Puterea Încurajări

Puterea încurajării
David Jeremiah
Editura EDY OPTIC Arad 2001

Originally published in English under the tifle:
THE POWER OF ENCOURAGEMENT
published by Multnomah Books
a part of the Quesfar publishing family
and published in association with the literary agency of
Alive Communications, Inc.
1465 Kelly Johnson Blvd.. Suite 320, Colorado Springs, CO 80920 © 1997 by David
Jeremiah
International Standard Book Number: 1-57673-135-9
David Jeremiah Puterea încurajării
© 2001 Biserica Baptistă Betel
Str. Ady Endre nr. 20, 1900 Timişoara - România
Telefon 056-191918; fax: 056-293519
E-mail: betel@mail.dnttm.ro
Traducere: Cornel Şandru
Editare: Georgeta Mocuţa
Tehnoredactare: s.c. EXACT s.r.l., tel. 092-355311
ISBN
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României JEREMIAH, DAVID
Puterea încurajării / David Jeremiah. - Arad : Edy Optic, 2001
p. 176; cm. 20,5 ISBN 973-99086-7-5
I
1. „Există două elemente ale vieţii care să se împletească mai natural decât speranţa şi
încurajarea? David Jeremiah le oferă pe amândouă în cartea sa, Puterea încurajării. El poate
scrie despre încurajare pentru că el însuşi este un încurajator. Este calificat să ofere speranţă,
pentru că este un om al Scripturii. Dacă se pierde speranţa şi se instalează descurajarea,
Puterea încurajârii reprezintă tocmai ceea ce a prescris medicul. Tonicul domnului Jeremiah
este adevărul, iar prescrierea lui este plină de putere. O doză potrivită din acest volum va
restaura speranţa eternă şi sănătatea emoţională. O recomand cu putere!" Bruce Wilkinson,
Walk Thru The Bible Ministries
„Puterea încurajării reprezintă tocmai unealta spirituală de care ai nevoie pentru a dărâma
ziduri, a clădi punţi, a vindeca răni şi a fi preocupat de aducerea speranţei în viaţa altora.
Oamenii care doresc vitalitate şi provocare în vieţile lor vor fi încântaţi să parcurgă cartea
aceasta, Este tocmai prescrierea de care avem nevoie în aceste vremuri grele."
Warren Wiersbe, profesor şi scriitor
„O chemare captivantă la a contamina lumea noastră disperată şi descurajată cu speranţă şi
încurajare, Este o carte strategică pentru aceia dintre noi care doresc să fie folosiţi în
ajutorare şi vindecare în Numele lui Cristos."
Joseph Stowell, Moody Bible institute
„Ţinutul unde "rareori se aude un cuvânt descurajator" se pare că nu se află pe planeta
Pământ, Pentru aşa de mulţi oameni, cerul este înnorat cea mai mare parte din zi'. Cresc
descurajaţi, pierd speranţa şi au nevoie de o hartă pentru întoarcerea acasă, Cartea lui David
Jeremiah, Puterea încurajării, furnizează cititorului paşi practici, testaţi în viaţă, spre
încurajare şi speranţă. Dacă ai nevoie de un nou început, de o speranţă reînnoită, atunci
cartea aceasta este pentru tine," Joseph A /drich, Multnomah Bible College
„Citiţi această carte şi veţi observa perspicacitatea unei investiţii în încurajare. în cele din
urmă, este un lucru folositor, aflat întotdeauna într-o ofertă limitată, iar piaţa este tot mai
mare de la an la an. David Jeremiah a pregătit un cuvânt de încurajare pentru oamenii care
au nevoie de încurajare şi un cuvânt de ajutor cu privire la felul cum să fie încurajatori,"
Haddon Robinson, Gordon-Conwell Theological Seminary
2
Păstorilor laici din reţeaua de grupuri mici Twenty-Twenty din
Shadow Mountain Community
Church. Voi aţi asigurat încurajare
altora şi în acest proces aţi
încurajat din plin inima mea.
„Nu m-am zgârcit sau temut în

nici un fel. Orice adevăr şi
încurajare care vă puteau fi de
folos le-aţi avut. V-am învăţat
înaintea oamenilor şi v-am
învăţat acasă la voi..."
Fapte 20:20, The Message (Mesajul) -
Eugene Peterson
Cartea aceasta apare într-un moment în care societatea româneasca este cuprinsă de
descurajare, Ea a fost scrisă ca să ridice pe cei înfrânţi, să aducă mângâiere celor fără
speranţă şi să te provoace să faci din încurajare un mod de viaţă.
Apariţia cărţii "Puterea încurajării" în România a fost posibilă datorită suportului oferit de
familia Dana & Dinei Coroiescu din Houston-Texas şi de d-nul loan Mar/ş - directorul S.C.
Autohton Al/pic S.A. Timişoara.
Dorinţa noastră este ca această carte să contribuie la descătuşarea inimaginabilei puteri a
încurajării şi la schimbarea mentalităţii negativiste care predomină la noi,
Sami Tuţac
Biserica Baptistă Bete/ Timişoara
Cuprins
1. De ce are nevoie lumea acum...................................11
2. Oricine este un Cineva....................................................21
3. O reînviere a speranţei....................................................35
4. Când toate se duc...........................................................47
5. Terapia prieteniei................................................................61
6. Domnul încurajare..............................................................73
7. Zona încurajării....................................................................87
8. Copiii au nevoie de conducători de galerie........103
9. Calea scrisă a încurajării ..............................................123
10. Cu prieteni ca aceştia...................................................135
11. Depinde de tine şi de mine, prietene!....................151
Despre autor......................................................................169
Note.......................................................................................170
Mulţumiri
în primul rând mulţumesc membrilor şi prietenilor de la Shadow Mountain Community
Church. Când le-am predat pentru prima dată principiile din această carte, ei m-au încurajat
să pun totul pe hârtie, Sunt onorat de faptul că John Van Diest a dorit ca aceasta să fie una
din primele cărţi pregătite de noua sa editură, Vision House Publishing Company. Chiar dacă
a fost cufundat în lansarea şi administrarea acestei edituri, el şi-a păstrat interesul personal
pentru cartea mea. Interesul a continuat cu această nouă ediţie de la grupul Questar, de care
aparţine acum şi Vision House.
Sealy Yates este prietenul şi consilierul meu, cel care a pregătit cu adevărat acest proiect.
Glenda Parker, administratoarea biroului meu a purtat de grijă unei imensităţi de detalii care
m-ar fi putut reţine de la această lucrare.
în final, îmi exprim profunda apreciere faţă de soţia mea, Donna. încurajarea ei mă face să
merg înainte. Mai mult decât oricine pe lume, ea crede în mine şi adesea îmi spune lucrul
acesta.
"Dragostea este igredientul
de care lumea noastră
niciodată nu se satura şi care
niciodată nu se găseşte
din abundenţă. Lumea niciodată nu va renunţa
la nevoia ei de a avea dragoste."
C. NEIL STRAIT
i"=""|
2
m
m
m
mO
DE CE ARIE NEVOIE LUMEA ACUM?
/■\ uziţi ce se spune? Ascultaţi cu atenţie. Acum auziţi? Nu? Bine, atunci deschideţi
televizorul - pe orice canal vreţi. Acum auziţi ce spune? încă nu? Ei, este acolo, dar poate că l-
aţi scăpat. Duceţi-vă la uşa de la intrare şi deschideţi-o larg. Ascultaţi vocile de pe stradă.
Auziţi ce spun? Credeţi-mă, se aude!
Acum închideţi uşa, stingeţi televizorul şi ascultaţi vocile din casa voastră. Auziţi ce spun? Ca
să fiţi siguri, ascultaţi-vă inima. Auziţi ce spune? Bineînţeles că o auziţi. Negreşit, se aude tot
mai tare şi mai clar: „VREAU Să FIU IUBIT(ă)." Dar staţi puţin, mai zice ceva. Ascultaţi
mai cu atenţie: „Şl VREAU SĂ IUBESC,"
Un strigăt al lumii
Dacă prindeţi lungimea de undă a acestei mulţimi de oameni creaţi după chipul lui
Dumnezeu, veţi auzi un strigăt după a fi iubit şi a iubi. Acestea sunt două din dorinţele
fundamentale ale omului. Suntem modelaţi de cei care ne iubesc sau refuză să ne iubească şi
de cei pe care noi îi iubim sau refuzăm să-i iubim. Iubirea este crucială! Acest lucru nu este
ceva nou pentru Dumnezeu - El ne-a creat pentru iubire. Iar Isus a spus că
L
14
dragostea noastră pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru reprezintă împlinirea întregii
legi a lui Dumnezeu,
Lumea tânjeşte după o iubire veritabilă, o iubire care vindecă, uneşte şi încurajează. Karl
Menninger, faimosul psihiatru american, a descoperit că oamenii capabili să dăruiască şi să
primească dragoste îşi revin mult mai repede din starea de boală, în contrast, persoanelor
cărora le lipseşte dragostea li se dezvoltă adesea urmări în personalitate, iar unii chiar mor.(l)
Dragostea este esenţială pentru bunăstarea noastră emoţională, fizică, mentală şi socială.
în cartea sa de succes, Games People Play (Jocurile pe care le joacă oamenii), Eric Berne
discută despre uimitoarea nevoie umană de încurajare, prin vorbe sau atingere, pentru a
scăpa măduva spinării de contractări - pentru a o menţine vie, energică şi sigură.(2) Cartea sa
scoate în evidenţă varietatea de jocuri inventate de oameni ca să atragă acest fel de atenţie
vindecătoare.
Istoricul John P, Koster documentează unele experimente care demonstrează impactul grav
asupra unui copil care se simte nedorit:
Este bine cunoscut faptul că acei copii care primesc o cantitate inadecvată de dragoste
din partea părinţilor lor fie mor în infantilism, fie cresc până la stadiul de adulţi, dar
piperniciţi din punct de vedere mental şi spiritual. Povestiri despre absenţa dragostei se găsesc
frecvent în literatură, începând din primele zile ale istoriei. La Herodot, un istoric grec care a
scris prin jurul lui 400 Î.Cr., găsim o naraţiune avându-l ca personaj principal pe Cresus,
un rege fabulos de bogat din Lydia, care a făcut un experiment prin care el spera să
descopere care era cea mai veche limbă a lumii. Cresus a strâns câţiva copilaşi nedoriţi, i-a
izolat de orice contact uman şi Ie-a dat să sugă de la o oaie până au învăţat să vorbească, aşa
că a putut să audă ce limbă a ieşit pentru prima dată de pe buzele lor, Potrivit lui Herodot, cu
toate că nu au reuşit să crească viguroşi, copiii au supravieţuit şi primul cuvânt articulat
a fost bekos. Cei de la curtea împăratului nu au înţeles dacă acesta era un cuvânt
contemporan sau o imitaţie a behăitului oii.
15
Cu peste o mie de ani mai târziu, potrivit unui istoric papal, ciudatul şi misteriosul împărat
german Frederic al ll-lea a decis să refacă experimentul, dar de data aceasta sugarii au murit
cu toţii înainte să fie destul de mari ca să vorbească, din cauză că fuseseră privaţi de
afecţiunea umană exprimată prin mângâierile şi cuvintele drăgăstoase ale mamelor sau
doicilor lor.
Patru tipuri de iubire
Cartea de întrebări scrisă de Bartlett enumera aproximativ o mie trei sute de interpretări ale
termenului iubire, aşa cum au fost date de poeţi, filosofi şi scriitori. Să luăm în considerare
diversele feluri în care folosim acest cuvânt în conversaţiile de zi cu zi.
îmi amintesc cum îi auzeam pe copiii mei zicând: „îmi plac (n.tr. - iubesc) sandvişurile cu unt
de arahide şi dulceaţă." Uneori, când este apreciat un cadou, cineva ar putea răspunde:
„Iubesc această bluză." De multe ori mamele şoptesc: „Te iubesc, scumpul meu bebeluş",
adresându-se copiilor lor nou-născuţi. Când sunt plecat de acasă, nu sfârşesc niciodată o
conversaţie prin telefon cu soţia mea fără să-i spun: „Te iubesc!"
Limba noastră foloseşte acelaşi cuvânt pentru a descrie afecţiunea noastră pentru untul de
arahide, bluze, bebeluşi, soţ sau soţie. Cuvântul iubire înseamnă lucruri diferite pentru
oameni diferiţi. Din fericire, în limba greacă a Noului Testament şi a lumii din primul secol
după Cristos, erau folosite patru cuvinte pentru a descrie patru feluri de iubire.
Stergo (afecţiune naturală): Este iubirea înnăscută pe care o avem pentru cei din familiile
noastre: „Te iubesc pentru că eşti sora mea."
Eros (pasiune pentru împlinirea proprie): Cuvântul eros nu este folosit în Biblie, însă
conceptul apare în cărţi, precum Cântarea cântărilor. Noi am preluat cuvântul „erotic" de la
cuvântul grecesc. Este dragostea pentru scopul unic al satisfacerii sexuale, „Te iubesc pentru
că îmi dai plăcere. Dacă nu îmi mai dai plăcere, n-o să te mai iubesc."
Phileo (prietenie): Este iubirea psihologică şi socială. Este tradusă adesea prin cuvântul
„prietenie" din Biblie (vezi loan 15:13-14). Vorbeşte despre bucuria pe care o avem în
compania cuiva. „îmi place de tine pentru că eşti prietenul meu şi pentru unele din calităţile
tale, Este o relaţie de egalitate: îmi dai, îţi dau.
16
Dacă nu dăruieşti înapoi sau dacă avem multe conflicte, relaţia noastră se va încheia."
Agape (dăruirea de sine): Este o iubire lipsită totalmente de egoism, o iubire care vine de la
Dumnezeu şi este înrădăcinată în Dumnezeu. Agape este puterea care ne împinge să
răspundem nevoilor cuiva fără a aştepta o răsplată. Atributul fundamental al acesteia este
jertfirea. Deci nu este 50/50, ci 100/0. „Voi da 100%, chiar dacă nu primesc niciodată nimic în
schimb, Mă voi sacrifica pe mine însumi pentru tine. Vreau doar ceea ce este cel mai bine
pentru tine."
Iubirea înălţată (solemnă)
Agape este o iubire ce vine de la un Dumnezeu care este iubire. Este iubirea dăruită altora,
fără a te gândi dacă aceştia sunt vrednici să o primească. Acest fel de iubire trebuie să-l
caracterizeze pe creştin.
Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii,
Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în
noi şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi (1 loan 4:11-13).
în Noul Testament de cel puţin cincizecişicinci de ori ni se porunceşte să iubim, Este o
poruncă inevitabilă dată credinciosului, una dintre cele mai repetate în Scriptură. Ne atinge
în toate relaţiile noastre şi ne afectează în fiecare din diversele roluri pe care ni le adjudecăm
- ca părinţi, soţi, copii, prieteni, fraţi şi surori în credinţă. Defineşte chiar şi modul în care
trebuie să le răspundem duşmanilor noştri (vezi Matei 5:43-44). Cristos ne-a dat exemplul
suprem când, de pe cruce, S-a rugat pentru cei care L-au batjocorit. Romani 5:8-10 ne spune
că Ei a murit pentru noi, pe când noi eram încă duşmanii Lui.
Credincioşii trebuie să urmeze calea iubirii (1 Corinteni 14:1), să facă totul în dragoste (1
Corinteni 16:14), să se slujească unul pe altul în dragoste (Efeseni 4:2), să trăiască o viaţă
dedicată dragostei (Efeseni 5:2), să spună adevărul în dragoste (Efeseni 4:15), să se îmbrace
cu dragostea (Coloseni 3:12-14), să urmărească dragostea (1 Timotei 2:22), să se îndemne
unul pe altul la dragoste (Evrei 10:24) şi să iubească nu numai prin vorbe, ci în fapte şi în
adevăr (1 loan 3:18). Trebuie să fim controlaţi de
17
Duhul Sfânt şi să aducem roadă Duhului, care este dragostea (Galateni 5:22). Dumnezeu este
preocupat ca noi să creştem şi să devenim maturi în această dragoste. De trei ori în epistolele
lui Pavel şi o dată în scrierile lui Petru ni se spune să continuăm să creştem în dragoste,
Dragostea: fapt sau sentiment?
Unii pot să argumenteze: „Dragostea este un sentiment şi nu se poate da o poruncă în
legătură cu sentimentele. „Pur şi simplu nu mai simt nimic pentru el/ea." Dragostea agape
însă nu este în esenţă un sentiment (n.tr. - simţire). Dumnezeu nu ar porunci referitor la un
sentiment, Dragostea este în esenţă o acţiune. Dragostea este dăruirea de sine pentru
altcineva. Este o deprindere pe care cineva poate să o dezvolte în tăria Duhului lui Dumnezeu,
„lubiţi-vă duşmanii, binecuvântaţi-i pe cei care vă blastămă, faceţi bine celor care vă urăsc şi
rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc" (Matei 5:44). Cu alte cuvinte, dragostea
insistă ca noi să facem ceva, Sentimentele faţă de duşmani nu se dezvoltă stând şi cugetând
într-o cameră întunecoasă, ci acţionând, Sentimentele urmează acţiunii. Ele sunt roadă şi nu
rădăcina dragostei.
Dacă-i dai duşmanului tău să mănânce sau să bea, s-a petrecut ceva cu sentimentele tale.
Dacă investeşti ceva din tine în cineva, începi să ai alte sentimente faţă de acea persoană. în
cartea sa, None of These Diseases (Nici una din aceste boli), S.l. McMilIen descrie cum
funcţionează acest principiu:
Când citez din Biblie oamenilor care suferă din punct de vedere fizic sau mental din cauza
lipsei de dragoste, unii din ei ripostează spunând că este foarte dificil să schimbi sentimentele
unui om, să schimbi ura cu dragoste. Şi au dreptate. Psihologii susţin acest punct de vedere,
afirmând că voinţa nu deţine controlul deplin asupra sentimentelor, Totuşi, aceiaşi psihologi
afirmă că voinţa manifestă un bun control asupra acţiunilor, Voinţa noastră are, în mare
măsură, puterea să decidă ce facem şi ce nu facem. Din fericire acţiunile peste care avem
putere pot să ne schimbe sentimentele. Acesta este lucrul despre care vorbeşte Matei 5:43-44.
Planul de acţiune va funcţiona ca şi lampa lui Aladin.
18
„Fă bine celui ce te urăşte". Imposibil? Nu, dacă urmaţi câteva directive uşoare.
Pasul 1: Du-te în bucătărie. Poţi să o faci. Ai făcut-o de multe ori şi poţi să te duci acolo din
nou.
Pasul 2: Fă o plăcintă cu lămâie la fel de delicioasă ca şi cea de pe coperta unei reviste ... Ai
terminat plăcinta. Până acum toate bune! în acel moment te vei simţi un pic mai bine,
Pasul 3: îndreaptă asupra picioarelor tale cea mai severă privire din câte au primit vreodată şi
adu-le la cunoştinţă pe un ton autoritar: „Picioarelor, voi mă veţi purta pe mine şi această
plăcintă până la doamna Cutare. Da, ştiu că nu aţi fost pe acolo de multe ori anul acesta, dar
vă duceţi astăzi."
Ieşi şi te duci. Pe măsură ce începi aventura căutării filonului de aur al dragostei, te simţi
altfel. Simţi căldură în spate şi în dreptul inimii. Simţi că ceva minunat se petrece înlăuntrul
tău. Treci peste şinele de cale ferată şi cobori pe aleea prăfuită, numită Strada Depoului.
începi să înţelegi puţin mai bine atitudinea D-nei Cutare atunci când trece un tren de marfă,
zgâlţâind casele şi trotuarele, praful negru îţi pătează mănuşile albe imaculate, iar copiii
murdari şi gălăgioşi aruncă cioburi pe la spate ţipând în hohote şi vorbind urât, Zici: „Da,
dacă ar fi trebuit să trăiesc aici, cred că şi eu aş fi fost iritată."
In timp ce urci scările, nu poţi să nu zâmbeşti fericită la rolul nou pe care-l joci. Baţi la uşă şi
aştepţi. Spre uimirea doamnei Cutare, ce pare cu adevărat surprinsă, îţi prezinţi cadoul de
împăcare cu un zâmbet drăguţ, pe care ai decis să-l arăţi într-o bună măsură,
O scurtă conversaţie în camera de zi, o invitaţie cordială pe care i-o adresezi pentru a te vizita,
apoi la despărţire, o îmbrăţişare şi un sărut - fervoarea şi spontaneitatea lor vă surprind pe
amândouă. Simţi că un miracol dumnezeiesc s-a petrecut înlăuntrul tău, pentru că dragostea
lui Dumnezeu pătrunde cu adevărat în întreaga ta fiinţă, Imposibilul a avut loc!
în drum spre casă simţi că te pierzi pe stradă, aşa
19
cum se întâmpla demult, când erai fată lipsită de grijă. înlăuntrul tău este cântec şi vară, aşa
cum nu a mai fost de ani de zile. Te simţi atât de bine încât te hotărăşti să nu te mai opreşti pe
la doctor ca să iei acea „doză" pentru nervi slăbiţi. Nu mai sunt slăbiţi. Nu te-ai simţit
niciodată mai bine ca acum. Chiar şi durerea de spate a trecut.3
A tras un cerc ce m-a lăsat pe-afară!
Eretic, rebel, un lucru de dispreţuit.
Dar dragostea şi cu mine am reuşit să câştigăm.
Am tras un cerc, ce l-a cuprins din plin.4
Lumea noastră are mare nevoie să vadă iubirea în acţiune - în casele noastre, în bisericile
noastre, în oraşele şi satele noastre, pe străzile noastre. Cum poate să se petreacă aşa ceva?
Soluţia se găseşte în Cuvântul lui Dumnezeu: „Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în
inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat" (Romani 5:5).
"VREAU SĂ FIU IUBIT(Ă) ... Şl VREAU SĂ IUBESC". Dumnezeu aude aceste strigăte şi
vrea să iubească lumea aceasta prin noi, dacă rămânem la dispoziţia Duhului Sfânt. Dar să
ne reamintim că dragostea cere acţiune, iar noi trebuie să facem acei primi paşi. Trebuie să ne
punem în situaţii în care Dumnezeu poate să iubească prin noi. Această carte este dedicată
învăţării unei modalităţi foarte practice şi foarte puternice de a ajunge la alţii cu dragostea lui
Dumnezeu.
Iubeşte lumea aceasta prin mine, Doamne,
Această lume de oameni zdrobiţi, Căci Tu ai iubit prin moarte, Doamne,
O, să fie iar dragoste în mine!
Sufletele sunt în disperare, Doamne,
O, fă-mă să le aflu şi să le-ngrijesc
Când vor vedea viaţa mea,
Fie ca ei să Te vadă pe Tine.
O, iubeşte lumea prin mine.5
20
DRAGOSTEA IN ACŢIUNE
Lumea de astăzi se clatină în deziluzii, Mulţimi de oameni caută răspunsuri, dar foarte puţini
le găsesc.
Lumea nu are răspunsuri satisfăcătoare (sau care să aibă măcar înţeles) pentru oamenii care
se confruntă cu tot felul de tragedii pe care le vedem în jurul nostru. Vestea bună este că noi,
care îl cunoaştem pe Dumnezeu şi pe Fiul Său Isus Cristos, nu trebuie să rămânem în
deznădejde şi disperare. Există un răspuns, iar Numele Lui este Isus. Acesta nu este un
termen bisericesc şi teologic banal. Este adevărul.
Vreţi să le daţi speranţe celor din jurul vostru? Există o singură cale certă şi o singură sursă
sigură: Daţi-L pe Isus oamenilor!
ORICINE ESTE UN CINEVA

