Curusri Sem 1

Unitatea de învăţare 1
MARIREA SI DECĂDEREA ROMEI
Cuprins
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Întemeierea Cetăţii
1.3.2. Roma regală (753-509 înainte de Hristos)
1.3.2.1. Pater familias
1.3.2.2. Regele
1.3.2.2.1. Regii latini
1.3.2.2.2. Regii etrusci
1.3.2.3. Principalele instituții ale regalității
1.3.2.4. Adunările poporului roman
1.3.3. Roma republicană (509 -27 înainte de Hristos)
1.3.3.1. Principiul colegialității
1.3.3.2. Noile clase sociale
1.3.3.4. Principalele magistraturi
1.3.3.5. Tranziția spre imperiu
1.3.4. Roma imperială
1.3.4.1. Dinastia Iulio – Claudienilor (31 î Hr. – 68 d.Hr.)
1.3.4.2. Flavienii
1.3.4.3. Împărații adoptivi și dinastia Antoninilor
1.3.4.4. Împăraţii africani şi sirieni
1.3.4.5. Dinastia Severilor (193-235 d.Hr.)
1.3.4.6. Epoca anarhiei militare (Apogeul crizei, 235-285 d. Hr.)
1.3.4.7. Împăraţii iliri
1.3.4.8. Marea Cotitură a lui Dioclețian
1.3.4.9. Relansarea tetrarhiei (305-313)
1.3.4.10. Marea cotitură a lui Constantin
1.3.4.11. Ultimii împărați din Apus
1.3.4.11.1. Moștenitorii lui Constantin (337-364 d. Hr.)
1.3.4.11.2. Casa lui Valentinian (364-378 d. Hr.)
1.3.4.11.3. Dinastia Teodosiană
1.3.4.11.4. Ultimii împărați din Apus (455-476 d.Hr.)
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
1.1. Introducere
Istoria fascinantă a unui petic de pământ de câteva hectare, hărăzit de

mama natură cu mai puține daruri decât nenumărate alte locuri, care a
devenit caput mundi, capitala lumii pentru mai multe secole ale Antichității,
și a lăsat patrimoniului universal un tezaur de instituții juridice care
constituie fundamentul legislațiilor moderne, continuă să ne impresioneze și
astăzi prin măreția și splendoarea sa de neegalat.
O incursiune în vremurile îndepărtate ale peninsulei italice nu este
nici ușoară și nici lipsită de riscuri, de aceea vom recurge la legendă, care știe
să stabilească originea tuturor lucrurilor, cum s-a exprimat deosebit de
plastic Theodor Mommsen, în monumentala sa Istorie Romană, în patru
volume, publicată între anii 1854-1885, neegalată nici ea până astăzi 1.
Obiectivele unităţii de învăţare:
 Prezentarea elementelor de istorie juridică a Romei;

 Prezentarea teoriilor referitoare la apariţia şi dezvoltarea
dreptului roman;
 Identificarea etapelor evoluţiei dreptului roman;
 Explicarea evoluţiei dreptului roman în raport cu istoria
socială şi politică a Romei
 Prezentarea structurii sociale şi organizării politice în fiecare
etapă a istoriei Romei
 Introducerea studenţilor în studiul evoluţiei magistraturilor
romane;
 Identificarea atribuţiilor specifice magistraţilor romani.
Competenţele unităţii de învăţare:
 Însuşirea unor cunoştinţe referitoare la rolul şi locul dreptului

roman în procesul apariţiei şi evoluţiei lui istorice.
 Familiarizarea cursanţilor cu modul de organizare a statului
roman în timpul regalităţii, republicii şi imperiului;
 Dezvoltarea capacităţii studenţilor de a delimita atribuţiile
specifice fiecărui magistrat judiciar prezentat.
 Cunoaşterea terminologiei juridice romane;
 Întelegerea sensurilor proprii fiecărei categorii şi fiecărui
concept juridic;
 Interpretarea corectă a textelor juridice romane;
 Surprinderea relaţiilor dintre categoriile şi conceptele
juridice;
 Perfecţionarea discursului juridic;
 Însusirea artei de a raţiona în drept;
1
Theodor Mommsen, Istoria Romană, traducere din limba germană de Joachim
Benno Nikolaus, studiu introductiv de Zoe Petre, ediția a 2-a, volumul I, Iași,
Polirom, p.47.
 Cultivarea spiritului de dreptate şi justiţie;
 Dezvoltarea conştiinţei juridice şi a conştiinţei civice.
Timpul alocat unităţii: 2 ore
1.3.1. Întemeierea Cetăţii
Totul a început după căderea Troiei, când Enea, unul din puținii
supraviețuitori, a plecat în lume la întâmplare, poposind în cele din urmă în
Lațium, unde se căsătorește cu Lavinia, fiica regelui Latinus. Nu i-a fost prea
greu să o cucerească, fiind, după cum bine se știe, fiul zeiței Venus-Afrodita.
Va întemeia un oraș pe care îl va boteza Lavinium, iar fiul lor, Ascaniu, va
întemeia la rândul său orașul Alba Longa, care va deveni capitala ținutului 2.
După aproximativ 200 de ani de la sosirea lui Enea, pe tronul acestui
ultim oraș se aflau doi frați, Numitor și Amulius, descendenți ai eroului, care
s-au certat la cuțite pentru domnie, așa că Amulius l-a alungat pe fratele său
și i-a ucis copiii, lăsând-o în viață doar pe Rea Silva, pe care a silit-o să
devină preoteasă a zeiței Vesta, pentru a nu-i periclita tronul cu vreun plod.
Greșeală fatală, după cum vom vedea, căci fata, frumoasă și dornică de viață,
se împăca greu cu canoanele călugăriei. Într-o zi, pe când Rea dormea pe
malul râului, a trecut zeul Marte care, de cum a văzut-o, s-a îndrăgostit de ea
și a lăsat-o însărcinată fără ca fata să știe.
Cînd Amulius a aflat, a făcut a doua greșeală, cruțându-i și de această
dată viața, dar a urmărit-o până când a născut nu unul, ci doi gemeni. I-a pus
pe o plută și i-a aruncat în fluviu, fiind convins că se vor îneca în mare. Dar
minuscula plată, mânată de un vânt salvator, s-a împotmolit în nisip, sub un
smochin sacru, unde au fost găsiți de o lupoaică grijulie, care le-a dat să sugă,
salvându-le viața. În felul acesta, Lupoaica a devenit simbolul viitoarei cetăți
eterne, întemeiate de cei doi gemeni, spre care vor duce toate drumurile
lumii. Bârfele spun că Lupoaica era nu un animal, ci o poreclă a unei femei
adevărate, Acca Larentia, care-i punea coarne soțului său, un biet și pașnic
cioban.
Când s-au făcut mari și au aflat povestea tragică a familiei lor, cei doi
frați s-au dus la Alba Longa și l-au ucis pe Amulius, repunându-l în drepturi
pe Numitor. Nu se știe de ce n-au rămas acolo, căci bătrânul le-ar fi lăsat lor
tronul. Destinul i-a chemat însă în acel loc magic unde s-a împotmolit pluta,
printre coline care străjuiesc Tibrul înainte de vărsarea acestuia în mare,
nerăbdători să întemeieze o cetate deosebită, cum nu s-a văzut alta prin acele
2
Indro Montaneli, Roma. O istorie inedită, traducere din limba italiană de George
Miciacio, Editura Artemis, București, f.a., p.10.
locuri. Înainte de a trage prima brazdă, frații s-au certat pentru numele pe
care îl va purta cetatea lor și, cum n-au ajuns la nicio înțelegere, au hotărât ca
numele să-l dea cel care va vedea mai multe păsări.
Pariul a fost câștigat de Romulus care, urcat pe Palatin, a văzut
douăsprezece, față de Remus, de pe Aventin, care a văzut șapte, astfel că
cetatea se va numi Roma. Au înjugat un bou și o junincă de culoare albă și au
tras prima brazdă, după care au construit un zid, jurând să-l ucidă pe cel care
va încerca să treacă peste el. Cum Remus a dărâmat o bucată din zid,
Romulus l-a ucis fără milă cu o lovitură de sapă. Astfel, în acel an, 753
înainte de Hristos (după alții 754), la data de 21 aprilie, a luat naștere orașul
care va marca istoria lumii, impunând, cu acea dată, numerotarea anilor ab
urbe condita. Cei doi boi trăgând prima brazdă de pământ, în timp ce
douăsprezece păsări zboară deasupra lor, vor deveni și ei nemuritori, pe
blazonul orașului etern.
În mod cert, orice legendă conține și un sâmbure de adevăr, așa că ne
vom întoarce în timp pentru a stabili cum a apărut numele romanilor.
Mommsen afirmă că numele originar al acestui popor predestinat a fost nu
romani, ci ramni (Ramnes), datorită unei mutații consonantice frecvente în
latina veche, ca și în limbile primitive, și, cu toate că nu se poate stabili cu
certitudine etimologia lui, este posibil să însemne oamenii pădurii sau ai
desișurilor3.
Cea mai veche comunitate romană s-a format prin contopirea a trei
triburi care este posibil să fi avut cândva, o structură independentă: ramni
(Ramnes), titiii (Titienses) și lucerii (Luceres). Această diviziune tripartită
este atestată în materia dreptului constituțional, unde pentru cuvintele a
împărți și parte s-au folosit termenii tribuere (a împărți în trei) și tribus (o
treime).
Cercetări mai recente atestă faptul că în anul 2000 înainte de Hristos,
dinspre Munții Alpi au coborât în Peninsula Italică unele triburi mai
evoluate decât autohtonii denumiți liguri și siculi, oameni cu capul în formă
de pară, care locuiau în caverne ori în locuințe din lut și bălegar și trăiau din
vânat, pescuit și domesticirea animalelor.
Nou-veniții erau pricepuţi in creșterea vitelor și cultivarea
pământului, in țesutul pânzei şi chiar in folosirea fierului din care își
confecționau securi și cuțite; obișnuiau să-și ridice locuințe pe stâlpi de lemn
înfipți în apă, dar au construit locuințe și pe uscat, înconjurându-și așezările
cu bastioane de mâl și pământ bătătorit pentru a le apăra de atacatori.
Ei au întemeiat un oraș pe locul unde se află Bologna de astăzi,
denumit Villanova, care a dat și numele civilizației pe care au creat-o şi din
care se crede că provin umbrii, sabinii și latinii. Este cert și faptul că aceste
triburi evoluate au întemeiat mai multe așezări între gurile Tibrului și golful
Neapole, dintre care, cea mai mare și mai puternică a fost Alba Longa,
situată la poalele muntelui Alban.
Este posibil ca de aici să fi plecat câțiva tineri îndrăzneți, spre nord,
în amontele fluviului, care au ales acest loc neatrăgător, fără izvoare
abundente, unde vița-de-vie și smochinul nu leagă rod, dar care prezenta
avantajele că era la doar douăzeci de kilometri de mare, fiind protejat astfel
de pirați. In schimb, puteau să facă din oraș un emporiu (port) al Latiumului,
pe brațul ușor navigabil al Tibrului care, vărsăndu-se în mare, favoriza in
3
Th. Mommsen, op.cit., vol. I, p.45.
acest fel dezvoltarea puternică și rapidă a vieții urbane, pe lângă cea
agricolă, configurând astfel un destin particular cetății. Existenţa colinelor le
oferea de asemenea protecție, determinăndu-i chiar să se aşeze pe una dintre
ele, numită Palatin.
Pe această colină și în jurul acesteia se va țese și va înflori legenda
despre întemeierea cetății, aici aflându-se vatra și centrul așezării urbane 4. Pe
Palatin se afla camera de înzestrare (mundus), simbolul sacru al orașului,
unde primii locuitori au depus o brazdă din pământul străbun alban și tot
ceea ce era necesar într-o locuință: aici se vor construi cele mai importante
edificii: Curia Veteres, pentru ceremonii religioase și alt scopuri, Curia
Saliorum, pentru întrecerile săritorilor, Lupercal, sanctuarul lupilor, unde se
păstrau scuturile sacre ale zeului Marte, precum și locuința preotului lui
Jupiter.
Extinderea orașului pe toate cele șapte coline, prin așezări suburbane
alipite la vatra originară, Palatinul, a fost păstrată în Sărbătoarea celor șapte
coline în cinstea Celor șapte incinte din care fac parte: Palatinul însuși,
Cermalul, o pantă a Palatinului; Velia, care lega Palatinul și Esquilinul;
Fagutal, Oppius și Cispius, cele trei proeminențe ale Esquilinului; Sucusa
sau Subura, construită în afara valului de pământ, în scop de apărare dinspre
Carine.
Cele mai vechi părți ale orașului erau Strada toscanilor, care amintea
de relațiile comerciale dintre romani și caeriți, și așezarea de pe Velia, ele
formând împreună un cartier din împărțirea lui Servius Tullius. Al doilea
cartier servian cuprindea suburbia situată pe Caelius, deasupra
Coloseumului, suburbia de pe Carine și valea și fortificația Suburei. Cele
două cartiere constituiau orașul inițial.
Regiunea suburbană, cuprinsă între Arcul lui Constantin și San
Pietro in Vincoli, se pare că a fost cea mai importantă și cea mai veche din
districtul palatin, fiind legată de unul dintre cele mai vechi obiceiuri sacre
ale Romei, sacrificiul calului care avea loc pe Câmpul lui Marte în luna
octombrie, la care se întreceau locuitorii din Subura cu cei de pe Via Sacra.
Al treilea cartier va deveni Esquiliae, care cuprindea construcțiile din afară
(ex quiliae) și care se bucura de o considerație mai redusă față de cartierele
suburan și palatin.
În interiorul incintei, închisă de Servius Tullius, în imediata
vecinătate a orașului palatin, se afla un al doilea oraș, denumit Quirinal,
Cetatea veche, (Capitolium vetus), cu sedii importante dedicate zeilor
Jupiter, Iunona și Minerva, precum și un templu dedicat zeiței Fidelității
romane, unde se păstra arhiva drepturilor popoarelor, dovadă că Quirinalul a
fost centrul unei comunități independente. În timpul lui Servius, Quirinal și
învecinatul Viminal vor forma al patrulea cartier.
Deosebirea dintre cele două orașe era subliniată și de semantica
limbii: în timp ce orașul de pe Palatin se numea al celor șapte munți, iar
locuitorii lui, cei de pe munți (montani) sau Romani montani, Quirinalul și
Viminalul, deși erau puțin mai înalte decât Palatinul, erau denumite coline
(collis), iar cetățenii lor Romani collini. Cele două comunități care,
neîndoielnic, se aflau deseori în luptă una împotriva celeilalte, ar fi putut fi
diferențiate pe criteriul etnic, dar nu există dovezi în acest sens.
4
Indro Montanelli, op.cit., pp.12-13.
Roma avea aspectul unei aglomerări urbane până la construirea
zidului măreț atribuit regelui Servius Tulius, care a inclus în aceeași incintă
atât cele două orașe de pe Palattin și Quirinal cât și înălțimile Aventin și
Capitoliu, fiind creată astfel Roma nouă, Roma istoriei lumii5.
Pentru a vedea cum s-a format poporul roman din cele trei triburi
originare, în lipsa datelor istorice trebuie să recurgem din nou la legendă 6.
Romulus și oamenii săi aveau nevoie, pe lângă cetate, și de femei. In acest
sens a organizat o mare serbare închinnată celebrării orașului, la care l-a
invitat pe regele vecin, Titus Tatius, să vină cu oamenii săi, dar mai ales cu
fiicele lor, pentru a sărbători evenimentul. În timp ce sabinii (sau quiriții)
participau la întreceri sportive, gazdele le-au răpit fetele, iar pe bărbați i-au
alungat din cetate.
A doua zi, sabinii s-au întors înarmați să le recupereze. Latinii s-au
baricadat în Capitoliu, dar sabinii au pătruns în cetate printr-o poartă
deschisă de păzitoarea cheilor, Tarpeia, despre care se spune că se
îndrăgostise de Titus Tatius. Drept recompensă, legenda spune că Tarpeia a
fost răpusă de scuturile sabinilor, iar mai târziu romanii au dat numele fetei
stâncii de pe care erau aruncați trădătorii de țară.
Între cele două armate s-au interpus femeile, care i-au convins pe
războinici că e de preferat să se împace decât să rămână văduve, iar ei să se
măcelărească unii pe alții. Legenda spune că cearta s-a sfârșit cu un banchet
de nuntă, iar cei doi regi au hotărât să guverneze împreună poporul născut
din fuziunea celor două triburi, care s-a numit romani-quiriti. Experimentul
cu doi regi pe același tron nu a creat probleme de această dată pentru că, la
scurtă vreme, Tatius a trecut la cele veșnice.
Este posibil ca această fuziune să fi fost impusă de primejdia unui
dușman comun, etruscii, care pătrunseseră dinspre coasta tireniană în
Toscania și Umbria și, se îndreptau spre sud, amenințând Roma și Sabinum
înarmați cu o tehnică superioară. Romanilor le-au trebuit câteva secole
pentru a-l învinge pe acest dușman dificil, despre care nimeni nu știe de
unde a venit. Aveau corpul bondoc și capul mai mare decât villanovienii și
se pare că au venit pe mare dinspre Asia Mică. Denumirea de tireniană dată
mării care udă coastele Toscanei este în mod cert de origine etruscă.
Craniile găsite în morminte fac dovada că erau exponenții unei
civilizații superioare: cunoșteau tehnica protezelor și a punților dentare,
stăpâneau meșteșugul transformării fierului în oțel, cunoșteau arama,
cositorul și chihlimbarul. Au construit orașe mult mai moderne decât
așezările romanilor, cu întărituri pentru apărare, străzi și mai ales cu
canalizare. Erau negustori grozavi, cutreieraseră peninsula, trecuseră Alpii,
urcând pe cursurile Ronului și Rinului, pătrunseseră în piețele franceze,
germane și elvețiene. De la ei au copiat romanii moneda ca mijloc de schimb
în locul barelor de aramă, de la ei au luat toga și tot de la ei au preluat și
organizarea politică. Practicau sporturi rafinate: pugilatul, aruncarea discului
și a suliței, polo și corida.
Acest popor a fost șters de pe fața pământului, fiind invins mai intâi
de propriile slăbiciuni, pasiunea pentru o viață ușoară, plină de huzur, cu
mâncare, băutură și conversații și, în egală măsură, libertinajul fără margini
5
Th. Mommsen, op.cit., p.49.
6
Ibidem, pp.52-53.
al femeilor lor, romanii denumind femeile de moravuri ușoare toscane, adică
etrusce. În al doilea rând, au fost învinși de romani prin obiceiurile lor
severe, bazate pe sacrificiu și disciplină, dar și prin înverșunarea cu care le-
au distrus toate documentele și monumentele.
Dar acest lucru s-a întâmplat mult mai târziu, după ultimul rege al
romanilor, Tarquinius Superbus, când romanii au deținut superioritatea și s-
au răzbunat pentru umilințele suferite de la acest popor care îi privea de sus,
fiind deci de înțeles de ce au ținut morțiș să le desființeze nu numai Etruria,
ci și istoria. Când albalonganii au venit pe locul viitoarei cetăți, au avut un
prim contact cu etruscii, care formau o colonie puțin numeroasă. Se pare că
numele Roma vine de la etruscul Rumon, care înseamnă fluviu, unii istorici
susţinând că și originea lui Romulus ar fi etruscă. Dar în mod sigur este
etrusc ritualul brazdei trase de doi boi albi pentru întemeierea cetății, cu cele
douăsprezece păsări zburând deasupra lor.
1.3.2. Roma regală (753-509 înainte de Hristos)
Cele trei triburi care au constituit poporul roman (populus romanus),

ramnes, titienses și luceres, de origine latină, sabină și etruscă, printr-o
fuziune voită sau forțată, au realizat o democrație absolută, fără clase sociale,
deoarece toți cetățenii erau egali în drepturi.
În tradiția străveche, privind împărțirea tripartită a Romei, sunt
consacrate aceleași numere: treizeci de curii, trei sute de ginți, trei sute de
cavaleri, trei sute de de senatori, trei mii de vetre, trei mii de pedestrași 7.
Fiecare trib se împărțea în zece curii sau cartiere; fiecare curie, în zece ginți
sau neamuri: fiecare neam se compunea din familii.
Curiile se întâlneau de două ori pe an, la 24 martie și la 24 mai, sau
ori de câte ori considera regele, și formau comitia curiata.
Membrii celor trei triburi și urmașii lor au fost denumiți patricieni
8
(de la patres - șefi de familie) și se ocupau cu agricultura și păstoritul, iar la
treburile publice participau cu drept de vot egal. Ei vor forma clasa
aristocratică, și vor primi titlul de cetățeni, pentru a se diferenția de clasele
sociale în formare: plebeii (de la plebs, plebeu, cu sens de umplutură,
mulțime, având rădăcină comună cu pleo-a umple, plenus- plin, umplut și
plerique-cei mulți)9, categorie din care făceau parte autohtonii și populațiile
cucerite, din vecinătatea Romei, fiind înrudiți cu romanii, precum și
populațiile venite la Roma din peninsula italică; clienții, oameni liberi
aserviți patricienilor și sclavii, la început puțini, dar tot mai numeroși în
urma cuceririlor. Perioada regalității este, în esență, perioada trecerii de la
comuna primitivă la societatea sclavagistă10.
1.3.2.1. Pater familias
7
8
Th. Mommsen, op.cit., pp.60-70.
9
I.C. Cătuneanu, Curs elementar de Drept Roman, Ediția a III-a, Cluj-Bucuurești,
Editura Cartea Românească, 1927, p.30.
10
D. Tudor, Roma antică, în Studii și cercetări de istorie veche, București, 1967,
p.412.
Pentru a înțelege societatea romană trebuie să pornim de la
dezideratul că scopul și esența existenței romanului îl constituiau casa
proprie și cât mai mulți copii. ”Nimeni nu i-a egalat pe romani în aplicarea
simplă, dar inexorabilă, a principiilor de drept prescrise de către natura
însăși”11.
Familia romană era o adevărată cetate, condusă și guvernată de
voința unică și atotputernică a capului familiei (pater familias), prin voința
zeilor. Acesta avea drept de viață și de moarte asupra celor din familia sa,
deoarece toți erau simple lucruri (rei), fiind lipsiți de drepturi: soția,
deopotrivă cu copiii și sclavii erau asimilați animalelor. Pater familias avea
dreptul de a-i pedepsi, după propria sa apreciere, chiar cu moartea.
Autoritatea lui era nelimitată, irevocabilă și indestructibilă, chiar dacă religia
își arunca anatema asupra celui care își vindea soția sau fiul căsătorit, și
chiar dacă, în timp, s-a impus obiceiul ca, înainte de a pronunța sentințe
asupra soției sau copilului să consulte în prealabil rudele lui sau ale soției.
Puterea lui pater familias nu putea fi viciată sau anulată de vârstă, senilitate
și nici de propria-i voință12.
Numai bărbatul putea să fie capul familiei. Cu toate că femeia era
supusă bărbatului, care o putea judeca și pedepsi, în casă nu era slugă, ci
stăpână. Toate muncile grele reveneau sclavilor, mama familiei, denumită
domina, adică doamna, se ocupa cu supravegherea servitorilor și cu torsul
lânii. Unitatea familiei romane se baza pe o disciplină severă și rigidă, care
șlefuia caracterele copiilor, devotamentul și spiritul lor de sacrificiu față de
patrie, venerația față de zei. Dreptul roman a reglementat de timpuriu
emanciparea sclavilor, dar cea a fiilor a fost posibilă mult mai târziu și
numai pe căi ocolite. Dacă stăpânul murea, fiii deveneau stăpâni și preluau
toate drepturile acestuia asupra femeilor, copiilor și proprietății, doar situația
sclavului rămânea neschimbată.
Copilul roman învăța de mic să respecte spiritele casei, un Lar sau un
Penat care protejau casa și ogoarele, Manii care însemnau sufletele
strămoșilor rămași în apropierea casei și după moarte, pe Ianus, zeul cu două
fețe a cărei efigie se afla pe ușa de la intrare, un veritabil microcosmos moral
și religios al cărui preot suprem era însuși pater familias care acționa în
numele zeilor.
Casa, domus, era o veritabilă cazemată. În orașul propriu-zis locuia
mai puțin de jumătate din populație. Cei mai mulți trăiau în colibe de pământ
fără ferestre, cu o singură încăpere în care dormeau toți membrii familiei,
inclusiv sclavii și animalele.
Igiena era redusă la minimum, necesitățile se făceau în fața casei,
persistând o duhoare insuportabilă. Femeile, cam butucănoase și urâte după
aprecierea unora, cărau apa în amfore purtate pe cap. În casă purtau stola, o
cămașă din lână, lungă până la călcâie, iar când ieșeau în oraș îmbrăcau pe
deasupra palla, un fel de pelerină. Bărbații purtau toga, care se reducea la o
bucată de pânză, țesută în casă din lână de oaie, cu o gaură la mijloc pe
unde se vâra capul; barba și părul erau neîngrijite. Mai târziu, copiii vor
purta toga pretesta, tivită cu purpură, iar tinerii, după serviciul militar, toga
11
12
Idem, pp.55-56.
virile, de culoare albă. După anul 300 s-a impus, cu precădere, obiceiul
bărbieritului.
Hrana zilnică a romanilor consta dintr-un regim sobru și sănătos,
compus din pâine, miere, măsline și brânză la micul dejun; legume, fructe și
pâine la prânz; carne și pește la cină, dar numai cei bogați își permiteau acest
lux. Se bea și vin, dar îndoit cu apă.
Și dacă adăugăm la toate acestea faptul că armele romanilor constau
din ciomege, pietre și săbii rudimentare, coiful și scutul intrând în dotare
mult mai târziu, și că le lipseau cunoștințe elementare de tactică și strategie,
la întrebarea cum au reușit să câștige toate războaiele, avem un singur
răspuns: prin disciplina severă deprinsă în familie, prin încrederea oarbă în
zeii lor, și prin convingerea nestrămutată că menirea lor pe pământ este de a-
și da viața pentru patrie. Ceea ce nouă astăzi ni se par simple lozinci
constituiau credința sacră a fiecărui roman.
1.3.2.2. Regele
Regele guverna după modelul lui pater familias: deținea întreaga

putere, autoritatea sa era irevocabilă și indestructibilă pe durata întregii vieți.
Peste tot unde apărea în public, era precedat de vestitori (lictores) cu securi
și fascii, ca semne al puterii sale depline (imperium). Numai el avea dreptul
de a vorbi cetățenilor în public. Cetățenii erau convocați nu pentru a vorbi ci
pentru a asculta, nu pentru a pune întrebări ci pentru a răspunde13.
Regele numea preoții și preotesele, fiind șeful suprem religios. Ținea
legătura cu zeii pentru a le cere sfaturi și a le aduce ofrande. Era singurul
îndrituit să încheie tratate cu străinii în numele comunității, obligatorii
pentru toți cetățenii; păstra cheile tezaurului public și administra mijloacele
bănești; avea dreptul de a judeca și de a decide asupra vieții, morții sau
libertății; el conducea armata și convoca poporul la serviciul militar; avea
drept de viață și de moarte asupra soldaților. Regele era obligat să se
prezinte personal la un incendiu, și tot el avea datoria să convoace sacerdoții
pentru a descifra înțelesul unor semne, hotărând ce sacrificii trebuie făcute
pentru îmbunarea zeilor.
1.3.2.2.1. Regii latini
Primul rege, Romulus (753-717 î.e.n.), a instituit un sfat al bătrânilor

(senatus), compus din 100 de patres care reprezentau cele 100 de ginți care
formau poporul roman (populus romanus)14. Legenda spune că a fost răpit de
zeul Marte și zeificat cu numele Quirinus.
După el a urmat Numa Pompilius (718-673), de origine sabină, pe
jumătate filozof și pe jumătate sfânt, care a stabilit o ordine ierarhică între
zeii pe care diferitele popoare i-au adus la Roma, ceea ce a constituit o
operă politică fundamentală, care a permis succesorilor săi să conducă
poporul unit în războaiele contra cetăților rivale15.
13
Idem, p.64.
14
Indro Montanelli, op. cit., pp.25-26.
15
Idem, p.28.
Potrivit tradiției, el a înfăptuit și alte reforme, între care cea a
calendarului roman, adăugând lunile ianuarie și februarie la cele zece
stabilite de Romulus, pe vremea căruia anul roman începea la întâi martie.
Tot el a fixat zilele faste și nefaste care priveau justiția: 38 dies fasti, când
pretorul pronunța cuvintele do, dico, addico, precum și zilele mixte, fissi și
intercisi, când pretorul pronunța cele trei cuvinte numai la anumite ore ale
zilei. De asemenea, a organizat colegiile de preoți și meșteșugari.
1.3.2.2.2. Regii etrusci
Al treilea rege ales de comitia curiata a fost Tullius Hostilius (674-

641 î.e.n.), care ”purta în sânge politica, aventura și lăcomia”. El a pus capăt
celor patruzeci de ani de pace ai regelui Numa Pompilius, pornind un război
nimicitor împotriva celei mai bogate cetăți din vecinătate, Alba Longa, locul
de naștere al legendarului Romulus. Cetatea a fost distrusă din temelii, iar
regele ei a fost sfârtecat în două, legat cu picioarele de două care conduse în
sens opus16.
După numai doi ani, este ales rege Ancus Marcius (639-616 î.e.n.)
care a continuat ostilitățile cu toate cetățile din zonă. El a rămas în istorie
prin construirea primului drum de la Roma la vărsarea Tibrului în mare,
unde a înființat colonia Ostia, dar și prin stabilirea latinilor învinși în
războaie, pe colina Aventin17.
Al cincilea rege a fost un etrusc pe nume Lucius Tarquinius, ales sub
numele Tarquinius Priscus, care a domnit treizeci și opt de ani (616-578
î.e.n). El a fost primul care a tras foloase din noua ordine socială a Romei,
datorită creșterii populației cucerite, a plebeilor și sclavilor.El a renunțat la
oficierea slujbelor religioase, preferând politica și războaiele. Era bogat,
elegant și cult într-o lume de săraci și analfabeți.
A înfrumusețat Roma cu palate și monumente, a scăpat Roma de
duhoare, construind circus maximus, marele circ și cloaca massima,
canalizarea, a trasat străzi și cartiere, realizând o adevărată reformă
urbanistică. Senatorii romani nu vedeau cu ochi buni aceste transformări și
mai ales nu suportau ideea că regele scăpase de sub controlul lor, bazându-se
pe cei mulți, pe umplutură (plenum), cum erau desconsiderați plebeii. Ca să
scape de el, l-au ucis, pur și simplu. Dar au făcut greșeala de a o lăsa în viață
pe Tanaquilla, soția regelui care, sfidând tradiția, a ocupat tronul pentru fiul
ei, Servius Tullius (578-535), acesta fiind ”primul și ultimul rege al Romei
moștenitor de coroană fără să fie ales”18.
Tânărul rege a început construcția unei incinte de zid în jurul
orașului, fiind considerat protectorul zidarilor și meșteșugarilor. Totodată și-
a făcut noi adepți acordând cetățenie libertinilor, adică fiilor sclavilor
eliberați (liberții) și a trecut la marea sa reformă politică și socială, abolind
cele treizeci de curii împărțite după cartiere, care nu mai corespundeau
16
Cristinel Murzea, op.cit., pp. 21-22.
17
Indro Montanelli, op.cit., p.36 și urm.
18
Un as cântărea 12 uncii, dar în realitate 10, pentru că a suferit multe devalorizări; o
uncie cântărea 27,288 gr cupru. În anul 268 î.e.n., când s-au emis monedele de
argint, asul a fost redus la 4 uncii (as trientarius), iar în anul 217 î.e.n. i-a fost redusă
valoarea la 2 uncii (as sextantarius).
dezvoltării orașului (se crede că avea peste 100.000 de locuitori) dar nici
noii structuri a populației, cu pretenții revendicate de cei care se
îmbogățiseră din comerț și cămătărie, cavalerii (equites).
Populația a fost împărțită în cinci clase, diferențiate nu după
domiciliu, ca în cazul curiilor, ci după avere, care votau pe unități militare
compuse din 100 luptători, denumite centurii. Existau 18 centurii de equites
(cei mai bogați proprietari), formate din juniores, tineri până la 46 de ani, și
cinci clase de pedites, cei care mergeau pe jos, infanteriști, care reuneau un
număr egal de juniores și de seniores (peste 46 de ani), astfel:
 clasa I, cuprindea cetățenii cu o avere de minimum 100.000
de assis (20 iugere de pământ), grupați în 18 centurii de
cavaleri și 8o centurii de hopliți, 40 de seniores și 4o de
juniores;
 clasa a II-a, minimum 75.000 ași, 20 centurii, 10 de seniores
și 10 de juniores;
 clasa a III-a, 50.000 ași, 20 centurii, 10 de seniores și 10 de
juniores;
 clasa a IV-a, 25.000 ași, 20 centurii, 10 de seniores și 10 de
juniores;
 clasa a V-a, minimum 11.000 ași, 30 centurii, 15 de seniores
și 15 de juniores.
Restul populației forma un serviciu auxiliar în care intrau 5 centurii:
2 formate din lignarii (dulgheri) și aerarii (topitori); 2 formate din
muzicanți, cornicines (cântăreți la corn) și tubicines (trâmbițași); 1 formată
din oameni săraci, capite censi. Acești accensi, adică soldați în rezervă,
însoțeau trupele neînarmați, intrând în luptă cu armele celor răniți sau uciși 19.
Cele 193 de centurii formau adunarea centuriilor, comitia centuriata.
Se vota pe centurii, și nu individual, printr-o defilare pe Câmpul lui Marte.
Centuriile de equites și hopliți beneficiau de dreptul denumit praerogativae,
dreptul celor care votau primii, și cum întruneau majoritatea își impuneau cu
ușurință interesele, astfel că votul celorlalte clase nu mai conta.
Reforma atribuită lui Servius Tulliua avea un caracter mai de grabă
militar decât aristocratic, favorizând participarea întregului popor la viața
publică. Alături de cetățenii autentici, la lucrările publice, la corvezi și la
plata impozitului participau și clienții, (domiciliații sau cives sine suffragio),
cetățenii fără drept de vot. Ei nu mai plăteau taxa de protecție, care a rămas
în sarcina exclusivă a străinilor, aflați în afara triburilor ( aerarii, cu sensul
de cei fără domiciliu)20.
Reforma i-a defavorizat pe juniores, tinerii de la 17 la 46 de ani,
folosiți cu precădere în campanii, avantajându-i pe seniores, bătrânii care
apărau zidurile în patrie.
19
Th. Mommsen, op.cit.,pp.77-78; Grigore Dimitrescu, Drept Roman, Vol. I,
București, Imprimeriile Independența, f.a., p.24. Unii autori consideră că cele 5
centurii formau a VI-a clasă ( B. Biondi, Corsa de diritto romano, Milano, 1942,
p.79; Cristinel Murzea, op.cit., p.22), alții plasează cele 2 centurii de meșteșugari în
clasa a II-a, iar cele 2 centurii de muzicanți în clasa a IV-a (Jose A.N. Rasquin,
Manual de latină juridică, Uniunea Latină, 2003, p.315).
20
Idem, p.80.
În același timp, reforma a îmbrăcat și un aspect administrativ,
cetățenii fiind împărțiți în 4 triburi sau cartiere, după criteriul domiciliului:
Suburbana, Palatina, Esquilina și Collina. Cei din împrejurimile Romei au
fost organizați în 17 cartiere rurale. Mai târziu, cetățenii vor fi împărțiți în 35
de triburi.
Regele reformator n-a fost nici el pe placul senatorilor și a sfârșit,
după cum ne asigură legenda, printr-o lovitură de pumnal, dată nu de
dușmani, ci de propriul său nepot și ginere, care s-a instalat pe tron în
disprețul Senatului, cu numele Tarquinius Superbus (534-509 î.e.n.). Sub
comanda sa, armata romană a cucerit Sabinum, Etruria și coloniile până la
Gaeta, precum și ținuturile până aproape de gurile râului Arno, asigurându-și
dominația asupra Mării Tireniene21.
Sfârșitul regalității, după cum ne relatează legenda, s-a întâmplat în
anul 510 înainte de Hristos. Fiul regelui, Sextius Tarquinius, a dezonorat-o
pe Lucreția, soția lui Lucius Tarquinius Collatinus, pentru că pierdu-se
pariul despre virtutea soțiilor lor, pe când ei se aflau în tabără. Neputând
suporta infamia, Lucreția și-a împlântat un pumnal în piept, moartea ei
declanșând un adevărat prăpăd. Lucius Iunius Brutus, un nepot al regelui, a
convocat Senatul și a propus detronarea și alungarea lui Superbus, care
participa la asediul cetății Ardea. A răsculat poporul și a chemat legiunile să
se întoarcă la Roma. Tarquinius afost nevoit să fugă în nord și să se
refugieze în Etruria, patria strămoșilor săi etrusci 22.
1.3.2.3. Principalele instituții ale regalității
Serviciul militar constituia cea mai importantă îndatorire și era

obligatoriu pentru toți cetățenii de la 17 la 60 de ani. Ca organizație stabilă,
armata s-a bazat pe cele 30 de curii. Fiecare curie furniza o centurie, adică
100 de pedestrași și o decurie, formată din 10 cavaleri împreună cu caii lor.
În total, cele 30 de centurii și cele 30 de decurii alcătuiau o legiune, primul
corp de armată al Romei regale, compus din 3.000 de pedestrași și 300 de
cavaleri.
Efectivul armatei romane, după reforma serviană, se compunea din
aproape 20.000 de militari, 17.000 pedestrași, 1.800 cavaleri și 500 auxiliari.
Cetățenii din prima clasă , care dețineau un lot întreg de pământ
(aproximativ 20 de iugere), erau obligați să aibă armură completă (hopliții).
Cei care formau următoarele 4 clase, proprietarii mai mici, erau mai puțin
înarmați, formând infanteria ușoară. Proletarii erau folosiți numai în spatele
frontului, la aprovizionare și repararea drumurilor. Elita forma cavaleria, în
care erau recrutați cei mai avuți proprietari, cetățeni și non-cetățeni. Unui
cavaler îi reveneau 9 pedestrași23.
Comandantul suprem al armatei era regele, care avea drept de viață
și de moarte asupra soldaților. El era ales de întreaga comunitate romană,
populus romanus, și se sprijinea pe Senat, care în acele timpuri era compus
din 300 de patricieni. Regele cumula și funcțiile de preot suprem și șef al
21
Indro Montanelli, op.cit., p.38.
22
Idem, p.39.
23
Th. Mommsen, op.cit., pp.77-79.
unor instanțe judecătorești, transformându-se într-un veritabil șef de stat 24.
Exemplul lui Tarquinius Superbus dovedește cu prisosință faptul că regele
putea fi destituit25.
Comițiile curiate (comitia curiata), suma celor 30 de curii, erau

formate din toți membrii comunității, cu excepția femeilor și copiilor. Inițial
alegeau regele și hotărau asupra celor mai importante probleme din viața
cetății, votul lor fiind necesar pentru încheierea sau desființarea unui tratat,
acordarea cetățeniei, declararea războiului și încheierea păcii. Ele erau
instanţe de apel în cazurile de condamnare la moarte a cetățenilor şi se
pronunțau asupra actelor de drept privat care modificau situația juridică a
cetățenilor. Cu toate acestea, nu aveau dreptul să propună legi, ci doar
admiteau sau respingeau proiectele de legi propuse de rege dar fără drept de
amendament. Pentru a avea forță juridică în cetate (auctoritas patruum),
votul comițiilor trebuia să fie ratificat de Senat26.
Plebeii nu făceau parte din populus romanus, deci nu puteau lua
parte la lucrările comitiei curiata, fiind lipsiți de orice fel de drepturi
publice. În consecință, deși se bucurau de libertate, dețineau proprietăți
funciare, plăteau impozite și aveau obligația să presteze serviciul militar, nu
puteau să ocupe nicio funcție publică. Plebeii bogați vor lupta împotriva
patricienilor pentru a împărți cu aceștia conducerea cetății 27. Din clasa
plebeilor făceau parte și clientes, străini stabiliți la Roma, precum și liberti,
oameni săraci sau sclavi eliberați.
Comitia centuriata (comițiile centuriate) constituiau, la început, o
adunare militară în funcție de cens. Erau convocate și prezidate de rege și
soluționau cele mai importante probleme de ordin administrativ, judiciar și
militar28. Comițiile centuriate se întruneau în afara hotarelor Romei
(promoerium), pe Câmpul lui Marte.
A treia putere fundamentală, după rege și adunările poporului, era
Sfatul Bătrânilor sau Senatus (de la senix, senis: bătrân, în vârstă). Tradiția
cerea ca nicio problemă importantă să nu fie luată de rege fără să fi consultat
în prealabil sfatul oamenilor bătrâni. Dar numai regele putea convoca
senatul și nici un senator nu avea dreptul să-și exprime părerea neîntrebat, cu
excepția vacanței tronului, când se alegea un interrex dintre senatori, pe
durata a cel mult cinci zile fiecare, până la atribuirea pe viață a regalității.
Senatul era împuternicit să abroge hotărârile ilegale ale adunării poporului,
fiind ”un colegiu de magistrați cu putere regală, desemnați pe viață”29.
1.3.3. Roma republicană (509 -27 înainte de Hristos)
24
Emil Molcuț, Drept privat roman, Ediție revăzută și adăugită, Universul Juridic,
București, 2007, p.28.
25
Cristinel Murzea, op.cit., p.24.
26
I.C. Cătuneanu, op.cit., p.34.
27
Vladimir Hanga, Drept privat roman, Editura didactică și pedagogică, București,
1978, p.35.
28
Emil Molcuț, op.cit., p.28.
29
1.3.3.1. Principiul colegialității
După alungarea ultimului rege din dinastia Tarquinius, puterea

supremă în stat a fost deținută de doi consuli, aleși pe o durată de un an de
comițiile centuriate, cu aceeași putere (pari potentia) care hotărau în comun
în probleme militare, judecătorești și administrative.
Principiul colegialității, care nu se regăsește la alte popoare, s-a
dovedit o instituție valabilă pentru republica romană care, de la un petic de
pământ, a devenit în scurt timp centrul peninsulei și mai apoi al întregii lumi
antice.
Se pare că la începutul Republicii au fost numiți praetores, dar după
anul 449 î. Hr. s-a impus numele de consuli. Etimologia acestui cuvânt nu
este sigură. Unii autori citează un text din Digesta, atribuit lui Pomponius
(D. 1.2.2.16: dicti sunt ab eo, quod plurimum reipublicae consulerent),
făcându-se o apropiere cu verbul consulo, -ere, -suli, -sultum - a se sfătui, a
se consulta cu cineva; alții cred că derivă din cum-sedere, a ședea, a sta
împreună (de la sedeo,-ere, sedi, sessum) și de aici cu sensul de colegi30.
În timpul exercitării mandatului cei doi consuli erau apărați de
răspundere în caz de crimă sau înaltă trădare, dar după expirarea
magistraturii faptele lor cădeau sub jurisdicția penală, fiind tratat ca oricare
cetățean de rând. Inițial, consulii dețineau întreaga putere a regilor, cu
excepția celei religioase, dar pe parcursul anilor au pierdut multe atribuții,
funcția lor principală fiind de șef al armatei. Cei doi consuli convocau și
prezidau senatul iar unul dintre ei prezida comițiile, anunța electorilor
numele candidaților la alegeri și îi numea pe cei aleși.
Potrivit principiului colegialității, pentru administrarea treburilor de
stat, cei doi consuli făceau cu schimbul după fiecare lună. În timpul
campaniilor, fiecare consul avea 2 legiuni cu trupele auxiliare și dacă
participau împreună se schimbau la comandă în fiecare zi. Când la război
participa un singur consul, era denumit consul armatus, spre deosebire de
cel care rămânea la Roma, numit consul togatus.
Dacă un consul murea, celălalt era obligat să treacă la alegerea
succesorului (comitia ad subrogandum sau sufficiendum consulem).
Consulul ales, numit consul suffectus, era egal în drepturi cu colegul său.
După încheierea mandatului, consulii primeau fiecare funcția de guvernator
al unei provincii cu titlul de proconsul.
Însemnele consulului: toga praetexta, de culoare purpurie, cu
margine lată; scaunul curul, sella curulis și 12 lictores (însoțitori) cu fasces,
care mergeau înaintea consulului aflat în luna de exercițiu a funcției și în
urma celuilalt. În afara Romei, între nuielele (virgae) fasciei se așeza o
secure31.
În situația unui război dificil care impunea unicitatea puterii, unul
dintre consuli putea să suspende egalitatea colegială și să desemneze un al
treilea coleg, cu titlu de stăpân (dictator sau magister populi), căruia i se
30
În acest sens, a se vedea C. Hamangiu și Matei G. Nicolau, Dreptul Roman,
Vol.I, Editura Librăriei Socec & Co., S.A., București, 1930, p.58, infra.
31
Jose A.N. Rasquin, Manual de latină juridică, Traducere din spaniolă de Valeria
Neagu, Uniunea Latină, 2003, pp.321-322.
supuneau necondiționat, dar temporar, întrucât durata maximă a dictaturii a
fost limitată la 6 luni, neputănd insă să dureze mai mult decât magistratura
consulului care l-a propus.
1.3.3.2. Noile clase sociale
Prin restricțiile impuse, comunitatea câștiga cele mai importante

prerogative: dreptul de a alege anual conducătorii și dreptul de a decide
asupra vieții și a morții unui cetățean. În realitate însă, aceste prerogative le
avea doar clasa nobililor, formată din cetățenii celor trei triburi originare și
urmașii lor, care dețineau cele mai înalte magistraturi.
Excluderea mulțimii, a umpluturii, de la treburile publice nu mai
putea fi tolerată, astfel că plebeii îmbogățiți din comerț și industrie, denumiți
cavaleri (equites), își revendicau drepturile, dintre care cel mai râvnit era
acela de a deveni senatori.
Plebeii au fost trecuți în registrele curiilor în calitate de cetățeni, dar
situația lor nu s-a schimbat în totalitate față de străini, pentru că, în
continuare, vechii cetățeni, patricienii, erau singurii deținători ai unor
avantaje, cum ar fi: eligibilitatea în magistraturile civile și sacerdotale ori
dreptul de folosință a pășunilor publice.
Dacă un equites devenea senator, el nu era primit cu titlul de pater,
adică patrician, ci cu titlul de conscriptus, deci cooptat, ceea ce nu era
același lucru.
Marea mulțime a plebei, compusă din meșteșugari, mici negustori,
funcționari și liberți, care suporta greul războaielor, avea o situație
discriminatorie și nu conta în relațiile cu clasele favorizate, nobilii și
cavalerii. Ei îngroșau rândurile proletarilor (de la proles – copii; urmași;
neam, stirpe), proveneau din peninsula italică și cu toate că aveau cetățenie
romană și drept de vot, trăiau de pe urma ajutoarelor periodice primite din
partea statului32.
Lupta plebeilor pentru drepturile lor a început în anul 494 înainte de
Hristos. Situația lor devenise disperată datorită acumulării de datorii
împovărătoare și a pierderii pământului, mulți dintre ei ajungând în situația
umilitoare de sclavi ai creditorilor, când puteau să fie omorâți sau vânduți
peste Tibru. Ei au solicitat anularea datoriilor, o nouă împărțire a pământului
și dreptul de a-și alege magistrați care să le apere interesele. Senatul a cedat
cu greu, și numai atunci când masa mare a plebei s-a retras pe Muntele
Sacru, la cinci kilometri de Roma, și a amenințat că nu vor mai lucra
pământul patricienilor și nici nu vor mai da soldați pentru armată. Drept
urmare au fost anulate datoriile iar cei căzuți în sclavie au fost eliberați. Dar
cea mai mare cucerire a plebeilor a constat în faptul că Senatul le-a aprobat
dreptul de a-și alege, anual, doi tribuni și trei edili, ceea ce a constituit ”cea
mai mare cucerire a proletariatului roman”33.
În plan juridic, lupta plebeilor a fost încununată în anul 451 î.Hr. cu
redactarea primei legi scrise romane, Legea celor XII table (Lex duodecim
tabularum), care, fiind afișată în forum, punea capăt supremației și
arbitrariului pontifilor, oferind poporului posibilitatea de a cunoaște normele
juridice. Cu toate că, în simplitatea ei, Legea celor XII table reflecta
32
Emil Molcuț, op.cit., pp.28-29.
33
Indro Montanelli, op.citt., p.51.
interesele unei comunități statale reprezentate în principal de păstori și
agricultori, ea va avea o influență decisivă asupra formării și dezvoltării
sistemului juridic roman, dăinuind peste 11 secole. Importanța ei avea să fie
reliefată de către cel mai mare avocat al latinității, Marcus Tulius Cicero (De
orat., 1.44.195), potrivit căruia toate legile romane de mai târziu au fost
adoptate în spiritul și pentru dezvoltarea acestui cod decemviral.
Plebeii vor câștiga și alte drepturi: încheierea de căsătorii între
patricieni și plebei (lex Canuleia, 445 î.Hr.), dreptul de a alege unul dintre
consuli din rândul lor (lex Licinia-Sextia, 387 î.Hr.), precum și dreptul
adunărilor plebeiene de a adopta hotărâri cu putere de lege pentru întreaga
comunitate (lex Hortensius, 287 î.Hr.)34.
În anul 133 î.Hr., tribunul Tiberius Grachus a susținut o reformă
agrară îndrăzneață printr-un proiect de lege care prevedea 3 puncte: un cap
de familie nu poate să dețină mai mult de 500 de iugăre de pământ, cu
posibilitatea de a se adăuga 250 iugăre pentru fiecare fiu adult, dar fără a se
depăși 1.000 de iugăre de familie; terenurile distribuite sau arendate de către
stat să fie restituite la același preț, cu o rambursare pentru îmbunătățirile
aduse; să fie împărțite și redistribuite pământurile confiscate cetățenilor
săraci, în loturi de câte 30 de iugăre. Proiectul de lege a fost votat în anul
122 î.Hr., în ciuda opoziției înverșunate a patricienilor, fiind împroprietăriți
astfel mulți săraci. Tiberius Grachus a fost asasinat cu lovituri de ciomag,
iar corpul său a fost aruncat în Tibru35.
Fratele său, Caius, i-a continuat lupta, după ce a devenit tribun în
anul 123 î.Hr., reușind să câștige simpatia urbei. El a creat noi colonii
agricole în Italia de Sud și în Africa, a stabilit ca echiparea soldaților să se
facă pe cheltuiala statului, și a redus la jumătate prețul de piață al grâului.
În anul următor și-a forțat însă norocul, propunând ca numărul de
300 de senatori să fie dublat, iar cetățenia romană să fie extinsă asupra
oamenilor liberi din Lațium și asupra unei mari părți a populației din
peninsulă.
Amenințat de senatori, s-a retras pe Aventin și apoi s-a aruncat în
Tibru, pentru a se salva pe celălalt mal. În fața pericolului de a fi prins,
Caius i-a cerut sclavului său să-l ucidă cu pumnalul. Sclavul i-a executat
ordinul. Supă care s-a sinucis cu același pumnal. Un adept al lui Caius i-a
retezat însă capul și l-a umplut cu plumb, după care s-a prezentat cu el în
Senat pentru a încasa recompensa egală cu greutatea acestuia în aur36.
Rezultatele obținute de plebei prin reformele fraților Grachi au fost
de scurtă durată, pentru că noii împroprietăriți n-au putut rezista concurenței
marilor latifundiari care beneficiau de mâna ieftină a sclavilor și de grânele
ieftine aduse din provincii. În plus, legile agricole ulterioare au concentrat
proprietatea funciară la mai puțin de 2.000 de familii, după cum avea să
declare tribunul Marcius Filippus în anul 104 î.Hr37.
Cu trecerea anilor (3oo-133 î.Hr.), Roma va deveni cea mai mare
putere a bazinului mediteranean, devenind un vast imperiu care cuprindea
întreaga Italie, Cartagina, statele elenistice, Macedonia și Siria în Orient,
34
Vl. Hanga, op.cit., pp. 36-37.
35
Idem, p. 38; Indro Montanelli, op.cit., p.150. Un iugerum măsura 2.518, 88 m.p.
( Jose A.N. Rasquin, op.cit., p. 298).
36
37
Apud Vladimir Hanga, op.cit., p. 38.
nordul Italiei și Hispania în Apus. În urma războaielor de cucerire s-a impus
o categorie socială care va deveni clasică, cea a sclavilor 38, oameni lipsiți de
drepturi, considerați simple animale, care erau ținuți în lanțuri și aruncați în
temnițe la cea mai mică nesupunere. Ei vor constitui forța motrice a
societății romane dar în egală măsură și factorul decisiv al destrămării și
pieirii acesteia.
În anul 196 î.Hr. a avut loc o răscoală a sclavilor în Etruria, care a
fost înăbușită în sânge, cei mai mulți răzvrătiți fiind crucificați. A urmat o
altă revoltă în Apulia, în 186 î. Hr., terminată tot cu o baie de sânge, și un
adevărat război în anul 139 î.Hr., condus de Eunus, care a pus stăpânire pe
aproape întreaga Sicilie. Dar cea mai importantă răscoală a fost cea condusă
de sclavul trac Spartacus (73-71 î.Hr.), care a zdruncinat din temelii lumea
romană.
Comițiile curiate se întruneau ocazional pentru a aproba adopții și,

