Tomm,

 K.  (1984)  One  perspective  on  the  Milan  systemic  approach:  Part  I.  Overview  of  development,  theory  and  
practice.  Journal  of  Marital  and  Family  Therapy,  10(2):113-­‐125.  
 
O  PERSPECTIVĂ  ASUPRA  ABORDĂRII  SISTEMICE  MILANO:  
PARTEA  I.  PRIVIRE  DE  ANSAMBLU  ASUPRA  DEZVOLTĂRII,  TEOREI  ȘI  PRACTICII1  
Karl  Tomm  
 
Abordarea   sistemică   Milano   reflectă   probabil   un   avans   semnificativ   în   domeniul   terapiei  
familiale   și,   posibil,   în   psihoterapie,   în   general.   Astfel,   primul   dintre   cele   două   articole   oferă   o  
privire  generală  asupra  dezvoltării  abordării,  o  exprimare  a  unor  ipoteze  importante  și  o  teorie  
de  bază,  precum  și  o  descriere  a  modelului  de  practică  generală.  
 
  Prima  oară  când  am  auzit  de  lucrarea  echipei  din  Milano  se  întâmpla  într-­‐un  an  sabatic,  
în   1978-­‐1979.   Ulterior,   am   devenit   fascinat   de   metoda   lor   de   tratament.   După   ce   studiasem,  
practicasem   și   predasem   terapia   familială,   timp   de   opt   ani   de   zile,   a   fost   o   surpriză,   și   una  
revigorantă,   să   găsesc   o   nouă   formă   de   gândire   referitoare   la   și   de   punere   în   practică   a   terapiei  
cu  familii.  
  Cu   toate   acestea,   prima   mea   reacție   la   lucrarea   acestora   a   fost   că   nu   era   de   fapt   ceva  
chiar  nou.  Echipa  din  Milano  spunea  practic  aceleași  lucruri  ca  și  alți  terapeuți  familiali,  dar  sub  o  
altă  formă.  Dar,  în  momentul  în  care  mi-­‐am  dat  seama  că  nu  înțeleg  bucăți  mari  din  cartea  lor  
(Selvini   Palazzoli,   Boscolo,   Cecchin   &   Prada,   1978a)   și,   în   special,   modalitatea   în   care   ajunseseră  
la   aceste   intervenții,   mi-­‐am   dat   seama   că   nu   dispuneam   de   o   bază   corespunzătoare   pentru   a  
putea  evalua  lucrarea  lor.  
Acest   fapt   m-­‐a   îngrijorat   fiindcă,   în   acel   moment,   mă   consideram   un   profesor   cu  
cunoștințe   suficient   de   actualizate   în   acest   domeniu.   În   consecință,   am   decis   să   le   analizez  
munca  mai  aprofundat,  iar  rezultatul  a  fost  că  am  devenit  din  ce  în  ce  mai  intrigat  de  metoda  
acestora  de  cercetare  și  de  impactul  terapeutic  impresionant  al  intervențiilor  lor.  
  În   acel   moment,   am   tras   concluzia   că   abordarea   echipei   din   Milano   chiar   reprezintă   o  
evoluție  majoră,  și  nu  doar  în  ceea  ce  privește  terapia  familială,  ci  și  psihoterapia  în  general.  
  Care   este   de   fapt   abordarea   Milano?   Printr-­‐un   răspuns   simplist,   putem   spune   că   așa-­‐
numita  ”abordare  Milano”,  ”modelul  Milano”  sau  ”metoda  Milano”  se  referă  la  o  practică  clinică  
dezvoltată   de   un   grup   alcătuit   din   patru   psihiatri-­‐psihanaliști   din   cadrul   Centro   per   lo   Studio  
della  Famiglia  din  Milano,  Italia.  
                                                                                                                       
1
    Autorul   dorește   să   le   mulțumească   pentru   asistența   acordată   doctorilor   Gianfranco   Cecchin   și   Luigi  
Boscolo,  din  echipa  Milano  originală,  pentru  comentariile  și  sugestiile  acestora  în  faza  de   redactare  a  prezentului  
articol.  Se  aduc  mulțumiri  totodată,   pentru   contribuțiile   directe   și   indirecte,   personalului  și  studenților  din  cadrul  
Programului  de  Terapie  Familială,  în  special  dr.  Evan  Imber  Coppersmith.  
  Karl   Tomm,   Director   Executiv,   este   profesor   al   Catedrei   de   Psihiatrie   din   cadrul   Facultății   de   Medicină,  
Universitatea  din  Calgary.  Acesta  este  de  asemenea  directorul  Programului  de  Terapie  Familială  din  cadrul  Clinicii  
Medicale  a  Universității  din  Calgary,  3350  Hospital  Drive,  N.W.,  Calgary,  Alberta,  Canada,  T2N  4N1.  

1  
 
   Doctorii   Mara   Selvini   Palazzoli,   Luigi   Boscolo,   Gianfranco   Cecchin   și   Giuliana   Prata   au  
colaborat   timp   de   aproape   zece   ani   pentru   a   da   naștere   unor   concepte   sistemice   și   unor  
intervenții  inovatoare  în  ceea  ce  privește  familiile  clinice.  Cu  toate  acestea,  este  dificil  de  descris  
nuanțele  inerente  ale  modelelor  acestora  de  practică.  În  plus,  aceștia  au  continuat  să-­‐și  dezvolte  
teoria   și   metodele   din   momentul   în   care   au   început   să   scrie   și   să   predea.   Anumite   aspecte  
susținute  de  aceștia  diferă,  în  acest  moment,  de  cele  susținute  în  trecut.  
  Deși,  la  prima  vedere,  pare  simplu  și  clar,  abordarea  este,  de  fapt,  extrem  de  complexă.  
După  cinci  ani  de  studii  și  experimentări  cu  modelul  sistemic,  tot  mi  se  pare  greu  de  înțeles.  În  
încercarea  de  a  da  piept  cu  această  nouă  abordare,  mi  s-­‐a  părut  de  mare  ajutor  să  observ  echipa  
din   Milano   în   interacțiune   directă   cu   familiile,   pentru   a   discuta   despre   munca   lor   în   mod  
amănunțit  și  a  încerca  metoda  în  practia  mea  clinică.  
  Acesta   este   primul   dintre   cele   două   articole   care   prezintă   pe   scurt   modul   în   care   am  
înțeles   modelul   sistemic,   așa   cum   a   fost   pus   acesta   în   practică   de   echipa   din   Milano.   Trebuie  
menționat   totodată   că   principalul   meu   contact   a   fost   cu   doctorii   Cecchin   și   Boscolo.   Prin  
urmare,  această  privire  de  ansamblu  se  va  afla  sub  influența  versiunii  Boscolo/Cecchin  a  echipei  
din  Milano.  
  Primul  articol  oferă  o  privire  de  ansamblu  asupra  dezvoltării  abordării,  a  bazei  teoretice  a  
acesteia   și   a   modelului   general   de   practică.   Cel   de-­‐al   doilea   articol   (Tomm,   1984)   oferă   o  
descriere  mai  detaliată  a  organizării  unei  singure  ședințe,  a  stilului  de  intervievare  Milano  și  a  
intervențiilor  folosite  de  obicei.  
  Ambele  articole  au  fost  scrise  din  perspectiva  unui  participant-­‐observator:  un  participant  
la   procesul   de   învățare   și   punere   în   practică   a   abordării   sistemice   și   un   observator   al   unor  
progrese  foarte  interesante  înregistrate  în  domeniu.  
  Aceste  articole  au  avut  un  triplu  scop:  (a)  furnizarea  unei  descrieri  succinte,  dar  totodată  
comprehensive   a   abordării   pentru   elevi;   (b)   încercarea   formulării   direcției   lui   Boscolo   și   Cecchin  
(având  în  vedere  că  aceștia  au  publicat  foarte  puține  articole  separat  de  Selvini  și  Prata);  și  (c)  
aducerea   unui   plus   de   claritate   în   legătură   cu   un   model   extrem   de   complex   și   ușor   de  
interpretat  în  mod  eronat.  
  Cititorul   interesat   este   încurajat   să   analizeze   și   lucrările   originale   ale   echipei   Milano  
(Selvini   Palazzoli,   1974,   1980;   Selvini   Palazzoli,   Boscolo,   Cecchin   &   Prata,   1974,   1977,   1978a,  
1978b,  1980a,  1980b;  Selvini  Palazzoli  &  Prata,  1982;  Boscolo  &  Cecchin,  1982).  
  Se   speră   ca   o   descriere   a   abordării   din   perspectiva   unui   amator   înțelegător   ca   mine   să  
contribuie  într-­‐o  oarecare  măsură  la  o  înțelegere  suplimentară  a  modelului  sistemic.  
 
 
 
 
 