ORICINE IESTE UN CINEVA
][
n urmă cu câţiva ani, coordonatorul unei conferinţe creştine care era şi preşedinte al unei
companii de croazieră m-a sunat pentru a-mi transmite o invitaţie pe care n-am putut s-o
refuz. „Facem o croazieră în Caraibe şi luăm cu noi câţiva proprietari de librării", mi-a zis el.
„Ne-am dat seama în ultimul moment că se cuvine să luăm şi un învăţător biblic. Poate veni şi
soţia ta! Nu vă va costa nimic. Puteţi să veniţi cu noi?"
Am sunat acasă şi i-am spus soţiei mele despre ofertă. Nu voi uita niciodată răspunsul ei:
„Dacă nu ai spus da, n-ai ce căuta acasă."
Am plecat cu ei.
Era unul din cele mai mari vase de croazieră de pe mare. în inima vasului era o sală de teatru
cu cinci sute de locuri pe scaune. în a doua seară petrecută la bordul vasului, am participat la
o prezentare completă şi foarte profesională a piesei My Fa/r Lady, Poate vă amintiţi că acest
musical se preocupă de dicţia limbii engleze. în povestire, profesorul Henry Higgins face un
pariu cu colonelul Pickering că o poate lua pe Eliza Doolittle, o tânără florăreasă din
Cockney (o suburbie a Londrei)
24
şi-i poate schimba tiparul de vorbire aşa încât să treacă drept o persoană de spiţă regală din
Europa. Eliza se instalează acasă la Higgins, profesorul o învaţă şi repetă cu ea timp de
câteva săptămâni, până când are încredere că o poate supune testului, în cele din urmă, o
însoţeşte la un eveniment monden, unde ea este acceptată pe deplin ca o alteţă regală. îi
înnebuneşte pe toţi.
Dar povestirea nu se termină aici. întorcându-se de la petrecere, Higgins şi Pickering se
relaxează în camera de zi şi se felicită încântaţi unul pe altul pentru realizarea lor plină de
succes. în tot acest timp, Eliza stă în umbră, privindu-i şi ascultându-le lăudăroşenia. Nici
unul nu-i acordă atenţie, iar ea se supără.
în cele din urmă, Pickering pleacă şi Higgins îi spune Elizei: „îmi aduci papucii de casă?" în
loc să-i aducă papucii, Eliza îi destăinuie o parte din gândurile ei, îi spune cât de furioasă este
şi cât de prost au tratat-o ei, Ea îi reaminteşte cât de greu a muncit. Dar nu acest lucru o
supără cu adevărat. Revine la accentul ei din Cockney şi exclamă: „Nu îngădui să fiu
ignorată!"
Importanţa încurajării
Cuvintele Elizei Doolittle sunt valabile pentru fiecare dintre noi. Nimănui nu-i place să fie
neglijat. Ceva dinlăuntrul fiecărui om strigă în dorinţa de a fi observat. Cineva a sugerat că
cei mai mulţi americani suferă de lipsă gravă de atenţie; nu ştim dacă celorlalţi le pasă de noi.
Unele dintre cele mai triste cuvinte din Biblie se găsesc într-unui din psalmii Vechiului
Testament, când David strigă într-un moment de singurătate cruntă: „Nimănui nu-i pasă de
mine" (Psalmul 142:4).
într-o lume rece, care refuză să recunoască un Dumnezeu iubitor, cuvinte ca cele ale
psalmistului pot fi uşor de găsit. Dar de ce auzim aceste strigăte atât de des printre
credincioşi? Este posibil ca noi să ne fi concentrat atât de mult atenţia asupra celor din afara
bisericii, încât ne-am neglijat responsabilitatea unul pentru altul? Dumnezeu ne-a dat nouă,
copiilor Lui, soluţia pentru inima însingurată şi deznădăjduită.
"înveţi sa vorbeşti vorbind; să studiezi
studiind;
să alergi alergând;
să munceşti muncind;
şi la fel; înveţi să-L
iubeşti pe Dumnezeu şi
pe om iubind."
SFÂNTUL FRANCIS
DIN SALES
25
în Trupul Său, Biserica, nimeni nu ar trebui neglijat. Ni se porunceşte să ne
încurajăm unii pe alţii.
Dicţionarul defineşte încurajarea ca fiind actul de "a inspira" altora un curaj nou, un spirit
nou sau o speranţă reînnoită.(1) In Noul Testament, cuvântul tradus cel mai adesea cu
„încurajare" este parakalein. Acest termen provine din combinaţia a două cuvinte greceşti:
para, care înseamnă „pe lângă" şi kaleo, însemnând „a chema". Când oamenii vin lângă noi
în vremuri grele ca să dea curaj, un spirit nou, o speranţă nouă - aceasta este încurajare.
William Barclay ne ajută să înţelegem contextul istoric al acestui cuvânt:
Tot mai mult descoperim că Parakalein este cuvântul pentru chemarea la regrupare; este
cuvântul folosit pentru cuvântările conducătorilor şi pentru soldaţii care se îndeamnă unul pe
altul să meargă înainte. Este cuvântul folosit pentru cuvintele care-i trimit la bătălie pe
soldaţii şi marinarii fricoşi şi ezitanţi. Un Parakletos este de aceea un încurajator, unul care
dă curaj timidului, unul care îmbărbătează la luptă braţul tremurând, unul care face pe omul
de rând să treacă vitejeşte printr-o situaţie periculoasă...
Cuvântul Paraklein este cuvântul pentru îndemnarea (altora) la fapte bune şi gânduri înalte
(curate); este, în special, cuvântul de încurajare înainte de bătălie, Viaţa ne cheamă mereu la
bătălie şi cel care ne dă putere să rămânem în picioare în faţa forţelor ce ni se opun, să facem
faţă şi să învingem în viaţă este Parakletos-u\, Duhul Sfânt, prin prezenţa şi puterea lui
Cristos cel înviat.2
încurajarea (paraklesis), descrisă şi poruncită adesea în Noul Testament, este o lucrare de
caracter importantă, pe care noi trebuie să o dezvoltăm şi să o aplicăm, lată cel puţin patru
motive pentru care este nevoie să ne asumăm foarte serios responsabilitatea de încurajatori,
7. Este nevoia urgenta a zilelor noastre
Oamenii spun adesea că nu ar trebui să fim tulburaţi peste măsură de problemele din
generaţia noastră - avem şi noi
26
aceleaşi probleme vechi pe care fiecare generaţie Ie-a avut. Mult timp am crezut şi eu lucrul
acesta. îmi aduc aminte cum exprimam această teorie în faţa altora: „Nu vă lăsaţi aşa de
copleşiţi de problemele voastre. Nu sunt cu nimic diferite de problemele pe care părinţii voştri
le-au avut."Acum însă ştiu mai bine cum stau lucrurile.
Problemele acestei generaţii sunt cu mult mai complexe decât cele din alte vremuri. Lucruri
cu care oamenii doar se jucau în generaţiile trecute au devenit astăzi epidemice: crime şi crize
în închisoare, crize determinate de abuzul de droguri, crize determinate de boli sexuale
transmisibile (inclusiv SIDA), crize de sinucidere la vârsta adolescenţei, crize determinate de
datorii şi litigii, crize etice, iar lista poate continua.3 Aceste probleme critice nu mai cresc doar
câte puţin de la an la an; în ultimul deceniu ele au crescut exponenţial şi se pare că nimeni nu
are soluţii reale! Ascultaţi cu atenţie cuvântările de la Washington: „Vom rezolva problemele
A, B şi C." Dar noi ştim că atunci când aceste probleme sunt rezolvate, va apărea un nou
grup de probleme (problemele X, Y şi Z).
Criticul social Jeremy Rifkin se plânge:
în fiecare zi ne trezim într-o lume care pare mai confuză şi mai dezordonată decât cea pe care
am lăsat-o cu o seară înainte. Ori de câte ori credem că am găsit o cale de ieşire dintr-o criză,
ceva rău intervine. Puterile care sunt folosite pentru a veni în întâmpinarea problemelor
curente cu soluţii creează probleme chiar mai mari decât cele pe care trebuie să le rezolve.4
Dr. Richard Swenson îşi aminteşte de o seară când i-a devenit clară în minte frica şi
deznădejdea acestei generaţii:
în urmă cu câţiva ani, am participat la travaliul unei mame tinere de douăzeci şi doi de ani.
Cum eu eram doctorul „de gardă" de la facultate şi doar asistam doctorul rezident la acest
caz, nu întâlnisem familia înainte.
Era prima naştere a Brendei. Acţiona curajos în ciuda disconfortului ei evident. Câte un
strigăt întâmplător îi scăpa la fiecare contracţie, Apoi
închidea ochii la capătul puterilor şi aştepta următorul val de durere.
Asistenta care îi dădea instrucţiuni şi o mângâia pe Brenda arunca priviri fugare către
anticameră, unde soţul stătea privind la televizor. Brenda a avut o a doua fază lungă a
travaliului, iar noi stăteam în sală de mai mult de două ore. Dar nu l-am auzit scoţând nici un
sunet.
Medicul rezident şi asistenta îşi făceau treaba cu răbdare, aşa că eu stăteam doar în spate şi
priveam. Apoi m-am apropiat de geam şi am privit. M-am aşezat şi am privit în continuare.
Eram obosit, în ciuda oboselii, eram totuşi fascinat de evenimentul social tot mai bizar ce se
desfăşura în sală.
Era aproape de miezul nopţii. Travaliul Brendei s-a întâmplat să coincidă cu sfârşitul unui
film de acţiune şi începutul altuia. Ultima oră din film era plină de violenţă. Am numărat cel
puţin zece secvenţe extinse cu înjunghieri, lupte cu mitraliere, vărsări de sânge şi explozii de
maşini şi bărci.
Asistenta şi cu mine ne uitam unul la altul şi neam rotit ochii în semn de dezgust. Trebuia să-
mi folosesc autoritatea pentru a cere închiderea televizorului? M-am gândit la aceasta preţ de
câteva minute şi apoi am hotărât că e timpul ca soţul să-şi scoată mitraliera şi să mă
ciuruiască, Oricum, primul film, prin mila Domnului, se apropia de sfârşit şi peste tot erau
saci de cadavre.
în timpul acesta, capul copilului se pregătea să iasă. Brenda era încă în control, dar strigătele
ei deveniseră tot mai tari şi ţineau tot mai mult. Presupun că au mai trecut zece minute.
încă nici un răspuns din partea soţului, care se aşezase pentru începutul următorului film. Pe
ecranul televizorului o mamă, un tată şi un copilaş coborau pe o stradă dintr-un mare oraş şi
se opresc pentru a privi spectacolul unor clovni, Dintr-o dată, unul dintre clovni îl înşfacă de
mână pe copilaş şi fuge cu el traversând strada. în ţipetele băiatului: „Taţi, tatii", clovnul sare
într-o furgonetă ce-l aştepta iar tatăl îl urmăreşte. Chiar în momentul în care
furgonetă
28
pleacă de pe loc, tatăl înlăcrimat deschide uşa din spate. Clovnul dinlăuntru îl împuşcă exact
în faţă. Sânge peste tot, Tocmai atunci - exact în acele momente - Brenda ţipă şi se naşte
copilaşul.
Du-te înapoi, copilaşule, m-am gândit eu. Tu nu ştii ce fel de lume te aşteaptă,5
Nu ne este greu să ne identificăm cu domnul Swenson, Dacă mai aveţi încă acasă copii
micuţi, nu mai puteţi face nimic decât să vă uitaţi la ce se întâmplă în lumea noastră şi să vă
întrebaţi ce vor aduce următoarele două decenii, Un lucru este sigur: Copiii noştri vor avea
nevoie de multă încurajare. De fapt nu au fost niciodată vremuri când lucrarea de încurajare
să fi fost mai importantă pentru familia creştină. Mai târziu în cartea aceasta vom avea
capitole întregi dedicate încurajării copiilor şi soţilor/ soţiilor,
Ca părinte, eu am multe responsabilităţi, aşa cum au toţi părinţii. Sunt un om care aduce
resurse, un conducător, unul care disciplinează când este necesar. Dar cred că cea mai mare
responsabilitate a mea este cea de "a face galerie". Mai mult decât orice altceva, copiii de
astăzi au nevoie de susţinere în dragoste, încurajare şi aplauze din partea părinţilor lor, James
Dobson, expertul în probleme de familie, care a petrecut ani de zile studiind problemele
comportamentului adolescenţilor, a spus odată în prezenţa mea: „lată înţelepciunea distilată a
întregii mele cercetări, lată ce aveţi de făcut, dacă aveţi adolescenţi: „Treceţi-i cu succes prin
ea (adolescenţă)." Treceţi-i prin ea! Staţi alături de ei până când apele înspumate ale anilor
adolescenţei vor rămâne în urmă.
încurajarea reprezintă o nevoie urgentă a zilelor noastre. O biserică ce nu-şi echipează
oamenii pentru încurajare se va retrage treptat din orice lucrare semnificativă a comunităţii
din jur, Doamne, ajută-ne să învăţăm cum să fim încurajatori!
2. Este prioritatea unică a Dumnezeului nostru
în Noul Testament, fiecare membru al Dumnezeului triun (Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul,
Dumnezeu Duhul Sfânt) face prioritate din încurajare,
Pavel scria corintenilor: „Binecuvântat fie Dumnezeu, ... Părintele îndurărilor [încurajării]"
(2 Corinteni 1:3), Pavel a folosit aici cuvântul paraklesis.
29
într-una din epistolele lui către tesaloniceni, Pavel a reamintit cititorilor săi că Isus Cristos
este şi El, în esenţa lucrării Sale, un încurajator (2 Tesaloniceni 2:16-17), „încurajatorul"
este unul din numele Lui! Biblia spune despre Duhul Sfânt (în loan 14 şi 16): „Totuşi, când
El, Mângâietorul, va veni ...." Titlul de „Mângâietor" traduce cuvântul paraklefe, care
înseamnă: „a încuraja". Când încurajăm pe alţii, noi dăm viaţă lucrării celei de a Treia
Persoane a Trinităţii. El este încurajatorul.
Dumnezeu Tatăl încurajează. Dumnezeu Fiul încurajează. Dumnezeu Duhul Sfânt
încurajează. Avem nevoie să fim încurajatori deoarece încurajarea este una din lucrările
primordiale ale Dumnezeului nostru triun.
3. Este scopul fundamental al Bibliei
Multe biserici contemporane sunt îndemnate să cerceteze piaţa. Studiul pieţii arată cum să
creşti biserici înţelegând, printre alte lucruri, ceea ce vor oamenii să audă. Potrivit celor mai
mulţi cercetători, oamenii vor să audă lucruri care-i fac să se simtă mai bine. Multe biserici
pretind creşterea lor rapidă ca rezultat al studiului pieţii,
Dar, dacă o biserică ce proclamă „vorbe de încurajare" nu se bazează pe Cuvântul lui
Dumnezeu, nu are o viaţă prea lungă. Oamenii pot pleca după serviciile bisericii „umflaţi" şi
încurajaţi, dar când mesajul nu asigură puterea susţinătoare pentru vremurile inevitabile de
stres, oamenii pot să-şi piardă încrederea în ei înşişi şi în cei care prezintă mesajul,
Rezultatul: (când îşi termină vârful) o persoană este „mai jos" decât a fost înainte.
Din fericire, Biblia este plină de adevăr încurajator. Nu este nevoie să căutăm înlocuitori în
alte surse. Cuvântul lui Dumnezeu este plin de adevăr, dăruit nouă cu scopul unic al
încurajării inimilor noastre, în Romani 15, Pavel ne reaminteşte că unul din scopurile
Vechiului Testament a fost să ne asigure încurajare pentru noi cei de astăzi: „şi tot ce a fost
scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin
mângâierea (încurajarea) date de Scriptură, să avem nădejde" (Romani 15:4). Totul, de la
Genesa la Maleahi, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca noi, prin încurajarea ce o
dă Scriptura, să avem nădejde. Dacă nu-ţi iei încurajarea din Cuvântul lui Dumnezeu, s-ar
putea să afli cu tristeţe că beneficiul acesta este trecător.
30
"Noi trăim
prin încurajare
şi murim fard ea
încet trist şi furios."
CELESTE HOLME
în Noul Testament, tema încurajării este peste tot, în special în scrierile lui Pavel. Când Pavel
a scris lui Timotei şi lui Tit, a reamintit acelor păstori tineri importanţa critică a folosirii
Cuvântului lui Dumnezeu ca o unealtă de încurajare. „Propovăduieşte Cuvântul! Stăruieşte
asupra Lui la timp şi ne la timp. Mustră, ceartă, îndeamnă [încurajează], cu toată blândeţea şi
învăţătura" (2 Timotei 4:2).
In 1 Tesaloniceni 4, Pavel a spus credincioşilor din Tesalonic să fie încrezători în ce priveşte
viitorul lor cu Dumnezeu în cer. Le-a spus cum evenimentele viitoare vor ieşi la iveală şi cum
Cristos însuşi va reveni. Apoi, după ce a prezentat această învăţătură deosebită despre
nădejdea viitoare, Pavel a zis: „De aceea, mângâiaţi-vă (încurajaţi-vă) unii pe alţii cu aceste
cuvinte" (4:18).
în 1 Tesaloniceni 5 Pavel a vorbit despre Ziua Domnului care va veni ca un hoţ în noapte. La
sfârşitul învăţăturii despre acest mare adevăr profetic, a zis: „De aceea, mângâiaţi-vă (încura-
jaţi-vă) şi întăriţi-vă unii pe alţii, cum şi faceţi cu adevărat" (5:11).
Unul dintre cele mai înalte ţeluri ca păstor este ca turma mea, prin harul lui Dumnezeu, să
plece în fiecare duminică din Casa Domnului cu încurajare în inimile lor - provenită nu din
ceva drăguţ cu care i-am fermecat, ci pentru că le-am aţintit privirea asupra încurajării solide
descoperite în Scriptură. Oamenii sunt încurajaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu,
4. Este ocazia deosebită pentru a începe un proces fără sfârşit
încurajarea este ca o pietricică aruncată în apă, După un impact imediat, vălurelele continuă
să se propage la nesfârşit. Pavel a vorbit despre aceasta, când a scris corintenilor: „Vreau să
ştiţi cât sunt de binecuvântat de Dumnezeul tuturor încurajărilor, care ne încurajează, aşa că
noi la rândul nostru putem să-i încurajăm pe alţii cu încurajarea cu care noi înşine am fost
încurajaţi" (2 Corinteni 1:3-4, parafrazarea autorului).
Când eşti încurajat, primul impuls este să încurajezi pe altcineva. încurajarea este
contagioasă. Singurul mod în care poţi să apreciezi cu adevărat încurajarea pe care ai primit-
o este să o dăruieşti zilnic altcuiva. Acea persoană la rândul ei se va
31
aşeza lângă altcineva care are nevoie de un cuvânt de apreciere şi vălurelele continuă să
crească. încurajarea declanşează un proces care ar trebui să continue la nesfârşit.
O încurajare dus-întors
De-a lungul anilor de predicare, am menţionat adesea numele lui Joseph Bayly. Joseph a fost
un scriitor îndrăzneţ şi creativ, care a adus o mare contribuţie în generaţia sa prin modul
curajos de abordare a subiectelor suferinţei şi morţii. După opinia mea, calificarea personală
pentru teme atât de dificile nu se mai potriveşte nici unui alt autor,
Joseph Bayly şi-a îngropat trei fii: un nou-născut de optsprezece zile, altul victimă a leucemiei
la cinci ani şi unul de optsprezece ani, care a murit datorită unor complicaţii hemofilice după
un accident cu sania, Cărţile lui Joseph, The View t'rom the Hearse [Priveliştea din Furgonul
mortuar], The Last Thing We Talk About [Ultimul lucru despre care vorbim] şi Heaven
[Cerul] au fost rezultatul întâlnirilor sale amare cu moartea.
Cu puţin timp înainte ca fiul de optsprezece ani să moară, acesta s-a logodit cu o tânără foarte
evlavioasă, După moartea lui şi în mijlocul mâhnirii ei, această tânără era preocupată
profund de mâhnirea lui Joseph Bayly şi a soţiei acestuia. Ea le-a înmânat o poezie, care a
reprezentat mult pentru ea, versurile fiind scrise de pastorul german Dietrich Bonhoeffer,
titlul poeziei fiind „Anul viitor - 1945". Bonhoeffer o scrisese pentru logodnica lui doar cu trei
luni înainte să fie luat de nazişti şi executat la vârsta de treizecişinouă de ani. A scris poezia în
închisoare în timpul celui de-al doilea război mondial. Poezia i-a fost înmânată logodnicei
după moartea lui; ea a iniţiat publicarea ei. Două din cele şapte strofe sună cam aşa:
Noi ar trebui să golim paharul întristării, chiar până la zaţul durerii, la porunca Ta, noi nu
ne vom clătina, mulţumindu-Ti pentru tot ce ne este dat prin mâna-ţi iubitoare,
Cum toate puterile Binelui ne-ajută şi ne-nconjoară, Cu-ndrăzneală. vom face faţă viitorului,
oricare-ar fi el. Din zori până-n asfinţit, Domnul ne va da ajutor şi, o, cu atât mai sigur în
fiecare zi din anul care vine!6 Când Joseph Bayly a scris cartea despre cer, a inclus şi
32
această poezie în cartea lui. La doisprezece ani după moartea fiului mai mare al lui Joseph şi
la treizeci de ani după moartea lui Bonhoeffer, familia Bayly a primit o scrisoare de la un
tânăr păstor din Massachusetts. Acest păstor povestea despre vizitarea unei femei foarte
bolnave, aflată într-un spital din Boston, într-una din vizitele sale, păstorul i-a dat un
exemplar al cărţii lui Joseph, Heaven {Cerul). Femeia a stat toată noaptea trează ca să o
citească. în ziua următoare i-a spus păstorului despre mângâierea şi ajutorul primit. După
câteva zile, a murit.
Această femeie emigrase din Germania la scurt timp după încheierea războiului. Numele ei
era Măria Von Wiedermeier, în vremea când Bonhoeffer era încarcerat şi apoi executat, ea
era logodnica lui Bonhoeffer. De la Bonhoeffer la Măria, de la Măria la o altă logodnică
mâhnită, de la această logodnică la părintele celui pe care I-a iubit, dintr-una din cărţile lui la
alţi oameni îndureraţi, apoi printr-un prieten de-al lui înapoi la Măria lui Bonhoffer în timp
ce stătea pe patul de moarte într-un spital din Boston.7 Eclesiastul zice: „Aruncă-ţi pâinea pe
ape şi după multă vreme o vei găsi iarăşi" (11:1).
Prietenul meu, când împărtăşeşti altcuiva încurajarea, tu stârneşti un efect de undă.
Niciodată nu ştii ce se va întâmpla cu acel cuvânt, acea notă scrisă, acea atingere caldă pe
care le-ai dăruit unei persoane mâhnite şi rănite. Ai putea începe ceva care nu se va sfârşi
niciodată.
33
Doi dintre cei mai talentaţi compozitori din zilele noastre sunt Bill şi Gloria Gaither. Ce
multitudine de cântece minunate au ieşit din inimile şi din minţile lor delicate! Amândoi s-au
bucurat de o moştenire creştină minunată care joacă un rol dominant în viaţa lor spirituală şi
în activităţile de zi cu zi.
La sfârşitul anilor '60, în timp ce aşteptau al treilea copil, familia Gaither a trecut printr-o
perioadă plină de traume. Bill de-abia îşi revenea dintr-un acces de mononucleoză; ei
(împreună cu biserica lor) făceau obiectul unor acuzaţii şi subaprecieri; şi, de neînţeles,
Gloriei îi era frică să rămână însărcinată şi să dea naştere unor copii într-o lume atât de
nebună şi năucită.
în timp ce Gloria stătea singură într-o cameră întunecată -tulburată, fricoasă şi căzută pe
gânduri - Domnul ştia nevoia ei şi i-a trimis dintr-o dată o odihnă calmă şi plină de pace.
Panica a trecut şi a fost înlocuită cu o pace care întrece orice înţelegere, o siguranţă că
viitorul, lăsat în mâinile lui Dumnezeu, va fi unul bun,
Prezenţa Duhului Sfânt a fost deosebit de preţioasă, familia Gaither amintindu-şi că puterea
Lui este la dispoziţia lor, Puterea învierii lui Cristos se părea că se arată încă o dată în vieţile
lor. Gloria îşi aminteşte cum se gândea: "VIAŢA e cea care învinge moartea în uniformitatea
zilelor mele". Bucuria părea că învinge şi îndepărtează circumstanţele umane înfricoşătoare.
în cartea ei, Fully Alive [înviată pe deplin], Gloria relatează ce s-a petrecut la scurt timp după
acea experienţă minunată:
într-o zi de toamnă târzie, câţiva oameni au venit să paveze parcarea din spatele biroului
nostru. Au adus încărcătură după încărcătură de pietre necioplite, pietriş ca bobul de mazăre
şi nisip. Au adus compresoare mari şi grele şi au bătătorit totul. Au trecut de multe ori ca să
bătătorească totul acolo. în cele din urmă, au sosit camioanele cu asfaltul cald care urma să
fie turnat peste pietriş, apoi au bătătorit iar şi iar, până când a fost neted, tare şi „permanent".
La începutul primăverii următoare, tatăl lui Bill a venit la birou într-o dimineaţă şi se lăsa
de pe un
34
picior pe altul, surâzând aşa cum face când are ceva deosebit în minte.
„Veniţi afară", ne zise el în cele din urmă mie şi lui Bill. L-am urmat afară pe uşa din spate
călcând pe pavajul cel nou şi strălucitor. Chiar în mijlocul lui s-a oprit şi ne-a arătat: „Uitaţi-
vă aici".
Prin nisip, prin pietriş, printre pietre, din întuneric şi prin stratul subţire de asfalt a ieşit la
lumină un firicel verde, Nu era tare, nu era ascuţit, nu era puternic. Orice copil îl putea
smulge aproape fără nici un efort, Dar era viu! Şi iată-l acolo, de un verde fraged stând în
lumina soarelui, fălindu-se în faţa lumii cu miracolul fotosintezei lui: viaţa învinge!
Nu erau prea multe de zis. Doar am zâmbit la mesajul nostru de reasigurare transmis unul
altuia; dar mi-am putut aduce aminte de cântecul pe care-l scrisesem amândoi tocmai după
criza prin care am trecut în întuneric:
Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său; L-au numit Isus,
El a venit ca să iubească, să vindece şi să ierte.
A sângerat şi a murit ca să cumpere iertarea mea;
Un mormânt gol e-acolo ca să dovedească:
MÂNTUITORUL MEU TRĂIEŞTE.
Ce minunat e să ţin copilul nostru de curând născut,
Să simt mândria şi bucurfa ce ne-o dăruieşte;
Dar tot mai mare este însă asigurarea calmă:
Copilul nostru poate trăi în zile rele
PENTRU CĂ EL TRĂIEŞTE.
Pentru că El trăieşte Eu pot face faţă zilei de mâine!
Pentru că El trăieşte
Toată teama a trecut!
Căci eu ştiu:
El ţine viitorul,
Iar viaţa merită să fie trăită NUMAI PENTRU CĂ EL TRĂIEŞTE!8
O» REÎNVIERE A
SPERANŢEI
i__
___
Hi
fc
L]
î
l
o REÎNVIERE A
SPERANŢEI
erusalimul reverbera de undele de şoc, Isus din Nazaret tocmai fusese răstignit. Era un
eveniment pentru capul de afiş al ştirilor naţionale. Toată lumea aflase despre execuţie şi
fiecare avea o părere în legătură cu ultimul profet fără casă din Galilea. Moartea Sa a adus o
uşurare pentru mulţi; prezenţa Sa în cetatea Templului le distrusese şi traumatizase vieţile.
Acum, odată cu dispariţia Lui, puteau să-şi continue viaţa normală de zi cu zi. Puteau
sărbători un nou Paşte normal ca-n fiecare an. Totuşi, pentru alţii, moartea Sa însemna
tânguire şi disperare, întristarea le umplea inimile - nu întristarea arătată în afară pentru
moartea cuiva drag, ci disperarea asociată morţii unui erou naţional (chiar un erou naţional
imaginar). Vedeţi, ei crezuseră în El. Crezuseră că El era Mesia. Crezuseră şi speraseră că El
era eliberatorul ce avea să vină ca să-i scape de dominaţia romană. Dar obiectul speranţelor
lor fusese ridicat pe o cruce şi forţat să atârne acolo până la moarte din cauza Imperiului
roman pe care se presupunea că El avea să-l înfrângă, Apoi a fost pus într-un mormânt şi, din
câte ştiau cei care-L plângeau, nimic nu mai putea să-L aducă înapoi. Speranţa lor s-a
pierdut. El era mort. Aşa că ei erau distruşi, în stare de şoc.
Dar apoi, în ziua a treia, au început să circule zvonuri. Trupul
38
Său nu mai era acolo unde fusese aşezat! Mulţi spuneau că El înviase din morţi. Oamenii
povesteau că L-au întâlnit - zece relatări în total, din care cinci într-o singură zi.
în Duminica de Paşte, foarte devreme, El S-a arătat prima dată Măriei Magdalena, apoi, mai
târziu, femeilor care se întorceau de la mormânt. La scurt timp, S-a arătat la zece dintre
ucenicii strânşi într-o cameră de sus şi lui Petru într-o arătare în particular. Dar probabil că
cea de-a cincea apariţie a fost cea mai uimitoare dintre toate.
Pe drumul către disperare
în acea după-amiază a primei zile de Paşte, la asfinţitul soarelui, Isus S-a arătat la doi bărbaţi
care călătoreau de la Ierusalim spre Emaus, o călătorie de două ore la o depărtare de peste
doisprezece kilometri. Cei doi bărbaţi erau ucenici ai lui Isus. Probabil că erau dintre cei
şaptezeci şi doi de bărbaţi pe care Isus i-a trimis „să vindece bolnavi ... şi să le zică:
«împărăţia lui Dumnezeu este aproape de voi»" (Luca 10:9), Fuseseră cu cei unsprezece (cei
doisprezece fără luda), la care veniseră Măria Magdalena şi celelalte femei cu veştile de
necrezut că mormântul lui Isus era gol şi că era păzit de doi îngeri care le spuseseră că Isus
înviase din morţi. Şi ştiţi ceva? Nimeni nu Ie-a crezut. Textul afirmă: „cuvintele lor li se
păreau apostolilor basme şi nu le credeau" (Luca 24:11). Petru şi loan au mers să
investigheze mormântul, iar toţi ceilalţi rămăseseră acolo. Doi dintre cei care nu credeau
călătoreau în drum spre Emaus în ziua aceea. Auziseră mărturia femeilor, dar încă erau sub
influenţa îndoielii şi a tristeţii lor.
De ce se îndreptau spre Emaus? Nu ştim cu siguranţă. Dar îmi pot imagina că plecaseră la
drum ca să iasă din toate acestea - ca să scape de deznădejdea Ierusalimului, să-şi
limpezească gândurile, să se întoarcă acasă şi să se gândească la o nouă direcţie în vieţile lor,
văzute din perspectiva umană. Dar în mod evident, Dumnezeu avea un scop diferit. Căci pe
drum aveau să întâlnească un străin misterios - şi, în urma acestei întâlniri, aveau să se
schimbe pentru totdeauna. Ceea ce
"Pentru ce te mâhneşti
sufletulmeu
şi0emi inlăuntrulmeu?
Nădăjduieşte
inDumnezu,
căci iarăşi îl voi lăuda:
Eleste
Dumnezeulmeul" PSALMUL 43:5
39
începuse ca o călătorie pur şi simplu a devenit repede o călătorie spirituală.
Lucru destul de interesant, cea mai detaliată relatare a unor apariţii a lui Isus de după înviere
nu îi implică pe Măria, Petru sau pe vreunul dintre ucenicii cunoscuţi. îi implică pe doi
necunoscuţi, doi bărbaţi ce nu sunt menţionaţi specific până aici în Scriptură. Cleopa îşi face
debutul în Luca 24, iar celălalt călător rămâne neidentificat. în timp ce studiam această
relatare, nu am putut să nu mă gândesc: numai Isus putea face aşa ceva. El nu ţine partea
celui binecunoscut. El nu gravitează în jurul celui faimos. El vine la cel mai neînsemnat şi la
cel mai slab dintre noi, ca să aducă bucuria Lui în vieţile noastre.
Drama în trei acte
Luca 24:13-35 poate fi una din cele mai dramatice reprezentaţii din întregul Nou Testament.
în esenţă, este o piesă în trei acte. Primul act are loc pe drumul dintre Ierusalim şi Emaus, pe
scenă aflându-se doi actori, Cleopa şi prietenul său. Actul al doilea, de asemenea pe drum,
începe când un străin misterios se alătură lor, iar actul al treilea are loc într-o casă modestă
din Emaus în timpul când cei trei se pregătesc să servească cina.
Actul întâi: Descurajarea
Descurajarea se pare că are trei niveluri, Prima dată apare îndoiala. Cei doi ucenici auziseră
mărturia Măriei Magdalena şi a celorlalte femei, însă nu au crezut. în mod natural, urmează
dezamăgirea. Versetul 21 prezintă cauza mâhnirii lor: „Noi speram că El este Acela care va
izbăvi pe Israel". Toate visurile lor cu privire la viitor fuseseră răstignite împreună cu Isus. Ei
probabil că auziseră de la cei unsprezece că Isus le spusese: „Eu sunt Calea, Adevărul şi
Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine." Ei credeau că El este Mesia, împlinirea
tuturor profeţiilor din Vechiul Testament. Acum însă Cel în care îşi investiseră toate
speranţele fusese răstignit pe o cruce. Din câte ştiau ei, El era încă mort - în ciuda zvonurilor
şi povestirilor.
Descurajarea lor nu s-a oprit la îndoială şi dezamăgire, A mers ca o spirală în jos până când a
atins punctul disperării, Fusese abandonată orice speranţă; trecuseră trei zile de la răstignire.
Nu apăruse nici o veste credibilă de care să-şi lege vreo nouă speranţă. Aşa că, pe drumul de
întoarcere spre Emaus, ei erau copleşiţi de descurajare. Versetul 17 spune că feţele lor
erau
40
„triste". Un scriitor a rezumat această stare emoţională în felul acesta:
Cleopa şi prietenul său aveau o problemă. Erau dezamăgiţi amarnic şi mâhniţi, Cuiele bătute
prin mâinile şi picioarele lui Isus au străpuns credinţa şi speranţele lor, scurgându-se. Tocmai
când ,., au ajuns la concluzia că Isus era Mesia, se gândeau ... (acum) că nimic nu era aşa
cum păruse. Nu puteau înţelege nimic din toate acestea. Nu putea fi nici o explicaţie destul de
plauzibilă şi de puternică care să-i scape de marea lor dezamăgire.1
Actul al doilea: Dialogul
Apoi dintr-odată, în ceea ce pare a fi un moment de cea mai mare disperare, apare omul
misterios. Textul spune că El „S-a apropiat". Această expresie din Noul Testament conduce la
ideea că Isus mersese în spatele lor şi-şi mărise pasul până când i-a prins din urmă. în loc de
doi, acum erau trei!
Cleopa şi prietenul său discutaseră despre cum speranţele lor fuseseră spulberate de
răstignirea lui Isus. In acel moment, "Tema" discuţiilor lor li S-a alăturat pe drum şi a intrat
în vorbă cu ei. Bărbaţii au mărturisit despre faptul că-L cunoaşteau pe Isus, Ei credeau că a
fost un profet, Au vorbit despre lucrările Lui măreţe. L-au numit Răscumpărător. (Este
surprinzător cât de mult poţi să crezi fără să crezi totuşi îndeajuns!) L-au întâmpinat ca pe un
făcător de minuni. Dar nu trecuseră încă de un lucru pe care aveau nevoie să-l creadă - că El
înviase din morţi.
Mă simt obligat să spun aici că este posibil să fii creştin şi să nu înţelegi învierea. însă nu este
posibil să fii creştin şi să nu crezi în înviere. Dacă Isus Cristos nu a ieşit din mormânt
victorios asupra morţii, atunci El nu a spus adevărul; şi, dacă nu a spus adevărul, El nu poate
fi Dumnezeu. 1 Corinteni 15:17 ne spune: „Dacă Cristos nu a înviat, credinţa voastră este
zadarnică; sunteţi tot morţi în păcatele voastre!"
Cei doi ucenici au crezut totul, în afară de lucrul esenţial. Au crezut că Isus era un om bun,
un profet, un răscumpărător, un făcător de minuni. Cu toate că a spus că urmează să învie
din morţi, ei nu au ştiut că El făcuse lucrul acesta! Erau descurajaţi şi trişti. în timp ce
discutau evenimentele de dată recentă, Isus a intrat în discuţie şi Ie-a zis: „Ce vorbe sunt
acestea
41
"De ce căutaţi
în mormânt pe Cel
ce a înviat?
Nu este ai cil
A înviaţi"
LUCA 2.4:5-6
pe care le schimbaţi între voi în timp ce mergeţi trişti pe drum?" (Luca 24:17), lată cum au
răspuns cei doi (parafrazarea îmi aparţine): „Trebuie că eşti singurul străin din Ierusalim
care nu ştie nimic despre lucrurile acestea, Unde ai fost, domnule, de nu ştii ce se petrece pe
aici?" Apoi Isus i-a întrebat: „Ce lucruri?"
V-aţi întrebat vreodată de ce a pus Isus o astfel de întrebare? Părerea mea este că El a vrut să
scoată de la ei ceea ce El ştia deja că gândesc ei. După cum a făcut adesea cu cei doisprezece,
El a vrut să scoată la iveală lipsa lor de credinţă. Dar chiar mai mult decât atât, eu cred că
Isus ne-a dat nouă, cititorilor acestei relatări, un exemplu de felul în care să ne ocupăm de
oamenii cufundaţi în necredinţă. El a mers în mod natural alături de ei. A purtat cu uşurinţă
o discuţie cu ei. Doar la momentul potrivit, Ie-a deschis Scriptura.
„Şi a început de la Moise şi de la toţi proorocii şi Ie-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu
privire la El" (Luca 24:27). Oamenii zic uneori: „Nu poţi învăţa din Vechiul Testament despre
Isus. Trebuie să te uiţi în Noul Testament ca să înveţi despre Isus." Vă rog să observaţi: Isus a
predicat despre Sine însuşi cu ajutorul celor spuse de Moise şi prooroci - adică din Vechiul
Testament. Cei care studiază cu seriozitate Biblia înţeleg că Vechiul Testament este o imagine
în avans a lui Mesia, Cel care este prezentat în detaliu de Matei, Marcu, Luca şi loan,
Nu v-ar plăcea să ştiţi ce a zis Isus când a deschis Scriptura şi i-a învăţat despre Sine? M-am
întrebat adesea ce pasaje a folosit. Le-a spus povestirea despre Avraam şi Isaac pe Muntele
Moria? Le-a predicat evanghelia din Isaia 53:6? „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi
vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor."
Şi cum cei trei s-au apropiat de intrarea în satul Emaus, Isus S-a făcut că merge mai departe
pe drumul principal. Dar Cleopa şi prietenul său au insistat rugându-L pe Isus să intre cu ei
la Emaus şi să rămână cu ei peste noapte. învăţătorul a fost de acord şi au luat-o împreună
către sat.
Actul al treilea: Descoperirea
Când au ajuns acasă (probabil la unul din ucenici), s-au aşezat la masă ca să ia cina.
„Pe când şedea la masă cu ei,
42
a luat pâinea; şi, după ce a rostit binecuvântarea, a frânt-o şi Ie-a dat-o, Atunci li s-au deschis
ochii şi L-au cunoscut; dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor" (Luca 24:30-31). Isus Ie-a
deschis Scriptura şi Ie-a deschis ochii ca să poată vedea. însă nici deschiderea Scripturii şi
nici deschiderea ochilor nu i-a făcut să-L recunoască pe Isus, Versetul 35 ne spune: „L-au
cunoscut la frângerea pâinii". Au descoperit că era Isus, când a frânt pâinea pentru masa de
seară,
Amintiţi-vă, vă rog, că cei doi bărbaţi fuseseră după o călătorie lungă şi după o zi şi mai
lungă. Emoţional, erau terminaţi. Au intrat, s-au aşezat la masă, iar atunci Isus a preluat
slujba de gazdă, Nu era în casa Lui, însă a trecut peste obicei şi a împărţit mâncarea, A cerut
binecuvântarea, a condus servirea mesei, chiar dacă a fost oaspete. A luat pâinea, a început s-
o pregătească, a rupt două bucăţi şi Ie-a dat-o bărbaţilor.
Cleopa şi celălalt bărbat şi-au îndreptat privirile, au luat pâinea din mâna lui Isus - şi ce au
văzut? Un semn de cui. Vă puteţi imagina reacţia lor? Mă întreb ce au spus ei? îmi pot
închipui doar pe Cleopa întorcându-se către prietenul său şi exclamând: „Uită-te! Priveşte!
Este a Lui! Cel despre care am vorbit este aici, în casa noastră, cu noi, El însuşi!" Apoi, la fel
de repede cum S-a alăturat lor pe drum, a şi dispărut dinaintea lor.
Gândiţi-vă numai la schimbarea incredibilă ce a avut loc în inimile acestor bărbaţi. Gândiţi-
vă la sentimentele lor la începutul călătoriei. Amintiţi-vă de lecţia biblică pe care au primit-o.
Imaginaţi-vă cum a fost să-L vadă pe Cristos cel înviat. Numai cu câteva ore mai devreme
erau gata să renunţe la viaţă, speranţele lor dispăruseră. Priviţi ce se întâmplă acum.
O schimbare a inimii
Aceşti oameni înduraseră o zi lungă de călătorie. Se pregăteau să-şi hrănească trupurile
epuizate fizic şi emoţional. Apoi Isus a dispărut. Şi atunci? Atunci ei au fost atât de plini de
energie încât s-au sculat şi au făcut drumul înapoi până la Ierusalim în acea seară - încă
doisprezece kilometri - ca să-i întâlnească pe ucenici!
„Şi au zis unul către altul: ,Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea
Scripturile?' S-au sculat chiar în ceasul acela, s-au întors în Ierusalim şi au găsit pe cei
unsprezece şi pe cei ce erau cu ei, adunaţi la un loc" (Luca 24:32-33).
în urmă cu o oră nu ar fi avut energia sau dorinţa necesară
43
pentru a face o astfel de călătorie, Dar acum, după ce L-au văzut pe Isus şi au fost încurajaţi
de prezenţa Lui, erau gata să zboare! S-au întors direct la Ierusalim. Au găsit pe ucenici şi le-
au spus despre experienţa care le schimbase vieţile. El era viu! înviase din morţi! Biblia spune
că El a deschis Scripturile (Luca 24:31). Apoi în Luca 24:35 vedem că El Ie-a deschis şi
gurile! Şi nu s-au putut opri din a vorbi despre Cel pe care îl văzuseră.
Eliberat din mormânt
Am fost întotdeauna un admirator ai lui Alfred Hitchcock. într-unui din serialele lui clasice
de televiziune, a pus în scenă povestea unei femei criminale, care fusese acuzată de crimă şi
primise sentinţa de condamnare pe viaţă. într-o scenă de la tribunal, femeia furioasă strigă la
judecător şi jură că, indiferent unde va fi întemniţată, ea va evada şi va veni la el ca să-l facă
să regrete că i-a dat această sentinţă.
Gărzile au luat-o şi a fost urcată în autobuzul care o ducea la închisoare. Pe drum, ea a
observat ceva ce avea să devină parte din planul ei de evadare, A văzut un om bătrân, un coleg
de închisoare, acoperind un mormânt în afara zidurilor închisorii. Şi-a dat curând seama că
singurul mod în care putea evada era să obţină o cheie de la poarta închisorii. Şi singurul
deţinut care avea o cheie era bătrânul care asista la înmormântarea deţinuţilor morţi. De fapt,
el nu numai că-i îngropa, dar le făcea şi sicriele în care erau înmormântaţi. Slujba lui
includea şi rostogolirea sicriului într-un mormânt vechi din afara zidurilor, coborârea
sicriului prin gaura mormântului şi acoperirea lui cu ţărână,
Acest bătrân începuse să orbească şi avea nevoie de o operaţie de cataractă. Femeia a aflat
despre lucrul acesta şi I-a abordat pe bătrân, spunându-i că dacă avea să o ajute să evadeze,
în afara zidurilor ea avea destui bani ca să-i plătească toate cheltuielile pentru operaţie. Putea
să aibă ochii refăcuţi pe deplin.
în primul moment, el a zis: „Nu, doamnă. Nu pot face aşa ceva."
„Oh, ba da, poţi," a replicat ea. „Afară, am toţi banii de care ai nevoie ca să-ţi plăteşti
operaţia de cataractă, Dacă mă ajuţi să ies de aici, îţi voi da banii. Dacă speri să-ţi recapeţi
vederea, mă vei ajuta să evadez."
în cele din urmă, omul a acceptat în silă. lată care era planul. Când ea avea să audă
următorul dangăt al clopotului,
44
care anunţa moartea unui deţinut, avea să se furişeze în atelierul unde el făcea sicriele. Ea
trebuia să localizeze sicriul în care bătrânul pusese cadavrul, apoi să se bage pe ascuns în
acelaşi sicriu şi să tragă capacul peste. în dimineaţa următoare devreme, bătrânul avea să o
care, împreună cu cadavrul din sicriu, afară, la locul de înmormântare. El avea să dea
drumul la sicriu în groapă, să arunce puţină ţărână peste sicriu şi în ziua următoare avea să
vină din nou, să descopere sicriul, să dezlege capacul de la sicriu şi ea să fie eliberată.
Un plan perfect ... aproape,
într-o noapte târziu, ea a auzit dangătul clopotului. Cineva murise. Acum era momentul!
Părăsi pe ascuns pavilionul ei şi-şi făcu drumul pe coridor. Uitându-se prin atelierul
întunecat, a văzut sicriul şi fără nici o ezitare a ridicat capacul şi prin întuneric s-a aşezat în
sicriu. După ce s-a apăsat peste cadavru, a tras capacul peste ea, După câteva ore a putut
simţi cum este cărată spre un mormânt, A zâmbit când sicriul a fost lăsat în groapă şi bulgări
de ţărână au început să cadă pe capacul sicriului, Nu peste mult timp, era astupată sub
pământ. încă mai zâmbea, De fapt, nu-şi putea reţine încântarea. O făcuse!
Timpul începu să se scurgă. Ziua următoare veni şi trecu şi bătrânul nu se mai arătă. Atunci
începu să se îngrijoreze. Unde era bătrânul? Ce putea să i se întâmple? De ce nu se mai
arătase? începură să-i curgă sudori reci,
într-un moment de panică, aprinse un chibrit, îl îndreptă către cadavrul de lângă ea şi îl
descoperi ,,. pe bătrânul însuşi, Singura ei speranţă stătea îngropată lângă ea,
încurajarea învierii
Cea mai mare încurajare pe care omul o va cunoaşte vreodată este dăruirea lui Isus Cristos
pentru lumea noastră, Prin moartea, îngroparea şi învierea Lui, Isus a scris cuvântul
SPERAN- ŢĂ în fiecare inimă. Pentru că El trăieşte, şi noi vom trăi. Pentru că El a fost
victorios asupra morţii, viitorul nostru este luminos.
Compozitorii Bill şi Gloria Gaither au surprins acest gând când au scris aceste versuri:
Pentru că El trăieşte, pot să fac faţă zilei de mâine; Pentru că El trăieşte, toată teama a
dispărut; Pentru că eu ştiu că El are-n mână viitorul,
45
Viaţa mea e demnă de trăit, Tocmai pentru că El e viu,2
Gândindu-ne la încurajarea învierii lui Cristos, ar trebui să răspundem prin două acte de
dragoste. Ambele răspunsuri ne sunt ilustrate de marele apostol Pavel. Ele sunt relatate în
ultimele două versete din 1 Corinteni 15, marele capitol al învierii.
în primul rând, ar trebui să ne exprimăm recunoştinţa faţă de Tatăl nostru din cer:
„Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne-a dat victoria prin Domnul nostru Isus Cristos"
(1 Corinteni 15:57).
în al doilea rând, ar trebui să facem ceea ce a făcut Pavel - să folosim adevărul despre
învierea lui Cristos pentru a încuraja pe alţii, „De aceea, preaiubiţii mei fraţi, fiţi tari,
neclintiţi, sporiţi întotdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu
este zadarnică" (1 Corinteni 15:58).
Gândiţi-vă la aceasta: Atât victoria, cât şi lucrarea rodnică, totul există datorită învierii.
Cleopa şi prietenul său s-au bucurat de ambele beneficii în urmă cu 2000 de ani, când Isus a
frânt pâinea cu ei şi Ie-a schimbat vieţile. Aceleaşi beneficii ne sunt oferite şi nouă astăzi,
împreună cu aceeaşi putere care schimbă viaţa.
Trebuie doar să ai ochii deschişi în faţa lui Isus cel înviat.
46
i
Isus cel înviat te echipează pentru a încuraja pe alţii. Citeşte cuvintele lui Stephen Hopper şi
permite Domnului să te folosească în postura de încurajator.
Ai observat că uneori contează mai mult timpul potrivit pentru un gest atent decât intensitatea
lui?
Pentru un militar cuprins de dor, întărirea ar putea veni printr-o scrisoare sau o vedere
trimisă la timpul potrivit. Pentru un cuplu cu copii, istovit de puteri, ar putea fi o ofertă de a
îngriji copiii, aşa încât ei să poată ieşi de acasă pentru o seară sau un sfârşit de săptămână,
Pentru un lucrător creştin descurajat, ar putea fi un sfârşit de săptămână la o conferinţă sau
într-o mică vacanţă. Pentru o persoană în vârstă sau imobilizată la pat, o vedere, un telefon
sau o vizită ar putea să fie cele mai plăcute momente dintr-o săptămână. Pentru un student ce
se simte stresat şi îi este dor de casă, ar putea fi invitaţia la prânz în oraş sau ajutorul în
pregătirea pentru un examen. Pentru un învăţător frustrat la şcoala duminicală, care pare că
nu găseşte pe nimeni ca să-l ajute, ar putea fi oferta de a te pune la dispoziţia lui oriunde este
cel mai mult nevoie de tine.
Lucrarea de împrospătare implică o preocupare reală, voinţa de a-ţi asuma riscurile şi
persistenţa în slujire. Această lucrare necesită atenţia la nevoile altora şi dorinţa de a-i uşura
de presiunile care-i împovărează.3
Domnul a promis că cei care nădăjduiesc în El vor avea o nouă tărie şi vor fi reînnoiţi (vezi
Isaia 40:28-31). El poate folosi mijloace supranaturale ca să împlinească această promisiune.
Este posibil ca El să vrea să folosească totuşi un instrument uman? Poate El vrea să te
folosească ... pe tine?
CÂND TOATE SE DUC
CÂND TOATE SE DUC
][
n 1981, un avion mic Cherokee de şase locuri, purtând cinci oameni la bord se prăbuşea într-
o creastă singuratică într-unui din cele mai accidentate lanţuri ale Munţilor Stâncoşi din
Colorado. Gary Meeks, un constructor din Dallas, pilota avionul. Era însoţit de soţia lui, doi
băieţi şi un fost asociat în afaceri. Gary se îndrepta spre Aspen pentru o vacanţă la schi,
anticipată de multă vreme când, fără nici o avertizare, avionul a început să piardă din putere
şi s-a prăbuşit lovindu-se de un munte acoperit cu zăpadă. Totuşi, stratul de zăpadă a
amortizat impactul şi toţi pasagerii au supravieţuit. Prăbuşirea a lansat una din cele mai
extinse misiuni de căutare din istoria statului Colorado. însă cum să descoperi un avion alb
pierdut într-un munte acoperit cu zăpadă albă? în timpul lungii şi agonizantei aşteptări după
cei care-i căutau, Gary Meeks şi-a aşternut gândurile într-un jurnal:
Mi-a luat toată după-amiaza de astăzi ca să-mi revin, Eram atât de ameţit încât de fiecare dată
când priveam pe fereastra avionului zdrobit de zidurile muntoase de granit, toate ascunse pe
juma tate după o perdea de nea fulguită, mă gândeam
50
în inima mea că e doar un vis urât. Apoi mă uitam în jur la Pat şi la băieţi, feţele le erau
umplute de groază, dârdâind în cabina îngheţată şi mi-am dat seama din nou de ceea ce s-a
întâmplat,
Nu-mi aduc aminte de prăbuşire. Tot ce ştiu este că umărul îmi este dislocat. E rece, am dureri
şi suntem înghesuiţi strâns. Mă întreb dacă mai ştie cineva că ne-am prăbuşit. Nu mai
contează. Nu-i nimic altceva de făcut decât să stăm aici şi să aşteptăm.
Dar ce momente trăim astăzi! Arne a golit o valiză. S-a dus s-o umple cu zăpadă şi a adus-o
înapoi în cabină ca să avem zăpadă să mâncăm. Când şi-a golit valiza şi-a găsit Biblia. Nu m-
am interesat prea tare de Biblie înainte. Ne-am răsucit cu toţii în acea cabină rece, încercând
să citim de pe paginile mici ale acelei cărţi pentru a ne îmbărbăta. în această dimineaţă două
avioane au zburat pe deasupra noastră, dar sunt sigur că nu ne-au văzut.
E aşa de rece şi e aşa de greu de găsit speranţa. Cu puţin înainte
"Plantează un cuvânt de iubire
adânc
in inima unui om.
Hrâneşte-fcu un
zâmbet şi o rugăciune
şipriveşte ce se întâmpla."
MAX LUCADO
de a răsări lumina zilei am auzit ceva. Era un sunet gros care duduia în depărtare. Se apropia
tot mai mult. Era un tup, tup, tup ritmat. Sigur! Era un elicopter. Darin l-a văzut primul. Pe
măsură ce se apropia de noi, a încetinit şi apoi a început să coboare spre vale cam la un
kilometru de avion. „Aterizează! Ne-au găsit!" strigă unul din băieţi. Cum aş putea descrie
bucuria care pulsa în fiecare din noi în timp ce am început să strigăm şi să ţipăm? Aşteptarea
noastră luase sfârşit! Elicopterul s-a îndepărtat şi ne-am dat seama că nu veniseră pentru noi.
Cum aş putea descrie disperarea pe care am simţit-o? Tot ceea ce speram şi de
ceea ce ne agăţasem, totul ne fusese smuls cu cruzime. Ne-am trezit cu toţii în
lacrimi şi în hohote, iar în cele din urmă, după aproape o oră, după ce lacrimile s-
au oprit, Arne a scos Biblia şi am mai citit câte ceva. Cât
51
de real a devenit pentru noi ceea ce citeam în psalmi: „O Doamne, Dumnezeul
meu, strig ziua către Tine şi Tu nu-mi răspunzi nici noaptea, dar nu-mi găsesc
odihna. însă în Tine s-au încrezut părinţii noştri. Ei s-au încrezut şi Tu i-ai
eliberat." Deci trebuie să continuăm să ne încredem.
Şi au continuat să se încreadă, Ziua următoare elicopterul s-a întors; de data
aceasta venise pentru ei. „Aici! Aici!" au ţipat din răsputeri. „O, Doamne, îţi
mulţumim! Nu ne-ai uitat niciodată. Doamne, am stat aici cinci zile. Nu ne-ai
părăsit nici un moment, nici unul măcar! Şi ştiu că niciodată nu ne vei părăsi."
Uneori suntem izolaţi de problemele vieţii. în locul unei prăbuşiri cu avionul,
prăbuşirea este a unei căsnicii, a unei afaceri sau a unui copil, Ce facem şi cui ne
adresăm când nu a mai rămas nimeni ca să ne încurajeze?
Există o povestire în Vechiul Testament despre un om care s-a aflat în această
situaţie. în timp ce examinăm ce paşi a făcut David ne pregătim pentru
momentele când trebuie să ne încurajăm singuri.
Urât şi vânat
Saul l-a considerat pe David duşmanul său de moarte. A căutat să-l prindă. David
a fugit să scape de mânia plină de gelozie a lui Saul. Pe măsură ce viaţa celui
care a ucis uriaşul devenea tot mai mult ca şi aventurile Fugarului, el a strâns în
jurul lui o ceată de luptători singuratici, care făceau parte din drojdia societăţii lui
Israel. Biblia îi descrie ca fiind: „toţi cei ce se aflau în nevoie, care aveau datorii
sau care erau nemulţumiţi" (1 Samuel 22:2). Ce mai grup!
în cele din urmă David şi noua lui „armată" au fugit peste graniţa lui Israel în
Filistia, sperând să găsească un loc mai sigur printre filisteni. Au crezut că Saul
nu-i va căuta niciodată acolo.
Când a ajuns David cu oamenii lui a treia zi la Jiclag, amaleciţii năvăliseră în
partea de miazăzi în Ticlag. Ei nimiciseră şi arseseră Ţiclagul, după ce luaseră
prinşi pe femei şi pe toţi cei ce se aflau acolo, mici şi mari. Nu omorâseră pe
nimeni, dar luaseră totul şi plecaseră. David şi oamenii lui au ajuns în cetate şi
iată că era arsă; şi nevestele, fiii şi fiicele lor fuseseră
52
luaţi prizonieri, Atunci David şi poporul care era cu el au ridicat glasul şi au plâns
până n-au mai putut plânge. Cele două neveste ale lui David: Ahinoam din Izreel
şi Abigail din Cârmei, nevasta lui Nabai, tuseseră luate şi ele. David a fost în mare
strâmtorare, căci poporul vorbea să-l ucidă cu pietre, pentru că toţi erau amărâţi
în suflet, fiecare din pricina fiilor şi fetelor lui (1 Samuel 30:1-6).
Pe măsură ce valul iniţial de întristare a trecut, oamenii lui David au început să-l
arate cu degetul. Ei credeau că dacă n-ar fi fost David, ei n-ar fi trecut prin
experienţa aceasta. Vorbeau să-l omoare cu pietre.
Nu-mi pot imagina nimic mai stresant, mai îngrozitor, mai descurajant, mai
capabil să împingă la renunţare, decât acest moment din viaţa lui David. Toate
sistemele bazate pe sprijinul oamenilor pieriseră. Chiar şi cei mai apropiaţi s-au
ridicat împotriva lui. David a fost lăsat singur să-şi trăiască mâhnirea şi să se
lupte cu întrebările care cu siguranţă trebuie să-i fi umplut mintea.
Secretul unul om tânăr
„Dar David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui" (1 Samuel
30:6). în momentele lui de neputinţă, la lovitura descurajării, tânărul împărat s-a
îndreptat către Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul lui, pentru a primi încurajare.
Nu putea merge nicăieri altundeva. Viaţa i-a redus opţiunile la una singură. Mai
devreme sau mai târziu, viaţa ne pregăteşte fiecăruia aşa ceva.
Ca păstor (singurul din biserică ce nu are un păstor), a trebuit să învăţ cum să mă
încurajez singur. Am descoperit că Tatăl nostru iubitor ne-a asigurat toate
resursele necesare. Este adevărat că ni se porunceşte să ne purtăm unii altora
poverile, să ne încurajăm unui pe altul, să ne edificăm şi să ne întărim unul pe
altul, dar vor veni momente când nimeni nu va fi acolo, lângă noi în afajă de
Dumnezeu. în acele momente cruciale, noi, la fel ca David, avem nevoie să ne
încurajăm singuri în Domnul Dumnezeul nostru.
Singurătatea lui David poate să fi fost primul pas spre întregire. Se poate produce
o mare vindecare în izolare. Dar să fim oneşti, tăcerea şi singurătatea nu par să-şi
fi găsit locul în lumea de astăzi. Jean Fleming, în cartea ei Finding Focus in a
53
Whirlwind World (Găsind concentrarea într-o lume vijelioasă), a făcut următoarea
observaţie:
Trăim într-o lume zgomotoasă şi ocupată. Tăcerea şi singurătatea nu sunt cuvinte
din vocabularul secolului al douăzecilea. Ele se potrivesc epocii victoriene cu
papuci înalţi, cu nasturi şi lămpi cu petrol mai bine decât epocii televiziunii, a
pasajelor video şi a tinerilor care aleargă cu căşti pe urechi. Am devenit un popor
care are aversiune faţă de linişte şi neplăcere în a fi singuri. 1
Jim Elliott, misionarul martirizat, a scris odată în jurnalul său: „Eu cred că
diavolul şi-a făcut o prioritate din a avea monopolul asupra a trei elemente:
zgomot, grabă şi mulţimi. Satan este destul de conştient de puterea liniştii." 2
Nu sunt greu de găsit în Biblie exemple de oameni care, datorită izolării, au avut
nevoie de încurajare. Dumnezeu I-a pus pe Moise pe întinderea unei pustii timp
de patruzeci de ani înainte de a-l trimite să conducă ieşirea din Egipt. Pe Ilie
Dumnezeu I-a făcut să se retragă într-o peşteră din Muntele Horeb pentru ca el să
poată auzi vocea domoală a lui Dumnezeu. Isus, de asemenea, S-a retras adesea
pe ţărm sau în munţi ca să fie singur cu Tatăl.
Aceasta este lucrarea în solitudine - să fii singur, să fii liniştit, ca să poţi vorbi lui
Dumnezeu şi ca Dumnezeu să-ţi poată vorbi ţie. David ştia lucrul acesta. Psalmii
lui ne arată că el a înţeles importanţa rămânerii în singurătate cu Dumnezeu,
indiferent că este într-o peşteră sau pe munte.
Unelte pentru solitudine
Dacă un om consideră timpul său atât de valoros, încât nu-şi poate face timp ca
să râmână în linişte şi să fie singur, acel om va ajunge în cele din urmă fără nici o
valoare pentru altcineva. Petrecând tot timpul cu oamenii, vei ajunge în curând să
nu mai ai nimic de dat altora.
Susanna Wesley, mama lui John şi Charles Wesley, a avut nouăsprezece copii.
Ea s-a devotat solitudinii. în timpul zilelor ei foarte ocupate, ea îşi acoperea capul
cu un şorţ şi avea timpul ei de linişte. Când şorţul era pe cap, copiii ştiau că
mama se roagă şi citeşte din Biblie şi o lăsau singură,
54
Sunt întotdeauna p[in de speranţă;
pentru că
un creştin
este un prizonier
al speranţei."
BISHOP DESMOND TUTU
Există momente când singurul mod în care găsim încurajarea de care avem
nevoie este să stăm singuri. Crede-ţi-mă, poate fi o experienţă care îmbogăţeşte
mult. Dar cum putem să o avem? Eu cred că Dumnezeu ne-a dat cel puţin două
unelte pentru a ne face lucrarea de solitudine.
7. Unealta Scripturii
David era un bun cunoscător al Vechiului Testament şi adesea s-a îndreptat spre
el ca să găsească ajutor şi încurajare. David a fost cel care a scris aceste cuvinte
despre Scriptura pe care o cunoştea el:
Orânduirile Domnului sunt fără prihană şi veselesc inima; poruncile Domnului
sunt curate şi luminează ochii ... sunt mai de preţ decât aurul ... mai dulci decât
mierea, decât picurul din faguri. Robul Tău primeşte şi el învăţătura de la ele;
pentru cine le păzeşte răsplata este mare (Psalmul 19:8, 10, 11),
Dacă n-ar fi fost Legea Ta desfătarea mea, aş fi pierit în ticăloşia mea (Psalmul
119:92).
în capitolul precedent, am menţionat Romani 15:4 - „şi tot ce a fost scris mai
înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin
mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde." Sunteţi familiarizaţi cu
încurajarea pe care o dau Scripturile?
Domnul este lumina mea şi mântuirea mea, de cine să-mi fie frică? (Psalmul
27:1),
Eu am căutat pe Domnul şi mi-a răspuns - m-a izbăvit din toate temerile mele
(Psalmul 34:4).
Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!
(Psalmul 34:8).
Pentru ce te mâhneşti suflete şi gemi înlăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu,
căci iarăşi îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu (Psalmul 43:5).
Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un
55
ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar
zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor. Chiar dacă ar urla şi ar
spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii
(Psalmul 46:1-3).
Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu. Eu stăpânesc peste neamuri, Eu
stăpânesc pe pământ. Domnul oştirilor este cu noi. Dumnezeul lui lacov este un
turn de scăpare pentru noi (Psalmul 46:10-11).
Când eşti descurajat, cel mai bun prieten pe care-l ai, în afară de relaţia ta
personală cu Dumnezeu în rugăciune, este Cuvântul Său.
2. Unealta cântării
David a folosit de asemenea cântarea pentru a-şi întări duhul în timpul
momentelor de descurajare ale vieţii. El a fost un mare cântăreţ şi poet; Psalmii
lui sunt de fapt imnuri de laudă adresate lui Dumnezeu. însă el nu a fost singurul
care a folosit cântarea în contracararea descurajării.
Habacuc a profeţit într-o perioadă a istoriei, când Israel era destul de decăzut
moral. Habacuc i-a cerut lui Dumnezeu să judece păcatul poporului Său şi
Dumnezeu S-a învoit la aceasta. Dar profetul a fost uimit că Dumnezeu a ales pe
haldei ca să impună judecata. Haldeii (sau babilonienii) erau mult mai răi decât
israeliţii. Habacuc nu putea înţelege de ce Dumnezeu avea să folosească o
naţiune mai rea decât Israel ca să pedepsească pe poporul Său. La sfârşitul
scurtei cărţi care-i poartă numele, Habacuc pune de-o parte conflictul intens şi se
închină Dumnezeului său prin cântare. Unii erudiţi cred că Habacuc a fost un levit
responsabil cu conducerea corului de la Templu. Ascultaţi cântarea lui de
închinare înaintea unui Dumnezeu suveran.
Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da nici un rod, rodul măslinului
va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în
grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii
mele (Habacuc 3:17-18).
G. Campbell Morgan, un învăţător conservator al Cuvântului
56
din generaţia trecută, m-a surprins când a scris despre cântarea lui Habacuc:
Sper să nu produc nici un şoc când traduc versetul 18 în sens literal. Să luăm
primul cuvânt ebraic (al versetului 18) şi să-l traducem la propriu şi iată cum
apare: „Voi sări de bucurie în Domnul." Să luăm al doilea cuvânt, să-l traducem
în acelaşi sens propriu şi iată cum apare: „Mă voi răsuci în jurul Dumnezeului
mântuirii mele."3
într-un moment de descurajare profundă, Habacuc a folosit muzica pentru a se
întări, până acolo încât a ajuns să zică: „Sunt gata să sar de bucurie în faţa
Dumnezeului mântuirii mele şi să mă învârt gândindu-mă cine este Dumnezeu."
De-a lungul anilor, Dumnezeu a folosit de multe ori muzica pentru a sluji învierii
mele, pentru a mă încuraja. Odată, când soţia mea era foarte bolnavă şi doctorii
nu puteau descoperi cauza bolii ei, cineva mi-a dat o casetă ce conţinea măreţul
refren al lui Andre Crouch: „Prin toate acestea, am învăţat să mă încred în Isus,
am învăţat să mă încred în Dumnezeu". Am tot ascultat acel refren până când am
uzat caseta.
Muzica este unul din cele mai binecuvântate daruri primite de la Dumnezeu, căci
te poţi încuraja singur printr-o cântare, lată aici alte două din cântecele mele
preferate şi încurajatoare.
Mare este credincioşia Ta, O, Doamne, Tatăl meu!
In Tine nu-i nici o umbră de schimbare;
Tu nu Te schimbi, mila Ta rămâne aceeaşi;
Precum ai fost, vei fi mereu Acelaşi,
căci mare e credincioşia Ta. Când pacea, ca un râu, vine pe-a mea cale,
Când întristările vin ca talazurile mării -
Oricâte ar veni asupra mea, Tu m-ai învăţat să zic,
Bine e, bine e sufletului meu.
căci bine e sufletului meu.
Un David al zilelor noastre
Billy Graham a apărut brusc pe scena religiei americane în 1949. Era un
predicator tânăr, necunoscut, care a început să strângă mulţimi de oameni
oriunde vorbea. A venit la Los
57
Angeles, a stârnit multe comentarii în presă şi, în cele din urmă, a devenit un
nume rostit în orice casă şi un evanghelist cunoscut.
Dar înainte ca Billy Graham să fie atât de bine cunoscut, un alt tânăr a atins vârful
scenei religioase americane. Numele lui era Chuck Templeton. El a început ca un
puternic evanghelist conservator. Totuşi, pe parcurs, el a fost influenţat de
liberali. Aceştia i-au erodat încrederea în Scriptură şi a ajuns să creadă că Biblia
nu era Cuvântul lui Dumnezeu. Chuck era prieten cu Billy Graham. Cu o anumită
ocazie el i-a zis d-lui Graham: „Bill, nu poţi să refuzi să gândeşti. Să faci aşa ceva
înseamnă să mori din punct de vedere intelectual. A gândi nu este păcat
împotriva Creatorului tău. Nu poţi să te opreşti să gândeşti. Este o sinucidere
intelectuală."
Acuzaţia lui Templeton a usturat şi Graham a continuat să se lupte atât cu propria
conştiinţă, cât şi cu intelectul său. Rezolvarea a venit la o conferinţă cu studenţii
la Forest Home, o staţiune din Munţii San Bernardino, în apropiere de Los
Angeles. Graham şi Templeton au fost vorbitorii principali şi discuţiile lor,
ascultate de alţii care puneau întrebări asemănătoare, au reaprins îndoielile lui
Billy. în tulburarea aceea, a plecat într-o plimbare prin pădurea liniştită de brazi.
La vreo cincizeci de metri de cărarea principală, a şezut timp de câteva ore pe o
piatră mare, cu Biblia deschisă pe un trunchi de copac, în timp ce se lupta încă o
dată cu îndoielile şi cu devotamentul lui. în cele din urmă a luat decizia
pragmatică să abandoneze îndoiala şi să se ţină de angajamentul luat. într-un
spirit de supunere a zis: „Oh, Dumnezeule, nu pot dovedi anumite lucruri. Nu pot
răspunde la unele întrebări pe care Chuck şi alţi oameni le ridică, Dar accept
această Carte prin credinţă ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu." Mai târziu a explicat:
„Nu aş putea trăi fără să-mi confrunt îndoielile." 4
Rezolvarea problemei de conştiinţă a lui Graham că nu se va mai lăsa niciodată
pradă nici unei îndoieli cu privire la autoritatea Scripturii a electrizat credinţa lui
şi, după cum a observat mai târziu, „a dat o putere şi o autoritate predicării mele,
care nu m-au mai părăsit deloc. Evanghelia a devenit în mâinile mele un ciocan şi
o flacără . . . Simţeam ca şi cum aveam o sabie în mână şi că puterea Bibliei tăia
adânc în conştiinţa oamenilor conducându-i la supunere în faţa lui Dumnezeu." 5
Vreau să vă pun o întrebare simplă: cine este Chuck Templeton? Cei mai mulţi
dintre noi nu-l cunoaştem pentru că I-am uitat. însă de Billy Graham ne
vom aduce întotdeauna
58
aminte. De ce? Pentru că într-un moment de singurătate cu Dumnezeu şi
Cuvântul Său el s-a încurajat în Domnul. Iar Dumnezeu l-a pregătit să fie omul pe
care toţi îl admirăm pentru predicarea exactă a evangheliei lui Isus Cristos,
încurajarea proprie
Viaţa ne poate face adesea să ne simţim ca şi cum am trăi în carlinga unui avion
mic care s-a prăbuşit în munţi. Suntem înconjuraţi de zăpadă şi copleşiţi de
pietrele prăvălite peste noi. Uneori pare că nimănui nu-i pasă. Nimeni nu vine ca
să ne salveze. Suntem lăsaţi singuri, abandonaţi în închisoarea problemelor
noastre personale, Nu există o cale de ieşire şi nu poate fi nici cale de intrare
pentru ajutor.
Când vin aceste momente aduceţi-vă aminte de secretul unui tânăr înţelept care
avea să devină împărat: „David s-a întărit în Domnul Dumnezeul lui" (1 Samuel
30:6).
59
DRAGOSTEA ÎN ACŢIUNE
Următoarea povestire dată de J, Oswald Sanders demonstrează cum Dumnezeu
poate să-Şi comunice tăria şi încurajarea unui om descurajat.
Pe când eram director general al Overseas Missionary Fellowship (Părtăşia
misionară din afara Statelor Unite), cu o anumită ocazie a trebuit să merg la o
conferinţă cu misionarii noştri dintr-o regiune, Era o regiune musulmană, o zonă
cu o mare rezistenţă la Evanghelie, unde nu se mai desfăşurase nici o lucrare
misionară în trecut. Au început efectiv de la zero, împotriva unei opoziţii
deosebite, şi practic nu văzuseră nici un rod.
Cu o seară înainte de a pleca la ei, m-am dus târziu la culcare cu această povară
pe inima mea. M-am trezit noaptea şi m-am rugat: „Doamne, trebuie să-mi dai un
mesaj". Pe jumătate adormit, am luat un Noul Testament, tradus de britanicul C.K.
Williams. Soţia mea citise mult din el şi-l însemnase. S-a deschis la 2 Corinteni
capitolele 4 şi 5, unde ea subliniase patru afirmaţii: „Noi nu cădem de oboseală"
(4:1); şi apoi: „Noi nu cădem de oboseală" (4:16); „Noi suntem întotdeauna plini
de încredere" (5:6), „Suntem plini de încredere" (5:8).
Am ştiut imediat că aici se afla mesajul din partea Domnului. Acum eram treaz
bine şi Domnul mi-a adus imediat în minte idei din pasaj. Fără îndoială că era
cuvântul Său pentru noi atunci şi am încredere că va fi cuvântul Său şi pentru voi
- căci eu cred că are relevanţă pentru oamenii din toate vremurile.
De ce ar trebui ca niciodată să nu cădem de oboseală? Pentru că prin mila lui
Dumnezeu nouă ni s-a încredinţat o lucrare, slujba noului legământ. Pentru că
suntem împuterniciţi în fiecare zi cu o nouă tărie, în timp ce învăţăm cum s-o
dobândim. Pentru că ni s-a dat Duhul Sfânt, răsplată în parte şi promisiunea de
mai mult. Pentru că
60
suntem preocupaţi şi furaţi de ideea veşniciei. Şi pentru că noi ştim că la
momentul potrivit va fi un seceriş asigurat,
De aceea noi nu cădem de oboseală!6
63
TERAPIA PRIETENIEI
(( u câtva timp în urmă, următoarea scrisoare trimisă de un pilot de linie

