SERBANICA ( Vasilache ) ANDREEA MIRELA - MASTER ECCPCF, AN I, GR.

ȘCOALA DE LA MILANO

Modelul sistemic de terapie al Școlii de la Milano a fost dezvoltat în anii 1970, de un

grup de terapeuți, și anume Mara Selvini Palazzoli, Luigi Boscolo, Gianfranco Cecchin și
Giuliana Prata.

Scopul terapiei sistemice

Să ajute familia să descopere, să întrerupă și să schimbe dinamica relațională care

cauzează disfuncția.

Caracteristicile terapiei sistemice

1. Are în vedere nu doar sistemul familial, ci și sistemul terapeut-familie (terapeutul

nu este un element exterior familiei).

2. Accentul este pus pe procesul schimbării, nu pe menținerea homeostaziei.

Premisă: simptomul servește o anumită funcție în familie (=susținerea unor mituri ale
sistemului familial) – terapeutul formulează ipoteze cu privire la rolul simptomului pentru a-și
orienta intervenția. Focus pe schimbare => distanțare în timp a ședințelor pt a permite ca
aceasta să se întâmple.

3. Neutralitatea

Poziția terapeutului nu conține judecăți morale și păstrează o distanță psihologică

egală față de toți membrii. Nu se exclud alianțele temporare cu unii membri dacă aceasta ajută
la implementarea schimbării.

Tehnici terapeutice

1. Formularea ipotezelor

Supoziții pe care terapeutul le face împreună cu familia cu privire la natura problemei

după interviul telefonic sau la începutul terapiei.

Se extrag din întrebări: Ce v-a determinat să veniți la terapie? Cine beneficiază de

situația actuală? Ce vă motivează să vă schimbați?

Pe parcurs, procesul terapeutic dă naștere la noi ipoteze.

 2. Circularitatea

Terapeutul adresează unui membru întrebări despre relația dintre alți doi membri => de
fapt primește informații despre relația pe care o are cel întrebat cu ceilalți doi. Exemple
Andreea!

3. Utilizarea conotației pozitive

Scoaterea în evidență a motivelor pozitive din spatele comportamentelor simptomatice

4. Prescrierea simptomului – tehnică paradoxală: recomandarea de a realiza în

continuare un comportament

- dacă indicația e urmată – dovadă că simptomul se află sub controlul persoanei

- dacă indicația nu e urmată – dovadă că familia poate funcționa și fără simptom

5. Ritualurile și ceremoniile

Recomandarea precisă a unui nou ritual menit să-l înlocuiască pe altul vechi.

6. Prescrierile invariante – pentru familii cu copii schizofrenici sau anorexici

(simptomul are drept scop rezolvarea impasului în care se află relația dintre părinți) => se
menține secret față de copii ceea ce se întâmplă în terapie și se dau prescripții părinților.

7. Dispariția părinților – părinții ”dispar” fără să furnizeze detalii – se urmăresc

răspunsurile

8. Părinții-terapeuți – dacă părinții mențin secretul celor discutate în ședințele

anterioare, terapeutul îi numește co-terapeuți (cuplul patogenic devine cuplul vindecător al
copilului

9. Contraparadoxul

Paradox sistemic: familiile vin pt a se schimba, dar acțiunile membrilor împiedică

schimbarea pt conservarea echilibrului obținut cu ajutorul simptomului.

Contraparadox terapeutic: ”deși noi terapeuții suntem agenți ai schimbării, noi credem
că nu ar trebui să vă schimbați pt că asta vă va ajuta la...” – familia alege schimbarea.

10. Instigarea
 Un membru al familiei îl stârnește pe altul împotriva unui al treilea membru într-o
anumită interacțiune.

Etapele procesului terapeutic (Selvini-Palazzoli et al.)

1. Președința – după telefon, terapeutul emite ipoteze – în varianta modernă, procesul

are loc în interacțiunea cu familia.

2. Ședința propriu-zisă – terapeutul strânge informații de la familie pentru a testa

ipotezele

3. Post-ședința – terapeutul analizează și trage concluzii (în fazele incipiente ale școlii
erau mai mulți terapeuți)

4. Intervenția finală – terapeutul comentează concluziile cu familia și prescrie o

sarcină

5. Procesarea feedback-ului din partea familiei – după suficient timp pentru ca

restucturarea să se producă (ședință după o lună).