2  
 
DEZVOLTAREA  MODELULUI  MILANO  
 
  Dezvoltarea   istorică   a   abordării   Milano   poate   fi   împărțită   în   patru   perioade.   Prima  
perioadă  a  început  în  anul  1967,  atunci  când  Mara  Selvini  Palazzoli  l-­‐a  invitat  pe  Luigi  Boscolo  să  
i  se  alăture  la  Milano  pentru  a  lucra  cu  cupluri  și  familii.  
  Aceștia   au   fost   primii   care   au   introdus   terapia   familială   și   terapia   de   cuplu   în   Italia  
(Boscolo,   1983).   Înaintea   acestui   moment,   Selvini   își   desfășurase   activitatea   ca   specialist   în  
Medicina   Internă,   după   care   studiase   și   practicase   psihanaliza   cu   pacienți   care   suferiseră   de  
anorexie  nervoasă.  Boscolo  își  terminase  pregătirea  psihiatrică  și  analitică  la  New  York.  
  De-­‐a   lungul   anilor,   s-­‐au   alăturat   și   alți   colegi,   astfel   încât,   în   cele   din   urmă,   au   fost  
implicați   de   la   șapte   la   zece   specialiști.   În   cadrul   acestui   grup,   au   avut   loc   întâlniri,   în   mod  
intermitent,   pentru   a   fi   studiate   diverse   idei   și   tehnici   de   lucru   cu   familiile   pacienților   anorectici  
și  psihotici.  Cu  toate  acestea,  în  această  primă  perioadă,  orientarea  teoretică  a  grupului  a  rămas  
predominant  psihanalitică.  
  Cea  de-­‐a  două  perioadă  a  început  în  anul  1971,  atunci  când  Selvini  a  propus  renunțarea  
la   modelul   psihanalitic   și   adoptarea   așa-­‐numitului   ”model   Palo   Alto”   al   Institututului   de  
Cercetări  pentru  Boli  Mentale  (MRI)  (pentru  o  descriere  a  celui  de-­‐al  doilea,  vezi  Bodin,  1981).  
  Din  cauza  neînțelegerilor  cu  privire  la  aceste  două  modele,  în  cele  din  urmă,  grupul  s-­‐a  
divizat:   o   echipă   alcătuită   din   patru   persoane   a   continuat   tratarea   familiilor   urmând   modelul  
psihanalitic,   în   timp   ce   o   a   doua   echipă,   alcătuită   din   patru   persoane,   a   început   studierea  
modelului  Palo  Alto.  
  Acest  al  doilea  grup,  alcătuit  din  Selvini,  Boscolo,  Cecchin  și  Prata,  este  cel  cunoscut  sub  
denumirea  de  ”Echipa  din  Milano”,  ”Grupul  Milano”  sau  ”Asociații  Milano”.  
  În  luna  ianuarie  1972,  aceștia  au  inițiat  un  proiect  de  cercetare  de  probă  cu  mai  multe  
tipuri   de   familii.   Având   în   vedere   experiența   anterioară   a   lui   Selvini,   aceștia   lucraseră   deja   cu  
familii  în  care  exista  un  membru  anorectic.  Erau  oarecum  ”obosiți”  de  anorectici  și  au  dorit  să-­‐și  
extindă   aria   de   cunoaștere.   Prin   urmare,   și-­‐au   rugat   colegii   să   trimită   pacienți   cu   alt   tip   de  
probleme,  inclusiv  psihoze.  
  În  timpul  perioadei  de  tranziție  către  cea  de-­‐a  doua  perioadă,  s-­‐au  inspirat  foarte  mult  
din   scrierile   lui   Haley   (1963)   și   Watzlawick,   Beavin   și   Jackson   (1967).   De   fapt,   aceștia   l-­‐au   invitat  
pe  Watzlawick  la  Milano  în  trei  vizite,  în  scopuri  de  supervizare  și  consultative.  Treptat,  aceștia  
au  dezvoltat  idei  și  tehnici  care  difereau  de  cele  ale  Institutului  de  Cercetări  pentru  Boli  Mentale.  
  Cei  din  Echipa  Milano  s-­‐au  izolat  în  mod  deliberat,  ca  grup,  timp  de  câțiva  ani  de  zile,  prin  
evitarea   contactului   direct   cu   alți   terapeuți   familiali   importanți.   Aceștia   au   lucrat   pentru   a  
deveni   consecvenți   și   coerenți   în   ceea   ce   privește   punerea   în   practică   a   ideilor   referitoare   la  
sisteme.  În  această  etapă,  aceștia  au  elaborat  pentru  prima  oară  unele  dintre  cele  mai  creative  
concepte  și  intervenții.  
 

3  
 
   Grupul   Milano   s-­‐au   referit   la   sisteme   ca   prezentând   caracteristici   atât   în   materie   de  
stabilitate   (homeostazie),   cât   și   în   materie   de   schimbare   (transformare).   Cu   toate   acestea,   în  
această   a   doua   perioadă,   aceștia   au   privit   sistemele   de   familii   ca   fiind   predominant  
homeostatice.  
  Principalul   lor   scop   în   cadrul   terapiei   era   acela   de   a   identifica   tipare   de   interacțiune  
prezente,  acum  și  aici,  care  erau  repetitive  și  redundante.  A  fost  căutat  un  model  homeostatic  
”patologic”  care  poate  fi  considerat  un  punct  nodal  și  care,  în  cazul  în  care  este  schimbat,  poate  
ajuta   familia   să   se   transforme.   Astfel,   acest   punct   nodal   al   sistemului,   sau   ”Ps”,   a   devenit  
obiectul  intervenției.  
  ”Ps”   era   un   model   redundant,   câteodată   paradoxal,   pe   care   familia   și-­‐l   crea   ca   soluție  
provizorie.   De   exemplu,   un   mesaj   paradoxal   obișnuit   primit   de   la   familii   era,   ”Avem   acest  
membru   (problematic)   care   trebuie   să   se   schimbe...   dar,   ca   familie,   suntem   bine...   (și  
intenționăm  să  rămânem  neschimbați).”  
  Din   perspectiva   unui   sistem,   o   parte   principală   nu   se   poate   schimba   fără   o   modificare  
complementară   a   întregului.   Astfel,   echipa   Milano   a   conceput   intervenții,   care   să   rupă   acest  
model   contradictoriu,   astfel   încât   familia   să   se   simtă   liberă   pentru   a   face   schimbări.   Acest  
obiectiv  a  fost  atins  prin  introducerea  unui  element  care  a  contracarat  paradoxul  familiei.  
  Cu   alte   cuvinte,   intervenția   a   fost   ”contraparadoxală”.   Acest   fapt   nu   a   însemnat   că  
intervenția  în  sine  era  paradoxală  în  mod  necesar.  A  fost  conceput  un  contraparadox  pentru  a  
anula   dubla   legătură   patogenă,   iar   acesta   poate   fi   paradoxal   sau   nonparadoxal.   Cu   toate  
acestea,   de   cele   mai   multe   ori,   era   paradoxal.   De   exemplu,   un   subiect   comun   în   momentul  
formulării  unei  opinii  era  ”(Deși  suntem  terapeuți,  suntem  definiți  social  ca  agenți  ai  schimbării),  
noi   considerăm   că   nu   ar   trebui   să   te   schimbi   fiindcă   este   un   lucru   bun   că...”   Mai   exact,   prin  
includrea   tuturor   comportamentelor   într-­‐un   tipar   homeostatic,   în   mod   pozitiv,   și   prin  
recomandarea  de  a  nu  face  nicio  schimbare  în  contextul  schimbării,  aceștia  au  pus  familia  într-­‐o  
dublă  legătură  terapeutică.  
  Atenția  acordată  de  aceștia  acestor  chestiuni  paradoxale  rezultă  din  titlul  principalei  lor  
cărți,  Paradox  și  contraparadox,  (Selvini  Palazzoli),  Boscolo,  Cecchiin  &  Prata,  1978a),  publicată  
inițial  în  italiană,  în  anul  1975.  
  Cea  de-­‐a  treia  perioadă  a  început  în  momentul  în  care  aceștia  au  început  să  citească  Pași  
către   o   ecologie   a   minții,   scrisă   de   Bateson   (1972),   în   jurul   anului   1975.   Membrii   echipei   au   fost  
impresionați   de   capitolul   referitor   la   cibernetica   sinelui,   în   care   Bateson   descrie   ”eroarea  
epistemologică”   a   alcoolicului.   Lucrarea   lui   Bateson   le-­‐a   influențat   în   mod   profund   modul   de  
gândire.  
  Familia   părea   doar   blocată;   în   realitate,   ea   era,   de   fapt,   într-­‐un   proces   permanent   de  
schimbare.  Tiparele  de  comportament,  care  creau  această  impresie  de  blocaj  sau  homeostază,  
erau  rezultatul  unor  erori  epistemologice  făcute  de  familie.  Familia  părea  a  urma  o  convingere  
eronată  sau  depășită  sau  o  ”hartă”  a  propriei  realități.  După  Korzybski  (1941),  Bateson  a  venit  să  

4  
 
sublinieze   faptul   că   harta   nu   era   teritoriul   și   că   convingerile   membrilor   familiei   cu   privire   la  
propriile  persoane  nu  coincideau  cu  tiparele  lor  reale  de  comportament.  
  Fiecare   reprezenta   un   nivel   diferit   de   tip   de   logică.   Astfel,   echipa   Milano   a   început   să  
îmbrățișeze   adaptarea   lui   Bateson   a   noțiunii   nivelelor   lui   Russel   (Whitehead   &   Russell,   1910).  
Aceștia  au  făcut  deosebirea  în  mod  atent  între  nivelul  semnificației  și  nivelul  acțiunii.  Având  în  
vedere   faptul   că   semnificația   rezultă   din   context,   este   acordată   o   atenție   sporită   contextului,  
marcatorilor  contextului  și  mesajului  transmis  de  comportamente  în  orice  context.  
  Treptat,  intervențiile  au  început  să  fie  privite  ca  introducând  noi  legături  sau  distincții  în  
gândire  sau  acțiune.  Informațiile  terapeutice  introduse  ar  putea  fi  chiar  explicite,  ca  de  exemplu  
într-­‐o   intervenție   de   reîncadrare,   sau   ar   putea   rămâne   implicite,   ca   de   exemplu   într-­‐un   ritual  
care  trebuie  urmat  de  membrii  familiei.  
  Indiferent   de   modalitatea   în   care   au   fost   introduse   noile   ”informații”,   acestea   au   avut  
drept   scop   stimularea   familiei   pentru   a   crea   noi   tipare   pentru   propriile   persoane.   Terapeutul   nu  
a  distrus  tiparele  neadecvate,  ci  a  acționat  mai  degrabă  ca  o  ”enzimă”,  care  a  ajutat  familia  să  
experimenteze   o   mai   mare   libertate   în   ceea   ce   privește   schimbarea   spontată   în   evoluția   ei  
continuă  în  materie  de  convingeri  și  comportament.  
  În   această   perioadă,   Boscolo   și   Cecchin   și-­‐au   început   activitățile   de   pregătire.   Spre  
surprinderea  lor,  au  constatat  că  elevii  erau  mai  interesați  să  înțeleagă  comportamentul  lor  ca  
terapeuți  decât  de  familie,  ca  sistem.  
  În   consecință,   echipa   și-­‐a   concentrat   atenția   asupra   efectelor   activității   terapeutului   (și  
echipei)  în  interacțiunea  cu  familia.  Aceștia  au  început  să  se  analizeze  pe  ei  înșiși  prin  analizarea  
familiei.   Astfel,   aceștia   au   pus   bazele   unei   perspective   cibernetice   secundare   a   procesului  
terapeutic.  În  cele  din  urmă,  aceștia  au  stabilit  trei  principii  de  intervievare  care  sunt  descriese  
în   unul   dintre   cele   mai   importante   articole   ale   lor,   ”Emiterea   de   ipoteze   –   Circularitate   –  
Neutralitate:   Trei   linii   directoare   pentru   cel   care   conduce   o   ședință”   (Selvini   Palazzoli   et   al.,  
1980a).  
  Cea  de-­‐a  patra  și  ultima  perioadă  a  început  în  momentul  în  care  echipa  alcătuită  din  cei  
patru   s-­‐a   separat.   Începând   cu   anul   1980,   Boscolo   și   Cecchin   au   continuat   să   dezvolte   noi  
metode  de  pregătire,  în  timp  ce  Selvimi  și  Prata  au  continuat  să  realizeze  noi  cercetări.  
  Ultimul   subgrup   și-­‐a   axat   atenția   pe   efectele   unei   intervenții   prelungite   singulare,   așa-­‐
numita   recomandare   ”invariantă”   sau   ”universală”.   După   o   intervievere   inițială   pentru  
evaluarea  familiei,  Selvini  și  Prata  îi  văd  pe  părinți  ca  pe  un  cuplu  cu  o  sarcină  secretă,  aceștia  
având   datoria   să   plece   împreună   de   acasă   (lăsând   doar   un   scurt   bilețel   în   care   să   le   spună  
copiilor   când   se   întorc)   și   să   se   întoarcă   împreună.   Părinților   li   se   cere   să   nu   le   spună   copiilor  
dinainte  de  planurile  lor  de  a  pleca,  de  a  face  un  anumit  lucru  sau  de  activitățile  pe  care  le  vor  
desfășura   în   timpul   în   care   vor   fi   plecați.   Această   sarcină,   în   momentul   în   care   este   adaptată  
pentru  fiecare  familie  în  parte  și  aplicată  în  mod  corespunzător,  pare  a  avea  un  efect  puternic  
prin  introducerea  unei  granițe  între  generații  în  cadrul  familiei.  