aeriană a apărut în coloana lui Ann Lander din ziarul nostru local.
In August 1991, ml s-a spus că am cancer pe creier şi şansele mele de a mai trăi
încă cinci ani erau, în cel mai bun caz, de 50%. Când vestea a ajuns la urechile
prietenilor mei, doi dintre ei au început o campanie cu scrisori şi vederi, în care s-
au implicat toţi piloţii angajaţi la compania noastră de transporturi aeriene.
Răspunsul a fost copleşitor. Primeam teancuri de vederi şi scrisori în fiecare zi.
Doctorii şi asistentele mele mi-au spus că erau interesaţi de refacerea mea, mi-au
asigurat multă îngrijire tandră şi iubitoare, iar tratamentul pe care l-am primit de
la secţia de radiologie, unde mi se aplicau radiaţii, era incredibil. Şi tot personalul
feminin din acea secţie merită o menţiune specială pentru zâmbetele lor continue
şi pentru atitudinea lor de sprijin.
Colegii mei piloţi au colectat destui bani ca să
64
mă trimită împreună cu familia la Disney World pentru o vacanţă minunată.
înconjurat de toată această dragoste, nu puteam decât să mă simt mai bine.
Acum sunt clasificat ca supravieţuitor al cancerului şi sprijinul acordat de
prietenii mei continuă şi astăzi. Sunt convins că terapia prieteniei poate fi un
factor important în refacere.
„Terapia prieteniei." N-am auzit niciodată de termenul acesta până acum. Dar ce
mod mai bun pentru a descrie încurajarea? Vă aduceţi aminte de definiţia
lingvistică a încurajării: „Actul de a inspira altora un curaj nou, un spirit nou şi cu
o speranţă nouă." Aşa ceva a experimentat acest pilot. Oamenii au venit lângă el
într-o perioadă dificilă ca să-i dea curaj reînnoit, un spirit reînnoit şi o speranţă
reînnoită. Aceasta este încurajarea; aceasta este terapia prieteniei.
Conceptul „unul pe altul" al credinţei creştine
Dumnezeu şi-a chemat poporul să practice terapia prieteniei. Noul Testament ne
spune să ne învăţăm unul pe altul, să ne mustram unul pe altul, să ne stimulăm
unul pe altul, să ne zidim unul pe altul, să ne rugăm unul pentru altul, să ne
purtăm poverile unul altuia, să ne mărturisim păcatele unul altuia, să ne supunem
unul altuia, să ne ajutăm unul pe altul din punct de vedere fizic şi material şi să
ne încurajăm unul pe altul. Aceste porunci ne-au fost date la toţi, nu doar
pastorilor şi conducătorilor din biserică. Suntem cu toţii chemaţi să practicăm
conceptul „unul pe altul" al credinţei creştine. Cartea Eclesiastului explică de ce:
Mai bine doi decât unul.., Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul,
dar vai de cine este singur şi cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice
(Eclesiastul 4:9, 10).
Avem nevoie unii de alţii pentru încurajare. Am fost silit să-mi aduc aminte de
aceasta într-o vară, nu cu mulţi ani în urmă.
în ultimii ani am pus de o parte o săptămână de conferinţă pentru a sluji Cuvântul
lui Dumnezeu la un frumos centru de conferinţe în apropiere de Fresno,
California. Noi californienii spunem locului simplu „Hume Lake".
65
Am avut la Hume câteva experienţe destul de speciale, care nu se potrivesc
pentru a fi menţionate în predicarea Cuvântului. Cele mai multe dintre aventuri
implică relaţia mea cu motocicletele. Am căzut de atât de multe ori că astăzi îmi
trebuie tot timpul până în ziua de joi sau vineri a săptămânii de conferinţă ca să
adun destui curaj pentru a urca pe una din acele motocjclete.
Anul trecut am mers singur la Hume Lake. Soţia mea nu a fost acolo ca să-mi
citească actul de dezmăţ pe care-l săvârşeam când doream aşa de mult să
conduc o motocicletă; aşa că puteţi să vă daţi seama ce s-a întâmplat! Miercuri
am sărit pe o Honda 250 şi am plecat spre munţi ca să privesc creaţia minunată a
lui Dumnezeu.
Trebuie să vă spun că nu am condus prea mult pe cărări bătătorite. Avantajul
unei motociclete este că te poate duce acolo unde nimic altceva nu poate merge.
Aşa că în acea zi am plecat către zonele nemarcate şi rareori parcurse din
Pădurea Naţională Cleveland. Curând mă aflam deasupra limitei pădurilor, unde
aerul pare aşa de curat, iar cerul aşa de albastru.
Nu ştiu exact când mi-am dat seama că nu ştiam unde mă aflu. Dar îmi aduc
aminte în mod special că nu ştiam pe ce cărare să mă întorc ca să ajung înapoi
acasă.
Motocicleta pe care o conduceam nu fusese folosită de multă vreme şi amestecul
de combustibil nu părea cel mai bun. Aşa că, în timp ce încercam să mă hotărăsc
în ce direcţie să o iau spre casă, m-am jucat cu şocul de pornire, încercând să fac
motorul să meargă puţin mai lin.
Dintr-o dată, am dat într-un şanţ care tăia calea pe care mergeam eu. Aproape
înainte să-mi dau seama am căzut cu Honda în şanţ.
Cu toate că accidentul m-a speriat cu adevărat nu păream rănit. Aşa că am ridicat
motocicleta, am încălecat pe ea şi am pornit-o. Motorul a răspuns şi am pornit în
jos pe cale spre nu-ştiu-unde.
Doar atunci m-am uitat la piciorul meu şi mi-am dat seama că una din şosete
îşi schimbase culoarea în roşu. Aveam o
"Cea mai buna
dovada ca Cm tos
a înviat este faptul ca
încă este viu. Şi
pentru...
contemporanii noştri,
singura cale de a-L
vedea înviat este ca noi,
creştinii
să ne iubim
unul pe altul."
66
tăietură adâncă pe picior (care mai târziu a avut nevoie de şaptesprezece copcii
ca să fie închisă).
Acum mi-era cu adevărat frică. Dacă sunt cu adevărat pierdut? Dacă nu mai
găsesc calea înapoi spre centrul de conferinţe? Dacă nu mai pot să opresc
sângerarea? Pe cuvântul meu - am să mor la Hume Lake,
In acel moment, am simţit cum frica se furişa în spiritul meu. Nu ştiam unde mă
aflu, Nu ştiam cum să o iau înapoi spre locul unde trebuia să ajung, Nu ştiam cât
de serios mă tăiasem la picior. Şi am fost destul de îndrăzneţ ca să plec singur.
Nu era nimeni care să mă ajute.
Am revăzut acest incident în mintea mea de multe ori. Cred că experienţa mea din
munţii de la Hume Lake este o microilustraţie a felului cum este viaţa pentru mulţi
oameni -pierduţi în hăţişul lucrurilor, nesiguri pe care cale să o ia, răniţi şi
inconştienţi de aceasta. Cei mai mulţi sunt singuri; nimeni nu e prin preajmă ca
să-i ajute să mai diminueze din teamă.
Solomon avea dreptate. Când cădem, avem nevoie de cineva care poate să ne
ajute să ne ridicăm. Avem nevoie disperată de lucrarea de încurajare.
Lucrarea de încurajare
Această lucrare de încurajare se află între priorităţile de vârf ale lui Dumnezeu.
Cel puţin cincisprezece pasaje din Noul Testament vorbesc despre lucrarea „unul
pe altul". Cinci din ele se ocupă de încurajare:
Deci mângâiaţi-vă şi încurajaţi-vă unul pe altul cu această veste (1 Tesaloniceni
4:18).
Aşa că încurajaţi-vă unul pe altul ca să vă întăriţi unul pe altul, aşa după cum
faceţi deja (1 Tesaloniceni 5:11).
Vă îndemnăm, de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei ce trăiesc în
neorânduială; să îmbărbătaţi pe cei desnădăjduiţi; să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi '
' răbdători cu toţi (1 Tesaloniceni 5:14).
Ci îndemnaţi-vă (încurajaţi-vă) unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice:
„Astăzi", pentru ca nici unul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea
păcatului (Evrei 3:13).
Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii
67
obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se
apropie (Evrei 10:25).
Aceste pasaje ne provoacă la o lucrare de preocupare unul pentru altul. Ele nu
reprezintă instrucţiuni date doar păstorului pentru a-şi încuraja turma, deşi sunt
la fel de importante. Nu este o poruncă pentru cei care o fac ca o vocaţie. Aceste
cuvinte se găsesc în „fişa de lucru" a oricărui credincios.
Probabil că cea mai bună definiţie a încurajării pe care am auzit-o este „Turnarea
curajului în cineva care are nevoie de el". Dumnezeu ştie că nu trebuie să căutăm
prea departe ca să găsim oameni în nevoie. Pentru a înţelege cum putem să ne
încurajăm unul pe altul, este bine să ştim ce se cere pentru a fi încurajat. Ce te
încurajează? Ce lucruri toarnă curaj în sufletul tău?
Ce înţelegem
Elifaz, Bildad şi Ţofar erau cei trei prieteni care au venit să-l încurajeze pe Iov în
timpul lui de adâncă disperare. Cu toate că aceşti oameni nu au sfârşit prin a fi o
mare încurajare pentru Iov, la început au făcut bine un lucru - au venit lângă el.
Au stat cu el pe grămada de cenuşă timp de şapte zile în tăcere. Nu au spus nici
un cuvânt. Aşa este de obicei cu încurajarea: poţi să o simţi. De obicei este
asigurată atunci când oamenii ne dau ceea ce eu numesc atenţie concentrată.
Vă aduceţi aminte de povestirea despre Măria şi Marta din Noul Testament? Este
un studiu despre atenţie concentrată. Marta era ca atâţia dintre noi. Nu putea
crede că Domnul Isus venise într-adevăr în casa ei. Stătea în bucătărie, încercând
să facă totul bine pentru persoana importantă care-i vizita casa. Dar Măria, sora
ei, a folosit o metodă diferită de onorare a lui Cristos. Măria s-a aşezat la
picioarele Lui şi şi-a concentrat toată atenţia asupra Lui. Şi Domnul a zis că Măria
şi-a ales partea cea bună.
Ştiţi cum este când oamenii îşi concetrează atenţia asupra voastră? Atenţia
concentrată te face să ştii că oamenilor le pasă cu adevărat de tine. Te lasă să ştii
că nu sunt preocupaţi de nimic altceva sau de nimeni altcineva pentru moment.
Sunt acolo doar pentru tine. Atenţia concentrată dă un sentiment plăcut şi este
foarte încurajatoare.
68
"Ajunge
celmaisus
cel care ajută
pe altul
să urce."
ZIG ZIGLAR
Ce auzim
Pot să fiu încurajat de asemenea de ceea ce aud. Dacă simt pe cineva că-i pasă
cu adevărat de mine, cuvintele acelei persoane pot fi pline de putere. După cum
spune zicala: „Nimănui nu-i pasă cât de mult ştii, până când află cât de mult îţi
pasă". Uneori oamenii îşi deschid gura prima dată, înainte de a se asigura că au
dobândit acest drept. Dar dacă şi-au dobândit dreptul cu puţină atenţie
concentrată, putem fi încurajaţi de ceea ce spun ei şi de ceea ce auzim noi.
Cartea Proverbelor vorbeşte adesea despre încurajare, lată un exemplu:
„Neliniştea din inima omului îl doboară, dar o vorbă bună (de încurajare) îl
înveseleşte!" (Proverbe 12:25). Ai fost vreodată doborât de nelinişte, când cineva
a venit la tine şi ţi-a spus o vorbă bună care fi-a întărit spiritul? Pe parcursul
uneia dintre cele mai adânci şi întunecate perioade din viaţa mea, un coleg păstor
m-a sunat să-mi spună doar atât: „David, vreau să ştii că te iubesc şi ştiu că treci
prin necaz. Vreau să ştii că sunt aici dacă ai nevoie de mine. Vreau să mă rog cu
tine". Şi s-a rugat cu mine prin telefon. M-a sunat în fiecare săptămână timp de
câteva săptămâni, spunându-mi un cuvânt de încurajare. Mi-a încurajat inima.
în timpul celui de-al doilea război mondial, după ce Hitler şi-a impus puterea
peste Franţa, cerând supunerea necondiţionată a Forţelor Aliate pe câmpul de
lupte european, mii de trupe britanice şi franceze au debarcat de-a lungul coastei
din Norman-dia într-un ultim efort de a ţine la distanţă trupele germane. Prinşi pe
plajele de la Dunkirk, ştiau că în curând aveau să fie şterşi fără urmă. Dar în
timpul acela de agonie, au transmis un mesaj lapidar peste Canalul Mânecii
format doar din trei cuvinte: „şi dacă nu...." Era un cod? Nu. Era o referire la
povestirea din Vechiul Testament despre Şadrac, Meşac şi Abednego. Cei trei
oameni stăteau înaintea împăratului Nebucadneţar şi a cuptorului său aprins şi
au zis: „lată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul
aprins şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii,
împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nici nu ne vom închina chipului de
aur, pe care l-ai înălţat!" (Daniel 3:17, 18).
Când soldaţii englezi de acasă au auzit aceste cuvinte,
69
le-au înţeles pe deplin. Ei ştiau contextul biblic şi au înţeles ce însemna mesajul

