
și grija ta s-ar putea să-l ajute. Este posibil ca acest tip de consiliere să nu pară
foarte important, dar i-a ajutat pe mulţi.
385
2.5.7. Tehnici de consiliere
Cuvântul „tehnică” își are originea în grecescul techne, însemnând „talent,
îndemânare”; și cum consilierea este o artă, îţi trebuie talent pentru a integra
aceste tehnici în procesul consilierii.
a. Participarea. Consilierea implică întotdeauna cel puţin două persoane.
Consilierul nu trebuie să fie o păpușă de cârpe, ci trebuie să îi acorde toată atenţia
celui consiliat, astfel încât acesta să se simtă încurajat. Acest lucru se poate realiza
prin contact vizual (privirea nu trebuie să fie insistentă, ci într-un mod care să transmită
interesul și înţelegerea), printr-o poziţie relaxată, ușor înclinată spre cel consiliat,
și printr-o gesticulaţie naturală, dar nu excesivă.
b. Ascultarea. Așa cum este prezentat și în cursul de comunicare, este vorba de
acea ascultare activă, care înseamnă a pune de-o parte propriile conflicte,
prejudecăţi și preocupări, astfel încât să te poţi concentra asupra a ceea ce comunică
cel consiliat. Trebuie să te abţii de la expresiile subtile, verbale sau non-verbale, de
la dezaprobare sau condamnare a celor spuse, chiar dacă exprimarea acestuia este
jignitoare. Ascultarea activă înseamnă să-ţi folosești deopotrivă ochii și urechile,
pentru a detecta mesajele care vin din tonul vocii, din poziţie, din gesturi, din
expresia feţei, din respiraţie etc., să nu surprinzi numai ce spune cel consiliat, ci și
Consiliere
ce rămâne nespus. Ascultarea mai înseamnă să aștepţi cu răbdare în momentele de

tăcere sau de plâns, să înţelegi că îl poţi accepta pe cel consiliat, chiar dacă nu
aprobi acţiunile, valorile sau credinţele lui.
c. Îndrumarea. Este talentul prin care consilierul dirijează cu delicateţe
conversaţia, folosind întrebările creatoare, ascultarea povestirilor, a istoriilor.
Anexa d. Reflexia. Este modalitatea de a-i arăta celui consiliat că înţelegi ce gândește
2 sau ce simte. Pentru aceasta, poţi folosi parafrazarea și identificarea simţămintelor
(vezi cursul de comunicare). În același timp, nu uita să-i oferi timp de a răspunde
la ce ai spus.
e. Confruntarea. Nu este același lucru cu atacul asupra altei persoane sau cu
condamnarea răutăcioasă. Când are loc o confruntare, îi prezinţi celui consiliat
unele idei pe care acesta nu le-ar observa altfel. Adolescenţii pot fi confruntaţi cu
păcatul din viaţa lor, cu căderile, cu nereușitele, cu scuzele, cu atitudinile nocive
sau cu deprinderile de autoapărare. Confruntarea se face într-o manieră iubitoare,
delicată, lipsită de prejudecăţi.
f. Informarea. Nu da prea multe informaţii dintr-odată, fii clar și amintește-ţi că,
atunci când suferă, oamenii răspund cel mai bine la informaţii legate de grijile și
nevoile lor imediate.
386
g. Susţinerea și încurajarea. Susţinerea presupune conștientizarea celui consiliat
de resursele sale spirituale și emoţionale și sprijinirea acestuia în problemele și
căderile sale.
h. Învăţarea. Consilierul este un educator, un pedagog, care-l învaţă pe adolescent
prin instruire, prin exemplu și prin îndrumare, să facă faţă problemelor vieţii.
i. Temele pentru acasă. Daţi-i celui consiliat teme pentru acasă, cu privire la
schimbarea comportamentului, la urmărirea schimbării; implicaţi-l pe cel consi-
liat în propria reabilitare. De asemenea, este importantă implicarea părinţilor în
observarea, susţinerea și încurajarea exploratorului.
j. Filtrarea. Adevăraţii consilieri nu sunt scepticii, care nu cred o iotă din ce
spune cel consiliat. Nu trebuie însă uitat că acesta nu spune întotdeauna întreaga
poveste, și nici ce dorește, sau de ce ar avea nevoie de fapt. Atunci când consiliem,
trebuie să triem mental vorbele celui consiliat: ce încearcă el de fapt să întrebe,
ce-și dorește cu adevărat, ce alte probleme mai există pe lângă cele prezentate.
Consilierul are nevoie de înţelepciune și discernământ primite de sus, pentru a
înţelege pe deplin problema și pentru a veni în ajutor.
Consiliere
2.5.8. Planul de acţiune al consilierii
I. Definește problema
La acest nivel, consilierul îl va ajuta pe consiliat să identifice problema care îl
frământă cu adevărat, încurajându-l să accepte realitatea în interiorul lui. Acest
lucru va conduce la trezirea dorinţei celui consiliat de a lucra pentru a atinge
anumite obiective. Anexa
II. Stabilește obiectivele 2
Cel consiliat trebuie ajutat să-și stabilească anumite obiective pentru a putea
rezolva problema. Nu tu ești acela care trebuie să i le stabilești. Definind problema
împreună cu el, vei putea fi apoi un ghid în stabilirea obiectivelor.
III. Schimbă comportamentul

Prezentul este momentul în care trebuie să acţionezi. Acum trebuie să te
concentrezi pe acţiunile care vor determina o schimbare de comportament. Arată-i
celui consiliat că problema lui este legată de comportament. Sunt lucruri de care
va trebui să se dezveţe și lucruri pe care va trebui să le înveţe. Comportamentele
mai sunt cunoscute și drept obiceiuri. Consiliatul va lucra acum pentru atingerea
unor obiective privind schimbarea comportamentului, realizând un plan de acţiune.
Alcătuirea și urmarea unui plan de acţiune presupun următoarele:
387
a. Identificarea circumstanţele în care au loc obiceiurile indezirabile;
b. Controlarea acelor circumstanţe, evitând sau eliminând factorii care
reintroduc comportamentul;
c. Înlocuirea comportamentelor indezirabile cu unele dezirabile.
2.5.9. Drepturile persoanelor consiliate

Consilierii care dau dovadă de respect faţă de cei consiliaţi construiesc o bună
relaţie cu ei. Iată câteva drepturi ale acestora:
• Dreptul la acordarea consimţământului după ce a fost bine informat – cere
suficiente informaţii pentru luarea unor decizii în cunoștinţă de cauză privind
începerea și continuarea procesului de consiliere. Informaţiile necesare ar putea
viza următoarele domenii: responsabilităţile tale, limitările și excepţiile confiden-
ţialităţii, durata sesiunii și serviciile pe care le poate aștepta. O limită a consilierii
este legată de confidenţialitate. Cel care are nevoie de consiliere va cere sfaturi
doar dacă s-a asigurat că totul rămâne între el și consilier, iar orice adult este
preocupat să fie cosiderat vrednic de o asemenea încredere. În astfel de situaţii,
trebuie să demonstrezi o integritate maximă și să știi până unde poţi păstra
confidenţialitatea și unde e nevoie să intervii pentru a anunţa părinţii sau instanţele
Consiliere
autorizate (consumul de droguri) și pentru a recomanda consultarea unui specialist.

Prezintă-i clar celui consiliat care îţi sunt obligaţiile și limitele. Nu face promisiuni
pe care nu le vei putea ţine și nu trezi speranţe pe care nu le vei putea împlini.
• Drepturile minorilor. În majoritatea ţărilor, minorii trebuie să aibă acordul
părinţilor înainte de a începe consilierea. Dacă vrei să ajuţi un copil sau un
adolescent să treacă printr-o criză sau să ia o decizie importantă pentru viaţă,
Anexa implicarea părinţilor este decisivă, cu excepţia cazurilor în care o asemenea implicare
2 este imposibilă sau nu este recomandată (de exemplu cazurile de abuz din partea
părinţilor). Scopul principal al consilierului ar trebui să fie concilierea cât mai
grabnică între părinte și copil.
• Dreptul de trimitere la un medic specialist. Acesta se referă la cazul în care
consilierul se simte necalificat pentru rezolvarea cazului sau consideră că tipul sau
durata tratamentului pe care îl poate oferi este insuficientă.
• Datoria de a înștiinţa și proteja. Aici este vorba despre o dublă responsabilitate
pentru consilier. Prima datorie este de a-i proteja pe cei care intră în contact cu
persoana consiliată, mai ales dacă există riscul ca ea să devină periculoasă, iar cea
de a doua este de a-l proteja pe cel consiliat de el însuși.
În cazul copiilor și adolescenţilor, sunt două lucruri la care trebuie să fii atent:
manipularea și dependenţa. Manipularea este un risc major la care te expui atunci
când consiliezi adolescenţi și nu numai. Tinerii tulburaţi pot fi experţi în manipularea
388
adulţilor. Este util să-ţi pui întrebări ca: „Sunt oare manipulat?”, „Îmi depășesc
responsabilităţile?”, „Ce dorește cu adevărat această persoană?”. Lucrul acesta
nu trebuie făcut doar pentru siguranţa consilierului, ci și pentru interesele
adolescentului, deoarece manipularea nu poate conduce la rezultate pozitive.
O altă problemă care trebuie evitată este dependenţa. În momentul în care
adolescentul îţi solicită acordarea unui timp tot mai mare, manifestând o
dependenţă crescândă faţă de aprobarea și sfatul tău chiar și în lucrurile obișnuite,
trebuie să te oprești și să tragi semnalul de alarmă. O astfel de dependenţă este
contrară obiectivelor; noi trebuie să-i conducem pe tineri spre o relaţie și dependenţă
de Dumnezeu, și nu de alte fiinţe omenești limitate.
„Nu uita! Este foarte important ca acela care este ales să se ocupe de nevoile
spirituale ale pacienţilor să fie un om cu judecată temeinică și o principialitate statornică
și consecventă, un om care exercită influenţă morală și știe cum să trateze mintea
altora. [...] Slujirea în această poziţie necesită cea mai mare înţelepciune și
sensibilitate.” (E. White, Minte, caracter și personalitate, vol. II, p. 389)
Consiliere
Anexa
2
389
Anexa 2
2.6. Creativitate
2.6.1. Introducere
A crea? Creativ?!? Creaţie?!?! Creativitate?!?!?
Toţi acești termeni, de altfel familiari nouă, ne suscită interesul și ne duc cu
gândul la persoane care au adus ceva nou în societatea noastră, la un Edisson
(becul), la un Einstein (teoria relativităţii), la un Guttenberg (inventatorul tiparului),
și exemplele pot continua. Numai în China se eliberează peste 1000 de brevete de
invenţie pe an.
Creativitate
Ne punem astfel întrebări de genul: „Ce au deosebit astfel de persoane faţă de

majoritatea?”; „noi ceilalţi, care nu ne-am remarcat prin acte excepţionale de
creaţie, suntem lipsiţi de orice spirit creator?”; „este o componentă înnăscută a
personalităţii noastre sau este ceva ce poate fi dobândit?” – iată doar câteva întrebări
care ne apar fugitiv în minte atunci când auzim vorbindu-se despre astfel de oameni.
Termenul de creativitate, amintit destul de rar în urmă cu 50 de ani, a devenit
Anexa unul dintre cei mai uzitaţi termeni, fiind considerat un atribut preţios cerut în
2 oricare dintre CV-urile marilor companii precum IBM, Kodak, NTT, Exxon. La
noi în ţară, atunci când suntem în căutarea unui loc de muncă, printre calităţile
cerute de către angajator la rubrica abilităţi personale, un loc de frunte îl ocupă
creativitatea.
2.6.2. Delimitări conceptuale

Pentru o mai bună înţelegere a obiectivului acestui seminar, acela de a învăţa
cum putem exersa tehnici de creștere a potenţialului creativ, cred că devine imperios
necesară delimitarea conceptuală și definirea acestor termeni.
• A crea
- a aduce la existenţă, a produce, a compune, a concepe, a forma;
390
- a încerca să rezolvi probleme prin metode neortodoxe sau aparent ilogice.
(Concise Oxford Dictionary)
• Creativ – caracterizat de originalitate, expresivitate, imaginativ, inovativ.
• Creaţie – produsul original al invenţiei sau imaginaţiei;
- a aduce la viaţă ceva care nu exista înainte sau a rearanja ceva vechi într-un
mod nou și diferit;
- abilitatea de a genera idei noi și utile, prin utilizarea unor anumite tehnici,
fără folosirea proceselor logice;
- traducerea darurilor, talentelor și viziunii noastre unice într-o realitate
externă nouă și folositoare.
• Creativitate – vine din latinescul „creare”, care se traduce prin: zămislire,
făurire, naștere;
- este un proces dinamic, în desfășurare, care este asociat cu verbul „a face”
și nu cu „a fi”. Răspundem astfel la una dintre întrebările pe care ni le
puneam în introducere – „fenomen general uman, forma cea mai înaltă a
activităţii omenești”.
Concluzionând, putem spune despre creativitate că aceasta poate fi dobândită
Creativitate
și este un atribut pe care îl deţine fiecare om într-o măsură mai mare sau mai mică.
Așadar, întâlnim oameni:
întotdeauna creativi – oameni care își exersează darurile creative pentru
plăcere și profit;
uneori creativi – oameni care experimentează ocazional momente de
strălucire creativă;
care pot fi creativi, dar nu au folosit acest potenţial. Anexa
2
2.6.3. Accepţiuni ale creativităţii – creativitatea ca produs, ca proces, ca
potenţialitate general umană, ca dimensiune complexă a personalităţii.
1. Creativitatea ca produs – caracteristicile esenţiale ale produsului creator:

a) Noutatea, originalitatea produsului
• nou pentru subiect și nou pentru societate;
• noutatea produsului trebuie considerată corelativ numai cu utilitatea lui.
b) Valoarea, utilitatea acestuia
Produsul creativ, pe lângă noutate, trebuie să aibă și atributul de aplicabilitate
practică, vastă.
2. Creativitatea ca proces – psihologul G. Wallas consideră că procesul creativ
parcurge patru etape:
391
a) Pregătirea. Presupune orientarea spre un domeniu, documentarea – poţi
crea ceva care a mai fost creat de altcineva (va fi un lucru nou pentru tine,
dar nu și pentru societate);
b) Incubaţia. A lăsa lucrurile în minte, la „fermentat”, fără a ne mai gândi la ele;
c) Iluminarea. Evrika! – soluţia apare pe neașteptate, brusc (precum aprinderea
becului);
d) Verificarea. Cercetarea opţiunilor de aplicare; este necesar a ne pune
întrebarea fezabilităţii ideii.
3. Creativitatea ca potenţialitate general umană – o întâlnim la toţi oamenii, în
stare latentă, virtuală sau în grade și proporţii diferite.
4. Creativitatea ca dimensiune complexă a personalităţii – este integrată
organic cu personalitatea, de aceea putem vorbi de „personalităţi creatoare”.
Personalităţile creatoare exprimă fluiditate în gândire, flexibilitate, originalitate,
elaborare, sensibilitate faţă de probleme, capacitate rapidă de adaptare la orice
situaţie, emoţionalitate stabilă, entuziasm etc.
2.6.4. Factori esenţiali în creativitate