5  
 
    
  Baza   teoretică   pentru   intervenție   este   reprezentată   de   idea   lui   Ashby   (1954),   conform  
căreia  o  legătură  puternică  și  stabilă  (sau  punct  de  fixare)  în  cadrul  unui  sistem  în  permanentă  
schimbare   duce   la   ruptura   altor   tipare   repetitive   conectate   la   acel   punct.   Cu   alte   cuvinte,  
alianțele   și   coalițiile   anterioare   peste   generații   sunt   întrerupte   de   redundanța   uniunii   parentale.  
Cea   de-­‐a   doua   este   rezultatul   absenței   comune   repetate   a   părinților   și   al   caracterului   secret  
deliberat.     Într-­‐o   anumită   măsură,   această   intervenție   pare   chiar   structurală   și   implică   un  
model  de  normalitate  (ex.  că  în  toate  familiile  ar  trebuie  să  existe  granițe  între  generații).  
  Selvini  vine  totuși  să  sublinieze  că  această  intervenție  are  la  bază  un  cadru  cibernetic,  și  
nicidecum  structural.  În  mâinile  lui  Selvini  și  Prata,  această  intervenție  pare  a  da  rezultate  foarte  
bune  în  legătură  cu  anumite  familii  foarte  dificile.  
  Boscolo   și   Cecchin   se   diferențiază   de   Selvini   și   Prata   din   anumite   puncte   de   vedere.  
Aceștia  pun  sub  semnul  întrebării  utilitatea  oricărei  noțiuni  explicite  sau  implicite  de  normalitate  
a  patologiei  (ex.  în  ceea  ce  privește  granițele  între  generații).  
  Aceste   noțiuni   îl   pot   prinde   pe   terapeut   într-­‐o   poziție   fixă   sau   statică.   Aceștia   pun   de  
asemenea   la   îndoială   utilitatea   continuării   aplicării   aceleiași   intervenții.   Dacă   o   intervenție  
funcționează   o   dată,   este   posibil   să   nu   funcționeze   și   a   doua   oară   la   aceeași   familie   sau   cu  
oricare  altă  familie.  
  Boscolo   și   Cecchin   preferă   să   mențină   o   perspectivă   flexibilă   și   pluralistă   și   să   folosească  
mai   multe   tipuri   de   intervenții.   În   același   mod,   aceștia   încearcă   să   stimuleze   familia   pentru   a  
explora  mai  multe  opțiuni  pentru  soluția  simptomatică  pe  care  familia  a  adoptat-­‐o  de-­‐a  lungul  
evoluției   sale.   Acest   angajament   orientat   către   o   pluralitate   de   posibilități   reiese   din   modul   în  
care  aceștia  își  organizează  ședintele  de  pregătire,  în  care  își  împart  studenții  în  două  grupuri,  
supervizarea  sau  grupul  ”S”,  și  observarea,  sau  grupul  ”O”  (Boscolo  &  Cecchin,  1982).  
  Aceste  două  grupuri  se  întâlnesc  separat  pe  parcursul  perioadei  dintre  ședințe  pentru  a  
genera   intervenții   separate.   Doar   intervenția   elaborată   de   grupul   ”S”   este   adusă   la   cunoștința  
familiei.   Opinia   grupului   ”O”   este   prezentată   ulterior   pentru   a   fi   discutată   în   perioada   post-­‐
ședințe.  
  Prin   generarea   unor   opinii   separate   de   către   grupuri,   se   poate   demonstra   în   fața  
studenților  că  ipoteze  și  intervenții  diferite  pot  fi  valide  și  folosite  în  orice  situație.  
  Deși,   la   prima   vedere,   cele   două   subgrupuri   ale   echipei   Milano   se   îndreaptă   în   direcții  
diferite,   acestea   au   încă   foarte   multe   în   comun.   Interesantă,   în   ceea   ce   privește   dezvoltarea  
acestora,  este  creativitatea  lor  enormă  legată  de  generarea  de  noi  tipare  de  practică.  
  Probabil  că  unul  dintre  cei  mai  importanți  factori  în  acest  sens  a  fost  natura  colaborării  
lor   ca   echipă.   Independența   financiară   a   fiecărui   membru   al   grupului   și   absența   unor  
constrângeri   de   ordin   politic   (de   obicei   inerente   în   orice   instituție   mare)   au   contribuit   în   mod  
evident  la  libertatea  de  creație  a  acestora  (Selvini,  1979).  

6  
 
   Munca   acestora   împreună   s-­‐a   bazat   în   permenanță   pe   discuții   profunde   referitoare   la  
cazurile   clinice   actuale   pe   care   le-­‐au   analizat   în   comun.   Aceștia   au   folosit   foarte   des   privirea  
unidirecțională  și  au  schimbat,  în  mod  regulat,  rolurile  de  terapeut  și  supervizor.  În  discuțiile  din  
cadrul   grupului,   aceștia   au   pus   accent   pe   exprimarea   deschisă   și   ”eliminarea”   reacțiilor  
personale  și  pe  suspiciunile  intuitive  legate  de  familie.  Aceștia  au  reacționat  la  reacțiile  celorlalți,  
oferind   întodeauna   o   variantă   sau   un   punct   de   vedere.   Acest   feedback   interactiv   între   ei   i-­‐a  
ajutat  să  elaboreze  și  dezvolte  o  perspectivă  din  ce  în  ce  mai  sistemică.  
 
 
IPOTEZE  ȘI  TEORIE  
 
  Echipa  Milano  își  definește  abordarea  ca  fiind  una  ”sistemică”.  Conceptele  teoretice  de  
bază  ale  acestora  au  fost  extrase  din  teoria  sistemelor,  din  cibernetică  și  teoria  informației.  Date  
fiind  diferențele  în  considerațiile  actuale  cu  privire  la  sisteme,  trebuie  subliniat  faptul  că  echipa  
Milano   vede   lumea,   înainte   de   toate,   mai   degrabă   ca   pe   niște   sisteme   de   tipare   și   informații,  
decât  ca  pe  niște  sisteme  de  masă  și  energie.  Astfel,  aceștia  îmbrățișează  mai  degrabă  ideile  lui  
Bateson  (1979)  referitoare  la  sisteme,  decât  pe  cele  ale  lui  Bertalanffy  (1968).  
  Abordarea   acestora   în   ceea   ce   privește   teoria   este   reflexivă.   De   fiecare   dată   când   se  
confruntă  cu  o  anumită  situație  clinică,  aceștia  încearcă  să  găsească  o  idee  sau  un  concept  care  
să  se  potrivească  tiparului  comportamental;  de  fiecare  dată  când  aleg  o  idee  teoretică,  aceștia  
încearcă  s-­‐o  testeze,  prin  identificarea  unui  exemplu  comportamental.  Astfel,  există  un  schimb  
continuu   între   teorie   și   practică.   Ideile   păstrate   sunt   cele   care   par   a   fi   cele   mai   folositoare   în  
practica  clinică.  
 
Mintea  e  socială  
 
  O   ipoteză   folositoare,   care   vine   să   sublinieze   abordarea   Milano,   este   aceea   conform  
căreia   ”mintea   e   socială”.   Fenomenele   mentale   sunt   văzute   ca   reflectând   fenomene   sociale.  
Astfel,  ”problemele  mentale”  pot  fi  privite  ca  probleme  în  tiparele  interacțiunii  sociale.  
  Asta   nu   înseamnă   că   grupul   Milano   nu   accepte   aspectele   biologice   și   psihologice   ale  
comportamentului   uman,   dar   vine   să   sublinieze   faptul   că   semnificația   mentală   a   oricărui  
comportament  sau  eveniment  este  posibil  să  fi  rezultat  din  contextul  social  al  acestuia.  
  Luând   în   considerare   această   ipoteză,   o   persoană   catalogată   ca   ”rea”   sau   ”nebună”  
implică   un   anumit   tipar   de   interacțiune   între   cei   care   împărtășesc   această   idee   în   legătură   cu  
persoana  respectivă.  
  Dusă   la   extrem,   ca   experiența   durerii   să   fie   percepută   ca   ”durere”,   atât   de   cel   care  
suferă,   cât   și   de   observatorii   din   jurul   acestuia,   este   necesară   prezența   unui   anumit   tipar   de  
interacțiune   (inclusiv   un   istoric)   în   legătură   cu   acea   experiență.   Ipoteza   că   mintea   este   socială  

7  
 
este   păstrată,   deoarece,   în   practică,   aceasta   este   folositoare.   Aceasta   canalizează   eforturile  
terapeutice  mai  degrabă  către  tiparele  de  interacțiune  dintre  persoane,  decât  către  un  anumit  
individ  sau  o  anumită  caracteristică  pe  care  o  poate  prezenta  acesta.  
  Canalizarea  efectului  ipotezei  este  dezirabilă,  dat  fiind  faptul  că,  prin  prisma  experienței  
dobândite   în   urma   evoluției   echipei   Milano   de   la   psihanaliză   la   terapia   familială   sistemică,  
aceștia   și-­‐au   dat   seama   că   tratamentul   bazat   pe   tipare   interpersonale   ipotetice   este   mult   mai  
eficient  decât  tratamentul  bazat  pe  tipare  intrapsihice  ipotetice.  
 