primit. A fost un mesaj scurt de curaj, gândit să-i ajute să rămână tari când totul
le era împotrivă.
Ce citim
Eu sunt încurajat nu numai prin ceea ce simt şi aud, ci şi prin ceea ce citesc. Una
din uneltele bune pentru încurajare este ceea ce scrii altcuiva. Credeţi sau nu,
însă două sau trei propoziţii pot schimba cursul vieţii unei persoane.
Când David, fiul meu, era în clasa a noua, a jucat în echipa de baschet a liceului.
Primul joc în echipa liceului l-a avut la Grossmont High School. Pe la jumătatea
primului sfert a intrat în joc. Era ţinut destul de strâns. Pare o experienţă ce
intimidează un debutant.
A fost aşa de emoţionat când a avut prima aruncare, încât a dat cu mingea în
afara panoului şi nu a atins nimic. Ştiţi ce se întâmplă când faci aşa ceva în sala
de sport a echipei adverse? Se distrează puţin pe seama ta: „Gooool!" şi o spun
tare. Nu sună minunat? Când tu eşti acela care aruncă mingea greşit, te ofileşti
ca un fir de praf de pe podea şi mori.
Când David s-a întors acasă în acea seară era descurajat aşa cum ar fi fost orice
tânăr. Dimineaţa următoare am văzut că este încă mâhnit. Nu ştiam ce să fac. Dar
îmi aduc aminte că m-am dus la biroul meu şi i-am scris o scrisoare. Am încercat
să mă gândesc la orice lucru pozitiv pe care-l puteam spune ca să-l încurajez, l-
am spus că jucase un meci inter-licee la o şcoală aflată în al optulea oraş, ca
mărime, al Americii, l-am spus ce carieră mare urma să aibă. l-am spus cât de
mult îl iubesc, Apoi am pus scrisoarea într-un plic şi i-am expediat-o la şcoală.
în acea seară, nu l-am putut aştepta să se întoarcă acasă de la şcoală. M-am
gândit: Va intra în grabă în casă şi-mi va spune cum acea scrisoare i-a schimbat
viaţa. Corect? Greşit! A trebuit să aştept până de Ziua Tatălui, ce s-a sărbătorit
după câteva luni. în partea de jos a felicitării, a scris: „îţi mulţumesc pentru
scrisoarea de încurajare".
Ce simţim
Suntem încurajaţi de asemenea prin ceea ce simţim din partea altora. Vorbesc
despre atingere. Vă rog să nu luaţi ideea în sens greşit; eu vorbesc despre
atingerea din motive curate, cu
70
o inimă bună. Aţi observat vreodată în Noul Testament cât de des a atins Isus
oamenii?
Isus şi-a întins mâna şi a atins pe lepros, zicând: „Da, vreau. Fii curăţit!" şi îndată
lepra s-a tras (Luca 5:13).
l-a atins mâna şi febra a lăsat-o. Ea s-a ridicat şi a început să-l slujească (Matei
8:15),
Lui Isus I s-a făcut milă şi Ie-a atins ochii. îndată ochii lor au căpătat vederea şi ei
L-au urmat (Matei 20:34).
L-a luat la o parte din mulţime, şi-a pus degetele în urechile lui şi i-a atins limba
cu scuipatul Lui. . . . şi îndată i s-au deschis urechile, i s-a dezlegat limba şi a
vorbit desluşit (Marcu 7:33, 35).
l-a atins urechea şi l-a vindecat (Luca 22:51).
Şi Pavel i-a atins pe oameni. „Tatăl lui Publius zăcea atunci la pat, bolnav de
friguri şi de urdinare. Pavel s-a dus la el, s-a rugat, a pus mâinile peste el şi l-a
vindecat" (Fapte 28:8). Poate spuneţi: „Bine, d-le Jeremiah, eu nu am darul
vindecărilor. Nu sunt nici Isus Cristos şi nici Pavel, deci nu-mi vorbiţi despre
atingere." Daţi-mi voie să vă spun ceva. Dumnezeu a pus fiinţa noastră în plicul
pe care noi îl numim piele, iar pielea este receptorul senzorial al multor mesaje pe
care le primim. Se întâmplă ceva deosebit când cineva ne atinge.
Recent l-am vizitat în Charlotte, Carolina de Nord pe un păstor pe care nu-l mai
văzusem de mulţi ani. După ce Donna şi cu mine am încheiat cina cu el şi soţia
lui, ne-am întors la biserica unde ne lăsasem maşina. Prietenul meu mi-a
mulţumit pentru că ne-am făcut timp să fim cu ei şi noi le-am mulţumit pentru
cina minunată. Apoi şi-a pus mâinile în jurul meu şi m-a îmbrăţişat. Mi-a spus că
mă iubeşte şi că avea o nouă dorinţă să se roage pentru noi şi pentru lucrarea
noastră. Pot să simt încă locul în care mâinile lui m-au atins la spate.
De ce ne este aşa de teamă să atingem? Probabil din cauză că foarte adesea
atingerea este înţeleasă greşit. Aceasta din nefericire, dar eu cred că există o
modalitate de a atinge oamenii, care comunică dragoste, căldură şi încurajare
(chiar şi fără a reînvia „sărutarea sfântă" din Noul Testament). Uneori este
punerea braţului pe umărul unui frate sau al unei surori şi o strângere de mână.
Alteori este o îmbrăţişare.
71
E uimitor ce poate face o-mbrăţişare O-mbrăţişare te poate-nduioşa când eşti
mâhnit O-mbrăţişare poate zice: „Te iubesc aşa de mult", Sau „Nu-mi place să te
văd plecând". O-mbrăţişare e: „Bine-ai venit din nou 'napoi", Şi un: „Mă bucur
să te văd! Pe unde-ai fost?" O-mbrăţişare poate uşura durerea unui copilaş Şi
aduce curcubeul după ploaie, îmbrăţişarea - nu e nici o îndoială -Cu greu am
putea supravieţui fără ea! O-mbrăţişare luminează, încălzeşte şi dă farmec. De
aceea trebuie să ne fi dat Dumnezeu braţe, îmbrăţişările sunt mari pentru taţi şi
mame, Dulci pentru surori şi au o revărsare pentru fraţi. Şi prilejurile sunt la
mătuşile voastre cele dragi lubiţi-le mai mult decât pe plantele din casă.
Pisicuţele le râvnesc. Căţeluşii le iubesc. Capii statelor nu sunt deasupra lor. O-
mbrăţişare poate-ndepărta bariera altei limbi, Te face să călătoreşti cu-atâta
veselie, Nu-i nevoie să te temi să le primeşti. Cu cât dai mai mult, cu atât le ai mai
mult. Deci întinde-ţi braţele fără zăbavă Şi dă-i cuiva o-mbrăţişare chiar astăzi!!! 1
Această poezie simplă are un mesaj încântător: îi încurajăm pe oameni când îi
atingem cu dragostea lui Dumnezeu. Oamenii sunt încurajaţi prin ceea ce simt.
Să ne încurajăm unii pe alţii
Trupul lui Cristos este o familie ai cărei membri trebuie să fie implicaţi în relaţii de
reciprocitate. Una din lucrările "unul pentru altul" pe care Dumnezeu ne cheamă
să le practicăm este slujba încurajării.
Ştiu că sunt încurajat prin ceea ce înţeleg, prin ceea ce aud, prin ceea ce citesc şi
prin ceea ce simt. Mă îndoiesc că sunt diferit mult de tine.
L
72
în cele mai reci zile ale iernii din nord, descoperim adesea că bateria de la maşina
noastră şi-a pierdut încărcarea în timpul nopţii. Motorul nu se va învârti pentru că
bateria este prea slabă. Slujba încurajării este ca şi o maşină care vine lângă a
noastră şi îi dă un impuls de pornire. Tăria maşinii pornite este transferată
bateriei slabe şi maşina inoperantă este readusă la punctul de pornire.
Când vedem oameni descurajaţi, întristaţi de greutăţile vieţii sau pur şi simplu
obosiţi de calea creştină a ascultării supuse, este nevoie să ne alăturăm lor şi să
le dăm un impuls de pornire. La fel cum Cristos şi alţi oameni din Trupul lui
Cristos ne-au întărit, şi noi putem să întărim pe alţii. Prin Duhul Sfânt al lui
Dumnezeu, ne putem ajuta unul pe altul în viaţa creştină, 2
DOMNUL
ÎNCURAJARE
I nele dintre povestirile cu cel mai mare succes din istorie au urmat cuvântului de
încurajare venit din partea unui iubit sau a unui prieten de încredere. Dacă Sophia
nu ar fi fost o soţie încrezătoare şi încurajatoare, probabil că nu am fi enumerat
printre numele mari ale literaturii pe Nathaniel Haw-thorne. După ce a primit o
lovitură groaznică, Nathaniel s-a dus acasă pentru a-i spune soţiei că este un
ratat şi că fusese dat afară din slujba lui de la vamă, dar aceasta l-a surprins cu o
exclamaţie de bucurie:
- Acum, zise ea triumfal, poţi să-ţi scrii cartea!
- Da, replică bărbatul şi din ce vom trăi cât am s-o scriu?
Spre uimirea lui, ea a deschis un sertar şi a scos o sumă substanţială de bani.
- De unde ai strâns atâţia bani? exclamă el.
- Am ştiut dintotdeauna că eşti un om de geniu, i-a spus ea. Am ştiut că
într-o zi tu vei scrie o capodoperă, aşa că în fiecare săptămână, din banii pe
care mi-i dădeai pentru treburile casei, am pus
76
de-o parte câte puţin. Şi iată, aici avem destui bani pentru un an întreg,
Din încrederea soţiei în el a ieşit unul dintre cele mai măreţe romane ale literaturii
americane, The Scarlet Lefter (Litera stacojie)}
Cei mai mulţi oameni care au realizat lucruri mari, când îşi spun povestea vieţii,
menţionează pe w____^^___^^^_^_^_ cei care i-au încurajat pe parcurs. Mulţi
dintre marii compozitori la un moment sau altul din viaţă, erau gata să renunţe,
dar a intervenit cineva spunând: „Nu, nu poţi să renunţi!" Mulţi dintre marii
scriitori au supus spre examinare sute de manuscrise înainte de a fi publicate; şi
ar fi renunţat dacă n-ar fi venit cineva la ei să le zică: „Nu renunţa, eu cred în tine.
Continuă să scrii, Poţi să faci aceasta." Mulţi atleţi mari ar fi renunţat, dar a fost
cineva care nu Ie-a dat voie, Când aceşti oameni îşi spun povestea vieţii, toţi
vorbesc despre persoana care i-a făcut să continue, cea care nu i-a lăsat să
renunţe, cea care Ie-a spus un cuvânt de încurajare exact la momentul potrivit,
Noul Testament ne vorbeşte despre un om care s-a distins ca un încurajator, un
motivator al altora. Numele acestui om este Barnaba şi istoria vieţii lui este
împodobită cu detaliile încântătoare ce descriu biserica din primul secol,
Nu-ipasa
nimănui
cât de mult ştii
decât dupâ ce afla
cât de mult
iţipasă.
încurajatorul Barnaba
Barnaba a fost un ucenic în prima adunare când, pentru a împlini nevoile bisericii,
„toţi cei care crezuseră erau împreună şi aveau toate de obşte, îşi vindeau averile
şi bunurile şi le împărţeau între ei, după cum erau nevoile fiecăruia" (Fapte 2:44-
45).
Ca şi proprietar de pământuri în Cipru (o cetate cu pământ roditor şi fertil de la
graniţa cu Siria), putem presupune că Barnaba era un om bogat, Ştim sigur că el
era una dintre acele rare personalităţi care credeau că viaţa cuprinde ajutorarea
şi încurajarea altora, De fapt, în orice loc unde este prezentat în relatarea Noului
Testament, el face exact aceste lucruri.
Omul acesta era un motivator atât de perseverent, încât
77
apostolii i-au schimbat în cele din urmă numele din lose (losif) în Barnaba, care
însemna „fiul încurajării". Dacă ar fi trăit în zilele noastre, l-am fi numit domnul
"încurajare".
Barnaba nu era doar un vâslaş nemaipomenit la ambarcaţiunea cu rame, ci şi un
om sincer al lui Dumnezeu. El este descris ca „un om bun, plin de Duhul Sfânt şi
de credinţă" (Fapte 11:24).
Barnaba era bun în sensul că era generos. Era plin de bunătate, Nu era pasiv în
ce priveşte bunătatea lui, ci virtutea lui era activă. El se implica activ în vieţile
altora,
Nu este exagerat să se spună că Barnaba era bun în sensul în care Dumnezeu
este bun. Bunătatea lui venea dintr-o relaţie specială - era plin de Duhul Sfânt,
Barnaba era plin şi de credinţă - credinţa în Dumnezeu şi credincioşie în
reprezentarea lui Dumnezeu. Acesta era tipul de om: plin de Duhul Sfânt şi plin de
credinţă.
Dacă ar fi să căutăm în Scriptură cel mai bun exemplu de încurajator evlavios,
fără îndoială că ne-am încheia cercetarea chiar la acest om: Barnaba.
Trei calităţi importante
Cercetând viaţa lui Barnaba, descoperim trei calităţi deosebite pe care le putem
aplica şi în vieţile noastre.
7. încurajatorii nu pretind, ci împlinesc
Cartea Faptelor ne spune nu numai că în biserica primară credincioşii aveau
„toate lucrurile de obşte", ci ne şi explică faptul că ei „îşi vindeau averile şi
bunurile şi le împărţeau între ei după cum avea nevoie fiecare" (Fapte 2:45), Nu ar
trebui să ne surprindă să aflăm că Barnaba şi-a vândut unele din proprietăţile lui
scumpe şi că a dat câştigurile la biserică.
Şi nu era nimeni printre ei care să ducă lipsă de ceva pentru că toţi cei care aveau
ogoare şi case le vindeau şi aduceau câştigurile de pe lucrurile vândute şi le
puneau la picioarele apostolilor, iar aceştia le distribuiau la fiecare în funcţie de
nevoi. Şi losif, numit de apostoli şi Barnaba, adică în traducere "Fiul încurajării",
un levit de neam din Cipru, a vândut un ogor, pe care-l avea, a adus banii şi i-a
pus la picioarele apostolilor (Fapte 4:36-37).
Prin actul său de caritate, Barnaba ilustrează primul dintre cele trei principii:
încurajatorii fac ceva (împlinesc) în timp ce alţii pretind ceva. Impactul relatării
despre Barnaba este întărit
78
probabil prin plasarea acesteia exact înainte de relatarea despre Anania şi Safira,
Şi acest cuplu a adus un dar pentru biserică. Contrastul dintre cele două „acte de
dragoste" constituie fundamentul principiului nostru: încurajatorii fac ceva în
timp ce alţii pretind ceva.
Când vorbele despre generozitatea lui Barnaba s-au răspândit prin familia
bisericii primare, trebuie să fi fost multă bucurie şi recunoştinţă. Probabil că darul
său a fost catalizatorul care i-a determinat pe alţii să dea, inclusiv pe Anania. Ştim
că darurile lui Barnaba, respectiv ale lui Anania, au fost legate între ele. Legătura
de la începutul capitolului 5 din Fapte clarifică acest lucru.
lată care este legătura: Barnaba a făcut ceva, în timp ce Anania a pretins ceva,
Când Barnaba şi-a adus darul, I-a adus tot, neţinând nimic pentru el. Darul lui era
adevărat, sincer şi fără ipocrizie.
Anania şi soţia lui şi-au vândut şi ei o proprietate, dar aici se sfârşesc
asemănările:
Dar un om, numit Anania, a vândut o moşioară cu nevastă-sa Safira, şi a oprit o
parte din preţ, cu ştirea nevestei lui; apoi a adus partea cealaltă şi a pus-o la
picioarele apostolilor (Fapte 5:1-2),
Cei doi erau la fel ca mulţi aşa-zişi încurajatori din zilele noastre, Doreau
recunoaştere, dar nu acceptau cerinţele, Nu s-au putut dărui pentru a face un
sacrificiu deplin, aşa cum a făcut Barnaba, Dar, pentru că doreau aceeaşi
recunoaştere a meritelor lor, au pretins că au dat tot, însă au păstrat o parte
pentru ei înşişi. „Actul lor de dragoste" nu era veritabil. Era pătat cu înşelăciune
şi egoism, lată motivul pentru care au fost judecaţi atât de aspru - au dăruit cu
pretenţii false (Petru a numit aceasta „au minţit" pe Duhul Sfânt, v. 3). Au pierdut
binecuvântarea ce putea fi a lor, pentru că nu au vrut să plătească preţul până la
capăt, Ei doar au pretins!
Dacă ne gândim la vieţile noastre, cei mai mulţi dintre noi putem să ne aducem
aminte de momente în care ne-am aflat la celălalt capăt al încurajării, în stilul lui
Anania, Da, cuvintele au fost rostite; dar, cumva, am simţit că ele au fost
cuvântări bine-repetate şi aşteptate pentru astfel de momente, Fapta a fost
făcută, dar autorul nu şi-a putut ascunde tresărirea resentimentului
79
care a transformat „actul său de dragoste" într-un act de îndatorire
făcută cu părere de rău,
Unii din prietenii mei îmi spun că îngrijirea părinţilor lor în vârstă scoate uneori la
iveală această luptă, Şi, dacă nu suntem atenţi, cei care-i slujesc pe alţii în lucrare
pot cădea în obiceiul încurajării „profesioniste" - ajutorarea altora numai şi numai
dintr-un sentiment al obligaţiei. Să învăţăm bine lecţia lui Barnaba şi Anania.
Adevăraţii încurajatori nu pretind, ci împlinesc.
2. încurajatorii văd potenţialul, nu problemele
Barnaba este menţionat apoi în Noul Testament în legătură cu ridicarea lui Pavel
la un statut important în biserica primară. Relatarea începe cu întâlnirea lui Pavel
pe drumul Damascului. Lumina strălucitoare, vocea din cer, căderea la pământ,
toate combinate cu lucrarea veritabilă a Duhului Sfânt în inima lui au dus la
transformarea completă a lui Pavel.
După acest eveniment miraculos, în loc să îi mai persecute pe urmaşii lui Cristos,
Pavel doreşte să li se alăture. „Când Saul a ajuns la Ierusalim (după întâlnirea cu
Isus), a căutat să se alipească de ucenici" (Fapte 9:26). Nu vom putea să
apreciem restul relatării din Fapte 9:26, fără să înţelegem istoria lui Pavel până la
acest moment din viaţa lui, „dar toţi (ucenicii) se temeau de el, căci nu puteau să
creadă că este ucenic."
Pentru a va împrospăta memoria, iată ce făcea Pavel înainte de experienţa
dramatică avută cu Dumnezeu pe drumul Damascului:
Saul de partea lui, făcea prăpăd în Biserică; intra prin case, lua cu sila pe bărbaţi
şi pe femei, şi-i arunca în temniţă (Fapte 8:3).
Dar Saul sufla încă ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. S-a
dus la marele preot şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va
găsi pe unii umblând pe Calea credinţei, atât bărbaţi, cât şi femei, să-i aducă
legaţi la Ierusalim (Fapte 9:1-2).
Nu este greu de înţeles de ce adevăraţii urmaşi ai lui Cristos erau sceptici cu
privire la presupusa convertire a lui Pavel! Să-I mai şi aduci în mijlocul adunării
lor? Nici nu se punea problema! Aşa gândeau toţi, în afară de Barnaba.
Barnaba
80
auzise mărturia lui Pavel, probabil direct de la Pavel. Barnaba l-a crezut pe
Pavel şi era dispus să-şi rişte viaţa pentru el.
Barnaba l-a luat şi l-a adus ia apostoli. El Ie-a mărturisit cum îl văzuse pe Domnul
pe drum, cum El îi vorbise şi cum propovăduise cu îndrăzneală la Damasc în
Numele lui Isus. De aceea era cu ei la Ierusalim, se ducea şi venea împreună cu ei
(Fapte 9:27-28).
A doua calitate aplicabilă a unui încurajator este aceasta: încurajatorii văd
potenţialul, unde alţii văd probleme. Când nimeni nu voia să aibă de-a face cu
Pavel, Barnaba s-a ridicat cu el şi pentru el. A crezut în el!
Unul din semnele distinctive ale unui creştin care are darul încurajării este faptul
că se găseşte la locul potrivit. Se luptă ca subordonat. El sare în trăsura cu
muzicanţi, când toţi ceilalţi sar jos din ea. Dacă la apogeul influenţei lui ca şi
apostol lui Pavel i s-ar fi cerut să numească pe cel mai mare încurajator al său, ar
fi vorbit despre Duhul Sfânt şi ar fi menţionat pe Barnaba.
Un alt eveniment din viaţa lui Barnaba revelează acelaşi tipar. Biserica de la
Ierusalim a încredinţat lui Pavel şi lui Barnaba o scrisoare de recomandare pe
care să o ducă creştinilor dintre neamuri la Antiohia (vezi Fapte 15:22-29). După
ce au dat scrisoarea, cei doi bărbaţi au rămas în Antiohia pentru scurt timp
„învăţând şi propovăduind Cuvântul Domnului" (Fapte 15:35). Se pare că Pavel a
simţit că era timpul să părăsească Antiohia şi a propus să se întoarcă şi să
viziteze toate bisericile în care ei prezentaseră Evanghelia înainte,
După câteva zile, Pavel i-a zis lui Barnaba: „Să ne întoarcem şi să mergem pe ia
fraţii din toate cetăţile, în care am vestit Cuvântul Domnului ca să vedem ce mai
fac," Barnaba voia să ia cu el şi pe loan, numit Marcu, dar Pavel socotea că nu
este bine să ia cu ei pe acela care îi părăsise din Pamfilia şi nu-i însoţise în
lucrarea lor, Neînţelegerea aceasta a fost aşa de mare, încât i-a făcut să se
despartă unul de altul, Barnaba a luat cu el pe Marcu şi a plecat cu o corabie la
Cipru. Pavel şi-a ales pe Sila şi a plecat, după ce a fost încredinţat de fraţi în grija
harului Domnului (Fapte 15:36-40).
Tânărul loan Marcu a reprezentat sursa unui dezacord
"Câţi oameni
se opresc
pentru că aşa
de puţini [e spun:
«Mergeţil»"
CHARLES
R. SWINDOLL
81
puternic între Pavel şi Barnaba. Din perspectiva lui Pavel, loan Marcu se
descalificase prin faptul că-l părăsise pe Pavel în timpul primei călătorii
misionare (Fapte 13:5, 13). Barnaba însă nu s-a concentrat asupra problemelor lui
loan Marcu, ci a văzut potenţialul din el. Barnaba a crezut în loan Marcu atât de
mult încât s-a despărţit de Pavel ca să-l ia pe loan Marcu. încurajatorii văd
potenţialul unde alţii văd problemele.
lată încă o observaţie suplimentară: Nu este interesant faptul că cel care mai
devreme în viaţa lui a avut nevoie de cineva care să creadă în el, mai târziu nu a
dorit să creadă într-un altul? Pentru renumele lui Pavel, în cele din urmă el şi-a
schimbat părerea despre acest tânăr. La încheierea celei de a doua epistole
adresate lui Timotei, Pavel scrie: „la pe Marcu şi adu-mi-l cu tine, pentru că îmi
este de folos în lucrare" (2 Timotei 4:11).
Una dintre cele mai bune unelte pe care orice conducător le are în cutia sa cu
scule este unealta încurajării. în Raising Self-Reliant Children in a Self-lndulging
World (Creşterea unor copii încrezători în ei înşişi într-o lume prea îngăduitoare),
H. Stephen Glenn şi Jane Nelsen subliniază cu tărie această idee:
Copiii se simt încurajaţi când se văd mai valoroşi decât simple obiectele, când
văd greşelile mai mult ca ocazii pentru a învăţa decât eşecuri şi când sunt invitaţi
să ia parte şi să contribuie mai mult decât să li se dea directive sau să li se ceară
conformarea.
Jonas Salk, marele om de ştiinţă şi descoperitorul vaccinului împotriva
poliomielitei, a înţeles conceptul încurajării. Odată a fost întrebat: „Această
realizare remarcabilă, care a dus efectiv la scoaterea cuvântului poliomielită din
vocabularul nostru, cum v-a făcut să priviţi precedentele 200 de eşecuri?"
Răspunsul lui (parafrazat) a fost: „Nu am avut deloc 200 de eşecuri în viaţa mea,
Familia mea nu a gândit în termenii eşecului. Ei m-au învăţat în termenii
experienţelor şi a ceea ce putea fi de învăţat. Tocmai am făcut cea de a două sute
una descoperire. Nu aş fi putut să o fac fără să învăţ ceva din precedentele două
sute de experienţe."
Winston Churchill, de asemenea, a fost întărit prin încurajare. Nu a fost intimidat
de erori. Când făcea una, se gândea pur şi simplu la problemă din nou. Cineva l-a
întrebat:
- Sir Winston, ce anume din experienţa de la şcoală v-a pregătit cel mai bine ca să
conduceţi Marea Britanie în cele mai întunecate vremuri?
L
m avut de două ori ocazia să fiu

j>ie Marea Britanie nu era o minte atunci când lucrurile urmau să
82
.... ,„ ,± popii ŞI-I invitam sa exploreze dife-

Winston s-a gândit catevcf ., . .
„ . . .. „ ] dezvolte atitudini pozitive fata
- Cei doi ani petrecuţi im ,.
... - ' , chiar şi din aparentele eşe-
v
- Aţi rămas repetent?
experienţa personală. La colegiu,
- Nu, a răspuns Winston.
în aceeaşi clasă,
. , pentru un motiv foarte simplu: era
Lucrul de care avea neve „
,. .. 'espectiva pe care pusesem ochii,
sclipitoare, ci perseverenta K1 ." „
SOn IU am sa
meargă rău. ' ' '"' schimb!)
~» . .„, ,» nu prea făceam nimic, într-o zi,
Când noi n încurajam pe c
•+~ Ki+-+. t. t- - m-a luat de o parte şi mi-a zis:
rite posibilităţi, n ajutam sa
. -. .. „ oameni, dar tu ai potenţial şi eu
y
învăţarea din experienţe '
2 pierzi vremea pe aici. Se cuvine
de curi
1
^0 Zi S"ar putea sâ aiungi chiar 3CestOr cuvinte dar nu am uitat
' ,'r dacâ s'a întâmP|at cu m^ ani în
™™9"' Ca şi cum ar fi avut loc ierL uităm acele momente în care