Creativitate
A) Factori interiori, structurali

1. Factorii intelectuali
a) Inteligenţa
• sintetică, sau abilitatea de a combina informaţia existentă în mai multe
moduri;
• analitică, sau abilitatea de a face diferenţa între noile idei care au potenţial
Anexa și noile idei care nu sunt fezabile. Inteligenţa analitică are de a face cu
2 evaluarea calitativă a ideilor;
• practică, sau abilitatea de a vinde o idee celor care sunt interesaţi să o
cumpere.
b) Gândirea creatoare, divergentă, care reclamă subiectului căutare și
îndepărtare în cât mai multe direcţii și cât mai departe de punctul iniţial de
plecare.
2. Factorii afectiv-motivaţionali
Unii autori consideră motivaţia ca fiind cel mai important element al creativităţii.
Dacă suntem motivaţi în a face ceva, ne vom surprinde pozitiv cât de creativi
putem să fim.
Imaginaţi-vă că mergeţi pe stradă cu un prieten drag dumneavoastră. La un
moment dat, prietenul o ia spre stânga, de unde nu vede că vine o mașină. Vă
gândiţi imediat că se poate întâmpla un accident. Veţi fi extrem de motivaţi să vă
392
salvaţi prietenul. Și veţi fi creativ în efortul dumneavoastră de a atinge scopul
propus. Acesta este genul de motivaţie care ar trebui să stea la baza unui act
creator. Observăm că atât factorul motivaţional, cât și cel afectiv au avut un „cuvânt
de spus” în această situaţie imaginară.
Motivaţia poate fi:
• intrinsecă – persoanelor creative chiar le place ceea ce fac, se bucură de
munca lor și își stabilesc propriile obiective. Au ceea ce se numește „energie
internă”;
• extrinsecă – există foarte mulţi stimulatori extrinseci: bani, faimă personală,
premii, medalii etc. Factorii motivaţionali extrinseci sunt focalizaţi pe
finalitatea ideii creative, pe rezultate, și nu pe proces în sine, cum se
întâmplă în cazul factorilor intrinseci.
3. Factorii de personalitate
Toţi acești factori (atitudinali, aptitudinali, temperamentali) pot crește sau
pot frâna potenţele creatoare ale individului.
A) Factori exteriori, conjuncturali
Creativitate
Acești factori ţin de particularităţile sociale (medii sociale creatoare sau mai
puţin creatoare), istorice, de grupul căruia îi aparţine, de spiritul timpului, de
condiţiile materiale etc.
B) Factori psihosociali
Se referă la ambianţa relaţională (relaţii tensionate sau relaţii destinse), la
climatul psihosocial (climate destinse, cooperatoare, bazate pe încurajare sau,
dimpotrivă, climate tensionate, conflictuale, rigide, bazate pe critică). Anexa
C) Factori socio-educaţionali
2
Acești factori ţin de nivelul educaţional, de cunoștinţe de specialitate, de
prezenţa sau absenţa influenţelor educative ale familiei, de procesul de muncă
etc.
2.6.5. Metode pentru rezolvarea creativă a problemelor

De-a lungul timpului, în încercarea de a face faţă societăţii contemporane în
care pe piaţa de job-uri „creativitatea” este una dintre cele mai căutate abilităţi,
s-au dezvoltat noi tehnici și metode de dezvoltare a potenţialului creator.
Creativitatea este influenţată în mare măsură de acţiunile noastre voluntare. Astfel,
stăpânirea și aplicarea acestor tehnici ne pot fi suport în atingerea ţintelor pe care
393
ni le-am propus și putem deveni ceea ce Creatorul a vrut să fim. Dacă El a sădit
această sămânţă a creativităţii în noi, datoria noastră este de a o face să crească.
Haideţi să nu o lăsăm să moară!
1. BRAINSTORMING – sau asaltul de idei, cum mai este denumit de Alexander

Osborn. Tehnica presupune asocierea liberă a ideilor și are la bază câteva reguli
simple:
- să existe o problemă bine definită;
- să fie desemnată o persoană care notează toate ideile enunţate;
- să existe un număr potrivit de persoane în grup;
- să fie desemnată o persoană care să asigure următoarele:
să suspende și să sancţioneze orice critică;
să accepte fiecare idee și să o înregistreze;
să încurajeze participanţii să construiască pe ideile altora;
să încurajeze ideile ieșite din comun;
să aloce un timp scurt acestui procedeu și să nu evalueze ideile pe
moment.
O comisie specială sau chiar participanţii vor evalua ideile, după ce timpul
alocat generării de idei a expirat.
Creativitate
2. SINECTICA – metodă concepută de William Gordon:

• se asociază elemente diverse, aparent fără legătură între ele;
• plecând de la acestea se elaborează idei noi.
3. PANELUL – o metodă interactivă:

• în faţa unei audienţe avizate, sunt invitaţi specialiști cu puncte de vedere
Anexa diferite asupra problemei puse în discuţie;
2 • după prezentarea propriei poziţii, urmează o serie de discuţii între ei;
• se clarifică punctele de apropiere și elementele care diferă în fiecare abordare
(discuţiile gen talk-show);
• se oferă posibilitatea punerii de întrebări pe tema care a ocazionat
dezbaterea.
4. METODA CELOR ȘASE PĂLĂRII

Profesorul Edward De Bono, considerat drept cea mai mare autoritate mondială
în domeniul gândului creativ, a pornit de la ideea povestirilor fantastice cu obiecte
magice, care au proprietăţi neobișnuite: inele care te fac invizibil, lanţuri care te
fac să devii invulnerabil, consumul de spanac care te face să devii extrem de puternic
etc., și a lansat metoda celor șase pălării care funcţionează pe baza principiilor
descrise în continuare:
394
Să ne imaginăm că avem la dispoziţie șase pălării de culori diferite, fiecare
corespunzătoare unei anumite funcţii a gândului, astfel:
- pălăria albă – evaluarea obiectivă a situaţiilor: fapte, cifre, informaţii. Cu
pălăria aceasta pe cap, este mai ușor să vedem lucrurile așa cum sunt, fără
nicio interpretare, critică, emoţie;
- pălăria roșie – se referă la emoţii, la senzaţii și la intuiţii. Când gândim cu
pălăria roșie pe cap, nu este nevoie să dăm nicio justificare;
- pălăria neagră – putem exprima gânduri negative, critică, pesimism, tot
ceea ce poate merge prost (aici nu este nevoie de prea multe explicaţii,
fiindcă se pare că mulţi au în permanenţă pălăria neagră pe cap);
- pălăria galbenă – oportunităţi, gânduri pozitive, optimism. Cu această
pălărie pe cap, gândim pozitiv și vedem numai avantajele situaţiei;
- pălăria verde – creativitate, gânduri neobișnuite, ipoteze fantastice,
brainstorming. Cu pălăria verde pe cap, nu există nicio limită în calea
gândurilor (veţi avea tot timpul să vi-o puneţi pe cea neagră);
- pălăria albastră – permite observaţii asupra gândurilor și corectarea lor.
Aceasta controlează folosirea pălăriilor.
Creativitate
Deci, fie în timpul unei discuţii, fie în timpul unei reflecţii personale, să ne
imaginăm că ne punem pe cap una dintre pălăriile pe care le avem la dispoziţie și
astfel înfruntăm problema din punctul de vedere corespunzător. Atunci când ni se
pare că funcţia pălăriei pe care o „avem” s-a terminat, trecem la o altă culoare.
Asta nu interzice întoarcerea, la nevoie, la o pălărie „deja folosită” (asta este, de
fapt, funcţia pălăriei albastre, aceea de a coordona folosirea pălăriilor).
În ciuda aparentei simplităţi, metoda aceasta ne permite obţinerea de rezultate
extraordinare, mai ales când este vorba de o discuţie în grup, unde prea ades ne
Anexa
preocupăm mai mult de a ne apăra punctul de vedere, în loc să muncim împreună
pentru a găsi soluţia creativă cea mai bună.
2
De ce metoda aceasta s-a dovedit așa de eficace?
1. Unul dintre motive este pentru că ne permite să intrăm și să ieșim dintr-un
anumit rol (emotiv, critic, optimist, creativ ș.a.m.d.), fără să ne simţim implicaţi la
nivel personal. De fapt, a ne pune o pălărie (atât de metaforică) ne permite „să ne
jucăm rolul” fără să mai ţinem cont de limitele obișnuite.
De exemplu, poate că cineva nu se simte în largul lui, dacă este vorba să-și exprime
emoţiile aparent iraţionale în legătură cu o afacere, în timp ce, dacă este „obligat”
să poarte pălăria roșie, o va face liber.
Sau poate ne e frică să expunem o idee nouă și aparent ciudată, dar cu pălăria
verde „pe cap” suntem chiar încurajaţi să facem acest lucru.
395
Sau, mai sugestiv: de obicei a critica, respectiv a primi critici, duce la discuţii, la
nemulţumiri și la apărarea poziţiilor respective. Dar, dacă aceste critici se fac „cu
pălăria neagră pe cap”, elementul negativ al acestei acţiuni este privit ca un
moment necesar pentru dezvoltarea unei idei.
2. Al doilea motiv al eficacităţii este că metoda ne permite să analizăm
o problemă din toate punctele de vedere, concentrându-ne de fiecare dată
asupra unui singur aspect, în timp ce, de obicei, funcţiile acestea se suprapun,
încadrân-du-se una cu alta, iar alte aspecte sunt neglijate.
De exemplu, când muncim în faza de „pălărie albă”, trebuie analizate pur și
simplu faptele certe și nu avem voie deloc să spunem păreri personale sau senzaţii.
Dacă se folosește „pălăria verde”, putem da frâu liber capacităţilor noastre
inventive, fără frica de a fi criticaţi sau de a ne face de râs.
3. Cel de-al treilea motiv este comoditatea metodei. Metafora pălăriilor este
un sistem optimal pentru a ne cere, nouă înșine sau celorlalţi, să schimbăm
„registrul”: uneori, când ne simţim încurcaţi într-o situaţie negativă și aparent
fără ieșire, „a schimba pălăria” poate fi sistemul cel mai simplu de a găsi soluţia.
Și, viceversa, uneori a gândi cu „pălăria neagră” poate fi un sistem foarte valabil
Creativitate
de a opri la timp acţiuni imprudente, datorate unui exces de optimism sau lăcomiei.
În plus, folosind destul de des acest sistem, este posibil să creăm un fel de
reflex condiţionat, care va face procedura din ce în ce mai eficace. Adică, dacă „a
ne pune pe cap pălăria verde” înseamnă să dăm drumul creativităţii și a o folosi pe
cea albă înseamnă a evalua obiectiv situaţia, după un anumit timp, simpla idee a
pălăriei respective ne poate fi de folos, pentru a stimula creativitatea sau capacitatea
de analiză, dezvăluind posibilităţi nebănuite.
Anexa
4. Un ultim motiv ar fi acela că aceste șase „pălării pentru a gândi” ne permit să
2 stabilim un fel de „reguli ale jocului” și de a descoperi că a gândi, în afară de a fi
o funcţie utilă și productivă, poate fi și o sursă de distracţie, ba chiar mai mult
decât atât.
2.6.6. Tehnici de dezvoltare a potenţialului creator

1. Reversul problemei
• Exprimă reversul problemei; schimbă o declaraţie pozitivă într-una negativă.
• Încearcă să spui ce nu este un anumit lucru.
• Găsește lucrurile pe care nimeni nu le face.
• Folosește întrebarea: „ce-ar fi dacă?”.
• Schimbă direcţia sau locul perspectivei tale.
396
• Încearcă să cauţi cum poţi obţine rezultate negative.
• Schimbă înfrângerea în victorie și victoria în înfrângere.
2. Schiţe și caricaturi
•- Evidenţiază tipul de creativitate figurală.
• Definește problema.
• Deseneaz-o ca și când ar fi o caricatură.
• Modifică această caricatură introducând un alt element; această schimbare
poate genera o soluţie.
• Alternativ – desenează elementele problemei, separat, sub formă de
caricatură.
3. Atitudine pozitivă, optimistă

Primul element necesar pentru „a fi creativi” este adoptarea unei poziţii pozitive,
a unei atitudini de tipul „orice este posibil”. Atitudinea pozitivă aduce cu ea și
alte câteva beneficii:
• „Deschide” mintea spre orice tip de posibilitate;
• Elimină restricţionarea gândirii cauzată de atitudinea negativistă;
• Determină o stare de confort din punct de vedere psihologic;
Creativitate
• Reduce stresul, stimulează sănătatea mintală, emoţională și fizică.
4. Suspendarea gândirii
• Procedeul constă în a nu critica niciodată nicio idee. Orice idee poate fi
folositoare. Suspendarea gândirii este un concept cheie în cazul invenţiilor.
5. Întrebaţi-vă: „ce am învăţat din asta?”