în mod regulat, pentru a aproba lex curiata de imperio, care a ajuns o simplă
formalitate prin care consulilor li se încredința puterea (imperium) și li se
promitea supunere. Știm din Instituțiunile lui Gaius că aceste comiții aveau
atribuții în materia dreptului privat, privind reglementarea unor instituții
juridice ca testamentul sau adrogațiunea39.
Comițiile centuriate, convocate și prezidate de către consul, aveau
atribuții electorale (alegeau magistrații superiori: consulii, pretorii, censorii),
legislative (decideau asupra păcii și războiului, votau legile la propunerea
magistraților) și judiciare (constituiau tribunalul suprem în cauzele în care se
pronunțau pedeapsa capitală sau exilul)40.
Comițiile centuriate au fost reformate structural, în sensul lărgirii
dreptului de vot atât pentru cei ce dețineau averi mobiliare cât și pentru cei
mai puțin avuți. Prin cenzura lui Appius Claudius din anul 312 î.Hr., s-a dat
posibilitatea celor ce dobândiseră averi mobiliare formate din aramă, aur și
argint, să facă parte din cele 5 clase în care, prin reforma serviană, intrau
doar proprietarii de pământ.
Această măsură a fost justificată de rațiuni de ordin politic, militar și
financiar: s-a creat posibilitatea ca dezrobiții bogați să voteze pentru patronii
lor; structura armatei era întărită și prin cei care acumulaseră monedă în loc
de pământ; în același timp, sporea numărul celor care plăteau impozite,
întrucât numai cei care făceau parte din comițiile centuriate aveau această
obligație față de statul roman41.
Prin reforma din anul 220 î.Hr., numărul centuriilor a crescut de la
193 la 373, fiecare clasă având 70 de centurii. La cele 5 clase se adăugau
cele 18 centurii de equites și 5 de auxiliari. Clasa I a pierdut 10 centurii,
astfel că, pentru a obține majoritatea absolută de 187 centurii era obligată
să ofere posibilitatea de a vota și claselor următoare, fiind avantajați micii
38
Emil Molcuț, op.cit., p.29.
39
Gaius, II, 101, în Gaius, Instituțiunile, Traducere, studiu introductiv, note și
adnotări de Aurel N. Popescu, Editura Academiei, București, 1982, p.148; Ștefan
Cocoș, Drept Roman, Editura Lumina Lex, București, 1996, p.16.
40
Jose A.N. Rasquin, op. cit., p. 315-316.
41
Cristinel Murzea, op.cit., p.26; Ștefan Cocoș, op.cit., p.16.
proprietari de pământ. Prin aceste măsuri reformatoare, se poate aprecia că
în secolul III î.Hr., statul roman cunoștea forma de guvernământ de tipul
unei republici sclavagiste democratice42.
Concilium plebis, adunarea plebeilor, era convocată de tribun și
adopta hotărâri denumite plebiscita, care la început erau obligatorii doar
pentru plebei. Prin Legea Hortensia (287 î.Hr.) plebiscitele au fost
obligatorii pentru toți cetățenii, deci și pentru patricieni, transformându-se,
practic, în Comițiile tribute (Comitia tributa).
Comițiile tribute, constituite în anul 449 î.Hr., aveau la bază
principiul organizării în triburi ca circumscripții electorale. Servius Tullius a
stabilit 4 triburi care ulterior, după cum am mai arătat, au devenit 21, 4
urbane și 17 rurale, iar in final numărul lor a ajuns la 35. Comițiile tribute
erau convocate și conduse de magistrați superiori, având ca atribuții alegerea
magistraților inferiori. Aveau și atribuții legislative, în creștere față de
comițiile centuriate, întrucât erau mai ușor de convocat decât acestea 43.
Senatul a devenit ”principalul factor de echilibru în stat”, având
următoarele atribuții: supraveghea respectarea vechilor tradiții și moravuri,
decreta rugăciunile și slujbele de mulțumire, stabilea jocurile și serbările;
distribuia banii pentru lucrări publice, războaie, jocuri; coordona politica
externă, revenindu-i obligația de a primi și trimite ambasadori, de a acorda
distincțiile de ”amicus et socius populi Romani”, de a purta negocieri și de a
încheia tratate de pace; asigura conducerea generală a provinciilor (ornare
provinciam), numea guvernatorii, cerceta plângerile primite din provincii. În
timp de război, desemna comandantul armatei, hotăra înrolarea trupelor și
finanțarea necesară.
Totodată asigură controlul tuturor magistraților, care erau obligați să
se supună senatului și să-i execute deciziile. Ca atribuții judiciare avea
judecarea și pedepsirea magistraților, pe care îi suspenda sau le limita
prerogativele; judecarea aliaților (socii) și a străinilor; judecarea cetățenilor,
dar numai în cazuri de conjurație sau de otrăvire. Deși nu avea dreptul să
elaboreze legi, influența sistemul legislativ prin faptul că ratifica legile
votate de popor. În caz de primejdie acorda consulilor puteri lărgite printr-
un senatusconsultum ultimum sau extremum44.
Faptul că Senatul a devenit principala instituție în stat este
demonstrat și de constatarea că, după alungarea regilor, toate monumentele
romanilor au purtat inițialele SPQR: Senatus Populus-Que Romanus, adică
”Senatul și poporul roman”45.
Senatul a fost compus din 300 de membri, până la lex Sempronia
(123 î.Hr.), iar în timpul tribunului Caius S. Gracchus (123-122 î.Hr.)
numărul lor a crescut la 600. Caesar l-a mărit la 900, iar Antonius la 1.000
pentru ca ulterior, August să-l reducă la 600. La început, numirile
senatorilor au fost făcute de consuli. După anul 312 î.Hr. (Lex Ovinia),
dreptul de a recruta senatorii a revenit cenzorilor și s-a făcut nu în fiecare an,
ci la 5 ani, de preferință din rândul foștilor magistrați care au părăsit funcția
în ultimii 5 ani.
42
Cristinel Murzea, op.cit., p.26.
43
Jose A.N. Rasquin, op.cit., p.316.
44
Emil Molcuț, op.cit., p.29: Jose A.N. Rasquin, op.cit., pp. 318-319.
45
Dintre senatori, se bucura de un respect deosebit princeps senatus,
primul de pe lista senatorilor întocmită de cenzori, căruia i se cerea în primul
rând părerea pentru fiecare problemă dezbătută. De asemenea, se evidențiau
magistrații anului în curs care puteau asista cu drept de cuvânt și de vot ,
precum și foștii magistrați curuli care puteau asista în senat până la viitoarele
alegeri (lectio senatus). Acest drept a fost acordat de Sulla și foștilor
magistrați care nu erau curuli.
Însemnele senatorilor: inel de aur (anulus), tunica (laticlavia), o
eșarfă lată, de culoare purpurie, purtată de la gât până la poale; încălțăminte
specială (calceus senatorius), de culoare albă sau roșie, mai înaltă decât cea
obișnuită, cu 4 curele și o semilună de fildeș sau de argint 46.
Magistratul care trebuia să prezideze convoca senatul când dorea,
printr-un herald sau printr-un edictum, iar în caz de urgență anunțul se făcea
la domiciliu. Ca zi de ședință erau preferate ziua calendelor, a nonelor, idus
sau o zi de sărbătoare47. Cu unele excepții, nu se lua o hotărâre valabilă
înainte de răsăritul sau după apusul soarelui. Magistratul care prezida arăta
motivul convocării și tema supusă dezbaterii (relatio ad senatum, refere ad
senatum) și avea dreptul să-și exprime propria sa opinie.
Urma rogatio, adică expunerea punctului de vedere al fiecărui
senator, începând cu princeps senatus. Senatorii aveau libertatea de a-și
argumenta părerea fără nicio îngrădire, puteau chiar să abordeze o altă
problemă (egredi relationem), mai ales atunci când se dorea amânarea luării
deciziei în cazul pus în discuție.
După rogatio, se strângeau toate propunerile (vota) și se trecea la
exprimarea votului (discessionem facere). Senatorii se alăturau, în picioare,
celui pe care îl sprijineau (pedibus in sententiam ire), având posibilitatea să
voteze împotriva părerii exprimate anterior. În situații excepționale, votul
era exprimat sub prestare de jurământ. Hotărârea adoptată se numea
senatusconsultum și avea putere de lege48.
1.3.3.4. Principalele magistraturi
Erau înalți demnitari ai statului, aleși de popor, de regulă pe o

perioadă de un an, cu excepția funcției de cenzor (5 ani, apoi 18 luni) și a
celei de dictator (6 luni). Magistraturile erau onorifice, adică magistrații nu
erau remunerați pentru activitatea lor, și colegiale, pentru că aceleași
atribuții erau exercitate de cel puțin doi magistrați. Magistrații nu se
subordonau unul față de altul, dar se supravegheau reciproc.
Magistrații superiori, denumiți magistrați curuli, aveau dreptul la un
scaun special (sella curulis) și dețineau ius imaginum: consulii, pretorii,
cenzorii, edilii curuli, dictatorul și magister equitum. Cu excepția
dictatorului și a lui magister equitum, erau aleși de către comițiile centuriate.
Ceilalți magistrați, magistratus minores: questores, edilii plebei, tribunii
plebei, curatorii ș.a. erau aleși de comițiile tribute sau de concilia plebis.
Pentru a aspira la o magistratură, candidații erau obligați să
îndeplinească următoarele condiții: prezentarea în fața comițiilor; vârsta
46
Jose A.N. Rasquin, op.cit., p. 317.
47
Într-o lună calendaristică erau trei date importante: prima zi, numită calendae, a 5-
a sau a 7-a, în funcție de lună, numită nonae, a 13-a sau a 15-a numită idus.
48
Jose A.N. Rasquin, op.cit., pp. 317-318.
legală (28 de ani pentru questor, 35 pentru edil, 38 pentru pretor și 40 pentru
consul). Prin Lex Cornelia a lui Sulla s-au adus modificări (30 de ani pentru
questor, 37 pentru edili, 40 pentru pretor și 43 pentru consul); respectarea
ordinii stabilite, cursus hortorum: questor, edil (facultativ), pretor, și apoi
consul; funcțiile de cenzori și dictator se exercitau după consulat 49.
Consulii, pretorii și dictatorii se bucurau de imperium, dreptul la
comandă, în virtutea căruia magistratul convoca poporul în adunări sau
conducea legiunile romane.
Tribunii, plebeii, cenzorii, questorii și edilii curuli beneficiau de
potestas, care însemna: dreptul de a lua auspicii la Roma (augurium agere),
adică de a consulta voința zeilor după anumite semne; dreptul de a da edicte
valabile pe perioada exercitării funcției (ius edicendi); dreptul de a amenda
contravenienții (ius muletae dictionis) și de a le lua proprietățile în gaj (ius
pignoris capionis); dreptul de a convoca poporul pentru dezbaterea unor
probleme (concionem habere) sau pentru deliberare și votare (cum populo
agere); dreptul de a convoca și prezida Senatul (senatum vocare, habere),
fie pentru dezbaterea unor probleme (referre ad senatum), fie pentru
deliberare și votare (cum patribus agere)50.
Prima magistratură creată după alungarea regilor a fost consulatul, pe
care am analizat-o deja. Dacă la început cei doi consuli erau aleși numai din
rândul patricienilor, prin lex Licinia-Sextia puteau fi aleși și dintre plebei51.
Pretura. În anul 367 î. Hr. a fost creat un magistrat special, pretorul
(praetor), pentru împărțirea dreptății, ales ca un coleg al consulilor în
comițiile centuriate. Din cauza numărului mare de procese în care erau
implicați străinii, în timpul primului război punic a fost creat un al doilea
post de pretor, praetor peregrinus. Celălalt pretor, mai înalt în rang, se va
numi praetor urbanus. În anul 237 î.Hr., după cucerirea Sardiniei, s-au mai
creat două funcții de pretor pentru Sicilia, Sardinia și Corsica, iar anul 197 î.
Hr., alte două funcții pentru provinciile hispanice. Cei șase pretori dădeau
câte un edict după depunerea jurământului, care conținea principiile juridice
prin care administrau justiția. Aceste edicte au stat la baza dreptului
pretorian (ius praetorium, ius honorarium), care se baza mai mult pe
echitate (aequitas) decât pe litera legii. Însemnele pretorilor: toga praetexta,
sede curul, 2 lictores la Roma și 6 lictores în provincii52.
Cenzura. Recensământul (Census) a fost o instituție înființată de
regele Servius Tullius pentru înrolarea populației în armată după criteriul
averii. Se efectua o dată la 5 ani și se încheia cu un sacrificiu purificator
(lustrum). Pe baza declarațiilor primite de la cetățeni (censum accipere), se
întocmeau listele (tabulae censoriae) și se proceda la împărțirea cetățenilor
în cele 5 clase în funcție de avere.
Aceste sarcini reveneau la început consulilor, dar din anul 443 î Hr.
s-au creat două funcții de magistrați pentru această sarcină, denumiți
cenzori, aleși pentru 5 ani, iar din anul 134 î. Hr. exercitarea funcției a fost
redusă la 18 luni. Cenzorii mai aveau și alte atribuții pe lângă efectuarea
recensământului: supravegheau conduita și moralitatea cetățenilor (censura
49
Idem, p.321.
50
Emil Molcuț, op.cit., p. 29; A. Bouche-Leclercq, Manuel des institutions
romaines, Paris, Librairie Hachette et Cie, 1886, p. 36; Șt. Cocoș, op.cit., p.18.
51
Șt. Cocoș, op.cit., p.18.
52
Jose A.N. Rasquin, op.cit., pp.322-323.
morum); erau abilitați să pedepsească cetățenii, trecându-i într-un trib
inferior (dintr-un trib rustic într-un trib urban) sau să impună unui cetățean
nota censoria, printr-o însemnare în registrul censului, ceea ce echivala cu
infamia; ocupau locurile libere din senat (senatum legere) și aveau dreptul să
excludă din senat (senatu movere) sau din ordinul equestru; organizau
licitații pentru lucrările publice și închiriau pământurile și alte venituri ale
statului. În sarcina lor cădea și redactarea caietului de sarcini (lex censoria),
influențând astfel dreptul civil în materia vânzării și locațiunii53.
Edilii. Din anul 494 î. Hr., odată cu tribunii au fost aleși 2 edili ai
plebei care supravegheau templul zeiței Ceres, unde se păstra arhiva plebei,
supravegheau ordinea în orașe, erau ajutoare ale tribunilor, executând-le
ordinele, și răspundeau de organizarea jocurilor plebeie. După legile
Liciniae (366 î. Hr.), plebea a acceptat propunerea patricienilor de a
contribui și ei la această magistratură. Au fost aleși încă 2 edili curuli,
patricieni, care nu se subordonau tribunilor, fiind, dimpotrivă, ierarhic
superiori (aveau toga praetexta și sede curul).
Atribuțiile lor priveau: organizarea jocurilor romane; supravegherea
templelor patriciene; întreținerea edificiilor publice; supravegherea
curățeniei și a siguranței străzilor; supravegherea termelor și a hanurilor;
urmărirea cămătarilor; supravegherea generală a piețelor: aprovizionarea cu
grâu; calitatea produselor; controlul măsurilor și greutăților; distribuirea
grâului săracilor cu prețuri reduse; asigurarea poliției Romei și organizarea
proceselor care priveau acte juridice încheiate în târguri54.
Questores. Potrivit Lex Valeria (509 î.Hr.), questores administrau
visteria publică, inclusiv strângerea impozitelor, precum și arhivele statului.
Inițial au fost 2 questores aerari sau urbani, după care au mai fost aleși 2
pentru a-i însoți pe consuli în campanii. Numărul lor a crescut de la 8 în anul
267 î.Hr., la 20 în timpul lui Sulla și 4o sub Caesar.
Tribunatul plebei. După secesiunea din anul 494 î.Hr., plebeilor li s-
a admis alegerea a 2 tribuni în concilia plebis, de origine exclusiv plebeiană,
care se bucurau de inviolavilitate (sacrosanctus magistratus). După măriri
succesive, numărul lor a fost stabilit la 10 în anul 457 î.Hr. Tribunii au fost
investiți cu ius intercessiones, potrivit căruia aveau drept de veto împotriva
unei măsuri dispuse de orice magistrat sau chiar de senat, prin care erau
lezate drepturile plebeilor. Dreptul de veto era posibil doar în interiorul
Romei, astfel că nu afecta puterea consulilor (imperium) în timpul
campaniilor.
Tribunii puteau convoca plebea (ius agendi cum plebe), propuneau
legi pentru a fi votate (plebiscita), puteau cita orice cetățean în comiții,
inclusiv pe consul, și aveau drept de coerciție împotriva celor care le
nesocoteau dispozițiile, putând ordona arestarea (in vincula duci iubere) și
aruncarea în temniță ori condamnarea la amendă 55.
Dictatura. În cazul unui pericol extern sau a unor mișcări interne
grave, era ales un dictator dintre foștii consuli. Senatul îi împuternicea pe
consulii în exercițiu să facă această alegere printr-un senatusconsultus
53
Idem, p.324; Emil Molcuț, op.cit., p.30.
54
José A.N. Rasquin, op.cit., pp,324-325; C. Hamangiu, Matei G. Nicolau, op.cit.,
pp.63-64.
55
. Vladimir Hanga, op. cit., p. 39
ultimum. Toate magistraturile erau suspendate, mai puțin cea a tribunilor.
Puterea dictatorului era aproape absolută, hotărârile lui fiind definitive.
Funcția se exercita pe o durată de 6 luni și putea fi reînnoită pentru alte 6
luni dacă pericolul nu era îndepărtat. Dictatorul își desemna un ajutor, numit
magister equitum (comandant al cavaleriei).
Dictatorul avea ca însemne toga praetexta, sede curul și 24 lictores,
iar magister equitum, toga praetexta, sede curul și 6 lictores.
1.3.3.5. Tranziția spre imperiu
În ultimul secol al republicii romane s-a acutizat lupta politică între

optimates (aristocrația funciară), equites (clasa cavalerilor îmbogățiți prin
activități comerciale și bancare) și populares (clasa micilor proprietari de
pământ și a meseriașilor56.
Pericolul pe care îl întrețineau sclavii și plebeii săraci, dar și
complexitatea guvernării unui imperiu au determinat cele trei grupări
politice să aspire la o conducere centralizată, în care puterea să aparțină unui
singur om. Acest deziderat era cu atât mai stringent, cu cât stabilitatea
internă era grav amenințată de luptele civile purtate între generali puternici,
care dobândiseră putere și faimă fără precedent în urma succeselor militare:
Marius, Sulla, Pompei și Caesar57.
S-a ajuns atât de departe încât dictatorului Lucius Cornelius Sulla i s-
a făcut o primire triumfală la Roma, în zilele de 27 și 28 ianuarie ale anului
81 î.Hr., iar în semn de recunoștință s-a hotărât să i se ridice prima statuie
ecvestră, din bronz aurit, cu toate că tradiția nu permitea decât reprezentarea
în picioare, și să se înscrie în calendar o zi obligatorie care să glorifice
victoria sa militară de la Porta Collina împotriva lui Marius cel Tânăr.
Regimul dictatorial instaurat de Sulla a consemnat și câteva reforme
apreciate de mulți istorici: a restituit senatului vechile drepturi și privilegii și
a mărit numărul senatorilor cu încă 300 de membri; a micșorat atribuțiile
tribunilor;a acordat dreptul de cetățenie și străinilor, de care au beneficiat în
special spaniolii și galii; a distribuit pământ veteranilor; a reintrodus regula
intervalului de 10 ani pentru un nou mandat de consul. În culmea gloriei, a
restabilit guvernarea consulară și s-a retras în mod inexplicabil la vila sa de
la Cuma, învăluindu-se într-o adevărată enigmă atât pentru contemporani cât
și pentru viitorime58.
După moartea lui Sulla asistăm la o rivalitate acerbă între Pompei,
căruia senatul îi acordase puteri depline în anul în anul 52 î.Hr. și Caius
Iulius Caesar, care cucerise Galia și era venerat de soldați. La 10 ianuarie 49,
Caesar a trecut Rubiconul asumându-și riscurile urmăririi lui Pompei prin
acele cuvinte care vor deveni celebre: ”Alea iacta est” (Zarurile au fost
aruncate).
În luna iunie a anului următor l-a învins la Pharsalus, dar nu a apucat
să-l captureze viu, pentru că a fost înjunghiat de Potin, vizir al Egiptului,
56
Jose A.N. Rasquin, op.cit., pp,324-325; C. Hamangiu, Matei G. Nicolau, op.cit.,
pp.63-64.
57
Chris Scarre, Cronica împăraților romani, Traducere din limba engleză de
Andreea Hadâmbu și Steliana Palade, Enciclopedia RAO, 2008, pp. 8-9.
58
care i-a decapitat capul în speranța că se va bucura de recunoștința lui
Caesar. Dar Potin a fost suprimat pentru complot, iar cei doi frați, Ptolomeu
al XII-lea și Cleopatra urmau să împartă tronul după ce se vor căsători,
potrivit testamentului părintelui lor.
Ptolomeu s-a aliat cu rebelii răsculați împotriva lui Caesar și a
dispărut în împrejurări necunoscute, astfel că pe tronul Egiptului a fost
instalată Cleopatra. Din relația lui Caesar cu această femeie energică și
captivantă s-a născut un fiu care a fost botezat cu numele de Cezarion, ca
nimeni și nimic să nu conteste paternitatea celui mai puternic om al lumii.
După lichidarea lui Pompei, Caesar a devenit stăpânul absolut al
Romei, fiind desemnat dictator pe viață (deținea puterea executivă),
imperator pe viață (ca șef suprem al armatei) și tribun pe viață (deținea
controlul puterii legislative). În subordinea lui mai erau Senatul, iar ca mare
pontif, și organizațiile religioase59.
La 15 martie 44 î.Hr., celebrele Ide ale lui Martie, Caesar a fost
asasinat în aula Senatului de un grup de conspiratori din care făceau parte
Cassius și Brutus, ultimul fiind, se pare, odrasla nerecunoscută a dictatorului.
A urmat un al doilea război civil în care asasinii lui Caesar au fost înfrânți de
doi aliați, Marc Antoniu, un fidel al lui Caesar, cu o conduită dubioasă la 15
martie, și Octavian, fiul adoptiv și moștenitorul averii lui Caesar. Octavian n-
a acceptat să împartă puterea cu Antoniu: l-a învins în bătălia de la Actium,
în anul 31 î. Hr., după care a provocat moartea Cleopatrei și i-a suprimat pe
cei doi fii care puteau să revendice puterea.
Patru ani mai târziu, în anul 27 î.Hr., Octavian a ajuns la o înțelegere
cu Senatul, care s-a autodizolvat, conferindu-i puteri depline și titlul de
Augustus, cu sensul de ”sfânt”, ”divin”, adjectiv care s-a transformat în nume
propriu, cu care primul împărat roman a domnit până în anul 14 d.Hr 60.
1.3.4. Roma imperială
Istoriografia romană consemnează două faze ale imperiului, prima

fiind denumită Principat (Principatus), care derivă de la numele pe care și l-
a atribuit împăratul Augustus, acela de princeps, primul dintre cetățeni,
pentru a sublinia faptul că el conduce nu cu de la sine putere ci împreună și
în mod egal cu Senatul.
Această formă de monarhie moderată a început la data de 16 ianuarie
27 î.Hr., când Augustus a fost înscăunat ca împărat, și a dăinuit până la
59
Vladimir Hanga, op.cit., p.41: Pentru detalii a se vedea şi Vladimir Hanga, Caius
Iulius Caesar, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967, Colecţia „Oameni de seamă”.
60
Augustus, -a, -um adj. 1. divin, sfânt, venerat. 2. măreț, maiestuos, imperial. 3. de
augur (DeAgostini, Dicționar latin-român, traducere de Mariana Adameșteanu și
Mihaela Suhan, București, Corint, 2008, p. 40). Înțelegerea cu Senatul a survenit
după o adevărată lovitură de teatru, calculată magistral de Octavian: în anul 27
î.Hr., la vârsta de 31 de ani, având titlul de Principe, a proclamat restaurarea
republicii, anunțându-și retragerea din viața publică. Toată viața a jucat un rol după
un scenariu la care a lucrat cu migală ca un ~sclav al datoriei~. La 76 de ani, în ziua
când și-a simțit sfârșitul, după ce a semnat toate actele imperiale, ca un funcționar
respectabil, a cerut să fie pieptănat și bărbierit, a salutat-o pe soția sa Livia și s-a
adresat celor prezenți ca un veritabil actor: ”Mi-am jucat bine rolul. Permite-mi,
prieteni, să părăsesc scena în mijlocul aplauzelor voastre” (Indro Montanelli,
op.cit., pp.220-228); Chris Scarre, op.cit., p. 27.
urcarea pe tron a lui Dioclețian, în anul 284 d.Hr., când începe a doua fază,
Dominatul, o formă de monarhie absolută. Denumirea derivă din dominus
(stăpânul), titlu pe care l-au purtat toți împărații începând cu Dioclețian, dar
care a devenit oficial odată cu domnia lui Septimiu Sever (193-211).
Senatul își va pierde treptat independența și autoritatea, devenind un
sfat imperial (consistorium sacrum), în care numirile se făceau de împărat
dintre oamenii săi de încredere.
Împăratul era princeps senatus, și când participa la adunări se așeza
între cei doi consuli, ținea discursuri imperiale sau le citea un questor, și
adresa mesaje (oratio principis), care aveau prioritate pe ordinea de zi. Va
obține jurisdicție penală și putere legislativă, dar senatusconsultele
exprimau voința împăratului. În epoca dominatului va avea mai mult un rol
decorativ. Vor păstra autoritatea asupra unor provincii (provinciae
senatoriale), puține la număr, și fără să dețină trupe61.
În ce privește magistraturile, și ele își vor pierde strălucirea de
altădată, fiind păstrate cele existente în perioada republicii, dar cu atribuții
diminuate62.
Consulii nu mai erau aleși pe termen de un an, ci pe un termen de
șase luni sau de două luni; vor păstra doar jurisdicția grațioasă (dreptul de a
conduce un proces simulat) și dreptul de a conduce ședințele senatului.
Pretorii își limitau sfera de competență la organizarea proceselor de
judecată și la explicarea dispozițiilor cuprinse în edict care, începând cu
domnia lui Hadrian, avea o formă definitivă, astfel că nu mai aveau
posibilitatea să introducă mijloace procedurale noi.
Tribunii convocau adunările senatului și aveau unele atribuții în
materia jurisdicției penale și civile.
Edilii curuli și-au păstrat vechile atribuții polițienești și
jurisdicționale. Questorii și-au păstrat doar dreptul de a administra arhivele
senatului.
Au fost create funcții noi63:
 Praefectus praetorio, comandant al trupelor pretoriene
(garda imperială), a cărui putere va crește atât de mult
încât unii dintre prefecți au detronat și au impus împărați
sau chiar au uzurpat tronul imperial;
 Praefectus urbi, guvernatorul Romei, aveau
competențele pe care le-au deținut pretorii și edilii.
Competența lui se întindea pe o rază de 100 de mile în
jurul capitalei, având la dispoziție 3 cohorte urbane
(cohortes urbanae).
 Praefectus annonae , ofițer cu rang ecvestru, răspundea
de aprovizionarea cu grâu a Romei, controla prețul
grâului și distribuirea gratuită săracilor.
 Praefectus vigilum, ofițer cu rang ecvestru care
conducea cohortele de vigiles pentru combaterea
incendiilor.
61
Vladimir Hanga, op.cit., pp.43-44; José A.N. Rasquin, op.cit., pp.319-320.
62
Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept roman, Casa de presă și editură ”Șansa”- S.R.L.,
București, 1995, p.36.
63
Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept roman, p. 35; Chris Scarre, op. cit., p.17.José
A.N. Rasquin, op.cit., p.326.
1.3.4.1. Dinastia Iulio – Claudienilor (31 î Hr. – 68 d.Hr.)
Augustus a devenit stăpân absolut în urma victoriei de la Actium, dar

a învățat lecția dură a ilustrului său unchi, Caius Iulius Caesar, care, deși a
fost unul dintre cei mai iluștri comandanți militari ai Antichității, nu a fost
suficient de diplomat, ignorând orgoliul Senatului pentru a instaura un
despotism de tip oriental.
A pretins că în anul 27 Î.Hr. a restaurat republica dar realitatea era cu
totul alta, deși Senatul l-a ales consul și tribun pe viață. A domnit
concentrând în mâinile sale întreaga putere, dar a păstrat aparența
funcționării vechilor magistraturi republicane. A preferat titlul de princeps,
dar titulatura sa exprimă cu prisosință puterile excepționale cu care a fost
investit de senat: Imperator Caesar Divi Filius Augustus (imperator,
comandant al legiunilor romane; Caesar, urmașul lui Caius Iulius Caesar;
Divi Filius, fiu de zeu; Augustus, cel venerat)64.
Augustus avea simțul umorului și recunoștea cu franchețe că nu are
calități de mare lider militar, dar a știut să-și mobilizeze generalii și să
cucerească noi teritorii, stabilind frontierele pe un vast teritoriu: la est cu
deșertul sirian și fluviul Eufrat, la nord de-a lungul Rinului, în Balcani până
la Dunăre.
A cucerit Egiptul și Galia, dar a fost nevoit să renunțe la anexarea
întregii Germanii. Cel mai mare succes îl constituie modelul său de monarh
luminat, pentru care a fost răsplătit cu titlul onorific de Pater Patriae
(Părintele Patriei). Și nu e puțin lucru nici faptul că, timp de 45 de ani, și-a
dominat supușii cu o autoritate morală greu de egalat, aflându-și sfârșitul în
patul său, venerat de toți și mulțumit de sine.
Împăratul Augustus a avut o contribuţie importantă la dezvoltarea
dreptului roman, prin mai multe legi adoptate sub autoritatea sa:
 leges Iuliae iudiciariae, cu privire la organizarea justiţiei,
care, cu câteva excepţii, au desfiinţat procedura
legisacţiunilor;
 lex Aelia Sentia, care îngrădea libertatea dezrobirii sclavilor;
 lex Iulia de cessione bonorum - legea Iulia cu privire la
cesiunea de bunuri, prin care debitorul poate renunţa la
bunurile sale în favoarea creditorilor (cessio bonorum);
 lex Iulia de maritandis ordinibus, privind reglementarea
căsătoriei, ce prevedea sancţiuni împotriva părinţilor care
împieducau căsătoria copiilor;
 lex Iulia de colegiis, legea Iulia cu privire la asociaţii, care a
fost dată şi în vremea lui Caesar şi condiţiona dobândirea
statutului de persoană juridică de drept privat de aprobarea
senatului;
 lex Iulia de vi publica et privata - legea Iulia cu privire la
violenţa publică şi privată, ce sancţiona creditorul care lua
un bun de la debitorul său prin violenţă;
 legile Iulia şi Papia Poppaea, care prin dispoziţiile pars
nuptaria obliga femeile între 20 şi 50 de ani şi bărbaţii între
25 şi 60 de ani de a trăi în regimul căsătoriei şi să aibă
64
José A.N. Rasquin, op.cit., p.326.
copii, iar prin dispoziţiile pars caducaria se prevedea
incapacitatea totală sau parţială de a dobândi o moştenire a
celor necăsătoriţi sau căsătoriţi dar fără copii ş.a. 65
După moartea lui Augustus, la tronul imperiului s-au succedat 4
împăraţi din familia sa66, care au rămas printre cele mai cunoscute
personalităţi ale Antichităţii: Tiberius, Caligula, Claudius, Nero.
Tiberius (Tiberius Caesar Augustus, 14-37 d.Hr.), fiul vitreg al lui
Augustus, o figură enigmatică, auster şi rigid, caracterizat de Tacit şi
Suetoniu ca un tiran meschin. A dispreţuit senatul, fiind veşnic nemulţumit
de randamentul acestuia. Suspicios şi frustrat, a încurajat denunţurile pentru
trădare, fiind condamnaţi nenumăraţi senatori şi funcţionari, pentru cea mai
vagă acuzaţie.
A fost dispreţuit şi urât şi s-au spus multe lucruri dezonorante pentru
cea mai înaltă funcţie imperială, îndeosebi că se deda la practici
homosexuale cu grupuri de băieţi desfrânaţi (spintriae). Scârbit de viaţa
publică, s-a mutat în insula Capri, dedicându-se literaturii şi astrologiei.
În vremea lui a fost dată Lex Iunia Norbana, care prevedea că sclavii
eliberaţi fără respectarea formelor solemne sunt consideraţi liberi dar mor
sclavi, adică nu aveau dreptul să-şi intocmească testamentul.
A fost ucis la data de 16 martie 37, de către Macro, prefectul
pretoriului, pentru a-i înlesni drumul lui Caligula la tronul imperial. Acesta
fusese deja aclamat ca împărat, crezându-se că Tiberius a murit. Spre
stupoarea tuturor, dar mai ales a lui Caligula, care îi luase de pe deget inelul
imperial, acesta s-a însănătoşit pe neaşteptate, aşa că gestul lui Macro de a-l
asfixia cu o pernă a salvat nu numai o situaţie penibilă, ci şi o populaţie
sătulă de abuzurile unei domnii de 23 de ani.
Caligula (Caius Caesar Augustus Germanicus, 37-41 d.Hr.), a fost
înfăţişat de Suetoniu şi Dio Cassius ca un om foarte irascibil, capricios şi
crud, periculos şi antipatic, dar înzestrat cu o minte ascuţită. Porecla i-a
provenit de la cizmuliţele soldăţeşti (caligae) pe care le purta când era
copil67.
Caligula a rămas în istorie ca un risipitor care în primii ani de
domnie a tocat pur şi simplu enorma moştenire de 3.000 de milioane de
sesterţi pe care i-a lăsat-o Tiberius. Pentru calul său de curse favorit,
Incitatus, a construit un palat din marmură, iesle din fildeş şi i-a comandat
pături de purpură şi un ham bătut cu pietre preţioase. De fapt, a declarat că îl
va ridica la rangul de consul!
S-a proclamat zeu în viaţă şi a construit un templu pe Colina
Palatină, obligându-i pe cetăţenii bogaţi să plătească sume uriaşe pentru
venerarea sa. A impus noi taxe, a condamnat la moarte rude şi apropiați
pentru conspiraţie şi trădare, și a confiscat averi uriaşe. Cum era de aşteptat,
a sfârşit înjunghiat, într-un atac furibund, la data de 24 ianuarie 41.
Claudius (Tiberius Claudius Caesar Augustus Germanicus, 41-54
d.Hr.), originar din Lyon, un „monstru de om” după aprecierea mamei sale,
65
Emil Molcuţ, Drept privat roman. Terminologie juridică romană, Ediţie revăzută şi
adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp.447, 454, 456, 450; David Shotter,
Augustus, traducere de Irina Ciornei – Sandu, Editura Artemis, bucureşti,, 2003,
pp.70-71.
66
Chris Scarre, op. cit., pp. 42-57.
67
José A.N. Rasquin, op.cit., p. 308.
cu semne ale paraliziei cerebrale, care s-a făcut cunoscut prin cruzime şi sete
de sânge, dar şi prin pasiunea lui pentru alcool, focuri de noroc şi femei.
S-a lăsat dominat de liberţii şi soţiile sale, în mod deosebit de
Messalina, renumită pentru crime şi infidelităţi, şi de Agrippina, sora cea
mică, pe care a luat-o de soţie cu aprobarea Senatului, cu nimic mai prejos
decât precedenta.
În timpul domniei lui Claudius, prin senatusconsultul Macedonian, s-
a prevăzut că fiul de familie, care nu poate fi urmărit in timpul vieţii lui pater
familias deoarece nu are bunuri proprii, să nu poată fi urmărit nici după
moartea acestuia. In practică, deoarece senatusconsultele nu aeau putere de
lege in acea perioadă, pretenţia reclamantului era paralizată de pretor prin
formula eliberată fiului de familie, in care se introducea excepţio
senatusconsulti Macedonian.
Prin senatusconsultum Claudianum de servis (senatusconsultum
Claudian cu privire la sclavie) s-a stabilit că femeia liberă care intreţinea
relaţii sexuale cu sclavul altuia şi nu le intrerupea după ce era somată de
stăpânul sclavului, devenea sclavul acelui stăpân.
Prin senatusconsultum Claudianum de recuperatorum aetate
(senatusconsultul Claudian cu privire la vârsta recuperatorilor) s-a redus
vârsta pentru numirea judecătorilor la 24 de ani şi s-a menţinut vârsta de 25
ani pentru recuperatori.
Senatusconsultum Velleianum, adoptat in timpul lui Claudius, a
interzis femeii să interceadă pentru altul (pro alio)68.
A murit în noaptea de 12/13 octombrie 54, lăsându-l ca urmaş pe fiul
său vitreg, un anonim cu numele de Nero.
Nero (Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, 54-68 d.Hr.), un
personaj tragic și complex, prezentat ca un monstru în nenumărate cărți și
filme: a incendiat Roma, și-a ucis nu numai adversarii, ci și două dintre soții,
fratele vitreg și pe cea care i-a dat viață, nimeni alta decât Agrippina.
A fost acuzat de excese sexuale cu amanții săi, Pitagora și Sporus, de
violuri comise asupra unor femei măritate și băieți din familii onorabile, dar
și de jafuri comise împreună cu prietenii săi în plină stradă. Despre Sporus
se spune că semăna foarte mult cu Poppea, soţia împăratului, care a murit în
urma unui avort. Nero l-a castrat şi l-a luat de nevastă.
Dar a fost în același timp un om educat, instruit de marele Seneca și
de Afranius Burrus, astfel că primii 5 ani ai domniei au fost caracterizați,
retrospectiv, ca o veritabilă epocă de aur. După moartea lui Burrus,
succesorul său, Tigellinus, l-a îndepărtat de Seneca, acesta având o influență
malefică asupra tânărului împărat: procesele pentru trădare, stopate de
mentorii săi, au reînceput, ca și confiscările de averi pentru umplerea
vistieriei.
Marele incendiu care a izbucnit în data de 19 iulie 64 și a devastat
aproape tot centrul Romei, inclusiv o parte a reședinței sale din Colina
Palatina, a fost pus pe seama împăratului, deși acesta se afla la Antium și,
întorcându-se imediat în capitală la aflarea dezastrului, a ajutat sinistrații și a
dat bani pentru reconstrucția orașului. I s-a reproșat că, impresionat de
grandoarea pârjolului, a cântat o compoziție proprie, Arderea Troiei, și că a
fost interesat de declanșarea incendiului pentru a-și construi o Domus Aurea.
68
Emil Molcuţ, Drept privat roman. Terminologie juridică romană, pp.422-423.
Valul de execuții, exiluri și sinucideri declanșat de Nero au avut ca
efect două comploturi în care au fost implicați senatori de vază, care au fost
însă descoperite. La unul dintre ele, prin care s-ar fi urmărit instalarea ca
împărat a lui Calpurnius Piso, în urma torturilor au fost pronunţate şi două
nume: profesorul său Seneca şi un poet mediocru, Lucanus, care făcuse
imprudenţa să câştige un premiu la un concurs la care a participat şi
împăratul. Nero i-a condamnat la moarte fără să aibă nicio remuşcare pentru
dascălul său.
Părăsit de toți și urmărit de cel care avea să-i ocupe tronul, Servius
Galba, la 9 iunie 68 d.Hr., înainte de se înjunghia în gât, ajutat de secretarul
său, Epafroditus, a exclamat: ,,Ah, ce artist piere odată cu mine!” Avea doar
30 de ani și posteritatea îl va trata ca pe unul dintre cei mai sângeroși
criminali din istorie.
În materia dreptului privat, prin senatusconsultum Neronianum de
legatis (senatusconsultul Neronian cu privire la legate), s-a prevăzut că un
legat per vindicationem nul poate fi valabil ca legat per damnationem.
Senatusconsultum Trebllianum a reglementat, în cazul fideicomisului de
ereditate, relaţiile dintre fiduciar şi fideicomisar în favoarea fiduciarului 69.
După moartea lui Nero, în anii 68-69, pe tronul Imperiului Roman
au urcat, succesiv, 3 împărați proveniți din rândul guvernatorilor de
provincii, care n-au constituit o dinastie: generalii Galba, Otho, Vitellius70.
Galba (Servius Galba Imperator Caesar Augustus, 68-69 d.Hr.),
guvernatorul Hispaniei Tarraconensis, deși avea 70 de ani era un om
ambițios, provenind dintr-o familie romană influentă. La invitația lui Iulius
Vindex, guvernatorul Galliei Lugdunensis, care se răzvrătise împotriva lui
Nero, s-a proclamat împărat pe 3 aprilie 68, la Carthaga Nova, fiind declarat
oficial de senat pe 8 iunie 68. Poziția lui a fost grav afectată de refuzul său
de a recompensa armata cu bani și de lăcomia demnitarilor pe care i-a numit
în funcții. Dezertarea armatelor din Germania Inferior și Germania Superior,
care l-au desemnat ca împărat pe Aulus Vitellius, l-a determinat pe Galba să-
și caute un moștenitor. Pe 10 ianuarie 69 l-a adoptat pe Lucius Calpurnius
Piso Frugi Licinianus, un tânăr de 30 de ani. Afectat de această numire,
Marcus Salvius Otho, unul din primii susținători ai lui Galba, care spera să
fie desemnat ca succesor, a fost proclamat împărat de soldați, în ziua de 15
ianuarie 69. Galba a fost înjunghiat în gât de soldatul Camurius, în timp ce
se îndrepta spre for.
Otho (Servius Galba Imperator Caesar Augustus, 69 d.Hr.) a primit
votul senatului cu toate că era cunoscu ca fost partener de orgii al lui Nero și
chiar amant al acestuia. Era născut în sudul Etruriei, dintr-o familie fără
origini aristocratice, dar care a primit funcții importante sub diferiți împărați.
A fost numit guvernator în Lusitania fără voia sa, din cauza frumoasei
Sabina Poppaea, cu care Nero s-a căsătorit. A domnit doar 3 luni, cu numele
Imperator Marcus Otho Caesar Augustus. Deși avea faima unui destrăbălat,
se pare că a condus imperiul cu pricepere, dacă îi dăm crezare lui Tacit :
,,Otho, în pofida tuturor așteptărilor, nu s-a abandonat luxului și trândăviei,
s-a lepădat de plăceri, și-a ascuns depravarea și și-a rânduit viața așa cum
șade bine unui împărat”. N-a putut să împiedice un război civil declanșat de
69
Idem, pp.494-495.
70
Chris Scarre, op. cit., pp. 58-63.
Vitellius cu legiunile germane, sprijinit de provinciile Galia și Hispania, deși
a vrut să împartă puterea cu acesta. S-a sinucis prin înjunghiere în zorii zilei
de 16 aprilie 69, impresionându-și soldații și contemporanii cu actul său de
curaj.
Vitellius (Aulus Vitellius Germanicus Augustus, 69 d. Hr.) era fiu de
consul, poreclit în tinerețe spintria (cocotă masculină) deoarece l-a însoțit pe
Tiberius pe insula Capri. Împărații Claudius, Caligula și Nero l-au răsplătit
cu funcții înalte pentru lingușeli și desfrâu. Era considerat un om de nimic,
lacom, risipitor și imoral. Când generalii lui au cucerit Roma, noul împărat
și armata care îl însoțea au ținut-o numai în beții, din Galia până în capitală.
Euforia tronului n-a ținut decât până la mijlocul lunii iulie, când armata din
provinciile orientale a ales un nou împărat, pe generalul Titus Flavius
Vespasianus. Acesta fusese trimis de Nero să reprime rebeliunea iudeilor și
s-a distins în lupte, recuperând Galileea, în anul 67, după care a cucerit
Ierihonul și Emmausul. Nero l-a numit guvernator al Iudeei, dar mai avea de
cucerit Ierusalimul și fortăreața de la Masada.
Adepții lui, Antonius Primus și Cornelius Fuscus, cu numai 5 legiuni
de la Dunăre (30.000 de soldați), i-au zdrobit pe vitellieni la Bedriacum și
Cremona (octombrie 69), după care au pârjolit și omorât tot ce-au întâlnit în
cale. La 20 decembrie, după două zile de lupte înverșunate, trupele flaviene
au intrat în Roma. Vitellius s-a deghizat în zdrențe, ascunzându-și
cingătoarea plină cu aur. A fost prins, torturat și ucis, iar cadavrul i-a fost
aruncat în Tibru.
1.3.4.2. Flavienii
Vespasian (Imperator Caesar Vespasianus Augustus, 69-79) a