Cunosc acest principiu dii am urmat un curs de oratorie o tânără domnişoară în
clasa ( (Numele ei era Donna Thomp.'
Era o studentă bună, iar eu
( , . , . o _, - încurajare, care ne răscoleşte şi
profesorul nostru, John Reed, . v y
~. . . . ...
„David, nu ştiu ce ti-au zis alţi
.a? Ma întreb: Cine din sfera ta de i
ure de un astfel de cuvânt de
cred in tine. Nu ar trebui sa-ţi să-ţi iei în serios potenţialul. îr predicator". Am râs
la auzul < niciodată cele spuse de el. Ch\a urmă, îmi aduc aminte de acel r Nu este
interesant faptul ce' cineva ne spune un cuvânt ^
ne îndreaptă în direcţia corectre miŞcare a Duhului avusese loc
pceasta ajunseseră la conducătorii
<
ameni nu de propria lor
'
Barnaba
" Pentru încurajatori este
Barnaba fusese trimiS de Biserica
°> ei la Biserica dintre
influenţă ar putea încurajare?
să se buc
pceasta ajunseseră la conducătorii
Antiohia, Barnaba a făcut ceva situaţie:
3. încurajatorii fin cont de o< .
., , ,, ... , . văzut harul lui Dumnezeu, s-
Al treilea „principiu al lui . ■» « . ,, „
....,, pe toţi sa ramana cu inima
ilustrat in capitolul 11 din Fapte
de la Ierusalim să meargă ca r< neamuri de la Antiohia. O ma în acea adunare şi
veşti despre de la Ierusalim, Când a ajuns I ce se pare că făcea în orice
Când a revenit la aceeaşi biserică mai târziu, se gândea la fel:
întărind sufletele ucenicilor, el îi îndemna să stăruie în credinţă şi spunea că „în
împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri" (Fapte 14:22).
încurajarea dată de Barnaba a întărit flacăra ce ardea deja puternic şi „destul de
mult norod s-a adăugat la Domnul" (Fapte 11:24). Citind relatarea acestei treziri,
aproape că simt în aer încântarea. De câteva ori în anii petrecuţi în lucrare am
simţit acea revărsare specială a Duhului. Este ceva ce nu poţi să uiţi niciodată!
Dar aici Barnaba împarte slujba cu mulţi evanghelişti. în loc să se urce la
amvonul acestei campanii pline de succes, el se duce la Tars ca să vadă dacă-l
poate găsi pe Pavel.
Când l-a găsit, l-a adus la Antiohia. Un an întreg, au luat parte la adunările
Bisericii şi au învăţat pe mulţi oameni (Fapte 11:26),
Pentru Barnaba, mai importantă decât orice recunoaştere pe care o putea primi a
fost bunăstarea oamenilor, care aveau să vină să-l cunoască pe Domnul într-un
număr mare. Dându-şi seama că singur nu era potrivit pentru sarcina de a învăţa
şi a face ucenicie, Barnaba l-a adus pe Pavel în centrul bisericii aflate în plină
trezire şi a împărţit cu el lucrarea de învăţare. în mintea lui Barnaba pe primul loc
era creşterea acestor credincioşi noi. El dorea ca ei să aibă cel mai bun instructor
posibil. Aceasta este inima unui încurajator! încurajatorilor le pasă mai mult de
oameni decât de a fi ei importanţi.
Barnaba zilelor noastre se simte mult mai confortabil în spatele scenei, lucrând
de la om la om, decât la lumina reflectoarelor atenţiei publice, Unii din marii
încurajatori pe care i-am cunoscut au refuzat total să primească o recunoaştere
publică, Ei nu sunt motivaţi de nimic altceva decât de dragostea lor pentru
oameni.
Când a ajuns el şi a ■ a bucurat şi i-a încurajat
3 momente şi apoi a zis: aceeaşi clasă la liceu.
83
hotărâtă alipiţi de Domnul (Fapte 11:23, sublinirea autorului),
84
Există o notă de subsol interesantă în episodul Antiohia din viaţa lui Barnaba.
Până acum, Barnaba fusese în poziţia de conducere, Referirile la cei doi bărbaţi
sunt întotdeauna de forma: „Barnaba şi Pavel". Dar din acest moment (cu o sin-
gură excepţie, Fapte 14:14), ordinea este inversată. Acum este: „Pavel şi
Barnaba". Sunt sigur că i s-a potrivit foarte bine lui Barnaba!
Unul din marii încurajatori ai generaţiei noastre este Bob Pierce, Compasiunea
pentru oamenii răniţi şi flămânzi din întreaga lume l-a motivat să înceapă lucrarea
World Vision,
Cu puţin timp înainte de a muri (de leucemie), Bob a avut ocazia să-şi
împlinească una dintre cele mai adânci dorinţe ale sale, Un om, care fusese
chemat ca misionar în lucrarea lui Pierce, slujea pe Domnul în Indonezia, îl chema
tot Bob - Bob Williams. Primise porecla „Borneo Bob", datorită dragostei lui mari
pentru oamenii din acea regiune,
Cu toate că era foarte bolnav, Bob Pierce s-a dus în Indonezia ca să-l vadă pentru
ultima dată pe Borneo Bob. La sosire, Borneo Bob l-a luat şi l-a condus să-i arate
ce făcea Dumnezeu prin diferitele lucrări misionare care fuseseră finanţate în
parte de World Vision. în timp ce treceau prin sate, au ajuns la un râu.
Apropiindu-se de râu, au observat o fată întinsă pe o rogojină din bambus. Bob
Pierce l-a întrebat pe Borneo Bob ce făcea fata acolo. Acesta i-a explicat că avea
să moară de cancer şi că mai avea doar câteva zile de trăit,
Vestea l-a umplut de supărare pe Bob Pierce - nu împotriva cuiva anume, ci doar
supărare pe situaţie. L-a întrebat pe Borneo Bob: „De ce stă această fată aici jos,
în praf, când ar trebui să fie în spital unde să o îngrijească cineva?" Borneo Bob
i-a explicat că fata era din junglă şi a preferat să fie mai aproape de râu, unde era
mai răcoare. Ea ceruse să fie pusă acolo. Aşa că Bob Pierce, încurajatorul
neobosit, s-a dus la ea şi a îngenunchiat în noroi. A luat mâna fetei şi a început să
o strângă. S-a rugat pentru ea. Ea n-a înţeles nimic din ceea ce zicea el, dar după
ce el s-a rugat, l-a privit în ochi şi i-a zis ceva. Bob Pierce s-a întors către Borneo
Bob şi l-a întrebat: „Ce a zis?"
El i-a răspuns: „A zis doar: ,Dacă aş mai putea dormi, dacă aş putea dormi din
nou". Cancerul ei era atât de dureros, încât nu putea să doarmă. Bob Pierce a
început să plângă. Şi-a băgat mâna în buzunar, a scos o sticluţă cu pastile de
dormit şi Ie-a
85
dat lui Borneo Bob, sfătuindu-l: „Asigură-te că fata va dormi bine noaptea atât
timp cât vor ţine aceste pastile,"
Bob Pierce era la zece zile de Singapore, cel mai apropiat loc de unde-şi putea
reface medicamentaţia. Darul lui însemna că vor trece zece nopţi fără să doarmă
deloc; fără pastilele acelea, durerea cauzată de leucemia lui îl va ţine treaz,
Nu contează cât de mult îi doare, încurajatorii găsesc o cale de a face ceva, Nu l-
am cunoscut personal pe Bob Pierce, dar nu pot să nu mă gândesc că în fiecare
dintre cele zece nopţi, în timp ce stătea treaz în durerile lui, el mulţumea lui
Dumnezeu pentru privilegiul de a încuraja cu sacrificii o altă fiinţă umană, care
nici nu vorbea aceeaşi limbă, Bob şi Barnaba au avut un spirit plin de bunătate!
O explozie necesară de populaţie
încurajatorii sunt o specie specială.
Ei nu pretind, ci doar fac ceva.
Ei văd potenţialul unde alţii văd probleme.
Le pasă mai mult de oameni, decât de propria lor importanţă.
Fie ca spiţa lor să crească!
86
Când Anne Morrow l-a întâlnit pe Charles Lindbergh, el era deja un erou naţional.
Câştigase un premiu de 40.000 de dolari pentru zborul de unul singur peste
Atlantic şi zbura din oraş în oraş ca să facă publicitate aviaţiei. Tatăl Annei era
ambasador în Mexic. în timpul vizitei lui Lindbergh la Ciudad de Mexico pentru
Departamentul de Stat, a început să se înfiripe o dragoste între cei doi tineri, iar
aceasta avea să-i lege unul de altul pentru patruzeci şi şapte de ani, Anne a fost
timidă şi reţinută ca şi soţul ei. Dar în ciuda tragediilor din vieţile lor şi în ciuda
căsătoriei ei cu un om aflat tot timpul în luminile rampei, ea a devenit una din cele
mai populare autoare din America.
în descrierea căsătoriei lor, ea ne dă un reper al succesului carierei ei personale,
Soţul ei a crezut în ea într-o măsură extraordinar de mare. Ea spune:
A fi profund îndrăgostit este, bineînţeles, o forţă eliberatoare foarte mare şi cea
mai întâlnită experienţă care eliberează,.. Ideal, ambii membri ai cuplului
îndrăgostit se eliberează unul pe altul spre lumi noi şi diferite, Eu nu am făcut
excepţie de la regula generală. Faptul diafan de a mă descoperi iubită a fost de
necrezut şi mi-a schimbat lumea, sentimentele mele faţă de viaţă şi faţă de mine
însămi. Mi s-a acordat încredere, tărie şi aproape un caracter nou. Bărbatul cu
care urma să mă căsătoresc a crezut în mine şi în ceea ce puteam face; în
consecinţă, am descoperit că pot face mai mult decât îmi dădeam seama. 3
ZONA ÎNCURAJĂRII
L
IH otografia de la nuntă îi sfida de pe masă pe cei
doi, ale căror minţi nu se mai atinseseră una pe cealaltă de un timp îndelungat.
Trăiau cu o baricadă atât de grea între ei, încât nici berbecele, nici cuvintele, nici
artileria nu puteau să o zdrobească. Undeva între apariţia dinţilor primului copil şi
serbarea de absolvire a celei mai mici fete s-au înstrăinat unul de altul. De-a
lungul anilor, fiecare şi-a dezlegat acel ghem încurcat de aţă numit eu şi, pe
măsură ce trăgeau de nodurile încăpăţânate, fiecare îşi ascundea căutarea de
celălalt.
Uneori ea plângea noaptea şi implora întunericul şoaptelor să-i spună cine este
ea. El stătea întins dincolo de ea, sforâind ca un urs în hibernare, neţinând seama
de iarna din viaţa ei.
Odată, după ce făcuseră dragoste, el a vrut să-i spună cât de frică îi era de
moarte, dar, temân-du-se să-şi arate sufletul dezgolit, i-a vorbit numai de
frumuseţea ei.
Ea a făcut un curs despre arta modernă,
90
încercând să se regăsească în culorile stropite pe o pânză, plângându-se altor
femei că bărbaţii sunt insensibili.
El s-a căţărat într-un cavou numit birou, încâlcin-du-şi mintea într-un maldăr de
hârtii şi s-a înconjurat de clienţi.
Şi încet încet zidul dintre ei a început să crească, cimentat cu mortarul
indiferenţei, într-o zi, dorind să se atingă unul pe altul, au găsit o barieră de care
nu puteau trece. Surprinşi ca de răceala pietrei, fiecare s-a retras din faţa
străinului de lângă el.
Căci iubirea moare nu într-un moment de luptă furioasă, nici când trupurile
incandescente îşi pierd din căldură, ci când zace toropită şi gâfâind, pe terminate,
la poalele unui zid clădit cu grijă, pe care ea nu-l mai poate escalada, 1
Dacă aţi făcut consiliere vreodată, daţi din cap în semn de înţelegere. Cunoaşteţi
povestea, tuturor ne este aşa de familiară. Unele căsnicii care au început
puternic, sfârşesc gâfâind după aer şi suferă o moarte lentă şi dureroasă. Când
cei doi îşi dau seama cât de rău le merge, au trecut deja de punctul de unde nu
mai există cale de întoarcere.
Parte a necazului, astăzi, sunt aşteptările lansate de media şi pe care le au cele
mai multe cupluri la intrarea în căsnicie. George Bernard Shaw a rezumat
problema, când a scris:
Când doi oameni se află sub influenţa celor mai violente, celor mai alienate, celor
mai iluzorii şi celor mai grăbite pasiuni, li se cere să jure că vor rămâne în
această condiţie tulburătoare, anormală şi istovitoare, până când moartea îi va
despărţi pe unul de celălalt.2
O femeie de vârstă mijlocie a descris starea astfel:
Suntem făcuţi să credem că dragostea se găseşte în privirile pasionale, în
tâmplele care palpită şi în muşchii bine conturaţi. Soţul meu şi cu mine putem
experimenta privirile ascunse numai dacă se-ntâm-
91
L
plă ca amândoi să ne purtăm ochelarii de vedere în acelaşi timp. Pentru noi,
tâmplele care palpită ne avertizează de o posibilă tensiune mare, iar muşchii
noştri tind să fie mai degrabă lăsaţi decât bine conturaţi.
Nu-i aşa că vă plac oamenii oneşti?
Cu câţiva ani în urmă, revista Christlanity Today a publicat un articol intitulat The
Ideal Relationship and Other Myths about Marriage (Relaţia ideală şi alte mituri
despre căsnicie). Autorul articolului, un păstor reformat din New York, scria:
Cred că în zilele noastre căsnicia are necazuri, pentru că societatea şi biserica au
o perspectivă eronată despre ea - un mit zeificat al acestei instituţii umane
încântătoare, însă fisurate.
Cu foate că zeii fertilităţii au fost detronaţi de înaintarea creştinismului, cultura de
astăzi pare să-i fi reînviat într-o formă mult mai acceptabilă,., Cele mai multe voci
preamăresc astăzi o imagine romantică a căsniciei ca sursa ultimă a vieţii pentru
bucuria adevărată.
Care este rezultatul? O catastrofă, Mii de catastrofe,., De ce? Pentru că în
realitate orice căsnicie se confruntă cu conflicte, neînţelegere, fantezii izbitoare şi
euri zdrobite. Orice căsnicie reală măsurată cu metrul bucuriei depline va fi
scurtă, Şi, dacă relaţiile care intenţionează să dea bucurie deplină eşuează, vieţile
lor sunt distruse.3
„Conflict, neînţelegere, fantezii izbitoare şi euri zdrobite" - nu sunt prea
încurajatoare, nu-i aşa? Şi aceasta nu este doar o relatare, este realitatea. în 1960,
37% din totalul primelor căsătorii au eşuat, în 1990, şansele de supravieţuire a
primei căsătorii erau de numai 50%. Numărul din iunie 1993 al revistei
Psychology Today a raportat că 75% din toate cuplurile din America vor fi
afectate de infidelitate." în căsnicie, tendinţa naturală este spre deteriorare, nu
spre îmbunătăţire. Şi singurul mod în care partenerii dintr-o căsnicie pot ieşi din
procesul de decadenţă este trecerea la o abordare activă a îmbunătăţirii relaţiei
lor. Atât bărbatul cât şi femeia au nevoie să stăpânească arta încurajării,
92
Avem într-adevăr nevoie unul de altul
Probabil că ar trebui să începem discuţia afirmând clar: căsnicia este de la
Dumnezeu. A fost ideea Lui! Şi încă mai este! De cinci ori în naraţiunea creaţiei
din Genesa 1 citim că Dumnezeu S-a uitat la ceea ce crease şi „a văzut că erau
bune" (2:9, 12, 18, 21, 25). Apoi, când a încheiat cu crearea omului, Dumnezeu a
privit la toată lucrarea Sa: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau
foarte bune" (Genesa 1:31). De şase ori Dumnezeu a zis că lucrarea Sa în creaţie
era bună, Fără îndoială că ne este atrasă atenţia când citim această afirmaţie în
Genesa 2: „şi Domnul Dumnezeu a zis: «Nu este bine ca omul să fie singur; am
să-i fac un ajutor potrivit pentru el»" (Genesa 2:18).
Aprecierea lui Dumnezeu a fost că omul ar trebui să nu fie singur, că are nevoie
de cineva care să se lege de el. Aşa că Dumnezeu a creat femeia. Contrar celor
spuse în glumă de unii, femeia nu este combinaţia cuvintelor: „vai de om" (n.tr. -
în iimba engleză „woe to man", unde man - bărbat, woman - femeie). Cuvântul
„femeie" în limba ebraică este isha. Bărbatul este ish, femeia este isha. în Genesa
2, descoperim cum a apărut isha:
"Oamenii
care
întorc progresiv
lumea pe dos
sunt cei
care
încurajează mai mult decât critica."
ELISABETH HARRISON
Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste Adam şi el a adormit;
Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei, Din
coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la
om. Şi omul a zis: „lată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din
carnea mea, Ea se va numi Femeie (isha), pentru că a fost luată din Om (ish)". De
aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa şi se
vor face un singur trup. Omul şi nevasta lui erau amândoi goi şi nu le era ruşine.
(Genesa 2:21-25)
Când Dumnezeu a văzut că nu este bine ca omul să fie singur. El a hotărât
să schimbe lucrurile. A făcut ca un somn
93
L
adânc să vină peste Adam (prima anestezie). A luat o coastă de la spate (prima
operaţie chirurgicală) şi din acea coastă Dumnezeu a făcut-o pe femeie. A fost
luată din Adam, nu făurită din ţărâna pământului ca şi bărbatul ei. A fost luată
dintr-o parte din Adam, aşa că Adam a devenit în mod natural incomplet până
când au fost din nou împreună, Ish nu putea fi întreg fără Isha. Sfântul Augustin
pune problema în felul următor:
Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca femeia să domnească peste bărbat, El ar fi luat-o pe
ea din capul lui. Dacă El ar fi desemnat-o să fie sclava lui, ar fi luat-o de undeva
de la picioarele lui. Dar Dumnezeu a luat femeia din coastele lui, pentru că El a
făcut-o să fie ajutorul lui potrivit şi egală cu el.
Când a încheiat crearea Evei, Dumnezeu a adus-o la Adam şi a avut loc prima
nuntă, Când a văzut-o Adam, a zis: „Aceasta este os din oasele mele şi carne din
carnea mea" (Genesa 2:23). Traducerea Living Bible, pe care o citesc uneori
pentru încântarea mea personală, spune că atunci când Adam a văzut-o prima
dată pe Eva, a zis: „Asta este!" Se întrezăreşte o mare încântare în inima primului
bărbat când o întâlneşte pe prima femeie!
Cu peste treizeci de ani în urmă, într-una din primele cărţi despre căsnicie pe care
le-am citit, am găsit următorul comentariu minunat asupra cuvintelor din Genesa
2:
Bărbatul este neliniştit câtă vreme îi lipseşte coasta care i-a fost luată de
subsuoară, iar femeia este neliniştită până ajunge sub braţul bărbatului, de unde
a fost luată. Este umilitor pentru femeie să ştie că a fost creată pentru bărbat, dar
este spre onoarea ei să ştie că numai ea poate să-l facă pe el întreg. Tot astfel,
este umilitor pentru bărbat să ştie că este incomplet fără femeie, dar este spre
onoarea lui să ştie că femeia a fost creată pentru el. 5
Vechiul Testament descrie cu atenţie cum au luat fiinţă bărbatul şi femeia.
Căsnicia a fost instituită de Dumnezeu. Când este urmat planul lui Dumnezeu
pentru căsnicie, aceasta este una din cele mai frumoase şi mai încurajatoare
experien-
94
ţe pe care cineva le poate avea în timpul vieţii de pe pământ. Acum putem crea o
zonă a încurajării acasă. Genesa 2 cuprinde câteva principii durabile care, dacă
sunt aplicate, pot maturiza, întări şi aduce un suflu nou în căsnicii chiar şi astăzi.
Un angajament pentru responsabilitate
Pentru ca în acest deceniu al divorţului căsniciile să poată supravieţui, trebuie să
existe un angajament pentru responsabilitate. Dacă relaţia matrimonială nu este
zidită pe fundamentul unei dedicări reciproce, nici o măsură mare de încurajare
nu va stăvili forţele ce vin împotriva ei. Dl. Robert B. Taylor, autorul cărţii
Couples: The Art of Staying Together (Cuplurile: Arta de a sta împreuna), scria:
„Noi trăim într-un veac al disponibilizării: o foloseşti o dată şi apoi o arunci. în
ultimul deceniu, s-a dezvoltat sentimentul că relaţiile sunt şi ele dispensabile," 6
Dar în Biblie nu există nimic legat de căsniciile de aruncat, în limbajul poetic al
Vechiului Testament, responsabilitatea maritală este descrisă în următoarele
cuvinte: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de
nevas-tă-sa şi se vor face un singur trup" (Genesa 2:24). Această afirmaţie
conţine mult mai mult decât se poate înţelege la prima vedere:
„Va lăsa" {asav, în ebraică) şi „se va uni" {davaq, în ebraică) sunt termeni asociaţi
tratatelor prin legământ. Aici, căsătoria este interpretată ca o relaţie nouă
desemnată printr-un jurământ reciproc, Intimitatea sexuală este o expresie a
unirii celor doi; totuşi, unirea sexuală în ea însăşi este insuficientă pentru a defini
conceptul biblic al căsătoriei.7
Avem o expresie prin care obişnuim să descriem căsnicia. Noi o numim „legarea
nodului". Am auzit odată un comentariu făcut de un alpinist care zicea că motivul
pentru care alpiniştii se leagă unul de altul este ca să-i ţină pe cei sănătoşi la
minte să nu plece acasă. Ce idee! Unul din motivele pentru care Dumnezeu leagă
nodul în căsnicie este să ne ţină să nu fugim când mersul e anevoios.
Unde există acest fel de devotament, familia creştină poate fi cu adevărat o
zonă a încurajării. Ken Canfield crede că
95
această legătură dintre bărbat şi femeie nu numai pe cei doi:
afectează şi pe alţii,
Provocarea acestei generaţii este de a face din căsătorie o premisă obligatorie
pentru a da naştere la copii, în fiecare zi sute de copii se nasc fără a avea ambii
părinţi, care să fie devotaţi creării unei familii solide. Cercetările confirmă că
aceşti copii sunt mult mai predispuşi să comită acte de delicventă, să părăsească
şcoala, să aibă copii în afara căsătoriei, să sufere sărăcia, să primească asistenţă
socială şi să facă abuz de droguri şi alcool. Viitorul este mult mai luminos pentru
copiii care au ambii părinţi într-o relaţie de devotament. Dar cuvântul operaţional
este "devotaţi".8
Timp de mulţi ani Robertson McQuilken a fost preşedintele lui Columbia Bible
College. în urmă cu câţiva ani, el a trebuit să demisioneze din această funcţie
pentru că soţia lui, Muriel, suferea de o fază avansată a bolii Alzheimer. în Martie
1990, Robertson şi-a anunţat demisia printr-o scrisoare, cu aceste cuvinte:
Scumpa mea soţie, Muriel, a trecut printr-un proces de pierdere a sănătăţii
mentale în ultimii opt ani. De atunci, am putut să port de grijă oricărei nevoi
crescânde a ei şi responsabilităţilor mele de conducere la CBC. Dar în ultimul
timp a devenit tot mai evident că Muriel este mulţumită aproape tot timpul când
este cu mine şi aproape deloc când sunt plecat de lângă ea. Nu este doar
„nemulţumire". Este plină de frică - de-a dreptul teroare - că mă pierde şi totdea-
una merge să mă caute când eu plec de acasă. Se umple de supărare când nu mă
găseşte. Aşa că îmi este clar că acum ea are nevoie de mine tot timpul,
Probabil că vă va ajuta să înţelegeţi dacă am să vă împărtăşesc ceea ce am spus
când am făcut anunţul demisiei la capelă. Decizia era luată, într-un fel, în urmă cu
patruzeci şi doi de ani, când am promis să îi port de grijă lui Muriel „în timp de
boală şi în timp de sănătate ... până când moartea ne va despărţi".
96
Deci, aşa cum am spus studenţilor şi celor de la facultate, ca un om de cuvânt,
integritatea este ceva ce are de-a face cu aceasta. Dar şi cinstea, Ea mi-a purtat
de grijă pe deplin şi jertfitor în toţi anii aceştia; dacă i-aş purta de grijă în
următorii patruzeci de ani nu mi-aş plăti toată datoria. Datoria, totuşi, poate fi
cruntă şi stoică. Dar e ceva mai mult: o iubesc pe Muriel, îmi este dragă -
dependenţa ei copilărească şi încrederea în mine, dragostea ei caldă, momentele
de luciditate pe care obişnuiam să le savurez, spiritul ei fericit şi vioiciunea ei în
faţa frustrării continue şi supărătoare. Eu nu trebuie să-i port de grijă, eu mă apuc
să-i port de grijă. Este o mare onoare pentru mine să port de grijă unei femei atât
de minunate.'
Când am citit pentru prima dată aceste cuvinte mi-am adus aminte de un exemplu
personal de devotament pe care l-am observat în familia mea. Cu câţiva ani în
urmă, mama mea a murit şi ea de boala Alzheimer. M-am uitat la tatăl meu, care
îşi luase un angajament în urmă cu cincizeci de ani, cum şi-a ţinut promisiunea
faţă de mama, oprind totul în viaţa lui ca să-i slujească mamei până când ea nu a
mai putut să trăiască acasă.
Şi apoi săptămânal el o vizita de câteva ori şi de fiecare dată când eu îl vizitam,
mergeam să o luăm pe mama şi să o ducem la cină. Chiar şi atunci când nu a mai
putut comunica şi se părea că nu ne mai recunoaşte pe nici unul, tata a continuat
să o iubească şi să acţioneze ca şi cum nimic nu se schimbase în relaţia lor.
„Până moartea ne va despărţi" nu va mai fi niciodată pentru mine ca până acum!
Un angajament pentru intimitate
Un istoric francez descria odată căsnicia ca fiind formată din trei săptămâni de
curiozitate, trei luni de dragoste şi treizeci de ani de toleranţă. Altcineva descria
căsnicia ca o propoziţie ce se sfârşeşte într-o frază. Un comic zicea că luna de
miere este intervalul dintre: „Fac eu" al bărbatului şi „Erai mai bun!" al soţiei. şi
încă o zicală: „După bărbat a venit femeia şi de atunci ea vine tot după",
Mi-aduc aminte că am auzit povestea unui om care a fost
97
"Cel care ştie că este iubit
poate sa
se mulţumească şi cu o bucată de pâine,
in timp ce
tot luxul lumii
nu poate satisface
poftele celui însingurat."
PRANCES
J. ROBERTS
L
întrebat despre succesul căsniciei lui aşa de lungi. El a răspuns: „Secretul
căsniciei noastre este acesta: Nu am avut niciodată certuri lungi, Ori de câte ori
soţia mea se supără, îşi dă la iveală frustrările rearanjând mobila din casă. Ori de
câte ori eu mă supăr, ies afară şi plec într-o lungă plimbare. Secretul căsniciei
noastre este acesta: Am avut în mare parte o viaţă pe afară."
Nu aprob aceste portrete ale căsniciei, dar sunt sigur că nu am râde la aceste
glume dacă nu ar avea un sâmbure de adevăr în ele. Uneori noi facem glume
pentru a reduce din tensiunile pe care nu le putem controla. Aţi observat vreodată
că cele mai multe felicitări pentru ziua de naştere a oamenilor peste cincizeci de
ani conţin glume? Este ca şi cum glumele pe seama noastră ar face ca înaintarea
în vârstă să ne fie mai puţin dureroasă. Facem acelaşi lucru şi în privinţa
căsniciilor noastre!
Dar haideţi să fim cinstiţi, atunci când se destramă căsnicia voastră, nu mai este
de glumă, Când te uiţi într-o zi şi-ţi dai seama că trăieşti cu cineva pe care de-abia
îl cunoşti, nu-ţi mai vine să faci glume, Pentru ca o căsnicie să fie o zonă a
încurajării, trebuie să existe apropiere, intimitate.
Cuvintele din Genesa 2:24 vorbesc cu siguranţă despre intimitate: „De aceea va
lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa şi cei doi vor fi un
singur trup,"
Când se citează acest pasaj în Noul Testament cuvântul folosit pentru „a se uni"
poate fi tradus de asemenea ca „a se lipi". Când am văzut prima dată această
traducere, nu am putut să nu mă gândesc: Asta este ceea ce lipseşte în aşa de
multe căsnicii din zilele noastre - adezivul (lipiciul). Nimic nu-i mai lipeşte pe unii
în căsnicia lor. Nu mai au resursele necesare pentru a menţine relaţia o perioadă
mai lungă.
Şi mai este o problemă. Când folosim astăzi cuvântul „intimitate", ne gândim
aproape întotdeauna la aspectul fizic al căsniciei. Cu toate că aceasta este cu
siguranţă o parte a ei, fără îndoială că nu este tot ceea ce vrea să spună Biblia
când se referă la un cuplu ca fiind „lipit împreună",
De obicei când se vorbeşte de căsnicie termenul „intimitate"
98
este folosit cu referire exclusivă la intimitatea sexuală. Astăzi, în mod ciudat,
problemei intimităţii sexuale i se dă o importanţă exagerată. Acesta este însă
doar unul din multele domenii ale vieţii de căsnicie în care poate fi experimentată
intimitatea, aşa că a restrânge în mod consecvent înţelesul termenului la
intimitate sexuală înseamnă a perpetua o deficienţă a concepţiei populare despre
ce înseamnă cu adevărat căsnicia. Prea adesea iluzia romantică precum că
intimitatea este creată şi susţinută de unirea sexuală umbreşte posibilitatea
realizării intimităţii mai profunde prin întreaga gamă a unei relaţii personale în
căsnicie,(10)
Intimitatea nu este doar trup cu trup, ci şi suflet cu suflet şi spirit cu spirit.
Pentru multe cupluri lipsa intimităţii poate fi căutată înapoi, la relaţia de curtare,
unde procesul de unire a fost întors complet pe dos. Sunt convins că Dumnezeu
a intenţionat ca toate cuplurile să se îndrepte spre intimitate într-o progresie bine
stabilită. în primul rând, trebuie să existe o unire spirit cu spirit, într-una din
epistolele sale către Biserica din Corint, Pavel a confruntat această
responsabilitate la nivelul cel mai de jos:
Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi, Căci ce legătură este între
neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate avea comuniune lumina şi întunericul?
(2 Corinteni 6:14),
După ce am păstorit o biserică vreme de mai bine de douăzeci şi cinci de ani, pot
depune mărturie despre lupta pentru intimitate într-o căsătorie între un credincios
şi un necredincios. Zeci de bărbaţi şi femei mi-au descris golul simţit în căsniciile
lor din cauză că nu au nimic în comun din punct de vedere spiritual cu soţii,
respectiv cu soţiile lor. într-adevăr este dificil pentru cei doi să umble împreună,
dacă nu se află în acord (Amos 3:3).
După ce s-a stabilit unirea spirit cu spirit, următorul nivel de intimitate ar trebui să
fie suflet cu suflet. Acum cuplul are ocazia să ajungă să cunoască fiecare
personalitatea celuilalt, să înveţe dispoziţia şi trăsăturile de caracter ale lui,
respectiv ale ei, să devină prieteni buni, care se bucură cu adevărat să fie unul cu
altul în societate,
Apoi, în cele din urmă, după căsătorie, vorbim de intimitatea trup cu trup, când
se stabileşte şi unirea fizică.
99
Este dezastros, dar lumea a întors pe dos această procedură. Prea adesea
procesul începe cu o escapadă sexuală timpurie în relaţie. Apoi probabil începe
să se dezvolte o prietenie şi cuplul începe să trăiască împreună. Uneori, aproape
ca o reflexie târzie, perechea merge la biserică şi devine conştientă de falimentul
lor spiritual, Dacă-L acceptă pe Cristos în vieţile lor, trebuie să meargă înapoi la
început şi să o ia de la capăt, de data aceasta ajungând să se cunoască
realmente unul pe altul aşa cum a intenţionat Dumnezeu!
Recent, am vizionat un documentar despre un bărbat care avea patru soţii în
patru colţuri ale ţării. Nici una dintre soţii nu ştia despre celelalte. Bărbatul îşi
pregătea scuze în legătură cu unele călătorii de afaceri şi zbura de la o soţie la
alta. în cele din urmă - şi nu este greu de crezut - bărbatul a avut un atac de cord
şi a murit. Toate cele patru soţii au aflat în acelaşi timp de poligamia lui, La
sfârşitul filmului, îmi amintesc că am zis soţiei mele: „Cum poate o femeie să
trăiască împreună cu un bărbat şi să nu ştie că el face aşa ceva?"
Dar dacă singura „intimitate" într-o căsnicie este „trup cu trup", dacă nu există
apropiere a sufletului către suflet şi a spiritului către spirit, atunci este cu
adevărat posibil să trăieşti cu cineva şi să nu-l cunoşti sau să n-o cunoşti deloc
cu adevărat!
Un angajament pentru transparentă
La început, primul cuplu căsătorit nu avea conştiinţă de sine. Fiecare era total
altruist, Nici un sentiment de jenă nu-i urmărea. „Ei erau goi, bărbatul şi femeia, şi
nu le era ruşine" (Genesa 2:25).
Păcatul a intrat în lume (Genesa 3) şi marea ascundere a început, Când Adam şi
Eva au păcătuit, şi-au dat seama că sunt goi „şi şi-au cusut cinci frunze la un loc
şi şi-au făcut acoperitori" (Genesa 3:7).
Goliciunea simţită de primii noştri părinţi a fost emoţională, psihologică şi, cea
mai mare dintre toate, spirituală. înainte ca păcatul şi eul să preia puterea, ei erau
amândoi goi şi nu le era ruşine, După aceea, totul s-a schimbat.
Nu este scopul meu să ne afundăm în teologia acestui pasaj din Scriptură, dar
trebuie să aplic înţelepciunea de aici la căsniciile noastre moderne. Celor mai
mulţi dintre noi ne-ar plăcea să ne revelăm cine suntem cu adevărat celor cu
care
100
101
trăim, dar ne este teamă, Ne gândim: Dacă soţia mea m-ar cunoaşte aşa cum mă
ştiu eu, nu m-ar mai iubi. Prin urmare continuăm să ne construim paravane în
spatele cărora să ne ascundem,
Acest lucru este de două ori tragic pentru că, în cele mai multe cazuri, noi am fi
acceptaţi şi iubiţi doar dacă ne-am dărui unul altuia. în cartea sa, Mortal Lessons:
Notes in the Art of Surgery (Lecţii despre moarte: Notiţe despre arta chirurgiei),
Dl. Richard Selzer povesteşte despre un cuplu de tineri căsătoriţi care au refuzat
să lase ca transparenţa lor să fie distrusă chiar şi de consecinţa unei operaţii
chirurgicale ce a desfigurat-o pe soţie:
Stăteam lângă patul pe care era întinsă o tânără femeie, cu faţa ei după operaţie,
gura răsucită de paralizie, ca un clovn. Un terminal al nervului facial, unul din
muşchii gurii era zdrobit, Aşa va rămâne de acum în colo, Operaţia a urmat
întocmai curba feţei ei, vă garantez asta. Cu toate acestea, ca să scot tumoarea
din obraz, am tăiat nervul acela mic,
Tânărul ei soţ se află în sală. Stă de cealaltă parte a patului şi împreună parcă
stau în noapte la lumina felinarului, izolaţi de mine, în taină, Cine sunt, mă întreb
eu, el şi această gură strâmbă făcută de mine, care se privesc lung şi se ating cu-
atâta generozitate, cu nesaţ? Tânăra femeie începe să vorbească:
- Gura mea va rămâne pentru totdeauna aşa? întreabă ea.
- Da, îi spun eu. Va rămâne aşa. Pentru că a fost tăiat nervul.
încuviinţează din cap şi se lasă tăcerea, Dar tânărul bărbat zâmbeşte.
- îmi place aşa, zice el. E atrăgător aşa. Dintr-o dată ştiu cine este el. înţeleg şi
îmi las
privirea în jos. Fără să mai stea pe gânduri, se apleacă ca pentru a-i săruta gura
încovoiată şi sunt aşa de aproape ca să văd cum îşi suceşte buzele ca să se
muleze după ale ei, ca să-i arate că sărutul lor încă mai merge."
Aceşti oameni speriaţi s-au legat la punctul de posibilă neînţelegere şi s-au
ridicat unul pe altul. Prin responsabilitate, intimitate şi transparenţă ei au
descoperit zona încurajării... La fel poţi şi tu!
1
102
Ieşind în faţa casei lor din Houston, Jeneanne Sims şi-a sărutat soţul care se
pregătea să plece la muncă în jurul orei 10, în dimineaţa zilei de 5 septembrie
1991. în timp ce se întorcea în casă a auzit trei împuşcături şi, fugind înapoi afară,
s-a prăbuşit la pământ lângă soţul ei rănit. L-a ţinut în braţe până când a murit, la
câteva minute după aceea.
La câteva luni, Jeneanne scria:
Ce-mi lipseşte cel mai mult? O mie de lucruri! După treizeci şi unu de ani
petrecuţi împreună, mi-e dor de căldura şi blândeţea lui şi de locul pe care-l
aveam în braţele lui... Mi-e dor să mă ţină de mână în timpul serviciilor de
închinare.,. Mi-e dor să-l aud zicând: „Scumpa mea, te iubesc!",.. Mi-e dor de
pagerul ce mi l-a dăruit ca să-mi poată transmite: „Te iubesc!", când era ocupat la
serviciu,.. Mi-e dor de spiritul său jucăuş, de dorinţa lui de a ne face mofturile şi
de a merge la un hamburger la trei dimineaţa... Mi-e dor de orele pe care le
petreceam în mijlocul zilei discutând, râzând, jucându-ne şi împărtăşindu-ne
gândurile... Mi-e dor să-i mai pregătesc mâncarea lui favorită.,. Mi-e dor de
transpunerea sa puţin cam falsă a cântecului „Jeanie cu părul castaniu",
Orice am pierde, dacă soţul sau sofia ne-ar fi luaţi, se cuvine să nu pierdem din
dragostea, afirmarea şi încurajarea de zi cu zi. Jeneanne îi sfătuieşte pe cei care
se mai au încă unul pe celălalt: „Umpleţi-I de laude şi recunoştinţă când face ceva
pentru dvs. - chiar dacă nu este ceva deosebit! Credeţi-mă, este ceva special!"(l
2)
COPIII AU NEVOIE
DE CONDUCĂTORI
DE GALERIE
COPIII AU NEVOIE
DE CONDUCĂTORI
DE GALERIE
IH ra în jurul prânzului de Ziua Mamei. Potrivit unei ştiri difuzate pe posturile
naţionale, Michael Murray de douăzeci şi şapte de ani s-a hotărât să-i ia pe cei doi
copii ai săi ca să-i ducă la centrul medical din Massachusetts, unde mama lor
lucra ca asistentă la sala de operaţii. Familia voia să-i ducă nişte cadouri de Ziua
Mamei: un lănţişor de aur inscripţionat cu cuvintele: „Mama numărul unu" şi un
singur trandafir. Având misiunea încheiată, tatăl împreună cu cei doi copii făceau
cale întoarsă către garajul întunecat de la subsolul clădirii, unde parcaseră
maşina.
Murray aşeză cu grijă scaunul copilului şi pe Matthew, băieţelul lor de trei luni pe
acoperişul maşinii şi îşi îndreptă atenţia spre surioara de douăzeci de luni a lui
Matthew ca s-o aşeze în scaunul ei. Fără să se gândească mai departe, Murray
intră în maşină, se aşeză în scaunul şoferului şi dădu să plece, uitând că Matthew
se afla încă pe acoperişul maşinii.
Ieşind încet din garajul întunecos la lumina zilei, Murray începu să conducă pe
străzile aglomerate către autostrada Interstate 290. în ciuda traficului greu,
nimeni nu l-a claxonat şi nu i-a făcut cu mâna ca să-l avertizeze că ceva nu era în
regulă.
106
Ieşind în şoseaua care traversează oraşul, şoferul a accelerat la 80 km/h şi apoi a
auzit un scârţâit pe acoperişul maşinii sale în timp ce scaunul îngust cu Matthew
legat în el începe să alunece. El a declarat: „M-am uitat unde trebuia să fie
Matthew în maşină şi apoi în oglinda retrovizoare l-am văzut cum alunecă jos pe
autostradă în scaunul de copil". Acolo a aterizat, în mijlocul autostrăzii, în locul
pe unde venea coloana de maşini.
Tânăr şi neprotejat
Matthew cel de trei luni este un simbol al generaţiei de copii care cresc în lumea
noastră - alunecă pe autostradă, neprotejaţi, în faţa traficului ce vine peste ei... şi
nimeni nu pare că-i observă. Niciodată nu a existat o generaţie care să sufere
problemele chinuitoare ale copiilor de astăzi. Violenţa din casele şi de pe străzile
americane creşte în mod alarmant. A atins proporţii epidemice şi sfărâmă acum
milioane de vieţi.
Copiii sunt victimizaţi la şcoală, acasă şi în cartier, Un număr incredibil de copii
sunt bătuţi, mutilaţi, molestaţi sau chiar ucişi de părinţii lor. Poate că aţi văzut
reportajul de la ştiri despre părinţii din Chicago ce au plecat
"Neplace
de cineva
pentru că...
Iubim pe cineva
cu toate că..."
HENRI de
MONTHEBXANT
in
concediu şi şi-au lăsat copiii singuri acasă. După ce întâmplarea a ajuns în presă,
mult mai multe relatări despre „copiii lăsaţi singuri acasă" au constituit capul de
afiş al ştirilor naţionale.
Au trecut peste trei decenii de când rata divorţurilor a început să escaladeze în
Statele Unite. Statisticile o confirmă. Putem acum să facem unele afirmaţii clare
cu privire la impactul pe care divorţul l-a avut asupra culturii şi în special asupra
copiilor noştri. într-un articol intitulat, Dan Quayle avea dreptate, The Atlantic
Monthly a publicat unele rezultate ale cercetărilor:
Potrivit unui număr mare de cercetări sociologice, copiii din familiile despărţite
prin divorţ şi copiii născuţi în afara căsătoriei o duc mai rău cu câteva grade în ce
priveşte bunăstarea faţă de copiii din familii întregi. Copiii din familiile cu un
singur părinte sunt, după cât se pare, de şase ori mai săraci. De asemenea ei au
tendinţa de a rămâne săraci un timp
107
mai îndelungat. Douăzeci şi două de procente dintre copiii din familiile cu un
singur părinte vor trăi în sărăcie în timpul copilăriei până la şapte ani sau mai
mult, în comparaţie cu un singur procent dintre copiii din familiile cu ambii
părinţi,
Un studiu făcut în 1988 de Centrul naţional de statistică a sănătăţii a relevat că
acei copii din familiile cu un singur părinte sunt de două sau de trei ori mai
predispuşi la probleme emoţionale şi comportamentale decât copiii din familiile
cu ambii părinţi. De asemenea, sunt mult mai predispuşi să renunţe la şcoală,
fetele să rămână însărcinate în adolescenţă, să folosească droguri şi să fie certaţi
cu legea, în comparaţie cu copiii din familiile întregi, copiii din familii dezbinate
sunt supuşi unui risc mai înalt de a fi abuzaţi fizic şi sexual... Contrar credinţei
populare, mulţi copii nu se leagă mai tare unii de alţii după divorţ sau
recăsătorire.1
Copiii din Statele Unite sunt în pericol, pentru că familiile de aici sunt în pericol.
Şi, să fim sinceri, multe familii sunt în pericol pentru că multe biserici sunt la
ananghie. Ştirile tulburătoare pe care le-am citit recent subliniază că din punct de
vedere statistic există o mică diferenţă, dacă există totuşi vreuna, între creştini şi
necreştini cu privire la multe domenii ale vieţii de acasă, Ca şi popor al lui
Dumnezeu, noi trebuie să ne dăm seama că familiile bune „nu apar din senin",
Relaţia dintre părinţi şi copii necesită acelaşi fel de disciplină şi efort ca şi cel
cerut de relaţia dintre soţ şi soţie.
în acest capitol vreau să discut despre modul în care noi părinţii putem învăţa să
fim mai buni încurajatori ai copiilor noştri. Dacă aţi citit ce am scris până aici, veţi
înţelege de ce cred că este aşa de important. Sunt convins că acelor copii care nu
au părinţi încurajatori le va fi greu să realizeze ceva în viaţă, indiferent de
constituţia familiei lor. Ei au nevoie de toată încurajarea pe care Ie-o putem dărui.
A sosit timpul să stăm în spatele lor şi să fim de partea echipei lor.
Patru moduri de încurajare a copiilor voştri
Fără îndoială că există un număr nelimitat de moduri în care putem să-i încurajăm
pe copiii noştri, dar aş dori să subliniez patru domenii care sunt cruciale.
108
7. Atenţie concentrată
într-un articol intitulat: „Dragi taţi: salvaţi-vă băieţii", scris ăe psihologul texan
Christopher Bacorn, această problemă este pasată la picioarele taţilor:
Ce s-ar întâmpla dacă taţii indolenţi ai Americii ar începe să petreacă timp cu fiii
şi fiicele lor? Nu s-ar elimina foametea din lume, dar s-ar putea salva nişte familii
de la coborârea sub limita sărăciei. Nu ar aduce pacea în Orientul Mijlociu, dar ar
putea să determine pe câţiva copii să nu încerce să găsească un sens al
apartenenţei în banda de delicvenţi de la colţul străzii din cartier. S-ar putea să nu
oprească explozia populaţiei, dar ar putea să prevină câteva sarcini la
adolescente.
Dacă aceşti taţi ar petrece mai mult timp cu copiii lor, s-ar putea ca acest lucru să
aibă un efect chiar asupra viitorului căsătoriei şi al divorţului. Nu numai băieţilor
le lipseşte o înţelegere a modului în care un bărbat ar trebui să se comporte, dar
şi multe fete au fost expuse foarte puţin la relaţii conjugale sănătoase. Dacă taţii
lor ar fi pe aproape, multe tinere ar putea să se aştepte mai mult decât la mitul că
scopul unui bărbat pe pământ este să le lase însărcinate, iar apoi să dispară.
Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, generaţia următoare de taţi absenţi nu ar mai exista
niciodată.2
Lucrul care afectează negativ în cea mai mare măsură multe familii este lipsa
atenţiei concentrate asupra copiilor. Oameni buni, oameni evlavioşi - dar adesea
oameni foarte ocupaţi -permit copiilor lor să crească fără a-şi procura timp pentru
a face din fiecare copil o prioritate. Părinţii îşi trăiesc viaţa lor, iar copiii vin şi
pleacă. Periodic se poartă câte o conversaţie despre ceva de care trebuie să se
aibă grijă, dar parcă nu există timp pentru copii, nici pentru concentrarea atenţiei
asupra copiilor.
în cartea sa Creative Brooding (Conceperea creativă), Robert Rains reproduce
următoarea scrisoare scrisă părinţilor de un fiu fugit de acasă:
109
Dragii mei,
Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut, dar eu plec la Chicago ca să încerc să încep
un fel de viaţă nouă pe puterile mele. Mă întrebaţi de ce am făcut acele lucruri
care mi-au făcut necazuri, de ce am parazitat atât de mult cât am stat acasă.
Răspunsul îmi este uşor să vi-l dau. Dar nu ştiu dacă-l veţi înţelege.
Vă aduceţi aminte când aveam 6 sau 7 ani şi voiam mult să mă ascultaţi doar un
pic? Mi-aduc aminte de toate lucrurile frumoase pe care mi le-aţi dat de Crăciun
şi de ziua mea de naştere şi am fost într-adevăr fericit de acele lucruri cam o
săptămână... dar în restul zilelor din timpul anului tot ce voiam eraţi voi. Doream
doar să mă ascultaţi ca şi cum eram o fiinţă cu sentimente. îmi aduc aminte că
eram sensibil când eram mic. Dar voi aţi fost întotdeauna ocupaţi. Parcă
niciodată nu aveaţi timp.
Mămico, eşti o bucătăreasă minunată şi întotdeauna ai avut ceva de curăţat şi ai
fost tot timpul obosită de toate lucrurile acelea care te făceau să fii ocupată. Dar
ştii ceva, mămico? Mi-ar fi plăcut biscuiţi şi unt de arahide dacă ai fi stat cu mine
la masă câte puţin în fiecare zi şi să-mi fi spus: „Vrei să-mi vorbeşti despre ...?
Poate te ajut să înţelegi."
Ştiţi, cred că toţi copiii care fac aşa de multe lucruri încât adulţii îşi smulg părul
din cap de grijă, caută pe cineva care să aibă timp să-i asculte câteva minute şi
care să-i trateze cu adevărat ca pe nişte adulţi ce ar putea să le fie de ajutor.
Ei bine, dacă vă întreabă cineva unde sunt, spuneţi-le că am plecat să caut pe
cineva care are timp pentru că am adunat o mulţime de lucruri despre care vreau
să-i vorbesc.
Vă iubesc pe toţi, fiul vostru3
Am menţionat-o anterior pe Susanna Wesley. A dat naştere la nouăsprezece
copii, zece din ei au ajuns la stadiul de adulţi. Susanna „a făcut şcoala acasă", cu
copiii ei, în timpul anilor de şcoală elementară. Băieţii din familie au fost
atât de bine
110
Nu
vă întărâtaţi copiii; ca să nu devină
descurajaţi şi să nu renunţe să mai încerce." COLOSENI 3:21
pregătiţi prin instruirea dată de mama lor încât au putut să
meargă la Universitatea Oxford la vârsta de şaisprezece ani, cu
un singur an de şcoală pregătitoare.
John Wesley a devenit fondatorul Bisericii
Metodiste. Charles, compozitorul imnurilor
de închinare, a compus peste cinci mii
de imnuri. Samuel, un alt frate, a fost un
preot erudit al Bisericii Angliei, iar una
din fete, Martha, a fost membră a
cercului intim al faimosului lexicograf
Samuel Johnson.
într-o scrisoare scrisă de Susanna
fiului ei John, aceasta i-a povestit despre
relaţia ei cu copiii. „Mi-am făcut timp
disponibil cât am putut ca în fiecare seară să vorbesc cu fiecare
copil în parte. Luni vorbesc cu Molly, marţi cu Hetty, miercuri cu
Nancy, joi cu Jacky, vineri cu Patty, sâmbătă cu Charles, iar cu
Emily şi Suky împreună duminică." Fiecare copil îşi avea ziua lui.
Odată, când faimosul ei băiat John se lupta cu o situaţie dificilă,
i-a scris mamei sale: „Oh, Mamă, ce n-aş da să am o joi seara!" 4 Cei mai mulţi
dintre noi nu avem la dispoziţie timp nelimitat pentru a le acorda copiilor noştri.
Dar ar trebui să nu-i permitem duşmanului să ne convingă că, neavând destul
timp, nu putem să le acordăm nici un timp. Trebuie să luăm timpul pe care-l avem
şi să-l folosim în cel mai bun mod pentru a avea un impact asupra celor dragi pe
care Dumnezeu ni i-a dat în grijă. Sunt aşa de impresionat de Domnul nostru în
această privinţă.
Isus se confrunta cu un program incredibil. Avea întâlniri, confruntări şi sesiuni
de instruire cu ucenicii. Făcea drumuri lungi, lua decizii mari şi făcea vindecări
miraculoase. Ucenicii erau copleşiţi de ceea ce realiza Isus. Dar întotdeauna avea
timp pentru a sta în particular cu oamenii. întotdeauna Ie-a acordat o atenţie
maximă. Chiar şi când se zbătea cu moartea pe cruce pentru lumea întreagă,
Domnul nostru şi-a făcut timp ca să ajute un om să ajungă la împărăţia lui
Dumnezeu.
Unul dintre cele mai încurajatoare lucruri pe care le poate face un părinte este să
ia exemplul Susannei Wesley şi să-i acorde fiecărui copil o zi sau o oră care să-i
aparţină doar lui sau ei. Mulţi părinţi îmi spun că timpul de mers la culcare le
asigură cea mai bună ocazie ca să converseze, să încurajeze şi să se roage cu
fiecare dintre copiii lor.
111
2. Afirmare individuală
Fiecare copil trebuie să înţeleagă că este unic. El trebuie să ştie că este deosebit
şi diferit de orice alt copil pe care Dumnezeu I-a creat vreodată. Solomon ne
reaminteşte într-unui din binecunoscutele sale proverbe că trebuie să studiem
unicitatea fiecărui copil ca să fim capabili să-l instruim într-un mod
corespunzător. „Arată-i copilului calea pe care trebuie să meargă şi când va fi
mare nu se va depărta de ea" (Proverbe 22:6).
în urmă cu câţiva ani am scris o carte despre familie intitulată Exposing the
Myths of Parenthood (Demascarea miturilor în legătură cu a fi părinte), în cartea
aceea m-am ocupat de acest verset din Vechiul Testament:
Cuvântul sau expresia ebraică pentru „cale" descrie obiceiul sau caracterul unui
om la nivelul vârstei sale. Se subliniază acolo ce important este să ne adaptăm
instruirea la abilităţile unui copil în fiecare stadiu al dezvoltării sale. Copiii nu vin
în pachete standardizate, fiecare copil este diferit, iar noi părinţii trebuie să
studiem „etichetele". Aducerea unui copil la calea pe care să meargă nu este o
ecuaţie matematică neschimbabilă. Compararea unui copil cu altul este ca şi
cumpărarea a două produse de pe piaţă: ele pot să fie prelucrate de acelaşi
producător, să aibă cutii asemănătoare, dar au un gust total diferit. Fiecare copil
are calea lui proprie şi prin ascultare sau chiar prin ţinerea unui jurnal cu tiparele
comportamentale, putem începe să determinăm care este acea cale... A fi părinte
nu este o formulă uşoară. Biblia ne dă principiile majore, dar aplicaţia este
diferită pentru fiecare.6
Fără îndoială că aţi auzit povestiri îngrozitoare despre părinţii care îşi întreabă
copiii: „De ce nu eşti ca fratele tău?" Copilul spune de obicei: „Nu sunt ca el
pentru că eu nu sunt el!" Fiecare copil este creat de Dumnezeu ca exemplar unic.
Dumnezeu pune o anumită formulă în inima fiecărui copil şi provocarea pentru
părinţi este să descopere combinaţia. Trebuie să petrecem timp studiind, privind,
ascultând şi observând.
Un tată pe care îl cunosc ţine un caiet cu notiţe despre copiii
112
săi. El scrie observaţiile pătrunzătoare despre viaţa copiilor săi. Acestea îl vor
ajuta să descopere combinaţiile inimilor lor. Astfel va ajunge să ştie cum să le
slujească şi să-i conducă cel mai bine pe calea pe care trebuie să meargă.
Ruth Stafford Peale dă următorul sfat pentru a ne încuraja să vedem unicitatea
copiilor noştri:
Secretul este acesta: priviţi ca să vedeţi unde stau deprinderile native sau
talentele copilului, apoi cu blândeţe (nu aşteptaţi prea mult, dar nici nu vă grăbiţi)
conduceţi-l sau convingeţi-l să lucreze în acele domenii, S-ar putea să fie dificil
pentru un tată care a fost un atlet excelent să înţeleagă şi să ajute un fiu care ar
juca mai degrabă şah decât fotbal. Dar şahul, şi nu fotbalul, este lucrul de care un
asemenea băiat are nevoie dacă se vrea ca să crească încrederea în el însuşi.
Dacă face numai acel lucru bine, el va ajunge să creadă că poate să facă bine şi
alte lucruri şi nu-i va fi teamă să le încerce.6
Copiii sunt încurajaţi când le apreciem originalitatea. Unii copii sunt atletici, alţii
nu sunt. Unii au auz muzical, alţii nu au. Unii sunt introvertiţi, alţii sunt
extrovertiţi. Deşi diferiţi, toţi sunt daruri pe care Dumnezeu ni le dă nouă. După
cum spune psalmistul, ei sunt „o moştenire a Domnului" (Psalmul 127:3).
Unul din prietenii buni pe care mi i-am făcut în urma programului de radio
Turning Point (Punctul de cotitura) este un om pe care-l cheamă Tom Bisset. El
este managerul staţiei radio WRBS-FM din Baltimore, Maryland. Recent, Tom a
scris o carte şi mi-a cerut să scriu o prezentare-reclamă pentru coperta de la
spate. După ce am citit manuscrisul, am fost pe de o parte fericit să scriu
recomandarea, dar pe de altă parte intrigat pe subiectul pe care îl prezenta atât de
abil. Cartea se intitulează Why Christian Kids Leave fhe Faith (De ce copiii
creştini pleacă de la credinţa) şi ne reaminteşte cu putere de importanţa de a ne
cunoaşte copiii şi de a le identifica personalitatea.
Citându-I pe psihiatrul Ross Campbell ca sursă de inspiraţie, Tom a făcut
următoarea analiză a personalităţilor copiilor:
Toţi copiii pot fi încadraţi într-una din cele două tipuri fundamentale de
personalitate: pro-autoritate şi
113
anti-autoritate. Din punctul de vedere al lui Campbell, trei sferturi dintre toţi copiii
sunt anti-autoritate în constituţia lor personală. Aceştia sunt copiii care vin pe
lume vrând să dea la o parte regulile noastre. Celălalt sfert sunt pro-autoritate.
Abordarea lor în viaţă este: „Ce pot face ca să vă ajut, mămico şi tăticule?"
Chestiunea majoră pentru părinţi este modul în care înţeleg personalitatea
fiecărui copil. Un copil anti-autoritate nu poate fi abordat în acelaşi fel ca şi un
copil pro-autoritate, încă o dată, Tom Bisset citează rezultatele tragice ale
eşecului de a ne înţelege copiii:
Când se confruntă cu un copil anti-autoritate, părinţii reacţionează adesea
devenind disciplinatori mai rigizi şi mai severi. Ei pretind de la copiii lor ca
aceştia să facă exact cum spun ei - cum zic eu sau... afară din casă. Apoi părinţii
caută să-şi întărească poziţia, luându-i pe copii la biserică, unde se aplică
aceleaşi reguli.
Departe de a rezolva problema unui copil răzvrătit şi anti-autoritar, această
abordare peste măsură de autoritară creează o reacţie furioasă care dă naştere la
conflicte intense acasă, Şi, la fel de bine, poate duce şi la respingerea credinţei.
în opinia lui Campbell, abordarea autoritară intensă şi disciplinarea rigidă, atât
acasă cât şi la biserică, reprezintă motivul principal pentru care aşa de mulţi copii
anti-autoritari „se întorc împotriva bisericii".7
înţelesul de bază al termenului „instruieşte" (n.tr. - în traducerea Cornilescu este
„arată") din Proverbe 22:6 este „cerul gurii". în Iov 34:3 şi Psalmul 119:103, găsim
referiri la a gusta sau „mierea pentru gură". Ilustraţia este aceasta: moaşa arabă
lua pe degete ulei de măsline sau curmale coapte şi ungea cerul gurii la noul
născut ca să creeze în el dorinţa de a suge. înţelesul adevărat al „instruirii" este a
crea gustul sau dorinţa.
De aceea scriitorul Proverbelor reaminteşte părinţilor că sarcina lor este să
dezvolte în copiii lor o foame, un gust sau o
114
dorinţă după lucrurile spirituale, să cultive stimulentul personal pentru a-L iubi şi
a-L urma pe Dumnezeu.
Vorbesc aproape în fiecare săptămână Baby Boomers-ilor, care doar acum se
întorc în biserici. Mulţi din ei au fost în călătorii lungi şi dureroase departe de
Dumnezeu şi departe de biserică. Toţi spun aproape acelaşi lucru: „Am mers la
biserică şi mi s-au băgat pe gât toate lucrurile acelea de mic, m-am săturat de ele
şi am plecat departe." Trebuie să ne înţelegem copiii şi să învăţăm cum putem să
slujim cel mai bine nevoilor lor. Aceasta nu înseamnă întotdeauna să le dăm ceea
ce vor ei sau să-i lăsam să facă tot ceea ce le place. înseamnă să-i iubim şi să le
afirmăm unicitatea. înseamnă afirmare individuală.
Brennan Bagwell şi Scott Elkins au scris un cântec care ne ajută să înţelegem
care este miza aici:
A fost întotdeauna o fată cuminte încercând să fie pe placul părinţilor.
Se ocupă de muzică şi o face cât poate ea de bine.
Predicatorul consideră legea mai presus de orice, mai bine l-ai asculta pe om.
Ai grijă s-asculţi, nu e nevoie să înţelegi.
Trebuie să le oferim un motiv
pe care să-l înţeleagă,
Nu numai opinii legaliste care
ne transformă copiii din buni în răi.
Presiunile şi schimbările
Par să se-nmulţească pe zi ce trece.
Dar regulile de care ascultă ea
n-au fost nicicând regândeşte.
Oh, dar unde-i iubirea de care au nevoie?
Unde-i iubirea pe care o caută?
Au nevoie de braţele noastre ca să-i cuprindă,
şi nu de lanţuri care doar îi fac mai slabi.
115
1
Acum e pe marginea prăpastiei, faţa ei drăguţă e-atât de tristă.
Nu ar trebui să ne mirăm de ce copiii noştri buni devin răi.
Acum e pe marginea prăpastiei
privind la lume,
Fii atent cum o împingi.
S-ar putea să-ţi pierzi fetiţa.8
Nici unui părinte nu-i trece prin minte să-şi piardă fetiţa. Nici o mamă şi nici un
tată nu încearcă să-şi ducă la pierzare băieţelul. Dar aceasta se întâmplă mult mai
uşor decât vă închipuiţi dacă nu le dăm copiilor noştri afirmarea individului de
care au nevoie.
3. Apreciere veritabilă
Steve Farrar povesteşte o întâmplare minunată despre o familie texană care a dus
aprecierea puţin prea departe:
Mulţi texani bogaţi au decăzut în anii '80. Dar au mai rămas totuşi câţiva. Unul
dintre ei a vorbit recent cu un bancher din New York. După câteva minute bune de
conversaţie, texanul a vrut să-l impresioneze pe newyorkez:
- Mi-a venit o idee mare, zise el. Ce-ar fi să trimit avionul meu la New York la
sfârşitul acestei săptămâni ca să vă ia pe d-voastră şi pe soţia d-voastră? Ne-ar
face plăcere să mergem împreună la ferma fiului nostru în afara oraşului Austin.
Are 100.000 de acri de pământ, pe care ţine cai, vaci de rasă şi animale exotice.
Mda, sunt cu-adevărat mândru de băiat. A dobândit totul de unul singur.
- Se pare că fiul d-voastră a avut mult succes pentru un tânăr ca el, replică
bancherul, Doar de curiozitate, câţi ani are fiul d-voastră?
- A împlinit opt ani, răspunse texanul.
- Opt!, zise bancherul şocat. Cum a câştigat un băiat de opt ani destui bani ca să
cumpere aşa o fermă?
- A luat patru de zece şi un nouă! răspunse texanul.9
116
Mulţi dintre noi nu ne vom aprecia copiii ca şi acest texan, dar trebuie să găsim
modul propriu de a ne comunica dragostea într-un limbaj pozitiv pe care ei îl pot
înţelege.
Vă apreciaţi copiii? Coloseni 3:21 spune: „Părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri,
ca să nu devină descurajaţi". Ce credeţi că a vrut Pavel să zică? O altă traducere
sună cam aşa: „Nu înrăiţi pe copiii voştri." Textul pare să vorbească despre un
tată care-şi guvernează familia prin critici, un tată care nu observă niciodată
altceva decât ce este greşit. Una din traducerile moderne spune: „Părinţilor, nu-i
certaţi mereu pe copiii voştri,"
Cuvintele sunt pline de putere, capabile să-i distrugă pe copii. Folosite greşit,
cuvintele pot deveni arme şi unelte pentru înrăutăţirea situaţiei - şi pot să-i
descurajeze pe copii aşa cum nimic altceva nu o poate face.
Este un lucru îngrozitor să faci parte dintr-o familie în care singurul lucru pe care
părinţii îl observă vreodată sunt lucrurile în care copiii greşesc, V-aţi gândit
vreodată de ce unii copii sfârşesc prin a face o mulţime de lucruri rele? Poate că
este singurul mod în care primesc atenţie. Singura dată când cineva îi observă
este când fac ceva ce nu ar trebui să facă,
Cunosc un tată al cărui fiu era un bun jucător de baschet, care înscria în medie
treizeci de puncte pe meci. Dar în fiecare seară când fiul se întorcea acasă tatăl
său îi zicea încă de când intra pe uşă: „Cum de ai greşit acea deschidere pe care
ai avut-o?" Singurul lucru pe care tatăl îl vedea era aruncarea pe care o greşise,
Nu a menţionat niciodată ceva din lucrurile pe care fiul său le făcea bine. în felul
acesta ajungi să ai un copil cu inima amărâtă. în felul acesta un copil ajunge
descurajat.
Spencer Johnson a scris o carte, intitulată The One Minute Manager (Managerul
minuţios), urmată de o altă carte, intitulată The One Minute Father (Tatăl
minuţios). Este o cărticică deosebită. Nu este o carte creştină, dar se
menţionează un principiu creştin: în loc să vă duceţi după casă încercând să-i
surprindeţi pe copiii voştri făcând lucruri rele, duceţi-vă pe lângă ei încercând să-
i surprindeţi făcând lucruri bune, Şi când fac un lucru bun, spuneţi-le că apreciaţi
ce fac şi că vă bucuraţi de ei. Spuneţi-le de mai multe ori. Lăudaţi-i adesea.
încurajaţi-i adesea. Rich DeVoss a fost întrebat odată într-un interviu la
televiziune: „Care este cea mai importantă deprindere managerială pe care aţi
învăţat-o în procesul formării companiei Amway?" Ştiţi ce a răspuns? „Cea mai
importantă deprindere
117
managerială pe care am învăţat-o a fost cum să fiu un conducător de galerie,"