6. Încheierea terapiei – de comun acord

Viziunea Modelului Milano este de a vedea indivizii și familiile în contextul mai larg
al sistemelor lor și de a înțelege modul în care interacțiunile și relațiile lor cu ceilalți le
modelează comportamentele și experiențele. Abordarea se bazează pe gândirea sistemică și ia
în considerare perspectivele mai multor părți interesate, inclusiv membrii familiei, și
influențele societale și culturale mai mari.

Modelul sistemic de la Milano subliniază importanța gândirii sistemice, care implică

înțelegerea modului în care acțiunile individuale influențează și sunt influențate de sistemul
mai larg. Terapia în acest model implică explorarea modelelor familiale, relațiilor și
interacțiunilor pentru a înțelege modul în care acestea contribuie la dificultățile curente ale
individului.

Una dintre tehnicile cheie utilizate în Modelul Sistemic de la Milano este „interogarea
circulară”, care implică adresarea de întrebări care îi ajută pe membrii familiei să înțeleagă
mai bine relațiile dintre ei. Terapeuții folosesc, de asemenea, intervenții paradoxale, cum ar
fi încurajarea continuării comportamentelor problematice, pentru a ajuta familiile să-și
schimbe tiparele de interacțiune.
 Procesul terapeutic al Modelului Sistemic de la Milano implică implicarea întregului
sistem familial și crearea unui mediu sigur și fără judecăți pentru ca indivizii să se exprime.
Terapeutul folosește întrebări circulare pentru a explora tiparele și dinamica comunicării în
cadrul sistemului și pentru a identifica orice cicluri negative. Această abordare permite
terapeutului să dezvolte o ipoteză care explică problema, care este apoi testată pe tot
parcursul procesului de terapie pentru a crea o schimbare semnificativă.

În general, Modelul Sistemic de la Milano își propune să ajute indivizii și familiile să

dobândească o mai bună înțelegere a interacțiunilor și relațiilor lor în cadrul sistemului lor și
să faciliteze abilități de comunicare și de rezolvare a problemelor mai pozitive și eficiente.

Istorie:

Terapia de familie și de cuplu au rădăcini adânci în domeniul psihoterapiei. Și-a avut originile
în anii 1950 și 1960, când terapeuții de pionierat au început să vadă că simptomele la indivizi
puteau fi înțelese ca parte a unui sistem mai larg de dinamică familială sau de cuplu. O figură
semnificativă în dezvoltarea terapiei de familie a fost Virginia Satir, care credea că sistemele
familiale sunt rădăcina problemelor individuale. Modelul sistemic de terapie Milano a fost
dezvoltat de un grup de terapeuți din Milano, Italia, în anii 1970, inclusiv Mara Selvini
Palazzoli, Luigi Boscolo, Gianfranco Cecchin și Giuliana Prata.

Strategie:

Obiectivul principal al terapiei de familie și de cuplu este de a ajuta indivizii să navigheze

prin problemele din relațiile lor cu membrii familiei sau partenerii romantici. Terapeutul
lucrează pentru a identifica problemele de bază și dinamica care contribuie la problemele cu
care se confruntă familia sau cuplul. Terapeutul ajută familia sau cuplul să dezvolte practici
sănătoase de comunicare și să creeze strategii eficiente de rezolvare a conflictelor.

Instrumente:

Unele instrumente terapeutice utilizate în terapia de cuplu și de familie includ:

- Instrumente de evaluare, cum ar fi chestionare, care identifică dinamica în joc între membrii
familiei sau partenerii romantici.

- Exerciții de comunicare care îi ajută pe indivizi să practice ascultarea activă, asertivitatea și

empatia.

- Joc de rol, în care clienții terapiei sunt rugați să joace diferite roluri pentru a înțelege mai
bine perspectivele celorlalți în relația lor.

Principii:

Câteva principii care ghidează terapia de familie și de cuplu includ:

- O abordare sistemică: această abordare vede problemele ca fiind înrădăcinate în sistem, nu

numai în indivizi.

- Obiectivitatea: Terapeutul trebuie să rămână obiectiv pe tot parcursul procesului terapeutic.