O  epistemologie  circulară  
 
  Așa   cum   este   de   așteptat,   multe   dintre   ideile   sistemice   ale   echipei   Milano   au   la   bază  
filosofia   minții   a   lui   Bateson   (1972,   1979).   Activitatea   lui   Bateson   este   construită   pe   o   nouă  
epistemologie  bazată  pe  cibernetică.  
  Dat  fiind  faptul  că  membrii  echipei  au  devenit  familiarizați  cu  ideile  acestuia,  aceștia  au  
început   să   pună   accentul   pe   importanța   epistemologiei   în   munca   lor.   Astfel,   aceștia   folosesc  
termenul   de   ”epistemologie”   la   fel   ca   și   acesta,   pentru   a   face   referire   la   modul   în   care   îi  
cunoaștem   sau   înțelegem   pe   cei   din   jurul   nostru,   care   ne   influențează   modul   de   gândire,   de  
acțiune  și  pe  cel  de  organizare  a  existenței  proprii.     Cu   alte   cuvinte,   ceea   ce   face   sau   spune   un  
terapeut  în  cadrul  terapiei  este  determinat  de  modul  în  care  un  terapeut  înțelege  fenomenele  
mentale  și  ”cunoaște”  o  familie.  
  Prin   identificarea   criteriilor   esențiale   ale   ”minții”,   Bateson   (1979)   subliniază   faptul   că  
procesul  mental  necesită  lanțuri  de  definire  circulare  (sau  mai  complexe).  În  consecință,  echipa  
Milano   subliniază   că   este   mai   folositor   pentru   terapeuți   să   utilizeze   o   epistemologie   circulară  
(cibernetică)  decât  una  lineară  (cauză  și  efect).  
  Prin  prisma  epistemologiei  lineare,  observatorul  se  va  concentra  pe  secvențele  discrete  
și   va   emite   ipoteze   cu   privire   la   conexiunile   cauzale.   Prin   prisma   epistemologiei   circulare,  
observatorul   se   va   concentra   pe   recursivitate   în   interacțiunea   dintre   părțile   sistemului   și   va  
emite  ipoteze  cu  privire  la  tiparele  holistice.  
  Modul  de  gândire  și  cunoaștere  predominant  în  culturile  vestice  tinde  a  fi  mai  degrabă  
linear  decât  circular.  Mai  exact,  cei  mai  mulți  occidentali  tind  să  aplice  obiceiuri  simplificatoare  
(de  gândire)  și  să  ”puncteze”  realitatea,  prin  împărțirea  procesului  de  interacțiune  în  segmente  
mici.  
  De   exemplu,   o   persoană   poată   observa   că   evenimentul   ”A”   precedă   evenimentul   ”B”.   În  
consecință,   prin   prisma   epistemologiei   lineare,   acea   persoană   ”știe”   că   A   ”l-­‐a   cauzat”   pe   B.  
Astfel,   un   observator   poate   spune:   ”Critica   lui   i-­‐a   cauzat   supărarea   ei.”   Preocuparea   legată   de  
cauze,  care  este  specifică  abordării  lineare,  conduce  deseori  la  concluzia  greșită  conform  căreia  
nu  doar  că  A  l-­‐a  ”cauzat”  pe  B,  ci  A  ”a  avut  ca  scop”  apariția  lui  B.  Aceste  intenții  prezumate  s-­‐au  

8  
 
transformat  apoi  în  obiectul  judecății  morale,  ex:  ”Prin  critica  ei,  a  avut  ca  scop  s-­‐o  disprețuiască  
și  s-­‐o  supere.  Ceea  ce  face  el  e  greșit.  Trebuie  să  fie  o  persoană  rea!”  
  Pentru  a  înțelege  evenimentele  mentale  ca  un  proces  circular,  trebuie  făcută  o  încercare  
deliberată  pentru  a  sintetiza  legăturile  comportamentale  în  tipare  holistice  mai  mari.  Secvențele  
fracționate  sunt  recombinate  într-­‐o  totalitate  circulară  completă  sau  într-­‐un  întreg.  În  momentul  
folosirii   unei   orientări   circulare,   observatorul   poate   ”descoperi”   că,   atunci   când   soția   este   tristă,  
copilul  nu  se  poartă  frumos,  când  copilul  nu  se  poartă  frumos,  soțul  devine  critic,  atunci  când  
soțul  devine  critic,  soția  devine  tristă,  etc.  După  care  se  poate  spune:  ”Tristețea  soției  este  parte  
a  unui  tipar  recursiv  de  interacțiune  între  soț,  soție  și  copil.  Ce  tipar  vicios!”  
  Judecata   ”morală”   (dacă   mai   poate   fi   numită   morală)   este   direcționată   către   tipar,   nu  
către  o  persoană.  Situația,  atunci  când  aceasta  este  privită  ca  un  întreg  în  care  participanții  sunt  
”prinși”   într-­‐un   tipar   recursiv,   devine   mai   degrabă   un   ghinion,   care   atrage   mai   repede  
compasiunea  persoanelor  implicate  decât  condamnarea  din  partea  acestora.  
  În  consecință,  atitudinea  terapeutului  este  diferită.  Atunci  când  poate  obține  și  deține  o  
epistemologie  circulară,  acesta  este  mai  puțin  moralist.  Terapeutul  devine  mai  neutral,  fapt  care  
conferă   familiei   o   mai   mare   libertate   de   explorare   a   alternativelor   de   schimbare.   Atâta   timp  
când  terapeutul  poate  obține  o  postură  sistemică,  acesta  poate  fi  mai  creativ.  
  Cu  toate  acestea,  echipa  Milano  lupta  împotriva  fie/fie  a  unei  dihotomii  de  epistemologii  
lineare  versus  epistemologii  circulare,  membrii  acesteia  văzând  o  relație  parțială/completă  între  
ele.  Gândirea  lineară  poate  fi  un  precursor  necesar  pentru  o  trecere  discontinuă  către  gândirea  
circulară.   În   plus,   o   punctuație   lineară   nu   este   în   mod   necesar   incorectă.   Cu   toate   acestea,  
aceasta  este  deseori  înșelătoare,  fiindcă  descrie  doar  un  segment  sau  un  arc  mic  dintr-­‐un  circuit  
mai   mare.   Perspectiva   circulară   este   considerată   a   furniza   o   perspectiva   mai   completă   și  
coerentă.  
  În   adoptarea   unei   perspective   sistemice,   este   esențială   capacitatea   de   a   trece   de   la   o  
orientare   simplificatoare   la   una   holistică.   Atunci   când   studenții   și   clinicienii   încearcă   să   învețe  
modelul  sistemic,  deseori  ajung  să  se  zbată  să  dobândească  aptitudini  perceptive  și  conceptuale  
care  sunt  mai  circulare  și  recursive.  
  Pentru   începători,   acest   fapt   presupune   o   schimbare   de   direcție   de   la   evaluarea  
intențiilor   membrilor   familiei   la   o   evaluare   a   efectului   comportamentului   acestora,   după   care  
sunt  evaluate  efectele  acelui  efect,  etc.  
  Accentul   se   pune   întotdeauna   pe   identificarea   de   tipare   circulare   caracteristice  
feedback-­‐ului  cibernetic.  Cu  toate  acestea  problema  este  mult  mai  complexă.  Abodarea  Milano  
include  ipoteza  conform  căreia  terapeutul  este  de  asemenea  parte  a  tiparului  pe  care  îl  observă.  
Astfel,  există  un  tipar  circular  între  terapeut  și  tiparele  circulare  pe  care  acesta  le  explorează  în  
familie.   Acest   proces   este   descris   ca   și   cibernetica   ciberneticii   sau   cibernetică   secundară  
(Keeney,   1982)   și   reflectă   într-­‐un   mod   mai   exact   complexitatea   epistemologiei   propuse   de  
Bateson.  