Nu a existat niciodată o generaţie de tineri şi tinere care să fi avut nevoie de
sprijin şi încurajare din partea părinţilor ca şi cei de astăzi. Părinţii care aplaudă
pot să aibă un efect pozitiv asupra întregii vieţi a copiilor lor. Copiii noştri au
nevoie să ştie că indiferent ce se întâmplă cu vieţile lor, noi suntem de partea lor
şi ne vom pune chiar şi la zid pentru ei. Copiii noştri trebuie să creadă: Tata ţine
cu echipa mea. Mama ţine cu echipa mea. Poţi începe chiar de astăzi să fii o
mamă şi un tată care îşi comunică dragostea şi aprecierea cu adevărat, pentru
fiecare copil. Dar daţi-mi voie să vă avertizez din timp să nu vă aşteptaţi de la ei
să înţeleagă ceea ce faceţi.
Mi-am amintit cu puţin timp în urmă o povestire despre o mamă care tocmai
terminase de citit o carte despre a fi părinte. Era convinsă de unele lucruri pe
care nu reuşise să le facă în calitate de părinte. Simţind această convingere, a
urcat scările la dormitor ca să stea de vorbă cu fiul ei. Când a ajuns sus, tot ce
putea auzi din camera băiatului era sunetul strident al tobelor lui. Ea avea un
mesaj pe care voia să-l transmită, dar când a bătut la uşă, picioarele au început
să-i tremure.
- Ai un minut? zise ea.
- Mamă, ştii că am întotdeauna un minut pentru tine, răspunse băiatul.
- Ştii, dragul meu, mie... mie,,, mie,.. îmi place felul în care baţi la tobe.
- Chiar îţi place? Bine, îţi mulţumesc, mămico!
Se întoarse şi plecă înapoi pe scări în jos. La jumătatea drumului, ea şi-a dat
seama că nu transmisese mesajul pe care intenţionase să i-l dea, aşa că s-a
întors la uşă şi a bătut din nou.
- E mama din nou! Mai ai un minut? zise ea,
- Mămico, aşa cum ţi-am spus înainte, totdeauna am un minut pentru tine.
Ea intră şi se aşeză pe pat.
- Când am fost aici mai înainte am vrut să-ţi spun ceva şi n-am apucat să-ţi spun,
Ceea ce am vrut să-ţi spun a fost că... tatăl tău şi cu mine... noi ne gândim că tu
eşti deosebit.
- Tu şi cu tata?
- Da, tatăl tău şi cu mine.
- Bine, mămico. Mulţumesc mult.
118
Plecă şi la jumătatea scărilor din nou şi-a dat seama că se apropiase mai mult de
mesajul pe care intenţiona să i-l transmită, dar încă nu-i spusese băiatului că îl
iubeşte. Aşa că o luă pe scări în sus încă o dată şi ajunse din nou la uşă. De data
aceasta, el o auzi cum se apropie. înainte ca ea să-i ceară voie, el strigă:
- Mda, am un minut!
Mama se aşeză încă o dată pe pat.
- Ştii, fiul meu, am încercat de două ori şi nu fi-am spus încă ce trebuia. Am venit
aici sus ca să-ţi spun următorul lucru: Te iubesc. Te iubesc din toată inima. Nu
numai tata şi cu mine te iubim, eu personal te iubesc.
- Mămico, asta este grozav. Şi eu te iubesc! Şi a îmbrăţişat-o îndelung.
Se pregăti să iasă din cameră şi ajunse la capătul scărilor, când fiul ei scoase
capul din cameră şi zise:
- Mămico, ai un minut? Ea începu să râdă şi zise:
- Bineînţeles!
- Mămico, tocmai te-ai întors de la un seminar?
4. Afecţiune fizica
Trebuie să ne iubim copiii într-un mod tangibil - prin ceea ce facem, prin ceea ce
spunem, punându-ne braţele în jurul lor şi îmbrăţişându-i, făcându-le cunoscut că
sunt iubiţi cu adevărat.
Mulţi din părinţii generaţiei mele îmi spun că au crescut în familii care nu se
îmbrăţişau sau nu-şi arătau afecţiunea fizică. Nu vreau să acuz respectiva
generaţie, dar sper că v-am convins că provocările pentru copiii noştri sunt atât
de mari încât nu ne putem asuma riscul de a fi reci şi distanţi! Nu mai este
îndeajuns să-i iubim în inimile noastre. Trebuie să comunicăm acea dragoste în
orice mod posibil, inclusiv cel fizic. într-un capitol anterior am scris despre
încurajarea care este conţinută într-o atingere şi despre puterea comunicată
printr-o îmbrăţişare. Acele concepte au o explicaţie specială în relaţia părinte-
copil.
Totuşi, în ce priveşte afecţiunea fizică, un domeniu este adesea trecut cu vederea
în cărţile despre a fi părinte. Eu cred că am subestimat mult timp dragostea
comunicată când râdem împreună cu copiii noştri. Mă gândesc la râsul cu
adevărat, hilar, nestăpânit. Copiii mei îşi aduc aminte cel mai bine de lucrurile
119
1
trăznite făcute de toţi împreună. Când ne gândim la ceea ce am lăsat în urmă din
viaţă, acestea sunt primele lucruri despre care vorbim. Doresc să fi avut mai
multe momente din acestea. Bruce Larson povesteşte ceva ce va ilustra acest
gând pentru noi toţi:
Am un prieten foarte bun la Montgomery, Ala-bama şi acum câţiva ani mi-a
povestit o întâmplare de neuitat despre o vacanţă de vară pe care o plănuise
pentru soţia şi copiii lui. Nu a putut să meargă şi el din cauza afacerii, dar i-a
ajutat pe ei să planifice fiecare zi a unei excursii cu rulota de la Montgomery până
în California, în sus şi în jos pe Coasta de Vest şi înapoi la Montgomery.
Ştia exact ruta lor şi timpul precis când aveau să treacă prin Great Divide. Aşa că
prietenul meu şi-a aranjat să zboare până la cel mai apropiat aeroport şi a
închiriat o maşină cu şofer ca să-l ducă la un loc pe unde trecea orice maşină. A
stat pe marginea drumului preţ de câteva ore, uitându-se după acea rulotă
familială. Când a apărut la orizont, a sărit în drum şi a făcut cu mâna ca şi cum ar
fi dorit să ia autostopul cu familia care presupunea că el se află la 4.500 de
kilometri depărtare de locul acela.
Eu i-am zis:
- Coleman, sunt surprins că nu au ieşit fără să vrea de pe şosea, plini de groază
sau că nu au murit de atac de cord, Ce întâmplare de necrezut. De ce le-ai
făcut toate astea?
- Ei bine, Bruce, într-o zi am să mor şi când va sosi momentul acela, vreau ca
soţia şi copiii mei să zică: „Ştiţi, tata ne-a distrat foarte mult."
Uau, mi-am zis eu. lată un om al cărui scop este să producă veselie şi fericire
altor oameni.
M-a făcut să mă întreb de ce anume îşi va aduce aminte familia mea despre mine,
Sunt sigur că vor zice: „Mda, tata a fost un om drăguţ, dar sigur că era preocupat
să stingă luminile, să închidă ferestrele, să iasă pe lângă casă şi să taie iarba."
Dar, de asemenea, mi-ar plăcea să poată spune că tata a
120
fost omul care a făcut ca viaţa să pară mult mai distractivă. 10
îmi imaginez că atunci când copiii lui Coleman vorbesc despre viaţa împreună cu
tata, această întâmplare este una din primele care vor fi spuse, Când ne bucurăm
de viaţa petrecută împreună cu copiii noştri, le spunem că sunt deosebiţi pentru
noi. . . că îi iubim şi că ne bucurăm să fim împreună cu ei. Este un mesaj care va
fi receptat întotdeauna!
Toţi cei care suntem încă în procesul de a fi părinţi trebuie să ne uităm dincolo de
casele în care ne-am petrecut copilăria, unde afecţiunea fizică era rareori
exprimată. Poate că dădeam mâna cu taţii noştri şi ne sărutam mamele pe obraz.
Dar noi ne aflăm într-o altă generaţie şi, dacă a existat o vreme când afecţiunea
fizică a fost o prioritate pentru părinţi, atunci acum este vremea aceea!
încurajarea copiilor voştri
Cu toate că există o multitudine de căi de exprimare a dragostei şi încurajării faţă
de copiii noştri, patru dintre cele mai importante sunt manifestate când le
acordăm:
• atenţie concentrată - acordându-le timpul nostru şi făcând din ei o prioritate;
• afirmare individuală - acceptând şi încurajând personalităţile lor şi trăsăturile
lor unice;
• apreciere adevărată - căutând lucrurile bune în locul celor rele şi fiind de
partea echipei lor;
• afecţiune fizică - făcându-le cunoscut că sunt importanţi în modurile în care ei
pot simţi aceasta.
Fiţi siguri, există multe alte lucruri pe care le putem şi ar trebui să le facem ca să-i
ajutăm pe copiii noştri să devină tot ceea ce Dumnezeu vrea ca ei să fie. Dar cele
patru domenii sunt bune pentru început. Nu putem greşi prea mult dacă ne
angajăm să-i urmăm în fiecare din aceste puncte importante.
Restul întâmplării
Nu pot încheia acest capitol fără a vă spune ce s-a întâmplat cu micuţul Matthew
Murray, bebeluşul al cărui tată grăbit conducea cu Matthew aşezat în scaunul său
pe acoperişul maşinii. Vă amintiţi că scaunul a zburat de pe acoperiş, a ajuns
121
pe şosea şi aluneca pe autostradă aproape la fel de repede ca şi maşinile care
veneau din spate. James Boothby, un colecţionar de antichităţi, se afla în maşina
din spatele celei a lui Murray când a văzut în faţa sa desfâşurându-se tot
evenimentul. L-a văzut pe tânărul Matthew cum a planat de pe acoperiş şi a căzut
pe şosea. El îşi reaminteşte:
Am văzut ceva în aer. în primul moment, am crezut că cineva a aruncat ceva
gunoi pe fereastră. Apoi l-am văzut şi am crezut că este o păpuşă. Apoi păpuşa
şi-a deschis gura şi mi-am dat seama că era vorba de un bebeluş. Tocmai
aterizase pe şosea. A sărit de vreo două ori şi nu s-a răsturnat. Doar a aterizat pe
şosea şi a alunecat puţin. Am apăsat cu putere frânele maşinii mele şi am întors
maşina de-a curmezişul pe sensul de mers, aşa încât nici o maşină să nu mai
poată trece. Am sărit din maşină şi am fugit, am găsit un copil fără urme de răni
într-un scaun intact, l-am luat cu grijă în braţe şi l-am dus înapoi la tatăl împietrit.
Această întâmplare adevărată este o minune. Dumnezeu a intervenit în acea
situaţie ca să împiedice o tragedie îngrozitoare.
La fel cum Dumnezeu a intervenit în mod evident în acel potenţial dezastru, sunt
convins că Dumnezeu vrea să intervină şi în familiile noastre. Dar probabil că
Dumnezeu nu va face ceva tot atât de spectaculos. Ce va face, înainte de a
schimba familiile noastre, este să ne schimbe pe noi. El ne va face astfel de
oameni cum se cuvine să fim. Şi, prin harul Său, noi putem deveni părinţi cum ne
dorim să fim.
1
122
După consumul de droguri, părinţii sunt frustraţi cel mai mult de incapacitatea de
a vorbi copiilor lor. Dintr-o mie de fete chestionate de o publicaţie pentru
adolescenţi mai puţin de o treime a spus că au încredere în mamele lor.
Copiii fac lucruri care ne şochează. Asemenea ocazii ne îngrijorează şi ne
derutează. Vrem să ajungem să-i ajutăm, dar nu ştim cum. Vom face ca problema
să fie şi mai mare prin încercările noastre stângace de a vorbi? Bâjbâim după
răspunsuri, nefiind întotdeauna siguri de întrebări. Deci, ce să facă un părinte?
A fi un părinte de succes presupune a fi în stare să vorbeşti două limbi - a ta şi a
lor, A fi cel mai bun înseamnă să ştii când să acorzi atenţie copilului tău şi când
să citeşti adevăratul înţeles din spatele cuvintelor sau să treci peste ele. Din
moment ce copiii nu spun întotdeauna exact ceea ce înţeleg, fluenţa în
„părinteză" ajută la descifrarea adevăratelor lor emoţii.
"Părinteză" nu este un dialect pe care să-l poţi stăpâni doar într-un an. Opus
limbilor convenţionale, vocabularul acestui dialect se schimbă. Este expresia mai
multor emoţii şi a mai puţine cuvinte. Stăpânirea substantivelor şi verbelor este
mai puţin importantă decât descifrarea emoţiilor mascate în spatele
substantivelor şi verbelor.
Fă efortul de a dezvolta o atitudine, un ton al vocii, o empatie şi o sinceritate care
să transmită: Te iubesc indiferent de ce se va întâmpla. Fii destul de curajos ca
să ai încredere în dezamăgirile, speranţele şi sentimentele copilului tău. Copiii nu
cresc niciodată prea mari ca să li se spună că sunt iubiţi. Fă din aceasta un mod
de viaţă - nu doar un tipar verbal ocazional avut în minte.
"Părinteză" traduce iubirea părintească în acţiune. 11
CALEA SCRISA A ÎNCURAJĂRII
CALEA SCRISA A ÎNCURAJĂRII

(( artierul Bowery din Chicago este reşedinţa unei organizaţii de prestigiu: The
Pacific Garden Mission. Dacă ascultaţi un post de radio creştin (în Statele Unite),
poate că aţi ascultat un program pregătit la Pacific Garden Mission, intitulat
„Descătuşat". Acest program prezintă povestirile unor bărbaţi şi femei ale căror
vieţi au fost schimbate prin această lucrare, o lucrare în partea cea mai decăzută
a oraşului Chicago.
Pe cât de nepotrivit ar putea părea, Pacific Garden Mission a preluat numele de la
organizaţia care a fost găzduită înainte acolo, Pacific Beer Garden (Berăria
Pacific). Misiunea furnizează speranfă, adăpost, mâncare şi îmbrăcăminte
oamenilor care trăiesc pe străzile din Chicago. Este un loc unde se oferă
speranţă celor care sunt adesea fără speranţă. Sarah Clark împreună cu soţul ei,
care a înfiinţat lucrarea, au început cu tipărirea de mici vederi pe care apărea
acest mesaj: „Speranţă pentru toţi cei care intră. Pacific Garden Mission - 67
West Van Buren Street. Străinii şi săracii sunt întotdeauna bine veniţi. Serviciu
special de cântece, în fiecare seară la 7:30." Au dus aceste mici invitaţii în
cartierele din jurul misiunii şi le-au distribuit tuturor oamenilor fără casă pe care i-
au putut găsi.
126
Acea invitaţie a avut un deosebit impact asupra multor vieţi. Unii oameni care au
primit invitaţia au vizitat misiunea chiar în seara zilei în care au primit-o. Unora
dintre ei, în timp ce erau acolo, li s-a prezentat nădejdea descoperită în Cristos.
Mulţi dintre cei care nu s-au arătat în prima seară, au luat invitaţiile, le-au
mototolit şi le-au băgat în buzunare, găsindu-le doar mai târziu când erau în
nevoie. în disperare, au luat calea spre Pacific Garden Mission... şi au primit
ajutor.
O transfuzie de curaj
Fiecare dintre noi trăim unele dintre zilele vieţii noastre în zona războiului. în
fiecare săptămână ne confruntăm cu bătălii, provocări şi şocuri. Când
vedem proiectilele zburând pe
deasupra capului, avem nevoie de i------------------------------
cineva care să ne încurajeze. încurajarea este transfuzia unei părţi din curajul tău
în viaţa altcuiva. Biblia spune: „în zilele din urmă vor veni vremuri grele" (2
Timotei 3:1). Cartea Evrei spune că se cuvine ca noi să fim implicaţi tot mai mult
în încurajare, căci acele vremuri se apropie. Când sunt vremuri grele, când
bătăliile se intensifică, avem nevoie de încurajare mai mult decât oricând.
Una din motivaţiile din spatele epistolelor lui Pavel adresate bisericilor din Noul
Testament era dorinţa sa de a-şi încuraja prietenii. Aceşti credincioşi de la
început erau membrii unor biserici răspândite în întreg Imperiul Roman, într-o
vreme în care domnea cruzimea şi persecuţia. Aceşti urmaşi ai lui Cristos,
persecutaţi şi izolaţi, încercând să-şi ducă viaţa în lumea de atunci, se întâlneau
adesea în cavourile şi catacombele Romei pentru încurajare reciprocă. Se
confruntau cu provocări care le ameninţau viaţa în fiecare zi. Pavel, care a
înfiinţat cele mai multe dintre bisericile acestea, a scris ca să-şi împărtăşească
dragostea cu ei. în versetele de început ale celor mai multe dintre scrisorilor sale,
Pavel se străduieşte să dea un cuvânt de speranţă şi încurajare.
Am sintetizat
totul într-o afirmaţie
majora. Iată ce trebuie
să faci
daca ai adolescenţi:
«Trece-iprin
adolescenţă!»"
JAMES DOBSON
Mai întâi, mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Cristos, pentru voi toţi, căci
credinţa voastră este
127
vestită în toată lumea. Dumnezeu, căuia îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia

Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat (zi şi noapte) în rugăciunile
mele (Romani 1:8-9).
Dacă aţi fi primit o scrisoare ca aceasta de la Pavel nu aţi fi fost încurajaţi? Să
ştiţi că v-a pus pe lista lui de rugăciune şi că s-a rugat pentru voi în fiecare zi şi în
fiecare noapte?
Nu mă pot opri din a-l aduce mulţumiri lui Dumnezeu cu privire la voi, pentru
harul lui Dumnezeu, care v-a fost dat în Isus Cristos. Căci în El aţi fost îmbogăţiţi
în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă. în felul acesta mărturia
despre Cristos a fost bine întărită în mijlocul vostru; aşa că nu duceţi lipsă de nici
un fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Cristos. El vă va întări
până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus
Cristos. Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus
Cristos, Domnul nostru. (1 Corinteni 1:4-9)
Ce putere există într-un cuvânt de încurajare!
Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Părintele
îndurărilor şi Dumnezeul oricărei încurajări, care ne încurajează în toate
necazurile noastre, pentru ca, prin încurajarea cu care noi înşine suntem
încurajaţi de Dumnezeu, să putem încuraja pe cei ce se află în vreun necaz! Căci,
după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Cristos, tot aşa, prin Cristos
avem parte din belşug şi de încurajare. (2 Corinteni 1:3-5)
încurajarea scrisă
O mare parte din încurajare în biserica primară era transmisă de la o persoană la
alta pe cale scrisă. Când erau împreună în adunările lor, se încurajau verbal unul
pe altul. Dar între întâlnirile acelea riscante şi rare, depindeau efectiv de cuvintele
de speranţă transmise în scris.
încurajarea scrisă este una dintre cele mai eficace unelte pe
128
care Dumnezeu Ie-a dat copiilor Săi. Din moment ce citiţi această carte, eu ştiu că
aveţi abilitatea de a transmite în scris încurajarea în inimile altora. Luaţi în
considerare cel puţin cinci moduri prin care încurajarea scrisă poate avea o
puternică influenţă spre bine în vieţile celor pe care-i iubiţi.
I. încurajarea scrisă este deliberată
încurajarea scrisă exprimă o investiţie de timp atentă şi bine gândită în
rugăciune. Când primeşti o notă scrisă, ştii că cineva a trebuit să se aşeze şi să-
şi organizeze gândurile ca să-şi exprime dragostea şi încurajarea faţă de tine.
Acest lucru este foarte important!
Cât de diferită este de încurajarea „siropoasă" pe care o primim uneori. Există
unii oameni „calzi, pufoşi" pe care-i numesc "bătăioşi". Am fost în jurul unora
care te „lovesc" (mângâie) aşa de mult că, dacă se opresc din „lovituri" un minut,
te întrebi cu ce-ai greşit. La drept vorbind, după un timp, cuvintele lor îşi pierd
adesea scopul şi înţelesul.
încurajarea scrisă rareori cade în această capcană. Este ca şi vechea zicală: „Nu
e cadoul, ci călătoria." întotdeauna am înţeles că înseamnă ceva de genul: în
spatele valorii unui dar stă efortul perceput pe care îl cere dăruirea.
Anul trecut m-am dus cu maşina până într-unui din ascunzişurile mele favorite
din munţi... un sat californian minunat, Juiian. Am făcut acea călătorie cu un
scop: să cumpăr nişte plăcinte. M-am dus la Juiian Pie Factory şi am cumpărat
douăzeci de plăcinte, Apoi m-am întors cu ele acasă şi le-am dat (pe cele mai
multe din ele) unor prieteni deosebiţi. A fost drăguţ să dau câte o plăcintă
ambalată într-o cutie pe care scria: „Juiian Pie Factory". Vedeţi, plăcinta era
numai jumătate din dar - cealaltă jumătate era drumul făcut pentru a le lua.
lată cum stăm cu încurajarea scrisă. Adesea, mult mai important decât ceea ce
spui este efortul deliberat pe care-l faci pentru a compune o afirmaţie. înseamnă
mult faptul că ai pus de-o parte timp pentru a-ţi exprima gândurile în scris.
2. încurajarea scrisă este înţeleasă
Vi s-a întâmplat să scrieţi o notă, dar n-aţi putut să o duceţi la capăt? Sau v-aţi
gândit să spuneţi un cuvânt de încurajare, dar nu aţi găsit persoana aceea în
săptămâna respectivă? Sau v-aţi gândit să sunaţi pe cineva, dar nu aţi reuşit?
Aşa ceva se
129
întâmplă în viaţa oricărui om. Ceea ce amânăm, sfârşim prin a nu face niciodată.
Dar un cuvânt de încurajare scris este un moment împlinit. Puteţi scrie o notă de
încurajare oricând, indiferent dacă persoana este sau nu este cu voi. Şi, când
este gata, s-a înfăptuit!
3. încurajarea scrisă este directă
încurajarea verbală nu este întotdeauna directă. Adesea cuvintele noastre vorbite
sunt învăluite de inhibiţiile noastre personale. întotdeauna spuneţi altora lucrurile
pozitive pe care vreţi să li le spuneţi? Dacă da, sunteţi foarte neobişnuiţi. Adesea
spunem numai ceea ce credem că se potriveşte sau ceea ce ne simţim
confortabil să spunem. Aşa ceva se întâmplă chiar şi în familiile noastre.
Pavel a fost un mare erou al Noului Testament. în afară de Isus Cristos, probabil
că el a avut cel mai mare impact asupra bisericii, în sens individual. Dar Pavel a
avut şi reputaţia unui om timid. într-una din scrisorile sale, afirma: „Sunt smerit
când sunt de faţă cu voi, dar plin de îndrăzneală cu voi, când sunt departe" (2
Corinteni 10:1). Oamenii îl acuzau pe Pavel că este timid când era faţă în faţă cu
ei.
Sunteţi şi voi la fel? V-aţi planificat cuvintele dinainte... înainte de a sta faţă în
faţă, când, dintr-o dată, toate cuvintele voastre se fac praf?.
Scrisul îndepărtează acest obstacol. Puteţi scrie fără intimidare. Singur, într-un
loc special şi liniştit, puteţi spune tot ce aveţi pe inimă. Am avut lucruri
importante de spus tatălui meu în scris, lucruri pe care n-am fost niciodată
capabil să le exprim verbal, încurajarea scrisă vine direct din inimă, neîntreruptă
şi nealterată. De aceea este aşa de puternică.
4. încurajarea scrisă este durabilă
încurajarea scrisă continuă să încurajeze mult după ce nota/ scrisoarea/poezia a
fost scrisă şi trimisă, Păstrez încă prima notă de încurajare pe care am primit-o. A
îngălbenit de atunci. Data scrisorii este 26 Februarie 1941; eu m-am născut pe
data de treisprezece februarie în acelaşi an. Aveam doar treisprezece zile când a
fost scrisă scrisoarea respectivă. Autorul acelei note a fost Earl G. Griffith, unul
din cei mai apropiaţi prieteni ai tatălui meu. lată ce scria el:
1
130
Către David Paul Jeremiah:
Dragul meu David, sunt destul de emoţionat să-ţi spun cât mă bucur să-ţi urez un
bun venit în ţara noastră, în statul unde m-am născut, scumpul şi vechiul Toledo,
Ohio şi în Biserica Baptistă "Emmanuel", în casa parohială, unde am petrecut
atâţia ani minunaţi şi între studenţii de la Baptist Bible Seminary. Am încredere că
toate aceste legături nu îţi vor crea confuzie, fiind aşa de tânăr. Aşa ne exprimăm
noi speranţa că îţi vei face un nume şi sunt încrezător că aşa va fi. Cu siguranţă
că ai făcut cea mai bună alegere să te naşti în această familie. Şi poţi călca bine
pe urmele paşilor mamei tale în toate lucrurile, chiar şi la înfăţişare, şi pe urmele
paşilor tatălui tău în toate lucrurile, cu excepţia acordării atenţiei faţă de părul
tău. Este mai bine să-l piepteni din când în când.
Cred că tatăl tău este aşa cum te-ai aştepta să fie. Toate aprecierile mele pentru
sora ta iubită, pentru vecinii voştri şi pentru toţii prietenii noştri buni de la
"Emanuel". Vino să ne vezi şi adu-i şi pe ceilalţi trei membri ai familiei tale. Adu şi
o sticlă de Verner (suc de ghimpar). Postul mare se va termina în curând. Zile
fericite şi multe. Domnul să te binecuvinteze.
P.S. Vederea trimisă de tatăl tău zice că tu cântăreşti cam 4,200 kilograme. Asta
pare că eşti puţin cam greu, dar probabil că a fost într-un limbaj ministerial.
Am scos de câteva ori de-a lungul vieţii această scrisoare ca să-mi aduc aminte
de Earl, de dragostea lui faţă de familia mea şi de încurajarea transmisă vieţii
mele. încurajarea scrisă nu moare niciodată! Dacă spui un cuvânt de încurajare,
s-ar putea să nu dureze mult. Dar când scrii o notă, aceasta rămâne pentru
totdeauna.
Păstraţi notele speciale care v-au fost adresate în decursul anilor? Le scoateţi
vreodată ca să le citiţi? Am primit odată o notă pe care n-am s-o arunc niciodată.
A venit de la un om din biserica mea şi mi-a fost scrisă când un prieten de-al meu
(un alt pastor) decăzuse moral şi îşi pierduse biserica. în această
131
notă, omul îmi spunea cât de mult mă iubeşte. Mi-a spus că el împreună cu soţia
lui se rugaseră pentru noi, ca familie, în mod regulat. A menţionat pe fiecare
membru al familiei cu numele. Şi apoi m-a provocat să păstrez o viaţă de curăţie
şi evlavie. în încheiere s-a semnat.
N-am să arunc niciodată acea notă!
Păstraţi scrisorile de dragoste de la soţul sau soţia voastră? Probabil că aţi auzit
povestirea despre băieţelul care a venit acasă într-o zi şi a zis:
- Mămico, am avut o zi deosebită!
- Chiar aşa? întreabă ea.
- Da!
- Şi ce ai făcut?
- M-am jucat de-a poştaşul.
- Da?
"Când
au citit scrisoarea s-au bucurat de încurajarea
pe care le-o aducea." PAPTE 15:31
- Da. Am pus câte o scrisoare în toate cutiile poştale de la blocul nostru.