- Neînvinovățirea: Învinovățirea oricărui individ din sistem poate agrava problema, așa că nu
învinovățirea și înțelegerea tuturor perspectivelor este esențială.

- Colaborare: Terapeutul trebuie să colaboreze cu familia sau cuplul pentru a crea obiective și
strategii personalizate pentru abordarea problemelor.

Modelul sistemic de la Milano folosește o varietate de tehnici pentru a ajuta familiile să

identifice și să schimbe tiparele și comportamentele negative de comunicare. Iată câteva
exemple de tehnici utilizate în mod obișnuit în această abordare:

1. Întrebarea circulară: Această tehnică implică adresarea de întrebări care explorează

relațiile și modelele de comunicare din cadrul sistemului familial. De exemplu, terapeutul ar
putea întreba: „Când partenerul tău te critică, cum reacționezi de obicei? Și cum îți afectează
răspunsul pe partenerul tău?”

2. Reframing: Această tehnică implică schimbarea modului în care este încadrată o problemă
pentru a crea o nouă perspectivă. De exemplu, terapeutul ar putea reformula comportamentul
neadecvat al unui copil ca o încercare de a atrage atenția sau de a comunica o nevoie, mai
degrabă decât doar un act de sfidare.

3. Intervenții paradoxale: Aceste intervenții implică prescrierea unei schimbări de

comportament care este contraintuitivă față de ceea ce clientul crede că ar fi util. De exemplu,
terapeutul ar putea sugera ca un părinte care se luptă să-și controleze comportamentul
copilului să încerce să fie mai permisiv în loc de mai strict.

4. Sculptarea: Această tehnică implică aranjarea membrilor familiei în poziții specifice pentru
a ajuta la vizualizarea și înțelegerea relațiilor și dinamicii lor. De exemplu, terapeutul ar putea
avea membrii familiei să se poziționeze fizic într-un mod care ilustrează ierarhia puterii în
cadrul familiei.

5. Teme pentru acasă: Terapeutul poate atribui sarcini pe care familiile le pot îndeplini între
sesiuni, cum ar fi practicarea ascultării active sau încercarea de noi tehnici de comunicare.

Aceste tehnici sunt folosite într-o abordare colaborativă și fără judecăți pentru a ajuta la
crearea unei schimbări semnificative în cadrul sistemului familial.

Iată câteva exemple de intrebari circulare utilizate în tehnica Modelului Sistemic Milano în
cazuri clinice:

1. Într-o familie care se luptă cu abuzul de substanțe al unui adolescent, terapeutul poate pune
întrebări circulare pentru a explora modul în care dinamica familiei contribuie la problemă.
De exemplu: „Când fiul tău iese cu prietenii și bea, cum îi afectează comportamentul pe restul
familiei? Cum îi afectează răspunsul familiei comportamentul?”

2. Într-un cuplu care se luptă cu probleme de comunicare, terapeutul poate folosi întrebări
circulare pentru a explora modul în care convingerile și comportamentele lor individuale
influențează relația. De exemplu: „Când partenerul tău te întrerupe în timp ce vorbești, cum te
simți? Când te simți neauzit, cum reacționezi de obicei?”
3. Într-o familie care se confruntă cu problemele comportamentale ale unui copil, terapeutul
poate folosi întrebări circulare pentru a descoperi modelele și dinamica de bază. De exemplu:
„Când copilul tău se comportă, cum reacționează de obicei restul familiei? Cum ar putea
copilul tău să încerce să comunice o nevoie sau o emoție prin comportamentul său?”

Iată câteva exemple de intervenții paradoxale utilizate în modelul de psihoterapie al

sistemului Milano:

1. Într-o familie în care un copil se comportă și provoacă probleme, terapeutul ar putea sugera
ca părinții să acorde copilului mai multă atenție și întărire pozitivă. Acest lucru pare
contraintuitiv, dar intervenția paradoxală este concepută pentru a perturba tiparele
disfuncționale de interacțiuni în cadrul sistemului familial.