9  
 
Diferențe  și  limbaj  
 
  Un   alt   criteriu   al   noțiunii   de   ”minte”   al   lui   Bateson   este   acela   că   interacțiunea   dintre  
părțile   minții   este   întotdeauna   activată   de   diferență.   Acesta   subliniează   că   ”diferența”  
reprezintă  un  fenomen  nonsubstanțial  nelocalizat  în  spațiu  și  timp.  
  Diferențele   nu   au   masă,   acestea   sunt   distincții   cognitive   legate   mai   degrabă   de  
organizație   decât   de   energie.   O   diferență   va   fi   întotdeauna   o   relație,   iar   o   relație   este  
întotdeauna  circulară  datorită  reciprocității  sale.  Dacă  un  copil  este  descris  ca  fiind  agresiv,  acest  
fapt  reprezintă  o  diferență  față  de  ceilalți  copii  care  sunt  mai  pasivi.  Diferența  constă  în  relația  
circulară  implicită  în  diferența  dintre  agresivitate  și  pasitivitate.  
  Cu  toate  acestea,  avem  tendința  de  a  uita  de  distincțiile  principale  pe  care  le-­‐am  realizat  
și   începem   să   privim   persoanele   ca   având   anumite   calități,   cum   ar   fi   agresivitatea   sau  
pasivitatea.   Astfel,   spunem:   ”Copilul   este   agresiv”   în   loc   să   spunem   ”Acest   copil   se   poartă  
agresiv  în  comparație  cu  comportamentul  (mai  pasiv)  al  acelor  copii.”  
  Aceste   două   enunțuri   reflectă   nivele   logice   diferite.   În   gândirea   și   conversația   de   zi   cu   zi,  
avem   tendința   de   a   adopta   prima   poziție   și   de   a   ne   concentra   atenția   pe   caracteristicile  
descriptive   pe   care   considerăm   că   le   au   persoanele,   în   loc   să   punem   accentul   pe   diferențele  
interpersonale  care  alcătuiesc  baza  acestor  calități.  Astfel,  avem  tendința  de  a  face  mai  degrabă  
enunțuri  descriptive  lineare  decât  enuțuri  relaționale  circulare.  
  Astfel,   echipa   Milano   subliniază   faptul   că   obiceiurile   noastre   lingvistice   tind   să   ne  
orienteze   spre   o   gândire   în   termeni   posesivi   lineari,   și   nu   spre   o   gândire   în   termeni   reciproci  
circulari.  Membrii  acestei  echipe  sunt  de  părere  că  Shands  (1971)  a  fost  cel  care  a  atras  atenția  
asupra   acestei   ”tiranii   de   condiționare   lingvistică”.   Cu   toate   acestea,   echipa   a   descoperit   că,  
dacă   aveau   grijă   să   înlocuiască   verbul   ”a   arăta”   cu   verbul   ”a   fi”,   le   era   mai   ușor   să   mențină   o  
orientare  relațională  sau  circulară  în  momentul  descrierii  unei  părți  componente  a  unui  sistem  
mai  mare.  
  De  exemplu,  o  persoană  poate  face  următoarea  afirmație:  ”tatăl  e  deprimat”  sau  ”tatăl  
arată   depresie”.   În   cazul   în   care   o   persoană   folosește   primul   enunț,   îl   separă   pe   tată   de  
contextul   său   și   încearcă   să   caute   în   acesta   un   motiv   pentru   deprimare.   Pot   fi   căutați   factori  
psihodinamici   în   funcționarea   superego-­‐ului   sau   o   tulburare   biochimică   a   sistemului   nervos   al  
acestuia.  Pe  de  altă  parte,  dacă  o  persoană  îl  descrie,  folosind  afirmația  ”tatăl  arată  depresie”,  
atunci   ne   putem   întrebarea   cui   îi   arată   acest   comportament   depresiv   și   ce   efect   poate   avea  
acesta.  Astfel,  poți  fi  înclinat  să  analizezi  ce  se  întâmplă  în  contextul  tatălui  (în  relațiile  acestuia),  
să  explici  de  ce  arată  această  ”diferență”  în  comportamentul  său.  
  Această   tehnică   de   înlocuire   a   verbului   este   foarte   simplă,   dar   folositoare,   fiind   un  
exercițiu   pentru   studenții   care   încearcă   să   învețe   să   gândească   în   cadrul   unei   epistemologii  
circulare.  
 

10  
 
   Din  păcate,  limbajul  scris  și  cel  vorbit  nu  pot  scăpa  în  întregime  de  problema  linearității.  
Un  cuvânt  urmează  în  mod  inexorabil  un  alt  cuvânt.  Organizarea  propozițiilor  în  subiect,  verb  și  
predicat  ne  predispune  la  o  gândire  în  secvențe  lineare.  Pe  de  altă  parte,  funcția  conotativă  a  
limbajului   face   posibilă   crearea   unei   reproduceri   a   circularității.   Acest   fapt   este   evident   în  
abilitatea   limbajului   de   a   evoca   imagini   și   tipare   prin   folosirea   de   metafore,   comparații,   analogii  
și  povestiri.    
  Cu   toate   acestea,   cel   mai   important   instrument   al   nostru   în   terapie,   limbajul,   trebuie  
privit   întotdeana   cu   un   oarecare   grad   de   suspiciune,   având   în   vedere   că   acesta   este   de  
asemenea  o  sursă  majoră  de  distorsionare  și  constrângere.  
 
Sisteme  în  continuă  dezvoltare  
 
  Una   dintre   modificările   majore   aduse   de   echipa   Milano   în   considerațiile   acestora   cu  
privire   la   natura   sistemelor   a   fost   deja   consemată   în   rezumatul   dezvoltării   lor.   Din   această  
perspectivă   timpurie,   sistemele   erau   privite   în   principal   ca   stabile   sau   homeostatice   și,   în   al  
doilea  rând,  ca  interșanjabile.  
  Conform   celui   mai   recent   punct   de   vedere   al   acestora,   sistemele   se   modifică   sau  
evoluează   întotdeauna   în   esență   și   doar   crează   aparența   de   stabilitate.   Implicațiile   acestor  
perspective  diferite  sunt  semnificative.  Dacă  un  terapeut  privește  sistemele,  înainte  de  toate,  ca  
stabile  și  structurate,  și  în  al  doilea  rând,  ca  flexibile  și  schimbătoare,  atunci  acesta  tinde  să  fie  
îndrumător.  
  Sarcina   terapeutului   se   transformă   în   a   stabili   natura   structurii   familiale   maladaptive  
actuale,   emițând   ipoteze   cu   privire   la   o   structură   mai   flexibilă   și   ”împingând”   sistemul   de   la  
primul  la  cel  de-­‐al  doilea.  
  Terapeutul  poate  fi  îndrumător  deoarece  el  ”știe”  ce  reprezintă  structura  maladaptivă  și,  
având  obiectivul  altei  structuri  în  minte,  ”știe”  care  ar  trebui  să  fie  punctul  de  sfârșit.  Acesta  le  
poate   spune   membrilor   familiei   cum   ar   trebui   să   se   poarte.   Dacă,   în   mod   opus,   terapeutul  
privește  sistemele,  în  primul  rând,  ca  fiind  în  continuă  dezvoltare  și  doar  ”aparent”  stabil,  atunci  
abordarea  acestuia  tinde  să  fie  facilitativă.  
  Terapeutul  nu  știe  care  va  fi  sau  ar  trebui  să  fie  cursul  sau  evoluția  viitoare  a  unui  anumit  
sistem.   Acesta   încearcă   să   identifice   punctele   de   aparent   ”blocaj”   în   care   sunt   introduse   noile  
”conexiuni”   pentru   a   elibera   familia,   astfel   încât   aceasta   să-­‐și   continue   evoluția   fără   necesitatea  
unor  simptome.  Având  în  vedere  că  nu  există  o  imagine  fixă  a  modului  în  care  este  sau  ar  trebui  
să   fie   familia,   o   abordare   bazată   pe   o   perspectivă   evolutivă   nu   poate   fi   dirijată,   în   sensul   de   a   le  
spune  membrilor  familiei  cum  să  se  poarte.  
Echipa   Milano   consideră   că   tiparele   de   comportament   ale   familiei   evoluează,   prin  
intermediul  încercărilor  și  greșelilor.  În  cazul  în  care  o  anumită  acțiune  se  potrivește  ocaziei  și  
este  ”de  succes”,  aceasta  tinde  să  fie  repetată  în  împrejurări  similare.  

11  
 
   Atunci   când   comportamentul   și   împrejurarea   devin   ”cuplate”,   se   stabilește   un   tipar.  
Ulterior,  participanții,  implicați  în  respectiva  situație,  pot  construi  o  ”realitate  socială”  pentru  a  
descrie  și  explica  tiparul  care  a  evoluat.  
  Această   ”construire   a   realității”   are   loc   prin   intermediul   unui   proces   de   interacțiune  
comunicativă   între   membrii   sistemului   (Pearce   &   Cronen,   1980).   ”Semnificațiile”   consensuale  
sunt  desemnate  unor  anumite  comportamente  și  evenimente  și  tiparelor  care  fac  legătura  între  
acestea.   O   dată   creată,   această   realitate   devine   harta   prin   care   sunt   canalizate   acțiunile  
membrilor  familiei  de-­‐a  lungul  tiparelor  redundante.  Cu  alte  cuvinte,  tiparele  de  acțiune  inițiale  
conduc   către   generarea   de   hărți   și,   ulterior,   aceste   hărți   conduc   tiparele   de   acțiune.   Astfel,  
există  o  relație  reflexivă  importantă  între  semnificație  și  acțiune,  între  hartă  și  teritoriu.  
  Tiparele   de   acțiune   interpersonale   influențează   convingerile   familiei,   iar   aceste  
convingeri,  la  rândul  lor,  influențează  tiparele  de  acțiune.  O  schimbare  la  un  nivel  atrage  după  
sine  o  schimbare  la  alt  nivel  și  vice  versa.  
  Cu  toate  acestea,  nu  se  întâmplă  întotdeauna  la  fel.  O  schimbare  de  comportament  nu  
generează  neapărat  o  schimbare  a  convingerilor,  iar  o  schimbare  a  convingerilor  nu  generează  o  
schimbare  a  comportamentului.  În  ciuda  reflexivității  dintre  semnificație  și  acțiune,  probabil  că  
nu   va   exista   niciodată   o   relație   izomorfică   sau   o   potrivire   perfectă   între   cele   două.   În   timp   ce  
comportamentul   reflectă   un   proces   dinamic,   care   variază   continuu,   o   hartă,   o   dată   trasată,   este  
statică.  
  Atunci  când  tiparele  de  comportament  continuă  să  evolueze,  în  timp  ce  hărțile  asociate  
rămân  neschimbate,  discrepanța  dintre  acestea  se  mărește.  Într-­‐un  anumit  punct,  poate  fi  făcut  
un  efort  pentru  a  micșora  gaura  dintre  ele.  
  De   obicei   harta   este   modificată   în   cele   din   urmă   pentru   a   se   potrivi   cu   schimbările   în  
ceea   ce   privește   tiparele   de   comportament,   dar,   între   timp,   poate   fi   făcut   un   efort   pentru   a  
încerca  să  fie  obținut  acel  comportament  care  să  se  potrivească  hărții.  Cea  de-­‐a  doua  tendință,  
ca   respectivele   convingeri   ”vechi”   să   transforme   comportamentele   prezente   în   tipare  
reduntante   ”vechi”,   face   ca   familia   să     pară   ”blocată”,     atunci   când   evoluția   acestora  
comportamentală   continuă   le-­‐a   făcut   să   treacă   de   acel   punct   în   care   se   potrivește   o   anumită  
hartă.  
  Cu  toate  acestea,  sistemul  nu  se  oprește  niciodată  din  evoluție.  Astfel,  au  loc  schimbări  
comportamentale   ulterioare,   la   momentul   aparentului   blocaj,   pentru   a   se   adapta   convingerii  
constrângătoare,   dat   fiind   faptul   că   familia   continuă   să   evolueze.   Prin   acumularea   tot   mai   mare  
de  hărți  învechite,  de-­‐a  lungul  timpului,  gradul  de  discrepanță,  deformare  și  constrângere  crește  
până  în  momentul  în  care  sistemul  devine  din  ce  în  ce  mai  ”simptomatic”.  
 