- Bine, scumpule, dar de unde ai luat scrisorile?
- Le-am găsit în sertarul tău cu lenjerie, împachetate cu o panglică roz.
Toţi păstrăm lucruri care reprezintă ceva pentru noi. (Şi mă gândesc că, după
citirea acestei povestiri, unii din voi care aveţi copii mici acasă veţi merge să
controlaţi siguranţa sertarului cu lenjerie!)
5. încurajarea scrisa învinge distanţa
Misionarii bisericii noastre îmi spun că una din cele mai importante zile pe
câmpul de misiune este ziua sosirii corespondenţei. Ei aşteaptă cu nerăbdare
ziua aceea şi adesea se duc la pista de aterizare ca să aştepte ore în şir până
când soseşte avionul. îmi spun că o scrisoare de încurajare de acasă le aduce
adesea încurajare lor şi adesea altor zeci de con-lucrători. Cu toate că eu trăiesc
în San Diego, California, pot scrie o notă cuiva din Togo (Africa) şi toată distanţa
dintre noi se pierde când este deschisă scrisoarea şi sunt citite cuvintele de
încurajare. încurajarea scrisă învinge distanţa.
Fiica mea cea mai mare, Jan, a locuit în Republica Dominicană într-o perioadă
foarte importantă din viaţa ei. Sunt recunoscător că în timp ce era acolo, ne scria
în fiecare săptămână. Nu am citit niciodată scrisorile în felul în care le
132
citeam pe acelea trimise de ea. Citeam printre rânduri pentru a descoperi orice
mic indiciu despre cum o ducea. Le citesc adesea şi ele îmi încurajează inima.
Un exemplu din zilele noastre
în cartea sa, Loving God (Dumnezeul iubitor), Charles Colson povesteşte
întâmplarea unei femei în vârstă de nouăzeci de ani, cunoscută sub numele de
bunica Howell.1 Dacă a trăit vreodată cineva puterea încurajării scrise, atunci
aceea este Myrtle Howell,
în timp ce se îndrepta către apusul vieţii, avea mai mult decât un singur motiv să
se lase cuprinsă de depresie, să renunţe şi să moară. Fiul ei cel mai tânăr
decedase. Starea sănătăţii fiului cel mai mare era în declin. Multe dintre prietenele
ei muriseră şi ea începuse să creadă că nu mai avea pentru ce să trăiască, într-o
zi s-a rugat din toată inima ei şi i-a spus Domnului că, neavând pe nimeni care să-
i dea să facă ceva, ea era pregătită să moară.
Potrivit celor spuse de bunica Howell, Dumnezeu i-a vorbit în două cuvinte:
„Scrie deţinuţilor." După ce s-a certat cu Dumnezeu în privinţa lipsei de educaţie
şi a vârstei ei, Myrtle a scris prima scrisoare:
Dragă deţinutule,
Sunt o bunică ce te iubeşte şi căreia îi pasă de tine, pentru că te afli într-un loc în
care nu ţi-ai făcut planuri să ajungi.
Dragostea şi simpatia mea pleacă spre tine. Doresc să-ţi fiu o prietenă prin
corespondenţă. Dacă vrei să mai auzi veşti de la mine, scrie-mi. Am să-ţi răspund
la fiecare scrisoare pe care mi-o vei trimite.
O prietenă creştină, bunica Howell2
La primirea scrisorii, capelanul de la Penitenciarul din Atlanta i-a trimis lui Myrtle
numele a opt deţinuţi. Acesta a fost începutul unei lucrări de încurajare de
necrezut. în următoarele luni, această femeie în vârstă a susţinut o lucrare cu
scrisori extinsă la sute de bărbaţi şi femei din închisori - şi totul se făcea din mica
ei cameră a unui bloc turn din Columbus, statul Georgia.
Potrivit lui Colson, scrisul către deţinuţi a fost doar jumătate
133
din bucuria Myrtlei. Ei îi scriau înapoi! Scrisorile lor erau epistole calde şi pline de
recunoştinţă. O deţinută, care s-a semnat cu numele „Nepoata Janice" i-a scris:
Dragă Bunică,
Am primit scrisoarea ta şi m-a făcut să mă întristez când ai scris că bănuieşti că
nu vei mai trăi mult timp. M-am gândit că am să aştept şi am să vin să te văd şi
să-ţi spun tot ce ai însemnat tu pentru mine. Dar acum m-am răzgândit. Am să-ţi
spun acum.
Tu mi-ai dăruit toată iubirea, preocuparea şi purtarea de grijă de care am dus
lipsă de ani de zile şi toată concepţia mea despre viaţă s-a schimbat. M-ai făcut
să-mi dau seama că viaţa este demnă de a fi trăită şi că nu e toată rea. Tu susţii
că Dumnezeu a făcut toate acestea, dar eu cred că tu meriţi lauda.
Nu am crezut că sunt capabilă să simt din nou iubire din partea cuiva, dar ştiu că
te iubesc ca pe bunica mea cea mai scumpă.(3)
Această povestire a lăsat o profundă impresie în inima mea. Nimeni nu este prea
bătrân ca să încurajeze pe alţii. Gândiţi-vă numai ce s-ar întâmpla cu mulţi
oameni răniţi din lumea aceasta dacă exemplul bunicii Howell ar fi urmat. Şi
imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla "bunicelor Howell" din întreaga lume! Potrivit celor
spuse de Myrtle: „Scrisul către deţinuţi mi-a umplut de bucurie ultimele zile din
viaţă... Aceşti din urmă ani m-au împlinit cel mai mult din întreaga mea viaţă." 4
Aceasta este puterea incredibilă a încurajării scrise. Cunoşti pe cineva care are
nevoie de un cuvânt de încurajare? Toţi avem prieteni care trec prin vremuri
dificile. De ce nu îţi faci timp chiar acum ca să te gândeşti la cineva despre care
ştii că are nevoie de un cuvânt de încurajare? Şi pentru că eşti motivat şi te
gândeşti la aceasta, scrie-i o notă acelei persoane. E mare bucuria în lucrarea de
încurajare scrisă... de ambele părţi ale corespondenţei.
1
134
încurajarea scrisă poartă o putere specială în ea însăşi. Aceasta confirmă faptul
că onestitatea şi bunăvoinţa s-au străduit să producă un efort tangibil şi vizibil.
Poate fi savurată în repetate rânduri, făcând ca recunoaşterea să pară perma-
nentă şi oficială.
Lauda fixată pe hârtie este adesea mai uşor de acceptat. Putem savura mireasma
fără a ne pierde minţile. Nu este necesar să inventăm un anume răspuns
acceptabil din punct de vedere social. Momentul aparţine numai celui' care
citeşte. Şi este deosebit de plăcut!
Preţul unui timbru s-a schimbat - însă relaţiile umane nu s-au schimbat. Oamenii
cer încă recunoaştere şi apreciere. Dacă putem să le asigurăm, atunci se naşte o
nouă motivaţie în inimile celor descurajaţi şi neapreciaţi. Cu un curaj reînnoit, ei
au puterea să încerce din nou şi în cele din urmă să realizeze ceea ce şi-au
propus.
Chiar şi cu creşterea preţurilor timbrelor poştale în fiecare an, filantropia prin
poştă este încă afacerea secolului. Pune de-o parte un dar nepreţuit care merită
totul. Toarnă într-un plic dramul tău de bunăvoinţă. Fii un filantrop care-şi goleşte
buzunarul. Noi pretindem adesea că nu este timp pentru a duce la îndeplinire
toate intenţiile noastre bune. „Fericit este cine descoperă că nu mai este timp ca
să nu le facă!"
Cinci minute, un timbru şi expresia ta personală poate da scânteie unei vieţi
făcând-o mai strălucitoare şi mai bogată. Toarnă-ţi fericirea asupra altora,
Perfecţionează-ţi în mod conştient dorinţa de a face bine în jurul tău. în ciuda
abţibildurilor care ne-ar face să credem reversul, binele mai există încă! Şi în
cantităţi mari. Caută-I în acţiunile altora. Fii cu stiloul totdeauna pregătit şi pune-l
să scrie.
începe acum în direcţia potrivită!5
CU PRIETENI
CA ACEŞTIA.,
CU PRIETENI (CA ACEŞTIA...
1
I
ntr-o zi Satan se afla în prezenţa lui Dumnezeu şi Dunnnezeu i-a zis: „Ai văzut pe
robul Meu, Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ, Este un om fără prihană şi curat
la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău" (Iov 1:8).
în esenţă, replica lui Satan a fost: „Ei bine, Dumnezeule, lucrul acesta este de
înţeles. Tu pui un zid de protecţie în jurul lui Iov. Tu i-ai dat toate lucrurile bune pe
care le are. Oricine ar fi bun şi neprihănit şi s-ar abate de la rău dacă ar avea tot
ce are Iov." Atunci Dumnezeu a zis: „îţi spun ceva, Satano. îţi dau voie să distrugi
tot ce are, numai viaţa să nu i-o iei."
Aşa că Dumnezeu a permis suferinţa lui Iov - nu să-l ispitească pe Iov să facă rău,
ci ca să demonstreze integritatea lui Iov. Dumnezeu a permis ca Iov să treacă prin
greutăţi pentru a-i dovedi lui Satan şi nouă că putem să primim cele mai grele
lovituri pe care viaţa ni le poate da şi să ne păstrăm totuşi integritatea. Aşa că
Satana a plecat din prezenţa lui Dumnezeu, pregătit să-l doboare pe Iov.
Un om neprihănit ajuns în gunoi
într-o zi, Iov a pierdut totul. Unul după altul, patru mesageri
138
îngroziţi i-au adus lui Iov veştile că cinci sute de boi de tras la jug, cinci sute de
măgari şi trei sute de cămile, toate animalele lui au fost furate de duşmani într-un
raid. Şapte mii de oi au fost lovite de fulger şi au murit. Şi toţi cei zece copii ai lui
Iov - şapte fii şi trei fiice - au fost omorâţi când o furtună a lovit casa în care se
aflau cu toţii. Toţi slujitorii lui Iov, în afară de cei patru, fuseseră de asemenea
omorâţi. Şi tot cerul privea să vadă ce are să facă Iov.
Atunci Iov s-a ridicat, şi-a rupt haina şi s-a ras în cap; a căzut la pământ şi s-a
închinat. El a zis: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în
sânul pământului. Domnul a dat şi Domnul a luat - binecuvântat să fie Numele
Domnului!" în toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc şi n-a vorbit nimic
necuviincios împotriva lui Dumnezeu (Iov 1:20-22).
"Iubirea este ca şi cele cinci
pâini
şi doi peşti.
Nu începe
sase înmulţească
pânăcând nu o dai altora."
Pune un punct pentru Dumnezeu şi un minus pentru Satan. Satan s-a întors şi a
zis (parafrazarea autorului): „Doamne, să-ţi spun ceva. Am înţeles că Iov nu s-a
prăbuşit când a pierdut totul. Dar dacă ai să Te atingi de viaţa lui, dacă ai să-i dai
o boală, cu siguranţă te va blestema." Atunci Dumnezeu a zis: „Bine, Satano,
runda a doua. Poţi să-i faci tot ce vrei, numai să nu-l omori."
Aţi fost vreodată atât de bolnavi încât aţi crezut că o să muriţi - şi vă era frică să
nu se-ntâmple? Aşa ceva i s-a întâmplat lui Iov. Nu ştim ce boli l-au lovit, dar ştim
simptomele: râie, insomnie, bube, coşmaruri, miros urât, pierdere în greutate,
friguri şi febră, diaree şi piele înnegrită care s-a întins pe tot corpul. Iov era aşa
de mutilat de boala lui, încât atunci când l-au văzut, cei trei prieteni mai apropiaţi
ai lui nu l-au recunoscut.
Dar soţia lui Iov? Nu se afla în casă când s-a prăbuşit peste copii. Era încă în
viaţă, dar nu-i era de prea mare ajutor lui Iov. Când Iov s-a îmbolnăvit, ea i-a zis:
„Tu rămâi neclintit în neprihănirea ta! Bleastâmă pe Dumnezeu şi mori!" (2:9). Dar
el i-a zis: „Vorbeşti ca o femeie nebună. Ce, primim de la Dumnezeu binele şi să
nu primim şi răul?" Şi textul adaugă: „în toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc cu
buzele lui" (2:10).
Ca să fim cinstiţi, nu ştim motivele soţiei lui Iov. îşi pierduse
139
1
toţi copiii şi omul pe care-l respecta, cel care-i dăduse tot ceea ce-şi dorise
vreodată, stătea pe o grămadă de gunoi cu un ciob de oală în mână, scărpinându-
se ca să uşureze din mâncărimea bolii îngrozitoare. Cum I-a văzut şezând acolo,
probabil că soţia lui s-a gândit: Mai degrabă te-aş vedea mort decât aşa cum arăţi
acum.
Cei trei oameni neînfelepţi
O tragedie ca cea suferită de Iov nu te-ar putea face uşor să taci. Aşa că atunci
când trei dintre prietenii lui au auzit despre necazul său, au căzut de acord să se
întâlnească şi să meargă să-l viziteze pe Iov.
Trei prieteni ai lui Iov, Elifaz din Teman, Bildad din Şuah şi Jofar din Naama au
aflat de toate nenorocirile care-l loviseră. S-au sfătuit şi au plecat de acasă să se
ducă să-i plângă de milă şi să-l mângâie (încurajeze). Ridicându-şi ochii de
departe, nu l-au mai cunoscut. Şi-au ridicat glasul şi au plâns. Şi-au sfâşiat
mantalele şi au aruncat cu ţărână în văzduh deasupra capetelor lor. Şi au şezut pe
pământ lângă el şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună o vorbă, căci vedeau cât
de mare îi este durerea (Iov 2:11-13).
Ce au făcut de fapt aceşti prieteni? Au venit la Iov când acesta era în nenorocire.
Este uşor să fii prieten de la depărtare. Auzi că cineva este în necaz şi îţi este milă
de el sau ea, îţi pară rău pentru ei. Aceşti trei prieteni însă s-au strâns la un loc şi
au plecat la Iov. Aceasta demonstrează un oarecare devotament din partea lor. De
asemenea, au avut inimile pline de compasiune. Când l-au văzut pe Iov, au plâns
împreună cu el. Probabil că nu există un leac mai bun de pus pe rănile unei
persoane îndurerate decât lacrimile adevărate. Prietenii aceştia s-au aşezat lângă
Iov şi au plâns. Şi apoi (lucrul cel mai înţelept din partea lor) au păstrat tăcerea
timp de şapte zile. Timp de şapte zile şi şapte nopţi ei au şezut jos fără să spună
vreun cuvânt. Mulţi comentatori au observat că au recuperat mai târziu. Cu
siguranţă că au recuperat!
Elifaz, Bildad şi Ţofar au venit degrabă ca să-l mângâie pe Iov, ca să-l încurajeze.
însă au fost nişte încurajatori groaznici. De
140
fapt, Iov a folosit cuvântul „mizerabili" (acesta este cuvântul din Vechiul
Testament pentru groaznici),
Iov a luat cuvântul şi a zis: „Astfel de lucruri am auzit eu des; voi toţi sunteţi nişte
mângâietori mizerabili. Când se vor sfârşi aceste vorbe în vânt? Şi pentru ce
atâta supărare în răspunsurile voastre? Ca voi aş vorbi eu, dacă aţi fi în locul
meu? V-aş copleşi cu vorbe, aş da din cap la voi, v-aş mângâia cu gura şi aş
mişca din buze ca să vă uşurez durerea?" (Iov 16:1-5)
Iov a zis, de fapt: „Ascultaţi, să presupunem că rolurile noastre s-ar inversa. Să
presupunem că eu v-aş spune toate lucrurile pe care mi le-aţi spus voi, v-aş
copleşi cu toate cuvintele acestea îndreptate împotriva mea. Dar nu cred că aş
face aşa ceva. Cred că aş încerca să vă încurajez cu adevărat. Sunteţi toţi nişte
încurajatori groaznici."
l-aţi întâlnit pe Elifaz, Bildad şi Jofar? Să facem cunoştinţă pe rând cu fiecare din
ei.
Eroarea lui Elifaz
Elifaz, primul vorbitor, era cel mai în vârstă. El şi-a bazat toate cuvântările pe
observaţiile personale. El zice tot timpul: „Am văzut . , . am văzut... am văzut..,"
Aţi prins imaginea? „Iov, dă-mi voie să-ţi spun ce am învăţat eu de la viaţă." Unul
din elementele cheie în „sfatul" dat de Elifaz a fost un vis groaznic pe care l-a
avut (4:12-21). în visul său, Elifaz a văzut un duh care l-a înfricoşat. Când a venit
să-l mângâie pe Iov, şi-a folosit propria experienţă traumatică în sfatul dat. A adus
în discuţie incidentul şi l-a pus ca un şablon peste problema lui Iov, după cum s-
ar zice: „Dă-mi voie să-ţi spun ce am învăţat din experienţa mea şi dă-mi voie să-
ţi arăt cum se leagă de suferinţa ta."
După ce face o afirmaţie preliminară, Elifaz îşi prezintă analiza asupra necazului
lui Iov.
„Adu-ţi aminte, te rog: care nevinovat a pierit? Care oameni neprihăniţi au fost
nimiciţi? După câte am văzut eu, numai cei ce ară fărădelegea şi seamănă
nelegiuirea îi seceră roadele" (Iov 4:7-8).
Nu vă simţiţi încurajaţi pentru Iov? Elifaz i-a zis: „Iov, dă-mi voie să-ţi spun ceva.
Nici un om neprihănit nu trece vreodată prin
141
necazuri ca acestea. Iov, Dumnezeu nu pedepseşte niciodată pe cel neprihănit,
Ceea ce seamănă omul în fărădelege va culege întotdeauna în fărădelege. Deci,
Iov, iată care este problema adevărată: Ce ai făcut tu exact ca să te facă să treci
prin această suferinţă în viaţă?"
Unul din cele mai dureroase lucruri care-i pot afecta pe oamenii în necazuri este
falsa vină cu care sunt copleşiţi de către creştinii bineintenţionaţi. Eu provin
dintr-un mediu puternic fundamentalist şi noi suntem experţi în aceasta. Suntem
foarte buni la a arunca vina pe oameni, chiar când nu cunoaştem întreaga
poveste.
în cazul lui Iov, noi cunoaştem povestea, Ştim că suferinţa nu a venit peste el
pentru că a fost rău. El suferea pentru că era bun! De fapt, era „cel mai bun" om
de pe faţa pământului. Elifaz a greşit profund.
Gafa lui Bildad
Cei trei prieteni s-au strâns laolaltă înainte de a pleca să-l viziteze pe Iov (2:11).
Probabil că au discutat despre calamitatea care s-a abătut asupra prietenului lor.
în mod natural, există asemănări în analizele lor.
Bildad era un legalist. El a avut aceeaşi idee greşită ca şi Elifaz, la fel şi în ce
priveşte abordarea problemei. Iov 8:20 redă afirmaţia rezumativă a lui Bildad:
„Nu, Dumnezeu nu leapădă pe omul fără prihană şi nici nu ocroteşte pe cei răi,"
Hmmm, sună cunoscut? „Iov, tu treci prin necazul acesta pentru că păcătuieşti."
însă Bildad a făcut un pas mai departe. El a zis: „Dacă fiii tăi au păcătuit
împotriva Lui, i-a lepădat din cauza nelegiuirii lor" (Iov 8:4). în timp ce Iov se
tânguia încă pentru pierderea copiilor săi, Bildad sugerează că răul care i-a
dărâmat era rezultatul păcatului din vieţile lor. Este aceasta o încurajare? Şi, dacă
este, cine are nevoie de ea?
Rateul lui Ţofar
Acum vine rândul lui Ţofar să-l încurajeze pe Iov. Era ca tânărul predicator, care
nu a ţinut niciodată o predică în viaţa lui o piedică sau ca şi tânărul consilier care
nu a dat nimănui un sfat în viaţa lui, dar el are toate răspunsurile. El ştia exact ce
să spună. Ţofar exagera cu o scurtă expresie pe care o folosea ori de câte ori
vorbea aceste cuvinte. Ţofar îşi începea întotdeauna cuvântările în faţa lui
Iov cu cuvintele: „Să ştii
1
142
ceva..." Nu e grozav? „Să ştii ceva, Iov." Aproape că nu mai vrei să auzi ceea ce
urmează.
Cred că Ţofar ia premiul pentru cea mai descurajatoare cuvântare dintre cele trei,
„Să ştii, atunci, că Dumnezeu nu-ţi răsplăteşte după cât merită fărădelegea ta"
(11:6). Iov pierduse totul, viaţa îi era distrusă, nu-i mai rămăsese nimic în afară de
suflarea din gură. Şi Ţofar zice: „Mda, dar dacă ai fi ştiut cât de rău eşti, Iov, nu ai
fi fost atât de supărat acum. Şi nici nu ai fi primit toate nenorocirile pe care le
meriţi cu adevărat."
Este aceasta încurajare?
Cum să nu încurajăm
Iov a fost abordat de trei oameni care ar fi trebuit să-l cunoască mai bine, trei
oameni care trăiseră destul ca să-şi dea seama că observaţiile lor nu puteau să
fie exacte. însă Iov a trebuit să stea şi să le primească. Cuvintele dureroase ale
celor trei „prieteni" mă fac să mă rog: „Doamne, îndepărtează-i de la mine pe toţi
Elifazii, Bildazii şi Ţofarii, dacă ar trebui vreodată să am o zi ca Iov."
Totuşi, putem învăţa ceva de la aceşti trei bărbaţi. Putem învăţa cum să nu
încurajăm pe cineva care trece printr-o durere mare.
7. Cuvinte fără empatie
Prietenii lui Iov au fost mari încurajatori timp de o săptămână. Au venit la el, au
plâns cu el şi au rămas în tăcere timp de şapte zile şi şapte nopţi. Dar după ce şi-
au ţinut gurile timp de o săptămână, au început să vorbească. Iar când şi-au dat
drumul la limbă, au realizat exact opusul a ceea ce ar fi trebuit să facă (să-l
încurajeze şi să-l mângâie pe Iov). Au răspuns cuvintelor lui Iov, dar n-au reuşit
să-i simtă durerea. în toate schimburile de vorbe găsim acest tipar: Iov vorbeşte,
uneori cu furie legitimă, iar „încurajatorii" săi răspund la ceea ce zice el. Dar de
fiecare dată ei nu reuşesc să vadă ce se petrece cu adevărat în viaţa lui. Ei
răspund cuvintelor lui, dar nu vorbesc durerii lui. Cu alte cuvinte, ei nu-l ascultă
cu adevărat.
"Când o persoana
se afla jos în lumea aceasta; un0ram de ajutor
este mai bun decât un kilogram
de predica."
EDWARD GEORGE BILWER-LYTTON
143
1
Aţi vorbit vreodată cu cineva despre o problemă şi dintr-o dată v-aţi dat seama că
acea persoană nu vă aude cu adevărat? Se gândeşte cum să vă răspundă, Vrea
să fie impresionant şi isteţ în răspuns la ceea ce s-a zis. Dar din moment ce ei nu
aude ce s-a zis, cum poate fi el de ajutor cu răspunsul lui?
Ne este aşa de uşor să pronunţăm cuvinte, când de fapt nu am înţeles problema,
când de fapt nu am suferit alături de persoana respectivă! Cel mai înţelept lucru
făcut de sfătuitorii lui Iov a fost să stea cu el în tăcere timp de o săptămână.
Am ajuns să înţeleg că nu există nici o formulă prescrisă dinainte, uşor de
adoptat sau de succes imediat pentru încurajarea altor credincioşi. Ceea ce
suntem pentru ei este adesea mult mai important decât ceea ce spunem. Cum
stăm lângă ei, cum ascultăm şi faptul că suntem parte a vieţilor lor sunt lucruri
adesea mult mai importante decât cuvintele pe care le rostim.
în capitolul 2 l-am menţionat pe Joseph Bayly, un om ale cărui scrieri m-au ajutat
să înţeleg întristarea. El şi-a coborât trei fii în mormânt. într-una din cărţile sale,
scria:
Stăteam încovoiat de întristare. A venit cineva şi mi-a vorbit despre soluţiile lui
Dumnezeu cu privire la motivul pentru care s-au întâmplat toate acestea, despre
nădejdea de dincolo de mormânt. Mi-a repetat de mai multe ori, spunea lucruri
care ştiam că sunt adevărate. Am rămas neclintit, am dorit doar să-l văd că
pleacă. în cele din urmă a plecat. A venit un altul şi s-a aşezat lângă mine. A stat
lângă mine mai bine de o oră, m-a ascultat când am zis ceva, mi-a răspuns pe
scurt, s-a rugat simplu şi a plecat. Am fost mişcat. M-am simţit mângâiat. Nu mi-a
plăcut să-l văd cum pleacă.1
Pe măsură ce încercăm să-i ajutăm pe alţii, trebuie să învăţăm că încurajarea s-ar
putea să nu fie aşa de mult în ceea ce zicem, cât voinţa de a fi acolo în momentul
de durere şi de a simţi suferinţa din viaţa acelei persoane. Trebuie să ştim când
să vorbim şi când să tăcem. Ruth Bell Graham, soţia evanghelistului Billy
Graham, înţelege importanţa încurajării în tăcere. Ea a scris următoarele:
144
Nu-mi vorbi încă;
Rana este prea recentă,
Durerea-i neplăcută,
Nu pot s-o uit, Se pierde în amorţeală
ca un val
şi apoi revine iar.
înţeleg lacrimile tale,
Dar întristarea este surdă;
Nu poate să audă cuvintele
pe care cu blândeţe le-ai plănuit
şi-ai încercat să mi le spui.
Dar:;, roagă-te... 2
2. O slabă teologie a durerii
A doua greşeală a prietenilor lui Iov a fost refuzul de a recunoaşte suferinţa ca
parte a planului lui Dumnezeu în viaţa lui Iov. în întreaga carte Iov nu există nici
un semn că aceşti mângâietori au înţeles că Dumnezeu avea cu Iov un plan
desăvârşit care cuprindea aceste greutăţi. Au căutat toate celelalte motive pentru
că, la fel ca mulţi teologi şi consilieri moderni, se pare că ei au crezut că nu putea
exista nici un motiv evlavios în suferinţă, rană sau durere.
Dar Dumnezeu era la lucru în viaţa lui Iov. El avea un scop şi scopul era bun. La
sfârşit, Iov a fost un om mult mai bun decât la început. Dumnezeu l-a desăvârşit.
Pe lângă competiţia dintre bine şi rău, care s-a centrat în jurul vieţii lui, s-a
petrecut o lucrare înlăuntrul vieţii lui Iov, în inima sa.
Dacă vrem să încurajăm oamenii care sunt astăzi răniţi, trebuie să nu plecăm de
la presupunerea că întristarea nu are voie să-i atingă pe creştini, că ei nu trebuie
să simtă durerea. Aceste presupuneri nu numai că sunt nerealiste, dar sunt şi
nebiblice. Dacă începem cu astfel de presupuneri, ajungem ca şi „încurajatorii lui
Iov".
Ca alte părţi ale Scripturii, mulţi psalmi sunt dedicaţi descrierii şi încurajării
credincioşilor care sunt puşi cu spatele la zid -credincioşi care îndură durerea în
diferite feluri. Biblia este realistă în ce priveşte viaţa. Suferinţa este inevitabilă.
Dar lucrul cel mai important pe care trebuie să-l înţeleagă orice suferind este că
Dumnezeu s-ar putea să fie implicat în această durere şi lovitură.
145
Gândiţi-vă la modul în care ne rugăm de obicei pentru fraţii noştri şi surorile
noastre care sunt loviţi. Să fim cinstiţi. Concentrarea noastră nu este de obicei
asupra durerii în loc să fie asupra scopului din spatele ei? Şi nu ajută cu nimic
faptul că învăţătorii cu influenţă avansează filosofia succesului şi a prosperităţii
în viaţă.
în urmă cu câţiva ani, am primit o carte scrisă de Florence Bulle şi care purta un
titlu interesant: God Wants You Rich and Other Enticing Doctrines (Dumnezeu te
vrea bogat şi alte doctrine ademenitoare). Autoarea a avut câteva cuvinte alese
pentru cei care caută calea uşoară de creştere şi maturizare,
înşelăciunea în doctrina succesului şi a prosperităţii este subtilă. Sună aşa de
spiritual să se afirme că noi nu putem să fim bolnavi sau că nu putem să nu
reuşim dacă ne încredem în Dumnezeu şi că El ne va răsplăti pentru credinţă şi
dărnicie şi pentru că suntem buni, făcându-ne bogaţi în lucrurile materiale. Dar nu
acesta a fost mesajul bărbaţilor şi femeilor credinţei, care de-a lungul istoriei au
înflăcărat biserica şi naţiunea cu treziri spirituale.
Cu cât urmărim mai mult o asemenea tâmpenie, cu atât vom ajunge în cele din
urmă ca şi copiii cu scutece. Primind tot ceea ce vrem nu ne vom transforma în
soldaţi ai lui Cristos. Poate că purtăm o haină bine aranjată, cu nasturi de aur şi
cusături fine, dar nu vom fi soldaţi mai buni decât copilul de şase ani cu
picioarele băgate în bocancii vechi de militar ai tatălui său şi purtând o puşcă din
lemn. Necontrolat, sindromul succesului şi prosperităţii nu-i va lăsa pe creştini să
se dezvolte împreună într-o biserică viguroasă, puternică şi de neînfrânt, Mai
degrabă, acesta va reduce Trupul lui Cristos la o moliciune spirituală, 3
Anul trecut am citit că Jim Bakker, condamnat în 1989 pentru fraudă de milioane
de dolari în dauna avutului partenerilor de la PTL, a fost condamnat încă o dată,
De data aceasta a fost condamnat prin recitirea şi scrierea fiecărui cuvânt din
Biblie pe care l-a spus Isus vreodată,
146
Am influenţat atât de mulţi oameni să accepte un „mesaj al prosperităţii", încât
acum simt că am responsabilitatea să le spun prietenilor mei ce am învăţat din
studiul meu în Biblie, Am scris o scrisoare simplă şi deschisă şi am trimis-o
unora din oamenii care mi-au scris în închisoare, în scrisoare am redat versetele
pe care le folosisem impropriu şi ceea ce am descoperit prin studierea
adevăratului înţeles al acestor versete. Mi-am cerut iertare pentru că am predicat
o evanghelie care sublinia prosperitatea pământească mai mult decât bogăţiile
spirituale, Am scris: „îi rog pe toţi cei care s-au alăturat lucrării mele să mă ierte
pentru că am predicat o evanghelie care sublinia prosperitatea pământească,"
Isus a zis: „Nu vă strângeţi comori aici pe pământ." El vrea să fim îndrăgostiţi
numai de El,"
Una din lecţiile supreme, pe care le învăţăm de la tovarăşii lui Iov, este aceasta:
Trebuie să nu presupunem ceea ce nu putem cunoaşte. Numai Dumnezeu ştie
adevăratele scopuri din spatele durerii noastre.
3. Suferinţa este egală cu păcatul
A treia eroare săvârşită de prietenii lui Iov a fost încercarea de a lega toată
suferinţa lui Iov de păcatul din viaţa sa. Tehnic vorbind, toată suferinţa se
datorează păcatului. Nu ar exista nici o suferinţă dacă Adam nu ar fi fost
neascultător în grădină. în acest sens, toată suferinţa se datorează păcatului; dar
nu toată suferinţa personală se datorează unui păcat personal. Elifaz, Bildad şi
Jofar au presupus că toată suferinţa lui Iov se datora unui anume păcat din viaţa
lui, Dar au greşit.
Este posibil să fii un creştin deosebit şi să-L iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima
ta şi totuşi să fii deprimat. în ciuda a ceea ce poate ai citit sau ai auzit de la
oameni bine intenţionaţi, depresia şi disperarea nu sunt neapărat rezultatul unui
păcat specific din viaţa unei persoane. Unii consilieri îţi vor spune să-ţi cercetezi
inima şi să identifici păcatul din viaţa ta, să mărturiseşti păcatul şi atunci vei fi
vindecat de depresie, Dacă în unele cazuri (unde păcatul este într-adevăr
problema) acesta este un sfat bun, în multe ocazii serveşte numai la
intensificarea durerii şi a confuziei.
147
Sunt multe exemple biblice clare de bărbaţi şi femei a căror depresie nu a fost
rezultatul unui păcat anume. De exemplu, Moise - pribegind prin pustie, bătrân,
uitat şi descurajat. Şi evlavioasa Ana - mâhnită în inima ei, fără putinţă să
mănânce, victimă a înjosirilor, pentru că nu putea să aibă copii. Şi Ilie -temându-
se pentru viaţa lui şi fugind în pustie. Aceşti oameni erau pur şi simplu copleşiţi
de circumstanţele vieţii şi se simţeau descurajaţi şi deprimaţi.
Nu voi uita niciodată o conversaţie pe care am purtat-o în timpul unui serviciu de
dimineaţă la biserică, O femeie mi-a spus că în urmă cu douăzeci de ani, atunci
când mama ei a murit de cancer, un pastor a spus că ea a murit pentru că nu a
avut credinţa că putea fi vindecată şi din cauza păcatului din viaţa ei. Femeia trăia
cu acest gând distructiv de mulţi ani de zile, Pastorul care a dat acel sfat era un
încurajator modern al lui Iov,
4. Toată suferinţa este la fel
în final, prietenii lui Iov au respins unicitatea suferinţei lui Iov. Ei au venit cu
răspunsuri comune, la pachet. Ei au explicat ce se petrecea în viaţa lui Iov,
bazându-se pe propria lor experienţă,
Când Dumnezeu îngăduie ca suferinţa să intre în vieţile noastre, este important
să folosim acea suferinţă pentru a-i ajuta pe alţii, în a doua epistolă către
Corinteni în 1:4 se spune: „Ne încurajăm unii pe alţii cu încurajarea cu care noi
înşine am fost încurajaţi." Dar trebuie să fim atenţi să nu presupunem că ştim
exact ce simt alţii. Fiecare experienţă a suferinţei este unică, Nu este nici o cale
prin care să putem şti exact cum se simte persoana, pentru că fiecare suferinţă
este specifică unui timp anume, unui loc anume şi unui set anume de
circumstanţe.
în anii mei de pastorat, mulţi oameni mi-au zis: „Dacă încă o persoană îmi mai
spune că ştie prin ce trec eu, am să ţip!" Prea adesea, sărim cu răspunsuri
simpliste, Pur şi simplu scoatem şi desfacem Romani 8:28 şi intonăm: „Toate
lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu",., şi ştiţi
mai departe." După moartea tatălui meu, un tânăr m-a întrebat: „Cum poate fi bun
acest lucru? Spune-mi, cum poate fi bună moartea?" Uneori ceea ce trebuie să
spunem este pur şi simplu: „Nu ştiu. Ştiu doar că Dumnezeu din cer este bun,"
Dacă vrem să devenim încurajatori, încurajatori adevăraţi, trebuie să trecem de
înţelepciunea călăuzită greşit a lui Elifaz, Bildad şi Ţofar,
148
Nu se cere cordialitate excesivă
Ar fi bine să ne amintim cuvintele Domnului spuse când i-a întrerupt pe sfătuitorii
jalnici ai lui Iov în cele din urmă punân-du-le întrebarea: „Cine este cel care îmi
întunecă planurile prin cuvântări fără pricepere?" (38:2). Am fi înţelepţi dacă am
ţine seama de avertizarea dată lui Elifaz şi celor doi prieteni ai lui: „Mânia Mea s-a
aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa
de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov" (42:7).
Dacă dorim să fim încurajatori evlavioşi, nu vom vorbi până când nu am ascultat
cu adevărat, Nu vom da răspunsuri pre-ambalate. Nu vom pretinde că ştim ceea
ce nu ar fi posibil să cunoaştem, Şi nu vom arăta cu degetul... decât ca să-l
îndreptăm pe prietenul nostru spre singura sursă adevărată a încurajării.
Aduceţi-vă aminte, încurajarea creştină nu cere să ne transformăm în vorbitori
persuasivi, cu o atitudine pozitivă şi o cordialitate excesivă. Uneori tot ce ni se
cere este să ascultăm, să fim prezenţi şi să susţinem în tăcere. Iar apoi, când vine
momentul potrivit, să readucem aminte cu blândeţe că Dumnezeu este bun, chiar
şi când noi nu înţelegem, Deseori acest lucru este suficient şi întotdeauna
potrivit.
149
DRAGOSTEA ÎN ACŢIUNE
Uneori descoperim că un motiv major al suferinţei noastre a fost ceea ce a
intenţionat Dumnezeu să facă în viaţa altcuiva. S-ar putea ca lucrul acesta sâ nu
ne fie foarte clar. Dar Pavel spune că suferinţele lui erau spre slava sau mijloacele
de binecuvântare ale altora (Efeseni 3:13). El spune efesenilor că nu trebuie să fie
deprimaţi din cauza suferinţelor şi a întemniţării sale. De ce? Pentru că el credea
că Dumnezeu are un scop evanghelistic cu ele. Ştim din Epistola sa către filipeni,
scrisă cam în aceeaşi perioadă, care era scopul:
Dar vreau să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în care mă găsesc mai degrabă au
lucrat la înaintarea Evangheliei. în adevăr, în toată curtea împărătească şi
pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sunt pus în lanţuri din pricina lui Isus Cristos. Şi
cei mai mulţi dintre fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au şi mai multă
îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu. (Filipeni 1:12-14)
Nu vedem întotdeauna înfăptuirea scopurilor lui Dumnezeu. Nici unul dintre noi
nu are abilitatea infailibilă de a înţelege scopurile desăvârşite ale lui Dumnezeu în
suferinţele fraţilor noştri credincioşi (sau în ale noastre). Dar pentru a-i încuraja,
trebuie să fim conştienţi de ceea ce ar putea face Dumnezeu, împărtăşind
învăţătura biblică cu privire la ceea ce face Dumnezeu în vieţile noastre, prin
suferinţă, putem să-i încurajăm pe alţii să slujească, prin ea, lui Dumnezeu.
r
K
2
2m
2
s
mm
m
rn
2
rn
-<
DEPINDE DE TUNE si DE MINE, PRIETENIE!
C
u puţin timp în urmă am dat peste o invitaţie încântătoare. Citiţi rar cuvintele ca
să-şi facă efectul cu putere:
Vino cu mine într-o mică plimbare. Ne apropiem să-L vedem pe Artist la