- Această întrebare este singurul lucru pozitiv în situaţiile negative. Altfel Anexa
spus, încercăm să vedem „cât de pozitiv este negativul”. Orice experienţă
trăită lasă o impresie anume, „ceva” din care putem extrage, uneori, o
2
multitudine de învăţături.
6. Lista cu întrebări
Șase întrebări de bază: Alte întrebări:
• De ce este necesar? • Să adaptez?
• Unde să îl facem? • Să modific?
• Cum să îl facem? • Să înlocuiesc?
• Cine să îl facă? • Să măresc / să fie la maximum?
• Ce trebuie să facem? • Să micșorez / să elimin?
• Cum trebuie făcut? • Să reorganizez?
• Să-l fac pe dos?
• Să-l combin?
397
7. Gândirea laterală
• Gândești în paralel, încercând diverse concepte, percepţii, puncte de vedere
– este o provocare de a depăși modul obișnuit de a gândi (pune-te în pielea
unui subaltern și a unui șef în același timp).
8. Analogia forţată
• Compari problema cu ceva care nu are nici o legătură cu ea ceea ce duce la
noi înţelesuri.
2.6.7. Procedee de stimulare a imaginaţiei

Imaginaţia, prin combinarea și recombinarea de imagini și prin capacitatea sa
de a sintetiza mental diverse imagini, creează perspective complet noi cu ajutorul
acestora. De aceea, imaginaţia, în opinia unor autori, este considerată facultatea
umană cea mai importantă din punctul de vedere al creativităţii.
Osborn, ca de altfel și alţi specialiști în domeniu, a consemnat o serie de procedee
de stimulare a imaginaţiei. Dintre acestea, cele mai importante sunt:
• utilizarea – căutarea unui număr cât mai mare de întrebuinţări ale unui
Creativitate
obiect, în stare originală sau modificată;

• analogia – explorarea asemănărilor între un anumit obiect și altele;
• adaptarea – imaginarea felurilor în care putem adapta un anume obiect la
noi utilizări;
• modificarea – enumerarea modurilor în care poate fi modificat un anume
obiect, pentru a i se putea conferi noi întrebuinţări;
• amplificarea – găsirea de elemente noi, care i se pot adăuga unui obiect,
Anexa
pentru ca acesta să capete noi utilizări;
2 • substituirea – căutarea unor soluţii pentru înlocuirea unui obiect, în vederea
împlinirii acelorași nevoi de întrebuinţare;
• inversarea – abordarea unei probleme dintr-o perspectivă complet nouă,
opusă celei tradiţionale.
2.6.8. Comparaţie între persoanele înalt creatoare și

persoanele slab creatoare
E. Raudsepp a constatat că, în faţa acelorași evenimente, oamenii înalt creativi
au orientări diferite faţă de cei slab creativi. În continuare, vă vom prezenta o
comparaţie între aceste două orientări:
398
Persoana slab creatoare Persoana înalt creatoare (actor puternic
(spectator) angajat)
Își „omoară” timpul. Folosește timpul pentru a-și dezvolta
personalitatea.
Este un observator. Este puternic implicată, trăind din
plin situaţia respectivă.
Are puţine interese personale și Are multiple activităţi, care îi
autonome. îmbogăţesc personalitatea.
Este puternic legată de activităţi Îi plac, o atrag activităţile noi și
structurate anterior. importante.
Are experienţe fragmentare, Se implică în activităţi complete,
fracţionate după cum îi dictează unde are continuitate.
evenimentele particulare.
Este predispusă la plictiseală. Orice lucru, activitate i se par
interesante, selectând ce se
potrivește cu experienţa proprie.
Nu realizează nimic deosebit și devine Are realizări deosebite, care îi
oarecum nemulţumită, pentru că nu sporesc potenţialul creativ și
Creativitate
este „suficient” apreciată. satisfacţiile profesionale.
Fiind orientată spre modul cum Este interesată de sensurile și înţe-
este văzută, succesele sale vor fi lesurile profunde ale problemelor,
superficiale, sporadice, de de existenţă, ceea ce o conduce spre
conjunctură. descoperirea unor posibilităţi noi.
Este înclinată spre pesimism. În general, este o fire optimistă.
Nu acceptă critici, opinii în Persoana este flexibilă, receptivă la
contradictoriu, deoarece le orice idei și păreri, fiind dispusă să-și Anexa
consideră un atac la propria
persoană (de fapt, nu prea le
schimbe punctele de vedere, dacă a
greșit sau dacă există alte idei mai 2
înţelege). valoroase.
Dobândește o cultură superficială. Se bucură de esenţa culturii.
Experimentează mai întâi ceea ce Experimentează ceea ce ar putea fi.
este.
Este victima unei îmbătrâniri Se bucură de un spirit tânăr și atunci
spirituale timpurii. când a trecut de tinereţe.
2.6.9. Obstacole în calea creativităţii

Mihaela Roco, în cercetările ei asupra creativităţii, a constatat că în vârful
ierarhiei atitudinilor creative, se situează perseverenţa, ca factor de personali-
tate. Și alţi autori au constatat același lucru, încercând să descopere simptomele
care pun în evidenţa slăbiciunea perseverenţei:
399
• incapacitatea de a descoperi și formula clar ceea ce îţi dorești;
• amânarea realizării unui lucru, cu sau fără motiv (de obicei susţinut de o
minunată colecţie de scuze);
• lipsa dorinţei de a căpăta informaţii precise;
• nehotărârea, însoţită de obiceiul de a pasa mingea în alt teren, în loc ca
problemele să fie înfruntate în mod ferm;
• obiceiul de a se baza pe scuze, în locul formulării unor planuri adecvate
rezolvării problemelor;
• mulţumirea de sine;
• indiferenţa, reflectată de obicei de ușurinţa de a face compromisuri, în loc
de a înfrunta problemele;
• dorinţe slabe, cauzate de o motivaţie inadecvată pentru activitate;
• obiceiul de a învinui alte persoane pentru eșecurile proprii;
• dorinţa puternică, chiar nerăbdarea de a renunţa de la prima înfrângere;
• lipsa unor planuri scrise și a discutării lor cu cei capabili să le analizeze;
• obiceiul de a nu lucra cu idei și de a rata ocaziile, atunci când ele apar;
• căutarea „scurtăturilor” pentru a ajunge la ţintă și incapacitatea de a depune
un efort susţinut;
• frica de a nu fi criticat, frica de ceea ce gândesc alţii sau de ce vor gândi
Creativitate
alţii despre tine (foarte bine „ascunsă” în subconștient).
Cum poţi elimina aceste obstacole?

Orientează-te spre un domeniu în care te vei putea manifesta creativ.
Încearcă să te informezi în acel domeniu.
Ţine un jurnal și notează-ţi toate ideile pe care le ai. Poartă-l întotdeauna
cu tine.
Anexa Expune-te unor idei, experienţe, informaţii noi.
Exersează, învaţă o tehnică creativă în fiecare săptămână, și aplic-o ori de
2 câte treci la acţiune.
Relaxează-te! Fă mișcare!
Meditează și fă un lucru manual în liniște.
Ascultă muzică instrumentală (clasică).
Adoptă un geniu.
Nu-ţi fie teamă de eșec.
Fii deschis la soluţii alternative.
Învaţă să-ţi recunoști și să-ţi valorifici abilităţile.
Asumă-ţi responsabilităţi.
Exerciţii
Este bine ca acest exerciţiu să fie făcut și în grup (cu prieteni, colegi etc.). Când
toţi participanţii au terminat de scris o listă cu ceea ce îi împiedică să fie creativi,
400
fiecare persoană își citește, pe rând, lista cu voce tare și discută în ce mod și de ce
fiecare obstacol inhibă soluţiile creative. Apoi se caută soluţii pentru depășirea
obstacolului respectiv.
Scopul exerciţiului este acela de a oferi fiecăruia ocazia conștientizării
obstacolelor și eliminarea acestora.
- Găsiţi cinci lucruri care pot fi create prin combinarea obiectelor alăturate
(obiectele pot fi altele de fiecare dată; nu există unele tip).
- Gândiţi-vă la o modalitate în care pot fi utilizate practic proprietăţile
combinate ale obiectelor și care nu ar putea să fie realizate, dacă aţi avea
doar unul dintre obiecte.
- Încercaţi să descrieţi: cum aţi utilizat inteligenţa, ce cunoștinţe de specialitate
au fost necesare, ce stil de gândire aţi utilizat, cum s-a manifestat
personalitatea dumneavoastră în apariţia rezultatelor, ce tip de motivaţie
aţi utilizat și cum aţi simţit-o, descrieţi mediul înconjurător în care aţi fost
creativi.
- Încercaţi să dezvoltaţi imaginea iniţială.
- După ce aţi terminat, scrieţi cinci definiţii ale creativităţii.
- Gândiţi-vă la ceea ce aţi făcut sau aţi simţit în momentul creării.
Creativitate
Anexa
2
401
Anexa 2
Evanghelizare pentru copii și tineret
2.7. Evanghelizare
pentru copii și tineret
2.7.1. Evanghelia în lumea copiilor

Există patru elemente care trebuie luate în considerare, atunci când se pune
problema prezentării Cuvântului lui Dumnezeu înaintea copiilor:
1. Instructorul
2. Copilul
3. Subiectul – ceea ce trebuie predat, când și cui
4. Modalitatea
1. Instructorul
Există o serie de trăsături pe care instructorul ar trebui să le aibă, astfel încât
misiunea lui să își atingă cât mai bine scopul.
Anexa
a. Autenticitate
2 Isus spunea la un moment dat: „Învăţaţi de la mine căci eu sunt blând și smerit
cu inima” (Matei 11,29). Ucenicii Lui învăţau totul de la El, astfel că oamenii
aveau mai târziu să-i recunoască tocmai datorită faptului că umblaseră cu El. Viaţa
lui Isus marcase viaţa ucenicilor Săi, la fel de mult cum o făcuseră cuvintele Sale.
În același fel viaţa instructorului, conduita lui morală, consacrarea lui îl vor marca
pe copil la fel de mult ca și lecţiile bine făcute.
Instructorul nu este un profesor care se pregătește bine și își îndeplinește
programa, ci este cel prin intermediul căruia copiii îl vor cunoaște pe Isus. El
trebuie să fie suficient de umil pentru a-și recunoaște limitele și faptul că uneori
mai greșește. Nu există reţete, nici formule speciale pentru o educaţie spirituală
desăvârșită ci secretul stă în autenticitate și punerea la dispoziţia Duhului Sfânt.
402
b. Capacitatea de a preda
Nu este suficient să ai cunoștinţe biblice. Capacitatea de a preda nu a alcătuită
doar din aptitudini intelectuale sau îndemânări, ci ea este de fapt dispoziţia de a
trezi interes și de a adapta cunoștinţele la nivelul copiilor. Ea se va dezvolta o
dată cu exersarea. Pentru aceasta însă e nevoie să știi clar ceea ce crezi și să fii
perseverent și consecvent în relaţia ta cu Dumnezeu pentru ca roadele să fie vizibile.

c. Cunoștinţa
Isus știa să se facă înţeles. El nu folosea niciodată un limbaj prea complicat.
Cuvintele lui erau simple și clare. Dumnezeu le va oferi celor care lucrează cu
copiii capacitatea de a vorbi într-un limbaj accesibil lor. Instructorul va trebui să
știe să asculte înainte de a vorbi. Această ascultare merge în două direcţii. În
primul rând ascultarea faţă de Dumnezeu. Înainte de explica un anumit pasaj
copiilor, va trebui să îl citești pentru tine, pentru a descoperi ce îţi transmite ţie
personal. În al doilea rând instructorul îi va asculta pe copii, pentru a descoperi
care sunt nevoile lor, supărările lor, frustrările lor. Toate acestea nu vor fi exprimate
de cele mai multe ori direct, ci prin atitudini. Un copil agitat e posibil să facă acest
lucru tocmai pentru a transmite ceva anume.
Un bun instructor este întotdeauna gata să înveţe nu doar memorând, ci și
exersând. Lecţia predată nu va fi doar una pentru copii, ci și una pentru tine,
pentru că, învăţându-i pe alţii, afli mai multe și despre tine.
2. Copilul
Isus nu a avut niciodată elevi deși a fost învăţătorul prin excelenţă, ci a avut ucenici.
a. Fă ucenici!
Anexa
Rolul Duhului Sfânt este acela de a ne convinge de adevăr, de păcat, de nevoia
unei vieţi noi. Dar Dumnezeu nu îi încredinţează instructorului doar sarcina de a 2
preda, de a face din el un ascultător, ci și pe aceea de a face din el un ucenic.
Aceasta înseamnă că instructorul va trebui să fie preocupat de viaţa copilului;
lecţiile lui vor trebui să fie însoţite întotdeauna de sugestii practice.
b. Cine este copilul?
Copilul nu este un adult în miniatură căruia îi predicăm o mini-Evanghelie. El
este o fiinţă umană, un adult chiar. Ca orice adult și el are un corp, o minte și un
suflet. Sufletul lui nu are un anumit stadiu de dezvoltare. În concluzie și el va avea
nevoi spirituale. Va trebui să îi fie prezentată întreaga Evanghelie, dar adaptând-o
la diferitele nivele ale dezvoltării lui. Isus a denunţat tendinţa adulţilor de a
dispreţui nevoile spirituale ale copiilor. În felul acesta copilul este în cele din
urmă îndepărtat de adulţi de la o relaţie cu Dumnezeu.
403
c. Câștigă copilul
S-ar putea face o aplicaţie directă în privinţa instructorului, pornind de la
declaraţia apostolului Pavel din 1 Corinteni 9, 20-22: „M-am făcut copil cu copiii
pentru a-i câștiga. M-am făcut întru totul asemenea lor, tocmai pentru a câștiga
pe câţiva dintre ei”. Pentru a câștiga un copil, nu este suficient să te interesezi de
sufletul lui. A-l salva înseamnă a-l câștiga. Pentru a-l câștiga, va trebui să te interesezi
de viaţa lui școlară, de familia lui, de hobby-urile lui. O prietenie sinceră, o

afecţiune profundă, trebuie să se lege între tine și el. Asta înseamnă că va trebui să
te simţi copil.
d. Adaptează-te copilului
Pentru a ne învăţa și pentru a Se face mai bine înţeles, Dumnezeu a coborât pe
pământ, s-a făcut trup și a devenit asemenea nouă. El a devenit un om simplu, a
lucrat printre oameni, știa foarte bine ce anume se întâmplă în inimile oamenilor.
A fost ispitit în toate lucrurile și înţelege perfect cum stau lucrurile în viaţă. Iată
de ce învăţătura Lui corespunde atât de bine vieţii noastre. Copilul nu a fost încă
adult, dar orice adult a fost și copil. Așa că nu copilul va trebui să urce la nivelul
adultului, ci adultul va trebui să coboare la nivelul copilului.
3. Ce trebuie predat
a. Cuvântul lui Dumnezeu
Una dintre cele mai solemne declaraţii făcute de apostolul Pavel adresată lui
Timotei este următoarea: „Te rog fierbinte înaintea lui Dumnezeu și înaintea lui
Hristos Isus, … propovăduiește Cuvântul…”( 2 Timotei 4,1-2). Să fim ferm convinși
în adâncul inimilor noastre că Biblia este o carte excepţională, mai presus de toate
Anexa celelalte cărţi. Cuvântul este o sămânţă: ea ascunde în ea sâmburele vieţii veșnice.
2 Cuvântul este lumină. El este Pâinea Vieţii. El este un remediu eficace, care vindecă
sufletul și corpul. El este mai durabil decât lumea în care trăim. Este arma în faţa
căreia diavolul pierde întotdeauna.
b. Începe cu mântuirea
Se poate observa că mulţi copii au cunoștinţe religioase. Unii din familie, alţii
de la biserică, însă, de cele mai multe ori, nu ţin cont de ele. Unul dintre motivele
acestui eșec este faptul că mântuirea nu le-a fost prezentată într-un mod clar.
Învăţarea teoretică poate ucide un copil din punct de vedere spiritual. El poate
cunoaște până în cele mai mici detalii povestirile biblice și poate fi mort din punct
de vedere spiritual. Scopul tău va fi de a-l conduce pe copil la nașterea din nou.
c. Principalele adevăruri
În primul mesaj al lui Petru către neamuri (vezi episodul din casa lui Corneliu)
se remarcă o adevărată progresie a principalelor adevăruri ce trebuie predate
404
copiilor. Acest mesaj a avut deplinul accept al lui Dumnezeu, pentru că Duhul
Sfânt s-a coborât asupra celor ce ascultau.
i. Isus este Fiul lui Dumnezeu – nașterea lui miraculoasă;
ii. Isus este Dumnezeu a tot – botezul și coborârea Duhului Sfânt;
iii. Isus manifestă compasiune – vindecările;
iv. Isus iubește toţi oamenii;