inaugurat dinastia Flavienilor, care a durat doar 30 de ani. Proclamat împărat
de armatele sale în timp ce se afla în Iudeea, Vespasian a ajuns la Roma abia
în octombrie 70. Se afla la Alexandria, în Egipt, când a aflat de cucerirea
Ierusalimului, la 26 octombrie 70, care a însemnat cucerirea Iudeei, deși
fortăreața de la Masada a fost asediată abia în anul 74. A fost un om de
acțiune, hotărât și competent, modest și spiritual.
Le-a conferit fiilor săi, Titus și Domițian, titlul de Caesar și l-a
desemnat pe Titus, fiul său preferat, ca urmaș la tron. A deținut 8 consulate,
din care 7 le-a împărțit cu Titus ca împărat. A lăsat în urma sa Colosseumul,
un edificiu care va deveni celebru, ca o impresionantă emblemă a Cetății
Eterne.
Suetoniu i-a reproșat ”marea lui dragoste de bani”, pentru că a mărit
impozitele și a creat altele noi; a pus o taxă pe pisoarele publice, pe care
poporul le-a numit vespasiene, și a stabilit o amendă pentru cei care nu le
foloseau. De fapt, a reorganizat finanțele, recurgând chiar și la vânzarea
demnităților publice la prețuri piperate, motivându-și gestul fiului său Titus:
”Cu bandiții mă fac bandit”. A reorganizat și armata, în fruntea căreia a
numit ofițeri de carieră, majoritatea provenind, ca și el, din rândul
provincialilor71.
A fost apreciat pentru echitate și indulgență. Deviza sa preferată a
fost: ”Un împărat trebuie să moară în picioare”. Cu aceste cuvinte a murit,
71
în ziua de 23 iunie 79, torturat de o dizenterie violentă. Nu înainte însă de a
se ridica în picioare, având puterea, înainte de a se prăbuși în brațele unui
însoțitor, să mai adauge, cu nelipsitul său umor: Vae, puto deus fio! (Vai,
cred că devin zeu!)
Senatul i-a acordat titlul de zeu, rămânând în istoria zbuciumată a
Romei ca unul dintre cei mai buni împărați. De la el ni s-a păstrat, pe o tablă
de bronz, lex de imperio Vespasiani, lege cu privire la puterile împăratului
Vespasian72.
Titus (Imperator Titus Caesar Vespasianus Augustus, 79-81) s-a
urcat pe tron la 24 iunie 79. A domnit doar 2 ani, 2 luni și 20 de zile, dar s-a
bucurat de o reputație de care puțini împărați au avut parte. S-a remarcat prin
competență și generozitate în timpul unor catastrofe care au lovit peninsula
italică: îngroparea orașelor Pompei și Herculanum, la 24 august 79, de
erupția Vezuviului, incendiul care a devastat Roma, de la Capitoliu până la
Panteon, un an mai târziu, dar și o gravă epidemie care i-a urmat.
Titus a dispus restaurarea clădirilor distruse de incendiu,
reconstruirea Templului lui Iupiter Optimus Maximus și construirea de noi
terme la sud de Amfiteatrul Flavian. A organizat jocuri grandioase pentru a
ridica moralul cetățenilor. A inițiat un arc faimos, care îi va purta numele,
pentru comemorarea reprimării revoltei iudeilor, dar n-a apucat să-l vadă
finalizat: a murit subit, pe 13 septembrie 81, la 42 de ani, răpus de malarie.
Suetoniu relatează un zvon care a circulat la Roma, care îl implică pe fratele
său, Domițian, care l-ar fi convins să intre într-un cufăr cu zăpadă pentru a
se însănătoși, grăbindu-i astfel sfârșitul73.
Domițian (Imperator Caesar Domitianus Augustus, 81-96) a fost
ultimul reprezentant al dinastiei Flavilor. S-a remarcat printr-o administrare
competentă și scrupuloasă a imperiului și printr-un control riguros al
magistraților Romei și al guvernatorilor de provincii care, dacă ar fi să-i dăm
crezare lui Suetoniu, ,,nu s-au arătat niciodată mai modești și mai drepți”74.
A luat măsuri drastice împotriva imoralității, interzicând practicarea
homosexualității de către senatori și castrarea bărbaților. A condamnat la
moarte 3 vestale pentru incest, permițându-le să-și aleagă moartea, iar
amanții lor au fost exilați. Prima preoteasă, Cornelia, a fost îngropată de vie,
potrivit tradiției, iar amanții ei au fost omorâți în bătaie, în fața mulțimii
adunate în for.
A purtat puține războaie, cele mai importante fiind împotriva dacilor,
la nordul Dunării, pe care i-a învins decisiv la Tapae, în 88. A fost nevoit să
încheie o pace favorabilă lui Decebal, în anul 89, deplasându-și forțele pe
cursul superior al Dunării, împotriva sarmaților iazigi.
Deși în primii ani a domnit cu moderație și echitate, suspiciunea și
neîncrederea l-au transformat într-un tiran crud și bănuitor, purtându-se ca
un monarh cu puteri absolute. A pretins să i se adreseze cu ,,Domnul și
stăpânul nostru” și să i se sărute picioarele.
72
Emil Molcuţ, Drept privat roman, Terminologie juridică romană, p.457.
73
Chris Scare, op.cit., p.74.
74
Chris Scarre, op.cit., pp.76 – 83; Indro Montanelli, op. cit., pp.272-273.
Fiind adulat de soldați, deoarece le-a mărit solda de la 300 la 400 de
sesterți, a ignorat senatul, trimițând la moarte sau în exil nenumărați
senatori și funcționari imperiali bănuiți de trădare.
Avea dese crize de manie a persecuției, condamnându-l la moarte
chiar pe secretarul său, Epafrodidus, pentru simplul motiv că și-a amintit că
îl ajutase pe Nero să se sinucidă.
Aceste manifestări paranoice nu puteau decât să-i provoace sfârșitul,
fiind ciopârțit de săbiile conspiratorilor, în noul și grandiosul său palat,
grandios de pe Palatin. Cel mai mult s-au bucurat senatorii, dintre care Tacit
l-a judecat în culorile cele mai sumbre.
1.3.4.3. Împărații adoptivi și dinastia Antoninilor
Marcus Cocceius Nerva (Imperator Nerva Caesar Augustus, 96-98)

a ajuns împărat, după cum afirmă Dio Cassius, pentru că, amenințat cu
moartea de Domițian, a fost de partea complotiștilor și a acceptat
succesiunea pentru a-și salva viața. Avea 61 de ani, o sănătate șubredă și un
apetit deosebit pentru poezie și vin. De la Suetoniu știm că Nerva nu ar fi
fost integru, cum se credea, și că în tinerețe ar fi abuzat sexual de Domițian.
Senatul l-a aclamat pe noul împărat la data de 16 septembrie 96. A
înfruntat cu mult curaj revolta gărzii pretoriene din anul 97, condusă de
prefectul pretoriului, Casperius Aelianus, care l-a sechestrat în palat
cerându-i predarea conspiratorilor care l-au ucis pe Domițian. A scăpat cu
viață dar a pierdut susținerea armatei, iar autoritatea sa a fost grav
prejudiciată.
A fost respectat și simpatizat de senat, primind titlul de Pater Patriae
chiar la începutul domniei, ceea ce a fost o excepție în practica vremii. Cea
mai mare realizare a sa o constituie adopția ca fiu și urmaș a lui Marcus
Ulpius Traianus, guvernatorul Germaniei Superior, în care a văzut omul
providențial în stare să instaureze autoritatea imperială. A avut mână bună și
a meritat zeificarea sa de către senat, după o scurtă domnie de 16 luni,
încheiată la data de 28 ianuarie 98, când a fost răpus de o febră rebelă.
Traian (Imperator Caesar Divi Nervae Filius Nerva Traianus, 98-
117 d.Hr.) a fost primul împărat născut într-o provincie romană (Italica,
lângă Sevilla). Provenea dintr-o familie veche umbriană, care s-a stabilit în
sudul Spaniei. Tatăl lui, Marcus Ulpius Traianus, a comandat Legiunea a X-
a ”Fretensis” în războiul contra iudeilor (67-68 d.Hr.), după care a fost
consul (70 d.Hr.), guvernator al Siriei, guvernator al provinciei spaniole
Baetica și guvernator al provinciei romane din Asia Minor.
Traian a fost tribun militar în Siria, sub comanda tatălui său,
comandant al Legiunii a VII-a ”Gemina”, pretor și consul în timpul lui
Domițian, guvernator al Germaniei Superior numit de Nerva în anul 96 d.Hr.
A domnit 19 ani, fiind considerat unul dintre cei mai renumiți împărați
romani75.
Ca și tatăl său adoptiv, a respectat autoritatea senatului iar puterea și
gloria nu l-au amețit. La începutul și sfârșitul consulatului presta jurământul
ca orice înalt funcționar, deși acest lucru devenise o simplă formalitate, dar
dovedea că nu este infatuat și despot cum a fost Domițian.
75
Chris Scarre, op. cit., pp.90-97.
A condus însă imperiul cu mână forte, deținând toate puterile
imperiale. Era un bărbat puternic, deosebit de muncitor, exigent cu sine și
cu supușii săi. Poporul l-a respectat pentru curajul dovedit în războaie, dar
mai ales pentru ajutorarea săracilor din fonduri imperiale (alimenta), după
un proiect inițiat de Nerva. Soldații îl adulau pentru că împăratul împărțea cu
ei primejdiile și privațiunile.
Avea și defecte, subliniate în treacăt de Dio Cassius: prefera vinul
și băieții, dar nu s-a îmbătat niciodată și n-a fost violent în relațiile sale
amoroase. Se spune că soția sa, Pompeia Plotina, se considera fericită pentru
că Traian n-a înșelat-o cu o altă femeie. Dar același Dio Cassius susține că
Plotina avea un amant, cu 24 de ani mai tânăr ca împăratul, un băiat cultivat
și plin de viață, pe care l-a ajutat, prin fraudă, să ajungă la cârma imperiului,
Hadrian.
Marea realizare militară a lui Traian a fost cucerirea puternicului
regat condus de Decebal, după două războaie ( 101-102, 105-106 d. Hr.) în
urma cărora l-a transformat în provincie romană. Pentru această reușită,
arhitectul și inginerul Apollodor din Damasc a construit un pod
impresionant peste Dunăre. Puternicul rege Decebal, considerat un sperjur
de către istoricii romani, pentru că n-a respectat pacea după primul război,
și-a curmat viața pentru a nu cădea viu în mâinile cuceritorilor. Capul său a
fost expus pe treptele Capitoliului, iar faptele de vitejie ale soldaților romani
și ale marelui împărat au fost imortalizate în basoreliefuri pe un stâlp uriaș
care îi poartă numele, Columna lui Traian.
Victoria asupra dacilor a fost sărbătorită cu mare fast, cu aurul
tezaurului dacic, fiind organizate jocuri publice la care au luptat 10.000 de
gladiatori și au fost sacrificate 11.000 de animale. Prada de război a fost atât
de bogată, încât împăratul și-a permis să construiască noul port al Romei, de
la Ostia, Forul lui Traian, inaugurat la 1 ianuarie 112 d.Hr., și Columna,
înaltă de aproape 30 de metri, în luna mai 113 d.Hr.
La 60 de ani a dorit să împingă granițele imperiului până la Oceanul
Indian, pentru a îndeplini visul împăraților Caesar și Antoniu. A cucerit fără
prea mari eforturi Mesopotamia, Persia, Siria și Armenia și a regretat că nu
mai este tânăr pentru a triumfa mai departe, în India și Extremul Orient.
Suferea de hidropizie76 și, în drum spre casă, a murit subit, la 9 august 117
d.Hr., la Selinus, în Cilicia (sudul Turciei), la vârsta de 64 de ani. Doar urna
de aur cu cenușa lui a ajuns la Roma și a fost îngropată în soclul măreței
columne. Pentru istorici, domnia lui a constituit un etalon după care au fost
evaluați împărații care l-au urmat pe tronul imperial.
Hadrian (Imperator Caesar Traianus Hadrianus Augustus, 117-138
d.Hr.), primul împărat înfățișat cu barbă, este considerat de unii istorici ca
cel mai mare împărat al antichității, poate pentru capodoperele sale
arhitectonice, sau mai degrabă pentru guvernarea eficientă și echilibrată
prin care a întărit și stabilizat granițele imperiului timp de 21 de ani77.
A fost un apropiat al lui Traian, tatăl lui, Aelius Hadrianus Afer, era
văr cu împăratul, originar tot din Italica. Se pare că, la îndemnul Plotinei, s-a
căsătorit cu nepoata lui Traian, Vibia Sabina, o femeie frumoasă dar cu care
76
”Boală cauzată de acumularea patologică de apă în cavitățile naturale ale corpului
sau în țesuturi; dropică.” ( DEX, Ediția a II-a, Univers Enciclopedic, București,
1996, p.457.
77
Indro Montanelli, op.cit., pp.299-304; Chris Scarre, op.cit., pp.98-105.
nu era în cele mai bune relații, cu toate că l-a însoțit în toate călătoriile.
Traian i-a încredințat funcții importante: comandant al Legiunii I ”Minerva”
în cel de al doilea război cu dacii (105-106 d. Hr.), pretor după întoarcerea
la Roma, în 106 d.Hr., guvernator în Pannonia Inferior, în 107 d.Hr. În anul
114 d. Hr. a fost numit guvernator al Siriei, o funcție de mare răspundere.
Nu a existat un act care să confirme adopția lui de către împărat. Dio
Cassius afirmă că Plotina ar fi ascuns câteva zile moartea împăratului și ar fi
trimis senatului scrisori scrise de ea, pe motiv că Traian era prea slăbit de
boală, prin care Hadrian era adoptat ca fiu și moștenitor. Înainte de a ajunge
la Roma, proaspătul împărat a retras armatele din Persia și din Armenia,
fiind îndepărtați și omorâți, fără proces, 4 dintre cei mai de vază senatori,
foști consuli. Hadrian a negat implicarea sa în această afacere murdară,
responsabilitatea acestor acte sângeroase fiind asumată de senat, pentru
complot împotriva lui Hadrian.
Deși a debutat în maniera sângeroasă a lui Nero, a dovedit calitățile
unui conducător abil și eficient. A revenit la granițele naturale stabilite de
Augustus, formate de Rin, Dunăre și Eufrat, renunțând la ultimele cuceriri
ale lui Traian, Armenia și Mesopotamia.
Avea gusturi artistice rafinate, compunea poezii, picta și cânta; era
un om cult, avea încă din tinerețe o pasiune pentru cultura greacă, fiind
poreclit de către inamicii săi Graeculus (”grecușorul”)78.
Oscila între amabilitate și duritate, fiind greu de explicat unele
excese și absurdități, cum ar fi persecuția lui Appolodor din Damasc pentru
că i-a criticat proiectul planului său de a construi un templu închinat zeiței
Venus, ori susținerea inexplicabilă că un poet obscur, Antimachus din
Colofon, care a trăit în secolul V î.Hr., era mai mare decât Homer. Era un
admirator al lui Epictet, dar îi plăceau mâncărurile alese, femeile căsătorite
și băieții. Într-una din îndelungatele sale călătorii prin imperiu, l-a însoțit,
alături de Sabina, și un tânăr frumos, Antinous, la care ținea nefiresc de
mult, care a dispărut în împrejurări suspecte, în timpul unei excursii pe Nil.
În memoria lui, îndurerat și neconsolat, Hadrian a înființat un oraș,
Antinoopolis, și a descoperit chiar și o nouă stea care în care s-ar fi întrupat
sufletul favoritului său.
Temperamentul și talentul său artistic au fost întruchipate de vila sa
imperială de la Tivoli, la 24 de kilometri de Roma, un vast complex de
palate, pavilioane colonade și statui, construit între anii 125-135 d.Hr. Din
păcate, această capodoperă n-a rezistat armatelor de prădători care s-au
perindat de-a lungul vremurilor tulburi care au urmat. Dar Hadrian a
construit și la Roma monumente impresionante: Panteonul, cu o cupolă de
43 m, care întrece domul bazilicii Sfântul Petru, și un mausoleu în formă
circulară la fel de spectaculos.
Hadrian a excelat și în domeniul dreptului, afirmându-se ca un
precursor al lui Iustinian: l-a însărcinat pe jurisconsultul Salvius Iulianus să
codifice dreptul pretorian, care luase o deosebită amploare, fiind o adevărată
dezordine în legislație. Din acest moment a încetat activitatea creatoare a
pretorilor (ius edicendi) deoarece nu se permitea nicio derogare de la acest
edict.
Senatusconsultele şi constituţiile imperiale au dobândit putere de
lege, contribuind la consolidarea autorităţii împăratului, iar consultaţiile
78
Vladimir Hanga, op.cit., p.42.
jurisconsulţilor investiţi cu ius publice respondendi au devenit izvoare
formale de drept. Totodată, a fost ocrotită rudenia de sânge în materie
succesorală, astfel că mama a fost chemată la succesiunea copiilor proveniţi
din căsătoria fără manus79.
În anul 136 d.Hr., la vârsta de 60 de ani, chinuit de hemoragii nazale,
l-a adoptat și l-a desemnat ca succesor pe Lucius Ceionius Commodus cu
numele Lucius Aelius Caesar, care a fost numit consul în anii 136 și 137
d.Hr. și apoi guvernator al Pannoniei. Fiind însă bolnav de tuberculoză,
acesta a murit la 1 ianuarie 138.
În ultimii ani de domnie, Hadrian a devenit suspicios și crud chiar cu
apropiații săi, Lucius Iulius Ursus Servianus, căsătorit cu sora sa, Paulina,
fost guvernator și de trei ori consul, și nepotul acestuia. I-a bănuit că se
opun desemnării lui Commodus ca moștenitor și i-a obligat să se sinucidă.
Fiind tot mai suferind, a păstrat pentru sine titlul de August și i l-a
acordat pe cel de Caesar noului desemnat ca fiu și urmaș, Antoninus.
Această formulă a fost adoptată de viitorii împărați pentru moștenitorii
prezumtivi. În cele din urmă s-a retras din viața publică dar boala l-a răpus
și a murit pe 10 iulie 138 d. Hr. , la 62 de ani.
Opera sa literară nu ni s-a păstrat, dar imitându-l pe Antimachus,
Historia Augusta consemnează că scrierile lui erau greoaie și mai mult ca
sigur nu ar fi contribuit la reputația împăratului. Dar de gustibus non
disputandum: Indro Montanelli este de părere că poemul pe care Hadrian l-a
scris pe patul de moarte este o capodoperă a liricii latine: Animula vagula
blandula hospes comesque corporis ”Suflet rătăcitor și drag, oaspete și
însoțitor al timpului” (Traducere de George Miciacio) 80.
Și tot Montanelli conchide: ”Odată cu el a murit nu numai un mare
împărat, ci și unul din personajele cele mai complexe, mai controversate și
mai captivante din istoria tuturor timpurilor, și poate cel mai modern al
lumii vechi. Ca și Nerva, el și-a luat rămas bun de la Roma, făcându-i un
foarte mare serviciu: acela de a-l fi desemnat drept succesor pe omul cel
mai potrivit, care să nu-l facă regretat”.
Antoninus Pius (Imperator Titus Aelius Caesar Hadrianus Antoninus
Augustus Pius, 138-161 d. Hr.), al doilea împărat care și-a lăsat barbă,
imitându-l pe Hadrian, a asigurat o guvernare corectă, timp de 23 de ani, fără
abuzuri și excese de putere. A fost respectat și admirat de Senat pentru
corectitudine, chibzuință și bunăvoință, dându-i supranumele de Pius
(”pios”, ”divin”, ”virtuos”, ”cinstit”). Dar știa, la nevoie, să fie și viclean și
ferm. S-a distins și în arta oratoriei și a introdus legi pentru protecția
sclavilor de cruzimi și abuzuri sexuale81.
La data de 7 martie 161 d. Hr. , măcinat de o febră galopantă, l-a
desemnat ca succesor pe fiul său adoptiv Marc Aureliu, apoi s-a întors pe o
79
Emil Molcuţ, Drept privat roman. Terminologie juridică romană, pp.417, 431-
432.
80
A se vedea și Chris Scarre, op. cit., p.105: Animula vagula blandula hospes
comesque corporis que nunc abibis in loca palidula rigida nudula haec ut solis dabit
locos ” O încântător suflet rătăcitor oaspete și tovarăș al trupului spre ce loc te
îndrepți acum, sumbru, livid și gol? -de-acum nu vei mai putea glumi.” (Traducere
de Andreea Hadâmbu și Steliana Palade)
81
Idem, pp.106-111.
parte, ca și cum ar dormi, și a trecut în lumea zeilor. Se pare că a fost unul
dintre primii împărați care au preferat înhumarea.
Marc Aureliu (Imperator Caesar Marcus Aurelius Antoninus
Augustus, 161-180 d. Hr.) trecuse de 50 de ani când a luat frâiele imperiului,
fiind născut la 26 aprilie 121 d. Hr., la Roma. Senatul l-a numit Optimus
Princeps, cel mai bun dintre împărați. A preferat să conducă împreună cu
fratele său, Lucius Verus, (Imperator Caesar Lucius Aurelius Verus
Augustus, 161-169), cu care a împărțit puterea aproape 8 ani, până la
moartea lui Verus. Coregența instituită de Marc Aureliu avea să devină un
instrument al guvernării imperiale în secolele următoare, marcate de invazii
ale barbarilor aproape neîntrerupte, dar și de ciumă, inundații și foamete82.
Deși a fost nevoit să participe la nenumărate războaie, Marc Aureliu
s-a remarcat prin cultura sa filozofică vastă, fiind ”ultimul mare reprezentant
al școlii stoicilor”83, de la care ne-au rămas însemnările zilnice. Cugetările
lui Marc Antoniu dezvăluie o ipostază necunoscută a împăratului, aceea de
pesimist și nefericit, preocupat de idea morții.
În anul 175 d Hr., un zvon a pus pe jar trupele guvernatorului Siriei,
Caius Avidius Cassius: împăratul a murit iar puterea a revenit fiului său,
Commodus, care avea doar 13 ani. Armata din subordine l-a proclamat
împărat, bucurându-se și de sprijinul Egiptului și Alexandriei, dar visul de
mărire al lui Avidius Cassius a fost spulberat de câțiva soldați fideli
împăratului legitim, care l-au asasinat.
Marc Aureliu l-a proclamat pe Commodus moștenitor și s-au întors
la Roma în toamna anului 176 d. Hr., după aproape 8 ani. A fost sărbătorit
cu întârziere, dar cu mult fast, pentru victoriile împotriva germanilor (168-
171 d. Hr.). Senatul i-a dedicat Columna Aureliană, înaltă de 100 de picioare
romane (30 m), împodobită cu basoreliefuri în spirală, după modelul
Columnei lui Traian, și un arc de triumf care nu s-a păstrat.
A fost nevoit să plece din nou la nordul Dunării, împotriva quazilor,
dar boala care îl chinuia de câțiva ani, probabil un cancer, l-a răpus pe 17
martie 180 d. Hr., lângă Sirmium. A lăsat imperiului o avere colosală, de
două miliarde șapte sute milioane de sesterți, în urma unei guvernări
chibzuite, care s-a bazat pe o conlucrare corectă cu senatul. De fapt,
împăratul n-a făcut nicio cheltuială fără să aibă aprobarea acestui înalt for
care avea să aibă, peste mai bine de 100 de ani, doar un rol decorativ.
În materia dreptului privat, Marc Aureliu a egalizat drepturile și
obligațiile între soți, a incriminat tortura și a considerat ca delict uciderea
unui sclav. De asemenea, a sancționat creditorul cu pierderea dreptului de
creanță pentru luarea unui bun din mâinile debitorului, chiar dacă nu folosea
violența fizică.
Commodus (Aurelius Commodus Antoninus Augustus, 180-192 d.
Hr.) a fost un împărat excentric și controversat, a cărui guvernare a provocat
nemulțumirea senatului, conspirații și tentative de asasinat.
Primul atentat a fost plănuit de Lucilla, sora lui cea mai mare, în anul
182 d. Hr. Scăpat cu viață, împăratul a ordonat represalii sângeroase
împotriva conspiratorilor și l-a condamnat la moarte pe Taruttienus
Paternus, prefectul pretoriului, pentru complicitate la moartea șambelanului
Saoterus.
82
A se vedea Indro Montanelli, op. cit., pp. 305-310; Chris Scarre, op.cit., pp.112-
118.
83
Vladimir Hanga, op.cit., p. 42.
Acest tânăr a fost promovat în această înaltă funcție și a condus efectiv
imperiul pentru afecțiunea pe care i-a purtat-o împăratul 84.
Temându-se să mai apară în public, Commodus a abandonat
guvernarea imperiului, pentru o viață destrăbălată, cu un harem de 300 de
concubine și 300 de băieți. Treburile guvernării au fost preluate de cel de al
doilea prefect al gărzii imperiale, Tigidius Perennis, un om crud și corupt,
care a fost executat în anul 185 d. Hr., împreună cu fiii săi, deoarece urmărea
să-l ucidă pe împărat.
În locul lui a fost desemnat noul șambelan, Cleander, vestit și el ca
un om avar și lipsit de scrupule. Commodus l-a executat în anul 190 d. Hr.,
când a izbucnit o manifestație de protest împotriva lui Cleander, pe care
mulțimea îl acuza că a provocat o criză artificială cumpărând toate grânele
disponibile pe piață.
În ultimii 2 ani ai domniei, Commodus s-a ocupat personal de
guvernare, dar va da semne evidente de demență: a obligat senatul să-l
zeifice și să i se adreseze cu numele Hercules, fiul lui Zeus; a redenumit
lunile după nenumăratele titluri cu care își definea puterea și originea divină;
ieșea în public îmbrăcat în piei de leu și cu o bâtă în mână; după incendiul
care a devastat Cetatea Eternă în 191 d. Hr. s-a autointitulat al doilea
fondator al Romei, pe care a redenumit-o Colonia Commodiana. Dar marea
sa pasiune o constituiau luptele gladiatorilor, luptând chiar în arenă pentru o
taxă de un milion de sesterți, șocând senatorii și cetățenii de vază care erau
obligați să-i suporte umilințele.
În seara zilei de 31 decembrie 192 d. Hr., Commodus a fost ucis în
urma unui complot din care făceau parte, printre alții, șambelanul Eclectus,
prefectul gărzii imperiale, Quintus Aemilius Laetus, și frumoasa Marcia,
concubina preferată a împăratului. Marcia i-a pus otravă în mâncare, dar
Commodus a vomitat-o, astfel că a intervenit un atlet, Narcissus, care a
reușit să-l sugrume. A fost îngropat în timpul nopții, dar a fost atât de urât de
senatori încât aceștia au cerut să fie tratat ca un infractor de rând, adică să fie
dezgropat și târât prin oraș. Senatul i-a șters numele din documentele
oficiale, așa cum se procedase și cu Nero, dar va fi zeificat, în cele din urmă,
de către Septimius Severus.
1.3.4.4. Împăraţii africani şi sirieni
Pertinax (Imperator Caesar Publius Helvius Pertinax Augustus, 193

d. Hr.). În noaptea de 31 decembrie, Laetus și Eclectus l-au convins pe
venerabilul senator Pertinax că împăratul era mort și i-au oferit guvernarea.
Sprijinit de pretorieni, cărora le-a promis câte 12.000 de sesterți
pentru fiecare, Pertinax a fost însoțit de aceștia la senat, care l-a confirmat în
funcție. Deși la cei 66 de ani era un om cu multă experiență, n-a ținut cont,
după cum spune Dio Cassius, ”că este imposibil să îndrepți lucrurile
strâmbe și corupția fără să te expui la primejdii”. A pierdut simpatia și
sprijinul soldaților, care l-au omorât cu lovituri de sabie, pe 28 martie 193 d.
Hr., după numai 87 de zile pe tronul imperiului.
84
Chris Scarre, op.cit., pp.119-125.
Didius Iulianus (Imperator Caesar Marcus Didius Severus Iulianus
Augustus, 193 d. Hr.). Pretorienii au scos la vânzare funcția imperială,
prezentându-se 2 candidați: Titus Flavius Sulpicianus, socrul lui Pertinax, și
Marcus Didius Iulianus, fost consul și cunoscut ca un om foarte bogat.
Această licitație scandaloasă a fost câștigată de Didius Iulianus, care a făcut
pretorienilor cea mai mare ofertă. A devenit împărat dar nu era iubit nici de
popor, nici de senat.
În plus, avea de înfruntat 3 candidați puternici, care s-au
autoproclamat împărați: Gaius Pescennius Niger, guvernatorul Siriei,
Decimus Clodius Albinus, guvernatorul Brittaniei și al treilea, cel mai
hotărât și necruțător, abil și lipsit de scrupule, Lucius Septimius Severus,
guvernator al Pannoniei Superior, susținut de 16 legiuni. Înainte de a pleca
spre Roma, Severus a încheiat un acord cu Albinus, promițându-i titlul de
Caesar. Didius Iulianua a trimis asasini să-l omoare, dar fără sorți de
izbândă.
Pe 1 iunie 193 d. Hr., senatul l-a condamnat la moarte pe Iulianus și
l-a proclamat împărat pe Severus. Lui Pertinax i s-a făcut dreptate, fiind
trecut în rândul zeilor.
1.3.4.5. Dinastia Severilor (193-235 d.Hr.)
Septimiu Sever (Imperator Caesar Lucius Septimius Severus

Pertinax Augustus, 193-211d. Hr.) a fost primul împărat roman născut în
Africa (Leptis Magna, pe coasta Libiei de azi).
Și-a luat numele de Pertinax în titulatura imperială pentru a-i
răzbuna moartea. Pretorienii au fost atrași într-o cursă, fiind chemați să
defileze fără arme, după cum cerea tradiția, în afara orașului. Toți cei
vinovați de moartea lui Pertinax au fost executați, iar ceilalți soldași din
garda imperială au fost concediați și obligați să nu se apropie la 160 km de
Roma.
Septimius Sever a condus cu mână de fier, transformând Principatul
într-o monarhie ereditară de tip militar. Nu se bucura de simpatia senatului,
care a fost înlăturat de la conducerea imperiului: era convocat doar atunci
când trebuia să primească ordine. Se baza însă pe armată, formată, pentru
prima dată, numai din legionari ai armatelor provinciale. Italicilor le-a fost
interzis serviciul militar. A mărit salariul soldaților și le-a permis să se
căsătorească și să locuiască împreună cu familiile 85.
În cei 19 ani de domnie, Septimiu Sever a fost mai mult plecat în
războaie. Mai întâi l-a învins pe Pescennius Niger, care îi devenise rival de
moarte, într-o bătălie decisivă lângă Issus, în primăvara anului 194 d. Hr.
Niger a fost decapitat iar susținătorii lui au fost omorâți sau au fugit în
nordul Mesopotamiei. Pentru acest sprijin, parții au fost pedepsiți în vara
anului următor, când a fost întemeiată o nouă provincie romană, Osrhoene,
și în anul 197 d. Hr., când a fost anexată Mesopotamia. Pe celălalt rival,
Clodius Albinus, guvernatorul Britanniei, l-a învins pe 19 februarie 197 d.
Hr., la Lyon. Albinus s-a sinucis, iar corpul i-a fost călcat de copitele calului
și aruncat în Ron. Capul însă i-a fost trimis la Roma. În apele Ronului au
fost aruncate și leșurile soției și ale copiilor lui Albinus.
Indro Montanelli, op.cit., pp.314- 315; Chris Scarre, op.cit.,pp.130-137; Vladimir

85
Hanga, op.cit., pp.42-43.

Caracalla (Imperator Caesar Marcus Aurelius Severus Antoninus
Pius Augustus, 211-217 d. Hr.). Porecla i-a fost dată de la ”Caracallus”, o
tunică de origine germanică sau celtică pe care împăratul o lungise până la
pământ; din secolul al IV-lea se uzitează, până astăzi, forma ”Caracalla” 86;
De la cea de a doua soție, Iulia Donna (Domna), Septimius a avut doi
copii, Caracalla și Geta, pe care i-a desemnat ca urmași.
Ultimul lui plan, de cucerire a Scoției, nu s-a realizat: a murit la
York, pe 4 februarie 211 d. Hr., la vârsta de 65 de ani. Cei doi fii i-au adus
urna la Roma în calitate de coregenți: Caracalla avea 23 de ani, și primise
titlurile imperiale de Imperator Destinatus și Augustus în anul 189 d. Hr., iar
Geta 22, dar i se conferise rangul de Augustus abia în 209 d. Hr. Între ei era
o rivalitate acerbă și Roma a devenit neîncăpătoare pentru doi împărați cu
firi total diferite. După numai 10 luni de domnie în comun, Geta a murit la
sânul mamei sale, ucis, se pare, chiar de fratele lui87.
Pentru a-și consolida poziția, deoarece Geta se bucura de aprecierea
literaților și a multor demnitari importanți, Caracalla a obținut sprijinul
armatei, prin mărirea substanțială a soldei, și a masacrat peste 20.000 de
susținători ai lui Geta.
În vara anului 213 d. Hr., Caracalla a obținut victorii asupra unor
populații germanice, care au impresionat senatul, acesta decernându-i titlul
de Germanicus Maximus. În 214 d. Hr., a traversat Dacia și Tracia,
îndreptându-se spre Asia Minor, pe urmele eroului legendar Alexandru cel
Mare, pe care îl adora și îl imita. A fost primit cu mare fast în Alexandria, al
doilea oraș al imperiului, dar în mod inexplicabil vizita s-a terminat cu un
masacru în care au murit mii de civili.
În anul 217 d. Hr., în timpul campaniei împotriva parților, în ziua de
8 aprilie, a fost ucis de un ofițer din garda de corp. Se pare că împotriva
împăratului se organizase un complot la care participa, printre alții, Marcus
Opellius Macrinus, prefectul pretoriului.
Deși Caracalla a fost prezentat de istoricii antici ca un om crud și
violent, a avut realizări remarcabile în domeniul dreptului: prin edictum
Antonini din 212 d. Hr. s-a extins cetățenia romană la toți cetățenii liberi, de
sex bărbătesc, de pe teritoriul imperiului, cu excepția latinilor iuniani și a
peregrinilor dediticii, în felul acesta generalizându-se impozitul de 5 % pe
succesiuni; în materia stipulațiunii, prin reforma din anul 215 d. Hr., a
răsturnat sarcina probei, excepțio non numeratae pecuniae - excepțiunea
sumei de bani nepredate, in sensul că dovada plății efective trebuia făcută de
creditor; prin senatusconsultul oratio antonini a consimțit valabilitatea
donațiilor între soți, dacă soțul donator moare fără să își schimbe voința 88.
A consolidat finanțele printr-o reformă monetară, punând în
circulație o nouă monedă de argint, denumită antoninianus, și nu în ultimul
rând, a construit unul din cele mai impresionante monumente ale Romei
imperiale, Termae Antoninianae, inaugurat în anul 216 d. Hr.
Caracalla n-a avut copii și nici nu și-a desemnat un candidat la
succesiune. Se crede că prin asasinarea lui conspiratorii au urmărit
desemnarea pe tronul imperial a lui Macrinus , care îndeplinea funcția de
86
Chris Scarre, op. cit., p.138; José A.N. Rasquin, op.cit., p.309.
87
Indro Montanelli, op.cit., pp.315-316; Chris Scarre, op.cit., pp.138-146.
88
Emil Molcuț, Drept roman. Terminologie juridică romană, pp.416, 422, 473; Chris
Scarre, op. cit., p. 146.
comandant al gărzii pretoriene din anul 212 d. Hr. Originar din Cezareea,
Mauritania, este primul ocupant al acestei funcții fără să fi trecut prin cea de
senator89.
Și-a început domnia cu numeroase execuții și a suspectat-o de
conspirație, nu fără temei, pe Iulia Domna, obligând-o să plece din Antiohia.
Bolnavă de cancer la sân în stadiu avansat, Iulia a preferat să se sinucidă
prin înfometare.
În toamna anului 217 d. Hr. a încheiat o pace rușinoasă cu parții,
dușmanii de moarte ai Romei, în schimbul uriașei sume de 200 de milioane
de sesterți. Discreditat în fața soldaților, care erau nemulțumiți și pentru că
le-a redus solda și privilegiile, a fost ușor pentru un grup de complotiști să-l
proclame ca împărat pe Varius Avitus, de 14 ani, cunoscut sub numele de
Elagabal, nepotul Iuliei Maesa, sora mai mică a împărătesei Iulia Domna. Se
zvonise că era fiul nelegitim al lui Caracalla, care a fost iubit de armată, așa
că Legiunea a III-a ”Gallica” a pornit revolta și l-a înfrânt pe Macrinus pe 8
iunie 218 d. Hr., lângă Antiohia. Macrinus și-a tăiat părul și barba pentru a
ajunge la Roma, dar a fost trădat și executat la Archelais, în Cappadocia.
Împăratul Heliogabalus sau Elagabal (Imperator Marcus Aurelius
Antoninus Pius Felix Augustus Proconsul, 218-222 d. Hr.) a șocat Roma atât
prin originea siriană și frăgezimea vârstei, cât mai ales prin practicile
religioase ca preot ereditar al unui zeu solar de tip oriental. A adus la Roma
o piatră neagră, provenită din templul sirian de la Emesa, simbol al zeului
Elagabal, pe care îl slujea cu devotament și adorație ca mare preot. Pentru
această piatră faimoasă a construit un mare templu pe Colina Palatină,
Elagabalium, unde în fiecare dimineață sacrifica un mare număr de vite și oi
în prezența senatorilor și a demnitarilor imperiali.
Un imens scandal a izbucnit în anul 220 d. Hr., când împăratul a
inițiat un plan religios care urmărea să-l impună pe Elagabal ca zeul-soare
la care să se închine toți ceilalți zei, considerați sclavi sau slujitori ai zeului
suprem. Elagabal trebuia să fie venerat de toți cetățenii imperiului, inclusiv
de creștini și evrei.
În egală măsură au șocat și practicile lui sexuale: în trei ani a luat în
căsătorie 3 sau 5 soții, dar era în același timp homosexual și, pe deasupra,
travestit, frecventând lupanarele ca orice prostituată. S-au aflat însă și alte
lucruri neobișnuite: a cerut medicilor să-l transforme în femeie, dar în
același timp întreținea relații homosexuale cu un sclav carian, Hierocles,
căruia îi cerea să-l bată pentru a-și satisface plăcerile obscene.
Comportamentul lui bizar și amoral au revoltat armata. Chiar
legiunea a III-a ”Gallica” din Siria, care îi susținuse ascensiunea, urmărea
să-l detroneze în favoarea generalului care o comanda, Verus. Îngrijorați de
soarta regimului, susținătorii lui Elagabal l-au convins să-l adopte pe vărul
său, Bassianus Alexianus, de 13 ani, ca fiu și Caesar. Pe data de 26 iunie
221 d. Hr., a avut loc adopția, iar la mai puțin de un an, pe 11 martie 222 d.
Hr., războiul purtat între mamele lor, prințesele Iulia Soaemias și Iulia
Mamaea a fost câștigat de cea din urmă, cu sprijinul pretorienilor. Elagabal a
fost omorât, iar Bassianus Alexianus a devenit împărat sub numele de
Alexandru Sever. Elagabal și Iulia Soaemias au fost decapitați iar trupurile
lor despuiate au fost târâte pe străzile Romei și aruncate în Tibru., așa cum
se proceda cu nelegiuiții de rând.
89
Chris Scarre, op.cit., pp. 146-147.
Alexandru Sever (Imperator Caesar Marcus Aurelius Severus
Alexander Pius Felix Augustus, 222-235 d. Hr.) a fost prezentat de istoricii
vremii ca un împărat model, care a consolidat statul roman, dar de fapt
imperiul a fost condus, la început, de mama lui, Iulia Mamaea, și bunica,
Iulia Maesa. Dar în 224 d. Hr. Maesa a trecut la cele veșnice, iar întreaga
putere a fost acaparată de Mamaea, care a primit titluri pompoase, precum:
,,Mater Augusti et castrorum et senatus et patriae” (mamă a împăratului, a
armatei, a senatului și a patriei) și ,,Mater universi generis humani” (mama
întregului neam omenesc)90.
Alexandru Sever a domnit 13 ani, pierzându- și sprijinul armatei
pentru că era o fire slabă și fără calități de războinic, fiind acuzat de lașitate
în războiul persan (234 d. Hr.); în plus, n-a știut sau n-a dorit să fie generos
cu soldații, fiind prea mult dominat de Mamaea. Și-a dezamăgit trupele și în
războiul germanic (234-235 d. Hr.), astfel că acestea s-au răzvrătit și l-au
ales ca împărat pe tracul Caius Iulius Verus Maximinus, care era militar de
carieră.
Alexandru și Mamaea au fost asasinați de centurioni din ordinul lui
Maximinus, iar numele lor au fost șterse de pe inscripții.
Totuși, guvernarea lui a fost agreată de popor și de senat, fiind
moderată și echilibrată în comparație cu excesele tiranice ale lui Elagabal.
Deși slab și ezitant în războaie, a fost deosebit de eficient în zestrea edilitară
a Romei: pe lângă restaurarea unor monumente, a construit o fântână
superbă, Nymphaeum, și băile care i-au purtat numele, Thermae
Alexandrinae. Dacă termele au fost construite pe vechea locație a lui Nero,
originalitatea lui Alexandru a constat în impunerea unor taxe speciale
pentru întreținerea băilor din Roma și dotarea lor cu lămpi cu ulei asigurat
de visteria imperială pentru a fi folosite și pe timpul nopții.
Părăsind la numai 26 de ani scena lumii, a rămas întipărit în sursele
istorice ca un personaj sobru, enigmatic și tragic, cu o personalitate abia
creionată, care mai avea multe lucruri de înfăptuit. La 3 ani de la moarte a
fost zeificat de către senat, iar cultul lui a fost administrat de un colegiu de
preoți.
1.3.4.6. Epoca anarhiei militare (Apogeul crizei, 235-285 d. Hr.)
Situaţia social-economică a imperiului s-a agravat încă la sfârşitului

domniei lui Septimius Severus, pe fondul cheltuielilor exagerate pentru
întreţinerea armatei şi a alterării sistematice a monedei.
Dacă în secolul al II-ea împăraţii proveneau din elita Romei, în
secolul al III-lea, aceştia au făcut parte, cel mai adesea, din categoria
militarilor şi aveau o origine umilă. În armată se va instaura anarhia şi
trupele se vor război între ele pentru a-şi impune comandanţii pe tronul
imperial. Luptele interne şi ameninţările perşilor în Orient şi a alamanilor şi
goţilor la Rin şi la Dunăre au adus imperiul în pragul agoniei la mijlocul
secolului al III-lea91.
La guvernarea imperiului s-au succedat împăraţi cu domnii scurte,
chiar şi de câteva luni, mulţi dintre ei fiind asasinaţi de propriile trupe:
90
Idem, pp.153-157.
91
Vladimir Hanga, op.cit., p.43; Chris Scarre, op.cit., pp.159-196.
Maximin Tracul (Imperator Caesar Gaius Iulius Verus Maximinus
Pius Felix Invictus Augustus, 235-238 d. Hr.), „cel dintâi dintre simpli
soldaţi, lipsit aproape total de educaţie”, cum îl va caracteriza Aurelius
Victor, a fost un bărbat impunător, de 2,6 m înălţime, foarte puternic şi cu un
remarcabil talent militar.
Senatul nu l-a agreat, atât pentru condiţia sa umilă şi pentru sumele
costisitoare folosite în expediţiile militare, cât şi datorită faptului că în cei
trei ani de domnie n-a vizitat niciodată Roma. A purtat campanii împotriva
dacilor şi a sarmaţilor, întărind frontierele de la Dunăre şi Rin. Împotriva lui
s-au ridicat deopotrivă ţăranii şi aristocraţii bogaţi, fiind ucis la mijlocul
lunii aprilie 238 d. Hr.
Gordian I şi II (amândoi, Imperatur Caesar Marcus Antonius
Sempronianus Romanus Africanus, 238 d. Hr.) au fost impuşi la guvernare
de tinerii aristocraţi care l-au asasinat pe Maximin, dar coregenţa lor a durat
doar 20 de zile.
Maximin, aflat la Sirmium, lângă Belgrad, auzind despre numirea
Gordienilor, a pornit spre Roma. Între timp, Capellianus, guvernatorul
Numidiei, a mărşăluit spre Cartagina. Gordian cel tânăr a căzut în luptă, iar
venerabilul său tată, de 80 de ani, s-a spânzurat cu cureaua de la pantaloni.
Pupienus (Imperator Caesar Marcus Clodius Pupienus Maximus
Augustus, 238 d.Hr.) şi Balbinus (Imperator Caesar Decius Caelius
Calvinul Balbius Pius Felix Augustus, 238 d. Hr.). De teama lui Maximin,
Senatul a ales doi împăraţi coregenţi, foşti consuli, trecuţi de 70 de ani,
ajutaţi de un consiliu de 20 de bărbaţi, vigintiviri. Plebea nu a fost de acord
cu alegerea celor doi patricieni, cerând senatului ca noul împărat să fie ales
din familia Gordienilor. Senatul a fost nevoit să-l numească pe nepotul lui
Gordian cel bătrân, de 13 ani, în funcţia de Caesar. Maximin şi fiul său de
23 de ani, Caius Iulius Verus Maximus, care devenise Caesar în urmă cu doi
ani, au fost ucişi de soldaţii gărzii pretoriene.
Între Balbinus şi Pupienus au apărut neînţelegeri privind întâietatea
la domnie, dar pretorienii, cărora nu le convenea să fie în subordinea unor
aleşi ai senatului, au rezolvat diferendul în stilul lor sângeros: i-au bătut şi
mutilat şi i-au purtat despuiaţi pe străzile Romei, după care i-au ucis. Cei doi
au domnit doar 99 de zile. În locul lor, pretorienii l-au desemnat ca împărat
pe Gordian al III-lea.
Gordian al III-lea (Imperator Caesar Marcus Antonius Gordianus
Pius Felix Augustus, 238-244 d. Hr.) s-a menținut 6 ani în funcție dar
puterea a fost exercitată de Caius Furius Sabinus Timesitheus, comandantul
gărzii pretoriene și socrul său.
Sub conducerea lui Timesitheus, forțele romane i-au învins pe perși
în anul 243 d. Hr. la Resaia, în nordul Mesopotamiei, și au recâștigat
teritoriile cucerite de aceștia. În plină campanie, Timesitheus a murit, iar
funcția lui a fost preluată de Marcus Iulius Philippus, supranumit Filip
Arabul. La scurt timp, armata l-a ales împărat, iar tânărul împărat a fost ucis
la doar 19 ani.
Filip Arabul (Imperator Caesar Marcus Iulius Phillipus Pius Felix
Invictus Augustus) a domnit 5 ani, între 244-249 d. Hr., împreună cu fiul
său, pe care l-a numit în rangul de Caesar chiar la începutul guvernării, când
acesta avea doar 5 sau 6 ani, iar după 3 ani l-a numit Augustus.
A încheiat o pace rușinoasă cu perșii, pentru suma de 500.000 de
dinari și o rentă anuală și a reușit să-i oprească pe carpi pe frontiera de la
Dunăre.
A serbat cu mare fast 1.000 de ani de la întemeierea Romei și a
rezolvat criza de apă din vestul orașului prin construirea unui rezervor. A
murit ucis în lupta cu un nou pretendent la domnie, Quintus Decius
Valerinus, proclamat împărat de soldații săi. Fiul său a fost ucis la Roma, de
gărzile pretoriene, imediat ce s-a aflat de victoria lui Decius.
Decius (Imperator Caesar Gaius Quintus Traianus Decius Pius
Felix Invictus Augustus, 249-251 d. Hr.) a fost primul împărat care provenea
din Balcani, fiind născut lângă Sirmium. A fost un senator ilustru,
guvernator al provinciilor Moesia, Pannonia și Hispania Tarraconensis. A
construit Thermae Decianae și a renovat Collosseumul.
A fost omorât în lupta cu goții, în iunie 251 d. Hr., fiind primul
împărat care și-a pierdut viața pe câmpul de luptă împotriva unui dușman
străin. Odată cu el a pierit și fiul său, Quintus Herennius Etruscus Messius
Decius, care primise rangul de Caesar în anul 250 d. Hr.
Istoria l-a consemnat ca un tiran sângeros, pentru persecuțiile
împotriva creștinilor. Aceștia au refuzat să respecte edictul său care obliga
pe toți cetățenii imperiului să facă, la anumite date, sacrificii păgâne în
cinstea împăratului. Printre cei uciși a fost și papa Fabianus și au fost
ordonate adevărate pogromuri în Cartagina și Alexandria, deoarece
nerespectarea edictului echivala cu un act de trădare față de împărat și statul
roman.
Trebonianus Gallus (Imperator Caesar Gaius Vibius Trebonianus
Gallus Pius Felix Invictus Augustus, 251-253 d. Hr.) l-a adoptat pe
Hostilianus, fiul mai mic al lui Decius, pe care l-a proclamat coregent, iar pe
fiul său, Volusianus, l-a desemnat ca regent.
A avut parte de amenințări la frontiere din partea goților, cu care a
fost nevoit să încheie o pace umilitoare în schimbul unui tribut anual și a
altor avantaje iar la întoarcerea la Roma o ciumă necruțătoare a făcut ravagii
și i-a răpit fiul adoptiv în iulie 251 d. Hr. . În locul lui Hostilianus, Gallus l-a
ridicat la rangul de Augustus pe fiul său.
A luptat împotriva regelui persan Shapur I și a cucerit Siria, iar
împotriva goților, care n-au respectat pacea și au invadat teritoriul roman, l-a
trimis pe Aemilius Aemilianus, guvernatorul Moesiei Superior. Acesta i-a
învins pe goți și a fost proclamat împărat de trupele sale. În timp ce
Aemilianus mărșăluia spre Roma, în august 253 d. Hr., cei doi împărați, tată
și fiu, au fost uciși de soldați.
Aemilius Aemilianus (Imperator Caesar Marcus Aemilius
Aemilianus Pius Felix Invictus Augustus) a domnit doar 88 de zile, fiind ucis
de armata sa, în octombrie 253 d. Hr.
A fost sprijinit de senat dar nu a păstrat simpatia soldaților săi, care l-
au trădat în favoarea unui nou pretendent la domnie, Publius Licinius
Valerianus, care s-a proclamat împărat, sprijinit de armata pe care o
recrutase pentru apărarea frontierei de la Dunăre.
Valerian (Imperator Caesar Publius Valerianus Pius Felix Invictus
Augustus, 253-260 d. Hr.) a domnit împreună cu fiul său cel mare, Publius
Licinius Egnaţius Gallienus, ridicat la rangul de coregent în octombrie 253
d. Hr.
A instaurat ordinea în provinciile răsăritene, primind titlurile
„Restauratorul Orientului” şi „Restauratorul lumii”. O victorie împotriva
perşilor, în 257 d. Hr., a fost comemorată cu monede speciale. A câştigat
victorii importante în apus, împotriva germanilor.
Din păcate, armata sa a fost decimată de ciumă şi asediată de perşi la
Edessa. A încercat să poarte negocieri cu Shapur, pentru a-şi elibera trupele,
dar a căzut în capcana pe care i-a întins-o acesta şi a fost luat prizonier
împreună cu cei mai importanţi demnitari şi senatori care îl însoţeau.
A sfârşit ca sclav, iar pielea i-a fost vopsită cu cinabru şi expusă într-
un templu, fiind arătată delegaţiilor romane ca un avertisment. Creştinii au
considerat că ruşinea şi umilinţa suportate de Valerian s-au datorat mâniei
lui Dumnezeu pentru două edicte, din 257 şi 258 d. Hr., date împotriva
creştinilor care făceau parte din senat, ordinul ecvestru şi din ierarhia
bisericii. „Domnia lui Valerian a fost cea mai tulbure şi mai nefericită de la
întemeierea Imperiului Roman, iar prinderea lui de către perşi aproape că a
condus la prăbuşirea întregului edificiu”92.
Gallienus (Imperator Caesar Publius Licinius Egnatius Gallienus
Pius Felix Invictus Augustus, 268-270 d. Hr.) a avut misiunea ingrată să
depăşească efectele crizei declanşate de statutul dezonorant al tatălui său. A
revocat edictele anticreştine ale lui Valerian şi a militat pentru toleranţă
religioasă.
A fost patron al artelor şi s-a distins ca poet şi orator. Dar anii
domniei sale au fost zguduiţi de revolte interne şi invazii ale barbarilor.
Între anii 260-262 d. Hr. au proclamat nu mai puţini de 7 împăraţi, după alte
surse chiar 20.
A făcut faţă cu succes atacurilor germane, la graniţa de la Rin,
victoriile sale fiind încununate de 5 ori cu titlul „Germanicus Maximus”,
între anii 255-258 d. Hr., şi consemnate pe monede. În anul 257 d. Hr. a
primit titlul de „Dacicus Maximus”, dar în 258 d. Hr. a fost nevoit să revină
la frontiera dunăreană, unde a murit fiul său cel mare, Valerian, care fusese
ridicat la rangul de Caesar în urmă cu doi ani.
În vara anului 260 d. Hr., Marcus Cassianius Latinius Postumus,
guvernatorul Germaniei Inferio, a fost proclamat împărat de către armata sa,
fiind recunoscut ca Augustus, până la sfârşitul anului următor, de provinciile
Galia, Britannia şi Hispania. Gallienus a pornit împotriva sa abia în
primăvara anului 265 d. Hr., dar fără sorţi de izbândă, fiind rănit de o
săgeată, astfel că l-a lăsat să stăpânească Imperiul Galic.
În Orient, perşii au fost învinşi în anul 260 d. Hr. la Cilicia, de către
Balista, comandant al gărzii pretoriene numit de Valerian. Perşii au fugit
dincolo de Eufrat, dar Odaenathus din Palmira, aliat al Romei, i-a atacat şi
a reocupat provincia Mesopotamia. Mai mult, în anul 266 d. Hr. i-a învins pe
perşi la Cresifon, în interiorul Mesopotamiei, devenind, de fapt, un
coîmpărat fără portofoliu pentru regiunile răsăritene. A fost ucis în toamna
anului 267 d. Hr. şi se pare că Gallienus n-a fost străin de revolta care i-a
provocat moartea.
O nouă invazie a goţilor şi a hurulilor a înfricoşat imperiul în anul
268, dar Gallienus a repurtat o strălucită victorie asupra lor în bătălia de la
Naissus. S-a întors în Italia pentru a reprima o altă revoltă, cea a lui
Aureolus, comandantul cavaleriei, care trecuse de partea lui Postumus şi se
92
Chris Scarre, op.cit., p.174.
declarase împărat. Gallienus l-a învins la Milano dar n-a reuşit să asedieze
oraşul pentru că a fost asasinat de comandantul cavaleriei dalmate.
Gallienus nu s-a bucurat de sprijinul senatorilor, pentru că le-a
interzis funcţiile militare, nu numai pentru slaba lor pregătire în domeniu,
cât mai ales pentru lipsa lor de loialitate. Dar în ciuda denigrărilor la care a
fost supus de contemporani, nu i se pot nega curajul şi combativitatea cu
care a reuşit să menţină unitatea imperiului timp de 15 ani.
1.3.4.7. Împăraţii iliri93
După moartea lui Gallenus, comanda operațiunilor militare împotriva