2. Într-un cuplu în care un partener este rezistent la schimbare, terapeutul i-ar putea sugera
celuilalt partener să nu mai insiste pentru schimbare și să se concentreze în schimb pe
acceptarea status quo-ului. Această intervenție paradoxală poate ajuta la difuzarea luptei
pentru putere dintre cuplu și la crearea unei dinamici mai colaborative.

3. Într-o familie în care un părinte este excesiv de protector și de control asupra copilului,
terapeutul i-ar putea sugera părintelui să facă un pas înapoi și să-i permită copilului mai multă
independență. Această intervenție paradoxală poate ajuta la schimbarea echilibrului de putere
în familie și poate crea spațiu pentru ca copilul să își dezvolte propria identitate.

Iată câteva exemple de reîncadrare utilizată în modelul de psihoterapie al sistemului Milano:

1. Într-un cuplu în care un partener îl critică constant pe celălalt, terapeutul ar putea reformula
critica ca o formă de comunicare pentru ca partenerul să-și exprime nevoile și dorințele.
Făcând acest lucru, terapeutul poate ajuta cuplul să se înțeleagă mai bine și să lucreze către
modalități mai constructive de comunicare.
2. Într-o familie în care copilul se comportă, terapeutul ar putea reformula comportamentul ca
un semn de suferință sau o chemare de ajutor, mai degrabă decât o simplă neascultare. Făcând
acest lucru, terapeutul poate ajuta familia să abordeze copilul cu empatie și înțelegere, mai
degrabă decât cu pedeapsa sau blama.

3. Într-o familie în care un părinte este prea implicat și controlant, terapeutul ar putea
reformula comportamentul ca o expresie a iubirii și îngrijorării, mai degrabă decât o încercare
de a controla. Făcând acest lucru, terapeutul poate ajuta familia să vadă intențiile pozitive din
spatele comportamentului părintelui și să lucreze pentru a găsi modalități de a stabili limite și
comunicare mai sănătoase.

Prin reîncadrare, modelul de psihoterapie al sistemului Milan își propune să ajute indivizii și
familiile să își schimbe perspectiva și să găsească modalități mai constructive și pozitive de a
interacționa unul cu celălalt.

Intrebari pentru colegi:

1. Ce este Modelul Sistemic de la Milano și prin ce se deosebește de alte modele

terapeutice?

Una dintre diferențele cheie dintre Modelul Sistemic de la Milano și alte modele terapeutice
este accentul pus pe ideea de cauzalitate circulară. Aceasta înseamnă că, în loc să caute o
singură cauză a unei probleme, terapeutul se concentrează asupra modului în care problema
este menținută de interacțiunile și buclele de feedback din cadrul sistemului familial.

Un alt aspect important al Modelului Sistemic de la Milano este utilizarea intervențiilor

paradoxale. Aceasta presupune ca terapeutul să prescrie ceva care pare a fi opusul a ceea ce își
dorește familia, pentru a perturba tiparele problematice de interacțiune și pentru a crea
oportunități de schimbare.

2. Care sunt principalele obiective ale Modelului Sistemic Milano în psihoterapie?

3. Cum este aplicat în practică Modelul Sistemic de la Milano și care sunt unele dintre
tehnicile și strategiile utilizate în sesiunile de terapie?

4. Care sunt câteva dintre avantajele utilizării Modelului Sistemic Milano în psihoterapie și
care sunt unele dintre limitările sau provocările asociate cu această abordare?

Avantajele utilizării Modelului Sistemic Milano în psihoterapie includ concentrarea acestuia

asupra întregului sistem familial și utilizarea acestuia a cauzalității circulare și a intervențiilor
paradoxale. Natura colaborativă și orientată către obiective a abordării poate promova, de
asemenea, un sentiment de împuternicire și acțiune în familii.

Cu toate acestea, utilizarea modelului sistemic Milano poate prezenta unele provocări.
Abordarea poate fi complexă și poate necesita un nivel ridicat de abilități și expertiză din
partea terapeutului. De asemenea, poate solicita ca familiile să fie deschise să-și examineze
modelele de comunicare și să facă schimbări, ceea ce poate fi dificil pentru unele persoane
sau membri ai familiei.