v. Isus este puternic;
vi. Diavolul și lucrările lui;
vii. Puterea lui Isus asupra celui rău și a lucrărilor lui;
viii. Răstignirea lui Isus pe cruce – de către oameni și pentru oameni;
ix. Învierea lui Isus și apariţiile lui de după acest eveniment;
x. Experienţa unei trăiri alături de Isus cel viu;
xi. Isus dă porunci de care trebuie să ascultăm;
xii. Judecata Lui;
xiii. Iertarea în numele lui Isus pentru toate păcatele;
xiv. Credinţa in Fiul lui Dumnezeu și acceptarea Lui ca singur Mântuitor.
Fiecare dintre aceste adevăruri este important. El este ilustrat în Evanghelii
prin fapte precise, care constituie tot atâtea ilustraţii pentru copii. Evanghelia nu
este ceva abstract, ci este alcătuită din minuni, miracole, care ni-L arată pe Isus în
toată măreţia Lui.
d. Dumnezeu trebuie să fie iubit pentru a fi ascultat
Isus le-a aruncat o adevărată provocare ucenicilor Săi. „Dacă mă iubiţi veţi
păzi poruncile mele”(Ioan 14,15). Supunerea vine din dragostea faţă de Dumnezeu.
Singură dragostea, semănată în inimi de Duhul Sfânt, îi va permite copilului să
Anexa
respecte poruncile lui Isus. Un bun instructor va începe prin a-L prezenta pe Isus
ca fiind bun, puternic, glorios, capabil de orice minune, ca pe un Dumnezeu care 2
iubește copiii. Și în aceste condiţii și EL va fi iubit de copiii care vor respecta
poruncile de dragul Lui. Pe măsură ce copilul va crește, el va fi învăţat toate
doctrinele biblice legate de siguranţa mântuirii, relaţia cu Dumnezeu,
comportamentul faţă de aproape, slujirea, mărturia.
4. Prezentarea mesajului
O mâncare gustoasă și bine aranjată stârnește foamea. Cea mai bună mâncare
va fi respinsă dacă e arsă sau crudă, dacă nu are gust, dacă e prost aranjată. Felul
în care este prezentată contează practic la fel de mult ca și mâncarea în sine. La fel
stau lucrurile și în privinţa mesajului ce trebuie transmis. Nu există o formulă
magică pentru a-l transmite dar există câteva lucruri de care trebuie ţinut cont:
405
a. Un bun climat
Copilul trebuie să se simtă bine atunci când vine la întâlnirile tale. Tu trebuie
să fii bucuros, pentru că oricărui copil îi place bucuria și entuziasmul. În plus,
adevăratul creștinism înseamnă bucurie, pace, blândeţe. Ar fi bine ca instructorul
să se intereseze de fiecare copil în parte și nu doar de progresele lui pe plan spiritual,
ci și de activitatea lui școlară, de familia lui. Sună-l atunci când lipsește. Ca instructor,
trebuie să fii autentic, deoarece copilul observă imediat orice schimbare.

b. Trezirea atenţiei
Este imposibil să forţezi un copil să fie atent. Instructorul va trebui să trezească
în el suficient interes, pentru a-l face atent. Pentru acest lucru va fi nevoie ca
instructorul să își pună la lucru imaginaţia. Atenţia crește o dată cu vârsta. Și
chiar dacă uneori copilul lasă impresia că nu este atent e bine de știut că totuși
înregistrează ceea ce i se spune.
c. Adaptare
Vocabularul instructorului va trebui adaptat la cel al copilului. Multe cuvinte
din Scriptură vor trebui explicate sau înlocuite cu sinonime. Cele trei perioade ale
vieţii omului au fost definite prin trei moduri de gândire. Cel vârstnic se gândește
la trecutul lui, tânărul se gândește la viitor, iar copilul nu se gândește decât la
prezent. El trăiește în prezent și acţionează ca atare. El raţionează într-un mod
simplu, dar nu simplist. Instructorul va trebui să renunţe la tot ceea ce este
complicat, va trebui să simplifice fără a deforma nimic însă, pentru a face totul
clar și la îndemâna copilului.
d. Metode audio-vizuale și active
Anexa Isus Hristos, Învăţătorul, a încercat să își transmită mesajul pe toate căile de
2 acces posibile: adică prin auz, văz, și prin atingere chiar.
1 Ioan 1,1:
„Ceea ce am auzit”
Auzul este canalul cel mai des folosit pentru că mesajul intră prin urechi.
Mesajul lui Isus era bogat în imagini. El vorbea prin parabole, vorbea despre păstor,
despre semănător, despre un tată care avea doi fii. El încerca să rămână în minţile
oamenilor prin acţiuni ferme și precise: servitorul nemilos, femeia insistentă,
călătorul care își trezește prietenul în toiul nopţii,cămila care vrea să treacă prin
gaura unui ac. Mesajul Evangheliei nu este unul obișnuit. Voi trebuie să îi uimiţi
pe copii prin ceea ce spuneţi.
„ceea ce am văzut cu ochii noștri, ceea ce am privit…”
Isus i-a făcut pe cei ce Îl ascultau să privească păsările cerului, crinii de pe
câmp, câmpurile la vremea secerișului. Ucenicii L-au văzut în toată gloria Lui
406
atunci când un paralitic începea să meargă, când un lepros era vindecat sau când
furtuna era potolită. Instructorul va trebuie să îi lase pe copii să privească mesajul,
folosindu-se uneori de tot felul de imagini sau materiale care să-l ajute la aceasta.
„Ceea ce mâinile noastre au atins”
Isus le-a cerut ucenicilor să meargă în orașe, să atingă bolnavii, să îi ungă, și ei
s-au întors plini de bucurie pentru că bolnavii au fost vindecaţi. Isus i-a luat pe

copilași în braţe, astfel că aceștia au putut să-L atingă. O activitate practică îi va
ajuta pe copii să își fixeze mult mai ușor în minte mesajul transmis. Studiile au
arătat că după 3 ore reţinem 70% din ceea ce am auzit, 72% din ceea ce am văzut,
85% din ceea ce am auzit și am văzut, 95% din ceea ce am auzit, văzut și făcut. Iar
după 3 zile procentele ar fi următoarele. Mai reţinem 10% din ceea ce am auzit,
20% din ceea ce am văzut, 65% din ceea ce am auzit și am văzut, 90% din ceea ce
am auzit, văzut și făcut.
e. Asigură-te că ai fost bine înţeles.
Instructorul va trebui să se asigure de buna receptare a celor spuse. Ar fi bine
ca unul din copii să facă rezumatul celor prezentate. Acest lucru ne va ajuta să
înţelegem mai bine dacă cele spuse au fost corect adaptate pe înţelesul copiilor.
f. Treceţi la acţiune
Scopul întâlnirii nu este doar acela de a-i învăţa pe copii un lucru, ci de a-i
determina să acţioneze, să facă ceva împreună cu tine. Astfel, dacă vorbești cu el
despre rugăciune, nu îi spune să nu uite să se roage diseară cu mama lui ci roagă-te
chiar atunci cu el. Nu uita că el trăiește în prezent.
g. Repetiţia
Repetiţia nu este un mijloc demodat de a întipări în minte cele învăţate, ci este Anexa
unul eficace pentru că este biblic. Memorarea și repetarea vor fixa mai bine în
mintea lui cele spuse de tine.
2
Dacă te-ai hotărât să realizezi o evanghelizare pentru copii, fii atent și la
următoarele detalii:
• programul trebuie să fie foarte diversificat;
• acordă 10-15 minute prezentării mesajului;
• multă muzică, 3-4 imnuri pe seară;
• jocuri de mișcare și de voie bună;
• mici atenţii: aplauze, bravo, semne de carte;
• organizează la sfârșitul evanghelizării o ieșire în natură;
• ai grijă să fii pregătit, la sfârșitul evanghelizării, cu un program de follow-up.
407
2.7.2. De ce să evanghelizezi copiii?
Există o serie de motive pentru care Evanghelia trebuie predicată nu doar în
rândul oamenilor mari, ci și în rândul copiilor.
• Copiii trebuie să știe Cine este Dumnezeu în toată puterea, frumuseţea,
înţelepciunea și dragostea Lui;
• Copiii trebuie să știe că puterea lui Dumnezeu nu cunoaște limite. Și în
aceste condiţii li se va vorbi despre credinţă. Dumnezeu poate face totul și

probabil că cel mai minunat lucru pe care îl poate face pentru noi este să ne
scape de păcat și să ne fie Mântuitor;
• Copiii trebuie să știe că Dumnezeu poate face minuni și cea mai mare dintre
ele este lucrarea Lui salvatoare, realizată la cruce.
Dumnezeu vrea ca noi să îi evanghelizăm pe copii. E un ordin chiar: „El a
poruncit părinţilor noștri să-și înveţe copiii.”(Ps. 78,5). Dumnezeu vrea ca noi să îi
evanghelizăm pe copiii, parte a creţiei lui Dumnezeu. Și omiterea acestui segment
nu-i va afecta doar pe ei personal, ci și întreg viitorul generaţiei următoare. Pentru
a te convinge de acest lucru, e suficient să privești la starea de deteriorare fizică,
psihică, morală și spirituală a copiilor și a tinerilor din ziua de astăzi, pentru a
vedea că s-a îngrijit diavolul de ceea ce nu am făcut noi:
• Creșterea numărului de sinucideri în rândul copiilor;
• Creșterea numărului de copii marcaţi de divorţul părinţilor;
• Creșterea ratei de abandon școlar;
• Creșterea numărului de bolnavi în rândul copiilor;
• Creșterea numărului de abuzuri în rândul copiilor;
• Creșterea numărului de consumatori de droguri în rândul copiilor.
De ce să evanghelizezi un copil ? Pentru că Isus ne-a spus că, până nu vom fi
Anexa asemenea unor copilași, cu niciun chip nu vom intra în Împărăţia Cerurilor. În condiţiile
acestea, trebuie să le prezentăm Evanghelia câtă vreme sunt copii și nu să așteptăm
2 până când devin adulţi și au mari dificultăţi în a redeveni asemenea unor copii.
2.7.3. Evanghelia în lumea tinerilor

Cel mai potrivit verset biblic pentru lucrarea cu tinerii se găsește
în Marcu 2,22: „Și nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi;
altfel, vinul cel nou sparge burdufurile și vinul se varsă, iar
burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou este pus în burdufuri noi”.
Ceea ce Domnul Isus spune aici este la fel de important ca ceea ce El nu spune.
El nu spune că vinul nou este rău și nici că burdufurile vechi nu sunt bune. Vinul
nou este bun la locul lui. Burdufurile vechi sunt bune – la locurile lor.
Cunoscutul pastor de tineret Jim Burns descrie, în cartea sa „Ca lutul în mâinile
olarului”, mărturisirea pe care i-a făcut-o unei misionare în ţări străine, cum că se
408
simte vinovat pentru că nu a trăit niciodată o experienţă similară. Replica ei a fost
una remarcabilă: „Dar tu ești misionar într-o altă ţară. Uită-te la acești elevi de
liceu. Ei trăiesc într-o lume diferită de a noastră.”
Într-adevăr, lucrarea cu tinerii este asemenea muncii unui misionar într-o ţară
străină. Viaţa se schimbă atât de rapid, încât, ca să le poţi vesti Evanghelia, trebuie
să le înţelegi modul lor de viaţă aflat în schimbări succesive și să le-o prezinţi într-un

limbaj și într-o manieră ușor accesibile minţii lor.
Președintele Diviziunii Nord-Americane, A. C. McClure, a făcut o remarcă
sclipitoare: „Există milioane de oameni în America de Nord care, pur și simplu,
nu sunt atrași de Biserica Adventistă tipică. Dacă lucrul acesta este adevărat, atunci
îmi pun întrebarea: „Avem noi obligaţia de a le oferi adventismul fără compromis
într-o formă pe care ei să o găsească mai atractivă? Dacă răspunsul tău este NU,
atunci trebuie să spun că unul dintre noi nu a înţeles Marea Însărcinare” (Matei
28,18-20). Dacă răspunsul tău este DA, atunci mandatul nostru este foarte clar.”
Ce putem învăţa de la Coca-Cola?