lui Aureolus au fost preluate de Claudius al II-lea (Imperator Caesar
Marcus Aurelius Claudius Pius Felix Invictus Augustus, 268-270 d. Hr.),
care conducea o forță militară de rezerva la Ticinum (Pavia de azi). Milano a
fost cucerit iar Aureolus executat.
Claudius a pornit spre nord, unde a învins, succesiv, alamanii și goții,
primind din partea senatului titlul de Gothicus Maximus. Dar goții au atacat
din nou în anul 270 d. Hr., și chiar aveau șanse să învingă, dacă romanii n-ar
fi fost salvați de o ciumă devastatoare, care a făcut ravagii în rândul
barbarilor. Din păcate, ciuma l-a răpus și pe Claudius.
Toți istoricii l-au înfățișat ca pe un erou, meritul lui principal
constând în riposta fermă dată triburilor germanice și refacerea ordinii
interne și a stabilității imperiului, atât cât se putea în anii tulburi de care a
avut parte. A recuperat partea sudică a Galiei și Hispania, dar moartea l-a
împiedicat să recucerească întreaga Galie și să pedepsească revolta
Zenobiei, văduva lui Odaenathus. Aceasta s-a separat de Claudius și a
cucerit un vast teritoriu, în care a inclus și Egiptul.
Quintillus (Imperator Caesar Marcus Aurelius Claudius Quintillus
Invictus Pius Felix Augustus, 270 d. Hr.), fratele mai mic al lui Claudius a
preluat puterea în septembrie 270 d. Hr., dar pentru o scurtă perioadă, 17 zile
sau câteva luni. Aflând că legiunile de la Dunăre au trecut de partea lui
Aurelian, comandantul cavaleriei s-a sinucis, chemând un doctor să-i taie
venele.
Aurelian (Imperator Caesar Lucius Domitius Aurelianus Pius Felix
Invictus Augustus, 270 - 275 d. Hr.) provenea din Moesia și s-a dedicat
carierei militare, parcurgând toate treptele ierarhice, fiind remarcat pentru
fapte de vitejie la frontiera Dunării, în timpul împăraților Gallienus și
Claudius. Devenit împărat prin forța legiunilor sale, i-a învins pe vandali, la
Dunăre, și a purtat un război de durată împotriva iutungilor și marcomanilor
care invadaseră nordul Italiei. Atacurile acestora au fost respinse în cele din
urmă și Aurelian și-a dat seama de pericolele la care era expusă Roma. A
început, în 271 d. Hr., construcția unui zid de apărare înalt de 6,4 m și o
grosime la bază de 4 m. Acest zid faimos, cu o lungime de 19 km, va fi
terminat de succesorul său, Probus.
În anul 272 d. Hr. a traversat Dunărea și i-a învins pe goți, după care
a retras trupele staționate în Dacia pentru a fortifica frontiera nordică. A
învins-o definitiv pe Zenobia, pe care a luat-o prizonieră, și a recuperat
provinciile răsăritene pe cale pașnică. Dar a fost nevoie de o nouă
93
Idem, pp.183-212.
intervenție, în 273 d. Hr., pentru a curma revolta condusă de un fiu al lui
Odenathus, permițând trupelor sale să jefuiască orașul Palmira.
În toamna anului 274 d. Hr. a reunificat Imperiul Roman pentru
prima dată după 15 ani, după o victorie zdrobitoare împotriva galilor în care
a căzut prizonier chiar împăratul Tetricus, căruia i-a curmat viața. Pentru
aceste victorii de răsunet, împăratul s-a autoproclamat ,,Restitutor Orbis”
(Restauratorul lumii).
A domnit autoritar, ignorând senatul, intitulându-se ,,deus et
dominus”, zeu și stăpân. Cu bogățiile jefuite din Palmira a construit un nou
templu închinat cultului lui Sol Invictus, Soarele Neînvins, împodobit cu
bijuterii și țesături scumpe și a emis noi monede cu un conținut mai mare de
argint.
A fost ucis în toamna anului 275 d. Hr., de membri ai gărzilor
pretoriene instigați de secretarul său personal, Eros, în timp ce făcea
pregătiri să treacă Bosforul pentru o nouă expediție împotriva perșilor. A
fost înmormântat cu cele mai mari onoruri la Coenophrurium, fiind zeificat
imediat de senat.
Alți împărați iliri94:
 Tacitus;
 Florianus;
 Probus;
 Carus;
 Numerian;
 Carinus
Tacitus (Imperator Caesar Marcus Claudius Tacitus Pius Felix
Augustus, 275-276 d. Hr.) a fost desemnat la 75 de ani, la cârma imperiului,
la solicitarea adresată de soldaţi senatului de a fi ales unul dintre membrii
săi. Nu a fost rudă cu faimosul istoric Tacit, deşi se pare că nu-i displăcea o
pretinsă înrudire.
În primăvara anului 276 d. Hr. a obţinut o victorie împotriva
herulilor, în Asia Minor, dar în luna iulie a aceluiaşi an, a fost ucis la Tyana,
în sudul Turciei, după o domnie de şase luni. Deşi a fost lăudat de senat şi
răsplătit cu titlurile de „Gothicus Maximus”, şi „Restitutor Rei Publicae”pe
monede, se pare că a provocat nemulţumiri datorită exceselor fiscale ale
rudei sale Maximin din Siria, la care s-au adăugat insubordonarea şi
dezordinea din armată.
Florianus (Imperator Caesar Marcus Annius Florianus Pius Felix
Augustus, 276 d. Hr.), comandantul gărzii imperiale, a domnit până în
septembrie 276, când a fost ucis de soldaţii săi.
Probus (Imperator Caesar Marcus Aurelis Pius Invictus Augustus,
276-282 d. Hr.) a îmbrăcat hlamida imperială la 44 de ani, având o reputaţie
militară ca cea a vestitului Aurelian. Probus a făcut faţă cu brio năvălirii
francilor, popoarelor germanice, vandalilor şi burgunzilor, pe care i-a înfrânt
între anii 277-278 d. Hr., restabilind graniţa de la Rin şi Dunăre. I-a învins
pe geţi în 279 d. Hr., apoi pe Lydius isaurianul care jefuise Pamphilia şi
Licia, după care a înnăbuşit o revoltă în Egiptul de Sus.
Ultimii ani au fost marcaţi de revolte interne: prima în 280 d. Hr.,
când Bonosus şi Proculus s-au proclamat coîmpăraţi, dar i-a înfrânt după
câteva luni de lupte, sprijinit de provinciile vestice; a doua a guvernatorului
94
Idem, pp.188-195.
Britanniei, pe care a înăbuşit-o fără pre multe dificultăţi; cea de a treia,
răscoala condusă de Iulius Saturninus, guvernatorul Siriei, putea să prezinte
pericol, deoarece s-a proclamat împărat cu titlul Imperator Caesar Iulius
Saturninus Augustus, s-a stins insă singură prin uciderea uzurpatorului de
către propriile trupe.
Pentru sărbătorirea victoriilor germane, Probus a organizat
spectacole grandioase în anul 281 d. Hr.: în Colosseum au fost masacraţi,
într-o singură zi, 200 de leoparzi şi 300 de urşi, iar în luptele cu gladiatori au
fost ucişi prizonierii germani, isaurieni şi nubieni.
În pofida calităţilor sale, nu a sesizat apetitul pentru purpura
imperială a lui Marcus Aurelius Carus, comandantul gărzii imperiale, care,
profitând de plecarea lui Probus într-o campanie împotriva perşilor, s-a
proclamat împărat, la începutul lunii septembrie 282 d. Hr. Probus a fost
omorât de soldaţii săi, nu departe de Sirmium, unde a şi fost înhumat.
Numele său a fost blamat şi şters de pe inscripţii.
Se pare că soldaţii săi n-au văzut cu ochi buni principalele realizări
ale lui Probus: drenarea mlaştinilor de pe Nil şi Dunăre; dezvoltarea
viticulturii în Galia şi în provinciile dunărene; prosperitatea provinciilor şi
reconstrucţia rurală - , căci în toate aceste activităţi au fost implicate trupele,
care în final s-au dovedit a fi de rea credinţă.
Carus (Imperator Caesar Marcus Aurelius Carus Pius Felix Invictus
Augustus, 282-283 d. Hr.), originar din Gallia, orașul Narbo, avea 58 de ani
când a pus mâna pe putere. I-a ridicat la rangul de cezar pe cei doi fii,
Marcus Aurelius Carinus și Marcus Aurelius Numerius. Carus și Carinus au
devenit consuli la 1 ianuarie 283 d. Hr., împărțindu-și guvernarea în calitate
de coîmpărați: Carinus a fost desemnat să apere provinciile apusene, iar
Carus și fiul cel mic s-au ocupat de provinciile răsăritene, obținând victorii
la Dunăre împotriva sarmaților și cvazilor. Carus și-a dorit să îndeplinească
visul de glorie al lui Probus și a pornit într-o expediție riscantă împotriva
perșilor. A cucerit capitala Mesopotamiei, Ctesifon, și orașul Coche, dar a
murit fulgerat în cortul său, pe malul Tigrului. Unii au presupus că
,,fulgerul” s-a numit Aper, comandantul pretoriului, sau Dioclețian,
comandantul gărzii imperiale.
Numerian (Imperator Caesar Marcus Aurelius Numerianus Pius
Felix Augustus, 283-284 d. Hr.) a devenit împărat dar a fost apreciat mai
mult pentru calitățile sale de poet decât pentru cele de lider. A orbit parțial în
timp ce se afla în Mesopotamia și după cucerirea celor două orașe împreună
cu tatăl său a ordonat retragerea trupelor. A petrecut iarna în Siria, după care
a plecat spre Roma, fiind asasinat în lectica închisă cu care era purtat. În
noiembrie 284, la Nicomedia, armata l-a condamnat pe socrul său, Lucius
Flavius Aper, pentru crimă, și l-a proclamat împărat pe Dioclețian,
comandantul gărzii.
Carinus (Imperator Caesar Marcus Aurelius Carinus Pius Felix
Invecus Augustus, 283-285 d. Hr.) a devenit consul, pentru a doua oară,
împreună cu Numerian, la 1 ianuarie 284 d. Hr. A fost criticat pentru viața sa
imorală, spunându-se despre el că a avut 9 neveste și că ar fi corupt mulți
tineri, dar și pentru luxul și risipa care i-au caracterizat domnia. În același
timp, a fost acuzat pentru uciderea unor oameni nevinovați din cauza
caracterului său crud și răzbunător. Nu i s-au putut nega însă victoriile
împotriva germanilor, în primăvara anului 283 d. Hr., a cvazilor, pe Dunăre,
în toamna acceluiași an, și nici cele din Britannia, în 284 d. Hr., care i-au
adus titlul de ,,Britannicus Maximus”.
Carinus l-a învins lângă Verona pe un uzurpator care se intitulase
Imperator Caesar Marcus Aurelius Sabinus Iulianus Pius Felix Augustus, dar
mai avea un pretendent mult mai puternic, Dioclețian, care comanda trupele
din răsărit. Cei doi rivali s-au înfruntat în primăvara anului 285 d. Hr. pe râul
Margus (Morava), lângă Belgrad. Dioclețian a fost învins, dar Carinus n-a
apucat să sărbătorească victoria, fiind ucis, se pare chiar de unii dintre
ofițerii săi, pentru că le batjocorise soțiile. Ambele armate l-au aclamat pe
Dioclețian, care se va deosebi de toți uzurpatorii, nu puțini la număr,
dinaintea lui.
Chiar dacă unele critici la adresa lui Carinus au fost exagerate de
învingător, care a avut timp suficient să-și denigreze adversarul pentru a-și
motiva pretențiile la purpura imperială, statul roman n-a avut nimic de
pierdut, ci dimpotrivă. Odată cu moartea lui Carinus au luat sfârșit 50 de ani
de anarhie militară și a început o nouă eră, de restaurare a imperiului, deși
noul împărat va avea de depășit nenumărate și dificile dificultăți.
1.3.4.8. Marea Cotitură a lui Dioclețian95
Dioclețian a urcat pe tron la 20 noiembrie 284, cu titlul Imperator

Caesar Gaius Aurelius Valerius Diocletianus Pius Felix Invictus Augustus.
Diocles, cum îi era numele, s-a născut la 22 decembrie 245, în Dalmația,
dintr-o familie umilă, continuând șirul împăraților de origine iliră. A parcurs
toate treptele carierei militare până la funcția de protectores domestici,
comandant al gărzii călare.
Dioclețian inaugurează epoca Dominatului, în care împărații vor
renunța la camuflajul republican cu care predecesorii își mascau dictatura și
vor adopta titlul de ”Dominus et deus”, ”Stăpân și zeu”. Senatul va rămâne
la Roma, într-o clădire refăcută după incendiul din 285, dar cu prerogative
diminuate, devenind un instrument servil în mâna împăratului. Își va
exercita guvernarea doar asupra a două provincii, și acestea mult micșorate
în urma reformei administrative.
În noiembrie 285, Dioclețian l-a ridicat la rangul de Caesar pe unul
dintre cei mai capabili generali ai săi, tot de origine iliră, Maximian, căruia i-
a încredințat apărarea frontierei de la Rin. La 1 aprilie 286 l-a desemnat
Augustus, asumându-și riscurile unei domnii comune, deși această formulă a
mai fost uzitată, fără succes însă, de Marc Aureliu cu Lucius Verrus și de
Valerian cu fiul său Gallienus.
După cum se va vedea, alegerea lui Dioclețian a fost necesară și
inspirată, pentru că Maximian, mai tânăr cu 5 ani, i-a fost fidel și de un real
sprijin în misiunea dificilă de restaurare a imperiului, respectându-i
întâietatea. Dioclețian și-a ales Răsăritul, așa cum procedase și nefericitul
95
Hans A. Pohlsander, Împăratul Constantin, traducere din limba franceză de
Mirella Acsente, Editura Artemis, București, f.a., pp.16-23; Indro Montanelli, op.cit.,
pp.322-324; Chris Scarre, op.cit., pp.196-205; Emil Molcuț, Dan Oancea, op.cit.,
p.37; Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Traducere
de Dan Hurmuzescu, Vol. II, Biblioteca pentru toți, Editura Minerva, București, pp.
5-23.
Valerian, și a mutat capitala la Nicomedia, spre stupoarea romanilor.
Maximian a fost instalat tot ca împărat, la Milano, cu misiunea de a apăra
frontiera de Apus. Și-a motivat decizia prin rațiuni de ordin militar, pentru a
limita timpul de intervenție împotriva atacatorilor.
Mutarea centrului de putere la Nicomedia (astăzi Izmit, în Turcia) a
însemnat începutul sfârșitului pentru Roma, care a rămas cel mai mare oraș
al imperiului dar va pierde orgoliul de caput mundi .
La 1 martie 293, Dioclețian a lărgit această formă de guvernare,
inaugurând ceea ce s-a numit mai târziu Prima Tetrarhie: fiecare împărat și-a
adoptat câte un Caesar: Dioclețian pe Galerius Maximianus, care și-a ales
reședința la Salonic, iar Maximian pe Iulius Constanțius, tatăl viitorului
împărat Constantin, care s-a stabilit la Trier. Pentru întărirea acestei alianțe,
care asigura o administrare mai eficientă dar, în același timp rezolva și
problema succesiunii, Galerius se căsătorindu-se cu Valeria, fiica lui
Dioclețian, in timp ce Constanțius o va lua de soție pe Teodora, fiica lui
Maximian.
Marea realizare a lui Dioclețian a constat în reforma administrativă,
care a însemnat o adevărată cotitură pentru stabilitatea imperiului. Deși la
conducerea imperiului erau 4 împărați, teritoriul nu a fost divizat, fiecare
având, în principal, atribuții militare, dar fără restricții teritoriale. Autoritatea
supremă era deținută însă de Dioclețian. Numărul provinciilor a crescut de
la 40 la peste 100, grupate în 12 dioceze conduse de vicari, dar atât
guvernatorii provinciilor cât și vicarii nu aveau atribuții militare. Armata a
fost substanțial mărită, ajungând la 500.000 de soldați, împărțită în trupe
mobile de campanie (comitatenses) și trupe de graniță (limitanei).
Dioclețian a încercat să redreseze sistemul financiar, deși întreținerea
armatei și a celor patru reședințe imperiale, la care se adăuga creșterea
aparatului birocratic, erau o povară greu de suportat. Pentru a întări
economia și a combate inflația, a reformat sistemul monetar în 294 și 301,
punând în circulație monede din aur de calitate superioară și tot în 301,
printr-un edict rămas faimos, a stabilit prețuri maximale pentru bunuri și
servicii. Textul acestui edict reprezintă singurul document care ne-a rămas
despre economia romană.
Pentru a controla economia, Dioclețian a luat și măsuri nepopulare:
țăranii erau legați de pământ, iar meseriașii erau legați de colegiile lor
profesionale. Aparatul fiscal (Tributaria), umflat și el, aplica amenzi și
confisca averi, determinând mulți cetățeni de vază să treacă fraudulos
frontierele, fiind un semnal evident al decăderii măreției de odinioară.
Nemulțumiți au devenit și cetățenii peninsulei care, exceptându-i pe cei din
imediata apropiere a Romei, au pierdut dreptul de care se bucuraseră până
atunci de a fi scutiți de taxe.
Împăratul a organizat un ceremonial riguros și a început să se
comporte ca un adevărat zeu, considerându-se o reîncărnare a lui Jupiter, în
timp ce Maximian se considera Hercule. Reforma administrației și tetrarhia
si-au dovedit eficiența pentru stabilitatea imperiului: Dioclețian și Galerius
au obținut victorii strălucite în răsărit, care au culminat cu înfrângerea totală
a perșilor, în timp ce Constanțiu și Maximian au reușit să redobândească
Britannia, după 10 ani de secesiune. Armata, bine înzestrată și mai ales
disciplinată, a intervenit cu promptitudine la frontiera de la Dunăre
împotriva carpilor și sarmaților și a alamanilor pe Rin.
Pericolul cel mare venea însă din interior și afecta revenirea la
venerarea zeilor tradiționali impusă de Dioclețian, ceea ce însemna o
amenințare la autoritatea imperiului.
Funcționarii și soldații au fost obligați să facă sacrificii zeilor
romani, sub sancțiunea îndepărtării din slujbe a celor care nu se conformau.
În data de 24 februarie 303, Dioclețian a ordonat distrugerea bisericilor și a
scrierilor creștine, declanșând Marea Persecuție, care a însemnat măsuri
sângeroase împotriva celor care nu renunțau la credința în Sfânta Treime.
Creștinii au fost bătuți cu o cruzime greu de imaginat și mulți dintre
ei au sfârșit arși pe rug sau aruncați în cuștile leilor. Persecuțiile au afectat în
mod deosebit teritoriile din răsărit, cel mai înverșunat dușman al creștinilor
dovedindu-se Galerius, dacă ar fi să dăm crezare scriitorilor străini.
1.3.4.9. Relansarea tetrarhiei (305-313)
 Constanţiu I (Imperator Caesar Gaius Flavius Constantinus

Augustus, 305-306)
 Galeriu (Imperator Caesar Galerius Valerius Maximianus Pius
Felix Invictus Augustus, 305-311)
 Severus II (Imperator Severus Pius Felix Augustus, 306-307)
 Maxenţiu (Marcus Aurelius Valerius Maxentius Pius Felix
Invictus Augustus, 306-312)
 Maximianus Daia (Imperator Caesar Galerius Valerius
Maximianus Pius Felix Augustus, 310-313)
În anul 305, la data de 1 mai, Dioclețian și Maximian au renunțat la

funcțiile lor în favoarea Celei de A Doua Tetrarhii, compusă din Galerius și
Constanțiu, investiți ca împărați seniori, și din Maximinus Daia și Severus,
ridicați la rangul de cezari. Pentru Dioclețian retragerea va fi definitivă,
acesta ocupându-se cu plantarea verzelor, la Spalato (Split), pe coasta
adriatică, în ce-l privește pe Maximinus se va dovedi că nu s-a împăcat cu
pierderea puterii.
Se pare că Diocleţian a murit prin înfometare, în decembrie 311,
dezamăgit și dezgustat de măsura luată de Maximinus Daia, în vara aceluiași
an, împotriva soţiei şi fiicei sale, pe care le-a alungat din palatul imperial de
la Nicomidia și le-a trimis în exil. Noblețea gestului său, de a se retrage din
cea mai înaltă demnitate a lumii și de a trăi ca un simplu cetățean, s-a
dovedit, dacă nu greșită, cel puțin neinspirată pentru acele vremuri.
Fostul împărat nu era împăcat cu gândul că o asemenea ticăloşie
venea chiar din partea ginerelui lui Galeriu, fostul său cezar devenit
Augustus. Dar surprizele nu se vor opri aici: numirile noilor cezari
nemulţumindu-i pe Maxenţiu, fiul lui Maximian, şi pe Constantin, fiul lui
Constanţiu, care pretindeau că li se cuveneau de drept noile ranguri. Din
această cauză, cei doi protagonişti ambiţioşi vor purta un război pe faţă, fără
menajamente, pentru a ajunge acolo unde credeau că le este locul, în vârful
ierarhiei imperiale. La aceste lupte înverşunate pentru putere vor mai lua
parte Galeriu, Severus II, Maximinus II, Maiencius şi Licinius. La un
moment dat, au existat şase împăraţi simultani.
În vara anului 305, Constanţiu a repurtat o victorie împotriva picţilor,
primind pentru a doua oară titlul de Britannicus Maximus, dar sănătatea lui
era precară, fiind supranumit „Chlorus”, „Palidul”. În plus, Galeriu dorea să
controleze şi apusul imperiului, astfel că îl influenţase pe Diocleţian să-l
numească pe prietenul său intim, Severus, în funcţia de cezar. În mod firesc,
pe 25 iulie 306, când Constanţiu a murit, la York, să devină împărat. Armata
nu a aşteptat ordinul de numire al noului Augustus, astfel că l-a proclamat pe
Constantin, care susţinea că a fost desemnat ca succesor de tatăl său pe patul
de moarte. Galeriu nu a agreat intervenţia armatei şi l-a înălţat pe Galeriu la
rangul de Augustus şi împărat în apus. Lui Constantin i-a trimis o hlamidă
purpurie, prin care îi recunoştea doar titlul de Caesar.
Între timp, lucrurile s-au complicat prin intrigile pe care le-a urzit
Maxenţiu, fiul lui Maximian. Profitând de nemulţumirea provocată de
măsura luată de Galeriu, prin care extindea impozitele în Roma şi în întreaga
peninsulă, Maxenţiu s-a proclamat împărat, la Roma, pe 28 octombrie 306,
sprijinit de popor şi de garda imperială, însă Galeriu i-a refuzat recunoaşterea
oficială.
În aceste condiţii, Maxenţiu s-a proclamat Augustus în aprilie 307 şi
i-a solicitat sprijin tatălui său Maximian, căruia i-a trimis purpura imperială.
Maximian aştepta de mult prilejul de a reveni la putere, astfel că s-a grăbit
să-şi ajute fiul. Cei doi au încheiat o alianţă cu Constantin, pe care l-au
proclamat Augustus, pe teritoriul pe care îl controlau, care cuprindea aproape
întreaga Italie, Sicilia, Corsica, Sardinia şi provinciile din Africa de Nord.
Reacţia lui Galeriu era uşor de anticipat: l-a trimis pe Severus să le
aplice o corecţie severă celor trei, dar trupele acestuia l-au trădat la porţile
Romei, atrase de promisiunile lui Maxenţiu. Severus a fost prins şi omorât la
16 septembrie 397, la Tres Tabernae, lângă Roma. Galeriu, cunoscut pentru
caracterul său duşmănos, a pornit în fruntea armatelor sale să-l detroneze pe
Maxenţiu, dar a fost trădat ca şi Severus de către proprii soldaţi şi a reuşit cu
greu să fură din Italia.
Maximian nu s-a mulţumit cu poziţia pe care i-a oferit-o fiul său,
încercând să devină unic Augustus, dar încercarea sa a eşuat, fiind nevoit să
se refugieze în Galia, la Constantin, care între timp îi devenise ginere,
căsătorindu-se cu fiica sa, Fausta.
Dornici de răzbunare, Galeriu şi Maximian, care îşi păstraseră titlul
de Augustus, au organizat o întâlnire la Carnuntum, lângă Viena, la care l-au
convins şi pe Diocleţian să participe, pentru a forma o nouă tetrarhie.
Licinius, prieten cu Galeriu, originar şi el din Iliria, a fost numit Augustus în
locul lui Severus, în apus, iar lui Constantin i-a fost recunoscut oficial titlul
de Caesar. Maximian, în schimb, a pierdut toate titlurile. Maxenţiu controla
Italia şi Africa de Nord, iar încercările lui Liciunius de a-l detrona au fost
sortite eşecului. La inflaţia de împăraţi a mai contribuit şi Valerius
Alexander, vicar al diocezei africane, care s-a intitulat Imperator Caesar
Lucius Domitius Alexander Pius Felix Invictus Augustus. Acesta a rezistat
un an şi jumătate atacurilor lui Maxenţiu, până la sfârşitul anului 309, când a
fost prins şi omorât.
Pe scena imperială a revenit Maximian, după doi ani petrecuţi la
curtea lui Constantin. În anul 310, în timp ce Constantin era angajat într-o
campanie împotriva francilor, Maximian s-a proclamat pentru a treia oară
împărat şi a anunţat moartea lui Constantin. A fost o mişcare nesăbuită, care
i-a provocat sfârşitul, fiind prins la Marsilia, unde se refugiase, anunţându-se
că s-a spânzurat.
La 1 mai 310, Maximinus Daia a primit titlul de Augustus şi va
începe un război necruţător împotriva lui Licinius, pentru puterea supremă în
răsărit, profitând de faptul că Galeriu a fost răpus de cancer pe 30 aprilie
311. Pe patul de moarte, acesta a abrogat măsurile anticreştine, dar nu va
scăpa nici după moarte de blestemul lor. Licinius şi Maximinus Daia au
ajuns până la urmă la o înţelegere: primul va stăpânii Balcanii, iar cel de al
doilea Asia Minor şi teritoriile răsăritene. Calvarul creştinilor nu s-a terminat
însă odată cu moartea lui Galeriu.
Anul 312 va însemna ascensiunea lui Constantin. Acesta va trece
Alpii Graici pe la pasul Mont Cenis, pentru a-l pedepsi pe cumnatul său
Maxenţu, care îi dărâmase toate statuile din Roma. A cucerit nordul Italiei,
ajungând la porţile Romei în toamna aceluiaşi an. Maxenţiu pierduse mult
din popularitate, fie din cauza introducerii unor noi impozite, fie din cauza
seducerii unor femei căsătorite şi nu în ultimul rând pentru cruzimea cu care
reprimase o revoltă în anul 309. Lupta decisivă s-a dat în 28 octombrie pe un
pod de vase construit dincolo de Podul Milvius. Armata lui Constantin a
arborat un steag cu o cruce pe care erau iniţialele lui Iisus şi a trecut pe
malul drept al Tibrului câştigând o victorie strălucită. Maxenţiu s-a înecat în
apele Tibrului, iar corpul său a fost recuperat şi decapitat. Capul celui care
domnise timp de şase ani a fost purtat pe străzi, înfipt într-o lance, iar
Senatul a decretat pentru el damnatio memoriae. Servilismul acestei instituţii
cândva autoritară şi respectabilă, s-a dovedit şi prin acordarea lui Constantin
a titlului de Augustus Superior.
Armata lui Licinius, care lupta tot sub semnul crucii, a triumfat
împotriva armatei lui Maximinus, de două ori şi ceva mai numeroasă, la 30
aprilie 313, în câmpia râului Ergenus, în apropiere de Adrianopol, Turcia.
Dar în final, Licinius a trecut la execuţii care contraziceau convingerile lui
creştineşti. Au fost omorâţi, rând pe rând, Candidianus, fiul vitreg al lui
Galeriu, Severianus, fiul lui Severus, copiii şi soţia lui Maximinus Daia, şi
chiar Valeria, fiica lui Diocleţian şi văduva lui Galeriu.
1.3.4.10. Marea cotitură a lui Constantin
Împăratul Constantin (Imperator Caesar Flavius Constantinus Pius

Felix Invictus Augustus, 307-337) a realizat, ca și Dioclețian, o adevărată
cotitură în istoria Imperiului Roman: a impus creștinismul ca religie oficială,
asumându-şi totodată responsabilitatea de arbitru ecleziastic; a fondat noua
capitală imperială la Constantinopol și a restabilit conducerea unică după
inflaţia de împăraţi din ultimii ani.
După moartea lui Maximinus Daia, în vara anului 313, Constantin s-
a întâlnit la Milano cu Licinius (Imperator Caesar Gaius Valerius Licianus
Licinius Pius Felix Invictus Augustus, 308-324) şi au împărţit imperiul:
Constantin deţinea provinciile de apus, din care făceau parte şi Italia şi
Africa de Nord, iar Licinius avea teritoriile din Balcani şi răsărit. Era de
aşteptat să se constituie o veritabilă Diarhie, mai ales că Licinius s-a
căsătorit, în acelaşi an, cu Constantia, sora vitregă a lui Constantin, dar în
realitate relaţiile lor erau încordate şi vor izbucni ca erupţia unui vulcan în
anul 316. Constantin i-a propus lui Licinius ca Bassianus, soţul altei surori
vitrege, Anastasia, să primească hlamida imperială şi titlul de Caesar.
Licinius s-a simţit ofensat, pentru că îi rezervase acest rang fiului său, născut
în urmă cu un an.
Prima bătălie dintre ei a fost câştigată de Constantin, la 8 octombrie
316. Licinius a fugit la asociatul său, Valens, comandantul trupelor de
graniţă de pe Dunăre, căruia i-a acordat titlul Imperator Caesar Aurelius
Valerius Valens Pius Felix Augustus. A doua bătălie s-a dat la Campus
Ardiensis, lângă Adrianopol, terminat indecis, dar Valens a fost executat.
Prin tratatul din 1 martie 317, încheiat la Serdica, Licinius i-a cedat lui
Constantin Balcanii aproape în întregime, convenind un acord dinastic, prin
care cei doi copii ai lui Constantin, Crispus şi Constantinus, şi Licinius cel
tânăr au fost proclamaţi cezari.
Acordul dintre ei era mai degrabă un armistiţiu, căci Constantin nu
renunţa la ideea lui de a guverna singur. Licinius a făcut greşeala de a
înlocui pe creştini din armată şi administraţie, considerându-i spionii lui
Constantin, şi chiar de a destitui şi a executa, pentru aceleaşi suspiciuni,
câţiva episcopi creştini, cărora le-a distrus şi bisericile.
Fiind un apărător declarat al creştinismului, Constantin a profitat de
această ocazie şi l-a învins pe Licinius pe 3 iulie 324, la Adrianopol.
Licinius a făcut o altă greşeală, numindu-l împărat pe comandantul gărzii
sale de corp, Martius Martianus, care a luat titlul de Imperator Caesar
Martius Martinianus Pius Felix Augustus.
Amândoi au fost învinşi din nou, pe 18 septembrie 324, la
Chrysopolis, şi au fost obligaţi să se predea, primind asigurarea că vor putea
trăi ca simpli cetăţeni. Câteva luni mai târziu, în primăvara anului 325, cei
doi au fost omorâţi şi, odată cu ei, a fost executat şi tânărul cezar Licinius,
la doar 9 ani.
Constantin a fost neîndurător şi cu Crispus, fiul său din prima
căsătorie, care împlinise 26 de ani, pe care l-a executat la Pola, în Istria, în
luna mai 326, sub acuzaţia de adulter cu soţia sa, Fausta. Mama împăratului,
Elena, l-a convins că Fausta a uneltit, de fapt, împotriva lui Crispus în
favoarea fiilor ei, astfel că aceasta a fost nevoită să-şi aleagă singură
sfârşitul.
După ce a devenit unicul stăpân al imperiului, Constantin şi-a dedicat
timpul pentru a promova creştinismul. Mai întâi a interzis sacrificiul păgân
şi a ordonat confiscarea averilor deţinute de temple, cu care a construit
biserici, cu prioritate în Ţara Sfântă, în Bethleem şi Ierusalim, dar nu a
neglijat nici restul provinciilor. Cele mai importante edificii religioase
construite de Constantin au fost Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim și
Biserica Sfinților Apostoli, unde a fost înmormântat în 337. Din păcate, s-a
păstrat foarte puțin din ele. A început construcția a două mari biserici,
Hagia Sophia (Sfânta Înțelepciune), care va fi sfințită abia în 360, și Hagia
Eirene (Sfânta Pace), dar și acestea au căzut sub urgia vremurilor, astfel că
aspectul lor de azi nu mai seamănă cu cel originar.
La data de 20 mai 325, împăratul Constantin a convocat, la Nicea,
Primul Conciliu Ecumenic al Bisericii, unde Eusebiu din Caesarea a
prezentat varianta sa a Crezului, prin care se definea ortodoxia creştină, care
a fost acceptată cu importante modificări. De la acest Conciliu, Crezul va fi
considerat piatra de încercare a ortodoxiei, fiind revăzut substanţial la
Conciliul de la Constantinopol, în 381-382. Până la sfârșitul vieții,
Constantin va fi, simultan, atât capul bisericii creștine cât și pontifex
maximus.
În ce priveşte actul guvernării, Constantin s-a dovedit un remarcabil
continuator al lui Diocleţian, cu câteva inovaţii: prefecţii pretorieni au
devenit miniştri civili; guvernatorii provinciilor deţineau fie rangul mai înalt,
de consularis, fie cel inferior, de praeses. Dioceza, care cuprindea, de
regulă, trei provincii, era condusă de un vicarius. Imperiul a fost împărțit în
patru prefecturi: Gallia, Italia, Illyricum și Orientul. Roma avea în frunte,
prin excepţie, un praefectus urbi.
După modelul lui Diocleţian a păstrat un ceremonial de curte
somptuos și complicat, comportându-se distant față de supuși, ca un dominus
et deus. Consilierii lui, comites consistorii, numiți astfel pentru că stăteau în
picioare în fața împăratului, erau aleși de împărat dintre cei mai înalți
funcționari și formau sacrum consistorium. Această instituție cu caracter
permanent era organizată pe trei niveluri, constând in supravegherea unor
servicii centrale, controlul administrației locale (comites provinciarum) ca
delegați ai împăratului cu puteri excepționale (missi dominici) și
încredințarea unor misiuni speciale în armata de campanie (comites rei
militares). Acești comites consistorii erau împărțiți, spre sfârșitul domniei, în
trei ranguri: comites primi, secundi et tertii ordinis.
În prezența împăratului se păstra o tăcere respectuoasă, asigurată de
30 de silentiarii, conduși de un mare șambelan care răspundea de
intimitatea împăratului (camera de culcare și garderoba). La costumul său a
adăugat o diademă cu pietre prețioase, ca semn al sacralității persoanei
împăratului. Treptat, va renuța la titlul de Imperator Caesar pentru cel de
Victor(învingător, biruitor), la care s-a adăugat Triumphatur 96. Această
atitudine l-a izolat pe împărat de supușii săi, dar a avut avantajul că l-a ferit
de comploturi97.
Reforma sa monetară s-a bucurat de succes, prin emiterea unei
monede de aur, solidus-ul, care a fost acceptată și în afara granițelor
imperiului. Valoarea acestei monede va rămâne neschimbată până la
sfârșitul secolului al XI-lea98.
Armata a cunoscut schimbări importante, fiind alcătuită din țărani și
barbari angajați, ajungând la un efectiv de peste 500.000 de soldați. După
modelul lui Dioclețian, armata cuprindea, trupele de graniță, limitanei și
ripenses, și trupele terestre mobile, comitatenses. Armata de la frontieră era
condusă de un dux (comandant, conducător), în timp ce armata mobilă,
formată din unități de elită, cu garnizoane în interiorul imperiului, era sub
comanda împăratului sau a unuia dintre caesari. Din rațiuni de ordin
strategic, comandamentul armatei terestre a fost împărțit în două:
comandamentul infanteriei, condus de un magister peditum și
comandamentul cavaleriei sub conducerea unui magister equitum. Durata
serviciului militar era de 25 de ani pentru limitanei și 20 de ani pentru
comitatenses, cei din urmă fiind mai bine plătiți, recrutați, de regulă, dintre
germani. Constantin a rămas proverbial pentru generozitatea manifestată față
de soldați, dar i se va reproșa, mai târziu, ”barbarizarea”armatei.
Garda Pretoriană, desființată în anul 312 pentru sprijinirea lui
Maxențiu, a fost înlocuită cu regimentele de gardă călare, Scholae palatinae,
care avea în frunte un magister officiorum, șeful cancelariei imperiale, care
96
Pentru detalii cu privire la domnia împăratului Constantin, a se vedea excelenta
lucrare,semnată de Ion Barnea și Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Editura
științifică și enciclopedică, București, 1982.
97
Hans A. Pohlsander, op.cit., p.99.
98
Pentru detalii, a se vedea Ion Barnea, Octavian Iliescu, op.cit., Cap. VII, ”Moneda
lui Constantin cel Mare, pp.124-153.
răspundea de securitatea împăratului dar deținea și funcțiile de ministru de
externe, mare maestru de ceremonii al curții imperiale și organ suprem de
control asupra întregii administrații.
Împăratul a avut, de la începutul domniei, trei reședințe imperiale:
Trier, capitala provinciei romane Belgica, din vestul Germaniei, iar din 316,
Serdica (Sofia, de azi) și Sirmium, lângă Belgrad.
La data de 8 noiembrie 324, Constantin a luat o decizie istorică:
transformând orașul Bizanț în noua capitală a imperiului, care se va numi
Constantinopol, după numele împăratului. Această măsură crucială, care va
însemna un adevărat moment de cotitură în istoria lumii, a fost dusă la
îndeplinire în doar șase ani, astfel că la 11 mai 330 noul oraș a fost inaugurat
oficial, iar această zi va fi sărbătorită de acum încolo ca și cea a fondării
Romei. De altfel, orașul se va numi ”Noua Romă” și va imita vechea
capitală, fiind construit pe șapte coline și împărțit în 14 districte99.
Împăratul nu a neglijat însă vechea capitală, terminând Basilica
Nova, începută de Maxențiu, și a construit două edificii monumentale,
Termele și Arcul, care îi poartă numele. Mama sa, Elena, a fost
înmormântată la Tor Pignattara pe Via Labicana, iar fiica lui, Constantina, în
biserica Santa Constanza de astăzi. În ultimii 20 de ani ai domniei sale,
împăratul a fost doar întro scurtă vizită în Cetatea Eternă. ”Fondarea
Constantinopolului a marcat o nouă etapă în declinul importanței Romei, al
Italiei și al provinciilor apusene, în general” 100.
Senatul de la Roma a avut o activitate redusă ca importanță, iar cel
de al doilea senat, înființat la Constantinopol, era considerat de rang
secundar, având un rol consultativ. Membri săi se numeau clari
(remarcabili), față de clarissimi (deosebit de remarcabili), cum erau
desemnați cei de la Roma101.
Legislația împăratului Constantin a fost influențată de creștinism și
de legislația elenă prin consilierul său Hermogenes de origine greacă, astfel
prima zi a săptămânii, duminica, dies Solis, a fost declarată în anul 321 zi de
sărbătoare oficială și va deveni ”ziua Domnului”, în care nu era permisă nicio
activitate cu caracter administrativ, cu excepția eliberării sclavilor; a interzis
tortura și execuția pe cruce, precum și mutilarea figurii.; printr-un decret din
anul 320 a permis prizonierilor să aibă dreptul de a vedea lumina soarelui în
fiecare zi; în anul 331 a autorizat divorțul din partea soției, dacă se dovedea
că soțul era ucigaș sau profanator de morminte, și din partea soțului, dacă
soția era acuzată de adulter, de otrăvire ori de proxenetism.
Sclavii au avut de câștigat de pe urma legislației lui Constantin: prin
decretul din 11 mai 319, uciderea premeditată a sclavului de către stăpânul
său a fost pedepsită ca asasinat; printrun decret, dat probabil în 326, a fost
interzisă separarea familiilor de sclavi când se împărțea o proprietate; s-a
permis eliberarea sclavilor în biserici. Dar în continuare stăpânul nu era
acuzat dacă își bătea sclavul, chiar dacă acesta murea în urma loviturilor.
99
Pentru detalii, a se vedea Edward Gibbon, op.cit., pp.38-43; Ion Barnea, Octavian
Iliescu, op.cit., pp.50-54; Hans A. Pohlsander, op.cit., pp.83-93.
100
101
Hans A. Pohlsander, op.cit., pp.87-88.
În materie penală, a prevăzut pedepse aspre pentru furturi de copii,
paricid, răpiri de persoane, furtul boilor folosiți la arat. Ucigașul unei rude
apropiate era cusut de viu întrun sac cu șerpi și aruncat în apă 102.
A dat legi aspre împotriva imoralităţii sexuale: părinţii care îşi
seduceau fiicele se pedepseau cu turnarea de plumb fierbinte pe gât; sclavul
și femeia liberă care întrețineau relații sexuale erau condamnați la moarte,
sclavul fiind ars de viu103.
Ultimele campanii le-a purtat în toamna anului 328 împotriva
alamanilor, pe Rin, împreună cu fiul său Constantin, și la sfârșitul anului 332,
împotriva goților, la nordul Dunării, reconstruind vestitul pod al lui Traian. A
învins sarmații în 334, iar în 336 a redobândit multe din teritoriile Daciei 104.
După Paștele din 3 aprilie 337, simțindu-și sfârșitul aproape, a fost
botezat de Eusebiu, episcopul de Nicomedia, și a murit pe 22 mai 337, în
Duminica Rusaliilor, fiind înmormântat în Biserica Sfinților Apostoli din
Constantinopol, spre nemulțumirea cetățenilor romani. Cu toate acestea,
Senatul din Roma l-a zeificat. Ca o ironie a istoriei, primul împărat creștin ”a
intrat în rândurile predecesorilor săi păgâni” 105.
1.3.4.11. Ultimii împărați din Apus
1.3.4.11.1. Moștenitorii lui Constantin (337-364 d. Hr.)
După moartea lui Constantin, au fost lupte înverșunate pentru putere

între rudele împăratului, dar armata a decis ca la succesiune să participe doar
cei trei fii ai săi, care și-au luat titlul de Augustus la data de 9 septembrie
337, împărțindu-și puterea între ei: Constantin al II-lea (337-340), cel mai în
vârstă, a primit Britannia, Gallia și Hispania, Constans I (337-350), cel
mijlociu, a preluat restul provinciilor apusene, iar Constanțiu al II-lea (337-
361), răsăritul.
Cei trei erau independenți, dar această situație a durat până în
primăvara anului 340, când Constantin al II-lea a invadat Italia, pentru a
stăpâni singur apusul. A fost învins și ucis la Aquileia și apusul i-a
revenit în întregime lui Constans al II-lea. După 10 ani, în ianuarie 350,
acesta a fost înlăturat de la putere de către Magnentius, comandantul
armatei, care l-a urmat pe tronul imperial de apus. Constanțiu al II-lea l-a
înfrânt pe uzurpator în septembrie 352, la Mursa, în Balcani, și în 354 la
Lyon, devenind el, pentru o scurtă perioadă, conducător unic.
A hotărât să împartă puterea cu Flavius Iulianus, vărul vitreg şi
ultimul descendent al lui Constantin, cunoscut ca împărat cu numele de
Iulian Apostatul (360-363). Deşi nu a cunoscut ce înseamnă o cazarmă, fiind
chemat direct de la studii din Atena, Iulian se va acomoda cu restricţiile
militare şi va prelua comanda trupelor. „Niciodată titlul de Cezar nu fusese
acordat unui bărbat mai competent”106.
102
Ion Barnea, Octavian Iliescu, op.cit., pp.42; 65-66.
103
Hans A. Pohlsander, op.cit., p.95.
104
Chris Scarre, op.cit., pp.220-221. Pentru detalii a se vedea Ion Barnea, Octavian
Iliescu, op.cit., Capitolul Vi, ”Constantin cel Mare și teritoriul României”, pp.92-123.
105
106
A repurtat succese împotriva francilor şi alemanilor şi a restabilit
autoritatea imperială în Britannia, bucurându-se de o imensă popularitate în
rândurile soldaților, care l-au proclamat Augustus în apus. Constanțiu n-a
acceptat această impertinenţă, dar n-a apucat să-i aplice o corecție pentru că
a murit în noiembrie 361. Probabil l-ar fi ucis dacă ar fi câştigat bătălia, cu
toate că, în testamentul său, s-a descoperit faptul că îi recunoştea calităţile şi
îl desemnase unic moştenitor.
Iulian a devenit faimos pentru eforturile sale de a reveni la păgânism
ca religie de stat, și de aici numele de Apostatul. Domnia lui a fost scurtă, de
20 de luni. A pornit întro expediție împotriva perșilor, pe care i-a învins dar
n-a putut cuceri cetatea Ctesifon, care era bine apărată de fortificaţii, aşa că
a decis să se retragă în nord pentru a primi întăriri. A murit în urma unei răni
care i-ar fi fost provocată de săgeata unui creștin. Se pare că ultimele lui
cuvinte ar fi fost: „Ai învins, Gallileene!” 107.
Armata l-a proclamat ca succesor pe un vechi general al lui Iulian,
Iovian (363-364), care va domni mai puțin de un an. Acesta a încheiat un
acord de pace cu perșii dar a fost omorât în drum spre Constantinopol, în
februarie 364, de soldații săi.
1.3.4.11.2. Casa lui Valentinian (364-378 d. Hr.)
Cu moartea lui Iulian s-a stins dinastia lui Constantin. Cum nici
Iovian n-a avut urmași, un conclav format din generali și înalți funcționari
civili, întrunit în februarie 364, l-a desemnat împărat pe Valentinian I (364-
375), un ofițer din Pannonia, de origine umilă.
Valentinian l-a numit coregent pe fratele său Valens (364-378), care
a primit în responsabilitate provinciile balcanice şi răsăritene, iar pentru sine
a păstrat Illyricum şi provinciile apusene, pentru a ţine piept invaziei
alamanilor, cvazilor şi sarmaţilor. A suferit un atac de cord fatal în timp ce
primea o solie a barbarilor. În locul său a devenit împărat Graţian (375-383),
fiul său mai mare, în vârstă de 16 ani. La câteva zile a fost desemnat
coîmpărat fratele vitreg al lui Graţian, Valentinian al II-lea (375-392), care
avea doar patru ani.
Valens a permis vizigoţilor să se aşeze în Tracia, ca un stăvilar
împotriva înaintării hunilor. Vizigoţii, sprijiniţi de ostrogoţi, s-au revoltat
împotriva romanilor, pe care i-au învins la 9 august 378, la Adrianopol. O
mare parte a armatei romane a pierit în luptă, şi însuşi Valens a plătit cu
viaţa împreună cu generalii săi. Această înfrângere a rămas în istoria
imperiului roman ca „un dezastru de proporţii”108.
Graţian l-a numit în locul lui Valens pe Flavius Teodosiu, care va
reuşi să fondeze o nouă dinastie imperială.
Graţian a pierdut sprijinul armatei sale, astfel că, în anul 383 trupele
din Britannia l-au proclamat împărat pe comandantul lor, Magnus Maximus
(383-388). Graţian a fost capturat şi ucis în august 383, la Lyon. Magnus
Maximus a devenit stăpân peste provinciile din nordul Alpilor iar în 387 a
invadat Italia. A fost învins şi ucis în anul 388. Valentinian al II-lea, în
vârstă de 19 ani, n-a apucat să profite de această conjunctură decât trei ani,
107
Idem, pp. 344-345.
108
fiind ucis în mai 392 de comandantul armatei sale, Arbogast. Cu el s-a stins
şi Casa lui Valentinian.
Arbogast îl va înălţa pe tronul imperial pe Eugenius (392-394), un
uzurpator, fost profesor de retorică, dar amândoi vor fi detronaţi în anul 394
de către Teodosiu I.
1.3.4.11.3. Dinastia Teodosiană
La 19 ianuarie 379, Grațian l-a numit pe ofițerul spaniol Flavius