În plus, modelul sistemic de la Milano poate să nu fie eficient în tratarea anumitor probleme
sau populații, cum ar fi persoanele cu boli mintale severe sau cei care sunt rezistenți la terapie.
În general, eficacitatea abordării depinde în mare măsură de competența terapeutului în
înțelegerea și aplicarea modelului și de dorința familiei de a participa activ la procesul
terapeutic.

5. Cât de eficient este Modelul Sistemic de la Milano în tratarea diferitelor tipuri de probleme
de sănătate mintală sau probleme relaționale și ce cercetări au fost efectuate pentru a sprijini
utilizarea acestuia?

6. Cum ține seama Modelul Sistemic de la Milano pentru diferențele culturale și individuale
în terapie și ce implicații are acest lucru pentru aplicarea sa în diverse contexte?

7. Ce pregătire și certificare sunt necesare pentru terapeuții care utilizează Modelul Sistemic
Milano și cum pot pacienții să găsească practicieni calificați în zona lor?

8. Cum se pot pregăti pacienții și familiile pentru terapia modelului sistemic de la Milano și la
ce ar trebui să se aștepte în timpul procesului de tratament?
9. Există considerente etice sau preocupări asociate cu utilizarea Modelului Sistemic Milano
în psihoterapie și cum sunt acestea abordate în practica clinică?

10. Care sunt câteva dintre direcțiile viitoare ale cercetării și dezvoltării în domeniul terapiei
sistemice și cum ar putea afecta acest lucru utilizarea modelului sistemic de la Milano în
practică?

Școala de la Milano

În principiu, școala de la Milano vede fiecare manifestare mentală a unui

comportament particular sau eveniment derivând din contextul social de care aparține, așadar,
atunci când individ este considerat bun sau rău, vorbim de fapt, de un pattern specific de
interacțiune dintre acel individ și cei care împărtășesc respectivele impresii despre el. Din
acest motiv, terapeutul trebuie să își ghideze atenția asupra interacțiunilor existente și nu
asupra caracteristicilor specifice ale persoanelor.
Perspectiva din care situațiile sunt privite este una circulară, pentru a pune în evidență
un tipar recursiv, care solicită compasiune și mai multă implicare din partea oamenilor, spre
deosebire de o perspectivă lineară de tip cauză-efect, unde unul dintre indivizi devine cel
vinovat. În aceste situații, terapeutul nu mai analizeză situația d.p.d.v moral, ci atinge
neutralitatea, fapt care deschide calea către mai multe rezolvări din partea tuturor.
Familia este un sistem autoreglator care se autocontroleaza în conformitate cu regulile
formare într-o perioadă de timp pe parcursul unei proces de încercare și eroare.
Terapeutul, după ce a analizat feed-back-ul din partea familiei, are rolul de a căuta o
conotație pozitivă simptomului negativ, pentru a ajuta sistemul familial să dezvolte o nouă
perspectivă asupra problemei/context nou.
Întrebările terapeutului permit fiecărui membru să își exprime opinia, dincolo de
regulile grupului.

Perspective asupra familiei și a clientului:

- familia este un sistem autoreglator care se autocontroleaza în conformitate cu regulile
formate într-o perioadă de timp pe parcursul unei proces de încercare și eroare;
- sistemul familial este prins în ,,jocuri de familie” ce au ca scop controlul comportamental
individual al membrilor familiei ca răspns la defectele din ierarhia familială (alianțe și coaliții
nerecunoscute);
- membrii familiei devin simptomatici pentru a face față izolării sau a se răzbuna împotriva
durerii provocate de ceilalți;
- simptomul nu e o coincidență, ci rezultatul încercării de a controla extrem pe ceilalți;

Cum apar problemele:

- triunghiuri: doi membri ai familiei devin tensionați sau conflictuali și încearcă să se alieze
împotriva unui al treilea membru al familiei – izolarea membrului triunghiului.
- alianțele: forme de susținere reciprocă între membrii familiei care se formează împotriva
altor membri ai familiei – diviziuni și tensiuni în familie.
- dezangajare: membrii se distanțează emoțional unii de alții, de obicei ca urmare a unor
conflicte nerezolvate – lipsă de conectare emoțională.
- enmeshment – membrii familiei sunt prea implicați emoțional și comportamental unii în
viața celorlalți, încât limitele devin neclare – dificultăți de dezvoltare a propriei identități.
Cum are loc schimbarea:
- schimbarea vine cu conștientizarea din partea familiei a faptului că problema servește unui
scop;
- se constată că vina nu e doar a individului simptomatic, ci e o problemă a întregului sistem
(conștientizare prin întrebările circulare – fiecare vede cum experimentează celălalt relațiile),
rezultând o schimbare a regulilor sistemului ce îi implică pe toți).