 
 
 

12  
 
Schimbare  terapeutică  
 
  Dacă   sistemele   sunt   în   permanentă   schimbare,   care   este   natura   schimbării   referitoare   la  
terapie?  Este  o  schimbare  a  tiparelor  de  schimbare  existente.  În  cazul  în  care  familia  a  dezvoltat  
un   tipar   de   constrângere   din   ce   în   ce   mai   mare,   care   include   comportamentul   simptomatic,  
terapeutul   va   încerca   să   facă   familia   să   găsească   o   cale,   cu   o   mai   mare   libertate,   în   scopul  
descoperirii  ”soluțiilor”  alternative.  
  Un   clinician   poate   aborda   problema   schimbări   terapeutice   în   cadrul   familiilor   la   orice  
nivel:  semnificație  sau  acțiune.  Cu  toate  acestea,  comportamentul  unui  membru  al  familiei  nu  
este  accesibil  direct.  Acțiunea  are  loc  la  nivel  de  neuropsihologie.  Fiecare  persoană  acționează  în  
mod   autonom,   iar   echipa   Milano   respectă   întotdeauna   această   autonomie.   Cu   toate   acestea,  
dat  fiind  faptul  că  acțiunile  sunt  legate  de  semnificații,  terapeutul  poate  aborda  schimbarea  în  
comportament  prin  intermediul  hărților  explicite  sau  implicite  din  familie.  
  Aceste   hărți   individuale   sau   colective   pot   fi   modificate   ”direct”,   prin   scoaterea   sau  
introducerea  de  noi  semnificații,  sau  ”indirect”,  prin  recomandarea  de  noi  acțiuni  într-­‐un  ritual  
(care  le  ajută  pe  familii  să  descopere  singure  noi  înțelesuri).  Astfel,  cele  două  categorii  principale  
de  intervenții  folosite  sunt  opțiunile  de  reîncadrare  și  ritualurile  de  recomandare.  
  În   cadrul   procesului   de   intervievere,   activitatea   terapeutului   în   cadrul   sistemului   de  
terapeut   familial   generează   emiterea   de   noi   ”informații”.   Acest   lucru   este   obținut   prin  
explorarea  diferențelor  și  sublinierea  legăturilor  relaționale  în  comportamentele  și  convingerile  
membrilor   familiei.   Multe   dintre   aceste   date   sunt   implicite,   fiind   ”noi”   doar   în   sensul   în   care  
devin  explicite  prin  intermediul  întrebărilor  puse.  
  Prin  reîncadrare,  sunt  introduse  informații  suplimentare  atunci  când  terapeutul  face  noi  
legături   în   mod   deliberat.   Toate   aceste   date   noi   pot   fi   folosite   de   familie   pentru   a-­‐i   ajuta   pe  
membrii   acesteia   să   întrețină   ”realități”   alternative,   astfel   încât   aceasta   să   renunțe   la   hărțile  
”învechite”.  
  În  consecință,  familia  are  posibilitatea  de  a  se  comporta  mai  liber  și  de  a  elabora  tipare  
de   comportament   alternative.   Astfel,   echipa   Milano   consideră   că   activitatea   terapeutului   de  
generare  a  unei  modificări  în  sistemul  de  convingeri  al  familiei  reprezintă  un  aspect  important  al  
procesului  de  schimbare  terapeutică.  Totuși  această  schimbare  nu  trebuie  să  fie  conștientă.  Într-­‐
adevăr,  este  mai  eficientă  dacă  are  loc  la  un  nivel  mai  profund,  la  nivelul  epistemologiei  familiei,  
adică   în   tiparele   familiei   de   percepere   și   cunoaștere.   Opiniile   paradoxale   pot   avea   acest   efect  
penetrant   prin   crearea   unei   absurdități   care   necesită   revizuirea   distincțiilor   cognitivie   (uitate)  
anterioare.  
  Cealaltă   abordare   a   schimbării   terapeutice   constă   din   recomandarea   unui  
comportament   care   poate   modifica   hărțile   familiale   existente   și,   prin   aceasta,   poate   ajuta  
familia   să   se   schimbe.   Ritualuri   precum   recomandările   comportamentale   vor   fi   descrise   mai  
detaliat   în   cel   de-­‐a   doilea   articol   (Tomm,   1984).   Accentul   se   va   pune   pe   semnificația   teoretică   a  

13  
 
timpului   în   aceste   recomandări.   Timpul   reprezintă   un   aspect   inerent   al   oricărui   tipar   de  
comportament.   Se   poate   spune   chiar   că   timpul   este   creat   de   aspectul   secvențial   al  
comportamentului   în   tipare.   Apoi,   prin   alterarea   secvențelor,   se   schimbă   timpul.   Prin  
modificarea   timpului,   se   schimbă   tiparele   comportamentale.   Astfel,   intervențiile,   prin   care   se  
dorește   corectarea   secvenței   sau   sincronizarea,   furnizează   un   mecanism   pentru   generarea  
schimbării  terapeutice.  
  De   exemplu,   unul   dintre   cele   mai   problematice   aspecte   ale   dublei   legături   este  
reprezentat   de   simultaneitatea   injuncțiunilor   incompatibile.   Este   imposibil   să   prezinți    
comportamente   opuse   în   același   timp.   Recomandarea   unui   ritual   poate   ajuta,   prin   separarea  
comportamentelor  contradictorii  în  timp,  adică,  prin  recomandarea  secvenței.  
  Un   exemplu   al   ultimei   poate   fi   reprezentat   de   zilele   impare   și   chiar   de   ritualul   zilelor  
(Selvini   et   al.,   1978b).   Acest   ritual   poate   fi   folosit   atunci   când   părinții   își   subminează   reciproc  
eforturile   disciplinare.   Prin   recomandarea   injuncțiunilor   disciplinare   ale   fiecărui   părinte   în   zile  
separate,   într-­‐o   secvență   conturată   în   mod   clar,   terapeutul   ”introduce”   timpul.   Conturarea   de  
ocazii  separate  pentru  răspunsuri  diferite  pe  partea  copilului  face  posibilă  acțiunea  ”corectă”  și  
impresia  copilului  de  a  se  afla  într-­‐o  legătură  dispare.  
  În   mod   contrar,   ”eliminarea”   timpului   are   ca   efect   imobilizarea   comportamentului   și  
distrugerea  efectului  de  canalizare  a  hărților  relevante.  Acest  fapt  se  poate  produce  atunci  când  
dubla   legătură   terapeutică   este   creată   de   o   intervenție   paradoxală.   De   fapt,   o   recomandare  
paradoxală   atrage   după   sine   comportamente   contradictorii   în   prezent   și   le   conectează   acolo.  
Astfel,   paradoxurile   elimină   timpul   secvențial   prin   introducerea   simultaneității,   iar   ritualurile  
crează  timp,  prin  introducerea  secvenței.  
 
 
TIPARUL  GENERAL  DE  PRACTICĂ  
 
Procesul  de  admisie  
 
  Procedura   de   admisie   la   Centrul   din   Milano   este   interesantă   prin   prisma   faptului   că  
echipa  Milano  nu  îi  permite  secretarei  să  preia  niciun  fel  de  informații  în  legătură  cu  o  sesizare.  
Astfel,  este  stabilită  o  oră  la  care  membrii  echipei  pot  fi  contactați  prin  telefon.  În  cazul  în  care  
un  membru  al  familiei  sau  o  sursă  de  sesizare  sună  la  altă  oră,  acestei  persoane  i  se  va  solicita  să  
sune  la  ora  stabilită.  
  Astfel,  secretara  nu  strânge  niciun  fel  de  date  clinice,  ci  doar  terapeutul.  Se  procedează  
în   acest   mod   deoarece   modalitatea   în   care   familia   dă   informații   și   își   construiește   motivația  
legată   de   efectuarea   respectivului   apel   este   extrem   de   importantă   în   stabiilirea   contextului  
inițial  al  relației  terapeutice.  

14  
 
   Terapeutul   este   atent,   în   legătură   cu   orice   mesaj   analogic,   la   tonul   vocii   și   la   alegerea  
cuvintelor   de   către   apelant.   Aceste   indicii   sunt   folosite   pentru   a   contura   ipotezele   inițiale  
referitoare   la   natura   problemei   și   la   modul   în   care   familia   ar   putea   răspunde   la   intervenții  
viitoare.  
  În   momentul   purtării   unei   discuții   cu   un   membru   al   familiei   la   telefon,   terapeutul  
încearcă  să  se  mențină  pe  o  poziție  neutră  încă  din  primul  moment.  Această  atitudine  poate  fi  
obținută  prin  alegerea  modalității  în  care  sunt  puse  întrebările.  Astfel,  dacă  sună  o  mamă  pentru  
a  spune  că  fiica  ei  este  extrem  de  tulburată,  în  loc  să  întrebe  ”Când  a  început  să  aibă  probleme  
fiica  dumneavoastră?”,  terapeutul  ar  putea  întreba:  ”Când  ați  început  să  aveți  probleme  cu  fiica  
dumneavoastră?”.  
  Clinicianul   care   preia   apelul   telefonic   știe   că   persoana   care   sună   are   nevoie   de   ajutor.  
Plecând   de   la   premisa   aceasta,   terapeutul   poate   evita   crearea   unei   alianțe   cu   apelantul  
împotriva  unei  părți  terțe.  Schimbul  de  informații  trebuie  să  dureze  cât  mai  puțin,  fiindcă,  cu  cât  
terapeutul  va  sta  mai  mult  la  telefon  cu  un  anumit  membr  al  familiei,  cu  atât  se  va  crea  mai  o  
alianță  implicită.  
  Chiar  și  atunci  când  un  coleg  de  breaslă  sună  pentru  a  face  o  sesizare,  discuția  trebuie  să  
fie  una  scurtă.  Terapeutul  cere  doar  informațiile  de  bază  și  îi  solicită  sursei  sesizării  să  îi  ceară  
familiei   să   sune   la   centru.   În   cazul   în   care   persoana   în   cauză   pare     a   dori   să   furnizeze   foarte  
multe  informații,  terapeutul  îi  va  explica  că  preferă  să  evite  orice  părtinire  a  membrilor  familiei  
înainte  de  a-­‐i  vedea.  
  Terapeutul  dorește  să  afle  câte  ceva  legat  de  relația  dintre  sursa  sesizării  și  familie,  ex:  
”Cine   a   decis   să   facă   sesizarea,   dumneavoastră   sau   familia?”;   ”Vă   mai   vedeți   cu   ei?”;   ”Vă  
așteptați  să  îi  vedeți  din  nou  mai  târziu?”.  
 