Teodosiu ca împărat al Imperiului de Răsărit. Teodosiu I a fost supranumit
”cel Mare” (379-395) pentru calitățile lui deosebite, atât militare cât și
civile. Destinul lui s-a legat de cel al lui Ambrozie, episcopul de Milano,
care se bucurase de încrederea deplină a împăraților Valentinian și Grațian.
De fapt, se pare că Ambrozie a jucat un rol hotărâtor în alegerea lui
Teodosiu, de aceea nici nu i-a fost greu să se impună în fața acestuia, ca o
întrupare a puterii spirituale asupra celei pământești109.
Sprijinit de acest episcop venerat azi în Italia, Teodosiu s-a remarcat
ca adept devotat al creștinismului, în numele căruia a interzis, în anul 391,
cultele păgâne și a închis toate templele. De asemenea, s-a impus ca
legiuitor.
În plan militar, a purtat un război de patru ani în răsărit împotriva
goților, încheiat în 382 printr-un tratat de pace care le acorda favoruri
deosebite vizigoților: dreptul de a se stabili în orice parte a imperiului sub
conducerea propriului lor rege, precum și dreptul de a lupta în armata
romană ca aliați. În apus, l-a învins pe Magnus Maximus în anul 388, iar în
anul 394 i-a detronat pe Arbogast și pe Eugenius.
După moarte lui Teodosiu în 395, Imperiul de Răsărit a revenit fiului
său Arcadius (395-408), de 17 ani, iar Imperiul de Apus celui de al doilea
fiu, Honorius (395-423), care avea doar 10 ani. Vizigoții, stabiliți de
Teodosiu în Tracia, au profitat de tratat și s-au mutat în apus, iar apoi l-au
încălcat sistematic, devastând nordul Italiei și Gallia. Neobrăzarea acestor
”aliați”, conduși de regele Alaric, a zguduit din temelii Imperiul de Apus, în
410, când vizigoții au asediat Roma. N-au reușit să pătrundă în Ravenna,
unde se mutase curtea imperială, pentru că poziția sa geografică îi asigura o
apărare aproape inexpugnabilă.
Roma s-a predat fără luptă, și această lașitate a lui Honorius, care își
mutase curtea imperială la Ravenna, l-a intrigat pe Alaric. A intrat singur în
acest oraș, pe care vizigoții îl credeau ”un miraj de neatins”110, și a cerut
senatului să-l demită pe împărat. Senatul s-a supus, dar Honorius nu s-a
conformat. Alaric s-a întors în anul următor și a ocupat Roma cu trupele
sale. A fost însă cucerit de frumoasa Galla Placidia,fiica lui Teodosiu, sora
vitregă a lui Honorius și a lui Arcadius, care l-a urmat în drum spre Africa.
Dar Alaric și-a găsit moartea la Cosenza, pe coastele Calabriei, fiind
înmormântat într-un mausoleu subteran pe care vizigoții l-au tăinuit pentru
a nu fi profanat. Succesorul lui a fost Ataulf, fratele soției sale, Galla
Placida, cu care se spune că împărțea așternutul și pe care a cerut-o în
căsătorie. Honorius nu le-a dat acordul. Relația lor a fost de scurtă durată,
109
110
Pentru detalii, a se vedea Indro Montanelli, pp. 356-357.
pentru că Ataulf a fost ucis de un barbar. Honorius o va căsători forțat cu
generalul Constanțiu, cu care va zămisli un fiu care, foarte curând, va deveni
împărat sub numele Valentinian al III-lea.
Sprijinit de generalul său Constanțiu, împăratul Honorius a reușit,
din 410 până la moartea sa în 423, să restabilească supremația față de
vizigoți și burgunzi, dar invaziile vandalilor, alanilor și suebilor s-au
succedat în căutare de teritorii, astfel că, la sfârșitul secolului al V-lea,
Imperiul de Apus se va prăbuși definitiv sub ocupația populațiilor germane.
Din anul 410, Roma nu va mai însemna orașul la care duceau toate
drumurile antichității. Centrul de putere al lumii se mutase în răsărit.
În Imperiul de Răsărit, după moartea lui Arcadius, în 408, la doar 31
de ani, a urmat pe tron fiul său, Teodosiu al II-lea (408-450), de șapte ani,
care va domni peste 40 de ani. În realitate, frâiele puterii vor fi în mâinile
surorii sale, Pulcheria, și a soției sale, Aelia Eudoxia, până în anul 433, când
puterea va fi acaparată în întregime de Pulcheria. Aelia Eudoxia va fi
obligată să se retragă la Ierusalim și să-și închine viața credinței și
milosteniilor.
Teodosiu al II-lea a lăsat posterității Codul Teodosian, o colecție de
constituții din perioada împăratului Constantin până în anul 438, care
cuprinde 16 cărți. Cărțile sunt împărțite în titluri, iar titlurile în constituții
sau legi așezate în ordine cronologică. De asemenea, au supraviețuit
vremurilor Zidurile Teodosiene, prin care a protejat Constantinopolul de
invaziile tot mai numeroase ale barbarilor.
În plan militar, s-a remarcat prin dârzenia cu care a rezistat presiunii
hoardelor lui Attila, până în anul 450, când sângerosul conducător al hunilor
s-a îndreptat spre apus. După moartea lui Honorius, Teodosiu a pornit cu
trupele să-l detroneze pe uzurpatorul Iohannes (423-425) pentru a-l înălța în
rang de împărat pe Valentinian al III-lea (425-455), nepotul lui Honorius,
fiul Gallei Placidia și al generalului Constanțiu, în vârstă de numai șase ani.
N-a mai fost necesară nicio luptă pentru că Iohannes a fost asasinat.
La Ravenna, puterea era deținută însă de Galla Placidia și de
generalul barbar Aetius. Acesta a repurtat o victorie strălucită împotriva lui
Attila, care avea pretenții asupra Gallia, refuzând ispita Gallei de a se
căsători cu fiica acesteia, Honoria. Bătălia decisivă s-a dat în Câmpiile
Catalaune, lângă Troves, în anul 451, în urma căreia Attila a fost silit să
părăsească Gallia.
După moartea mamei sale, Valentinian al III-lea va deveni cu
adevărat stăpân în imperiul său, dar în 452 Attila amenința de data asta
Italia și Roma. Valentinian s-a instalat la Roma și a exercitat presiuni asupra
lui Attila împreună cu Papa Leon I. Nu știm dacă Attila a luat în serios
amenințarea papei că va fi excomunicat, așa cum susține legenda, dar este
sigur faptul că a trecut Alpii, renunțând la Italia, și a murit la un an de zile,
în 453.
Dar mai rămânea Aețiu, barbarul romanizat, care suportase cu greu
afrontul de a nu fi avut nicio contribuţie la alungarea hunilor, fiind o reală
amenințare pentru tânărul împărat. Valentinian l-a atras întro capcană și l-a
străpuns cu spada. La scurt timp însă, în martie 455, a fost asasinat la rându-i
de doi ofițeri ai lui Aetius.
1.3.4.11.4. Ultimii împărați din Apus (455-476 d.Hr.)

Dinastia teodosiană a luat sfârşit odată cu moartea lui Teodosiu al II-
lea, în anul 450, urmarea unei răni provocate de o căzătură de pe cal, şi cu
asasinarea lui Valentinian al III-lea. Au urmat 20 de ani întunecoşi, care vor
duce la prăbuşirea Imperiului Roman de Apus. Imperiul de Răsărit va
supravieţui încă 1000 de ani sub numele de Imperiul Bizantin.
După Valentinian al III-lea, pentru 11 săptămâni a îmbrăcat purpura
imperială senatorul Petronius Maximus, care a fost ucis în timp ce fugea din
Roma din faţa vandalilor. Aceştia au ocupat şi au jefuit oraşul timp de două
săptămâni, în iunie 455. Împărăteasa Eudoxia şi cele două fiice ale lui
Petronius Maximus au suferit umilinţa captivităţii, iar Roma a cunoscut o
nouă lovitură din care nu-şi va mai reveni niciodată.
Pe tronul imperial a urmat Avitus (455-456), preferatul regelui
vizigot Teodoric al II-lea, proclamat împărat la Tolosa (Toulouse) în iulie
455, dar a fost învins şi luat prizonier de Ricimer, comandantul armatei, în
bătălia de la Placentia (astăzi Piacenzia), în octombrie 456. Pentru puţin
timp a fost şi episcop de Placentia, dar a fost nevoit să fugă în Gallia, unde a
fost asasinat.
În decembrie 457, acelaşi Ricimer l-a instalat ca împărat pe Majorian
(457-461), un senator respectabil, deşi n-a obţinut recunoaşterea lui din
partea lui Leon I (457-474), împăratul imperiului răsăritean. Şi tot el,
îngrijorat de puterea şi faima lui Majorian, l-a capturat şi l-a decapitat.
Ricimer l-a instalat pe tron pe senatorul Libius Severus, care a primit numele
de Severus al III-lea (461-465), fiind o marionetă în mâinile generalului.
Din noiembrie 465, când Severus a murit, pe tronul imperial au
urcat: Anthemius (467-472), Olybrius (472), Glycerius (473-474) şi Iulius
Nepos (474-475). Ultimul a fost detronat de Oreste, comandantul armatei,
care l-a instalat ca împărat pe fiul său, Romulus August, (475-476). Printr-o
ironie a destinului sau mai degrabă printr-un blestem al istoriei, ultimul
împărat al Imperiului de Apus s-a numit tot Romulus, dar va rămâne
cunoscut ca „Augustulus”, adică August cel Mic, pentru a fi deosebit de
legendarul fondator al Romei.
Mercenarii germani l-au ucis pe Oreste şi l-au silit pe tânărul împărat
de 16 ani să renunţe la tron, la 4 septembrie 476. L-au închis la
Castell’Uovo, la Neapole, dar i s-a asigurat o pensie confortabilă şi a fost
lăsat în viaţă. Istoria l-a condamnat definitiv la uitare. Imperiul de Apus a
fost împărţit între „barbari”, iar regele Italiei a devenit Odoacru,
comandantul mercenarilor germani. Imperiul Roman de Răsărit şi-a
continuat existenţa sub conducerea împăraţilor bizantini până la căderea
Constantinopolului, în anul de graţie 1453.
Roma, îngenuncheată şi batjocorită, va supravieţui prin limba care,
deşi considerată moartă, este oficiată în cultul romano-catolic şi, îndeosebi
prin diamantul care străluceşte în continuare din străfundurile legislaţiilor
moderne, în sălile tribunalelor ori în cancelariile lumii: Dreptul roman.
Sinteza unităţii de învăţare 1
 Roma avea aspectul unei aglomerări urbane până la construirea zidului măreț
atribuit regelui Servius Tulius, care a inclus în aceeași incintă atât cele două orașe
de pe Palattin și Quirinal cât și înălțimile Aventin și Capitoliu, fiind creată astfel
Roma nouă, Roma istoriei lumii.
 Cele trei triburi care au constituit poporul roman (populus romanus), ramnes,
titienses și luceres, de origine latină, sabină și etruscă, printr-o fuziune voită sau
forțată, au realizat o democrație absolută, fără clase sociale, deoarece toți
cetățenii erau egali în drepturi.
 Familia romană era o adevărată cetate, condusă și guvernată de voința unică și
atotputernică a capului familiei (pater familias), prin voința zeilor. Acesta avea
drept de viață și de moarte asupra celor din familia sa, deoarece toți erau simple
lucruri (rei), fiind lipsiți de drepturi: soția, deopotrivă cu copiii și sclavii erau
asimilați animalelor.
 Regele guverna după modelul lui pater familias: deținea întreaga putere,
autoritatea sa era irevocabilă și indestructibilă pe durata întregii vieți. Peste tot
unde apărea în public, era precedat de vestitori (lictores) cu securi și fascii, ca
semne al puterii sale depline (imperium).
 După alungarea ultimului rege din dinastia Tarquinius, puterea supremă în stat a
fost deținută de doi consuli, aleși pe o durată de un an de comițiile centuriate, cu
aceeași putere (pari potentia) care hotărau în comun în probleme militare,
judecătorești și administrative.
 Principiul colegialității, care nu se regăsește la alte popoare, s-a dovedit o
instituție valabilă pentru republica romană care, de la un petic de pământ, a
devenit în scurt timp centrul peninsulei și mai apoi al întregii lumi antice.
 Istoriografia romană consemnează două faze ale imperiului, prima fiind
denumită Principat (Principatus), care derivă de la numele pe care și l-a atribuit
împăratul Augustus, acela de princeps, primul dintre cetățeni, pentru a sublinia
faptul că el conduce nu cu de la sine putere ci împreună și în mod egal cu
Senatul.
Concepte şi termeni de reţinut
Tetrarhie, pater familias, imperium, ius edicendi, ius publice respondendi, princeps,
pretori, consuli, edili curuli, magistrați curuli, sella curulis, ius imaginum, cenzori, dictator,
magister equitum, magister equitum, comiții centuriate, comiţii curiate, magistratus minores,
questores, edili plebei, tribuni plebei, curatori, comiții tribute, concilia plebis, dinastia
teodosiană, limitanei, ripenses, comitatenses, comites consistorii, sacrum consistorium, comites
provinciarum, missi dominici, comites rei militares, garda pretoriană, scholae palatinae, magister
officiorum.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1.Când a fost fondată Roma şi care au fost cele trei triburi fondatoare?
2.Care au fost factorii de conducere ai societăţii în perioada regalităţii?
3.Care au fost factorii de conducere ai societăţii în perioada
Republicii?
Teste de evaluare/autoevaluare
Alegeţi varianta corectă!
1. Periodizarea istoriei statului roman s-a facut dupa cele trei forme pe care le-a cunoscut:
a. regalitatea, republica, dominatul
b. regalitatea, republica, imperiul
c. regalitatea, republica, principatul
2. In epoca prestatala, conducerea orasului era exercitata doar de catre patricieni, prin
intermediul a trei organisme sociale fara caracter statal:
a. comitia centuriata, rege si senat
b. comitia curiata, rege si senat
c. comitia tribute, rege si senat
3. Pe plan politic, in perioada regalitatii societatea romana se intemeiaza pe trei factori statali:
a. adunarile poporului, regele si senatul
b. adunarile poporului, magistratii si senatul
c. adunarile poporului, regale si magistratii
Bibliografie:
 Bouche-Leclercq, A., Manuel des institutions romaines, Paris, Librairie

Hachette et Cie, 1886 ;
 Cătuneanu, Ion, Curs elementar de Drept Roman, Ediția a III-a, Cluj-
Bucuurești, Editura Cartea Românească, 1927;
 Cocoș, Ștefan, Drept Roman, Editura Lumina Lex, București, 1996;
 Gaius, Instituțiunile, Traducere, studiu introductiv, note și adnotări de Aurel N.
Popescu, Editura Academiei, București, 1982;
 Gibbon, Edward, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Traducere
de Dan Hurmuzescu, Vol. II, Biblioteca pentru toți, Editura Minerva, București;
 Hamangiu, Constantin; Nicolau, Matei G., Dreptul Roman, Vol.I, Editura
Librăriei Socec & Co., S.A., București, 1930;
 Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Editura didactică și pedagogică,
București, 1978;
 Molcuț, Emil; Oancea, Dan, Drept roman, Casa de presă și editură ”Șansa”-
S.R.L., București, 1995;
 Molcuț, Emil, Drept privat roman, Ediție revăzută și adăugită, Universul
Juridic, București, 2007;
 Molcuţ, Emil, Drept privat roman. Terminologie juridică romană, Ediţie
revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
 Mommsen, Theodor, Istoria Romană, traducere din limba germană de Joachim
Benno Nikolaus, studiu introductiv de Zoe Petre, ediția a 2-a, volumul I, Iași,
Polirom;
 Montaneli, Indro, Roma. O istorie inedită, traducere din limba italiană de
George Miciacio, Editura Artemis, București, f.a.;
OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI ROMAN
Cuprins
2.1. Introducere
2.3.1. Obiectul dreptului roman
2.3.2. Importanţa dreptului roman
2.3.3. Diviziunile dreptului roman
2.1. Introducere
Studiul dreptului roman, astfel cum este înţeles în prezent, cuprinde

întreaga viaţă juridică a poporului roman din cele mai îndepărtate timpuri ale
apariţiei sale pe scena Istoriei, până la moartea împăratului Iustinian (565
d.Hr.); prin urmare ar dăinui nu mai puţin de 13 veacuri, daca am ţine seama
de data legendară fondării Romei (753 î.Hr)1. Însă, în fapt, documentele
istoriografice certe nu trec dincolo de secolul V î.Hr.
 Definirea conceptului de drept roman;

 Prezentarea diviziunilor dreptului roman;
 Evidenţierea influenţei dreptului roman asupra evoluţiei
generale a ideilor şi instituţiilor juridice de mai târziu;
 prezentarea obiectului şi importanţei dreptului roman.
1
C. Hamangiu, Matei G. Nicolau, Drept roman, vol. I, Editura Librăriei Socec&co
S.A., Bucureşti, 1930, p.1.
 Formarea capacităţii studenţilor de a înţelege procesele
intelectuale petrecute în istoria gândirii romane;
 Formarea capacităţii studenţilor de a folosi cunoştinţele de
filosofie antică în dezbateri de idei intelectuale;
 Înţelegerea importanţei dreptului roman în cadrul sistemului
de drept universal;
 Însuşirea unor cunoştinţe referitoare la rolul şi locul
dreptului roman în procesul apariţiei şi evoluţiei lui istorice;
 Asimilarea de către studenţi a alfabetului şi a limbajului
juridic roman, a posibilităţilor utilizării acestora în scopul
exprimării juridice a oricăror trebuinţe sociale;
concept juridic;
 Interpretarea corectă a textelor juridice romane;
2.3.1. Obiectul dreptului roman
Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită, instituite

sau sancţionate de statul roman şi constituie un sistem extrem de vast şi de
complex, format dintr-o multitudine de ramuri şi instituţii juridice 2.
Popoarele antice nu făceau distincţie între preceptele de drept, cele
de morală şi cele religioase. Celebrele definiţii ale dreptului roman date de
jurisconsulţii romani dovedesc faptul că iniţial nici romanii nu au delimitat
normele de drept de celelalte norme sociale. În acest sens, Ulpian, definind
normele de drept afirma „Juris praecept sunt haec: honeste vivere (a trăi în
mod cinstit) alterum non laedere (a nu face altuia rău), suum cuique tribuere
(a atribui fiecăruia ce i se cuvine)”3.
De remarcat este şi opinia jurisconsultului Celsus care definea
dreptul ca fiind „ars boni et aequi” (arta binelui şi echităţii). Confuzia dintre
drept şi normele religioase o regăsim şi într-o altă dată de Ulpian:
„jurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque
2
Emil Molcut, Dan Oancea, Drept roman, Ed. Naturismul, Bucureşti, 1991, p. 1.
3
Grigore Dumitrescu , Drept roman, Vol.I, Editura Imprimeriile Independenţa, f.a.,
p.2.
injusti scientia” (jurisprudenţa este cunoştinţa lucrurilor divine şi umane,
ştiinţa dreptului şi a nedreptului). Însă, spre deosebire de celelalte popoare
antice, romanii au depăşit aceasta confuziune fiind unii dintre primii care au
ajuns să faca distincţia necesară între cele trei precepte şi să stabilească cu o
mare precizie care sunt principiile de drept şi care sunt cele morale sau
religioase. Legea celor XII Table (451 î. e. n.) ne dovedeşte că romanii
desemnau preceptele de drept prin cuvintele ius, iuris, iar legile religioase
prin cuvântul fas.
În practică, romanii a ajuns să realizeze o delimitare destul de clară
între drept şi preceptele sociale dar în plan teoretic a continuat să existe o
confuziune între acestea, situaţie explicabilă daca ţinem cont de faptul că
romanii erau un popor consevator, chiar vădit depăşite de evoluţia istorică,
vechile lor conceptii continuând a fi menţinute. Nu în ultimul rând, romanii,
ca popor pragmatic, nu au avut niciodată vocaţia teoretizării, acesta fiind şi
motivul pentru care de fiecare dată când încercau formularea unei definiţii,
jurisconsulţii apelau la filosofia greacă.
Conceptele, principiile şi intituţiile create de practica judiciară
romană s-au demonstat a fi mecanisme şi unelte ideale ale gandirii juridice
fiind preluate nu numai de societatea medievală ci şi de cea modernă.
Această evoluţie şi dezvoltare a fost posibilă şi graţie cercetătorilor romanişti
ce s-au preocupat chiar de la începutul evului mediu de recompunerea,
reîntregirea şi nu în ultimul rând valorificarea patrimoniului spiritual al
gandirii romane.
La Ravenna, în secolul al VII-lea, a fost fondată prima şcoală de
drept roman ce avea drept obiectiv studierea textelor juridice romane.
Aceasta a funcţionat până în secolul al XI-lea. În secolul X, în oraşul Pavia s-
a fondat o şcoală de drept similară. Lucrările elaborate de reprezentanţii celor
două şcoli s-au pierdut, dar cert este faptul că lucrari în cauză nu puteau avea
o deosebita importanţă ştiinţifică fiindcă profesorii acestor şcoli nu au
cunoscut Digestele lui Iustinian.
La Bologna, în secolul al XI-lea, profesorul Irnerius a fondat Şcoala
glosatorilor. Profesorul Acurssius, autorul lucrării “Marea glosă” (cuprinde
96.260 de glose/comentarii), a fost unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi
ai Şcolii glosatorilor. Glosatorii au folosit în activităţile lor de cercetare
metoda exegetică.
Şcoala postglosatorilor (denumita şi Scoala Bartoliană) a fost fondată
în secolul al XIV-lea la Bologna de către profesorul Bartolus. Postglosatorii
s-au ghidat în cercetare după metoda dogmatică.
Profesorul André Alciat a fondat în Franţa secolului al XVI-lea
Scoala istorică a dreptului roman, care marchează o renaştere a studiilor de
drept roman, deoarece această şcoală nu se limita la cercetarea textelor de
drept, ci folosea şi unele informaţii din domeniul filologiei, istoriei, filosofiei.
Jaques Cujas (1522-1590) a fost cel mai de seamă reprezentant al acestei
şcoli, fiind primul care a avut ideea reconstituirii lucrărilor jurisconsulţilor
clasici romani pe baza fragmentelor cuprinse în Digestele lui Justinian.
În anul 1802 a fost fondată noua Şcoală istorică a dreptului roman, pe
baza prelegerilor ţinute de către profesorul Savigny la Universitatea din
Marburg. Profesorul Savigny susţinea că organele statului nu sunt
îndreptăţite să creeze drept, dreptul fiind produsul spiritului naţional, astfel
încât normele de drept nu pot îmbrăca forma legii, ci forma cutumei.
Romanii nu au teoretizat distincţia dintre dreptul public si dreptul
privat deşi au avut reprezentarea clară a acesteia.
Spre sfârşitul epocii clasice, jurisconsultul Ulpian explică criteriile pe
baza cărora putem distinge între dreptul public si dreptul privat.
Potrivit textelor lui Ulpian: “Publicum ius est quod ad statum rei
romane spectat; privatum quod ad singulorum utilitatem” (dreptul public este
acela care se referă la organizarea statului roman, iar dreptul privat este acela
care se referă la interesele fiecăruia). Această afirmaţie este criticabilă, pentru
ca ne înfăţişează normele de drept privat ca pe un sistem chemat să apere
interesele indivizilor când de fapt, atât normele de drept privat cat şi cele de
drept public apară interesele generale şi nu interesele fiecărui individ în
parte4.
Criteriul pe baza căruia putem distinge între dreptul public şi dreptul
privat este criteriul obiectului de reglementare juridică.
Dreptul public vizează reglementarea relaţiilor ce se stabileau cu
privire la organizarea statului, precum şi reglementarea relaţiilor dintre stat si
cetăţeni, în timp ce dreptul privat viza reglementarea relaţiilor dintre
persoane (fizice sau juridice).
Dreptul privat roman constituie un sistem de norme juridice, instituite
sau sancţionate de statul roman, având ca obiect de reglementare condiţia
juridică a persoanei, relaţiile personale patrimoniale, precum şi activitatea de
soluţionare a litigiilor dintre persoane5.
2.3.2. Importanţa dreptului roman
Rudolf von Ihering susţinea în monumentala sa lucrare “Der Geist

des römischen Rechts” faptul că Roma antică a făcut să i se asculte cuvântul
în lume cu spada, cu crucea şi cu legea6.
Deoarece dreptul roman nu mai are astăzi aplicabilitate directă este
imperios necesară analizarea motivelor pentru care acesta trebuie studiat,
cercetat şi învăţat.
Problematica importanţei dreptului roman trebuie privită din prisma
următoarelor aspecte:
 Importanţa practică. Dreptul românesc s-a format şi s-a
dezvoltat sub influenţa dreptului roman, în trei momente
cheie, respectiv epoca de zămislire a poporului român şi de
formare a dreptului obişnuielnic pe un fond juridic de drept
roman; epoca dreptului feudal scris, când influenţa dreptului
roman s-a exercitat prin filieră bizantină, epoca elaborării
operei legislative din timpul lui Alexandru Ioan Cuza când
au fost preluate o serie de categorii şi principii ale dreptului
clasic roman7. Codul civil român a preluat într-o formă
adaptată Codul civil francez din 1804. Izvoarele acestuia au
fost cutuma (dreptul consuetudinar francez) şi în ceea ce
priveşte obligaţiile şi contractele, dreptul roman. Astfel,
4
Emil Molcuţ, Drept roman, Editura Press Mihaela S.R.L., Bucureşti, 1999, p.8.
5
Ibidem.
6
Rudolf von Ihering, Der Geist des römischen Rechts, Leipzig, 1866.
7
Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, vol.1. 1915, pag 14-30.
cercetând şi învăţând dreptul roman putem întelege mai bine
dispoziţiile Codului civil român.
 Importanţa teoretică, educativă şi de pregătire tehnică.
Pentru prima oară în istoria lumii, romanii au creat alfabetul
juridic, terminologia juridică, încât în societatea romană
ideile juridice erau exprimate într-un limbaj aparte, special;
acest limbaj este de o mare precizie, funcţionează într-un
sistem logic extrem de sever, oferă posibilitatea realizării
unor ample sinteze, precum şi posibilitatea construirii unor
figuri juridice simetrice8. Dreptul roman contribuie la
formarea unei educaţii juridice atât pentru omul de cultură
cât şi pentru viitorul jurist, contribuind semnificativ la
dezvoltarea simţului juridic practic. Nu există jurist cult care
să nu cunoască dreptul roman9.
 Importanţa istorică a dreptului roman. Mai mult decât un
simplu exerciţiu, dreptul roman ne conferă un orizont istoric
unic, căci îmbrăţişează o perioadă milenară. Dreptul se află
într-o continuă transformare. Pentru cine nu vrea să înveţe
decât dreptul actual , acela nu va prinde decât o fărâmă, un
moment din această neîncetată devenire şi orice posibilitate
de a înţelege rostul şi menirea celor ce le învaţă, îi este
definitiv refuzată10.
2.3.3. Diviziunile dreptului roman
Astfel cum reiese din textul lui Ulpian “publicum ius est quod ad
statum rei romane spectat; privatum quod ad singulorum utilitatem”, dreptul
roman se divide în: drept public şi drept privat.
Dreptul public este acel ansamblu de norme juridice care
reglementează organizarea statului pe de-o parte, iar pe de alta reglementează
relaţiile dintre stat şi cetăţeni. În dreptul public se cuprinde întreaga
organizare politică şi religioasă a statului: sacra (regulile privitoare la cult),
sacerdotes (recrutarea şi funcţiunile preoţilor) magistratus (recrutarea şi
funcţiunile magistraţilor)11.
Dreptul privat reprezintă acel ansamblu de norme juridice care
reglementează relaţiile dintre persoanele, fizice sau juridice.
La rândul său dreptul privat se subdivide în trei ramuri distincte de
drept:
 ius civile (dreptul civil);
 ius gentium (dreptul genţilor);
 ius naturae (dreptul natural).
Ius civile reprezintă totalitatea normelor juridice ce reglementează
numai relaţiile dintre cetăţeni. Aşadar, ius civile este dreptul propriu al cetăţii
- civitas aplicabil doar cetăţenilor romani - cives. Institutele lui Iustinian îl
definesc astfel : quod quisque populus ipse sibi jus constituit (acela pe care
fiecare popor şi l-a constituit pentru el) id ipsius proprium est civitatis (ce
8
Emil Molcuţ, op.cit, p. 11.
9
C. Hamangiu, Matei G. Nicolau, op.cit., p.4.
10
Idem, p.5.
11
Idem, p.19.
este propriu cetăţii însăşi) vocaturque jus civile (şi se numeşte dreptul civil)
quasi jus proprium civitatis (ca şi cum este dreptul propriu al cetăţii) 12. Ius
civile este un drept strict, riguros şi conservator pentru că nu se schimbă
odată cu trecerea timpului. În acelaşi timp, este un drept formalist în sensul
că actele juridice pe care le prevede acest ius civile pentru a fi valabile
trebuie să îndeplinească anumite forme care singure conferă eficacitate unui
act juridic.
Ius gentium reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementau
pe de-o parte relaţiile dintre cetăţeni şi străini, iar pe de altă parte relaţiile
dintre străini.
O definiţie a dreptului natural găsim în textele lui Ulpian: „ius
naturale est, quod natura omnia docuit: nam ius istud non humani generis
proprium, sed omnium animalium, que in terra, que in mari nascuntur avium
quoque commune est hinc descendit maris atque feminae conjuctio, quam
nos matrimonium appelamus, huic liberorum procreatio, hinc educatio:
videmus etenim cetera quoque animalia, feras etiam istius iuris peritia
censeri” – dreptul natural este acela pe care toate fiinţele vieţuitoare l-au
deprins de la natură, căci acest drept nu este specific numai neamului
omenesc, ci este comun tuturor animalelor care se nasc pe uscat, în mare,
precum şi păsărilor. De aici decurge uniunea bărbatului cu femeia, pe care
noi o numim căsătorie, zămislirea copiilor şi educaţia lor. În fapt vedem că şi
animalele, chiar cele sălbatice, sunt socotite a cunoaşte acest drept13“
Influenţaţi fiind de filozofia greacă, jurisconsulţii romani vedeau
dreptul natural ca pe un drept ideal, semper aequm est bonum, adică
permanent echitabil şi bun. Evident ideea unui astfel de drept era în afara
realităţii sclavagiste romane14.
Într-o altă accepţiune, ius naturae reprezinta ansamblul normelor ce
reglementau relaţiile dintre om şi divinitate. În virtutea acestei accepţiuni
dreptul natural este acela care este respectat deopotrivă la toate popoarele
fiind stabilit de divinitate şi se menţine veşnic şi imuabil.
Alte criterii de diviziune a dreptului roman:
 ius civile şi ius honorarium - ius civile reprezenta în acest
caz dreptul care decurgea din legi, constituţii imperiale,
senatusconsulte, în timp ce ius honorarium reprezenta
dreptul rezultat din edictele pretorului şi ale edilului curul.
 ius scriptum şi ius non scriptum - ius scriptum este dreptul
pe care autoritatea publică îl creează în baza puterii sale
legiuitoare iar ius non scriptum este dreptul consuetudinar, al
cărui autor este de regulă necunoscut.
 ius commune şi ius singulare - ius commune era dreptul care
producea efecte generale în timp ce ius singulare producea
efecte limitate fiind o derogare de la normele generale în
vigoare.
12
Grigore Dumitrescu, op.cit., p. 3.
13
Vladimir Hanga, op.cit., p.25.
14
Ibidem.
 Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită, instituite sau

sancţionate de statul roman şi constituie un sistem extrem de vast şi de complex,
format dintr-o multitudine de ramuri şi instituţii juridice.
 Astfel cum reiese din textul lui Ulpian “publicum ius est quod ad statum rei
romane spectat; privatum quod ad singulorum utilitatem”, dreptul roman se
divide în: drept public şi drept privat.
 Dreptul public este acel ansamblu de norme juridice care reglementează
organizarea statului pe de-o parte, iar pe de alta reglementează relaţiile dintre stat
şi cetăţeni. În dreptul public se cuprinde întreaga organizare politică şi religioasă
a statului: sacra (regulile privitoare la cult), sacerdotes (recrutarea şi funcţiunile
preoţilor) magistratus (recrutarea şi funcţiunile magistraţilor).
 Dreptul privat reprezintă acel ansamblu de norme juridice care reglementează
relaţiile dintre persoanele, fizice sau juridice.
 Dreptul privat se subdivide în trei ramuri distincte de drept: ius civile (dreptul
civil), ius gentium (dreptul genţilor), ius naturae (dreptul natural).
Drept public, drept privat, ius civile, ius gentium, ius naturae, sacerdotes, magistratus,
Şcoala glosatorilor, Şcoala postglosatorilor, Şcoala istorică a dreptului roman, ars boni et aequi,
Ulpian, civitas, metoda exegetică, ius scriptum, ius non scriptum, ius commune, ius singulare, ius
honorarium.
Cum a definit Ulpian dreptul public şi dreptul privat?

Prin ce s-a remarcat Şcoala istorică de drept roman creată în secolul al XVI-lea în Franţa?
Definiţi dreptul privat roman.
1. Dreptul roman se divide in ansamblul sau in:

a. dreptul public si dreptul privat
b. dreptul privat si dreptul civil
c. dreptul civil si dreptul gintilor
2. Dreptul privat roman este format din trei ramuri de drept :

a. dreptul civil, deptul privat si dreptul gintilor
b. dreptul civil, dreptul gintilor si dreptul natural
c. dreptul privat, dreptul public si dreptul gintilor
3. Şcoala glosatorilor a fost fondată de:

a. profesorul Irnerius
b. profesorul Acurssius
c. profesorul André Alciat
Bibliografie:
 Cârjan, Lazăr; Preda, Aura; Cerchez, Adela –Drept roman, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2011;
 Cocoş, Ştefan, Drept roman – breviar, Editura Fundatiei România de Mâine,
2000;
 Cocoş, Ştefan, Drept roman, Curs, Editura Sansa SRL, Bucureşti, 1997;
 Cocoş, Ştefan; Toma, M.; Pîrva, Gheorghe; – Breviar terminologic de drept
roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;
 Molcuţ, Emil; Oancea, Dan; Drept roman, Curs, Editura Sansa SRL, Bucureşti,
1997;
 Stoicescu, Constantin, Curs elementar de drept roman, Bucureşti, 1931
București, 1978;
Bucuurești, Editura Cartea Românească, 1927;
 Tomulescu, Constantin Ştefan, Manual de drept privat roman, Litografia şi
Tipografia Învăţământului, Bucureşti, 1958;
 Dumitrescu, Grigore, Drept roman, Vol.I, Editura Imprimeriile Independenţa,
f.a.
IZVOARELE DREPTULUI ROMAN
Cuprins
3.1. Introducere
3.3.1. Conţinutul şi evoluţia istorică a izvoarelor dreptului roman
3.3.1.1. Obiceiul
3.3.1.2. Legea
3.3.1.3. Edictele magistraţilor
3.3.1.4. Jurisprudenţa
3.3.1.5. Senatusconsultele
3.3.1.6. Constituţiile imperiale
3.3.2. Opera legislativă a lui Iustinian
3.1. Introducere
Regulile de drept roman ca manifestare a voinţei clasei dominante se

materializează sau se exprimă în anumite forme caracteristice, specifice,
menite să dea celor dintâi putere obligatorie, adică eficienţă juridică 1. Aceste
forme –consacrate de puterea de stat- constituie totodată un element care
deosebeşte regulile juridice de celelalte norme de conduită socială, ele
purtând denumirea de izvoare de drept sau juridice şi reprezentând pe plan
structural manifestarea condiţiilor economice proprii societăţii sclavigiste
romane şi a intereselor stăpânilor de sclavi 2.
 Identificarea izvoarelor Dreptului roman;
1
Vladimir Hanga Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1977, p.63.
2
Ibidem.
 Explicarea fiecărui izvor de drept roman;
 Prezentarea noţiunii şi evoluţiei izvoarelor dreptului
roman;
 Prezentarea operei legislative a lui Iustinian.
 Familiarizarea cursanţilor cu evoluţia istorică a izvoarelor

dreptului privat roman;
 Introducerea cursanţilor în analiza raportului dintre izvoarele
dreptului roman şi diviziunile dreptului privat roman;
 Dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele
specifice ale fiecărui izvor de drept din această unitate de
învăţare;
 Înţelegerea noţiunii de izvor de drept;
 Cunoaşterea particularităţilor fiecărui izvor de drept;
 Cunoaşterea operei legislative a lui Iustinian;
 Înţelegerea importanţei operei legislative a lui Iustinian.
3.3.1. Conţinutul şi evoluţia istorică a izvoarelor dreptului roman
Noţiunea de izvor de drept cunoaşte mai multe sensuri:

 un sens general (documentar);
 un sens material;
 un sens formal.
În sens general, prin izvoarele dreptului roman înţelegem
documentele dreptului roman. Fac parte din categoria documentelor dreptului
roman textele epigrafice, papirusurile şi textele istorice şi literare care ne
transmit o serie de informaţii privind reglementările normative existente în
legi, senatusconsulte, jurisprudenţă, dar şi date istorice literare sau de altă
natură3.
În sens material, notiunea de izvor de drept desemnează forţa
creatoare de drept sau mai exact condiţiile materiale de viată ale societăţii.
În sens formal, izvor de drept reprezintă modalitatea prin care o
regulă de conduită capătă putere obligatorie devenind normă juridică. Astfel,
3
Emil Molcuţ, op.cit., p. 21.
ansamblul modalităţilor utilizate în scopul transformării regulilor de conduită
socială în norme juridice constituie izvoarele formale ale dreptului.
Există o strânsă interdependenţă între izvoarele formale ale dreptului
şi cele materiale, transformarea unei norme sociale într-o normă juridică
realizându-se atunci când crearea acestei norme este determinată de condiţiile
materiale de existenţă, de nevoile economice ale clasei dominante.
Transformările economice intervenite într-o societate se reflectă şi asupra
sistemului
de norme juridice care reglementează relaţiile din cadrul acelei societăţi. O
dovadă elocventă în acest sens o constituie Roma unde întâlnim izvoare de
drept noi în timp ce altele, mai vechi, dispar 4.
În epoca veche a dreptului roman au existat următoarele izvoare
formale ale dreptului:
 obiceiul;
 legea;
 jurisprudenţa;
 edictele magistraţilor.
În epoca clasică întâlnim toate izvoarele formale ale dreptului, celor
menţionate anterior adăugându-li-se încă două:
 senatusconsultele;
 constituţiile imperiale.
În epoca postclasică regăsim doar două izvoare formale ale dreptului
şi anume:
 obiceiul;
 constituţiile imperiale.
3.3.1.1. Obiceiul
Nu exista în comuna primitivă nici stat, nici drept, existau însă

anumite obiceiuri nejuridice. Odată cu apariţia statului au apărut şi reguli
dictate de interesele clasei dominante, reguli cu caracter juridic prin faptul că
respectarea lor era asigurată prin constrângerea exercitată de organele de
stat5.
Obiceiul sau cutuma reprezintă cel mai vechi izvor de drept şi s-a
format în procesul trecerii de la societatea gentilică la societatea politică,
exprimând interesele tuturor membrilor societăţii şi fiind respectat de bună-
voie.
Romanii numeau acest izvor de drept jus non scriptum, consuetudo,
mos maiorum (obiceiul strămoşilor). Obiceiul a fost timp de un secol de la
fondarea Romei, unicul izvor de drept privat. Definit ca fiind voinţa poporului
exprimată prin lucruri şi fapte, obiceiul îmbracă forma unor reguli străvechi
care reglementau nu numai relaţiile dintre oameni ci şi dintre aceştia şi
divinitate6.
Fiind unicul izvor de drept ce se adapta perfect la o societate
patriarhală, obiceiul a avut un rol însemnat în prima perioadă a dreptului
4
C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Litografia şi Tipografia
Învăţământului, Bucureşti, 1958, p. 37.
5
Idem, p.39.
6
Teodor Sâmbrian. Drept roman. Principii, instituţii şi texte celebre, Casa de editură
şi presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994, p.13 .
vechi. Pe măsura apariţiei altor izvoare de drept mai potrivite dezvoltării
statului roman, obiceiul şi-a pierdut din importanţă.
În epoca postclasică, în contextul decăderii economiei sclavagiste
romane, a revenirii la practicile economiei naturale si a descompunerii
treptate a statului, obiceiul revine iar în prim plan recăpătându-şi importanţa
de odinioară.
Obiceiul a dat dreptului roman caracterul de drept consuetudinar.
3.3.1.2. Legea
Prin termenul “lex” romani desemnau o convenţie obligatorie între

părţi. Atunci când această convenţie intervenea între magistrat şi popor
termenul “lex”avea înţelesul de lege, ca formă de exprimare a dreptului, iar
când intervenea între două persoane, termenul “lex” avea înţelesul de
contract.
Procedura de adoptare a legilor romane cuprindea mai multe faze:
 într-o primă etapă, magistratul trebuia să anunţe conţinutul
propunerii de lege printr-un edict afişat în public; afişarea
purta numele de promulgatio şi trebuia făcută pe table de
lemn; din momentul afişării, absolut nicio modificare nu i se
mai putea aduce propunerii de lege; edictul conţinea inclusiv
ziua când urma să se procedeze la vot.
 în a doua etapă, poporul întrunit în adunări ad-hoc
(contiones) dezbătea proiectul de lege;
 după 24 de zile (trinum nundinum) poporul, întrunit în
comiţii (spre exemplu, comițiile curiate, descrise într-un curs
anterior, reprezentau întocmai organul suprem al conducerii
democratice, în epoca statală), se pronunţa asupra
proiectului; înainte de vot se dădea citire proiectului iar apoi
preşedintele întreba: „Velitis jubeatis Quirites?” (Voiţi să
hotărâţi Quiriţilor?); răspunsul (mai întâi oral şi apoi după
legea Papiria, scris) nu putea fi decât “uti rogas” ceea ce
însemna că aproba sau „antiquo”, să rămână cum a fost
înainte.
 în ultima etapă, după votarea legii, Senatului roman ratifica
legea, prilej cu care, verifica dacă proiectul votat
corespundea sau nu intereselor aristocraţiei sclavagiste; în
cazul în care nu corespundea proiectul urma a fi infirmat.
Legea cuprindea trei părţi distincte:
 praescriptio - ceea ce este scris la începutul legii, adică
numele şi titlurile autorului sau autorilor proiectului de lege,
al celui care a propus-o, ziua şi locul unde s-au adunat
comiţiile şi au votat legea;
 rogatio - cuprindea textul însuşi al legii, împărţit în capitole
şi paragrafe;
 sanctio – cuprindea sancţiunile ce urmau să se aplice celui ce
încălca dispoziţiile legii.
În funcţie de natura sancţiunii, legile se clasificau în:
 leges perfectae – erau acele legi care declarau ca nul actul
făcut în contra dispoziţiilor ei;
 leges imperfectae – erau acele legi care nu prevedeau nicio
sancţiune pentru încălcarea dispoziţiilor din rogatio;
 leges minus quam perfectae – erau acele legi care, fără să
desfiinţeze actul făcut în contra dispoziţiilor legii în cauză,
pedepseau cu amendă pe acela care le-a încălcat.
În funcţie de organul emitent, legile se clasificau în:
 leges rogatae – reprezenta actul normativ votat de popor în
comiţii sau concilii de plebei după procedura menţionată
anterior.
 leges datae - reprezenta actul normativ care emana numai de
la magistrat în baza unei împuterniciri legislative.
Existenţa legilor a fost îndoielnică în timpul Regalităţii, devenind
certă în vremea Republicii, după apariţia Legii celor XII Table., atunci când
a ajuns a fi cel mai important izvor de drept.
Dat fiind faptul că, la origine, obiceiurile juridice erau ţinute în secret
de pontifi şi, deoarece, fiind nescrise, legile puteau fi interpretate, adesea în
mod arbitrar de consuli, plebea a cerut cu obstinaţie ca ele să fie codificate şi
publicate în Forum pentru a fi cunoscute de popor. Urmare a acestui demers,
o comisie (decemviri legibus scribundis) trimisă în Grecia să studieze opera
lui Solon a redactat legile sub forma a zece table de lemn, care au fost apoi
expuse în Forum. Aşadar, Legea celor XII Table reprezintă rezultatul luptei
susţinute a plebeilor pentru divulgarea dreptului.
Legea celor XII Table cuprindea codificarea vechiului drept cutumiar
sau altfel spus, cuprindea întreaga materie a dreptului public şi privat. În
domeniul dreptului privat un loc important îl ocupau dispoziţiile privitoare la
proprietate (punând accent pe regimul proprietăţii quiritare), succesiuni şi
organizarea familiei (tablele 5-6). Tablele 9 şi 10 tratau chestiuni de drept
public şi drept sacru. În materia obligaţiilor, Legea celor XII Table cuprinde
puţine reglementări, menţionând un singur contract – sponsio. Totodată,
dispoziţiile Legii celor XII Table interziceau căsătoriile dintre patricieni şi
plebei. În materie penală, se introduceau împăciuirea şi acordul prin bună
înţelegere. Procedura de judecată (tablele 1-2) rămânea primitivă şi brutală.
Legea celor XII Table nu a fost niciodată abrogată, fiind în vigoare
vreme de 11 secole. Spre sfârşitul Republicii (moment în care vârfurile clasei
dominante erau formate din două mari categorii : nobilii și cavalerii) şi
începutul Imperiului dispoziţiile sale au devenit însă inaplicabile.
3.3.1.3. Edictele magistraţilor
Anumiţi magistraţi, în calitatea lor de consuli, cenzori, pretori