Ce rol are terapetului:

- caută și identifică paternuri de interacțiune dintre membrii;
- trebuie să identifice membrul care e cel mai doritor să accepte noi modalități de a vedea
problema sa.

Tehnici de intervenție:
- conotația pozitivă: se atribuie o conotație pozitivă unui comportament negativ pentru a ajuta
familia să realizez nevoia de homeostazie comportamentală (exemplul cu băiețelul care se
prefăcea bătrân) – membrul familiei devine văzut bine și simptomul binevenit.
Comportamentul simptomatic este pus într-o lumină bună pentru a întări motivația membrilor
de a se angaja în schimbare.
- întrebările circulare: cresc gradul de înțelegere a înțelesurilor pe care membrii familiilor le
au despre ceilalți

Modificări ale metodei din Milano:

- familia era paradoxală cu o prescripție ce le spunea să continue cu simptomul, deoarece este
folositor familiei – o poziție mai neutră: plasarea tuturor comportamentelor legate de
problemă în serviciul unei premise, valori sau mit comun, pentru a nu pune vina pe cineva
anumite, ci pentru a-i face să conștientizeze că oamenii au probleme.
- conotația pozitivă a fost schimbată într-un logică deoarece nu ajută cu nimic să spunem că
problema e de ajutor, benefică sau funcțională, doar îi face pe oameni să se obișnuiască cu
aceasta, fapt care va face comportamentul mai greu de modificat, sau îi va face să creadă că
suntem sarcastici – acum se propune să le arătăm oamenilor cât de semnificativă e problema
în context, că e de înțeles să existe și de acum încolo posibil necesară (se încearcă a nu se mai
utiliza paradoxurile)
- ritualurile sunt oferite altfel, deoarece vechile metode amplificau o interacțiune particulară
să explodeze (ex: familia mulțumește pentru simptom – se învinovățește persoana) – acum se
adresează o directivă conform căreia în zilele impare un set de mesaje sau opinii contradictorii
va fi considerată adevărată, iar în zilele pare va fi neadevărată (ex: mama care e soție în zilele
pare, fiică în zilele imparte și în șaptea zi e spontan).
- ignorarea directivelor nu mai este luată drept manefări de a înfrunta echipa de terapeuți, ci o
evidență a faptului că aceștia sunt departe de a înțelege cazul.
- apariția întrebărilor circulare a provocat nevoia de a adresa o prescripție sau conotație
pozitivă la final de intervi și au făcut posibile a fi observate arhitectura problemei din sistem
ca două pietre ce se freacă. Familia vine cu părțile sale, iar intervievatorul le juxtapune într-o
ordine ce le permite să se conecteze și să facă problema vizibilă.
- nu există o interacțiune instructivă din partea terapeutului ci o pertrbare a unui sistem care
va reacționa în termenii propriei sctructuri. Intervențiile nu au rolul de a genera un rezultat
anume, ci de a conduce sistemul spre rezultate imprevizibile. La începutul școlii, se încerca a
se atinge o țintă perfectă din partea terapeuților. Un rezultat dorit, dar asta doar plasa o bombă
gata să explodeze.
 Studiu de caz