Numărul  și  frecventa  ședintelor  
 
  Abordarea   Milano   este   câteodată   descrisă   ca   ”terapie   scurtă   lungă”.   Este   ”scurtă”  
fiindcă,   în   cea   de-­‐a   două   perioadă,   aceștia   ofereau   doar   zece   ședințe   (conform   modelului   de  
terapie  scurtă  MRI).  Este  ”lungă”  deoarece  cele  zece  ședințe  erau  programate  la  intervale  mari  
de  timp  unele  de  altele,  de  ex.  la  interval  de  o  lună.  La  finalizarea  primului  contract,  puteau  fi  
negociate  alte  zece  ședinte.  Astfel,  terapia  se  întindea  pe  un  an  sau  pe  doi  ani.  
  Această   descriere   se   aplică   modelului   de   lucru   al   echipei   pe   perioada   cercetărilor  
realizate   de   către   aceasta   în   legătură   cu   familiile   care   aveau   un   membru   psihotic.   Recent,  
aceștia  au  devenit  mult  mai  flexibili,  iar  acum  negociază  de  obicei  o  ședință  deodată.  Cu  toate  
acestea,  în  momentul  în  care  o  familie  dorește  să  știe  care  va  fi  numărul  de  ședințe,  răspunsul  
obișnuit  este  ”nu  mai  mult  de  zece”.  Intervalul  de  timp  dintre  ședințe  este  destul  de  variabil  (ex.  
de  la  o  săptămână  la  șase  luni)  în  funcție  de  natura  intervenției.  
 

15  
 
   Motivul   intervalului   mare   de   timp   dintre   ședințe   este   descris   într-­‐un   articol   semnat   de  
Selvini   (1980).   Echipa   a   observat   că   familiile   provenind   din   sudul   Italiei   și   care   călătoriseră   două  
sau   trei   zile   cu   trenul   pentru   fiecare   ședință   (și,   astfel,   veniseră   mai   rar)   păreau   a-­‐și   rezolva  
problemele   mai   repede.   Ipoteza   inițială   a   acestora   a   fost   aceea   conform   căreia   aceste   familii  
erau  mai  motivate  decât  familiile  din  Milano,  pe  care  le  vedeau  o  dată  pe  săptămână.  
  Aceștia   au   decis   să   analizeze   această   ipoteză,   fixând   ședințele   pentru   o   serie   de   familii  
din   Milano   tot   la   intervale   lunare.   Spre   surprinderea   lor,   și   aceste   familii   și-­‐au   rezolvat  
problemele  mai  rapid.  Cu  alte  cuvinte,  aceștia  au  observat  că  shimbările  erau  mai  mari  la  acele  
familii  cu  care  se  întâlniseră  o  dată  pe  lună  decât  la  acelea  pe  care  le  vedeau  săptămânal.  
  Aceștia   au   speculat   că   această   situație   s-­‐ar   putea   datora   faptului   că   este   necesară   o  
secvență  de  ”timp”  pentru  a  avea  loc  schimbarea  terapeutică.  Membrii  familiei  reacționează  la  
informațiile   din   cadrul   intervenției   și   reacționează   la   reacțiile   celorlalți,   creând   un   vortex   de  
feedback-­‐uri.  
  Prin   interconectarea   acestor   reacții   și   a   efectelor   acestora,   se   produce   transformarea.  
Întâlnirea  cu  o  familie  după  o  perioadă  scurtă  de  timp  interferează  cu  acest  proces.  Astfel,  apare  
posibilitatea   ca   familia   sau   terapeutul   să   fie   deviată/deviat   sau   redirecționată/redirecționat  
înainte   să-­‐și   facă   treaba   prima   intervenție.   În   plus,   cu   cât   terapeutul   vede   mai   des   familia,   cu  
atât  mai  mult  apare  posibilitatea  ca  terapeutul  să  devină  parte  a  ”soluției”  comportamentale  a  
familiei.  În  momentul  în  care  are  loc  acest  lucru,  nu  va  fi  înregistrată  o  îmbunătățire  prea  mare  
în  legătură  cu  familia,  cu  excepția  cazului  în  care  terapeutul  decide  să  termine  terapia,  în  acest  
caz  familia  pierzând  terapeutul  și  orice  soluție  pe  care  o  presupunea  acesta.  
 
Contactele  dintre  ședințe  
 
  Echipa   Milano   subliniază   importanța   examinării   cu   atenție   a   semnificației   oricăror  
contacte   neglijente   sau   deliberate   cu   familia   dintre   ședințe   (Selvini   &   Prata,   1982).   De   exemplu,  
membrii  unei  anumite  familii  îl  sună  pe  terapeut  după  un  interviu.  Aceste  apeluri  pot  reprezenta  
o  încercare  de  a  stabili  o  coaliție  secretă  cu  terapeutul.  Pe  de  altă  parte,  apelurile  telefonice  care  
au  ca  scop  obținerea  de  clarificări  cu  privire  la  intervenție  pot  reprezenta  eforturi  subtile  pentru  
modificarea   inițiativei   terapeutice.   Astfel,   conținutul   și   contextul   convorbirii   telefonice   ar   trebui  
analizate  în  scopul  identificării  unor  eventuale  încercări  de  descalificare  a  procesului  terapeutic.  
  Pentru   a   nu   fi   prins   pe   picior   greșit,   terapeutul   va   încerca   să   rămână   neutru   în   timpul  
convorbirii   telefonice   și   îl   va   sfătui   pe   apelant   să   ridice   respectiva   problema   la   următoarea  
ședință,   spre   a   fi   discutată.   Dacă   este   necesar   un   răspuns   mai   rapid,   acesta   îi   va   spune  
apelantului  că  trebuie  să  discute  respectiva  chestiune  cu  ceilalți  membri  ai  echipei  sale  înainte  
de  a  emite  o  opinie.  Ulterior,  apelantului  i  se  va  cere  să  sune  din  nou,  la  o  anumită  oră.  
 

16  
 
   Câteodată   este   dificil   să   nu   dai   un   răspuns   imediat,   mai   ales   când   este   vorba   despre   o  
criză   majoră.   De   exemplu,   în   cazul   în   care   există   un   risc   evident   de   sinucidere   sau   omucidere,  
terapeutul  va  trebui  să  dea  instrucțiuni  imediate  privind  pașii  care  trebuie  urmați.  În  acest  caz,  
terapeutul  va  decide  în  mod  deliberat  să  preia  controlul,  știind  că,  în  acel  moment,  renunță  la  
poziția   sa   de   terapeut.   Acesta   va   prelua   temporar   rolul   de   agent   de   control   social.   Ulterior,  
atunci   când   terapeutul   va   încerca   să   reînceapă   terapia,   acesta   va   discuta   cu   familia   despre  
acțiunile   sau   semnificațiile   care   l-­‐au   determinat,   pentru   moment,   să-­‐și   asume   rolul   de   controlor  
social.   Pentru   a   analiza   acest   proces   dintr-­‐o   poziție   neutrală,   va   restabili   relația   terapeut-­‐familie  
în  mod  facilitativ  și  terapeutic  și  nu  de  pe  o  poziție  de  controlor  și  îndrumător.  
 
Lipsa  progresului  terapeutic  
 
  Atunci   când   terapie   nu   pare   să   conducă   la   obținerea   progresului   corespunzător,   există  
două  variante  care  pot  fi  folosite  pentru  o  mai  bună  înțelegere  a  situației.  Una  este  aceea  de  a  
extinde  câmpul  de  observație,  adică  de  a  extinde  sistemul  evaluat  de  terapeut.  Cealaltă  constă  
din   mărirea   resurselor   echipei   terapeutice.   Astfel,   fiecare   componentă   a   sistemului   terapeut-­‐
familie  poate  fi  modificată  pentru  a  reevalua  sistemul  terapeutic  global.  
  În  momentul  extinderii  componentei  familiale  a  sistemului  terapeutic,  terapeutul  pleacă  
de   la   premisa   că   sistemul   familial,   care   face   obiectul   analizei,   nu   include   niște   elemente  
importante   care   sunt   semnificative   în   înțelegerea   tiparelor   problemelor.   Inițial,   poate   fi   extins  
câmpul  familial,  prin  explorarea,  în  cadrul  interviurilor,  a  legăturilor  cu  familia  de  origine  sau  a  
legăturilor   importante   din   cadrul   rețelei   sociale   a   familiei   (ex.   cu   un   prieten,   un   vecin   sau   alt  
coleg).  
  Ulterior,   aceste   persoane   relevante   pot   fi   invitate   să   participe   la   ședinte.   Legăturile   cu  
familia  de  origine  sunt  deseori  esențiale  în  ceea  ce  privește  menținerea  hărților  învechite  care  
ghidează  tiparele  de  comportament  problematice  actuale.  Cu  toate  acestea,  terapeutul  familial  
trebuie  să  evite  atașarea  față  de  conceptul  de  ”familie”,  care  îl  poate  face  să  nu  mai  analizeze  
legăturile  nonfamiliale.  
  De   exemplu,   mulți   specialiști   pot   avea   relații   strânse   cu   familia.   Selvini   et   al.   (1980b)  
oferă   o   serie   de   sugestii   cu   privire   la   modalitatea   în   care   pot   fi   manevrate   tiparele  
”homeostatice”  dintre  familie  și  rețeaua  de  specialiști.  Motivul  extinderii  câmpului  familiei  este  
reprezentat  de  faptul  că  modificarea  tiparelor  de  interacțiune  din  cadrul  familiei  este  constrânsă  
de  tipare  concurente  între  familie  și  sistemele  din  exterior.  Astfel,  este  important  să  se  analizeze  
sistemul   mai   mare   familie-­‐plus-­‐alții,   pentru   a   ajuta   familia,   ca   parte,   să   câștige   acea   libertate   de  
schimbare  spontană.  În  aceste  împrejurări,  intervențiile  trebuie  gândite  prin  prisma  sistemului  
mai  mare  al  familiei  și  al  rețelei  acesteia.  
 