(urbani şi peregrini), edilii curuli şi guvernatorii de provincie deţineau un
drept numit ius edicendi în virtutea căruia la intrarea în funcţie emiteau un
edict prin care îşi făceau cunoscut populaţiei programul de activitate pentru
perioada cât urma să exercite magistratura respectivă.
Edictele magistraţilor erau la început rostite în faţa adunării
poporului dar mai târziu, după legea Papiria, erau scrise pe table de lemn alb
numite „album” şi afişate pe lângă tribunalele magistratilor, astfel încât toată
lumea să poată lua cunoştinţă de ele.
Termenul de edict (edictum) cuprinde două sensuri:
 stricto sensu, edictum desemnează fiecare decizie a
magistratului luată într-o anumită materie;
 lato sensu, edictum desemnează ansamblul tuturor acestor
dispoziţii luate de magistrat.
Autoritatea magistraţilor se recunoaşte după atribuţiile lor ce pot fi
grupate în :
 potestas – puterea administrativă;
 imperium – autoritatea asupra persoanelor, dreptul de a
comanda.
La Roma doar doi magistraţi întruneau în mâinile lor ambele puteri,
potestas şi imperium:
 consulii;
 pretorii.
Un rol foarte semnificativ în evoluţia şi dezvoltarea dreptului roman
l-au avut edictele magistraţilor investiţi cu dreptul de jurisdictio (dreptul de a
numi un judecător şi de a organiza procesele între persoanele particulare).
Deţineau acest drept de jurisdictio:
 pretorul urban;
 pretorul peregrin;
 edilii curuli la Roma;
 guvernatorii de provincie cu questorii lor.
Pretorii erau magistraţii care au avut un rol important în
administrarea justiţiei romane7. Într-o primă fază, romanii nu au cunoscut
decât un singur pretor, pretorul urban urmând ca după anul 241 î.e.n. să
apară şi pretorul peregrin însărcinat cu organizarea proceselor dintre
cetăţenii romani şi străini.
Edictul pretorului peregrin este foarte puţin cunoscut întrucât după
edictului lui Caracalla (212 e.n.) acest edict şi-a pierdut din importanţă
nemaifiind citat în operele posterioare. Mult mai cunoscut este însă edictul
pretorului urban, adesea comentat de jurisonsulţii romani.
Edictul pretorului urban avea o durată de un an, adică atâta timp cât pretorul
îşi deţinea magistratura8.
Edictul pretorului urban era compus din două părţi
 o parte veche (edictum vetus sau pars translaticia) - formată
din moştenirea lăsată de predecesorii săi;
 o parte (pars nova sau edictum novum) - constituită din
noile măsuri luate de el.
Edictul său se aplica neîntrerupt în anul de magistratură de aici şi
denumirea de edicta perpetua, ce se deosebea de edicta repentina, edict dat
în cursul anului pentru cazuri neprevăzute.
Jurisconsultul Salvius Julianus a fost însărcinat de împăratul Hadrian
să sistematizeze edictul pretorului urban. Acest edict sistematizat a purtat
denumirea de edictum perpetuum, în sensul de edict permanent, definitiv.
Din acest moment, pretorii ulteriori nu au mai putut să se abată de la
dispoziţiile sale. Salvius Julianus nu a adus modificări semnificative edictului
pretorului ci doar câteva îmbunătăţiri dar a avut totuşi meritul de a fi inglobat
în edict formulele de acţiuni. În acest sens trebuie înţeles rolul lui Salvius
Iulianus, exprimat prin termenii praetorii edicti ordinator9.
7
C. St. Tomulescu, op.cit., p. 42.
8
Ibidem.
9
Ibidem.
Chiar şi după sistematizarea edictulului perpetuu magistraţii au
păstrat dreptul de a emite edicte (ius edicendi) însă nu mai puteau deroga de
la dispoziţiile edictului, nu mai putea crea instituţii noi ci cel mult puteau să
explice conţinutul edictului.
Potrivit lui Otto Lenel, cel care a reconstituit la sfârsitul secolului al
XIX-lea textul edictului perpetuu, acesta cuprindea patru părţi şi o anexă:
 Partea I – Organizarea proceselor;
 Partea a II-a – Mijloace procedurale de drept civil;
 Partea a III-a – Mijloace procedurale de drept pretorian;
 Partea a IV-a – Executarea sentinţelor.
Anexa cuprindea formulare pemtru interdicte, excepţiuni şi
stipulaţiuni pretoriene10.
Raportul dintre dreptul civil şi dreptul pretorian îşi găseşte expresia
într-o definiţie cuprinsă în Digeste: „ius praetorium est quod praetores
introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia
propter utilitatem publicam“, adică „dreptul pretorian este acela care a fost
stabilit de pretor pentru a veni în ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa
şi îmbunătăţi conform binelui public“.
Într-o primă fază pretorul s-a limitat la introducerea în edictul său a
unor mijloace prin care să uşureze aplicarea dreptului civil care era imuabil
fiind reglementat de Legea celor XII Table. Procesul acesta prin care pretorul
a venit în sprijinul dreptului civil se numea adjuventi iuris civilis gratia.
Treptat pretorul a luat măsuri pentru completarea dispoziţiilor dreptului civil
pornind chiar de la anumite dispoziţii cuprinse în lege, introducând principii
sau mijloace procedurale noi. Această modalitate de completare a dreptului
civil se numeste supplendi iuris civilis gratia.
În anumite cazuri, când reglementările de drept civil erau vădit
anacronice, pretorul le modifica direct procedând la corrigendi iuris civilis
gratia.
Deşi într-un text roman (Gaius - Digeste) se afirma “praetor ius
facere non potest” (pretorul nu poate crea drept) în realitate pretorul crea un
drept, dreptul praetorian iar acest adagiu trebuie înţeles în sensul că pretorul
nu poate crea dreptul civil, un alt text (Marcianus - Digeste) arătând că “ius
praetorium este viva vox iuris civilis” (dreptul pretorian este vocea vie a
dreptului civil).
Cu timpul dreptul civil şi dreptul pretorian s-au apropiat unul de
altul; instituţii care ni se par noi în epoca legislativă a lui Iustinian nu sunt
decât rezultatul fuziunii dreptului civil cu cel pretorian, contopire care în
practică avusese loc înaintea lui Iustinian, distincţia păstrându-se numai
formal, datorită tendinţei conservatoare a dreptului roman 11.
Un text aparţinând lui Iustinian susţine contopirea formală a celor două
sisteme juridice „Însă, încetul cu încetul, a început, atât potrivit cu obiceiul
oamenilor cât şi potrivit cu corectăriile constituţiilor, ca dreptul civil să se
unească cu dreptul pretorian într-unul singur” 12.
3.3.1.4. Jurisprudenţa
10
Ion Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, Ediţia III, Editura Cartea
Românescă S.A., Cluj-Bucureşti, 1927, p. 88.
11
C. St. Tomulescu, op.cit., 1973 p. 45.
12
Ibidem.
Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului creată de către jurisconsulţi prin
interpretarea dispoziţiilor normative cuprinse în legi13.
Jurisconsulţii erau oameni de stiinţă, cercetători ai dreptului, simpli
particulari nu funcţionari publici, care printr-o ingenioasă interpretare a
vechilor idei ajungeau la rezultate diferite faţă de cele avute în vedere de
acele legi, iar în unele cazuri chiar la rezultate opuse14.
Jurisprudenţa a cunoscut o lungă evoluţie în istoria dreptului roman.
La origine, jurisprudenţa a avut un caracter empiric, activitatea
jurisconsulţilor limitându-se la a preciza care sunt normele juridice aplicabile
la anumite cazuri, care sunt formulele corespunzătoare fiecărui tip de proces
si care sunt cuvintele solemne pe care părţile erau obligate să le pronunţe cu
ocazia judecării procesului.
În timpul lui Cicero, spre sfârsitul epocii vechi, jurisprudenţa a
dobândit un caracter ştiinţific, formulându-se în această perioadă reguli
generale de cercetare, materia supusă cercetării fiind sistematizată pe baza
acestor reguli.
În epoca clasică jurisprudenţa a ajuns la apogeu, atingând culmea
strălucirii sale. În această perioadă activitatea jurisconsulţilor s-a definit
printr-o deosebită putere de analiză, de sinteză, de abstractizare si de
sistematizare.
În epoca postclasică, pe fondul decăderii generale a societăţii
romane, jurisprudenţa cunoaşte la rându-i un proces de decădere.
Jurisprudenţa a avut un caracter sacral, religios, până în anul 301 î. e.
n., acest caracter decurgând din faptul că în momentul adoptării Legii celor
XII Table nu s-a publicat întregul drept privat roman, ci numai dreptul
material. Dreptul procesual nu s-a publicat. Drept urmare, zilele faste (cele în
care se puteau judeca procesele) precum şi formulele solemne
corespunzătoare fiecărui tip de proces, au continuat să fie ţinute în secret de
către pontifi. În aceste condiţii, deşi părţile ştiau care sunt drepturile lor, nu
stiau cum să le valorifice pe cale procesuală şi deci erau nevoiţi să se
adreseze pontifilor pentru consultaţii juridice. Aşadar, pontifii erau singurii
care puteau desfăşura o activitate de cercetare ştiinţifică.
În anul 301 î. e. n. un un libert al cenzorului Appius Claudius
Caecus, pe nume Gnaeus Flavius la 301 î.e.n., a publicat dreptul procesual în
forum prin afişarea zilelor faste si formulelor solemne ale proceselor. Dreptul
procesual astfel publicat este menţionat în textele romane prin termenul de
“ius flaviarum”. Acesta este momentul în care jurisprudenţa a dobândit un
caracter laic, întrucât orice persoană putea desfăsura o activitate de cercetare
a dreptului. Rezultatele acestei activităţi de cercetare erau comunicate
discipolilor, fie în formă orală prin prelegeri, fie prin lucrări scrise.
Jurisconsulţii, chiar si cei din epoca veche, desfăşurau si o activitate
cu implicaţii practice, oferind cetăţenilor consultaţii juridice ce îmbrăcau
patru forme, desemnate prin termenii:
 respondere – desemnează consultaţiile juridice oferite în
orice problemă de drept;
13
B. Biondi, Bulletino dell’Istituto di diritto romano, Vittorio Scialoja, Milano,
1953, p.139.
14
Emil Molcuţ, op cit, p. 46.
 cavere- desemnează consultaţiile pe care jurisconsulţii le
ofereau în legătură cu forma actelor juridice;
 agere - desemnează consultaţiile pe care jurisconsulţii le
ofereau judecătorilor;
 scribere- această formă s-a adăugat cu timpul primelor trei
forme şi desemnează activitatea de scriere a tratatelor de
drept şi redactarea în scris a actelor juridice.
Dintre cei mai valoroşi jurisconsulţii ai epocii vechi ce au trăit între
secolele II si I î. e. n. amintim:
 Sextus Aelius Paetus Catus si Accilius Sapiens - comentatori
ai Legii celor XII Table;
 Quintus Mucius Scaevola - model de gândire pentru Cicero,
autorul primelor lucrări cu caracter ştiinţific;
 Servius Suplicius Rufus – fost pretor, fost consul în secolul I
î. e. n., autor al unui tratat de drept civil format din 180 de
cărţi;
 Aquilis Galus - fost pretor, este creatorul acţiunii de dol, prin
intermediul căreia a fost sancţionată înşelăciunea în contract;
 Aulus Ofilius - consilierul juridic al lui Cezar;
 Alfenus Varo autor al unei lucrări enciclopedice intitulată
Digesta;
 Marcus Tullius Cicero (106-43 î. e. n.) - cel mai mare orator
roman;
La începutul perioadei Principatului, în vremea lui August, au luat
naştere două şcoli de drept:
 Scoala sabiniană - fondată de către Caius Ateius Capito,
această şcoală a avut o orientare conservatoare, în sensul că
oferea soluţii potrivit principiilor dreptului civil, urmând
linia de gândire a edictului pretorului; numele şcolii a fost
dat de Masurius Sabinus, cel mai valoros discipol al lui
Capito.
 Scoala proculiană - fondată de către Marcus Antistius Labeo,
această şcoală a avut o orientare novatoare; numele şcolii a
fost dat de către Iulius Proculus, cel mai valoros discipol al
lui Labeo.
La începutul secolului al II-lea e. n. deosebirile dintre cele două scoli
dispar.
Dintre marii jurisconsulţi clasici amintim:
 Masurius Sabinus - a scris o lucrare de drept civil în trei cărţi
apreciată de Papinian, numită “Libri tres iuris civilis” şi care
a fost comentată de către numeroşi jurisconsulţi clasici,
comentarii desemnate prin “Libri ad Sabinum”;
 Caius Cassius Longinus - discipol al lui Sabinus, a fost atât
de apreciat, încât, la un moment dat, în unele texte, scoala
sabiniană este denumită scoala cassiană;
 Salvius Iulianus (Iulian), a trăit în vremea lui Hadrian, fiind
autorul “Edictului perpetuu” şi al unei lucrări enciclopedice
intitulată Digesta, alcătuită din 90 de cărţi;
 Sextus Pomponius, a trăit în vremea lui Antonin Pius (138-
161 e. n.) şi a scris o istorie a jurisprudenţei;
 Gaius - a fost o enigmă a dreptului roman; din lucrările lui
rezultă că ar fi trăit la jumătatea secolului al II-lea e. n. dar
nici un contemporan nu îl citează, cu toate că jurisconsulţii
clasici se citau frecvent; Institutele lui Gaius au fost
descoperite în 1816 de către Niebuhr la biblioteca episcopală
de la Verona, pe un manuscris palimpsest.
La sfârsitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea e. n. au
trăit cei mai importanţi jurisconsulţi ai epocii clasice:
 Aemilius Papinianus (Papinian) - cel mai valoros
jurisconsult, considerat “princeps jurisconsultorum” (primul
consultant, sfătuitor) şi “primus omnium” (primul dintre
toţi), autorul unor lucrări de exceptie precum Questiones
(soluţii pentru speţe), Responsa (culegeri de consultaţii),
Definitionis (un compendiu al dreptului, în vigoare în secolul
al III-lea).
 Iulius Paulus (Paul) - discipol al lui Papinian şi posesor al
unui stil original dar extrem de greu de înţeles; în Digestele
lui Iustinian sunt cuprinse peste 2000 de fragmente din
operele lui Paul.
 Ulpius Domitius (Ulpian) – discipol al lui Papinian şi
posesor al unui stil clar şi concis ; Circa o treime din
Digestele lui Iustinian cuprind circa fragmente din opera lui
Ulpian.
 Herenius Modestinus (Modestin) - ultimul mare jurisconsult
clasic care a desfăşurat o activitate creatoare.
În timpul lui August a fost creat ius publice respondendi - dreptul de
a oferi consultaţii cu caracter oficial. August a decis printr-o reformă a sa, ca
anumiţi jurisconsulţi (foarte puţini la număr) să fie învestiţi cu dreptul de a da
consultaţii întărite cu autoritatea principelui. Consultaţiile date de către
jurisconsulţii învestiţi cu ius publice respondendi ex auctoritate principis
aveau caracter obligatoriu pentru judecători, dar numai pentru speţa
respectivă, nu şi pentru cazurile similare. Această reformă a lui August a fost
continuată de către împăratul Hadrian, care a decis ca toate consultaţiile
oferite de către jurisconsulţii învestiţi cu ius publice respondendi sa fie
obligatorii atât pentru speţa în care au fost solicitate, cât si pentru cazurile
similare. Acesta este momentul în care jurisprudenţa romană a devenit izvor
formal de drept.
Lucrările jurisconsulţilor clasici sunt foarte vaste şi variate putând fi
clasificate în următoarele categorii:
 Institutiones - manuale elementare de drept care cuprind
instituţii de drept civil şi pretorian (Caius, Ulpian);
 Sententiae - lucrări utilizate atât în învaţământ cât şi în
practică (Papinianus, Paulus);
 Digestele - lucrări cu caracter enciclopedic care cuprind
dreptul civil şi dreptul pretorian (Salvius Iulianus, Ulpius
Marcellus).
La mijlocul secolului al III-lea, în epoca postclasică,
jurisprudenţa a început să decadă în acelaşi ritm cu imperiul,
în sensul că nu se mai realizau lucrări originale. Cei ce i-au
urmat împăratului Diocleţian au transformat interpretatio într-
un privilegiu imperial, retrăgând ius respondendi al
jurisconsulţilor.
Jurisconsulţii postclasici se limitau fie să comenteze, fie să rezume
lucrările jurisconsulţilor clasici.
Se înrădăcinează în sec. al III-lea obiceiul a se cita din
operele jurisconsulţilor clasici in faţa judecătorilor reuşind să câştige
procesul cel care aducea mai multe texte în favoarea cauzei sale. În
anul 426 e. n., printr-o printr-o constituţie imperială, împăratul Valentinian al
III-lea a dat legea citaţiunilor15. Potrivit dispoziţiilor acesteia, părţile puteau
cita în faţa judecătorilor texte numai din lucrările a cinci jurisconsulţi clasici:
Papinianus, Paulus, Ulpianus, Gaius şi Modestinus, precum şi autorii citaţi
de aceştia dar cu obligaţia de a aduce textul original în sprijinul acestei citări,
fiind astfel exclusă orice posibilitate de falsificare a textelor.
De regulă, cei cinci jurisconsulţi ofereau soluţii comune, dar în caz de
divergenţă de opinii se urma părerea majorităţii. În cazul în care unul dintre
aceşti jurisconsulţi se abţinea şi între ceilalţi era paritate, judecătorul era
obligat să urmeze părerea lui Papinian. În situaţia în care tocmai Papinian era
cel care se abţinea, judecătorul opta pentru una dintre cele două păreri.
3.3.1.5. Senatusconsultele
În epoca Republicii, hotărârile Senatului nu erau obligatorii, neavând

putere de lege. Totusi senatul putea infleunţa procesul de legiferare. Astfel,
legile votate de către adunările poporului intrau în vigoare numai după ce
erau ratificate de către Senat. Senatul mai putea influenţa procesul de
legiferare prin anumite intervenţii în activitatea pretorului, în sensul că
Senatul recomanda pretorului să introducă în edictul său anumite dispoziţii,
care pe această cale deveneau obligatorii.
În vremea împăratului Hadrian, hotărârile Senatului au devenit izvor
de drept în sens formal. În acest fel, aparent, prerogativele Senatului au
sporit, dar, de fapt, Senatul devenise o anexă a politicii imperiale.
Procedura de adoptare a senatusconsultului se limita la citirea
proiectului de către împărat ori de către reprezentantul său, fără a mai astepta
rezultatul votului.
Treptat însă proiectul rostit de împărat în cadrul şedinţei senatoriale
numită oratio principis a devenit obligatoriu şi senatusconsultul se
transformă acum în orationes adică ordin al împăratului. Acesta constituie
puntea de trecere de la senatusconsulte la constituţiile imperiale.
3.3.1.6. Constituţiile imperiale
Începând cu împăratul Hadrianus, constituţiile imperiale -

constitutiones principis au dobândit putere obligatorie devenind astfel izvoare
de drept16.
Lévy Brhul, Revue historique de droit francais et étranger, Paris, 1962, p. 10 apud
15
Emil Molcuţ, op. cit, pag 52.

Constitutio principis est quod imperator decreto vel edicto vel
epistula constituit, adică „constituţiile împăratului constituie ceea ce
împăratul a hotărât prin decret, prin edict sau prin scrisoare.“
Constituţiile imperiale au fost de patru categorii:
 Edicta- edictele împăratului ne aduc aminte de edictele
magistraţilor cu deosebirea că acestea se aplicau în întreg
imperiul şi pe toată durata vieţii împăratului ; cuprindeau
dispoziţii cu caracter general date de împărat în materia
dreptului public sau în cea a dreptului privat.
 mandata - erau instrucţiuni date de către împăraţi personal
guvernatorilor de provincii şi proconsulilor; nu erau
obligatorii decât pentru cei cărora le-au fost destinate, dar
treptat au căpătat prin repetare un caracter de reguli
 decreta - decretele erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de
către împărat în procesele pe care le judeca. Uneori el era
judecător în procese existente între persoane particulare.
Decretul devenea izvor de drept numai atunci când împăratul
cu ocazia pronunţării hotărârii introducea o nouă regulă de
drept care devenea obligatorie.
 rescripta- rescriptul era răspunsul dat de către împărat
magistraţilor sau persoanelor particulare asupra unor
probleme de drept ; a apărut pe vremea împăratului
Hadrianus, şi era un mijloc de cenzură a edictului
jurisconsulţilor. Când răspunsurile erau adresate
magistraţilor se făceau prin scrisori - epistulam. Dacă
răspunsul era adresat particularilor se făcea chiar pe textul
cererii printr-o soluţie numită subscriptio. Rescriptele au fost
sistematizate şi publicate sub numele de liber rescriptorum.
3.3.2. Opera legislativă a lui Justinian
Justinian, constient de faptul că societatea romană se află în ultimul

stadiu al descompunerii, a căutat soluţii pentru a o salva.
În concepţia lui Justinian, repunerea în vigoare a izvoarelor dreptului
roman clasic ar fi fost de natură să revitalizeze societatea, să o
însănătosească. Atunci a cerut profesorilor, jurisconsulţilor si avocaţilor
celebri din epoca sa să facă o sistematizare a celor mai valoroase izvoare ale
dreptului clasic.
În acest scop, s-a constituit o comisie în frunte cu Tribonian, profesor,
questor sacri palati, autoritate celebră în domeniul dreptului. Această comisie
a întocmit asa numita “operă legislativă a lui Justinian”, denumită în epoca
Renasterii “Corpus iuris civilis” (Culegere a dreptului civil).
Această operă legislativă nu are nimic original în ea. Comisarii lui
Justinian nu au desfăsurat o activitate creatoare, ci au compilat, au
sistematizat izvoare de drept elaborate cu sute de ani înainte. Dar acele
izvoare de drept si, în special, lucrările jurisconsulţilor clasici nu ne-au
parvenit, nu au ajuns până la noi, cu câteva excepţii. Astfel că noi cunoastem
jurisprudenţa clasică romană indirect si parţial, pe baza fragmentelor din
lucrările clasice care au fost sistematizate în Digestele lui Justinian, care au
ajuns până la noi.
Opera legislativă a lui Justinian constituie cel mai valoros document
pe care antichitatea l-a transmis lumii moderne. Această operă este formată
din patru lucrări: “Codul”, “Digestele”, “Institutele” si “Novelele”.
Codul lui Justinian este o culegere de constituţiuni imperiale date
între epoca lui Hadrian si anul 529 e. n., când a fost elaborată prima ediţie a
Codului. Acea ediţie a Codului nu ne-a parvenit, deoarece s-a pierdut. Din
fericire, în anul 534 e. n., comisia lui Tribonian a elaborat a doua ediţie a
Codului – “Codex repetitae praelectionis”, care a ajuns până la noi.
Alături de Tribonian, la elaborarea Codului au lucrat si profesorii
Teofil, de la Facultatea de drept din Constantinopol, si Leontius, de la
Facultatea de drept din Beirut. În vederea elaborării acestui cod, comisia
condusă de Tribonian a valorifica unele codificări anterioare, fie particulare,
fie oficiale. Dintre codificările particulare utilizate, menţionăm Codul
Gregorian si Codul Hermogenian. Aceste coduri au fost alcătuite de către
profesorii Gregorius si Hermogenianus, de la Facultatea de drept din Beirut.
Codul Gregorian cuprinde constituţiunile imperiale din vremea împăratului
Hadrian până în anul 291. Codul Hermogenian este o continuare a Codului
Gregorian si cuprinde constituţiunile imperiale cuprinse între anii 291 si 295.
Comisia a utilizat si Codul Teodosian, care reprezintă o codificare oficială
făcută în anul 438 e. n. de către Teodosiu al II-lea si cuprinde constituţiunile
imperiale din vremea lui Constantin cel Mare până în anul 438 e. n.
Codul lui Justinian este sistematizat în 12 cărţi, cărţile sunt împărţite
în titluri, titlurile în constituţiuni, iar unele constituţiuni sunt împărţite si în
paragrafe.
La începutul fiecărei constituţiuni există o inscriptio, în care este
indicat autorul, numele împăratului ce a emis constituţiunea, precum si
numele persoanei căreia îi era adresată.
La sfârsitul constituţiunii, în subscriptio, sunt arătate locul si data
adoptării acelei constituţiuni.
Deoarece Codul lui Justinian urma să aibă o finalitate practică, să fie
aplicat în practica instanţelor judecătoresti, comisia a selecţionat numai
constituţiunile rămase în vigoare, nu si pe cele abrogate. Ba mai mult, textele
depăsite au fost astfel adaptate încât să poată fi aplicate în practică.
Codul cuprinde atât dispoziţii de drept public, cât si dispoziţii de
drept privat. În două cărţi sunt cuprinse si câteva dispoziţii de drept canonic.
Digestele lui Justinian au fost adoptate în anul 535 e. n. Această
lucrare enciclopedică este o culegere de fragmente din lucrările
jurisconsulţilor clasici. Metoda de lucru a comisiei a fost elaborată chiar de
către Justinian prin trei constituţiuni imperiale, care mai apoi au devenit
prefeţe ale Digestelor. Comisia, condusă tot de către Tribonian, era formată
din 15 profesori si avocaţi, care au constatat că opiniile jurisconsulţilor
clasici erau în mod frecvent diferite. Or lucrarea ce urma a fi alcătuită de
membrii comisiei urma a fi aplicată în practică, iar pentru a putea fi aplicată
în practică soluţiile trebuiau a fi unitare.
Tribonian l-a sesizat pe împărat cu existenţa acestor controverse,
precum si cu faptul că unele instituţii erau depăsite.
Împăratul a decis, prin 50 de constituţiuni imperiale, numite
quinquaginta decisionis să pună capăt tuturor controverselor si să desfiinţeze
toate instituţiile juridice depăsite.
Pentru elaborarea Digestelor, comisia a valorificat peste 2000 de
lucrări clasice (mai mult de 2 milioane de rânduri), pe care le-a considerat
cele mai valoroase, iar fragmentele extrase din cele 2000 de lucrări au fost
sistematizate în 50 de cărţi (cu 150000 de rânduri). Cărţile au fost împărţite
în titluri, fragmente si paragrafe. La începutul fiecărui fragment se afla câte o
inscriptio, în care era indicat numele jurisconsultului, precum si lucrarea din
care textul a fost extras.
În vederea citării unui text din Digeste, se utilizează litera “D” urmată
de patru numere, dintre care primul este numărul cărţii, al doilea este
numărul titlului, al treilea este al fragmentului, iar al patrulea este numărul
paragrafului.
Numerotarea paragrafelor începe cu al doilea paragraf; primul
paragraf nu se numerotează si se numeste principium. Deci, uneori vom avea
litera “D” urmată de trei numere, la rândul lor fiind urmate de principium.
Multă vreme s-a crezut că fragmentele din Digeste au fost asezate în
mod întâmplător, fără rost. Această impresie gresită este datorată faptului că
toate cele 50 de cărţi au un conţinut eterogen, în sensul că în fiecare dintre
cărţi sunt tratate diferite materii (posesiunea, proprietatea, succesiunile, etc.);
nu s-a observat însă că titlurile au un conţinut unitar, că fiecare titlu este
dedicat unei probleme de drept determinate.
În fiecare titlu, fragmentele sunt asezate într-o anumită ordine, care
decurge din metoda de lucru a comisiei, care a fost reconstituită de către
profesorul german F. Bluhme în anul 1820.
Profesorul Bluhme a stabilit că plenul comisiei s-a împărţit în trei
subcomisii, conduse de către Teofil, Constantin si Doroteu. Fiecare dintre
cele trei subcomisii a cercetat anumite lucrări clasice si a extras din ele cele
mai valoroase fragmente.
Prima subcomisie a cercetat lucrările lui Masurius Sabinus,
comentariile la adresa acestor lucrări, numite “libris ad Sabinum”, precum si
Digestele lui Salvius Iulianus.
Fragmentele extrase din această categorie de lucrări au format masa
sabiniană. Cea de a doua subcomisie a extras fragmente din lucrările prin
care se făceau comentarii asupra edictului pretorului, alcătuind masa edictală.
A treia subcomisie a extras fragmente din opera lui Papinian, alcătuind masa
papiniană.
Tot această subcomisie a extras fragmente din lucrările altor
jurisconsulţi, care au fost constituite în appendix.
După ce fiecare subcomisie a extras fragmentele din lucrările care i-
au revenit, comisia s-a reunit în plen, după care s-a trecut la redactarea
titlurilor. După stabilirea fiecărui titlu în parte, de la primul până la ultimul, a
venit mai întâi prima subcomisie si a asezat unele sub altele toate
fragmentele, ca într-un colaj, din masa sabiniană ce se refereau la titlul
respectiv. Spre exemplu, când a fost elaborat titlul despre dotă, membrii
primei subcomisii au colecţionat toate fragmentele care se refereau la dotă,
asezându-le unele sub altele. Apoi subcomisia a doua a asezat în continuare,
unele sub altele fragmentele din masa edictală care se refereau la acel titlu.
După această operaţie, a venit subcomisia a treia, făcând acelasi lucru cu
fragmentele din masa papiniană si din appendix. De aceea, ori de câte ori
citim un titlu din Digeste, constatăm că mai întâi figurează fragmente din
operele lui Sabinus si Salvius Iulianus. După ce aceste fragmente se
epuizează, se va observa că încep fragmentele prin care se comenta edictul
pretorului, după care vor fi observate fragmente din opera lui Papinian si,
apoi, din alţi jurisconsulţi.
Digestele lui Justinian au fost tipărite în numeroase ediţii. Cele mai
bune ediţii au fost cele îngrijite de Th. Mommsen, din 1870, si de Pietro
Bonfante, din 1931.
Institutele (Institutiones). Au fost publicate în anul 533. La elaborarea
lor si-au dat concursul Tribonian, Teofil si Doroteu. Institutele lui Justinian
sunt, ca si Institutele clasice, un manual adresat studenţilor în drept. Au fost
elaborate prin valorificarea institutelor clasice, în mod deosebit a Institutelor
lui Gaius, Marcian si Florentin. Dar, spre deosebire de Institutele clasice,
care nu erau obligatorii pentru judecători, Institutele lui Justinian aveau
putere de lege, erau izvor de drept în sens formal.
Institutele sunt formate din patru cărţi, care se împart în titluri, iar
titlurile în paragrafe. Prin urmare, Institutele lui Justinian nu cunosc si
împărţirea pe fragmente, în sensul că nu se indică autorul si lucrearea din
care a fost extras un anumit text. Acest fapt este explicabil, deoarece
lucrarea, fiind adresată studenţilor, trebuia să expună ideile si instituţiile
juridice într-o ordine logică, încât textele se continuau unul pe altul până la
epuizarea sensului diferitelor instituţii juridice.
Novelae. Cuprind constituţiunile imperiale date de către împăratul
Justinian din anul 534 până în anul 565. Sistematizarea lor într-o formă
unitară s-a făcut după moartea împăratului de către persoane particulare.
Aceste persoane au inclus în cuprinsul Novelelor toate constituţiunile date
după anul 534, neţinând cont de faptul dacă erau sau nu în vigoare. De aceea
se constată frecvent că textele din Novele se contrazic, fapt firesc, deoarece
constituţiunile abrogatoare au un conţinut diferit de al celor abrogate.
Opera legislativă a lui Justinian a fost publicată pentru prima oară în
anul 1489. Începând din secolul al XVI-lea a fost denumită “Corpus iuris
civilis” (culegere a dreptului civil), denumire ce este folosită si astăzi.
 În sens general, prin izvoarele dreptului roman înţelegem documentele

dreptului roman. Fac parte din categoria documentelor dreptului roman textele
epigrafice, papirusurile şi textele istorice şi literare care ne transmit o serie de
informaţii privind reglementările normative existente în legi, senatusconsulte,
jurisprudenţă, dar şi date istorice literare sau de altă natură.
 În sens material, notiunea de izvor de drept desemnează forţa creatoare de
drept sau mai exact condiţiile materiale de viată ale societăţii.
 În sens formal, izvor de drept reprezintă modalitatea prin care o regulă de
conduită capătă putere obligatorie devenind normă juridică. Astfel, ansamblul
modalităţilor utilizate în scopul transformării regulilor de conduită socială în
norme juridice constituie izvoarele formale ale dreptului.
 În epoca veche a dreptului roman au existat următoarele izvoare formale ale
dreptului: obiceiul, legea, jurisprudenţa, edictele magistraţilor.
 În epoca clasică întâlnim toate izvoarele formale ale dreptului, celor menţionate
anterior adăugându-li-se încă două: senatusconsultele, constituţiile imperiale.
 În epoca postclasică regăsim doar două izvoare formale ale dreptului şi anume:
obiceiul, constituţiile imperiale.
Izvor de drept, obicei, lege, jurisprudenţa, edictul magistratului, senatusconsulte,

constituţii imperiale, Corpus iuris civilis, Codul lui Iustinian, Digestele, Institutele, Novelele,
mandata, decreta, rescripta, edicta, cavere, agere, respondere, scribere, edicta perpetua, edicta
repentina, potestas, imperium.
Ce erau edictele magistraţilor şi ce rol aveau?

Care este diferenţa dintre şcoala sabiniană şi şcoala proculiană ?
Care este deosebirea între senatusconsulte şi constituţiuni imperiale?
1. Izvoarele dreptului roman in epoca veche sunt:

a. obiceiul, legea, edictul pretorului si jurisprudenta.
b. obiceiul si legea
c. obiceiul, legea si jurisprudenta
2. Izvoarele dreptului roman in epoca clasica sunt

a. obiceiul, legea, edictul pretorului, jurisprudenta, senatusconsultele si constitutiile
imperiale
b. obiceiul, legea, senatusconsultele si constitutiile imperiale
c. senatusconsultele si constitutiile imperiale
3. Izvoarele dreptului roman in epoca postclasica sunt:

a. obiceiul, legea, edictele magistratilor, jurisprudenta, senatusconsultele si constitutiile
imperiale
b. obiceiul, legea, edictele magistratilor, jurisprudenta
c. obiceiul si constitutiile imperiale
Bibliografie:
2000;
1997
București, 1978
Bucuurești, Editura Cartea Românească, 1927,
PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ
Cuprins
4.1. Introducere
4.3.1. Procedura legisacţiunilor
4.3.1.1. Desfăşurarea procesului în procedura legisacţiunilor
4.3.1.1.1. Faza in iure
4.3.1.1.2. Faza in iudicio
4.3.1.2. Legisacţiunile de
judecată
4.3.1.3. Legisacţiunile de executare
4.3.2. Procedura formulară
4.3.2.1. Formula
4.3.2.1.1. Rolul formulei
4.3.2.1.2. Structura formulei
4.3.2.2. Desfăşurarea procesului
4.3.2.3. Acţiuni
4.3.2.4. Efectele sentinţei
4.3.3. Procedura extraordinară
4.4. Îndrumar pentru
autoverificare
4.1. Introducere
Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor care

reglementează desfăşurarea proceselor cu privire la libertate, la proprietate,
la moştenire şi la valorificarea drepturilor de creanţă1.
În evoluţia istorică a dreptului roman se disting trei forme
procedurale:
 procedura legisacţiunilor (legis actiones) – specifică epocii
vechi a fost în vigoare de la Legea celor XII Table (posibil
chiar dinainte) până la legea Aebutia şi legile Iuliae
judiciariae;
 procedura formulară - specifică epocii clasice, în vigoare de
la legea Aebutia până în perioada monarhiei absolute sau
altfel spus, până la împăraţii Diocleţian şi Constantin;
 procedura extraodinară - specifică epocii postclasice, a fost
unica procedură aplicabilă în perioada monarhiei absolute.
1
Dan Oancea, Introducere în istoria dreptului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009,
p. 3.
Atât procedura legisacţiunilor cât şi procedura formulară se
caracterizează printr-o desfăşurare a procesului în două faze:
 in iure - în faţa magistratului;
 in iudicio - în faţa judecătorului.
Spre deosebire de procedura legisacţiunilor şi de procedura
formulară, desfăşurarea procesului în procedura extraordinară avea loc în
faţa unei singure persoane.
Alături de justiţia publică, apanajul organelor de specialitate ale
statului, în absolut toată istoria statului roman s-a utilizat şi justiţia privată,
caracterizată prin valorificarea drepturilor subiective prin mijloace proprii.
Aşadar, statul roman nu a înlăturat niciodată întru totul exerciţiul justiţiei
private.
Justiţia privată cunoştea două feluri:
 agresivă – persoana lua iniţiativa în scopul realizării
pretenţiilor sale prin mijloace proprii, această formă a
justiţiei private menţinându-se până la mijlocul epocii
postclasice.
 defensivă – persoana se apăra prin mijloace proprii,
împotriva pretenţiilor altei persoane; potrivit principiului vim
vi repellere licet (este îngăduit să respingi violenţa cu
ajutorul violenţei), în dreptul privat roman această formă a
justiţiei a fost întotdeauna admisă.
Întrucât realizarea pretentiilor cuiva prin mijloace personale era de
natura a aduce atingere intereselor autorităţii statului sclavagist, începând cu
epoca clasică s-au luat masuri de înlăturare a justitiei private agresive, trei
acte legislative stând drept dovadă în acest sens:
 Lex Iulia de vi publica et privata, referitoare la violenţa
publică şi privată data de Augustus; potrivit acestei legi, se
pedepseste cu pedeapse publice (exilul, confiscarea
bunurilor) fapta creditorului care cu violenta ia un bun care
aparţine debitorului sau;
 Decretum Marci, dat în timpul lui Marc Aureliu, pedepseste
cu o pedeapsă privată - pierderea creantei, pe creditorul care,
chiar fara folosirea violentei, ia un bun de la debitorul sau;
 Constitutiunea lui Valentin al II-lea, din anul 389 e.n. care
pedepsea cu o pedeapsă privată (pierderea dreptului de
proprietate) pe proprietarul care fiind deposedat de bunul
său, reintra prin mijloace violente în stăpânirea bunului
respectiv.
Menţinerea justiţiei private agresive până la mijlocul epocii
postclasice a fost posibilă deoarece creditorii, în toate timpurile, au fost în
general membri ai clasei domninante.

 Introducerea cursanţilor în studiul evoluţiei istorice a
procedurii civile romane;
 Prezentarea, sub aspect evolutiv şi sintetic a procedurii civile
în dreptul roman, sub diferite aspecte şi etape;
 Evidenţierea influenţei procedurii civile romane asupra
evoluţiei generale a ideilor şi instituţiilor juridice de mai
târziu;
 Prezentarea rolului magistratului in evoluţia procedurii
civile romane;
 Explicarea avantajelor procedurii formulare;
 Prezentarea particularităţilor celor două faze (in iure şi in
iudicio) ale judecării proceselor;
 Explicarea modalităţilor de valorificare a drepturilor
subiective;
 Prezentarea noţiunii de reprezentare în justiţie;
 Analizarea fiecărei categorii de acţiuni;
 Prezentarea evoluţiei desfăşurării procesului in cadrul
procedurii legisactiunilor, formulare şi extraordinare.

 Familiarizarea studenţilor cu principalele caractere specifice
ale procedurilor civile romane;
 Însuşirea unor cunoştinţe referitoare la rolul şi locul
procedurii civile romane în istoria dreptului;
 dezvoltarea capacităţii studenţilor de a prezenta raportul
dintre procedura civilă romane şi evoluţia dreptului roman.
 Asimilarea de către studenţi a alfabetului şi a limbajului
juridic roman, a posibilităţilor utilizării acestora în scopul
exprimării juridice a oricăror trebuinţe sociale;
 Cunoaşterea premiselor apariţiei procedurii formulare
precum şi avantajele acestei proceduri;
 Întelegerea noţiunii de reprezentare în justiţie
concept juridic;

4.3.1. Procedura legisacţiunilor
Primul sistem procedural roman este desemnat prin termenul de

legisacţiune (legis actions). Jurisconsultul roman Gaius susţinea că orice
acţiune, ca mijloc de valorificare a unui drept obiectiv, trebuie să se
întemeieze pe lege (nulla legis actio sine lege)2.
Termenii pe care părţile trebuiau să îi pronunţe în faţa magistratului
variau în funcţie de legisacţiunea respectivă 3. Existau trei moduri prin care
persoana putea sa îşi valorifice un drept în faţa magistratului şi anume:
 sacramentum
 iudicis postulatio
 condictio
Alte două moduri – manus iniectio şi pignoris capio- serveau pentru
ca reclamantul să obţină executarea sentinţei de condamnare.
Aşadar, existau trei legisacţiuni de judecată şi două legisacţiuni de
executare.
Legisacţiunile de judecată, precum şi cele de judecată prezintă
anumite caractere specifice:
 Caracterul judiciar rezultă din faptul că părţile trebuiau (cu
o singură excepţie-pignoris capio) să pronunţe anumiţi
termeni solemni în faţa magistratului.
 Caracterul legal al legisacţiunilor decurge din afirmaţia lui
Gaius potrivit căreia legisacţiunile erau izvorâte din legi şi
potrivite după termenii legilor; astfel, părţile care intenţionau
sa îşi valorifice un drept subiectiv trebuiau să folosească
anumiţi termeni preluaţi din legea pe care se întemeia
legisacţiunea respectivă.
 Caracterul formalist al legisacţiunilor rezultă din faptul că
termenii care intrau în compunerea formulei respective
trebuiau să fie pronunţati întocmai atât de către părţi, cât si
de către magistraţi reprezentând însăşi legea pe care se
bazau. În cazul în care greşea vreun cuvânt, reclamantul
pierdea atât procesul cât şi dreptul său, întrucât nu mai avea
posibilitatea de a introduce o altă acţiune având ca obiect
acelaşi drept.
 Caracterul secret decurge din faptul că termenii solemni
formulaţi de către pontifi erau tinuţi în secret, nefiind
publici pentru ca săracul, necunoscându-i să fie expus
pierderii procesului.
4.3.1.1. Desfăşurarea procesului în procedura legisacţiunilor
Aşa cum am mai menţionat anterior, în procedura legisacţiunilor

procesul se desfăşoară în două faze:
2
Gaius, „Intituţiunile”, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 268-269.
3
C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Litografia şi Tipografia
Învăţământului, Bucureşti, 1958, p. 82.
 faza in iure – în faţa magistratului;
 faza in iudicio – în faţa judecătorului.
Ansamblul regulilor care guvernează desfăşurarea procesului civil
roman în două faze –in iure şi in iudicio- este consemnat prin expresia
“ordo iudiciorum privatorum”şi se deosebeşte de extra ordinem iudiciorum
privatorum (specific procedurii extraordinare) – unde procesele se judecau
în afara lui ordo.
Prima regulă viza obligativitatea prezenţei ambelor părţi în faţa
magistratului, în vederea începerii procesului.
Citarea pârâtului (reus) în faţa magistratului cădea în sarcina
reclamantului (actor, petitor), statul neavând nicio atribuţie în acest sens.
Aşadar, citarea era un act privat. Fiind interzisă reprezentarea judecătorească
potrivit principiului nemo alieno nomine lege agere potest (nimeni nu poate
intenta în numele altuia o acţiune a legii), părţile trebuiau să se înfăţişeze în
persoană.
Existau câteva excepţii de la principiul nemo alieno nomine lege
agere potest şi anume:
 pro libertate – situaţia sclavului sau fiului de familie aflat
sub puterea cumpărătorului, care avea posibilitatea de a fi
reprezentat de un om liber;
 pro populo - se referea la acţiunile populare, destinate să
ocrotească interese publice; puteau fi intentate de oricine;
 pro tutela – caz în care se aveau în vedere interesele
pupilului
 în virtutea legii Hostilia, partea care lipsea în interesul
statului putea fi reprezentată în faţa magistatului în situaţia în
care a fost victima unui furt4.
În vederea citării pârâtului, reclamantul ava la dispoziţie una dintre
următoarele trei proceduri de citare:
 in ius vocatio (chemarea în justiţie)
 vadimonium extrajudiciar;
 condictio.
In ius vocatio consta într-o somaţie, solemnă şi imperativă, prin care
reclamantul îî cerea pârâtului să se prezinte în faţa magistratului, prin
pronunţarea formulei solemne: in ius te voco (te chem în faţa magistratului).
Dată fiind inviolabilitatea domiciliului cetăţeanului roman,
pronunţarea formulei solemne trebuia făcută în public.
În situaţia în care pârâtul refuza să se prezinte în faţa magistratului,
acesta putea fi adus cu forţa după o prealabila constatare cu martori a
refuzului pârâtului. Pârâtul putea evita aducerea sa forţată în faţa
magistratului, prin constituirea unui garant – vindex –care fie se obliga să îl
determine pe pârât să se prezinte în faţa magistratului la o altă dată, fie lua
locul pârâtului în proces, judecându-se el cu reclamantul 5. Potrivit Legii
celor XII Table, vindex trebuia să fie asiduus, adică să deţină o avere
imobiliară menită să îî confere o situaţie economică similară cu a pârâtului.
4
I.C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, Ediţia III, Editura Cartea
Românescă S.A., Cluj-Bucureşti, 1927, p. 590.
5
Dan Oancea, Introducere în istoria dreptului, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2009, p. 9.
Însă, dacă pârâtul avea o situaţie economică precară, oricine putea fi vindex
pentru el.
În situaţia în care pârâtul se ascundea, în vederea evitării sau
tergiversării procesului, magistratul avea la dispoziţie o măsură de
constrângere - missio in possessionem-prin care trimitea reclamantul în
posesia sau detenţia bunurilor pârâtului, fără însă a putea dispune de aceste
bunuri.
Vadimonium extrajudiciar reprezenta convenţia prin care părţile
stabileau de comun acord data la care urmau să se prezinte în faţa
magistratului.
Condictio reprezenta somaţia prin care reclamantul îl chema la o dată
fixă, în faţa magistratului pe pârâtul peregrin.
În ceea ce priveşte data organizării procesului, magistratul trebuia să
aleagă o zi fastă, determinată în baza unui calendar religios, politic şi
judiciar. Iniţial, numărul acestor zile faste era de 40, ulterior fiind sporit de
mai multe ori.
Procesul se putea încheia încă din faza in iure daca fără a mai ajunge
in iudicio în următoarele cazuri6:
 dacă reclamantul plătea
 dacă se jura un iusiurandum necessarium
 dacă reclamantul recunoştea pretenţia creditorului-
confessio in iure
 dacă reclamantul nu se apăra corespunzător- uti oportet
În privinţa activităţii părţilor, reclamantul era primul care lua
cuvântul, expunându-şi pretenţiile prin pronunţarea unor anumiţi termeni
solemni. Faţă de pretenţiile reclamantului, pârâtul putea să adopte una dintre
următoarele atitudini 7:
 confessio in iure –recunoaşterea pretenţiilor reclamantului;
potrivit dispoziţiilor Legii celor XII Table şi în conformitate
cu principiul confessus pro indicato est, recunoaşterea în faţa
magistratului constituia titlu executoriu, cel ce recunoştea
fiind asimilat celui condamnat;
 infitiatio- negarea pretenţiilor reclamantului; în acest caz,
pârâtul colabora cu reclamantul şi cu magistratul, dar pe
fond nega pretenţiile, astfel procesul ajungea în a doua fază);
 indefensio, non defensio uti oportet (apărarea
necorespunzătoare)- pârâtul nu colabora cu reclamantul şi cu
magistratul la realizarea solemnităţilor, nici nu recunoştea
pretenţiile dar nici nu le nega; în acest caz pârâtul era
condamnat ca indefensio, procesul netrecând în faza a doua)
În epoca Regalităţii, regele deţinea competenţa de a organiza şi
judeca litigiile dintre cetăţeni. Odată cu începutul Republicii organizarea
proceselor devine prerogativa consulilor.
Organizarea jurisdicţiei contencioase revine pretorului urban
începând cu anul 367 î.e.n., consulii păstrând doar jurisdicţia voluntară
(graţioasă). Preotul peregrin a preluat în anul 242 prerogativa organizării
6
I.C. Cătuneanu, op.cit., p. 591.
7
Dan Oancea, Introducere în istoria dreptului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009,
p. 12.
proceselor dintre cetăţeni şi peregrini. Odată cu pretorii urbani au apărut şi
edilii curuli care aveau însă atribuţii mult mai reduse, jurisdicţia lor
limitându-se la afacerile încheiate în pieţe în materie de vânzări.
În provincii, rolul pretorului revenea guvernatorului - praeses
provinciae, iar prerogativele ediliilor curuli reveneau questorilor
(quaestores).
În Italia, în afara Romei, erau însărcinaţi cu jurisdicţia reprezentanţii
pretorului urban, numiţi praefecti iure dicundo. Treptat au dobândit limitată
competenţă de a judeca şi magistraţii municipali.
Competenţa magistraţilor judiciari era desemnată prin termenii:
 iurisdictio - reprezenta dreptul şi totodată obligaţia
magistratului de a participa la legis actio; în virtutea acestui
drept, magistratul organiza instanţa şi supraveghea
îndeplinirea formelor proprii legisacţiunilor la care părţile
apelau în vederea valorificării pretenţiilor.
 imperium - reprezenta puterea de comanda a magistratului.
În textele vremii, se făcea distincţie între imperium mixtum (cui
iurisdictio inest) ce reprezenta dreptul pretorului de a dispune anumite
măsuri de ordin administrativ în cadrul procesului şi imperium merum care
reprezenta puterea exclusiva de a comanda armata, pe care pretorul, de
altfel, nu o exercita.
După caracterul participării magistratului la legis actio, iurisdictio se
împărţea în:
 contentiosa;
 voluntaria.
Jurisdicţia contencioasă avea loc atunci când interesele părţilor erau
contradictorii, procesul încheindu-se în acest caz cu pronunţarea unei
sentinţe judecătoreşti de condamnare sau de absolvire; era atributul
pretorilor urbani, pretorilor peregrini şi a ediliilor curuli.
Jurisdicţia voluntară sau graţioasă constă în participarea
magistratului la o tranzacţie săvârşită între părţi, de comun acord, în forme
procedurale pentru a deveni incontestabilă.
Aşa cum am menţionat anterior, după anul 367, consulii au avut numai
jurisdicţie graţioasă. Guvernatorii exercitau atât jurisdicţie contencioasă cât
şi jurisdicţie graţioasă.
Jurisdicţia contencioasă se exercita în comitium sau în forum, în timp
ce jurisdicţia voluntară putea fi exercitată în orice loc oportun.
Pretorul, în calitatea sa de principal magistrat, se rezuma la a
constata dacă părţile respectau întocmai solemnităţile specifice legisacţiunii
la care s-a recurs, după care pronunţa , în conformitate cu datele cazului,
unul dintre următoarele trei cuvinte solemne :
 do ( vă dau judecător) –prin care confirma judecătorul ales
de părţi
 dico – prin care acorda posesia obiectului litigios uneia
dintre părţi în timpul procesului
 addico- prin care ratifica declaraţia unei parţi recunoscând
dreptul de proprietate al acesteia asupra obiectului litigios.
În afara atribuţiilor în domeniul jurisdicţiei contencioase şi graţioase,
pretorul, magistrat superior investit cu imperium, avea la dispoziţie şi alte
mijloace procedurale (remedia praetoris) prin care putea veni în ajutorul
părţilor, reţinând în acest sens spre soluţionare anumite cauze, fără a se mai
ajunge la faza in iudicio:
 stipulationes praetoriae (stipulaţiunile pretoriene) -
contracte verbale încheiate din ordinul pretorului între părţile
aflate în litigiu
 missio in possessionem (trimiterea în detenţiunea sau
posesiunea lucrurilor) – în situaţia în care pârâtul refuza să
se prezinte in iure, pretorul îl autoriza pe reclamat să intre în
detenţiunea sau în posesiunea bunurilor pârâtului
 interdicta (interdictele) - reprezentau ordinele adresate de
către pretor părţilor prin care acestea erau obligate să facă
sau să nu facă un anumit act juridic. Interdictele erau simple
atunci când se adresau uneia dintre părţi, şi duble atunci când
se adresau ambelor părţi. Părţile utilizau limbajul comun,
cotidian fără a recurge la formule solemne.
 restitutio in integrum - reprezenta ordinul prin care pretorul
desfiinţa un act juridic păgubitor pentru reclamant, repunând
părţile în situaţia anterioară încheierii actului în cauză sau în
situatia anterioară producerii unui fapt juridic; restitutio in
integrum se acorda: pentru eroare (restitutio in integrum ob
errorem), pentru dol (restitutio in integrum ob dolum),
pentru violenta (restitutio in integrum ob metum), din cauza
desfiinţării personalităţii (restitutio in integrum ob capitis
deminutionem), din cauza fraudării creditorilor (restitutio in
integrum ob fraudem creditorum), în favoarea persoanei cu
vârsta cuprinsă între 14 şi 25 de ani care a încheiat un act
juridic păgubitor pentru ea (restitutio in integrum ob
aetatem), pentru soldatul plecat în razboi sau pentru
magistratul în misiune - rei publicae causa - (restitutio in
integrum ob absentiam).
În această fază procedurală, ultimul act îl constituia litis contestatio
având sensul de “luare de martori”. Fiecare parte invita martorii prin
cuvintele “testes estote” să constate atât cele petrecute în faţa magistratului
cât şi învoiala părţilor de a ajunge în faţa judecătorului în scopul obţinerii
unei sentinţe, fie de absolvire fie de condamnare.
De la magistrat, părţile se înfăţişau judecătorului unde, în cea mai