În cartea sa „Plant the Future”, Ron Gladen are un capitol intitulat „Ce pot
învăţa adventiștii de la Coca-Cola (dacă nu vom învăţa vom eșua)?”. Autorul prezintă
o remarcă interesantă și oarecum hilară: „oriunde mergi în lume, întâlnești două
lucruri: Coca-Cola și Biserica Adventistă”. Probabil că putem învăţa câte ceva chiar
și noi din strategiile de marketing ale acestei firme. Cu ceva timp în urmă, compania
Coca-Cola a îmbuteliat, experimental, produsul Coke în sticle de forma actuală.
Aproape peste noapte vânzările au crescut între 45 și 50 de procente, chiar și în
locurile unde clienţii (majoritatea tineri) nu văzuseră niciodată un ambalaj original.
Să învăţăm ceva și din greșelile acestei firme. În 1985, când au înlocuit formula
populară cu care obișnuiseră piaţa timp de 99 de ani cu reţeta nouă, New Coke,
rezultatul a fost dezastruos. Vânzările, pur și simplu, au sucombat. New Coke a Anexa
stat pe tejghele 77 de zile, lucrul acesta costând compania o pierdere de capital în
valoare de 35 milioane de dolari.
2
Care este lecţia pentru Biserică? Nu schimba produsul, dar diversifică modurile
de prezentare a acestuia.
Ţinând cont de principiul evidenţiat mai sus, ca lideri de tineret, trebuie să fim
preocupaţi în permanenţă de dezvoltarea abilităţii de a prezenta Evanghelia tinerilor,
cunoscut fiind faptul că cei mai mulţi oameni au devenit creștini la această vârstă.
2.7.4. Evanghelizare în lumea tinerilor

— o lume saturată de comunicaţii
Cum este posibil ca, într-un oraș ca Rio de Janeiro (cu o viaţă de noapte activă),
25 000 de oameni să urmeze în fiecare seară întâlniri evanghelistice? Ce a condus
atât de mulţi indivizi să se decidă pentru Isus?
409
Fără îndoială că Duhul Sfânt este cel ce atrage indivizii la
Hristos. Duhul conduce „în tot adevărul”, oferind o adâncă
înţelegere a Scripturii, biruinţă asupra păcatului, dorinţa de
ascultare și putere. Pentru acest motiv, noi trebuie să-L așezăm
pe Duhul Sfânt pe primul plan în activităţile evanghelistice
pentru tineret. Apoi vom vedea rezultate extraordinare.
Rolul persuasiunii (convingerii)

Faptul că Duhul Sfânt este indispensabil nu justifică ignorarea principiilor-
cheie ale persuasiunii. Nicio decizie nu este luată prin șansă sau accident. Totul
este guvernat de principiile stabilite de Dumnezeu. Mintea omenească se călăuzește
și ea după astfel de principii.
Evanghelistul care nu cunoaște cum și de ce se iau deciziile se află în dezavantaj.
• „Pentru a conduce suflete la Isus este nevoie de o cunoaștere a naturii umane
și un studiu al minţii omenești.” (Ellen White, Testimonies to the Church, 1, 453)
• „Cel ce dorește să obţină decizii din partea oamenilor trebuie să cunoască,
mai întâi, mai apoi și în final, adâncile cotloane ale minţii umane.” (Robert
Oliver, Psychology of the Persuasive Speech)
Prin urmare, trebuie să înţelegem că orice decizie este rezultatul unei dorinţe și a
unei convingeri, procese care au loc în interiorul minţii.
Asaltul informaţional asupra minţii tinerilor

Trăim într-o societate saturată de tot felul de comunicaţii media. Cine vrea să
evanghelizeze tinerii nu poate să ignore următoarele realităţi:
• Doar în Statele Unite se publică în fiecare an 30 000 de cărţi noi. Poate că
Anexa aceasta nu sună prea impresionant, până când cineva, dorind să le citească pe
toate într-un ritm al lecturii de 24 ore pe zi, își dă seama că are nevoie de 17 ani
2 pentru a reuși.
• În fiecare an, ziarele nord-americane folosesc 10 000 tone de hârtie pentru
tipărit.
• Ediţia de duminică a unui ziar ca The New York Times cântărește 4,5 kg. Și
conţine aproximativ 500 000 cuvinte. Pentru a-l citi pe tot cu o viteză medie
de 300 cuvinte/minut, ai avea nevoie de 28 de ore. Cu alte cuvinte, duminica
nu este suficient de lungă pentru majoritatea cititorilor care ar dori să citească
în întregime acest ziar.
• Combinaţi și mixaţi cele de mai sus cu informaţiile radio, TV, casetele
video și audio, teatrele, revistele, cărţile și, mai recent, internetul și, cu
siguranţă, veţi întreba: Ce va fi selectat din acest torent masiv de comunicaţii?
Pentru a se autoapăra împotriva asaltului comunicaţiilor zilnice, mintea
contemporană a învăţat să filtreze și să respingă mult din ceea ce o bombardează.
410
În general, mintea umană acceptă doar ceea ce coincide întrucâtva cu propriile
cunoștinţe sau cu experienţa anterioară. De aceea, se plătesc milioane de dolari în
efortul de schimbare a minţilor prin reclame. O dată ce mintea a fost setată, este
aproape imposibil să o mai schimbi. În lumea contemporană a tinerilor cu minţi
setate secularizat, comunicarea unui mesaj ce apelează la schimbarea mentalităţii
este o aventură aproape sortită eșecului.

Poziţionarea
Ce trebuie făcut pentru a comunica cu succes mesajul Evangheliei, într-o lume
plină cu atât de multe alte voci?
Poziţionarea este sistemul organizat care descoperă o fereastră în minte.
Poziţionarea nu înseamnă ce trebuie făcut cu produsul, ci ce trebuie făcut cu mintea
individului, pentru ca acesta să accepte produsul sau serviciul oferit.
În lumea comunicaţiilor, poziţionarea a schimbat calea prezentării unui mesaj.
Formule de genul „The First”, „The Best”, „Number One” nu mai răstoarnă
clasamentele. De ce? Pentru că ceea ce are o importanţă finală astăzi nu este
neapărat să fii numărul unu. Important este să ocupi un loc în minţile oamenilor.
În Brazilia, de exemplu, băutura răcoritoare cu cea mai bună poziţie
pe piaţă este Coca-Cola. Dar, Guarana, băutura răcoritoare naţională,
își dorea la rândul ei să aibă partea ei de piaţă. Într-o astfel de situaţie,
ce trebuia să prezinte această companie publicului? O reclamă de genul: „Guarana
este mai bună decât Coca-Cola”? Nicidecum! Iată că responsabilii de marketing
de la Guarana au cunoscut și ei principiul care spune: „Când mintea este setată, este
aproape imposibil să o mai schimbi”. De asemenea, „Mintea va accepta doar ceea ce
coincide întrucâtva cu experienţa anterioară”.
Coca-Cola ocupa deja primul loc în minţile oamenilor; cum să le comunici că Anexa
Guarana este mai bună, fără a susţine că ceva este rău în consumul de Coca-Cola?
Guarana a descoperit că tinerii din Brazilia preferă pizza. În consecinţă, în 2
reclama lor au spus: „Coca-Cola este cea mai bună, dar pizza merge bine doar cu
Guarana”. Astfel, Guarana a acceptat deschis faptul că partea adversă ocupă primul
loc în experienţa oamenilor, dar a căutat „o poziţie” nouă și diferită, implicând o
asociere strânsă cu un element central și pe deplin acceptat în viaţa culturii
respective – pizza. Folosind această strategie, ei au încercat, desigur, să îndepărteze
Coca-Cola din preferinţele individuale.
Plasarea mesajului în minte

Mesajul advent nu este însă o băutură răcoritoare. Cum îl vom plasa
în minţile tinerilor? Cea mai ușoară cale este să ajungi acolo primul. Nu
este dificil să dovedești importanţa acestui principiu. Cea mai dificilă
parte, în traseul atingerii minţii cuiva, este să ajungi acolo al doilea. Există însă
411
strategii și pentru cei ce ajung numărul doi. Mesajul prezentat în stilul vechi,
tradiţional, al aspirării sau dovedirii că un lucru este mai bun decât altul, nu are
aceeași șansă de succes în societatea noastră, ca în vremurile când puţine mesaje
trebuiau prezentate. Inventarea sau descoperirea a ceva bun sau foarte bun nu
mai este suficientă; este necesar să ajungi primul în mintea tinerilor. Corectitudinea
mesajului nu este suficientă; este nevoie ca mesajul să fie poziţionat corect.
Identificarea nevoilor tinerilor și direcţionarea mesajului către acestea

Este nevoie de o cercetare adâncă pentru a observa care sunt lucrurile
puternic consolidate în mintea tinerilor. O cale de a le găsi este să reușim
să descoperim ceea ce vor tinerii, ceea ce ei au nevoie, visele lor cu
privire la acestea, dorinţele lor și ceea ce ei caută cu disperare. De
asemenea, nu este atât de important cât de mult spunem, ci cum spunem, pentru
ca mesajul să întâmpine nevoile interioare ale tânărului.
Nevoile de bază ale ascultătorilor tineri nu vor fi niciodată satisfăcute pe deplin
de progresele sociale sau economice. Domnul Isus a spus: „Viaţa cuiva nu stă în
belșugul avuţiei lui” (Luca 12,15). Sexualitatea și toate celelalte forme de indulgenţe
senzuale nu pot satisface dorinţele cele mai adânci. Omenirea strigă continuu
după ceva pe care nu-l poate identifica.
Oamenii sunt goi fără Dumnezeu. Noi trebuie să fructificăm avantajul acestui
loc gol, arătându-le tinerilor cum poate fi umplut.
Singurătatea este o experienţă prin care trec majoritatea oamenilor la un
moment dat și trebuie luată în consideraţie.
Simţămintele de vinovăţie sunt alte capete de pod, de la care putem construi
Anexa un mesaj evanghelistic.
2 Teama de moarte și de viitor preocupă de multe ori și minţile tinere.
Sugestiile oferite reprezintă o orientare minimă în hăţișul nevoilor
Anexa tinerilor. Identificarea celorlalte nevoi, precum și formularea mesajului
2 evanghelistic, astfel încât acesta să vină în întâmpinarea lor rămân
lucrarea de viitor a liderului de tineret.
Exemplu concret
Dacă dorim să răspândim mesajul advent, ar trebui să ne preocupe întrebarea:
„Cum să fie prezentată doctrina, astfel încât ea să se adreseze cu adevărat
problemelor existenţiale obișnuite și nevoilor tinerilor și să poată ocupa un loc în
mintea celor ce o ascultă?” Poate tinerii nu vor să știe că Sabatul este Ziua
Domnului. Dar dacă prezentăm Sabatul ca pe o zi a părtășiei și comuniunii cu Isus
și biserica, oamenii pot găsi un răspuns la singurătatea lor.
412
Răspunsurile noastre, desprinse din Cuvântul lui Dumnezeu, pot suna simplist
în faţa unor probleme atât de complexe. Dar experienţa a demonstrat că practica
poziţionării implică cercetarea după lucrul evident și simplu. Și acestea sunt
concepte ușor de comunicat, pentru că dau sens individului ce primește mesajul.
Din nefericire, conceptele cele mai clare sunt cel mai dificil de recunoscut și transmis.
Mintea umană admiră complicatul; respinge evidentul pentru că este prea simplu.

Dar noi trebuie să răspândim conceptele simple ale Evangheliei veșnice. „Dumnezeu
a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari.” (1 Cor. 1,27 u.p.)
Noi avem un mesaj pe care tinerii au nevoie să-l cunoască. Întrebarea crucială
este: Putem noi poziţiona acest mesaj astfel încât milioane de tineri să-l poată
auzi și, auzindu-l, să-l păstreze în inimă?
2.7.5. Cum să-i păstrezi pe tineri în biserică

Bisericile care reușesc să-i păstreze pe tineri sunt caracterizate de
preocupare în creșterea înţelegerii nevoilor acestora și a răspunsului
faţă de ele. Astfel de biserici caută căi pentru:
• Dezvoltarea comunităţii. Bisericile au oportunitatea trăirii credinţei în afară
prin grupe mici, unde se pot forma legături adânci de prietenie cu Dumnezeu
și unii cu alţii.
• Oferirea unui simţământ al valorii personale. Tinerii își doresc să conducă
propriile grupuri, întâlniri și proiecte. Să le oferi un simţământ al valorii
personale înseamnă să le deschizi calea și să-i învestești pe tineri cu
responsabilităţi, bazate pe capacităţile și talentele lor.
• Fii practic.Tinerii preferă acţiunea, în locul vorbirii. Ei răspund favorabil
proiectelor cu relevanţă locală, unde pot fi observate rezultate vizibile. Cu Anexa
alte cuvinte, credinţa transpusă în fapte.
• Fii prietenos. Dincolo de relaţiile amicale dintre ei, tinerii caută relaţii
2
reciproce și cu cei mai în vârstă. Oportunitatea dezvoltării prieteniei dintre Anexa
generaţii poate ajuta la păstrarea tinerilor în biserică.
• Ajută-i să-și găsească locul potrivit. Bisericile care sunt serios preocupate
de păstrarea tinerilor, mai mult decât de tamponarea lor, vor descoperi
darurile, temperamentele și pasiunile spirituale ale acestora și vor căuta să
le implementeze în zone provocatoare, astfel încât aceștia să se simtă mai
eficienţi: proiecţii video, grafică, muzică și artă contemporană etc.
• Învăţarea și creșterea continuă. Formează un grup sau un consiliu de tineri
care să se ocupe în biserică cu ucenicia tinerilor.
• Creează experienţe de închinare noi, în care tinerii să-L întâlnească pe
Dumnezeu. Serviciile să fie interactive, să conţină povestiri și drame și să
ofere tinerilor ocazii de cercetare și de formulare a propriilor concluzii.
413
• Prezintă un mesaj de evanghelie (veste bună) și speranţă. În realizarea unui astfel
de mesaj, încearcă să pleci de la nevoi ale lor: iubire, acceptare, speranţă,
vinovăţie, iertare, carieră, viitor, pentru a te îndrepta apoi spre temele spirituale
de înţeles major: iertare, a doua venire, nemurirea sufletului etc. Uneori îţi va
fi mai ușor, dacă vei prezenta un scurt film la început, pe care-l vei folosi ca
punct de plecare pentru discuţie. Și nu uita că nu a fost niciodată o generaţie
mai gata să audă și să răspundă invitaţiei de a-I aparţine lui Isus, de a experimenta
o prietenie autentică cu Dumnezeu și de a trăi în părtășie reală într-o comunitatea
de credinţă, decât tinerii din ziua de astăzi.
Anexa
2
414
Anexa 2
2.8. Pedagogie
Ora de română trebuie să înceapă. Aceeași oră plictisitoare. Tovarășul S.
(profesorul nostru de română) își va face apariţia exact la zece minute după ce s-a
sunat. Nimeni nu-i va acorda atenţie când va intra în clasă, el se va așeza cuminte
pe scăunelul de la catedră și ... gata ... am început ora de română. La fiecare oră
discută cu cei din banca din faţă despre ultima lecţie, apoi, ca și când ar apăsa pe
un buton nevăzut, își derulează impasibil „banda”. Cine vrea scrie, cine nu, doarme,
visează, desenează sau chiulește (ăstora din urmă nici măcar nu le remarcă absenţa).
Apoi, clopoţelul sună iar, salvându-ne de tirul ucigător al comentariilor pe care
noi, ca niște elevi sârguincioși, va trebui să le reproducem întocmai, dacă vrem să
Pedagogie
luăm o notă mai mare decât scaunul pe care ne trăim condamnarea la ... ora de
română.
Pentru aceia dintre voi care au terminat un liceu stând la cămin, pedagogia
amintește de pedagogul care intervenea brutal, dimineaţa sau seara, în relaţiile
dintre voi, silindu-vă să mergeţi la culcare sau obligându-vă să vă treziţi. Dacă nu
aţi avut „șansa” să locuiţi la cămin, termenul poate defini vreun profesor plictisitor
(ce note o fi avut omul la pedagogie?), ale cărui „speach-uri” erau interminabile și Anexa
ucigător de aride. Și totuși ce ascunde în spatele lui acest cuvânt?
Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, pedagogia este „știinţa
2
care se ocupă cu metodele de educaţie și de instruire a oamenilor”. Urmând această
definiţie, rândurile următoare ar trebui să se ocupe de metode ale educaţiei, oferind
cititorului cât mai multe posibile.
Termenul provine din limba greacă, unde paidagogus (de cele mai multe ori un
sclav, în care stăpânii aveau cea mai mare încredere) avea grijă de viaţa și morala
băieţilor care aparţineau clasei superioare. Acestora nu le era permis să iasă din
casă, până la vârsta majoratului, fără a fi însoţiţi de un astfel de sclav. Din această
perspectivă, sensul cuvântului ar fi creșterea copilului sub aspect practic, concret.
Combinând cele două aspecte, vă propun următoarea definiţie: pedagogia este
știinţa care îi ajută pe oameni să se schimbe. Mai înainte de a cere altora să își
schimbe comportamentul, instructorul este cel care trebuie să schimbe ceva în stilul,
415
cerinţele sau metodele care îl caracterizează. Prima parte a definiţiei pretinde ca
fiecare instructor să studieze cu atenţie „clasa”, deoarece fiecare elev are
particularităţile, punctele tari și punctele slabe specifice. Apoi, fiind „înarmat” cu
aceste preţioase informaţii, schimbarea trebuie să apară mai întâi la el.
Scopuri posibile ale educaţiei