Ștefan este un tânăr de 23 de ani, care se prezintă pentru prima dată la psihoterapie
alături de familia sa: tatăl – Adrian (52 de ani), mama – Monica (47 de ani) și sora geamănă –
Amalia (23 de ani).
Potrivit mărturiilor sale, Ștefan s-a simțit în ultimul timp ,,mult mai deprimat” decât de
obicei. Acesta a afirmat că starea este întreținută de gândurile negative pe care le are cu
privire la viitorul său. El simte că a eșuat pe plan școlar și profesional, deoarece nu a reușit să
obțină nota de trecere pentru examenul de Bacalaureat și, de asemenea, nu a putut să se
înscrie la Școala Postliceală Sanitară din cauza problemelor de sănătate mentală. Atunci când
aceste gânduri apar simte cum se frustrează ușor, după care starea sa escaladează treptat spre o
furie de nestăpânit, momente în care uneori distruge lucruri de prin casă, ca la final
nervozitatea să fie înlocuită de o tristețe greu de depășit.
El a mențional faptul că la vârsta de 12 ani a trecut printr-o operație chirurgicală de
extracție a polipilor nazali, iar după acest eveniment situația s-a agravat fără un motiv clar.
Simțea un disconfort puternic nazal, urmat de dureri de cap și la nifel facial pronunțate, stare
de amețeală urmată deseori de leșin. Această stare și-a alarmat familia, motiv pentru care a
ajung la urgențe, iar în urma consultațiilor de specialitate a primit diagnosticul de carcinom
rinofaringian malign, stadiul IV. Timp de 6 ani s-a confruntat cu boala și tratamentul (mai ales
chimeoterapie și radioterapie), perioadă în care a trecut prin două tentative de suicid (una la
14 și alta la 16 ani). La 18 ani doctorii l-au informat că tumora a fost stopată, dar fiindcă
aceasta a fost malignă, există unele șanse ca în viitor să recidiveze.
Actuala stare consideră că a fost declanșată în urmă cu aproximativ 4 luni, mai exact
în urma unui conflict cu tatăl său. După o perioadă de 1 an petrecută acasă, fără vreo altă
inițiativă de angajare sau continuare a studiilor, a avut loc discuția dintre el și tatăl său care,
într-o zi, venise acasă târziu, aflat în stare de ebrietate. În acea zi adultul i-a reproșat faptul
că ,,nu este bun de nimic”, deoarece nu a fost capabil să ia respectivul examen național și
pentru că ,,stă pe banii” părinților. În acel moment situația a excaladat într-un conflict amplu,
Ștefan leșinând din bun senin. Tatăl i-a contestat starea de rău și i-a spus că ,,joacă teatru”,
mama necontestând cuvintele soțului și dojenindu-l pe tânăr pentru ,,slăbiciunea sa de spirit”.
Din momentul respectiv, episoadele de leșin s-au înmulțit și intensificat, se simte mai
deprimat, iritat și, de asemenea, acesta are credințe precum că viața este lipsită de sens și
că ,,nu merită trăită sub nici o formă”.
Amalia, sora lui Ștefan, susține opinia tatălui. Relația dintre ea și fratele ei este
adeseori conflictuală. Nu vrea să accepte faptul că Ștefan are o problemă reală, ci afirmă că
acesta joacă un teatru continuu pentru a o câștiga pe mama lor de partea lui. La momentul în
care familia a primit diagnosticul băiatului, sora a trecut și ea printr-un șoc, temându-se că
fratele său nu va trăi. Pe toată perioada tratamentului atenția părinților a fost îndreptată în
mare parte asupra băiatului, mai ales a mamei, fapt care a făcut-o pe Amalia să se simtă lăsată
pe dinafară și neiubită. Încă de atunci își urăște fratele, se ceartă cu el ori de câte ori are
ocazia, îl jignește constant, cu atât mai mult atunci când el anunță că se simte rău.
Tatăl susține poziția fiicei. Tot din perioada tratamentului, soțul a simțit răceală și
distanțare din partea mamei, care se concentra doar asupra copilului bolnav, față de dânsul,
dar și față de fiică, motiv pentru care el și-a intensificat consumul de alcool și deseori îl acuză
pe fiu a fi de vină pentru relația defectuoasă dintre el și soție. Sora îl acuză pe frate drept
cauză pentru singurătatea ei și pentru faptul că ea a suferit și suferă în continuare de depresie
(diagnosticată de psihiatru).
Soția este de partea fiului, manifestându-și grija și iubirea mai mult acestuia și
acuzând-o pe fiică că este rea, egoistă și neințelegătoare, iar pe tată un alcoolic fără nicio
șansă de scăpare. Ea încearcă să îi facă pe ceilalți conștienți de faptul că Ștefan este ,,mai
fragil”, că a trecut printr-o situație dificilă și că trebuie să fie mai înțelegători ceilalți cu el.