mare libertate, exprimându-se în limbajul comun, îşi expuneau pe scurt
pricina. Dacă una din părţi lipsea, judecătorul aştepta până la amiază, după
care, în lipsa adversarului, dădea câştig de cauză părţii prezente.
Reclamantului îi revenea sarcina probei (potrivit adagiului actor
incumbit onus probandi, reclamantului îi revine sarcina probei, id est cel care
face o propunere în justiţie trebuie să o dovedească), acesta aducea în
sprijinul afirmaţiilor sale fie martori, fie înscrisuri. Romanii necunoscând
ierarhia probelor, un înscris putea fi combătut cu martori.
Judecătorul, după ce lua cunoştinţă de afirmaţiile părţilor, pledoariile
avocaţilor şi de probele administrate, se pronunţa potrivit liberei sale
convingeri.
În cazul procedurii prin sacramentum, judecătorul nu se pronunţa
direct asupra litigiului, ci avea să se pronunţe al cui jurământ este just şi al
cui este injust - astfel judecătorul se pronunţa, implicit, şi asupra fondului
procesului, dând câştig de cauză părţii al cărei jurământ a fost declarat just.
Cel care câştiga procesul intra în stăpânirea lucrului şi redobândea suma de
bani, în timp ce adversarul pierdea suma de bani depusă/promisă cu titlu de
sacramentum.
În vechiul drept roman, ca şi în dreptul clasic, judecătorul era o
persoană particulară (nu existau judecători de profesie), aleasă de părţi şi
confirmată de magistrat → iniţial nu puteau fi judecători decât senatorii,
ulterior s-a acordat acest drept şi cavalerilor.
Judecătorul unic (iudex unus) judeca procesele în care avea de
constatat dacă pretenţiile reclamantului erau sau nu întemeiate iar, în funcţie
de convingerea pe care şi-o forma, pronunţa o sentinţă de condamnare sau de
absolvire.
Arbitrul (arbiter) era tot un judecător unic însă care judeca afacerile
unde nu se contesta un drept, ci întinderea lui (ex. cazul de împărţire a unui
teren care aparţine mai multor persoane, id est cazul acţiunii în partaj).
La romani mai existau: tribunale nepermanente: compuse dintr-un
număr nepereche de judecători (recuperatores), judecau procesele dintre
cetăţenii romani şi peregrini; tribunale permanente: “Cei zece bărbaţi care să
judece procesele”, decemvirii (decemviri litibus iudicandis), judecau
procesele cu privire la libertate, id est cazurile când se afirmă că un sclav este
un om liber sau invers, şi ”Cei o sută de bărbaţi”, centrumvirii (centumviri),
judecau procesele cu privire la proprietate şi moştenire (erau împărţiţi în mai
multe secţiuni iar în realitate erau 105).
4.3.1.2. Legisacţiunile de judecată
Sacramentum (procedura prin jurământ). Procedura prin

sacramentum era de aplicaţie generală, la jurământ recurgându-se în situaţiile
în care nu se prevedea în lege că s-ar putea judeca altfel → în funcţie de
obiectul legisacţiunii distingem: când avea ca obiect un drept real
(proprietatea unui lucru), lua forma lui sacramentum in rem (jurământul
asupra unui lucru); când avea ca obiect un drept personal (valorificarea unei
creanţe), lua forma lui sacramentum in personam (jurământul asupra unei
persoane).
Sacramentum in rem (jurământul asupra unui lucru). Modul de
desfăşurare al procedurii ne-a fost transmis prin Institutele lui Gaius (sec. II),
care au în vedere un litigiu privind dreptul de proprietate asupra unui sclav.
Nu se poate vorbi de reclamant şi de pârât, ambele părţi având acelaşi
rol, fiind în acelaşi timp şi reclamant şi pârât: totuşi există o deosebire între
părţile care revendicaulucrul: cel care vorbeşte primul este cel care nu posedă
lucrul litigios, posesorul va vorbi în al doilea rând.
«Dacă te judecai cu o acţiune reală, atunci bunurile mobile şi uşor de
deplasat, care, într-un fel, puteau fi transportate sau aduse în instanţă, erau
revendicate astfel în drept: cel care revendica ţinea în mână o nuia; punea
apoi mâna pe obiect, de pildă un sclav, şi grăia astfel: “eu afirm că sclavul
acesta este al meu după dreptul quiriţilor [cetăţenilor romani], şi, în baza
condiţiei sale juridice, cum am spus, poftim ţie, că am şi aplicat vindicta
[nuia - simbol al dreptului de proprietate]”, şi pe dată atingea sclavul cu
nuiaua; adversarul spunea aceleaşi cuvinte şi proceda la fel.» [după această
declaraţie identică şi implicit contradictorie, urma un simulacru de încăierare
a părţilor, care simboliza situaţia din epoca prestatală, când pretenţiile erau
valorificate prin mijloace proprii]
«După ce şi unul şi altul făcuse revendicarea, pretorul soma: “daţi
amândoi drumul sclavului” şi ei îi dădeau drumul.» [intervenţia
magistratului, ca reprezentant al ordinii sociale care a înlocuit justiţia privată,
simboliza noua situaţie în care statul a luat asupra sa distribuirea justiţiei]
«Cel care revendicase primul, întreba astfel pe celălalt: “te rog să spui în
virtutea cărei cauze ai reclamat?” Acela răspundea: “am exercitat dreptul, aşa
cum am aplicat vindicta”, la care, partea care revendicase întâi spunea mai
departe: “întrucât ai revendicat pe nedrept te provoc la un jurământ de 500 de
aşi”; adversarul răspundea la fel: “şi eu pe tine”.
Pretorul invita după aceea pe una din părţi să prezinte garanţii, id est
decidea cine să fie posesorul interimar şi-i ordona acestuia să-i prezinte
adversarului garanţii, atât pentru valoarea bunului în sine, cât şi pentru aceea
a fructelor.»
Dacă bunul nu putea fi uşor transportat sau adus în instanţă (ex. o
turmă de oi, o clădire, un teren), se aducea în instanţă din turmă fie o oaie, fie
chiar un fir de păr smuls de pe ele, de pe clădire se lua o ţiglă, din teren se lua
o brazdă.
Părţile procedau în continuare la alegerea judecătorului.
Sacramentum in personam (jurământul asupra unei persoane). Era o
procedură specifică urmăririi drepturilor personale (de creanţă). Creditorul se
adresa debitorului cu cuvintele: “afirm că îmi datorezi 10.000 de sesterţi;
acest lucru cer: să-l afirmi sau să-l negi”. Pârâtul nega afirmaţia
reclamantului, folosind de asemenea cuvinte solemne, după care părţile se
provocau la jurământ, procedând în continuare la alegerea judecătorului, ca şi
la sacramentum in rem.
Iudicis postulatio (cererea de judecător sau arbitru). Această
procedură avea un caracter excepţional, id est se folosea acolo unde
procedura comună, sacramentum, nu se putea aplica întrucât legea impunea a
se recurge la iudicis postulatio, ex. valorificarea creanţelor izvorâte din
sponsio (contract solemn) (XII T.2.1b.); împărţirea unui succesiuni între
comoştenitori (XII T.5.3.); împărţirea unui bun comun (legea Licinia).
Iudicis postulatio consta, după ce se indica pricina pentru care se
purta procesul, într-o simplă cere adresată magistratului, pentru ca acesta să
desemneze un judecător sau un arbitru.
În cazul valorificarea creanţelor izvorâte din sponsio reclamantul
spunea următoarele: “eu afirm că tu trebuie să-mi dai 10.000 de sesterţi,
potrivit angajamentului ce ţi-ai luat solemn; eu aceasta cer: să recunoşti sau
să negi”, pârâtul spunea că nu trebuie iar reclamantul adăuga: “de vreme ce
tu negi, te rog, pretore, să ne dai un judecător ori un arbitru” → prin această
legisacţiune partea care pierdea procesul nu era sancţionată cu pierderea unei
sume de bani, cum se întâmpla cu suma de bani depusă/promisă cu titlu de
sacramentum.
Condictio (chemarea în judecată). Această procedură a fost introdusă
în sec.III-II î.e.n. pentru: valorificarea creanţelor având ca obiect sume de
bani determinate (legea Silia); valorificarea creanţelor având ca obiect un
lucru determinat (legea Calpurnia).
Condictio (somaţie, de la condicere - a soma), aşa cum îi arată şi
numele, consta, după ce se indica pricina pentru care se purta procesul, într-o
somaţie de se prezenta din nou in iure peste un anumit interval de timp (30 de
zile).
Reclamantul declara: “eu susţin că tu trebuie să-mi dai 10.000 de
sesterţi; eu aceasta cer: să recunoşti sau să negi”, pârâtul spunea că nu trebuie
iar reclamantul adăuga: “de vreme ce tu negi, te somez ca în termen de 30 de
zile să te prezinţi pentru primirea unui judecător“, apoi în a 30-a zi ei
trebuiau să se prezinte pentru primirea judecătorului.
4.3.2.3. Legisacţiunile de executare
Pignoris capio (luarea de gaj). Creditorul, doar în anumite cazuri şi

în prezenţa martorilor, putea să ia din patrimoniul debitorului un lucru, fără
judecată, de asemenea nu presupunea prezenţa magistratului sau a
debitorului), însă cu pronunţarea unor cuvinte solemne (în formula solemnă
de la pignoris capio trebuia enunţat raportul juridic din care deriva pretenţia
reclamantului), pentru ca în acest mod să-l silească să-şi achite datoria -
pignoris capio era o legisacţiune de executare lipsită de caracter judiciar.
Chiar în cazul lui pignoris capio, deşi creditorul putea, fără un proces
prealabil şi fără ca debitorul să se poată opune, să ia un lucru al debitorului,
nu suntem în prezenţa unei executări asupra bunurilor, întrucât creditorul n-
avea voie nici să vândă lucrul, nici să-l însuşească, ci numai să-l păstreze
pentru ca astfel să-l silească pe debitor să se execute - dacă debitorul se
încăpăţâna să nu plătească creditorul putea distruge lucrul.
Pignoris capio putea fi aplicată contra celui care a cumpărat un
animal pentru sacrificiu şi nu a achitat preţul (XII T.12.1.); contra celui care
n-a plătit banii pentru vita de povară ce i-a fost închiriată de cineva pentru a-
şi procura bani în vederea unui sacrificiu (XII T.12.1.); contra celor care ar
datora impozite statului, caz în care publicanii, cei darrcinaţi cu strângerea
impozitelor, puteau exercita pignoris capio.
Manus iniectio (aplicarea mâinii). Aulus Gellius (Nopţile atice, sec.
III): fragment privind dispoziţiile XII T - «”Pentru o datorie recunoscută şi
după ce s-au făcut formele de judecată, să se dea răgaz de 30 de zile. Apoi să
se facă manus iniectio şi să fie dus la judecată. Dacă la judecată nu plăteşte,
sau dacă nu-l garantează cineva, să-l ia creditorul cu sine, să-l lege, să-l pună
în cătuşe sau în obezi. Să-l lege cu lanţuri în greutate de 15 livre, nu mai
mare, ci dacă vrea mai mică. Dacă vrea, să se întreţină singur. Dacă nu se
întreţine singur, cel ce-l are legat să-i dea zilnic câte o livră de făină. Dacă
vrea să-i dea mai mult” [XII T.3.1-4.].
Între timp totuşi dreptul de a cădea la înţelegere: dacă nu se învoiau
debitorii stăteau 60 de zile în lanţuri. În acest interval, în trei zile de târg,
consecutive, erau duşi în faţa pretorului in comitium şi li se spunea cu voce
tare suma pe care o au de plată. În a treia zi de târg li se dădea pedeapsa
capitală, sau erau vânduţi la străini peste Tibru.
Însă pentru respectul faţă de cuvântul dat, cum am spus, au făcut acea
pedeapsă capitală groaznică şi temută prin respectul atrocităţii şi prin noi
feluri de a înspăimânta. Căci în cazul în care erau mai mulţi creditori la care
era împărţit condamnatul, au permis ca, dacă voiesc, să taie şi să-şi împartă
între ei corpul omului dat lor… “În a treia zi de târg să fie tăiat şi împărţit.
Dacă unul a luat mai mult sau mai puţin, să nu se considere fraudă” [XII
T.3.5.].»
Procedura legisacţiunilor începe să dispară odată cu legea Aebutia
(149-126 î.e.n.) prin care s-a introdus procedura formulară. Legea nu a
suprimat legisacţiunile, ci a dat posibilitatea părţilor de a opta pentru una din
cele două proceduri. În practică fiind preferată procedura formulară, legea
Iulia iudiciara (17 î.e.n.) a abolit definitiv procedura legisacţiunilor, afară de
câteva cazuri excepţionale.
4.3.2. Procedura formulară
Procedura legisacţiunilor începe să dispară odată cu legea Aebutia

(149-126 î.e.n.) prin care s-a introdus procedura formulară.
Legisacţiunile deveniseră cu timpul odioase romanilor din cauza
caracterului lor formalist: pentru cea mai mică greşeală în pronunţarea
cuvintelor solemne procesul era pierdut.
Procedura per formulas este un capitol important pentru cunoaşterea
însuşi fondului dreptului clasic: nu se va mai spune că numărul acţiunilor va
fi limitat numai la cinci, însă nici nu se va spune că e nelimitat → pretorului,
ca magistrat judiciar, îi incumbă crearea fondului dreptului însuşi, tocmai
prin instrumentul acţiunilor şi excepţiunilor, frâna lor.
4.3.2.1. Formula
4.3.2.1.1. Rolul formulei
În procedura formulară părţile nu mai sunt ţinute să se exprime în

termeni solemni în faţa magistratului: puteau vorbi cum voiau, numai că de
acord cu magistratul, părţile trebuiau să redacteze un mic program, un înscris
prin care magistratul îi dădea instrucţiuni judecătorului cum trebuie să judece
(să soluţioneze litigiul): acest program poartă numele de formulă.
Deosebirea esenţială între procedura formulară şi cea a legisacţiunilor
o constituie existenţa formulei. Acţiune se numeşte acum cererea
reclamantului către pretor de a-i elibera formula (evident pretorul putea
refuza eliberarea formulei, ceea ce avea ca efect pentru reclamant
imposibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile).
Pentru fiecare tip de drept subiectiv exista un model de formulă care
trebuia completată de către pretor cu toate elementele specifice cazului
(pretenţiile reclamantului, identitatea părţilor, etc.). dacă pretorul considera
că pretenţiile reclamantului sunt întemeiate, însă nu exista un model
corespunzător de formulă, avea dreptul de a crea o formulă nouă, expunând
situaţia de fapt şi arătând judecătorului în termeni imperativi, cum trebuie să
procedeze în vederea soluţionării litigiului.
4.3.2.1.2. Structura formulei
Formula are mai multe părţi numite principale (intentio,

demonstratio, adiudicatio şi codemnatio), şi două părţi accesorii (excepţiunile
şi prescripţiunile) care erau introduse doar la cerea părţilor. Redactarea
formulei începea cu numirea judecătorului.
Demonstratio: parte a formulei care se inserează la început, pentru a
explica faptele în legătură cu care se poartă procesul, id est arată cauza
juridică, actul pe care se bazează acţiunea reclamantului (ex. un contract, un
testament).
Intentio: parte a formulei în care reclamantul, determină şi limitează
cerea sa, afirmă pretenţia (dacă obiectul pretenţiilor reclamantului era precis
determinat intentio se numea certa, dacă dreptul reclamantului urma a fi
apreciat de către judecător intentio era incerta).
Condamnatio: parte a formulei prin care i se dă judecătorului dreptul
să condamne sau să absolve, id est de a pronunţa o sentinţă.
Adiudicatio: parte a formulei prin care se dă judecătorului puterea să
atribuie un bun uneia din părţi, de ex. când între comoştenitori se judecă un
proces de partaj, sau între asociaţi unul pentru ieşirea din indiviziune sau
între vecini pentru delimitarea hotarelor.
Formula acţiunii empti, acţiune care sancţionează contractul de
vânzare:
“Gaius să fie judecător. Pentru că Aulus Agerius a cumpărat de la
Numerius Negidius sclavul despre care este vorba [demonstratio], orice din
această cauză Numerius Negidius trebuie să predea lui Aulus Agerius sau să
facă pentru el potrivit cu buna credinţă [intentio], la aceasta judecătorule să
condamni pe Numerius Negidius faţă de Aulus Agerius, dacă nu se dovedeşte
să-l absolvi [condemnatio]”.
Prescripţiunile. Praescriptio, după cum arată şi numele (prae scriptis
– scris mai înainte) era o frază care se trecea în fruntea formulei şi prin care
se venea fie în ajutorul reclamantului (pro actore), fie în ajutorul pârâtului
(pro reo). Praescriptio pro reo avea drept consecinţă să ferească pe pârât de
condamnare, căci praescriptio fiind găsită întemeiată, litis contestatio
(remiterea formulei de către reclamant pârâtului) şi în consecinţă nici
condamnarea nu mai avea loc.
Excepţiile constituiau o parte accesorie a formulei (au fost precedate
de praescriptiones pro reo pe care le-au înlocuit). Dacă pârâtul nu contrazice
direct pretenţia reclamantului însă invocă un fapt care, dacă se dovedeşte real
duce la paralizarea dreptului pretins de reclamant, era nevoie să se insereze în
formulă o clauză în acest sens, id est o excepţie (mijloc de apărare al
pârâtului).
Excepţia cuprinde o afirmaţie străină pretenţiei reclamantului trecută
în intentio – opunând o excepţie pârâtul devine reclamant: “reus excipiendo
fit actor” – pârâtul, opunând o excepţie devine reclamant, şi îi va reveni
sarcina dovezii) - este o condiţie în plus pusă condamnării: judecătorul nu
poate condamna pe pârât decât dacă intentio este justificată, şi dacă exceptio
nu este.
În dreptul clasic excepţiile au avut un caracter absolutoriu, id est ori
de câte ori erau găsite întemeiate, judecătorul trebuia să pronunţe o sentinţă
de absolvire, condamnarea la mai puţin nu era posibilă.
Anterior opera principiul unicităţii de chestiune, în temeiul căruia
judecătorul se pronunţa numai asupra pretenţiilor formulate de către
reclamant - prin introducerea excepţiilor judecătorul devine obligat să
verifice atât pretenţiile reclamantului, cât şi afirmaţiile pârâtului.
4.3.2.2. Desfăşurarea procesului

Sistemul cu ordo e caracterizat prin aceea că pentru ca să existe un

proces, trebuie ca ambele părţi să se prezinte în faţa magistratului. Însă
înfăţişarea pârâtului trebuie să o procure reclamantul fără amestecul statului.
Dacă cu toate diligenţele făcute de reclamant pârâtul nu se prezenta, procesul
nu putea avea loc, magistratul însă putea trimite pe reclamant în detenţiunea
şi chiar în posesiunea bunurilor pârâtului.
Procedee de citare. Activitatea părţilor. vezi procedura
legisacţiunilor.
Numirea judecătorului. Dacă pârâtul înţelege să se judece, concurând
Ia formele procesului, magistratul trecea la redactarea formulei şi la numirea
judecătorului întrucât numele judecătorului trebuia sa figureze în formulă.
Judecătorul era ales de părţi însă confirmat de magistrat. Când părţile sunt de
acord, magistratul trebuie să numească persoana aleasă de părţi. În caz
contrar, nu sunt de acord, reclamantul face o propunere pe care pârâtul ara
dreptul să o accepte sau să o respingă.
Litis contestatio, în epoca clasică, este ultimul act al procedurii in
iure, act care constă din remiterea unei copii a formulei sau dictarea ei de
către reclamant pârâtului ceea ce indică înţelegerea părţilor de a trece la
judecată.
Litis contestatio avea trei efecte: efect extinctiv, efect creator şi efect
reglator sau fixator.
Efectul extinctiv: dreptul reclamantului, odată ce avusese loc litis
contestatio dispărea.
Efectul creator: dacă litis contestatio răpeşte reclamantului dreptul
său primitiv, în acelaşi timp creează în favoarea lui un alt drept care va fi
totdeauna dreptul la o sumă de bani, în cazul când fireşte va avea câştig de
cauză, întrucât sub procedura formulară orice condamnare este pecuniară.
Trebuie să distingem, în ce priveşte efectul creator, dreptul real de
dreptul personal sau de creanţă: dacă de pildă reclamantul afirmă dreptul său
de proprietate, id est un drept real, asupra unui cal posedat de pârât, acest
drept se transformă după litis contestatio într-un drept eventual în sensul că
este în funcţie de hotărârea judecătorului de condamnare a pârâtului la o
sumă de bani, id est din drept real a devenit drept de creanţă; dacă însă
dreptul reclamantului este deja un drept de creanţă, este evident că natura
dreptului nu se schimbă prin efectul lui litis contestatio, ceea ce se schimbă
este obiectul dreptului reclamantului şi cauza sa juridică afară de cazul când
acest obiect este o sumă de bani, când nici obiectul nu se va schimba ci
numai cauza juridică.
Efectul reglator sau fixator: elementele procesului sunt fixate în
momentul lui litis contestatio atât elementele reale (afirmaţiile părţilor) cât şi
elementele personale (judecătorul sau părţile). În cazul când unul din
elemente se schimbă, de pildă când judecătorul sau una din părţi ar fi murit,
trebuie să aibă loc o modificare a formulei spre a se înlocui numele
judecătorului sau părţii decedate.
Avocaţii au avut un rol destul de important la un popor procesiv ca
romanii. Legea Cincia impusese gratuitatea serviciului lor, lege de altfel
nerespectată în practică. Femeia a putut fi avocat până la o anume Caia
Afrania care fiind supărată că judecătorii nu voiau să-i dea dreptate, s-a întors
cu spatele şi a făcut un gest obscen. Romanii care căutau să înlăture femeia
din viaţa publică, au folosit această ocazie pentru a interzice pe viitor
femeilor această profesiune.
A doua fază a procesului de desfăşoară în faţa judecătorului. Părţile

se prezentau cu formula în faţa judecătorului cel mai târziu până la amiaza
zilei în care trebuiau să se înfăţişeze. Ca şi în epoca veche, cel care nu se
prezenta până la acest termen pierdea procesul.
Dacă părţile se înfăţişează, după o expunere sumară a afacerii,
reclamantul prezenta dovezile sale. Apoi urmau dovezile contrare ale
pârâtului. Judecătorul nu era legat de nici una din aceste probe, care erau
numai simple elemente de apreciere în formarea convingerii sale. Însă odată
ce convingerea sa era făcută, judecătorul trebuia să respecte termenii
formulei, fiind obligat să condamne sau să absolve pe pârât, potrivit ordinului
pretorului.
Dacă pârâtul nu se prezenta până la amiază, lipsa sa era considerată
ca dovadă deplină pentru condamnare, ca şi în epoca precedentă. Dacă
judecătorul nu era lămurit, el putea să nu judece, afirmând sub jurământ rem
sibi non liquere (că afacerea nu este lămurită), ceea ce în dreptul modern
constituie o tăgadă de dreptate.
4.3.2.3. Acţiuni
Acţiuni reale (actiones in rem) urmăresc să ocrotească drepturile

reale, (id est drepturile în temeiul cărora titularul lor îşi poate exercita
prerogativele asupra unui lucru fără concursul altcuiva) - reclamantul susţine
că are un drept real asupra unui lucru.
Acţiuni personale (actiones in personam) urmăresc să ocrotească
drepturile personale (id est drepturile în temeiul cărora creditorul poate
pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva) - reclamantul susţine
că pârâtul este obligat faţă de el.
Această diviziune a acţiunilor este cea mai veche (încă din epoca XII
T.) şi corespunde diviziunii drepturilor în reale şi personale, fiind sancţiunea
corelativă a acestor drepturi: dreptul real (ex. dreptul de proprietate) este
opozabil tuturor, în timp ce dreptul personal (de creanţă) produce efecte doar
faţă de o anumită persoană.
Acţiuni arbitrarii. Acţiuni arbitrarii (actiones arbitrariae) sunt acţiuni
în care judecătorul, înainte da a pronunţa condamnarea la o sumă de bani însă
după ce constată temeinicia dreptului reclamantului, dă ordin pârâtului ca să
repună pe reclamant în starea anterioară, dându-i reclamantului satisfacţia
stabilită de el însuşi, id est de judecător.
În astfel de acţiuni, judecătorul apare într-o dublă calitate. În calitate
de arbitru atunci când pronunţă ordinul şi în calitate de judecător, când
pronunţă sentinţa de condamnare la o sumă de bani, ordinul nefiind executat.
Atunci când ordinul judecătorului era de a se restitui lucrul reclamat,
reclamantul dobândea însuşi lucrul şi nu o sumă de bani. E drept însă că
judecătorul nu putea să-l constrângă pe pârât să-i execute ordinul, acesta fiind
liber să-l execute sau nu, întrucât judecătorul era un simplu particular. Însă
dacă pârâtul nu se supunea ordinului judecătorului, urma condamnarea Ia o
sumă de bani superioară satisfacerii arbitrate sau valorii comerciale a lucrului
în litigiu (în proces).
Acţiuni de drept strict (actiones stricti iuris): în acţiunile de drept
strict judecătorul trebuia să observe în mod riguros termenii contractului
formal sancţionat prin acţiunea respectivă.
Acţiuni de bună credinţă (actiones bonae fidei): acţiuni în formula
cărora (în intentio) sunt trecute cuvintele ex fide bona (potrivit bunei
credinţe). Graţie acestor cuvinte trebuia să se aprecieze contractul potrivit
bunei credinţe, id est potrivit obligaţilor impuse pârâtului de uzurile
comerciale.
Interesul distincţiei acţiunilor de bună credinţă faţă de cele de drept
strict este mare căci pârâtul poate să se sustragă condamnării în primele
acţiuni satisfăcând pe reclamant.
4.3.2.4. Efectele sentinţei
Sentinţa putea fi de condamnare sau de absolvire. Condamnarea

prezintă două caractere: condamnarea în procesul formular este pecuniară,
are ca obiect o sumă de bani, chiar în acţiunile reale; numai pârâtul poate fi
condamnat sau absolvit, judecătorul nu are nici o putere contra reclamantului
ceea ce prezenta inconveniente când şi pârâtul avea pretenţii contra
reclamantului.
Efectele sentinţei sunt două: forţa juridică şi forţa executorie - când e
vorba de o sentinţă de absolvire fireşte că se va produce numai primul efect.
Prin forţa juridică a sentinţei se înţelege ceea ca se numeşte în mod
obişnuit autoritatea lucrului judecat, id est imposibilitatea de a pune în
discuţie aceiaşi chestiune după ce judecătorul s-a pronunţat asupra ei.
În dreptul roman sentinţa de condamnare nu atrăgea executarea
imediată ci era nevoie de un nou proces, procesul de executare, pentru că
sentinţa era opera unui particular, a unui iudex privatus (judecător particular)
şi trebuia din nou să se ajungă în faţa magistratului, singurul care putea
ordona executarea sentinţei.
În epoca clasică întâlnim două căi de executare: executarea asupra
persoanei şi executarea asupra bunurilor.
4.3.3. Procedura extraordinară
Procedura extraordinară a înlocuit procedura formulară care a

dispărut cândva între anii 239-294.
În procedura extraordinară procesul nu se mai desfăşura în două faze
iar judecător era un magistrat sau un înalt funcţionar, dispărând astfel
formula şi crescând controlul puterii centrale imperiale asupra justiţiei.
Pârâtul era citat prin organele statului, reclamantul adresându-se
judecătorului în scris şi cerându-i acestuia să-l cheme în judecată pe pârât.
Dacă judecătorul în cuviinţa cererea, o înregistra în actele publice din
cancelaria sa şi o trimitea pârâtului prin intermediul unui funcţionar.
În epoca lui Iustinian, reclamantul prezenta instanţei motivele pentru
care îl chema în justiţie pe pârât iar instanţa, dacă considera cererea
întemeiată, o comunica pârâtului. Pârâtul trebuia să răspundă printr-o
întâmpinare, să garanteze că se va prezenta la termenul de judecată, pentru că
altfel ar fi fost adus în faţa instanţei cu forţa.
La proces participau judecătorul, personalul judecătoresc, părţile şi
martorii acestora. Se puteau folosi ca mijloace de probă: înscrisuri,
jurământul necesar (una din părţi cerea celeilalte părţi să depună un jurământ
în legătură cu obiectul litigiului iar judecătorul se conforma acestui
jurământ), jurământul supletoriu (judecătorul cerea unei din părţi să depună
un jurământ cu privire la obiectul litigiului, însă valoarea acestui jurământ nu
era absolută, întrucât, dacă pe parcursul procesului se aduceau dovezi care
infirmau acest jurământ, sentinţa se baza pe aceste dovezi). Erau utilizate şi
prezumţiile, id est concluzii pe care judecătorul le trage, cu privire la un fapt
necunoscut care nu putea fi dovedit, dintr-un alt fapt conex şi vecin cu
primul.
Dacă pârâtul nu se prezenta la judecată, procesul se judeca în lipsa
acestuia. Dacă reclamantul câştiga procesul, intra în posesia bunurilor
pârâtului pentru un anumit termen. Dacă în acest termen pârâtul apărea, putea
cere rejudecarea procesului, însă trebuia să plătească reclamantului
cheltuielile făcute. Dacă în acel termen pârâtul nu apărea, reclamantul putea
vinde bunurile pârâtului.
Condamnare purta asupra obiectului litigiului şi, dacă executarea în
natură nu era posibilă, se făcea prin echivalent bănesc.
Executarea silită se realiza de către autorităţile statului, care scoteau
la vânzare fie anumite bunuri din patrimoniul părţii condamnate, fie între
patrimoniul, în funcţie de limita creanţei. Dacă bunurile vândute nu
acopereau creanţele creditorului, partea condamnată era închisă în
închisoarea privată a creditorului sau, după anul 388, în închisoarea de stat.
Dacă insolvabilitatea debitorului fusese determinată de un caz de forţă
majoră, acesta nu mai executa pedeapsa cu închisoarea.
4.4. Îndrumar pentru

autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 4
 Primul sistem procedural roman este desemnat prin termenul de

legisacţiune (legis actions). Jurisconsultul roman Gaius susţinea că orice
acţiune, ca mijloc de valorificare a unui drept obiectiv, trebuie să se
întemeieze pe lege (nulla legis actio sine lege).
 Termenii pe care părţile trebuiau să îi pronunţe în faţa magistratului
variau în funcţie de legisacţiunea respectivă.
 Existau trei moduri prin care persoana putea sa îşi valorifice un drept în
faţa magistratului şi anume: sacramentum, iudicis postulatio, condictio.
 Alte două moduri – manus iniectio şi pignoris capio- serveau pentru ca
reclamantul să obţină executarea sentinţei de condamnare.
 Aşadar, existau trei legisacţiuni de judecată şi două legisacţiuni de
executare.
 În procedura legisacţiunilor procesul se desfăşoară în două faze:faza in
iure – în faţa magistratului şi faza in iudicio – în faţa judecătorului.
 Procedura legisacţiunilor începe să dispară odată cu legea Aebutia (149-
126 î.e.n.) prin care s-a introdus procedura formulară.
 Formula are mai multe părţi numite principale (intentio, demonstratio,
adiudicatio şi codemnatio), şi două părţi accesorii (excepţiunile şi
prescripţiunile) care erau introduse doar la cerea părţilor. Redactarea
formulei începea cu numirea judecătorului.
 Procedura extraordinară a înlocuit procedura formulară care a dispărut
cândva între anii 239-294.
Sacramentum, iudicis postulatio, condictio, legisacţiuni de executare, in iure, in iudicio,

legea Aebutia, intentio, demonstratio, adiudicatio, codemnatio, excepţiuni, prescripţiuni, iudex
privatus, actiones bonae fidei, actiones bonae fidei, iudex unu, arbitru, litis contestatio, manus
iniectio, pignoris capio.
Care sunt procedeele de soluţionare a unor litigii pe cale administrativă de către pretor?
Care sunt procedeele de citare în faţa magistratului?
Arătaţi caracterele legisacţiunilor.
1. In evolutia deptului privat roman au fost cunoscute urmatoarele sisteme procedurale:

a. procedura legisactiunilor, procedura formulara, procedura extraordinara
b. procedura legisactiunilor, procedura formulara
c. procedura formulara, procedura extraordinara
2. Procedura specifica epocii clasice era:

a. procedura legisactiunilor.
b. procedura formulara
c. procedura extraordinara
3. Caracterele legisactiunilor sunt:
a. caracterul legal, formalist si judiciar
b. caracterul judiciar si legal
c. caracterul formalist si judiciar
Bibliografie:
2000;
1997
București, 1978
Tipografia Învăţământului, Bucureşti, 1958
f.a.
PERSOANELE
Cuprins
5.1. Introducere
5.3.1. Capacitatea persoanelor
5.3.2. Status civitatis (cetăţenia)
5.3.2.1. Dobândirea cetăţeniei
5.3.2.2. Drepturile cetăţenilor
5.3.2.3. Pierderea cetăţeniei
5.3.2.4. Latinii
5.3.2.5. Peregrinii
5.3.2.6. Peregrinii dediticii
5.3.3. Status libertatis (calitatea de om liber) şi sclavia
5.3.3.1. Izvoarele sclaviei
5.3.3.2. Modurile de dezrobire
5.3.3.3. Latinii iuniani
5.3.3.4. Condiţia juridică a dezrobitului
5.3.3.5. Condiţia juridică a sclavului
5.3.3.6. Persoanele libere cu o condiţie juridică specială
5.3.3.7. Colonatul
5.3.4. Status familiae (familia)
5.3.4.1. Rudenia
5.3.4.2. Patria potestas
5.3.4.3. Căsătoria
5.3.4.4. Adrogaţiunea
5.3.4.5. Adopţiunea
5.3.4.6. Legitimarea
5.3.4.7. Emanciparea
5.3.5. Capitis deminutio
5.3.6. Persoanele juridice
5.3.7. Tutela şi curatela
5.1. Introducere
Persoană este orice subiect capabil de drepturi şi obligaţii. Persoană

poate fi un om, id est avem ceea ce se numeşte o persoană fizică, însă
persoană poate fi şi o colectivitate ceea ce se numeşte persoană juridică.

 Explicarea conceptelor de persoană şi personalitate;
 Prezentarea diferenţiată a personalităţii în raport cu
statutul social al persoanelor;
 Evidenţierea efectele agnaţiunii şi cognaţiunii în familia
romană
 Prezentarea modului în care se putea exercita puterea
lui pater familias;
 Explicarea modalităţilor de modificare a capacităţii juridice a
persoanelor;
 Prezentarea originii şi importanţei tutelei şi curatelei;
 Analizarea modalităţilor de încheiere a căsătoriei şi a
adopţiei;

 Familiarizarea studenţilor cu condiţia juridică a diferitelor
categorii de persoane;
 Introducerea studenţilor în modul de organizare a familiei
romane;
 Dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a prezenta evoluţia
instituţiilor prezentate în această unitate de învăţare.
 Familiarizarea studenţilor cu evoluţia capacităţii celor supuşi
puterii părinteşti;
concept juridic;
 Înţelegerea efectelor agnaţiunii şi cognaţiunii în familia
romană
 Înţelegerea modului în care se putea exercita puterea lui
pater familias

5.3.1. Capacitatea persoanelor
Clasificarea fundamentală a oamenilor (în temeiul stării de liberate):

oameni liberi (subiecte de drepturi) şi sclavi (obiecte de drept). Alte
clasificări: în temeiul cetăţeniei → cetăţeni, latini, străini (peregrini); în
temeiul situaţiei de familie → persoane sui iuris (persoane care aveau
capacitate completă şi nu depindeau de nimeni, ex. tatăl de familie), persoane
alieni iuris (persoane supuse puterii altuia, ex. sclavii, copii, soţia).
Personalitatea (caput) este aptitudinea (capacitatea juridică) de a avea
drepturi şi obligaţii. O personalitate completă trebuie să cuprindă 3 elemente:
a fi liber (status libertas); a fi cetăţean (status civitatis); a fi şef de familie sau
cel puţin a fi membru al unei familii agnatice (status familiae).
Orice schimbare ce ar modifica acest caput se numeşte capitis
deminutio (desfiinţare a capacităţii juridice).
Personalitatea se mai numeşte şi capacitate de drept, când o punem în
opoziţie cu capacitatea de fapt, id est posibilitatea de a-ţi da seama de actele
pe care le faci (nu toţi cei care au drepturi le şi pot exercita, ex. nebunia sau
minoritatea).
Personalitatea începea odată cu naşterea şi dispărea odată cu
moartea individului, afară de anumite cazuri datorită aplicării a două
principii: infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius
agitur (copilul conceput este considerat ca născut ori de câte ori e vorba de
interesele acestuia): pe baza acestei reguli copilul născut după moartea tatălui
are drept de succesiune; hereditas iacens sustinet personam defuncti
(succesiunea, cât timp nu a fost acceptată, susţine persoana defunctului):
întrucât nu se admitea existenţa unui patrimoniu fără titular, personalitatea
defunctului se prelungeşte după moarte până când moştenitorii primesc
succesiunea acestuia.
5.3.2. Status civitatis (cetăţenia)
5.3.2.1. Dobândirea cetăţeniei
Dobândirea cetăţeniei: naşterea: cetăţean era în primul rând cel ce se

năştea din părinţi cetăţeni → căsătorie (se avea în vedere momentul
concepţiei iar copilul urma condiţia juridică a tatălui), uniunile nelegitime
(se avea în vedere momentul naşterii iar copilul urma condiţia juridică a
mamei); beneficiul legii: dacă un străin îndeplinea anumite condiţii legale
devenea cetăţean roman; naturalizarea: fie individual, fie colectiv, străinii
puteau primi cetăţenia de la poporul roman printr-o lege sau de la un delegat
al lui cetăţenia romană; dezrobirea: sclavul dezrobit de un cetăţean roman
devenea la rândul său cetăţean.
5.3.2.2. Drepturile cetăţenilor
Cetăţeanul în principiu avea plenitudinea următoarelor drepturi civile

şi politice: commercium sau ius commercii: dreptul de a încheia acte
juridice, potrivit lui ius civile, id est dreptul cetăţenilor romani; connubium
sau ius connubii: dreptul de a încheia o căsătorie valabilă; ius militiae:
dreptul de a fi soldat în legiunile romane; ius sufragii: dreptul de a vota; ius
honorum: dreptul de a candida la o magistratură.
Nu toţi cetăţenii se bucurau de toate aceste drepturi: plebeii numai
puţin câte puţin au cucerit egalitatea politică şi civilă cu patricienii, cetăţenii
notaţi cu infamie pierd ius sufragii iar Roma nu dă străinilor adeseori decât o
parte din drepturile civile sau politice când le acordă dreptul de cetăţenie.
Semne distinctive ale cetăţeanului: toga: numai cetăţenii romani
aveau dreptul de a purta toga, veşmânt de lână de culoare albă (în caz de
doliu avea o culoare cenuşie); numele: nu era format într-un mod arbitrar, ci
urmând reguli fixe, astfel încât se putea vedea imediat, după nume, dacă era
vorba de un ingenuu, id est o persoană care fusese din totdeauna liberă sau
de un dezrobit, id est un fost sclav - numele roman avea 5 elemente: tria
nomina (praenomen + nomen gentilicium + cognomen) + indicaţiunea
filiaţiunii+indicaţiunea tribului (regiunii) în care era înscris pentru vot
cetăţeanul - praenomen servea la individualizarea cetăţeanului în cadrul
societăţii; nomen gentilicium indica ginta căreia îi aparţinea cetăţeanul;
cognomen (poreclă): servea la individualizarea cetăţeanului în cadrul
familiei; indicaţiunea filiaţiunii indica prenumele tatălui; indicaţiunea
tribului: indica tribul (cartierul) în care cetăţeanul îşi exercita dreptul de vot.
5.3.2.3. Pierderea cetăţeniei
Calitatea de cetăţean se pierdea prin pierderea libertăţii, căci

cetăţeanul trebuia să fie un om liber; prin dobândirea cetăţeniei unui alt stat,
dacă un individ se stabilea în străinătate şi devenea cetăţeanul altui stat; prin
aplicarea pedepsei exilului, cel care suferea pedeapsa exilului îşi pierdea
cetăţenia; prin predarea către un stat străin, dacă cetăţeanul roman era predat
unui stat străin în vederea exercitării dreptului de răzbunare, ca urmare a
comiterii unui delict faţă de acel stat, însă acel stat nu vrea să-l primească.
Nu toţi cetăţenii aveau deplinătatea drepturilor publice şi private.
Sclavul devenit cetăţean prin dezrobire se găsea totuşi într-o stare de semi-
servitute faţă de fostul său stăpân. Pe lângă aceasta el nu avea dreptul de a fi
ales magistrat, nu avea dreptul de a se căsători cu ingenui, id est cu persoane
care au fost totdeauna libere. De asemenea naturalizarea putea fi desăvârşită
sau nu, acordându-se străinului numai o parte din drepturile care în mod
normal aparţineau cetăţeanului roman. Numai în epoca veche dezrobitul unui
cetăţean devenea în mod necesar cetăţean, deşi cu drepturi mai reduse. În
epoca clasică întâlnim dezrobiţi ai unui cetăţean care nu sunt cetăţeni.
Cei dezrobiţi de un cetăţean roman pot fi de mai multe feluri:
dezrobiţi cetăţeni; dezrobiţi latini iuniani: sclavii dezrobiţi fără respectarea
formelor solemne; dezrobiţi peregrini dediticii (în temeiul legii Aelia Sentia):
sclavii care suferiseră o pedeapsă gravă nu puteau deveni prin dezrobire
cetăţeni, ci peregrini deditici.
În toate aceste cazuri dezrobirile fuseseră făcute de un cetăţean
roman. Dacă cel care făcuse dezrobirea era latin sau peregrin, dezrobitul
dobândea condiţia juridică a stăpânului său, id est cea de latin sau peregrin.
5.3.2.4. Latinii
Latinii (clasă intermediară între cetăţeni şi peregrini) erau de mai

multe categorii: latini veteres: vechii locuitori ai Latium-ului, rude de sânge
ale romanilor, cu care Roma la începuturile sale făcuse o confederaţie şi care,
după cucerirea Latium-ului de către romani, îşi păstraseră toate drepturile, id
est: ius commercii, ius connubii, ius suffragii (nu aveau ius honorum şi ius
militae); latini coloniari: membrii coloniilor fondate în Italia de Roma după
268 î.e.n. şi cei care primiseră latinitatea după această dată - nu aveau decât
ius commercii; latini fictivi: locuitori ai provinciilor cărora li se acordase
condiţia juridică a latinilor coloniari.
Latinii nu erau cetăţeni romani, ci ocupau o situaţie intermediară între
cetăţenii romani şi peregrini, cu aceşti latini nu trebuie să fie confundaţi:
latinii iuniani - categorie inferioară de dezrobiţi (sclavi eliberaţi).
5.3.2.5. Peregrinii
Peregrinii (majoritatea erau străinii din provinciile romane) erau

străinii propriu-zişi, străini care nu deveneau sclavi la Roma, potrivit
principiilor generale, întrucât Roma încheiase cu statele cărora aparţineau
tratate prin care îşi acordau reciproc anumite drepturi. Cu timpul, străinii au
putut locui pe teritoriul roman fără a mai fi nevoie de existenţa unui tratat cu
cetatea lor. Pentru a nu deveni sclavi uzau de clientelă (străinul venea la
Roma unde se stabilea punându-se sub ocrotirea unui cetăţean Roman,
devenea clientul lui → străinul se stabileşte definitiv la Roma) sau
ospitalitate (străinul încheie o convenţie cu un cetăţean roman ca, sub
condiţie de reciprocitate, pe timpul şederii la Roma să fie ocrotit de acel
cetăţean → străinul vine la Roma pentru puţin timp).
În epoca clasică, cuvântul peregrin capătă un sens nou şi desemnează
pe străinul care este stabilit pe teritoriul roman şi devine locuitor al statului
roman dobândind o condiţie juridică inferioară – peregrin: locuitor liber care
nu este nici cetăţean, nici latin.
Peregrinii puteau uza de dreptul cetăţii în care locuiau, întrucât Roma
tolera dreptul din provincii în măsura în care acesta nu venea în contradicţie
cu principiile dreptului roman. Peregrinii nu aveau acces la dreptul civil, însă
în relaţiile cu cetăţenii puteau recurge la dreptul ginţilor (ramură ce a apărut
şi s-a dezvoltat ca un reflex al cerinţelor comerţului extrem de amplu dintre
cetăţeni şi peregrini).
5.3.2.6. Peregrinii dediticii.
Peregrinii dediticii erau o categorie inferioară de peregrini din care

făceau parte toţi cei care nu aparţineau vreunei cetăţi determinate, fie că
cetatea lor originară a fost distrusă de romani (astfel erau lipsiţi de
naţionalitate), fie că e vorba de un cetăţean roman care a fost pedepsit cu
pierderea cetăţeniei; dezrobitul care pentru motive de nedemnitate (suferise
o pedeapsă gravă în timpul sclaviei) nu a devenit cetăţean roman.
Peregrinii dediticii aveau o situaţie inferioară întrucât nu puteau în
nici un mod dobândi cetăţenia romană; le era interzis, sub pedeapsa pierderii
libertăţii şi fără să o mai poată recăpăta vreodată, să vină la Roma sau la o
anumită depărtare de Roma.
Legile de acordare a cetăţeniei: prin două legi succesive, legea Iulia
şi legea Plautia Papiria (sec. I î.e.n.); s-a acordat cetăţenia romană aproape
tuturor locuitorilor liberi ai Italiei → s-au aplicat numai latinilor veteres şi
latinilor coloniari din Italia; în anul 212, printr-un edict, împăratul Caracalla,
determinat de interesele fiscale ale statului (plata impozitului de 5% pe
succesiuni, impozit plătit doar de cetăţeni), a acordat cetăţenia romană
tuturor locuitorilor liberi ai imperiului (excepţie peregrinii dediticii şi latinii
iuniani).
5.3.3. Status libertatis (calitatea de om liber) şi sclavia
5.3.3.1. Izvoarele sclaviei
Izvoarele sclaviei - războiul: nu numai prizonierii de război, ci în

principiu orice străin aflat pe teritoriul Romei devenea sclav, în dreptul vechi
sclavia fiind guvernată de două principii: un cetăţean roman nu poate deveni
sclav la Roma (cetăţenii care suferea anumite pedepse puteau fi vânduţi ca
sclavi, însă numai în străinătate); străinul la Roma este sclav; naşterea: cineva
putea deveni sclav şi prin naştere - se lua în considerare condiţia juridică a
mamei din momentul naşterii copilului: copilul se năştea sclav dacă mama
era sclavă (sclava năştea întotdeauna în afara căsătoriei), chiar dacă tatăl era
un om liber.
În dreptul clasic războiul se menţine ca principal mod prin care se
putea deveni sclav, deşi odată cu imperiul epoca marilor cuceriri a încetat.
Dreptul clasic nu mai cunoaşte cele două principii ale vechiului drept: cu titlu
de pedeapsă un cetăţean putea deveni sclav chiar pe teritoriul statului roman.
Fapte pedepsite cu pierderea libertăţii - unele fapte erau sancţionate
cu pierdere libertăţii: senatusconsultul Claudian pedepsea cu sclavia pe
femeia liberă care întreţine relaţii cu sclavul altuia şi nu le întrerupe după
somaţiile stăpânului acelui sclav; când un om liber se dă drept sclav pentru a
fi vândut şi apoi a împărţi preţul cu vânzătorul.
5.3.3.2. Modurile de dezrobire
Modurile de dezrobire - vindicta: dezrobirea vindicta, id est cu

nuiaua, se efectua în dreptul vechi printr-o declaraţie a stăpânului, printr-o
renunţare a dreptului stăpânului în faţa magistratului; censu: sclavul devenea
liber prin însuşi faptul că cenzorul îl trecea pe sclav în registre ca om liber cu
ocazia realizării recensământului; testamento: dezrobirea prin testament avea
loc fie prin dispoziţie directă a testatorului, caz în care sclavul devenea liber
în urma acceptării moştenirii de către erede, fie testatorul îl obliga pe erede
să-l dezrobească, ceea ce necesita operaţiunea dezrobirii. În dreptul clasic şi
postclasic apar şi alte forme de dezrobire, fie solemne, fie nesolemne.
Legile de limitare a dezrobirilor - legea Fufia Caninia (2 î.e.n.):
prevedea că testatorul nu poate dezrobi decât un număr de sclavi proporţional
cu numărul total al sclavilor săi şi în nici un caz mai mult de 100; legea Aelia
Sentia (4 e.n.): prevedea nulitatea dezrobirilor făcute în frauda creditorilor,
interzicea dezrobirea când stăpânul sau sclavul nu au o anumită vârstă
(stăpânul 20, sclavul 30), prevedea că sclavii, care suferiseră o pedeapsă
gravă, prin dezrobire nu deveneau cetăţeni ci peregrini, fiind asimilaţi cu
dediticii.
5.3.3.3. Latinii iuniani

Latinii iuniani - la sfârşitul republicii se constată multe dezrobiri
făcute fără formă, în prezenţa prietenilor sau prin scrisoare, dezrobiri care n-
aveau nici o valoare juridică până la legea Iunia Norbana (19 e.n.) care le
dădu o situaţie juridică acestor dezrobiţi care purtau numele de latini iuniani.
Despre ei se spune că trăiau liberi însă mureau sclavi (libertatea lor
era numai de facto): nu se bucurau de cetăţenie; nu se puteau căsători, nu
puteau moşteni şi nici lăsa bunurile descendenţilor prin testament; aveau ius
commercii (dreptul de a vinde, de a cumpăra, dreptul de creanţă); la data
morţii reînviau drepturile fostului stăpân (patronului), id est pierdeau odată
cu viaţa şi libertatea.
5.3.3.4. Condiţia juridică a dezrobitului
Stăpânul liberând pe sclav nu urmărea decât realizarea intereselor sale