1. Dresajul – instructorul urmărește schimbarea elevilor prin mecanisme cauză-
efect (de exemplu, ai făcut lucrul acesta, vei primi această recompensă). Deși pare
stimulativ, sistemul conţine câteva pericole majore:
a. copilul nu este consultat în legătură cu materia care trebuie să fie însușită;
b. motivaţia este externă (venită de la profesor, instructor), și nu internă
(pornită de la elev);
c. pe termen lung, accentul cade pe recompensă, și nu pe materia care trebuie
cunoscută.
2. Domesticirea – constituirea de obișnuinţe, mecanisme, pentru beneficiul celui
care domesticește (de exemplu, dacă dezvoltăm aceste proiecte, unele dintre ele
chiar altruiste, atunci, eu instructorul, voi câștiga enorm în ochii celor din
comunitate, conferinţă etc.). Este evident că acest model nu este unul de dorit.
Pedagogie
Nici unul dintre noi nu s-ar simţi bine să se știe folosit în acest fel.
3. Îndoctrinarea – constituirea de obișnuinţe prin prezentarea parţială a unor
aspecte (de exemplu, mergem în tabără pentru că acolo este frumos, vor fi mulţi
copii, atmosferă plăcută, dar nu spunem nimic despre dormitul în cort, spălatul la
râu, disciplina din tabără etc.). Dezavantajul acestui scop este acela că, mai devreme
sau mai târziu, copiii vor descoperi și celelalte feţe ale problemei, iar instructorul
Anexa își va pierde credibilitatea.
4. Predarea – procesul de prezentare organizată a unor cunoștinţe, de către
2 cadre pregătite în acest sens. Acest scop pune accentul pe formă, sau pe felul în
care trebuie transmise cunoștinţele (metodele folosite). Deși este adevărat că felul
în care organizăm transmiterea cunoștinţelor nu este de mică importanţă, un
adevărat profesor este interesat de mult mai mult.
5. Formarea – transformarea personalităţii elevului, iniţierea unor noi trăsături
caracteriale. În acest scop sunt urmărite metodele, conţinutul, precum și dezvoltarea
caracterului copilului.
Modele pedagogice
1. Logocentric – profesorul este cel care prezintă informaţii. Totul este centrat
pe profesor. El este cel care cunoaște totul, cel care are de transmis informaţiile,
cel care decide ce trebuie învăţat, cât, cum etc. Orele de tipul acesta se desfășoară
416
cu profesorul în faţa clasei, elevii cu spinările aplecate deasupra caietelor și cu
degetele umflate de scris.
2. Sociocentric – elevul cooperează cu grupul, deși învaţă singur. Elevii sunt
puși în grupe, iar aici interacţionează unii cu alţii, se ajută unii pe alţii. Avantajul
acestui model constă în faptul că elevii nu doar își însușesc materia, dar învaţă să
dezvolte relaţii, să se accepte unul pe altul, și să treacă dincolo de egoismul
caracteristic firii umane.
3. Empiriocentric – este folosită învăţarea prin descoperire. Subiecţii se
autoevaluează și își stabilesc noi probleme de învăţare. Modelul oferă atât
posibilitatea însușirii materiei, cât și dezvoltarea caracterului elevilor. În cadrul
acestui model, profesorul nu este decât un ghid, un mentor al elevilor, iar aceștia,
folosindu-și resursele anterioare ghidate corespunzător, descoperă împreună ceea
ce profesorul ar putea să le dicteze.
Observaţi următorul tabel, rezultat al unui studiu întreprins de câţiva cercetători:
Cunoștinţe Îndemânări Transfer

Cunoașterea teoriei 80% test scris 5 – 15% pot aplica 5 – 15% pot
transfera
Pedagogie
Model și demonstrare 80% test scris 5 – 15% 5 – 15%
Practică și feedback + 80% +80 % 5 – 15%
Antrenament
și studiu de grup + 80%
Anexa
Niciodată nu mi-a plăcut matematica. Este o știinţă prea exactă pentru o
persoană ca mine. Dar, dacă stau să mă gândesc bine, nu sunt foarte sincer pentru 2
că, prin clasa a XI-a, m-a prins dragul de mateoftică. Și dacă mai înainte era o
pedeapsă pentru mine să stau la orele de genul acesta, acum petreceam ore chiar
și acasă, studiind funcţii, logaritmi și toate cele. Cauza? Profesoara de matematică.
Doamna nu doar că își schimba metodele în funcţie de clasă, ci mergea și mai
departe, adaptându-le potrivit fiecărui elev. Apoi, la clasa ei nu se făcea doar
matematică, ci încerca, atât cât îi stătea în putere, să ne explice complicata
matematică a vieţii. Păcat că a stat doar un an cu noi.
417
Anexa 3
Regulamentul
de ordine interioară
Anexa
3
Anexa 3
Regulamentul
de ordine interioară
Regulamentul de ordine interioară

Ediţia I — martie 2004
Secţiunea 1
Asociaţia „Exploratori pentru viitor”
Capitolul 1. Structura organizaţiei / Definirea termenilor

Art. 1 Asociaţia „Exploratori pentru viitor” este instituită de Biserica
Adventistă de Ziua a Șaptea și urmărește dezvoltarea și educarea copiilor din clasele
V-VIII prin programe educaţionale, spirituale, recreative și altele care sunt în
acord cu principiile Bisericii, prin intermediul unor cadre specializate în domeniu
la cursuri de formare.
Art. 2 Grupa este subdiviziunea clubului; este compusă în mod ideal din 4-8
copii (pot exista excepţii) și se află sub îndrumarea unui mentor.
Art. 3 Clubul reprezintă structura de bază a organizaţiei de exploratori și este
compus din toţi exploratorii dintr-o comunitate (biserică locală).
Art. 4 Zona este o subdiviziune a Conferinţei, stabilită pe considerente Anexa
geografice, și reunește toate cluburile de pe o arie stabilită de directorul de tineret
și asistentul acestuia.
3
Art. 5 Conferinţa este subdiviziunea teritorială a Uniunii Române și coordonează
zonele și cluburile de pe teritoriul său.
Art. 6 Uniunea de Conferinţe este compusă din toate Conferinţele din România
și coordonează programul de exploratori la nivel naţional.
Capitolul 2. Organele de conducere și rolul acestora

Art. 1 Comitetul clubului este compus din conducătorul de club, toţi instructorii
acreditaţi și toţi cei înscriși la Școala de Ghizi și este condus de conducătorul
421
clubului. Se întâlnește lunar cu scopul de a organiza întâlnirile clubului, precum și
toate celelalte evenimente din viaţa clubului.
Art. 2 Consiliul clubului este compus din conducătorul de club, toţi instructorii
acreditaţi, conducătorul de tineret, conducătorul clubului de licurici și pastorul
comunităţii. Este condus de conducătorul de club. Se întâlnește periodic și are
următoarele atribuţii:
- stabilește calendarul și activităţile anuale ale clubului;
- planifică întâlnirile, proiectele și activităţile clubului;
- monitorizează activitatea clubului;
- administrează disciplina care ţine de competenţa lui;
- asigură legătura cu comitetul comunităţii, precum și cu zona din care face

parte;
- numește instructorii în funcţiile disponibile în club.
Art. 3 Consiliul de exploratori al zonei este compus din coordonatorul de zonă,
ajutorul coordonatorului de zonă, capelanul zonei și toţi conducătorii de club din
zona respectivă. Este condus de coordonatorul de zonă. Se întâlnește cel puţin o
dată pe trimestru și are următoarele atribuţii:
- planifică activităţile zonei;
- organizează acţiunile zonei;
- asigură legătura dintre Conferinţă și teritoriu;
- administrează disciplina ce ţine de competenţa lui;
- lansează proiecte;
- colaborează cu Conferinţa;
- monitorizează dezvoltarea teritorială a programului de exploratori.
Art. 4 Consiliul de exploratori al Conferinţei este compus din toţi coordonatorii
de zonă din Conferinţă, directorul de tineret, asistentul acestuia și alţi invitaţi care
Anexa au calitatea de membri permanenţi. Invitaţii sunt numiţi de directorul de tineret și
asistentul acestuia, din rândul membrilor organizaţiei. Consiliul este condus de
3 asistentul directorului de tineret pentru exploratori. Se întâlnește ori de câte ori este
nevoie și are următoarele atribuţii:
- planifică activităţile și evenimentele la nivel de Conferinţă;
- organizează instruiri;
- organizează convenţii;
- propune ocazii pentru dezvoltarea instructorilor;
- produce resurse;
- lansează proiecte la nivelul Conferinţei;
- gestionează taberele Conferinţei;
422
- colaborează cu Uniunea;
- administrează disciplina ce ţine de competenţa lui;
- menţine legătura dintre Uniune și teritoriu.
Art. 5 Comitetul naţional al exploratorilor este compus din toţi asistenţii
directorilor de tineret de la Conferinţe și Uniune și este condus de asistentul
directorului de tineret de la Uniune. Se întâlnește ori de câte ori este nevoie și are
rolul de a veghea la uniformizarea programei la nivel naţional, de a analiza starea
organizaţiei, de a propune noi soluţii acolo unde este cazul, de a propune proiecte
naţionale și alte activităţi.

Art. 6 Consiliul naţional al exploratorilor este compus din directorii de tineret
de la Uniune și Conferinţe și din asistenţii acestora și este condus de directorul de
tineret de la Uniune. Se întâlnește cel puţin o dată pe an și are rol decizional la
propunerile făcute de comitetul naţional al exploratorilor privind toate aspectele ce
ţin de statut, programă, regulament de ordine interioară și alte aspecte importante
ale asociaţiei.
Capitolul 3. Funcţii și responsabilităţi

Art. 1 În asociaţia „Exploratori pentru viitor”, cei care îndeplinesc funcţii se
împart în două mari categorii:
- instructori;
- personal auxiliar.
Art. 2 Condiţiile pe care un membru al organizaţiei trebuie să le îndeplinească
pentru a deveni instructor sunt următoarele:
- să aibă vârsta minimă de 18 ani;
- sa aibă cel puţin gradul de Ghid;
- sa fie membru botezat al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea;
- să aibă acreditarea Conferinţei (care se obţine pe baza recomandării Anexa
comunităţii).
Notă: Acreditarea este valabilă pentru maximum un an de activitate explo (de 3
la 1 octombrie până la 30 septembrie).
Art. 3 Funcţiile rezervate instructorilor în cadrul organizaţiei sunt următoarele:
a. Mentor – este numit de comitetul clubului la începutul fiecărui an de
activitate (în octombrie). Mentorul are următoarele responsabilităţi:
- coordonează viaţa de grupă, inclusiv însușirea rolurilor de către copii;
- asigură unitatea grupei;
- conduce grupa în proiecte de misiune;
- participă împreună cu grupa la toate acţiunile clubului;
423
- cunoaște fiecare copil (calităţi, defecte, probleme de sănătate etc.);
- vizitează familiile copiilor din grupă;
- contribuie la adunarea de resurse;
- își continuă pregătirea pentru a le putea oferi copiilor cel mai bun exemplu;
- este la dispoziţia conducătorului de club și a coordonatorului de zonă pentru
îndeplinirea unor atribuţii (instructor de specializări);
- participă la întâlnirile comitetului și consiliului clubului.
b. Instructor de calificări – este numit de comitetul clubului dintre cei care au
calificarea respectivă și are următoarele atribuţii:
- predă, verifică și semnează cerinţele calificării pe care o coordonează;
- este la dispoziţia conducătorului de club și a coordonatorului de zonă, pentru

îndeplinirea altor atribuţii;
- participă la întâlnirile comitetului și consiliului clubului;
- își continuă pregătirea, pentru a putea oferi copiilor cel mai bun exemplu.
c. Conducător de club – este ales de Adunarea Generală Electivă a bisericii lo-
cale sau este numit de către comitetul bisericii. Are următoarele responsabilităţi:
- alcătuiește planuri trimestriale care să asigure o activitate echilibrată în
cadrul clubului (calificări, specializări, proiecte, excursii);
- conduce întâlnirile clubului;
- alcătuiește programe pentru predarea cunoștinţelor cerute de programa
copiilor;
- conduce proiecte de misiune sau ecologice;
- face legătura între exploratori și comitetul bisericii;
- ţine legătura cu zona și Conferinţa de care aparţine;
- administrează resursele materiale ale clubului;
- participă împreună cu clubul la acţiunile zonei;
- participă la predarea cunoștinţelor cerute de programa copiilor;
Anexa - lucrează ca instructor cu copiii, atunci când este nevoie, predând subiecte
din programă sau specializări;
3 - ţine evidenţa activităţilor și a personalului din club;
- este la dispoziţia coordonatorului de zonă, pentru îndeplinirea unor atribuţii;
- contribuie la adunarea de resurse;
- asigură unitatea clubului;
- conduce întâlnirile comitetului și ale consiliului clubului;
- participă la întâlnirile comitetului de exploratori al zonei.
d. Coordonator de zonă – este numit de către directorul de tineret, care poate
consulta Adunarea Generală a Instructorilor din zonă, și este validat de comitetul
Conferinţei. Este ales dintre instructorii din zonă care au lucrat cu copiii cel puţin
424
un an sau care sunt și mentori. Numele coordonatorilor de zonă aleși sunt anunţate
ulterior pastorilor. Coordonatorul de zonă are următoarele responsabilităţi:
- dezvoltă un program pentru exploratori bine organizat și susţinut, în
comunităţile din zona care i-a fost încredinţată;
- reprezintă Departamentul de Tineret al Conferinţei în comunităţile din zona
pe care o coordonează, promovând și susţinând politicile și programele
pentru exploratori;
- îl asistă pe asistentul directorului de exploratori al Conferinţei la întâlnirile
de instruire, la activităţile cu copiii, la programele de învestire și la alte
solicitări ce pot veni din partea acestuia;