şevaletul Său. înaintea ochilor noştri, cu pensula în mână, El începe să picteze
pânza. Scena este o seară de iarnă când întunericul începe să acopere tot mai
mult pământul. Sub suflul necruţător al unui vânt aspru, ninge din greu şi vântul
îţi tulbură vederea în timp ce mătură câmpiile.
Te trece un fior rece când te uiţi la copaci, niciodată nu au arătat aşa de singuri,
După o privire mai atentă, începi să desluşeşti o casă mare şi izolată în mijlocul
unei ferme, ascunsă printre copaci. Totul este întunecat, în timp ce studiaţi opera
Artistului, un sentiment de singurătate îţi cuprinde inima,
Chiar şi pământul, acoperit de zăpadă, aruncă înapoi doar o reflexie deprimantă.
începi să te îndepărtezi, când, dintr-o dată, observi că Artistul ia din nou pensula
în mână,
154
De pe paletă selectează cea mai pretenţioasă nuanţă de galben şi dintr-o singură
mişcare a pensulei, umple de lumină fereastra acelei case. Ceea ce odată era o
pictură a întunericului şi singurătăţii s-a transformat prin lumina plină de voioşie
din fereastră.
Ce imagine pentru biserica de astăzi! Atât de multe din ele sunt aşa de
întunecate. Aproape că dispar în noapte. Şi nu vorbesc aici despre întreruperea
serviciilor de duminică seara în atât de multe adunări locale. Eu vorbesc despre
nereuşita atât de multor biserici în aducerea luminii în întunericul comunităţilor
lor, Cred că Marion Jacobsen pune degetul pe ingredientul care lipseşte:
Dacă fiecare grup de creştini, care pretinde a crede şi a practica tot ce a spus
Dumnezeu în Cartea Sa, ar face faţă responsabilităţii lor personale din interiorul
familiei lui Cristos şi nevoilor reale ale oamenilor din jurul lor, biserica ar
impresiona comunitatea din jur cu bunătatea strălucitoare a iubirii lui Dumnezeu -
faţă de ei şi printre ei. O asemenea transformare probabil că ar face mai mult
pentru atragerea altora la Isus Cristos decât orice mers din casă în casă, orice
campanie evanghelistică sau orice nouă ofertă a bisericii. Oamenii sunt flămânzi
după acceptare, iubire şi prietenie şi, dacă nu găsesc aceste lucruri în biserică,
nu vor sta aici destul timp ca să se lege personal de Isus Cristos.
Oamenii nu sunt convinşi, ei sunt atraşi. Trebuie să putem comunica mult mai
mult prin ceea ce suntem decât prin ceea ce spunem.1
Este adevărat: Oamenii nu sunt convinşi, ei sunt atraşi, Sunt atraşi prin
sentimentul că se întâmplă ceva unic şi dinamic, Dacă lumina este cu adevărat
acolo, ei pot să o vadă, De fapt, cineva
Cuvintele
bune preţuiesc mult
şi
costa puţin." GEORGE HERBERT
155
care a vizitat biserica noastră mi-a spus că poate să simtă aceasta! Un cuplu mi-a
exprimat lucrul acesta în felul următor: „Frate păstor, soţia mea şi cu mine nu ne
simţim niciodată mai îndrăgostiţi unul de altul şi de Dumnezeu ca atunci când
stăm în biserica noastră cu mâinile strânse şi ne închinăm lui Dumnezeu,"
Din nefericire, nu este la fel pentru toţi. Au fost de fapt şi oameni care mi-au spus:
„Mă duc la biserică duminica şi îmi trebuie toată săptămâna ca să-mi revin,"
Dumnezeu nu a intenţionat aşa ceva! Dumnezeu a desemnat biserica să fie locul
în care oamenii să poată fi acceptaţi pentru ceea ce sunt ei cu adevărat şi să fie
încurajaţi să devină oameni aşa cum trebuie să fie.
Ken Medema, un cântăreţ şi scriitor orb, are un cântec care s-a bucurat de mai
multă popularitate în trecut decât astăzi. Mesajul mai vorbeşte încă despre nevoia
contemporană de a exista un trup local al lui Cristos. Titlul cântecului este „Dacă
acesta nu este un loc".
Dacă acesta nu este un loc unde lacrimile sunt înţelese,
Atunci unde să mă duc să plâng?
Şi dacă acesta nu este un loc unde duhul meu poate primi aripi, Atunci unde să
mă duc să zbor?
Nu am nevoie de un alt loc ca să încerc să te impresionez
Cu cât de bun şi de virtuos sunt, nu, nu, nu,
Nu am nevoie de un alt loc ca să fiu tot timpul în frunte.
Toţi ştiu că e prefăcătorie, prefăcătorie.
Nu am nevoie de un alt loc în care să zâmbesc
Chiar când nu acesta e felul în care mă simt.
Nu am nevoie de un alt loc ca să spun aceleaşi vechi platitudini.
Toţi ştiu că nu acesta e adevărul.
Deci, dacă acesta nu e locul unde-mi pot pune întrebările
Atunci unde să mă duc să caut? Şi dacă nu e locul unde poate fi auzit strigătul
inimii mele,
Atunci unde să mă duc să vorbesc?
Şi dacă acesta nu e locul unde lacrimile sunt înţelese,
Unde să mă duc, oh, unde să mă duc să strig? 2
156
Dacă biserica lui Isus Cristos nu este locul unde sâ putem fi ceea ce suntem,
unde ne putem duce? Dacă biserica nu este locul unde să putem fi încurajaţi şi
motivaţi în procesul de creştere şi maturizare în Domnul, atunci unde să ne
ducem ca să găsim o astfel de încurajare? Dacă nu suntem recunoscuţi pentru
iubirea noastră unul pentru altul în părtăşia bisericii, atunci ce spune aceasta
despre starea noastră în relaţia cu Dumnezeu? „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că
sunteţi ucenicii Mei, dacă vă iubiţi unul pe altul" (loan 13:35).
Francis Schaeffer spune că acest semn al creştinismului se cuvine să ne
smerească şi probabil chiar să ne înfricoşeze:
Este ca şi cum Isus se întoarce spre lume şi zice: „Am să vă spun ceva. Pe baza
autorităţii Mele, vă dau un drept: Puteţi să judecaţi dacă un individ este sau nu
creştin pe baza iubirii pe care o arată faţă de toţi creştinii. Cu alte cuvinte, dacă
oamenii vin la noi şi ne aruncă în faţă concluzia că nu suntem creştini, pentru că
nu ne-am arătat iubirea faţă de alţi creştini, trebuie să înţelegem că ei îşi exercită
doar dreptul primit de la Isus.
Şi nu trebuie să ne supărăm. Dacă oamenii zic: „Voi nu-i iubiţi pe alţi creştini",
trebuie să ne ducem acasă, să ne plecăm pe genunchi şi să-L întrebăm pe
Dumnezeu dacă au sau nu au dreptate. Şi dacă au dreptate, atunci au dreptul să
spună ceea ce au spus.3
Biblia ne spune clar că biserica, adunarea credincioşilor, trebuie să asigure un
mediu al încurajării pentru toţi cei ce-l caută.
Să luăm seama şi să dăm atenţie, grijă continuă ca să veghem unii asupra altora,
studiind cum putem să ne încurajăm, să ne stimulăm şi să ne incităm la dragoste
şi la fapte bune, la activităţi nobile (Evrei 10:24, Amplified Bible).
Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe
alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie (Evrei 10:25).
157
De aceea, încurajaţi-vă unul pe altul şi întăriţi-vă unul pe altul, după cum şi faceţi.
Acum vă îndemnăm, fraţilor, avertizaţi pe cei ce nu sunt disciplinaţi, încurajaţi pe
cei fricoşi, întăriţi pe cei slabi şi fiţi răbdători cu toţi (1 Tesaloniceni 2:11,14).
Am citit recent o întrebare uimitoare adresată păstorilor: „Predicile voastre îi bat
sau îi ridică pe ascultători?" Aţi fost vreodată într-o biserică în care aţi fost bătut
de la amvon şi aţi ieşit afară cu vânătăi? Este adevărat că trebuie să predicăm
împotriva păcatului şi să propovăduim „întreg sfatul voii lui Dumnezeu", dar
Biblia ne povăţuieşte să facem din biserica locală un loc în care oamenii să poată
fi încurajaţi şi întăriţi, nu lăsaţi cu vânătăi, un loc în care oamenii răniţi în sufletele
lor să poată găsi hrană pentru sufletele lor, nu sare pentru rănile lor.
Aproape în fiecare săptămână în biserica noastră eu mă întâlnesc cu oameni care
au venit din biserici în situaţii devastatoare. Au fost speriaţi, mânjiţi şi manipulaţi.
Sunt foarte mulţumitori că nu facem presiuni asupra lor cu nimic. Se plimbă prin
centrul nostru de închinare, se aşează în bănci, absorb ca un burete Cuvântul lui
Dumnezeu şi se vindecă. Şi poate că un frate sau o soră în Cristos îi va atinge cu
un cuvânt de încurajare şi puţin câte puţin vor începe să simtă din nou plinătatea
lui Dumnezeu în vieţile lor,
Biserica trebuie să fie un loc în care să putem să ne zidim şi nu să fim bătuţi.
îndemnul (mai degrabă, porunca) de a ne încuraja unii pe alţii se găseşte de cinci
ori în Noul Testament. Se adresează tuturor credincioşilor. Nu este condiţionată.
Nu este opţională. Este o poruncă!
Planul lui Dumnezeu pentru biserică
Mi-e teamă că pentru mulţi oameni, biserica este uşor de schiţat. Trag o linie între
amvon şi congregaţie. Tot ce este important se petrece de partea amvonului şi tot
ce este neimportant se petrece de cealaltă parte a liniei. Unii oameni îşi fac
obiceiul de a veni la biserică ca să privească şi să asculte, gândindu-se că
adevărata acţiune are loc în spatele amvonului.
Deşi este adevărat că mulţi dintre noi, cei din lucrare, am întărit această idee fie
prin ceea ce i-am învăţat pe oameni, fie
158
prin modul în care am coordonat lucrarea. Dumnezeu nu a intenţionat niciodată
să existe o asemenea dicotomie între clerici şi laici. Singura diferenţă reală între
păstor şi oamenii care stau în bănci este în ceea ce priveşte funcţia şi darurile. în
timp ce păstorul este un conducător, el face parte de asemenea din turmă! Toţi
suntem parte a aceluiaşi trup şi trebuie să funcţionăm împreună ca un singur
trup:
Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine
o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine,
potrivit cu măsura de credinţă, pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia. Căci,
după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi
slujbă, tot aşa, şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Cristos, dar,
fiecare în parte, suntem mădulare unii altora. Deoarece avem felurite daruri, după
harul care ne-a fost dat: cine are darul proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura
credinţei lui. Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe
alţii, să se ţină de învăţătură. Cine îmbărbătează pe alţii, să se fină de
îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă, Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu
râvnă. Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie. (Romani 12:3-8)
Aţi citit tocmai planul originar al lui Dumnezeu pentru biserică. în epistola sa
către romani, Pavel a schiţat lucrarea dinamică a „trupului" bisericii. în timp ce
trupul este biserica întreagă formată din toţi credincioşii de pretutindeni, în
practica de zi cu zi, trupul este biserica locală, Adunarea locală a credincioşilor
este locul în care vor fi desfăşurate şi experimentate principiile vieţii în trup.
Biserica nevăzută, după cum este numit uneori trupul universal, nu furnizează un
loc de întâlnire foarte bun pentru practicarea încurajării.
Cei mai mulţi dintre noi suntem ca şi băieţelul căruia îi era teamă de noapte, Când
tatăl său i-a spus că Dumnezeu este cu el, a replicat: „Da, dar vreau pe cineva cu
piele de om pe el," Vrem să fim încurajaţi de oameni pe care-i putem vedea şi
atinge. Avem nevoie să fim în legătură cu oameni reali, care pot
159
"O^ arătaţi-mi
o biserică
in care oamenii
din umbră sunt
încurajaţi şi vindecaţi
de sus,
unde rareori
se aude un cuvânt
de descurajare/ iar
adevărul este modelat
in dragoste."
CHARLES R. SWINDOLL
(TO THE TUNE
OE "HOME ON THE
RANGE")
să ne înţeleagă, să ne iubească şi sa ne slujească la fel cum îi slujim noi,
Unul din grupurile noastre mici furnizează o imagine deosebită a acestei lucrări
de reciprocitate. S-a folosit un ghem de aţă ca să se demonstreze
interdependenţa fiecărui membru al grupului, Prima persoană a luat capătul
ghemului şi I-a înfăşurat în jurul degetului, Apoi, uitându-se la altcineva din cerc,
a lăudat persoana respectivă şi i-a spus cât de mult o apreciază şi o iubeşte. A
înmânat ghemul de aţă fratelui său şi acesta a înfăşurat aţa în jurul unui deget al
său şi a repetat procesul de încurajare cu un alt membru al grupului. Acesta a
continuat până când s-a ajuns la o încâlceală a aţei, care mergea în toate
direcţiile în interiorul cercului format de grupul mic. Aşa ar arăta biserica dacă am
vedea-o aşa cum o vede Dumnezeu!
Imensitatea bisericii
Una din motivaţiile iniţiale pentru o lucrare de încurajare în trup are de-a face cu
mărimea acestuia. Pavel menţionează imensitatea bisericii: „ Căci, după cum într-
un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă, tot
aşa, şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Cristos, dar, fiecare în
parte, suntem mădulare unii altora." De două ori face referire la cei „mulţi" care
sunt în trup, Trupul lui Cristos este format din toţi credincioşii din orice loc al
acestei lumi, Oricine şi-a pus vreodată credinţa în Cristos este botezat în trupul
lui Cristos (1 Corinteni 12:13), Cu alte cuvinte, un om este membru al trupului lui
Cristos dacă este creştin,
Multe biserici de astăzi au membri cu sutele sau chiar cu miile, Un păstor nu
poate fi un încurajator a sute sau chiar mii de oameni, Şi nu există nici un
personal al bisericii destul de mare ca să asigure lucrarea de încurajare la un
număr aşa de mare de oameni. Dumnezeu ştie lucrul acesta! Dumnezeu nu a
intenţionat ca păstorul sau personalul angajat al bisericii să-şi asume toată
responsabilitatea pentru încurajare. Datorită mărimii
160
bisericii - chiar a unei biserici locale - fiecare membru trebuie să fie un
încurajator, Acesta este singurul mod în care va funcţiona trupul. Şi de fiecare
dată când o persoană din trup zice: „Nu este responsabilitatea mea", cineva,
undeva în trup, nu primeşte lucrarea pe care Dumnezeu a intenţionat ca el sau ea
să o primească.
lată cum a surprins Reuben Welch importanţa acestui adevăr:
Ştii ceva -toţi suntem doar oameni care avem nevoie unul de altul.
Toţi învăţăm Şi ne aşteaptă o călătorie lungă în faţă.
Am pornit la drum împreună Şi dacă va trebui să continuăm până când revine
Isus
Să stăm mai bine împreună, Mai bine să ne ajutăm unul pe altul,
Am curajul să spun
Că atunci când vom ajunge acolo
Toate sandvişurile se vor fi terminat
Şi toată ciocolata se va fi terminat
Şi toată apa se va fi terminat
Şi toţi rucsacii se vor fi golit.
Dar indiferent cât timp ne trebuie,
E obligatoriu să mergem împreună.
Pentru că aşa e-n trupul lui Cristos,
Căci toţi
în iubire,
în grijă,
în susţinere,
în reciprocitate
Avem nevoie cu adevărat unul de altul. 4
Unitatea bisericii
La fel ca multe din adevărurile măreţe ale Bibliei, cuvintele lui Pavel către romani
sunt prezentate într-o aşa manieră încât să preîntâmpine orice distorsiune sau
înţelegere greşită. Conceptele vieţii în trup se susţin unele pe altele. Imensitatea
bisericii este susţinută de unitatea bisericii, „Şi noi, care suntem mulţi, alcătuim
un singur trup în Cristos."
161
Al doilea motiv pentru o încurajare reciprocă în trup este apartenenţa la acelaşi
trup, pe care o împărtăşim cu fiecare membru. Suntem împreună. Noi toţi credem
în Isus Cristos. Duhul Sfânt sălăşluieşte în fiecare din noi. Suntem una în Cristos.
Suntem în aceeaşi echipă. Iar coechipierii buni se încurajează unul pe altul.
Când te uiţi la un meci de baschet, nu-i vezi pe oponenţi încurajându-se unul pe
altul (cel puţin, până când meciul se încheie). Numai jucătorii din aceeaşi echipă
îşi fac timp ca să se bată pe umăr unul pe altul şi încearcă să se mobilizeze unul
pe altul. Este normal şi natural să-ţi încurajezi oamenii din echipă.
Pavel a încercat să ne ajute să înţelegem (şi trebuie să înţelegem) că nu contează
cum arătăm sau de unde venim, care ne este trecutul sau ce fel de rădăcini etnice
avem, dacă ne-am încrezut în Isus Cristos ca Mântuitorul nostru, toţi suntem în
aceeaşi echipă! Dumnezeu are o singură familie! Dacă suntem în familie, atunci îi
aparţinem Lui. Din acest motiv se cuvine să ne batem pe umăr unul pe altul şi să
ne îndemnăm unul pe altul către ţelul comun de a aduce slavă lui Isus Cristos,
Mântuitorul nostru.
Diversitatea bisericii
Aceste aspecte ale bisericii sunt ca nişte ingrediente diferite cuprinse într-o
reţetă a unei mâncări delicioase. Fiecare ingredient adaugă ceva la gustul
produsului final. Pavel agită amestecul vieţii trupului din biserică, iar acum
adaugă elementul diversităţii. „Aşadar suntem mulţi în trupul lui Cristos şi fiecare
în parte mădulare unii altora." Dar "nu toţi membrii au aceeaşi funcţiune."
lată frumuseţea diversităţii: din moment ce fiecare membru din trup este diferit,
experienţele vor fi variate. Ţinând cont că cea mai bună încurajare ne vine de
obicei din partea celor care au trecut pe unde trecem noi şi au trăit ceea ce am
trăit noi, gândiţi-vă la potenţialul de susţinere care rezidă în fiecare adunare
locală, Grace Noii Crowell exprimă valoarea unei astfel de încurajări pentru
cineva care a suferit o pierdere:
Lasă-mă să vin unde plângi tu, prietene,
Şi lasă-mă să te iau de mână. Eu, cel care am cunoscut o durere ca şi a ta,
162
pot să te înţeleg. Lasă-mă să intru - aş sta doar lângă tine
în întristarea ta. Nu te-aş ruga să încetezi plânsul, prietene;
lacrimile aduc uşurare. Lasă-mă să intru - aş spune doar o scurtă rugăciune,
şi te-aş ţine de mână.
Căci am cunoscut şi eu o durere ca a ta şi te înţeleg. 5
Pentru că noi toţi avem diferite experienţe de viaţă şi diferite umblări cu
Dumnezeu, fiecare din noi are potenţialul unei lucrări unice de încurajare. Există
unii oameni pe care eu pot să-i încurajez datorită lucrurilor pe care le-am
experimentat. Există unii oameni pe care tu poţi să-i ajuţi cu adevărat pentru că ai
trecut prin ceva asemănător. Un părinte singur, care şi-a crescut bine copiii până
la stadiul de adulţi, poate constitui o sursă unică de încurajare pentru cineva care
se află la începutul provocării de a-şi creşte singur copiii.
Statisticile ne spun că unii oameni din bisericile noastre sunt, la propriu, atât de
înfometaţi încât sunt pe moarte. Programul bisericii noastre „Hrană pentru cei
flămânzi" este provocat în mod constant să furnizeze destulă hrană celor care se
află în nevoie. Sunt mulţi părinţi care-şi cresc singuri copiii şi aceştia nu au ce să
mănânce. Ei au nevoie de ajutorul şi de încurajarea noastră, în biserica ta s-ar
putea să existe o mamă adolescentă care este prea stânjenită şi ruşinată ca să-ţi
ceară ajutorul. S-ar putea să fie un adolescent care are necazuri cu legea şi cu cei
de la şcoală, ai cărui părinţi încearcă să păstreze tăcerea, din cauza ruşinii,
durerii şi temerilor. Există o persoană divorţată care are nevoie de iubire şi de
vindecare sau poate cineva căsătorit care vine singur, fără încurajarea şi părtăşia
creştină a soţiei sau a soţului.
Gândiţi-vă la cel bolnav şi singur care nu s-a mai bucurat de o vizită sau de o
atingere iubitoare de luni de zile şi care nu a spus încă la nimeni despre lucrul
acesta. Este un tată dat afară de la serviciu cu cecurile de şomaj aproape pe
terminate..., vizitatorul care completează biletul de vizitator, dar care nu se simte
acasă şi s-ar putea să nu revină niciodată..., persoana care duce o durere grea şi
povara cuiva drag, a luptelor cu păcatul sau cu boala..., persoana care are o
nevoie atât de profundă
163
şi atât de dureroasă, încât nici un alt suflet nu înţelege..., persoana

care-L caută, dar nu-L cunoaşte pe Cristos.
Prietene, lucrarea de încurajare nu poate fi lăsată pe seama câtorva păstori sau
diaconi. Este o sarcină ce a fost dată fiecărui membru al trupului. Ţelul bisericii
este să reînvie în inima membrilor ei acea dorinţă adâncă, uneori suprimată, de a
ajuta pe alţii, aşa încât încurajarea să devină reputaţia meritată a bisericii.
Interdependenţa bisericii
în al patrulea rând, membrii bisericii sunt interdependenţi. „Noi suntem mădulare
unii altora," Noi nu suntem doar membri ai aceleiaşi biserici, ci şi mădulare unii
altora. Trebuie să ne raportăm unii la alţii şi trebuie să ne încurajăm unii pe alţii.
Pentru că avem nevoie unii de alţii, suntem dependenţi cu adevărat unii de alţii.
Kent Hughes, care păstoreşte College Church din Wheaton, statul Illinois, este
mâhnit de absenţa acestui simţ al interdependenţei:
Apartenenţa la biserică este infectată de o malarie a loialităţii condiţionate, care a
produs o armată de auto-stopişti bisericoşi. Degetul arătat de auto-stopist spune:
„Tu cumperi maşina, plăteşti reparaţiile, o întreţii şi o asiguri, umpli rezervorul cu
benzină - şi eu călătoresc cu tine, Dar dacă ai un accident, eşti de unul singur! Iar
eu probabil că aş cere despăgubiri." La fel este şi cu crezul celor mai mulţi
participanţi la programele bisericii în zilele noastre: „Tu te duci la întâlniri şi
slujeşti în comitetele bisericii, tu te lupţi cu problemele, faci lucrarea bisericii şi
plăteşti chitanţele - eu vin numai ca să te însoţesc la drum. Dar dacă lucrurile nu-
mi plac, te voi critica, mă voi plânge şi probabil că voi cere garanţii - mâna mea e
pregătită întotdeauna să facă semn pentru o călătorie mai bună."
Cineva zicea că sunt două feluri de oameni în biserică: pilonii şi omizile. Pilonii
susţin biserica, iar omizile se târăsc înlăuntru şi în afară în fiecare săptămână.
Dar pentru cei care nu au reuşit să intre în acţiune, există un preţ de plătit pentru
nevoile care rămân neîmplinite.
164
John Naisbitt accentuează lucrul acesta în Megatrends (Megatendinţe):
Cu cât introducem mai multă tehnologie în societate, cu atât oamenii se vor
îngrămădi mai mult, vor dori să fie cu alţi oameni: la filme, la concerte, la
cumpărături, Super-magazinele, de exemplu, sunt acum pe locul al treilea în topul
celor mai frecventate spaţii din vieţile noastre, după casă şi locurile de muncă...
Nu te duci la un film ca să vezi un film. Te duci la film ca să plângi sau să râzi
împreună cu alţi 200 de oameni, Este un eveniment, 7
Dacă nu ştiu cine eşti tu, cum să te pot încuraja? Dacă nu ştii unde locuiesc eu
sau ce se petrece în familia mea, cum poţi să atingi viaţa mea? Păstorul poate
încerca să facă ce poate el mai bine duminica de la amvon, dar dacă un om se
hotărăşte să trăiască în anonimat, biserica nu prea are nimic de făcut pentru a-l
elibera de singurătate sau pentru a-l ajuta în durerea lui.
Responsabilitatea bisericii
în final, Pavel ne reaminteşte că instrucţiunile sale anterioare sunt chiar aşa,
instrucţiuni. Nu sugestii, ci ordine de marş! „Aşadar având daruri diferite, potrivit
cu harul primit, să le folosim," Darurile sunt date pentru a fi folosite.
Când am vorbit bisericii noastre despre încurajarea pe „calea scrisă", am avut
privilegiul de a-i privi pe membrii noştri cum scriau felicitări de încurajare chiar
înainte de a pleca din sală. Dacă era vreo predică la care să fie nevoie de o
aplicaţie imediată, atunci aceasta este predica.
Cei mai mulţi dintre noi ştiam că trebuie să fim încurajatori. Dar adesea ceea ce
ştim nu ne împinge să acţionăm. Venim, ne aşezăm, ascultăm, suntem de acord
cu mesajul - şi apoi nu se întâmplă nimic! Ei bine, într-o duminică am făcut ceva!
Aud încă ecouri despre ce a însemnat acel simplu act de iubire pentru atât de
mulţi oameni din comunitatea noastră de credincioşi.
Buni încurajatori...
în celelalte versete din Romani 12, Pavel schiţează caracteristicile vieţii
încurajatorilor evlavioşi. Faceţi-vă timp să vă uitaţi peste ele.
165
7. încurajatorii buni trebuie sâ fie autentici
Nu poţi fi un mincinos. „Dragostea să fie fără prefăcătorie" (12:9). Nu o falsifica!
Fii autentic!
2. încurajatorii buni sunt sârguinciosi
Ei sunt oameni care lucrează din greu. „în sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de
râvnă cu duhul, slujind pe Domnul" (12:11),
3. încurajatorii buni sunt insistenţi
Ei iau iniţiativa, „Ajutaţi pe sfinţi, când sunt în nevoie, Fiţi primitori de oaspeţi"
(12:13). Ştiţi de ce mulţi oameni nu sunt încurajaţi? Pentru că fiecare crede că
altcineva face slujba de încurajare. Şi din moment ce credem că altcineva o face,
noi nu trecem la acţiune susţinută.
4. încurajatorii buni sunt altruişti
Ei sunt preocupaţi în primul rând de ceilalţi. „Binecuvântaţi pe cei ce vă
prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi. Bucu-raţi-vă cu cei ce se bucură;
plângeţi cu cei ce plâng" (12:14-15). încurajatorii buni se dăruiesc altora.
F.W. Borham a ilustrat minunat acest concept:
Cea mai înaltă artă în domino constă în asamblarea pieselor partenerului tău. Se
bucură el? Este un lucru mare să poţi să te bucuri cu cei ce se bucură. Este trist?
Este un lucru mare să poţi să plângi cu cei ce plâng. Aceasta înseamnă,
bineînţeles, că, răspunzând provocării de fiecare dată, nu va trece mult până
piesele tale se termină. Dar este vrednic de amintit că victoria în domino nu
constă în acumulare, ci în epuizare. Jucătorul care este lăsat cu mâinile goale
câştigă totul.8
A fi încurajator ia ceva din tine. Când plângi cu cineva, ţi-ai jucat plânsul la
domino şi s-a dus. Când te bucuri cu cineva, el pune jos o „bucurie" şi tu pui jos
o „bucurie" şi pentru puţin timp bucuria ta s-a dus. Şi destul de repede îţi vei fi
jucat toate piesele de domino - toate s-au dus. Când se întâmplă lucrul acesta, ai
câştigat!
166
5. încurajatorii buni au un spirit de smerenie
„Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci
rămâneţi la cele smerite" (12:16), Adesea căutăm să-i încurajăm numai pe acei
oameni care sunt la „nivelul nostru". De exemplu, dacă avem un serviciu, vom
încuraja pe oamenii cu serviciu. Dar ce se-ntâmplă cu persoana fără casă care
intră şi se aşează lângă noi? Ce se-ntâmplă cu persoana neiubită? Persoana
prost îmbrăcată? Credem că e greu să ajungem cu încurajarea la aceşti oameni?
Biserica încurajatoare
Un încurajator adevărat este autentic prin ceea ce este el. Este un om care
lucrează din greu, hotărât să ajungă la oameni. Nu-i este teamă, pentru că este
altruist şi interesat în primul rând de alţii. Nu este afectat de nici un sentiment al
conştiinţei de clasă. Pentru el o persoană este o persoană, indiferent cine ar fi.
Următorul cântec contemporan mi-a adus întotdeauna aminte de
responsabilitatea mea personală în a fi o sursă de încurajare oriunde mă duc:
Două uşi închise şi un balansoar ce se leagănă...
Ea stă acolo singură, soţul ei a murit şi s-a dus
Cei mai buni ani din viaţa ei şi i-au petrecut împreună,
El a fost întotdeauna tare, dar acum ea e singură.
Şi telefonul nu mai sună,
Nimeni nu râde, nimeni nu cântă,
E tăcere pe-aici, îi pasă cuiva?
Un ciocănit în uşă rupe tăcerea. Se uită să vadă, e băieţelul de pe stradă,
Crapă uşor uşa, surprinsă că a venit
Cu flori în mână, ca un mic gentleman
Zicând: Le-am luat doar pentru tine,
Sper că-ţi place culoarea albastră...
Aş putea să mai rămân un pic, îmi place să te văd zâmbind.
îţi ia doar un pic de timp Ca să arăţi cuiva cât de mult îţi pasă
îţi ia doar un pic de timp Să răspunzi celei mai fierbinţi rugăciuni.
167
Luminează lumea,
Lasă ca iubirea Domnului să strălucească în lucrurile mici pe care le faci.
Luminează lumea,
Şi, chiar dacă lumina ta ajunge
Doar la doi sau trei de lângă tine,
Luminează lumea.9
168
Unele din cele mai citate idei au fost produse de anonimi. Acesta este cazul şi cu
următoarele „Zece Porunci ale Prieteniei", pe care le consider sfatul ales pentru
oricine doreşte să împlinească mandatul biblic al încurajării. Citiţi aceste
instrucţiuni înţelepte şi vedeţi dacă sunteţi de acord cu ele.
Cele Zece Porunci ale Prieteniei
Porunca ÎNTÂI: Vorbeşte oamenilor. Nu este nimic mai
frumos decât un cuvânt voios de salut. Porunca a DOUA:Zâmbeş1e oamenilor. 72
de muşchi lucrează
la o încruntare şi numai 14 la un zâmbet! Porunca a TREIA: Spune-le oamenilor
pe nume. Cea mai
duioasă melodie pentru urechea cuiva
este sunetul numelui său. Porunca a PATRA: Fii prietenos şi de ajutor. Dacă vrei
să ai
prieteni, fii prietenos. Porunca a CINCEA: Fii cordial. Vorbeşte şi acţionează ca şi
cum tot ceea ce faci îţi dă reală
plăcere. Porunca a ŞASEA: Fii interesat cu adevărat de oameni. Poate
să-ţi placă de oricine DACĂ ÎNCERCI. Porunca a ŞAPTEA: Fii generos în lăudare
şi precaut în
criticare. încearcă să spui şapte
laude la fiecare critică. Porunca a OPTA: Fii delicat cu sentimentele altora. Lucrul
acesta va fi apreciat. Porunca a NOUA: Fii preocupat de opiniile altora. Oamenii
ţin la opiniile lor la fel ca şi la copiii lor; să
le numeşti urâte nu-ţi va aduce nimic
altceva decât mânie. Porunca a ZECEA: Veghează ca să poţi sluji. Ceea ce
contează cel mai mult în viaţă este ceea
ce facem pentru alţii!
169
DESPRE AUTOR
David Jeremiah este fondator al Turning Point Ministries, o organizaţie devotată
furnizării unei învăţături biblice sănătoase, relevante pentru schimbările din
lumea de astăzi, prin programe de radio (ascultate pe mai mult de 250 de posturi),
serii de casete audio şi cărţi. învăţătura „cu simţ practic" a domnului Jeremiah pe
teme despre familie, stres, New Age şi profeţie biblică constituie fundamentul
pentru Turning Point Ministries.
David locuieşte într-o suburbie a oraşului San Diego, statul California, cu soţia
sa, Donna. Au patru copii. El păstoreşte Shadow Mountain Community Church
din El Cajon, unde este şi preşedinte al Christian Heritage College.
în 1982, Dr. Jeremiah a vrut să aducă la televiziunea din San Diego învăţătura
solidă pe care o împărtăşea săptămânal bisericii sale. La scurt timp, Turning
Point şi-a extins lucrarea la programele de radio,
Pentru că David doreşte să-şi cunoască ascultătorii, el călătoreşte pe tot
cuprinsul Statelor Unite, ţinând emisiuni deschise sub titlul „O seară de
încurajare". Potrivit domnului Jeremiah:
„La un moment dat în viaţă, fiecare ajunge la un punct de cotitură şi acel moment
este unic pentru fiecare om, o experienţă de reţinut pentru totdeauna. Există
atâtea schimbări în lumea de astăzi, încât este dificil întotdeauna să alegi calea
cea bună, Turning Point Ministries îi ajută pe oameni să înţeleagă Cuvântul lui
Dumnezeu şi le oferă ocazia să-şi schimbe direcţia în viată."
170
NOTE
Capitolul 1: De ce are nevoie lumea acum
1. Karl Menninger, Whatever Became of Sin?, New York: Hawthorn
Books, Inc., 1973.
2. Dr. Eric Berne, Games People Play, New York: Grove Press, 1964, p. 14.
3. Dr, S. I. McMilIen, None of These Diseases, Westwood, N.J.: Fleming H. Revell,
p.79-80.
4. Edwin Markham, în Anthology of fhe World's Best Poems (ediţie memorială),
New York: W.H, Wise, 1948, p. 265.
5. sursă necunoscută
Capitolul 2: Oricine este Cineva
1. Webster's New Collegiate Dictionary, Springfield, Mass: G & C. Merriam col,
Publishers, 1959, p. 271
2. William Barclay, New Testament Words, Philadelphia: Westminster
Press, 1964, p. 221, 222.
3. E.F, Schumaher citat în Richard A. Swenson, Margin: How to Create the
Emoţional, Physical, Financial, and Time Resources You Need, Colorado
Springs: NavPress, 1992, p. 26.
4. Jeremy Rifkin citat în Richard A. Swenson, Margin: How to Create the
Emoţional, Physical, Financial, and Time Resources You Need, Colorado Springs:
NavPress, 1992, p, 26.
5. Richard A, Swenson, Margin: How to Create the Emoţional, Physical,
Financial, and Time Resources You Need, Colorado Springs: NavPress,
1992, p. 39-40.
6. Dietrich Bonhoeffer, The Cost of Discipleship, traducere de R.H. Fuller, Rev,
Irmgard Booth, ed. rev., New York: McMilIan, 1959, p. 16-17.
7. Preluată de la Jeanne Doering, The Power of Encourage-ment: Discovering
Your Ministry of Affirmation, Chicago: Moody Press, 1982, p, 164-165. Folosită
cu permisiunea autoarei.
171
8. Bill şi Gloria Gaither, "Because He Lives", Gaither Music Co. 1971. Folosit cu
permisiunea lor.
Capitolul 3: O înviere a speranţei
1. Stuart McAlpine, The Road Best Traveled, Nashville: Thomas Nelson

Publishers, 1991, p. 290.
2. Bill şi Gloria Gaither, "Because He Lives", Gaither Music Co., 1971. Folosit cu
permisiunea lor.
3. Stephen Hopper, "Onesiphorus: A Refresher Course", Discipleship
Journal, 1 Septembrie 1986, Voi. 34, p. 5-6,
Capitolul 4: Când toate se duc
1. Jean Fleming, Finding Focus in a Whirlwind World, Dallas: Roper Press,
1991, p. 73.
2. Elisabeth Elliot, ed., The Journals of Jim Ei/iot, Old Tappan, N.J.: Fleming H.
Revell Co., 1978.
3. G. Campbell Morgan, "Jubilation in Desolation", The Westminster
Pu/pit, Voi. 6, Westwood, N.J.: Fleming H, Revell, p. 147.
4. William Martin, A Prophet with Honor, New York: William Morrow and
Company, Inc., 1991,
5. Ibid.
6. J. Oswald Sanders, "How to Rise Above Discouragement", Discipleship
Journal, nr, 28, 1 Iulie, 1982, p. 4-7,
Capitolul 5: Terapia prieteniei
1. John W. Drakeford, "Hugs", The Awesome Power of Positive Attention,
Nashville: Broadman Press, 1990, p. 151.
2. Paul Borthwick, "Sink or Swim: Your Ministry of Encourage-ment",
Discipleship Journal, nr, 54, Nov,/Dec. 1989, p. 8-11.
172
Capitolul 6: Domnul încurajare
1. Jack Canfield şi Mark Victor Hansen, Chicken Soup for the Soul,
Deerfield Beach, Fia.: Health Communications, Inc., 1993, p. 213.
2. H. Stephen Glenn şi Jane Nelsen, Raising Self-Reliant Chiidren in a
Self-Indulgent World, Rocklin, Calif.: Prima Publishing & Communications, 1989,
p. 83-84,
3. Citat de Alan Loy McGinnis, The Friendship Factor, Minneapolis:
Augsburg Publishing House, 1979, p. 100-101.
Capitolul 7: Zona încurajării
1. Autor anonim,
2. George Bernard Shaw, citat în The Portable Curmudgeon, ed. Jon Winokur,
New York: New American Library, 1987, p. 191.
3. F. Herwaldt, "The Ideal Relationship and Other Myths About
Marriage", Christianity Today, 9 Aprilie, 1982, p. 20-21.
4. F.S. Pittman, "Beyond Betrayal: Life After Infidelity", Psychology
Today, Mai/Iunie 1993, p. 32-38.
5. Dwight Hervey Small, Design for Christian Marriage, Westwood, N.J.:
Fleming H. Revell, 1959, p. 32.
6. Dr. Robert B, taylor, "Behind the Surge in Broken Marriages", U.S. New and
World Report, 22 Ianuarie 1979, p. 53.
7. The Ho/y Bible: The New King James Version ci984 de Thomas Nelson,
Note, p. 11.
8. Ken Canfield, "Father's Greatest Gift", New Man 54.
9. R. Kent Hughes, Disciplines of a Godly Man, Wheaton, III.: Crossway Books,
1991, p. 35-36.
10. Dwight Hervey Small, Design for Christian Marriage, Westwood, N.J.:
Fleming H. Revell, 1959, p. 35.
11. Richard Selzer, Mortal Lessons: Notes in the Art of Surgery, New York: Simon
and Schuster, 1976, p, 45-46.
12. Jerry D. Twentier, The Positive Power of Praising People, Nashville: Thomas
Nelson Publishers, 1994, p. 190-191.
173
Capitolul 8: Copiii au nevoie de conducători de galerie
1. Barbara Dafoe Whitehead, "Dan Quale Was Right", The Atlantic Monthly,
Aprilie 1993, p. 47.
2. Christopher N, Bacorn, "Dear Dads: Save Your Sons", Newsweek, 7
Decembrie 1992, p. 13.
3. Robert Rains, Creative Brooding, New York: MacMilIan Co,, 1966, p. 81-82.
4. The Works of John Wesley, Voi. 1, Grand Rapids, Mich.: Zondervan
Publishing House, 1972, p, 386,
5. David Jeremiah cu Carol Carlson, Exposing the Myths of Parenthood, Dallas:
Word, 1988, p. 11.
6. Ruth Stafford Peale, The Friendship Factor.
I. Tom Bisset, Why Christian Kids Leave the Faith, Nashville: Thomas Nelson
Publishers, 1992.
8. "Opinion Legislation", lucrare nepublicată de Brennan Bagwell şi Scott
Elkins. Folosită cu permisiunea lor.
9. Steve Farrar, If l'm Not Tarzan & My Life Isn't Jane, Then What Are We Doing
in the Jungle, Portland: Multnomah Press, 1991, p. 93,
10. Bruce Larson, The One and Only You, Dallas: Word Books, 1974.
II. Jerry D. Twentier, The Positive Power of Praising People,
Nashville: Thomas Nelson Publishers, 1994, p. 126-127; 129-130.
Capitolul 9: Calea scrisă a încurajării
1. Charles Colson, Loving God, Grand Rapids: Zondervan Publishing
House, 1983, p. 209-216.
2. IbicL p. 273,
3. Ibid.
4. Ibid.
5. Jerry D. Twentier, The Positive Power of Praising People, Nashville: Thomas
Nelson Publishers, 1994, p. 20-24.
174
Capitolul 10: Cu prieteni ca aceştia...
1. Joseph Bayly, The Last Thing We Talk About, Londra: Scripture
Union, 1973, p. 40, 41.
2. Ruth Bell Graham, citată de Elizabeth Skoglund, Wounded Heroes, Grand

Rapids: Baker Book House, 1992, p. 200.
3. Florence Bulle, God Wants You Rich and Other Entincing Doctrines,
Minneapolis: Bethany House, 1983, p. 41.
4. Jim Bakker, / Was Wrong, Nashville: Thomas Nelson Publishers,
1996, p. 540-541.
5. Dr. Siclair Ferguson, "Just Being There", Discipleship Journal, nr. 24, 1 Iulie
1985, p. 22-25.
Capitolul 11: Depinde de tine şi de mine, prietene!
1. Marion Jacobsen, Saints and Snobs, Wheaton, III.: Tyndale House Publishers,
1972, p. 67.
2. Ken Medema, "If This Is Not a Place", copyright 1982, Glory Sound Music Co.
Folosit cu permisiunea autorului.
3. Francis Schaeffer, The Church at the End of the Twentieth Century, p. 137.
4. Reuben Welch, "We Really Do Need Each Other", copyright 1976 by Impact
Books, un fragment din John T. Benson Co. Copyright-ul redistribuit în
1982 către Zondervan Corporation. Folosit cu permisiunea casei de discuri.
5. Grace Noii Crowell, "To One in Sorrow", sursă necunoscută,
6. R. Kent Hughes, Disciplines of a Godly Man, Wheaton, III.: Crossway Books,
1991, p. 152.
7. John Naisbitt, Megatrends, New York: Warner Books, 1982, p. 45.
8. Frank W. Boreham, A Bunch of Everlastings, Philadelphia: The Judsen Press,
1949,
9. "Light Your World", de Eddie Carswell, M, Aramian, Oliver Wells şi Nile Borop,
copyright 1989 Causing Change Music and Dayspring Music (o div. a Word,
Inc,)/BMI, Tallulah Tunes şi World Music (o div. a Word, Inc.)/ASCAP, Wella
Music/ASCAP şi NB Music/ASCAP. Folosit cu permisiunea caselor de discuri,
175
Referinţe biblice
VECHIUL TESTAMENT Proverbe 12:25
22:6
Genesa 1
1:31 Eclesiastul 4:9, 10
2:9, 12, 18 11:1
21, 25
2:18 Isaia 40:28-31
2:21-25 53:6
2.23
2:24 Daniel 3:17, 18
2:25
3:7 Amos 3:3
1 Samuel 22:2 Habacuc 3:17-18
30:1-6
30:6
Iov 1:8 NOUL TESTAMENT
1:20-22
2:9 Matei 5:43-44
2:10 5:44
2:11 8:15
2:11-13 20:34
4:7-8 Marcu 7:33, 35
4:12-21
8:4 Luca 5:13
8:20 10:9
11:6 22:51
16:1-5 24
34:4 24:5-6
38:2 24:11
42:7 24:13-35
24:17
Psalmul 19:8,10,11 24:21
27:1 24:27
34:4 24:30-31
34:8 24:32-33
43:5 24:35
46:1-3
46:10-11 loan 13:35
119:92 14
119:103 15:13-14
127:3 16
142:4 Fapte 2:44-45
176
Fapte 2:45 2 Corinteni 1:3-4
4:34-37 1:3-5
5:1-2 '■H::<
1:4
5:3 4:1
: : :>
8:3 " 4:16
9:1-2 5:6
9:26 5:8
9:27-28 6:14
11:23 10:1
11:24
11:26 Galateni 5:22
13:5
13:13 Efeseni 3:13
14:14 4:2
14:22 4:15
15:22-29 5:2
15:31
15:35 Filipeni 1:12-14
15:36-40
20:20 Coloseni 3:12-14
28:8 3:21
Romani 1:8-9 1 Tesaloniceni 2:11
5:5 2:14
5:8-10 4
8:38 4:18
12:3-8 5
19:9 5:11
12:11 5:14
12:13
12:14-15 2 Tesaloniceni 2:16-17
12:16
15:4 1 Timotei 2:22
15:4-5
2 Timotei , 3:1
1 Corinteni 1:4-9 4:2
12:13 4:11
14:1
15 Evrei 3:13
15:17 10:22
15:57 10:24
15:58 10:25
16:14
1 loan 3:18
2 Corinteni 1:3 4:11-13

Puterea Încurajări

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Puterea Încurajări

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Puterea încurajării

Editura EDY OPTIC Arad 2001

„Nu m-am zgârcit sau temut în

DE CE ARIE NEVOIE LUMEA ACUM?

ORICINE ESTE UN CINEVA

CÂND TOATE SE DUC

CÂND TOATE SE DUC

(( u câtva timp în urmă, următoarea scrisoare trimisă de un pilot de linie

le-au înţeles pe deplin. Ei ştiau contextul biblic şi au înţeles ce însemna mesajul

m avut de două ori ocazia să fiu

.... ,„ ,± popii ŞI-I invitam sa exploreze dife-

™™9"' Ca şi cum ar fi avut loc ierL uităm acele momente în care

managerială pe care am învăţat-o a fost cum să fiu un conducător de galerie,"

CALEA SCRISA A ÎNCURAJĂRII

vestită în toată lumea. Dumnezeu, căuia îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia

- Da. Am pus câte o scrisoare în toate cutiile poştale de la blocul nostru.

CU PRIETENI (CA ACEŞTIA...

DEPINDE DE TUNE si DE MINE, PRIETENIE!

Vino cu mine într-o mică plimbare. Ne apropiem să-L vedem pe Artist la

şi atât de dureroasă, încât nici un alt suflet nu înţelege..., persoana

1. Stuart McAlpine, The Road Best Traveled, Nashville: Thomas Nelson

2. Ruth Bell Graham, citată de Elizabeth Skoglund, Wounded Heroes, Grand

S-ar putea să vă placă și