17  
 
   O   altă   metodă   de   cercetare   legată   de   lipsa   schimbării   terapeutice   constă   din   mărirea  
numărului   de   resurse   ale   terapeutului   sau   echipei.   Această   metodă   se   folosește   destul   de   des  
atunci  când  un  terapeut  folosește  abordarea  Milano  singur  sau  nu  are  o  echipă.  
  Prin   obținerea   unui   rezultat   suplimentar   prin   supervizare   sau   consultare,   terapeutul   își  
extinde,   de   fapt,   ”mintea   terapeutică”   și   capacitatea   de   a   întreține   perspective   alternative.  
Terapeutul  poate  ajunge  să  adopte  modalitatea  de  a  vedea  lucrurile  a  familiei  sau  să-­‐și  asume  
rolul   de   membru   al   sistemului   familiei.   În   anumite   situații,   familiile   sunt   extraordinar   de  
persuasive   și,   deseori,   pot   face   un   terapeut   (și   chiar   o   echipă   experimentată)   să   le   accepte  
percepțiile  și  explicațiile  legate  de  natura  problemei.  
  Astfel,  prin  cererea  mai  multor  informații,  terapeutul  dorește  să-­‐și  reanalizeze  propriile  
percepții   și   acțiuni   în   legătură   cu   familia.   Relația   dintre   terapeut   și   familie   este   evaluată   cu  
atenția   în   cadrul   acestui   proces.   O   problemă   deseori   examinată   este   reprezentată   de   efectul  
propriilor  așteptări  ale  terapeutului  în  legătură  cu  schimbarea.  
  Ipoteza   terapeutului,   conform   căreia   ”lucrurile   trebuie   să   se   schimbe”,   poate   avea   ca  
efect   menținerea   lucrurilor   în   aceeași   stare.   În   ceea   ce   privește   anumite   familii,   cu   cât  
terapeutul  va  lua  inițiativa  de  a  realiza  schimbarea,  cu  atât  mai  puțin  o  va  face  familia.  În  alte  
situații,  cu  cât  va  încearca  terapeutul  mai  mult  să  schimbe  convingerile  familiei,  cu  atât  familia  
va  încearca  mai  mult  să-­‐i  schimbe  convingerile  terapeutului.  
  Ultimul  tipar  este  specific  relațiilor  simetrice,  în  care  ambele  părți  încearcă  să  se  schimbe  
una  pe  alta.  În  aceste  situații,  echipa  va  trebui  să  se  concentreze  pe  ”vindecarea”  terapeutului  
cu  privire  la  ”nevoia  acestuia  de  a  ajuta”  familia,  astfel  încât  familia  să  poată  fi  eliberată  pentru  a  
se  putea  schimba  singură.  
  O  ipoteză  alternativă  este  aceea  conform  căreia  sistemul  familiei  și  sistemul  de  terapie  
nu   au   reușit   încă   să   genereze   tiparele   de   interacțiune   necesare   pentru   un   proces   co-­‐evolutiv  
reciproc  generator  de  satisfacții.  
 
 
CONCLUZIE  
 
  Detaliile   legate   de   ceea   ce   face,   de   fapt,   un   terapeut   în   ședințele   clinice   au,   desigur,   o  
importanță  foarte  mare.  Acestea  vor  reprezenta  și  tema  celui  de-­‐al  doilea  articol  (Tomm,  1984).  
Este  suficient  să  spunem  că  o  caracteristică  esențială  a  abordării  Milano  este  aceea  de  a-­‐l  face  
pe  terapeut  să  obțină  și  să  păstreze  poziția  de  observator  în  cadrul  unui  proces  de  interacțiune  
în   sistemul   temporar   terapeut-­‐familie,   în   timp   ce   acesta   va   participa   în   mod   activ   la   acest  
proces.  
  Poziția   ocupată   de   acesta,   prin   prisma   căreia   acesta   este   simultan   un   observator   al  
efectelor   anumitor   acțiuni   și   un   participant-­‐actor,   este   cea   care   face   posibilă   schimbarea  

18  
 
(Maturana  &  Varela.  1980).  În  asta  constă  complexitatea  epistemologiei  cibernetice  secundare  
de  care  se  apropia  Bateson  (1979).  
  Este   nevoie   de   foarte   multă   muncă   conceptuală   pentru   a   explica   teoria   abordării  
sistemice   și   relațiile   complexe   dintre   teorie   și   practică.   Prin   acest   articol,   au   fost   atinse   doar  
câteva  legături  principale  privite  din  perspectiva  unui  participant-­‐observator.  
 
 
REFERINȚE  
 
1.   Ashby,  W.R.  Schiță  pentru  un  creier,  New  York:  John  Wiley  and  Sons,  1954;  
2.   Bateson,  G.  Pași  către  o  ecologie  a  minții.  San  Francisco:  Chandler,  1972;  
3.   Bateson,  G.  Minte  și  natură:  o  unitate  necesară.  New  York:  Dutton,  1979;  
4.   Bodin,  A.  Perspectivă  interacțională:  Abordări  ale  terapiei  familiale  ale  Institutului  de  Cercetări  pentru  Boli  
Mentale.  În  A.S.  Gurman  &  D.P.  Kniskern  (Eds.),  Broșură  privind  terapia  familială.  New  York:  
Brunner/Mazel,  1981;  
5.   Boscolo,  L.  Comunicare  personală,  1983;  
6.   Boscolo,  L.  &  Cecchin,  G.  Pregătire  în  terapia  sistemică  la  Centrul  din  Milano.  În  R.  Whiffen  &  J.  Byng-­‐Hall  
(Eds.),  Controlul  terapiei  familiale:  dezvoltări  recente  în  practică.  Londra:  Academic  Press,  1982;  
7.   Haley,  J.  Strategii  de  psihoterapie,  New  York:  Grune  and  Stratton,  1963;  
8.   Keeney,  B.  Ce  este  o  epistemolgie  a  terapiei  familiale.  Proces  familial,  1982,  21,  153-­‐168;  
9.   Korzybski,  A.  Știință  și  sănătate  psihică.  New  York:  Science  Press,  1941;  
10.   Maturana,  H.  R.  &  Varela,  F.J.  Autopoieză  și  cogniție:  Realizarea  existenței.  Boston:  Reidel  Press,  1980;  
11.   Pearce,  B.  &  Cronen,  V.  Comunicare,  acțiune  și  semnificație:  Crearea  realităților  sociale.  New  York:  Praeger,  
1980;  
12.   Selvini  Palazzoli,  M.  Auto-­‐inaniție  –  De  la  abordarea  intrapsihică-­‐transpersonală  la  anorexia  nervoasă.  
Londra:  Chaucer,  1974  (Rev.  ed.,  Aronson:  New  York,  1978);  
13.   Selvini  Palazzoli,  M.  Comunicare  personală,  1979;  
14.   Selvini  Palazzoli,  M.  De  ce  interval  mare  de  timp  între  ședințe?  Controlul  terapeutic  al  suprasistemului  
familie-­‐terapeut.  În  M.  Andolfi  &  I.  Zwerling  (Eds.),  Dimensiuni  ale  terapiei  familiale.  New  York:  Guilford,  
1980;  
15.   Selvini  Palazzoli,  M.,  Boscolo,  L.,  Cecchin,  G.  &  Prata,  G.  Tratamentul  copiilor  prin  scurta  terapie  a  părinților  
lor,  Procesul  familial,  1974,  13,  429-­‐442;  
16.   Selvini  Palazzoli,  M.,  Boscolo,  L.,  Cecchin,  G.  &  Prata,  G.  Ritualuri  familiale:  Un  instrument  puternic  în  
terapia  familială,  Procesul  familial,  1977,  16,  445-­‐453;  
17.   Selvini  Palazzoli,  M.,  Boscolo,  L.,  Cecchin,  G.  &  Prata,  G.  Paradox  și  contraparadox.  New  York:  Jason  
Aaronson,  1978,  (a);  
18.   Selvini  Palazzoli,  M.,  Boscolo,  L.,  Cecchin,  G.  &  Prata,  G.  O  recomandare  ritualizată  în  terapia  familială:  Zile  
impare  și  zile  pare,  Jurnalul  consilierii  maritale  și  familiale,  1978,  4(3),  3-­‐9,  (b);  
19.   Selvini  Palazzoli,  M.,  Boscolo,  L.,  Cecchin,  G.  &  Prata,  G.  Emiterea  de  ipoteze  –  circularitate  –  neutralitate:  
Trei  linii  directoare  pentru  cel  care  conduce  o  ședință,  Procesul  familial,  1980,  19,  3-­‐12,  (a);  
20.   Selvini  Palazzoli,  M.,  Boscolo,  L.,  Cecchin,  G.  &  Prata  G.  Problema  persoanei  care  face  referiri,  Jurnalul  
terapiei  maritale  și  familiale,  1980,  6,  (1),  3-­‐9,  (b);  
21.   Selvini  Palazzoli,  M.  &  Prata  G.  Capcane  în  terapia  familială,  Jurnalul  terapiei  maritale  și  familiale,  1982,  8,  
443-­‐450;  

19  
 
 22.   Shands,  H.  C.  Războiul  cu  cuvintele.  Paris:  Mouton,  1971;  
23.   Tomm,  K.  O  perspectivă  asupra  abordării  sistemice  Milano:  Partea  II.  Descrierea  formatului  ședinței,  stilul  
de  intervievere  și  intervenții,  Jurnalul  terapiei  maritale  și  familiale,  1984,  10,  în  presă;  
24.   von  Bertalanffy,  L.  Teoria  sistemelor  generale:  Creare,  dezvoltare,  aplicare.  New  York:  George  Braziller,  
1968;  
25.   Watzlawick,  P.,  Beavin,  J.H.  &  Jackson,  D.D.  Pragmatica  comunicării  umane.  New  York:  Norton,  1967;  
26.   Whitehead,  A.N.  &  Russell,  B.  Principia  mathematica  (ediția  a  II-­‐a).  Cambridge:  Cambridge  University  Press,  
1910.  

 
   
   
 
   
 
   
 
 
   
 
   
 
 
 

20