- este disponibil în calitate de consultant pentru conducătorii de club
(înregistrarea membrilor, implementarea programelor, parcurgerea
programei, evaluările periodice, programarea și conducerea învestiturii,
predarea specializărilor);
- participă, atunci când este solicitat, la planificarea activităţilor cluburilor și
păstrează contactul cu fiecare conducător de club din zonă;
- colaborează cu pastorii și bisericile locale;
- este responsabil de adunarea informaţiilor (noutăţilor) la care are acces,
pentru publicaţia (scrisoarea lunară) Conferinţei;
- își asumă rolul de conducător în programele pentru exploratori ale Conferinţei,
după cum este numit de directorul de tineret sau asistentul acestuia;
- lucrează ca instructor cu copiii zonei pe care o coordonează;
- conduce întâlnirile consiliului de exploratori al zonei;
- participă la întâlnirile consiliului de exploratori al Conferinţei.
e. Ajutor coordonator de zonă – este numit de directorul de tineret al Conferinţei
și asistentul acestuia, la propunerea coordonatorului de zonă. Are următoarele
responsabilităţi:
- îl asistă și îl sprijinește pe coordonatorul de zonă în toate activităţile; Anexa
- îl înlocuiește atunci când e nevoie;
- participă la întâlnirile consiliului de exploratori al zonei.
3
f. Asistent al directorului de tineret de la Conferinţă – este numit de comitetul
Conferinţei la sugestia directorului de tineret de la Conferinţă și poate fi angajat
cu contract, având următoarele responsabilităţi:
- dezvoltă un program pentru exploratori bine organizat și susţinut, în
comunităţile din Conferinţă;
- reprezintă Departamentul de Tineret al Conferinţei în faţa comunităţilor,
promovând și susţinând politicile și programele pentru exploratori;
425
- îl asistă pe directorul de tineret al Conferinţei la întâlnirile de instruire, la
activităţile cu copiii, la programele de învestitură și la alte solicitări ce pot
veni din partea acestuia;
- este disponibil în calitate de consultant pentru conducătorii de club și
coordonatorii de zonă;
- colaborează cu pastorii și bisericile locale, pentru a atinge o mai clară
conștientizare a scopului și rolului programului de exploratori la nivelul
bisericii locale;
- este responsabil de adunarea informaţiilor (noutăţilor) la care are acces,
pentru publicaţia (scrisoarea lunară a) Conferinţei;
- își asumă rolul de conducător în programele pentru exploratori ale

Conferinţei, după cum este numit de directorul de tineret;
- lucrează ca instructor cu copiii, atunci când este solicitat, predând subiecte
- contribuie la producerea de resurse;
- participă la întâlnirile comitetului și ale consiliului naţional al exploratorilor;
- conduce comitetul de exploratori al Conferinţei;
- pentru cei angajaţi cu contract de muncă, se adaugă toate responsabilităţile
stabilite de contractor.
g. Asistent al directorului de tineret de la Uniune – este numit de comitetul Uniunii
la sugestia directorului de tineret de la Uniune și poate fi angajat cu contract.
Atribuţiile acestuia sunt:
- dezvoltă un program pentru exploratori bine organizat și susţinut pe
teritoriul Uniunii;
- reprezintă Departamentul de Tineret al Uniunii în faţa bisericilor, promovând
și susţinând politicile și programele pentru exploratori;
- îl asistă pe directorul de tineret al Uniunii atunci când vin solicitări din partea
acestuia;
Anexa
- este disponibil în calitate de consultant pentru comitetul de exploratori al
3 Conferinţelor;
- adună informaţii și resurse la care are acces și le transmite celor interesaţi;
- își asumă rolul de conducător în programele pentru exploratori ale Uniunii,
după cum este numit de directorul de tineret;
- lucrează ca instructor cu copiii, atunci când este solicitat, predând subiecte
- participă la întâlnirile comitetului și ale consiliului naţional de exploratori;
- produce resurse;
- veghează la păstrarea unităţii programului pentru exploratori în ţară;
426
- pentru cei angajaţi cu contract de muncă, se adaugă toate responsabilităţile
stabilite de contractor.
h. Director de tineret la nivel de Conferinţă – este ales de Adunarea Generală
Electivă a Conferinţei și este responsabil cu programul de exploratori de pe teritoriul
acesteia.
i. Director de tineret la nivel de Uniune – este ales de Adunarea Generală Electivă
și este responsabil de implementarea deciziilor și hotărârilor consiliului naţional
de exploratori, precum și de buna activitate a programului de exploratori la nivelul
Uniunii. Are rolul de a ţine legătura cu Conferinţa Generală.

Art. 4 Personalul auxiliar este format din persoane care doresc să contribuie la
îndeplinirea scopurilor programului de exploratori. O astfel de persoană poate
îndeplini următoarele funcţii:
a. Instructor de specializări – este o persoană care poate preda una sau mai
multe specializări. Poate fi instructor sau o persoană din afara sistemului.
b. Ajutor mentor – este ales de comitetul clubului dintre cei înscriși la Școala de
Ghizi și are următoarele responsabilităţi:
- înlocuiește instructorul atunci când acesta nu poate participa la acţiunile
grupei (dar nu mai mult de 30% dintre ele), îndeplinind toate responsabilităţile
acestuia;
- participă activ la viaţa grupei;
- participă la întâlnirile consiliului clubului.
c. Capelanul zonei – este numit de directorul de tineret la propunerea coordonatorului
de zonă. Rolul acestuia este acela de a veghea la starea spirituală a instructorilor și
copiilor participanţi la programul de exploratori, participând la activităţile zonei
și este disponibil în calitate de consultant pentru toţi membrii comitetului zonei.
d. Coordonatorul local funcţionează doar în comunităţile în care nu există un
club activ de exploratori și nu există instructori care să înfiinţeze sau să relanseze Anexa
activitatea acestuia. Coordonatorul local este ales de comitetul comunităţii și este
acreditat de Conferinţă doar până la data următoarei tabere de instruire. Rolul
3
său este acela de a organiza în comunitatea sa un program de exploratori. În tot
acest timp beneficiază de consultanţă de la coordonatorul de zonă și de la Conferinţă
și de acces la resursele disponibile. El trebuie să fie membru al bisericii și să aibă
vârsta minimă de 18 ani.
427
Secţiunea 2
Membri
Capitolul 1. Exploratorul
Art. 1 Pentru a deveni explorator, un candidat trebuie să îndeplinească următoa-
rele condiţii:
a. să fie minimum în clasa a V-a;
b. să fi participat activ la întâlnirile exploratorilor, cel puţin patru întâlniri;
c. să depună o cerere tip completată de părinţi;
d. să-i demonstreze mentorului că știe legile exploratorului, scopul și structura

asociaţiei;
e. să depună angajamentul exploratorului.
Capitolul 2. Instructorul
Art. 1 Pentru a deveni instructor de exploratori, un candidat trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a. să aibă vârsta minimă de 18 ani;
b. să aibă cel puţin gradul de Ghid;
c. să fie membru botezat al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea;
d. să aibă acreditarea Conferinţei (care se obţine pe baza recomandării
comunităţii).
Art. 2 În fiecare an, în luna septembrie, comitetul Conferinţei va acredita fiecare
instructor care îndeplinește condiţiile de la art. 1 și solicită acest lucru.
Capitolul 3. Instructorul stagiar

Art. 1 Instructor stagiar este exploratorul care se înscrie la Școala de Ghizi. El
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
Anexa a. să fie minimum în clasa a IX-a;
3 b. să semneze cererea de înscriere la Școala de Ghizi, în care sunt cuprinse
cerinţele pentru membri;
c. să primească aprobarea din partea consiliului clubului.
Art. 2 Instructor stagiar este și persoana care a participat la o tabără de instruire
până în momentul în care își completează cerinţele pentru calificarea de Ghid.
Această perioadă nu poate să depășească un an. Dacă în decurs de un an nu
îndeplinește aceste cerinţe, își pierde acreditarea. Excepţiile vor fi discutate în
consiliul de exploratori.
428
Capitolul 4. Alte categorii de membri
Art. 1 Persoanele care, prin activităţile lor, au adus beneficii importante
organizaţiei pot fi răsplătite cu titlul de „Membru de Onoare”. Acest titlu poate fi
acordat de consiliul de exploratori al Conferinţei sau de consiliul naţional al
exploratorilor.
Art. 2 Sponsorii constanţi sau donatorii importanţi ai organizaţiei, care doresc
să aibă o relaţie îndelungată cu asociaţia primesc titlul de „Membru Susţinător”.
Acest titlu poate fi acordat de consiliul de exploratori al Conferinţei sau de consiliul
naţional al exploratorilor.
Art. 3 Capelanii sunt pastori care s-au oferit să vegheze la starea spirituală a

instructorilor și copiilor participanţi la programul de exploratori (de exemplu, în
tabără).
Secţiunea 3
Recompense și sancţiuni
Capitolul 1. Recompense
Art. 1 Titlul „Exploratorul anului” este acordat anual, în fiecare club,
exploratorilor care îndeplinesc condiţiile cerute. Cerinţele vor fi stabilite de
comitetul clubului și aprobate de comitetul zonei, în cazul în care consiliul de
exploratori al Conferinţei nu a stabilit niște prevederi unitare pentru tot teritoriul său.
Art. 2 Titlul „Clubul anului” se acordă de către Conferinţă, în fiecare an,
cluburilor care îndeplinesc condiţiile stabilite. Acestea sunt stabilite de consiliul
de exploratori al Conferinţei.
Art. 3 Asociaţia acordă recompense pentru merite deosebite.
Capitolul 2. Sancţiuni preliminare

Art. 1 Mustrarea verbală, în particular, atât pentru instructori, cât și pentru Anexa
copii.
Art. 2 Pentru copii, discuţie cu părinţii sau tutorii acestora, iar în cazuri speciale
3
(de exemplu, în tabără), li se poate trimite acestora o scrisoare în care să li se
comunice abaterea respectivă.
Capitolul 3. Suspendarea și excluderea

Art. 1 Se aplică pentru încălcarea directă și repetată a angajamentului, legii
exploratorului sau a ROI.
Art. 2 Pentru copii: suspendarea de la activităţi pentru o perioadă de maximum
o lună.
429
Art. 3 Pentru instructori, suspendarea se concretizează în retragerea acreditării
de a lucra cu copiii pentru o perioadă determinată (maximum 1 an), care poate
include sau nu retrogradarea din funcţie.
Art. 4 Pentru instructori, excluderea înseamnă retragerea acreditării pe o perioadă
nedeterminată sau pentru totdeauna (pentru cazuri grave care ţin de moralitate,
abuz, violenţă, opoziţie faţă de conducerea asociaţiei sau organizaţia Bisericii
Adventiste de Ziua a Șaptea etc.).
Art. 5 Reprimirea după excluderea pe o perioadă nedeterminată se hotărăște
la același nivel la care s-a decis aceasta, după cel puţin un an de la excludere.
Reprimirea se face doar dacă persoana în cauză recunoaște și regretă
comportamentul său negativ, dovedește că și-a schimbat comportamentul și

demonstrează că respectă regulile cuprinse în prezentul regulament și organele de
conducere ale asociaţiei.
Capitolul 5. Gestionarea disciplinei

Art. 1 Sancţiunile preliminare pentru copii sunt acordate de mentor sau
conducătorul clubului din care aceștia fac parte. Ele pot fi acordate și de către
responsabilii de la nivelurile superioare.
Art. 2 Excluderea copiilor se hotărăște de către consiliul clubului în prezenţa
coordonatorului de zonă.
Art. 3 Sancţiunile preliminare pentru instructori sunt hotărâte de consiliul
clubului.
Art. 4 Suspendarea instructorilor se hotărăște în consiliul de exploratori al
Conferinţei sau în consiliul zonei în prezenţa unui responsabil de la Conferinţă.
Art. 5 Excluderea instructorilor se decide în consiliul de exploratori al Conferinţei.
Art. 6 În tabere, se aplică regulamentele acestora. În plus, se administrează
doar sancţiuni preliminare de către comandamentul taberei si se fac propuneri
pentru alte sancţiuni celor in drept.
Anexa
3
Secţiunea 4
Calificări
Art. 1 Pentru a-i stimula pe exploratori să își însușească cunoștinţe și deprinderi
noi, a fost concepută o programă pentru copii și una pentru instructori.
Art. 2 În Asociaţia „Exploratori pentru viitor”, există diferite tipuri de calificări
pentru copii și lideri.
Art. 3 Aceste calificări se obţin în urma îndeplinirii anumitor cerinţe și reprezintă
nivelul de cunoștinţe teoretice și deprinderi practice la care a ajuns posesorul.
430
Capitolul 1. Copiii
Art. 1 Există patru calificări pentru copii, denumite: Ucenic, Călător, Mesager
și Navigator.
Art. 2 Pentru fiecare calificare obţinută, exploratorul primește o insignă specifică.
Capitolul 2. Liderii
Art. 1 Pentru lideri, calificările se numesc Ghid și Master Ghid.
Art. 2 Pentru calificarea de Ghid, semnul distinctiv este reprezentat de o dungă
verde pe marginea cravatei, iar pentru calificarea de Master Ghid, de una roșie.
Art. 3 Calificarea Master Ghid are trei niveluri, și anume:

- Master Ghid;
- Master Ghid avansat nivel I;
- Master Ghid avansat nivel II.
Pentru nivelurile avansate (I și II), exploratorul primește câte o insignă care se
poartă pe uniformă (vezi secţiunea 6 – Uniforma).
Secţiunea 5
Evaluarea
Art. 1 Confirmarea realizării unei cerinţe se face prin semnătură.
Art. 2 Dreptul de a semna revine celor enumeraţi mai jos:
a. pentru calificările Ucenic, Călător, Mesager, Navigator – instructorii de
calificări;
b. pentru calificarea Ghid – conducătorul de club;
c. pentru calificarea Master Ghid – directorul de tineret de la Conferinţă, asistentul
directorului de tineret de la Conferinţă, coordonatorul de zonă – dacă are
calificarea de Master Ghid.
Art. 3 Au dreptul de a semna cei cu o funcţie superioară celei minime necesare,
Anexa
cei care au calificarea Master Ghid, dacă au fost delegaţi de către cei cu drept de
semnătură, precum și de cei care predau diverse ateliere într-un mediu organizat. 3
Secţiunea 6
Uniforma
Art. 1 Uniforma este reprezentativă pentru idealurile și standardele exploratorilor
în toată lumea. Ea oferă simţământul de apartenenţă, asigură vizibilitatea
programului și îi stimulează pe copii să înveţe lucruri noi. Fiecare membru al clubului
devine un reprezentant esenţial al organizaţiei, iar prin purtarea uniformei va fi
431
conștient că face parte dintr-un club care îi reprezintă în mod corect pe tinerii
adventiști de azi. Dacă este purtată ca îmbrăcăminte obișnuită, la joacă și la lucru,
uniforma își pierde semnificaţia. Uniforma trebuie să fie mereu curată și ordonată.
Art. 2 În funcţie de complexitate, uniforma poate fi de trei tipuri:

Tip A
- cămașă;
- pantaloni pentru băieţi, pantaloni sau fustă pentru fete;
- cravată;
- diagonală;
- toate emblemele de identificare și recunoaștere (de pe cămașă și diagonală).
Tip B
- cămașă;
- pantaloni pentru băieţi, pantaloni sau fustă pentru fete;
- cravată;
- emblemele de identificare și recunoaștere de pe cămașă.
Tip C
- cravata.
Art. 3 Tipul uniformei care trebuie purtată este hotărât de:

- mentor – pentru întâlnirile de grupă;
- conducătorul de club – pentru întâlnirile de club;
- coordonatorul de zonă – pentru întâlnirile organizate la nivel de zonă;
- directorul de tineret de la Conferinţă și asistentul acestuia – pentru întâlnirile
organizate de Conferinţă;
- directorul de tineret de la Uniune și asistentul acestuia – pentru întâlnirile
organizate la nivel naţional;
- directorul taberei – pentru tabere.
Art. 4 Este recomandat ca uniforma să se poarte la următoarele ocazii:

Anexa • La întâlnirile de exploratori
3 - de club, de zonă, altele.
• La serviciile divine
- Ziua Exploratorilor;
- alte programe ale exploratorilor în comunitate;
- orice servicii divine în care unul sau mai mulţi exploratori reprezintă asociaţia
(de exemplu colectă, botez, experienţe personale etc.).
• În timpul proiectelor de misiune, ecologice, adunare de fonduri etc.
Art. 5 Uniforma nu va fi purtată:

- de către cei care nu sunt exploratori;
432
- de către persoane care vând sau solicită fonduri pentru profit personal sau
pentru scopuri comerciale sau politice;
- în orice loc și cu orice ocazie în care purtarea ei dăunează intereselor
programului sau pune uniforma sub semnul întrebării, scade demnitatea și
valoarea sa.
Art. 6 Emblemele se împart în două categorii:

- de identificare – acel grup de embleme care arată asociaţia căreia îi aparţine
persoana respectivă;
- de recunoaștere – embleme care arată calificările, poziţia sau realizările

deosebite în conduită sau slujire.
Art. 7 Comenzi pentru uniforme. Uniforma și emblemele se comandă numai

prin conducătorul de club sau coordonatorul de zonă de la asistentul directorului de
tineret de la Conferinţă.
Art. 8 Părţile componente ale uniformei:

a) Cămașă – de culoare albă, cu mânecă lungă sau scurtă.
b) Pantaloni sau fustă – de culoare neagră. Nu se acceptă decât pantaloni
lungi.
c) Diagonală – de culoare bleumarin. Se poartă peste umărul drept, pe sub
cravată și pe sub braţul stâng. Servește ca suport pentru emblemele
specializărilor, emblemele evenimentelor la care a participat și alte embleme
care ţin de activitatea exploratorilor și pe care exploratorul le-a obţinut
prin îndeplinirea cerinţelor. Nu se așază aici obiecte obţinute prin schimb.
d) Cravată – triunghiulară, de culoare galbenă, cu sau fără dungă pe margine.
Copiii poartă cravată simplă. Cravata galbenă cu dungă albastră este purtată
de stagiari. Pentru calificările superioare, culoarea dungii va fi:
• Verde – Ghid;
• Roșu – Master Ghid. Anexa
e) Insignele pentru calificările exploratorilor. Pentru fiecare calificare obţinută,
exploratorul primește o insignă pe care o poartă pe uniformă, în partea de
3
sus a buzunarului stâng, începând dinspre interior. Insigna are diagonala
de 12 mm, contur și siglă aurie, fondul:
• Galben – Ucenic;
• Albastru – Călător;
• Verde – Mesager;
• Roșu – Navigator.
433
f) Numele localităţii se poartă pe mâneca dreaptă,
la 1,5 cm mai jos de cusătura umărului, deasupra
siglei triunghiulare, respectiv a funcţiei
instructorului. Scrisul este de culoare galbenă
pe fond roșu, contur negru cu galben, ca la sigla
triunghiulară a exploratorilor.
g) Funcţia instructorului se poartă pe mâneca
dreaptă, între numele clubului și sigla triunghiulară
a exploratorilor, la 8 cm de cusătura umărului.
Caractere galbene pe fond roșu, contur galben cu negru. Dimensiuni 9 X 2 cm.
Pentru directorul asistent și directorul de tineret de la Uniune, caracterele vor

fi albe.
h) Sigla triunghiulară a exploratorilor

reprezintă clubul exploratorilor. Se
poartă pe mâneca dreaptă, sub
numele clubului, respectiv sub
funcţia instructorului.
i) Emblema Conferinţei se poartă pe

Anexa
mâneca stângă, la 1,5 cm sub cusătura
3 umărului. Fiecare Conferinţă are o em-
blemă diferită. Se păstrează doar dimensiunile,
Anexa forma și amplasarea numelui.
434
j) Emblema internaţională a exploratorilor. Acest simbol
oval, care conţine sigla triunghiulară a exploratorilor,
reprezintă Organizaţia Mondială a Cluburilor de
Exploratori din Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Se
poartă pe mâneca stângă, sub emblema Conferinţei, la
8 cm sub cusătura umărului.
k) Emblemele pentru Master Ghid, nivel avansat (I, II), se poartă pe
buzunarul stâng, eventual în continuarea insignelor pentru calificări.
Culoarea roșie semnifică nivelul I, iar cea albastră, nivelul II.
l) Emblemele pentru specializări. Acestea se poartă pe diagonală.

Culoarea de fond a emblemei pentru specializări este specifică domeniului
respectiv:
- Agronomie – maro;
- Arte și meșteșuguri – albastru deschis;
- Gospodărie – galben;
- Misiune – albastru închis;
- Profesii – roșu;
- Recreere – verde;
- Sănătate și știinţă – violet;
- Studiul naturii – alb.
Pentru specializările la care s-a obţinut și nivelul

avansat, pe emblemă se adaugă o steluţă metalică.
Pentru specializările la care s-a obţinut nivelul de pro-

fesor, pe aceeași emblemă se adaugă o formă de diamant,
metalică. Anexa
3
Pentru obţinerea masterului (șapte specializări în
același domeniu) într-un anumit domeniu, se adaugă
pe diagonală emblema specifică de master, care este
un oval de mărime dublă faţă de cea a specializărilor.
435
m) Insigna de botez. Se poartă pe buzunarul drept și certifică faptul că posesorul
este membru al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea.
mâneca dreaptă mâneca stângă
Secţiunea 7
Înscrieri
Art. 1 Înscrierea copiilor în clubul de exploratori se face anual, la deschiderea
anului exploratorilor, în luna octombrie.
Art. 2 Cei care nu au avut posibilitatea să se înscrie în perioada stabilită de
art. 1, se pot înscrie în prima săptămână din ianuarie sau aprilie.
Art. 3 Înscrierea copiilor în club se face pe baza unei cereri scrise din partea
părinţilor sau a autorităţii tutelare a copilului.
Anexa
Art. 4 Fiecare Conferinţă are un registru pentru evidenţa cluburilor (REC).
3 Art. 5 Înscrierea cluburilor în REC se face după îndeplinirea următoarelor
cerinţe:
a. să existe în biserica locală minimum 1 instructor și 2 copii;
b. să se încheie un proces verbal de înfiinţare a clubului;
c. să se aleagă un nume de personaj biblic care să devină numele clubului – cu
condiţia ca acel nume să nu fie deja înregistrat în REC;
d. confirmarea înscrierii unui club se face prin eliberarea Certificatului de
înfiinţare a clubului;
e. numele clubului nu se retrage în cazul dispariţiei temporare a acestuia.
436
Secţiunea 8
Dispoziţii finale
Art. 1 În condiţii speciale, legate mai ales de începuturile dezvoltării programului
pentru exploratori, Biserica poate acorda funcţii de conducere membrilor Asociaţiei
„Exploratori pentru viitor” care au calificări inferioare minimei cerute. În acest
caz, conducătorii de club, zonă, Conferinţă, Uniune pot îndeplini, prin funcţia
acordată, prerogativele celor care au calificarea Ghid, respectiv Master Ghid.
Art. 2 Angajamentul exploratorului: Prin harul lui Dumnezeu, voi fi un serv al
Său, îi voi iubi pe oameni și voi ocroti natura. Voi respecta legea exploratorului care

pentru mine este:
1. Să studiez și să mă rog zilnic.
2. Să-mi îndeplinesc conștiincios datoria.
3. Să am grijă de corpul meu.
4. Să-mi păstrez conștiinţa curată.
5. Să fiu amabil și ascultător.
6. Să mă port cuviincios în Casa Domnului.
7. Să am întotdeauna un cântec în inimă.
8. Să merg oriunde mă trimite Dumnezeu.
Art. 4 Ţinta exploratorilor: Solia Adventă în toată lumea, în generaţia mea.
Art. 5 Motoul: Dragostea lui Hristos mă costrânge.
Art. 6 Angajamentul instructorului: Prin harul lui Dumnezeu, îi voi însoţi pe
tineri pe drumul către Împărăţia Sa.
Art. 7 Fondurile clubului sunt realizate din contribuţii benevole ale membrilor
săi, prin sume alocate din bugetul bisericii locale ce vor fi aprobate de către comitetul
acesteia și din donaţii și sponsorizări.
Art. 8 Copiii îndeplinesc diferite roluri în cadrul grupei, cum ar fi: conducător,
jurnalist (scrib), casier, sanitar, geograf, biolog, fotograf etc. Anexa
Art. 9 Numele grupei este ales de către membrii ei și este inspirat de lucrurile 3
din natură (plante, animale, minerale, roci, stele, constelaţii, fenomene atmosferice).
El trebuie să fie aprobat de consiliul clubului.
Art. 10 Deviza grupei este legată de numele acesteia și exprimă, în câteva cuvinte,
ţinta grupei respective. Se vor căuta nume și devize demne de a fi promovate.
Art. 11 Prezentul regulament de ordine interioară este un document public cu
acces nelimitat. Este recomandată cunoașterea lui de către toţi exploratorii.
Art. 12 Prezentul regulament de ordine interioară poate fi modificat numai de
către consiliul naţional al exploratorilor ori de câte ori este nevoie.
437

Manual

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manual

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manualul

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CAPITOLUL 2 — Dezvoltare spirituală ..................................... 29

CAPITOLUL 3 — Slujire ............................................................. 45

CAPITOLUL 4 — Sănătate și condiţie fizică ............................ 53

CAPITOLUL 5 — Organizare și planificare .............................. 69

CAPITOLUL 6 — Studiul naturii ................................................ 77

CAPITOLUL 7 — Viaţa în natură ............................................ 155

ANEXA 1 .................................................................................. 211

ANEXA 2 .................................................................................. 347

ANEXA 3 .................................................................................. 419

1.2. Structura Asociaţiei Exploratorilor

1.1. Asociaţia Tineretului Adventist

Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din România a dezvoltat patru asociaţii

Obiectivele programului pentru exploratori:

Apartenenţa la Asociaţia Exploratorilor

Angajamentul și Legea exploratorului

Semnificaţia siglei și a steagului exploratorilor

1 etalon. Ţinta exploratorismului este clădirea

Trei laturi (complet) – Desăvârșirea

1.2.2. Organizarea Asociaţiei „Exploratori pentru viitor”

1 de formare pentru instructori, mini-camporee, tabere și alte activităţi sau

IV. Să știe ordinea cărţilor Noului Testament și să le poată găsi ușor.

Sănătate și condiţie fizică

1 I. Să memoreze și să explice textele:

II. Să citească din lista pentru adolescenţi a clubului:

Sănătate și condiţie fizică

II. Să citească din lista pentru adolescenţi a clubului:

Sănătate și condiţie fizică

1 IV. Să cunoască arborele genealogic și credinţa familiei.

Sănătate și condiţie fizică

1 III. Să cunoască bibliografia Ellenei G. White.

Dezvoltarea capacităţii de conducere

Dezvoltarea capacităţii de conducere

1 III. Să facă parte din conducerea unei tabere.

Confirmarea realizării unei cerinţe se face prin semnătură. Dreptul de a semna

2.2. Texte de memorat

„… Și pentru ei cuvântul Domnului va fi: „învăţătură peste învăţătură, învăţătură

Societatea și Biserica au nevoie de oameni cu caractere mature, care să exercite

2.1.1. Cunoștinţe generale despre Biblie

Autenticitatea și veridicitatea Scripturilor

Exemple de scriere greacă:

Egipt sub conducerea lui Moise.

Începuturile istoriei și civilizaţiei persane propriu-zise se situează în jurul anului

Însă un imperiu mondial nu se putea guverna în același mod ca și un oraș mic.

2.1.2. Împărţirea Bibliei

Secţiunile Noului Testament

2.3. Rugăciunea și experienţa creștină în

2 Pitcairn – Dumitru Popa

Proiect Sunlight – June Strong

2.5. Recomandări pentru bibliografia de

Înţeleasă în contextul creștin, slujirea este una dintre consecinţele acceptării

3.1.1. Proiecte pentru biserica locală

interesante, precum și mulţi vizitatori curioși.

3.1.2. Proiecte educative

3.1.3. Proiecte ecologice

3 3.1.4. Proiecte sociale

a unor familii cu mulţi copii mici…

3.1.5. Proiecte recreative

3.1.6. Proiecte (pre)evanghelistice

Pagina de Internet a clubului de exploratori.

Evanghelizare prin conversaţie. Și exploratorii pot vorbi despre Hristos, nu doar

Sănătate și condiţie fizică