- libertul datora fostului stăpân bona, obsequim, operae. Aceste drepturi
decurgeau din patronat id est din situaţia pe care o avea fostul stăpân
(patronul) în raporturile sale cu fostul său sclav devenit liber.
Bona desemna dreptul patronului asupra bunurilor dezrobitului. La
început patronul avea acest drept chiar în timpul vieţii libertului, mai târziu
numai după moartea libertului şi numai când acesta nu avea sui heredes.
Obsequim desemna respectul datorat patronului, respect care se
traducea în practică prin anumite restricţii: ex. imposibilitatea de a-l cita în
justiţie fără autorizarea magistratului.
Operae desemna serviciile la care avea drept patronul. Serviciile erau
de două tipuri: operae officiales (servicii obişnuite care nu implicau
cunoştinţe speciale) şi operae fabriles (servicii are necesitau o anumită
pricepere din parte libertului, când acesta cunoştea o meserie).
5.3.3.5. Condiţia juridică a sclavului
Stăpânul avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra sclavului său,

astfel că putea ordona pedepsele cele mai crude. Sclavul era deci un simplu
lucru (res) din patrimoniul stăpânului său, ca atare putea fi vândut sau ucis,
care nu putea avea familie, căci nu avea dreptul de a încheia o căsătorie
(trăiau în simple uniuni de fapt, fără consecinţe juridice, numite
contubernium), care nu avea avere, care nu putea testa (excepţie: sclavii
publici puteau testa asupra a ½ din averea lor), care dacă era lovit nu se putea
plânge în justiţie (acţiunea aparţinea stăpânului care o intenta contra
delincventului spre a obţine o sumă de bani ca amendă pentru vătămarea unui
lucru din patrimoniul său).
Sclavul putea participa la acte juridice, însă nu în numele său, ci
numai în acela al stăpânului său. Din cele mai vechi timpuri sclavul putea să
îmbunătăţească situaţia stăpânului său, făcându-l proprietar sau creditor, însă
nu putea să-l facă debitor. În dreptul clasic, doar în anumite cazuri, sclavul îl
poate face pe stăpânul său chiar debitor.
Peculiul sclavului - sclavul putea avea un peculiu, id est anumite
bunuri mobile şi imobile (animale, teren, sume de bani, casă, sclavi), fie că
aceste bunuri îi fuseseră puse la dispoziţie de stăpân, fie că fuseseră câştigate
din economiile sale. Peculiul aparţinea numai în fapt sclavului, în drept fiind
proprietatea stăpânului. Peculiul servea pentru a stimula munca sclavului,
acesta având posibilitatea ca să obţină dezrobirea contra unei sume de bani.
5.3.3.6. Persoanele libere cu o condiţie juridică specială
În Roma veche trăiau oameni liberi fără a fi cetăţeni, însă afară de

străini şi cetăţeni, mai trăiau la Roma diferite categorii de persoane care se
găseau într-o servitute de fapt, deşi păstrându-şi în sens formal libertatea:
persoane in mancipio se numeau fiii de familie vânduţi de părinţii lor fie
scopul realizării unui câştig, fie în vederea realizării unor acte de care ne vom
ocupa mai târziu (emanciparea, adopţia), precum şi fiii de familie delincvenţi
abandonaţi în mâinile victimei delictului; liber homo bona fide serviens era
omul liber care cu bună-credinţă trăieşte în condiţia de sclav (când cineva
credea că este sclav deşi în realitate era om liber, tot ceea ce dobândea
aparţinea stăpânului său întocmai ca şi în cazul sclavului; se cerea însă ca
pretinsul stăpân să nu fi cunoscut calitatea de om liber a celui presupus sclav;
se cerea şi buna credinţă a pretinsului sclav după cum indică chiar cuvintele
care desemnează această categorie); addicti erau cei care din cauza datoriilor
au ajuns într-o stare de servitute faţă de creditorul lor; nexi erau debitorii
care, prin contractul numit nexum încheiat cu creditorii lor (fără a mai aştepta
să fie chemaţi în judecată), s-au obligat să muncească un anumit număr de
zile creditorilor lor în locul sumei de bani pe care o datorau; auctorati erau
cei care şi-au angajat serviciile ca gladiatori, auctorati erau într-o stare de
fapt asemănătoare sclavului; redempti ab hostibus erau cei răscumpăraţi de la
duşmani, cei care fiind luaţi prizonieri au căzut în sclavie iar apoi au fost
răscumpăraţi de la duşmani rămân ca un fel de garanţie sub puterea celui care
i-a răscumpărat până restituie suma plătită cu ocazia răscumpărării.
5.3.3.7. Colonatul
Colonatul este o instituţie ce pregăteşte viitoarele raporturi de

iobăgie. În sec II e.n. procesul de concentrare a pământurilor, proces care la
Roma începe de timpuriu, se accelerează. Mica proprietate de pământ, pe
fondul sărăcirii micilor agricultori, este treptat înghiţită de marea proprietate,
formându-se latifundia (moşii întinse). În lipsa mijloacelor de subzistenţă
ţăranii ruinaţi se vedeau nevoiţi să arendeze anumite terenuri.
Categorii de coloni: epoca clasică - colonul voluntar (arendaşul): om
liber care arenda o bucată de pământ în schimbul unei sume de bani →
situaţia juridică a colonilor este creată prin contractul de locaţiune asupra
terenului agricol (contract de arendă); colonul parţiar: este arendaşul care s-a
obligat ca, în loc de o sumă de bani, plata să constea în o parte din fructe, id
est din recolta produsă de pământul arendat; colonul involuntar (silit):
începând cu Marcus Aurelius (sec. II) unii prizonieri de război nu mai devin
sclavi, întrucât munca sclavilor nu mai era rentabilă, ci coloni care trebuiau
să muncească latifundiile marilor proprietari cărora erau atribuiţi; epoca
postclasică - colonul serv: nu mai este colonul-arendaş din epoca anterioară,
ci un om cu o condiţie juridică specială, id est un semi-liber (din punct de
vedere juridic era un om liber, însă în fapt situaţia sa se apropie de cea a
sclavului, fiind sclavul pământului ce i-a fost concedat).
Colonul serv avea următoarele drepturi: putea să se căsătorească;
putea stăpâni anumite bunuri, chiar o suprafaţă de pământ distinctă de
pământul de care era alipit; putea să lase bunurile sale moştenire.
Colonul serv era supus următoarelor restricţii: era supus serviciului
militar însă numai cu consimţământul proprietarului; nu putea chema în
judecată pe latifundiar decât în cazuri excepţionale; fiind alipiţi pământului
nu puteau să-l părăsească niciodată - latifundiarul putea să-i vândă odată cu
pământul, însă nu putea să-i vândă fără pământ ori pământul fără ei.
Moduri prin care cineva devenea colon serv: prin naştere; pe baza
unei convenţii (din cauza mizeriei un om liber acceptă să devină colonul
altuia); prin dezrobirea făcută sub condiţia de a deveni colon; barbarii,
prizonieri ai romanilor, în loc să devină sclavi sunt atribuiţi prin decizie
imperială latifundiarilor care-i cer în calitate de coloni.
Cum lua sfârşit colonatul:când colonul intra în cler cu
consimţământul stăpânului; când stăpânul renunţa în favoarea colonului la
pământul de care era alipit.
5.3.4. Status familiae (familia)
Cuvântul familia la romani este susceptibil de mai multe înţelesuri,

romanii înţelegând prin acesta: totalitatea sclavilor cuiva sau patrimoniul
(averea cuiva); totalitatea celor uniţi prin legături de rudenie civilă sau
agnaţiune (cei puşi sub puterea aceluiaşi pater familias); persoanele şi
bunurile supuse autorităţii unui pater familias; totalitatea celor uniţi prin
legături de rudenie de sânge.
Romanii au cunoscut patriarhatul încă de la întemeierea Romei.
Familia se bazează pe ideea de putere - bărbatul are o putere nelimitată
asupra femeii, copiilor, lucrurilor. La origine există o singură expresie pentru
a desemna această putere: manus. Mai târziu găsim expresii deosebite pentru
fiecare din aceste puteri (deja în XII T. apar diferenţiate aceste puteri): patria
potestas = puterea asupra descendenţilor; manus = puterea asupra soţiei;
dominica potestas = puterea asupra sclavilor; dominium = puterea asupra
lucrurilor; mancipium = puterea asupra celor aflaţi in mancipio (puterea
cumpărătorului asupra fiului vândut de către tatăl său).
Familia romană cuprinde pe pater familias şi pe persoanele alieni
iuris. Pater familias nu înseamnă tată de familie, ci şef. Pater familias este
sui iuris, id est nu se găseşte sub puterea nimănui. Copilul, nepotul sunt
persoane alieni iuris, întrucât ei se află sub puterea altuia. La moartea lui
pater familias soţia şi copii deveneau sui iuris.
Puterea părintească (patria potestas) este puterea asupra
descendenţilor, putere care în dreptul vechi mergea până la dreptul de viaţă şi
de moarte. Însă puterea părintească nu era importantă numai datorită
drepturilor pe cale le conferea lui pater familias, ci şi pentru că constituie
fundamentul rudeniei dintre membrii familiei.
5.3.4.1. Rudenia
Rudenia: distingem agnaţiunea sau rudenia civilă de cognaţiune sau

rudenia de sânge.
Agnaţiunea este legătura care uneşte pe toţi cei care în momentul de
faţă se găsesc supuşi aceluiaşi pater familias, sau pe toţi cei care în trecut s-
au găsit sub puterea aceluiaşi pater familias, sau pe toţi cei care s-ar fi găsit
sub această putere dacă pater familias ar fi trăit încă în momentul când s-au
născut. Agnaţiunea cuprinde trei cercuri din ce în ce mai largi de rude civile
(agnaţi): primul cerc cuprinde pe cei care în momentul de faţă se găsesc sub
puterea aceluiaşi pater familias, id est copiii, nepoţii din fii, soţia căsătorită
cu manus; al doilea cerc cuprinde pe toţi cei care au fost sub puterea aceluiaşi
pater familias până la moartea lui, însă care apoi au devenit sui iuris (ex.
fraţii după moartea tatălui lor); al treilea cerc cuprinde pe agnaţii mai
îndepărtaţi, însă care pot dovedi că sigur descind prin bărbaţi din acelaşi
pater familias, că, dacă pater familias ar trăi încă, ei s-ar găsi sub puterea lui
(ex. verii primari născuţi după moartea bunicului).
Gentilitatea: dacă agnaţii care fac parte din al treilea cerc nu mai pot
dovedi sigur descendenţa din acelaşi pater familias, însă totuşi îndeplinesc
anumite condiţii care indică legătura, atunci agnaţiunea poartă un nume
special, gentilitate.
Cognaţiunea este legătura de sânge care uneşte pe toţi aceia care
descind dintr-un strămoş comun, fără a ţine seamă dacă se găsesc sau nu sub
aceeaşi putere. Cei uniţi printr-o asemenea legătură se numesc cognaţi, în
timp ce cei care sunt uniţi prin legătura agnaţiunii se numesc agnaţi.
Toţi agnaţii sunt în acelaşi timp şi cognaţi, însă nu toţi cognaţii sunt şi
agnaţi (ex. sora trece prin căsătorie sub puterea bărbatului ei şi încetează să
mai fie agnată cu fratele ei rămas sub puterea tatălui însă continuă să fie
cognată cu el). Există unii cognaţi care nu sunt rude de sânge: ex. adoptatul
este agnat cu membrii noii sale familii, fiind agnat este în acelaşi timp şi
cognat (potrivit regulii “toţi agnaţii sunt şi cognaţi”), în ciuda faptului că nu
este rudă de sânge (cognaţiune fictivă).
Agnaţiunea este sursa drepturilor între membrii familiei. Rudele de
sânge, care în acelaşi timp nu sunt şi rude civile, sunt îndepărtate de la
moştenire. Totuşi încă din dreptul vechi cognaţiunea a produs un efect
juridic, respectiv a împiedicat legăturile sexuale dintre cognaţi.
5.3.4.2. Patria potestas
Patria potestas (puterea părintească) este puterea pe care o exercită

pater familias asupra descendenţilor săi (fii, fiice, nepoţi sau nepoate din fii,
etc.). Copiii născuţi dintr-o căsătorie, cu sau fără căderea mamei sub puterea
bărbatului ei, se aflau sub puterea părintească a tatălui lor dacă acesta era sui
iuris, ori a bunicului sau a străbunicului lor în cazul în care tatăl lor era alieni
iuris.
Puterea părintească avea la origine următoarele caractere: era
permanentă, prin urmare filius familias (fiul de familie) oricare ar fi fost
vârsta lui şi oricare ar fi fost situaţia politică la care ar fi ajuns (chiar dacă ar
fi ajuns consul), totuşi rămânea sub patria potestas; numai pater familias
putea să aibă puterea părintească; era nelimitată, puterea părintească în epoca
veche nu a avut limite atât relativ la persoane, cât şi la bunuri.
Relativ la persoane pater familias avea dreptul de viaţă şi de moarte:
în baza acestui drept tatăl putea să-l pedepsească pe fiu cu închisoarea, bătaia
sau chiar moartea; dreptul de expoziţiune (de părăsire): tatăl putea să
părăsească pe noul născut pe stradă sau pe un loc viran; dreptul de vânzare:
tatăl putea să-şi vândă copilul: dacă era vândut în străinătate copilul devenea
sclav, dacă era vândut pe teritoriul statului roman el cădea numai in
mancipio. XII T. a prevăzut că vânzarea copilului nu mai poate fi făcută
decât de 3 ori, însă după a treia vânzare, când dobânditorul îl dezrobeşte pe
fiu, puterea părintească nu mai renaşte, fiind definitiv pierdută.
Jurisconsulţii interpretând literal textul XII T.4.2. (“dacă tatăl a
vândut pe fiul său de trei ori, fiul să fie liber de tatăl său”), care vorbea numai
de fiu, au spus că numai pentru fiu e nevoie de trei vânzări pentru ca puterea
părintească să fie pierdută, pentru fiică şi nepoţi o singură vânzare fiind
suficientă.
În epoca clasică, relativ la bunuri, s-a permis fiului de familie, prin
derogare de la vechile principii, să dobândească numai pentru el ceea ce
câştiga în calitate de soldat (Augustus), şi se admite că, în anumite cazuri,
fiul de familie şi sclavul pot încheia acte juridice în nume propriu, obligându-
se nu numai pe ei, însă obligându-l în acelaşi timp şi pe pater familias sau
dominus.
În epoca postclasică fiul de familie dobândeşte şi dreptul asupra altor
bunuri, până când sub Iustinian vechiul principiu este răsturnat, astfel că în
principiu bunurile dobândite de fiul de familie sunt ale sale şi numai cu totul
excepţional vor aparţine lui pater familias.
Izvoarele puterii părinteşti: un mod natural - căsătoria; două moduri
artificiale - adopţia şi legitimarea.
Stingerea puterii părinteşti: puterea părintească se stinge – prin
moartea persoanei aflată sub puterea părintească; prin moartea lui pater
familias care deţine puterea părintească; prin trecerea copilului sub manus
(prin căsătorie), sau sub puterea altuia (prin adopţie), sau sub mancipium
(sunt necesare trei mancipaţiuni - vânzări – pentru ca puterea părintească să
se stingă); dacă pater familias sau copilul care se găseşte sub puterea lui
pierde unul din elementele personalităţii (libertatea, cetăţenia sau drepturile
de familie); prin emancipare.
5.3.4.3. Căsătoria
Forme de căsătorie - romanii în decursul secolelor au cunoscut trei

forme de căsătorie: căsătoria cu manus: caracterizează epoca veche, în mod
excepţional o întâlnim şi în epoca clasică; căsătoria fără manus:
caracterizează epoca clasică şi epoca postclasică; concubinatul: formă de
căsătorie inferioară, care în dreptul vechi şi cel clasic nu constituie decât o
simplă uniune de fapt, corespunzând în mare măsură concubinajului din
vremea noastră.
Poziţia femeii în viaţa juridică: dacă nu este măritată se găseşte sub
puterea părintească a lui pater familias; dacă şeful familiei ei originare
moare, fiica de familie trece sub tutela agnaţilor; dacă s-a măritat cu manus
se găseşte sub puterea noului pater familias; dacă s-a măritat fără manus
femeia îşi păstrează situaţia anterioară.
Căsătoria cu manus: în ordinea vechimii există la Roma a trei moduri
de a dobândi manus: confarreatio; usus; coemptio.
Confarreatio este o formă de căsătorie rezervată exclusiv a
patricienilor, întrucât necesită îndeplinirea unor ceremonii religioase de la
care plebeii erau excluşi. Cu anumite cuvinte se oferea lui Jupiter, în prezenţa
lui pontifex maximus (şeful religiei), a flaminului (preotului) lui Jupiter şi a
10 martori, o pâine făcută dintr-un grâu special care se numea farreus panis,
de unde numele de confarreatio.
Usus consta din coabitarea femeii cu bărbatul timp de un an de zile.
La capătul acestui an femeia cădea sub puterea bărbatului iar căsătoria ipso
facto (prin însăşi faptul) avusese loc. Femeia putea însă, prin lipsa a trei nopţi
de la domiciliul bărbatului, să întrerupă acel an necesar lui usus. Acest ius
trinoctii pare să fi fost o creaţie a jurisprudenţei ulterior XII T., necesitată de
dorinţa femeilor de a nu cădea sub manus-ul soţului.
Coemptio consta dintr-o mancipaţiune (autovânzare fictivă -
aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare ca procedeu ce creare a puterii asupra
unei persoane) a femeii către bărbatul ei. Mancipaţiunea este un mijloc de
transmitere a proprietăţii (însă la origine mancipaţiunea se confundă cu însăşi
vânzarea). Modificând cuvintele care trebuiau rostite cu ocazia acestui act,
jurisconsulţii romani au creat o nouă formă de căsătorie cu manus.
Căsătoria fără manus: în formarea căsătoriei fără manus trebuie să
deosebim condiţii de formă şi de fond. Condiţii de formă - se cere un element
extern: instalarea femeii în casa bărbatului, acest element extern constituie
singura condiţie de formă a căsătoriei fără manus.
Condiţii de fond - conuubium: are două sensuri: un sens general:
aptitudinea generală de a contracta o căsătorie potrivit lui ius civile; un sens
subiectiv: aptitudinea relativă de a contracta o căsătorie, id est posibilitatea
pe care o au două persoane determinate, capabile în mod general de a se
căsători, de a contracta o căsătorie între ele; consimţământul: trebuie făcută
distincţie după cum viitorii soţi sunt alieni iuris (consimţământul celor doi
pater familias este necesar oricare ar fi vârsta viitorilor soţi - în dreptul vechi
nu se cerea consimţământul viitorilor soţi; în dreptul clasic se cere însă şi
consimţământul viitorilor soţi; vârsta: la sfârşitul republicii s-a admis că fata
devine nubilă (poate procrea) la 12 ani, în ce priveşte băieţii, deşi era o
controversă între jurisconsulţi, se admitea în general vârsta de 14 ani.
Piedici la căsătorie - rudenia: nu se face distincţia între agnaţiune şi
cognaţiune → în linie directă rudenia constituie un obstacol la căsătorie
oricare ar fi gradul de rudenie; în linie colaterală rudenia constituie un
obstacol la căsătorie numai până la un anumit grad; alianţa (affinitas): este
legătura care uneşte unul dintre soţi cu rudele celuilalt soţ; condiţia socială:
căsătoria dintre ingenui, persoanele care nu au fost niciodată sclavi, şi liberţi,
sclavi dezrobiţi, n-a fost permisă până la Augustus; legea: prin diverse
dispoziţii legale s-a interzis căsătoria între diferite persoane.
Efectele căsătoriei cu manus: femeia trece sub puterea soţului ei iar
dacă acesta era alieni iuris trecea sub puterea lui pater familias, fie că femeia
era sui iuris sau alieni iuris; copiii rezultaţi din căsătorie trec sub puterea
tatălui (iau condiţia juridică a tatălui lor, se nasc sub puterea lui şi devin
agnaţii agnaţilor lui); bunurile femeii dacă era sui iuris (treceau în totalitatea
lor în proprietatea bărbatului), dacă era alieni iuris (bunurile constituite ca
dotă, zestre, treceau în proprietatea bărbatului);
Efectele căsătoriei fără manus: femeia rămâne în situaţia juridică pe
care o avea înainte de căsătorie; copiii rezultaţi din căsătorie trec sub puterea
tatălui (iau condiţia juridică a tatălui lor, se nasc sub puterea lui şi devin
agnaţii agnaţilor lui); femeia măritată fără manus faţă de copii ei şi invers
sunt în situaţia unor străini care aparţin unor familii diferite (cu timpul s-a
admis un drept de moştenire reciproc între mamă şi copii ei, în calitate de
cognaţi).
Desfacerea căsătoriei: moartea unuia dintre soţi; pierderea libertăţii
unuia dintre soţi; pierderea cetăţeniei unuia dintre soţi; căsătoria cu manus:
numai bărbatul avea dreptul să divorţeze; căsătoria fără manus: prin voinţa
unuia (repudium) sau a ambilor soţi (divorţ prin consimţământ mutual).
Concubinatul - timp de secole a fost o simplă uniune de fapt. Iustinian
a ridicat concubinatul la rangul de căsătorie dându-i efecte juridice, id est a
creat un drept de moştenire faţă de tatăl lor pentru copii naturali (copii
născuţi în afara căsătoriei fără manus).
5.3.4.4. Adrogaţiunea
Adrogaţiunea este cea mai veche dintre formele de adopţiune, fiind

cunoscută în timpul celor XII T. Adrogaţiunea se realiza printr-o lege votată
de adunarea curiată (numai patricienii puteau face parte din această adunare),
legea fiind precedată de o anchetă a pontifilor. Începând cu Diocleţian
adrogaţiunea îşi schimă formele, ea are loc sub forma unui rescript imperial.
Adopţiunea este, sub aspect formal, un procedeu creat de jurisconsulţi

pentru ca şi plebea să poată să-şi procure fii pe cale artificială. Actul
adopţiunii se poate descompune în două etape: etapa I (stingerea puterii
paterne): tatăl mancipează (vinde) pe fiul său de trei ori unei persoane de
încredere, aceasta îl dezrobeşte succesiv de două ori; etapa II (proces fictiv):
cumpărătorul care primeşte pentru a treia oară pe fiu sub puterea sa
(mancipium) nu mai procedează la dezrobire cum a făcut de două ori, ci
apare un al treilea personaj, adoptantul, care împreună cu cumpărătorul şi cu
copilul se prezintă în faţa magistratului. Adoptantul (reclamant fictiv) afirmă
că copilul este al lui potrivit dreptului quiriţilor (al cetăţenilor romani),
cumpărătorul nu îl contrazice, cedit in iure (renunţă în faţa magistratului),
magistratul ia act de această situaţie prin rostirea cuvântului addico. Pentru
fiice, nepoţi şi nepoate o singură mancipaţiune (vânzare) urmată de
renunţarea în faţa magistratului (in iure cessio) era suficientă.
Iustinian a înlocuit aceste forme printr-o declaraţie a celor doi patres
familias (cel care adoptă şi cel care dă copilul în adopţiune) înaintea
magistratului.
Efecte: adoptatul/adrogatul iese din familia sa originară şi trece în
familia adoptantului/adrogantului, cade sub puterea părintească a
adoptantului; ia numele şi prenumele adoptantului; devine agant cu agnaţii
adoptantului; devine cognatul agnaţilor adoptantului (cognat fictiv), însă nu
şi cognat cu simplii cognaţi (care nu sunt agnaţi) ai adoptantului; legăturile
agnatice cu vechea familie încetează, legăturile cognatice se menţin; copiii
adoptatului (anteriori adopţiunii) rămân în familia originară, copiii
adrogatului (anteriori adrogaţiunii) trec sub puterea părintească a
adrogantului; bunurile adrogantului devin proprietatea adrogantului, căci el
este considerat ca şi un fiu (în măsura în care s-a admis ca fiii de familie să
aibă bunuri proprii, în aceeaşi măsură bunurile adrogatului n-au mai devenit
proprietatea adrogantului).
Legitimarea este un procedeu artificial de creare a puterii părinteşti,

este instituţia datorită cărei copiii naturali, id est copii născuţi în afara
căsătoriei, pot fi asimilaţi celor legitimi.
Legitimarea poate avea loc sub trei forme - legitimarea prin oblaţiune
la curie (ofertă făcută senatului municipal): tatăl natural poate legitima pe
copilul său dacă îl face decurion şi îi atribuie o anumită suprafaţă de pământ;
legitimarea prin căsătorie subsecventă: Constantin cel Mare (începutul sec.
IV) a permis concubinilor să legitimeze pe copii lor dacă se căsătoresc;
legitimarea prin rescript imperial: creată de Iustinian pentru cazul când
legitimarea prin căsătorie subsecventă era imposibilă (ex. femeia a murit sau
s-a măritat cu altul).
Efecte: efecte depline nu au decât ultimele două forme de legitimări,
legitimarea prin oblaţiune la curie îl asimilează pe copilul natural celui
legitim numai în raporturile cu tatăl său, nu şi cu familia acestuia.
5.3.4.6. Legitimarea
Emanciparea este o instituţie apărută la finele epocii vechi, atunci

când necesităţile vieţii economice au cerut mai multă independenţă dată fiilor
de familie pentru realizarea operaţiunilor comerciale la care luau parte. Ca şi
la adopţiune întâlnim la emancipare două etape: etapa I (stingerea puterii
paterne): tatăl mancipează (vinde) pe fiul său de trei ori unei persoane de
încredere, aceasta îl dezrobeşte vindicta succesiv de două ori; etapa II:
dezrobirea vindicta a persoanei mancipate. Efecte: emancipatul devine
persoană sui iuris şi putea încheia acte juridice în nume propriu; încetarea
legăturilor agnatice cu familia de origine (legăturile de sânge se menţineau);
pe măsură ce s-a admis că copilul sub putere poate dobândi anumite bunuri, i
s-a permis să păstreze aceste bunuri în caz de emancipare.
5.3.5. Capitis deminutio
Dacă prin caput romanii înţelegeau personalitatea, capacitatea

juridică, prin capitis deminutio (desfiinţarea personalităţii) ei înţelegeau
pierderea uneia sau tuturor celor trei elemente ale personalităţii (cetăţenie,
libertate, drepturi de familie). Din acest punct de vedere romanii distingeau
trei feluri de capitis deminutiones:
Capitis deminutio maxima (pierderea maximă a capacităţii juridice):
înseamnă pierderea tuturor acestor trei elemente (ex. cetăţeanul devin sclav).
Capitis deminotio media (pierderea medie a capacităţii juridice):
înseamnă pierderea dreptului de cetăţenie (ex. cetăţeanul devine latin sau
peregrin, însă nu-şi pierde libertatea).
Capitis deminutio minima (pierderea minimă a capacităţii juridice):
înseamnă stingerea drepturilor de familie (ex. adoptatul pierdea drepturile
sale în familia originară).
Prin urmare din cele de mai sus rezultă că capitis deminutio înseamnă
stingerea, dispariţia unuia sau tuturor elementelor care formează
personalitatea → minuere nu înseamnă a micşora, ci a desfiinţa, a nimici →
capitis deminutio înseamnă deci stingerea personalităţii civile.
E drept că în unele cazuri individul poate să dobândească o
personalitate nouă, însă ceea ce interesează, ceea ce este esenţial e faptul că
veche personalitate se stinge, dispare.
5.3.6. Persoanele juridice
În afară de persoanele fizice, dreptul roman cunoaşte şi ceea ce se

numeşte persoana morală sau juridică. Persoană morală sau juridică este un
grup de persoane (o colectivitate) care este subiect de drept (are capacitate
juridică) deosebit de fiecare individ în parte, având deci un patrimoniu,
putând dobândi drepturi şi asumându-şi obligaţii independent de membrii
grupului.
Pentru a desemna astfel de grupare de persoane, romaniştii
întrebuinţează o expresie neromană, universitates personarum. Romanii le
numeau corpora sau universitates (în dreptul roman nu a existat termenul de
persoană juridică).
Persoanele juridice sunt de două feluri: de drept public: ex. statul (cea
mai veche persoană juridică), coloniile, municipiile; de drept privat: ex.
corporaţiile (collegia), societăţile de meseriaşi (collegia fabrorum),
asociaţiile de oameni săraci (collegia tenuiorum). Tot ca asociaţii de drept
public sunt considerate acele asociaţii, deşi particulare, însă care au un scop
legat de interesele statului, ex. societates publicanorum (societăţile
arendaşilor de impozite - strângerea impozitelor statului).
La început, aceste asociaţii se formau prin simpla manifestare de
voinţă a membrilor componenţi, fără vreun amestec din partea statului.
Caesar a dizolvat toate persoanele juridice de drept privat, cu excepţia
celor care datau din epoca foarte veche, iar Augustus a supus orice asociaţie
aprobării prealabile a senatului, restricţii impuse întrucât unele asociaţii
urmăreau scopuri politice.
5.3.7. Tutela şi curatela
Dacă prin capacitate de drept sau personalitate se înţelege întrunirea

celor trei elemente de care am vorbit, prin capacitate de fapt se înţelege
aptitudinea unei persoane de a-şi da seama de consecinţa actelor ei.
Incapacitatea de fapt nu era aceeaşi în toate cazurile: uneori
incapacitatea de fapt era absolută (incapabilul neputând face nici un act);
alteori incapacitatea de fapt era relativă (cuprinde toate acele persoane care
pot încheia acte prin care-şi fac condiţia mai bună).
Tutela. Categorii de tutelă - tutela legitimă: tutela pe care XII T.,
consfinţind o veche cutumă (obicei), o acordă agnaţilor, moştenitorilor
prezumtivi (desemnaţi dinainte prin rudenie) şi incapabilului; tutela
testamentară: pater familias putea prin testament să indice un tutore pentru
copilul său impuber, devenit în mod necesar sui iuris prin moartea sa, ca şi
pentru soţia sa; tutela dativă: tutela deferită (atribuită) de magistrat, la origine
pretorul împreună cu reprezentanţii plebei (tribunii plebei); tutela
impuberului sui iuris: prin impuber se înţelege copilul care nu a împlinit încă
în general 14 ani, dacă tatăl, bunicul, străbunicul sunt morţi, copilul este sui
iuris, fiind sui iuris şi impuber este pus sub tutelă → dacă ar fi fost alieni
iuris nu era nevoie de tutelă, căci persoanele alieni iuris se găsesc sub puterea
şefului familiei; tutela femeii sui iuris: femeia sui iuris cădea sub tutela
perpetuă a agnaţilor.
Legea Atilia (sec. II î.e.n.): a permis pentru Roma şi Italia ca
magistratul să numească un tutore celor care nu aveau din lipsă de agnaţi
(tutore legitim) şi pentru că tatăl lor nu le numise unul prin testament (tutore
testamentar), deşi erau la o vârstă când aveau nevoie de un tutore.
Curatela. Categorii de curatele - curatela nebunului: în Roma veche
se credea că nebunul este un individ pe care a pus stăpânire un zeu pentru a-l
pedepsi pentru vreo jignire ce i-a adus, în consecinţă nebunia era tratată prin
sacrificii aduse zeilor pentru a-l ierta pe nebun; curatela prodigului: risipitorii
erau să fie puşi sub curatela agnaţilor; curatela minorului de 25 de ani: legea
Plaetoria (sec. II î.e.n.) a permis pretorului să numească minorului, id est
puberului între 14-25 de ani, un curator în două cazuri, ulterior curatela s-a
generalizat.
Tutela ca şi curatela nu erau, la origine, instituţii de protecţie a
incapabilului, ci un mijloc de protejare a intereselor agnaţilor. În epoca
clasică caracterul tutelei şi curatelei se schimbă devenind instituţii de
protecţie ale incapabililor.
Legea Plaetoria (sec. II î.e.n.): a permis pretorului să numească
minorului de 25 de ani un curator în două cazuri: dacă îşi risipea bunurile sau
dacă era nebun.
Procedee de administrare a tutelei - negotiorum gestio (gestiunea de
afaceri): constă în faptul că tutorele putea face orice acte cu privire la averea
pupilului (celui pus sub tutelă), tutorele însă nu reprezenta pe pupil, ci
încheia actele în nume propriu, astfel că actele pe care le încheia îşi
produceau efectele în persoana sa, id est devenea proprietar, creditor sau
debitor cu privire la bunurile pupilului; auctoritatis interpositio (acordarea de
auctoritas): auctoritas nu este nici autorizare prealabilă a actului făcut de
pupil, nici o confirmare posterioară a acestui act, ci constă pur şi simplu în
faptul că tutorele asistă la actul încheiat cu pupilul, prin urmare actul este
încheiat de pupil, însă în prezenţa tutorelui, efectele actelor producându-se
asupra pupilului.
 Personalitatea (caput) este aptitudinea (capacitatea juridică) de a avea

drepturi şi obligaţii. O personalitate completă trebuie să cuprindă 3 elemente:
a fi liber (status libertas); a fi cetăţean (status civitatis); a fi şef de familie sau
cel puţin a fi membru al unei familii agnatice (status familiae).
 Orice schimbare ce ar modifica acest caput se numeşte capitis deminutio
(desfiinţare a capacităţii juridice).
 Cetăţeanul în principiu avea plenitudinea următoarelor drepturi civile şi
politice: commercium sau ius commercii: dreptul de a încheia acte juridice,
potrivit lui ius civile, id est dreptul cetăţenilor romani; connubium sau ius
connubii: dreptul de a încheia o căsătorie valabilă; ius militiae: dreptul de a fi
soldat în legiunile romane; ius sufragii: dreptul de a vota; ius honorum:
dreptul de a candida la o magistratură.
 Calitatea de cetăţean se pierdea prin pierderea libertăţii, căci cetăţeanul
trebuia să fie un om liber; prin dobândirea cetăţeniei unui alt stat, dacă un
individ se stabilea în străinătate şi devenea cetăţeanul altui stat; prin aplicarea
pedepsei exilului, cel care suferea pedeapsa exilului îşi pierdea cetăţenia; prin
predarea către un stat străin, dacă cetăţeanul roman era predat unui stat străin
în vederea exercitării dreptului de răzbunare, ca urmare a comiterii unui
delict faţă de acel stat, însă acel stat nu vrea să-l primească.
 Latinii nu erau cetăţeni romani, ci ocupau o situaţie intermediară între
cetăţenii romani şi peregrini, cu aceşti latini nu trebuie să fie confundaţi:
latinii iuniani - categorie inferioară de dezrobiţi (sclavi eliberaţi).
 Stăpânul avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra sclavului său, astfel că
putea ordona pedepsele cele mai crude. Sclavul era deci un simplu lucru (res)
din patrimoniul stăpânului său, ca atare putea fi vândut sau ucis, care nu
putea avea familie, căci nu avea dreptul de a încheia o căsătorie (trăiau în
simple uniuni de fapt, fără consecinţe juridice, numite contubernium), care
nu avea avere, care nu putea testa (excepţie: sclavii publici puteau testa
asupra a ½ din averea lor), care dacă era lovit nu se putea plânge în justiţie
(acţiunea aparţinea stăpânului care o intenta contra delincventului spre a
obţine o sumă de bani ca amendă pentru vătămarea unui lucru din
patrimoniul său).
 Cuvântul familia la romani este susceptibil de mai multe înţelesuri, romanii
înţelegând prin acesta: totalitatea sclavilor cuiva sau patrimoniul (averea
cuiva); totalitatea celor uniţi prin legături de rudenie civilă sau agnaţiune (cei
puşi sub puterea aceluiaşi pater familias); persoanele şi bunurile supuse
autorităţii unui pater familias; totalitatea celor uniţi prin legături de rudenie
de sânge.
 În afară de persoanele fizice, dreptul roman cunoaşte şi ceea ce se numeşte
persoana morală sau juridică. Persoană morală sau juridică este un grup de
persoane (o colectivitate) care este subiect de drept (are capacitate juridică)
deosebit de fiecare individ în parte, având deci un patrimoniu, putând
dobândi drepturi şi asumându-şi obligaţii independent de membrii grupului.
 Persoanele juridice sunt de două feluri: de drept public: ex. statul (cea mai
veche persoană juridică), coloniile, municipiile; de drept privat: ex.
corporaţiile (collegia), societăţile de meseriaşi (collegia fabrorum),
asociaţiile de oameni săraci (collegia tenuiorum).
Latini, peregrini, caput, status libertas, status civitatis, status familiae, capitis deminutiones
universitates personarum, cedit in iure, repudium, adopţiunea, legitimarea, adrogaţiunea,
vindicta, căsătorie cu manus, căsătorie fără manus, confarreatio, usus, coemptio, pater familias,
patria potestas.
1. Care este definiţie persoanei şi capacităţii juridice?

2. Care este conţinutul capacităţii juridice?
3. Ce drepturi avea pater familias asupra descendenţilor în virtutea caracterului
nelimitat al puterii părinteşti?
1. In dreptul roman, intrau in categoria persoanelor sui iuris:

a. sotia, copiii si nepotii
b. sotia copiii si nepotii de fii
c. pater familias
2. Potrivit dreptului vechi, producea efecte juridice:

a. numai rudenia de sange
b. numai rudenia civila
c. atat rudenia de sange cat si rudenia civila
3. Puterea parinteasca era exercitata de catre pater familias asupra urmatorilor descendenti:
a. fii si fiice
b. fii, fiice si nepoti din fii
c. fii, fiice si nepoti din fii si fiice
Bibliografie:
2000;
1997
București, 1978
f.a.
BUNURILE, POSESIA ŞI DREPTURILE REALE
Cuprins
6.1. Introducere
6.3.1. Bunurile
6.3.1.1. Patrimoniul
6.3.1.2. Clasificarea lucrurilor
6.3.2. Posesiunea
6.3.2.1. Elementele posesiei
6.3.2.2. Felurile posesiei
6.3.2.3. Dobândirea şi pierderea posesiei
6.3.2.4 Efectele posesiei .
6.3.2.5. Interdictele posesorii
6.3.3. Proprietatea
6.3.3.1. Forme primitive de proprietate
6.3.3.1.1. Proprietatea colectivă a ginţii
6.3.3.1.2. Proprietatea familială
6.3.3.2. Proprietatea quiritară
6.3.3.3. Forme de proprietate în dreptul clasic
6.3.3.4. Modurile de dobândire a proprietăţii
6.3.3.5. Sancţiunea şi stingerea proprietăţii
6.3.4. Drepturile reale asupra lucrului altuia
6.1. Introducere
Ne aplecăm în continuare atenţia asupra raporturilor de drept izvorâte din

activitatea omului asupra lumii exterioare, activitate ce rezultă prin delimitarea unor
sfere de putere exercitate de om asupra lucrurilor.
 Explicarea conceptului de bunuri;

 Introducerea studenţilor în specificul fiecărui mod de organizare a
proprietăţii şi a trecerii de la o formă de proprietate la alta;
 Prezentarea clasificării bunurilor şi prezentarea titlurilor juridice cu
care puteau fi stăpânite bunurile;
 Definirea noţiunii de posesiune;
 Analizarea elementelor posesiei, a dobândirii şi respectiv a pierderii
posesiei.
 Evidenţierea rolul interdictelor posesorii;
 Prezentarea modurilor în care putea fi dobândită proprietatea;
 Prezentarea particularităţilor acţiunii în revendicare;
 Definirea noţiunilor de servitute, emfiteoză şi superficie;
 Explicarea drepturilor arendaşului.
 Comprehensiunea evoluţiei formelor de proprietate;

 Cunoaşterea noţiunilor de servitute, emfiteoză şi superficie;
 Cunoaşterea modurilor în care putea fi dobândită proprietatea;
 Înţelegerea diferenţei dintre posesiune şi detenţiune;
 Înţelegerea rolului interdictelor posesorii;
 Familiarizarea studenţilor cu dinamica instituţiei proprietăţii în
cadrul evoluţiei generale a societăţii romane;
 Dezvoltarea capacităţii studenţilor de a delimita elementele şi
condiţiile specifice fiecărui mod de dobândire a proprietăţii.

6.3.1. Bunurile
În accepţiunea generală, bunurile sunt lucrurile susceptibile de apropriere sub

forma dreptului de proprietate1.
Romanii foloseau termenul “res” pentru a desemna noţiunea de “bunuri”,
acest termen fiind folosit atât pentru desemnarea lucrurilor în general, cât si pentru
desemnarea bunurilor. Aşadar, la romani clasificarea bunurilor era inclusă în
clasificarea lucrurilor.
6.3.1.1. Patrimoniul
Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor, datoriilor şi sarcinilor

susceptibile de o valoare pecuniară. La început romanii înţelegeau prin patrimoniu
numai totalitatea lucrurilor corporale desemnate prin termenii familia (sclavi),
pecunia (vite). În epoca clasică îşi face apariţia noţiunea de patrimoniu în sensul
actual desemnată prin termenul patrimonium, termen care derivă de la pater. În
dreptul lui Iustinian, termenul folosit cu sensul de patrimoniu era substantia.
În dreptul roman, elementele care compun patrimoniul sunt:
 drepturile reale – izvorăsc din raporturile juridice stabilite între o
persoană şi toţi ceilalţi membri ai societăţii fiind opozabile erga
omnes.
 drepturile personale – izvorăsc din raporturile juridice stabilite între
două persoane determinate fiind opozabile faţă de o singură
persoană.
Termenii de drepturi reale şi drepturi personale se bazează pe două expresii
romane: actio in rem (acţiunea relativa la un lucru) şi actio in personam (acţiunea
relativă la o persoană)2.
6.3.1.2. Clasificarea lucrurilor
1
2
Inst. 4. 6. 1.
Clasificarea lucrurilor cunoaşte o diviziune principală, celelalte fiind simple
subdiviziuni ale acesteia.
Diviziunea fundamentală a lucrurilor este:
 res in patrimonio (lucruri patrimoniale) - lucrurile susceptibile de
apropriere privată;
 res extra patrimonium (lucruri în afara patrimoniului) - lucrurile care
nu pot aparţine vreunei persoane.
I. Res in patrimonium se împart în următoarele categorii:
 res publice – această categorie cuprinde lucrurile de care se poate

folosi orice persoană dar proprietatea asupra lor aparține statului
(drumurile, porturile, fluviile, etc.). De reţinut că nu toate râurile
erau publice; în fapt, erau publice doar râurile care nu seacă
niciodată (quod perenne sit).
 res privatae - lista lor și a persoanelor ce le aveau în stăpânire a fost
completată de-a lungul vremii.
Res privatae sunt de mai multe feluri:
a.) res mancipi şi res nec mancipi.
 res mancipi – această categorie cuprinde lucruri care se află în

puterea mancipium (pământ, clădiri, sclavii, vitele de muncă etc.);
 res nec mancipi - intră în această categorie banii sau drepturile de
creanţă.
b.) res corporales şi res incorporales.
 res corporales – sunt cele ce puteau fi atinse cu mâna întrucât aveau o
formă materială;
 res incorporales – intrau în această categorie lucrurile fără o formă
materială.
c.) genera şi species.
 genera - lucrurile de gen sunt identificate prin trăsături ce aparţin

categoriei din care fac parte;
 species - lucrurile individual determinate sunt acelea care se
individualizează prin trăsături proprii numai lor.
II. Res extra patrimonium se împart în :
 res divini iuris – această categorie include lucruri ale nimănui stabilite
de dreptul divin;
 res humani iuris - sunt lucrurile care nu fac parte din res divini iuris.
Res divini iuris se divid la rândul lor în:
 res sacrae – sunt incluse aici lucrurile consacrate zeilor superiori
printr-o ceremonie denumită consecratio (templele, statui ale zeilor
superiori, etc.);
 res sanctae – sunt incluse lucrurile cu caracter religios dar care nu
sunt consacrate zeilor (pietrele de hotar, porțile cetății sau zidurile ei);
 res religiosae – această categorie include lucruri ale zeilor din pământ
(mormintele).
Res humani iuris se împarte în:
 res comunes - lucrurile care aparţin tuturor prin însăși natura lor, fără
posibilitatea de a fi însușite de cineva (aerul, apa mării);
 res publicae - sunt lucruri care aparţin statului roman (ager publicus,
sclavul public, etc);
 res universitatum – intră în această categorie lucrurile care aparţin
colectivităţilor (teatrele, piețele etc.).
În dreptul roman se regăsesc şi alte clasificări ale lucrurilor în raport de alte
criterii, astfel3 :
a) după modul de funcţionare a unor mecanisme juridice, lucrurile se împart

în:

res mobiles - cuprinde acele lucruri care pot fi mutate dintr-un loc în
altul fără să-și schimbe forma (Ex: un scaun, o carte etc.);
 res immobiles - sunt acele lucruri care nu pot fi strămutate dintr-un loc
în altul ( ex: pământul -fundus şi tot ce se află atașat de pământ).
b) după cum pot fi înlocuite sau nu unele cu altele, romanii au conceput
următoarele clasificări:

bunuri fungibile - fungibilitatea exprimă în fapt un raport de
echivalență; sunt fungibile acele bunuri care datorită naturii lor, sau
voinței părților pot fi schimbate unele prin altele.
 bunuri nefungibile- sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu altele din
aceeași categorie.
c) după modul cum pot fi sau nu împărțite fără să își schimbe destinația
întâlnim:
 bunuri divizibile - sunt acele bunuri care pot fi împărțite fără să își
schimbe destinația economică.
 bunuri indivizibile - sunt acele bunuri care prin împărțire își schimbă
destinația economică.
d) după cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea lor întâlnim:
 bunuri consumptibile - sunt acelea care nu pot fi folosite fără ca prin

întrebuințare să nu implice consumarea substanței lucrului.
 bunuri neconsumptibile - intră în această categorie bunurile care pot
fi folosite în mod repetat fără ca prin aceasta să intervină consumarea
substanței lucrului.
6.3.2. Posesiunea
Posesiunea este o stare de fapt constând în stăpânirea materială a unui

lucru, stăpânire ce se bucură de protecţie juridică 4. Sau altfel spus, este o stare de
fapt ocrotită de drept care produce efecte juridice5.
3
Ion Negru, op.cit., p.190.
Aproape întotdeauna posesiunea însoțește proprietatea dar uneori poate fi
desprinsă de proprietate, caz în care proprietarul nu este posesor, iar posesorul nu
este proprietar.
6.3.2.1. Elementele posesiei
Posesiunea presupunea întrunirea cumulativă a două elemente:

 animus (element intenţional)- prin animus se înţelege intenţia de a
păstra lucrul pentru sine6;
 corpus (element material) - prin corpus se înţelege totalitatea actelor
materiale prin care se realizează stăpânirea asupra unui lucru.
6.3.2.2. Felurile posesiei
În raport de protecția juridică de care posesorul beneficiază, de efectele pe

care le produce sau de obiectul asupra căruia poartă, posesiunea era 7:
 possessio ad interdicta – era posesia ce se bucura de protecţie

juridică prin intermediul interdictelor; necesita întrunirea a două
elemente: animus şi corpus.
 possessio ad usucapionem – avea ca efect dobândirea proprietăţii
quiritare prin uzucapiune fiind întemeiată pe o justă cauză; în afară
de condiţiile necesare posesiunii în general, aici era necesar să fie
întrunite şi condiţiile uzucapiunii.
 possessio iniusta (viciosa) – era posesia vicioasă, contrară dreptului.
Ea era lipsită de protecţie juridică pentru posesor. Apărea atunci
când posesorul deţinea bunul în posesie pe ascuns, prin violenţă sau
dacă posesia avea vicii. Viciile posesiei sunt: violenţa,
clandestinitatea şi precaritatea.
 quasi possessio sau iuris possessio – este o noţiune care a apărut
târziu; pretorul arata că posesia era exerciţiul dreptului de
proprietate, a puterilor cuprinse în acest drept şi a servituţilor ce se
exercitau prin acte materiale necesare posesiei.
La romani mai era cunoscută şi detentiunea sau possessio naturalis
(corporalis), care era o noţiune opusă celei de possessio civilis (posesiunea propriu-
zisă); cel care exercita possessio naturalis nu poseda pentru sine ci pentru altul.
4
D. 41. 2. 1. 3.
5
C. Şt. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Litografia şi Tipografia Învăţământului,
6
D. 41. 2. 1. 20.
7
Emil Molcuţ, op.cit., p.110.
6.3.2.3. Dobândirea şi pierderea posesiei
Posesia se dobândea prin întrunirea celor două elemente (animus şi corpus)

asupra aceleiaşi persoane. De regulă, posesia se dobândea prin sine însuşi dar se
putea dobândi în mod excepţional şi prin altul.
Posesia se pierdea fie prin pierderea unuia dintre cele două elemente (animus
sau corpus) fie prin pierderea ambelor elemente.
6.3.2.4. Efectele posesiei
Posesorul, prin intermediul interdictelor posesorii, avea posibilitatea de a se

apăra împotriva acelora care îl deposedau pe nedrept sau îi tulburau posesia 8.
În eventualitatea unui proces în revendicare împotriva posesorului, acesta,

având calitatea de pârât, se apăra prin formula: posed pentru că posed iar sarcina
probei revenea reclamantului.
Posesiunea îndelungată avea ca efect dobândirea proprietăţii prin

uzucapiune.
6.3.2.5. Interdictele posesorii
Interdictele posesorii erau ordine date de pretor în vederea ocrotirii posesiunii

contestate9.
Interdictele posesorii, ca mijloace juridice de ocrotire a posesiunii se împart

în următoarele categorii:
 interdicta recuperande possessionis causa - interdicte pentru

recuperarea posesiei pierdute;
 interdicta retindae possessionis causa – erau date în scopul păstrării
unei posesiuni existente.
Interdicta recuperande possessionis causa se împart în:
 unde vi - este interdictul de care a beneficiat posesorul deposedat

prin violenţă.
 de precario (relativ la precaritate) - se acorda persoanei care a remis
un lucru altei persoane iar aceasta din urmă refuza să-l restituie.
 de clandestina possessione – se acorda împotriva celui care în
stăpânirea unui lucru fără ştirea proprietarului.
Interdicta retindae possessionis causa erau de două feluri:
8
C. Şt. Tomulescu, Drept privat roman, op.cit., p.168.
9
I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 207.
 interdictul utrubi (care din doi) – se aplica lucrurilor mobile şi se
acorda părţii care a posedat mai mult acel lucru în anul anterior
emiterii interdictului;
 interdictul uti possidetis (după cum posedaţi) – se aplica în cazul
imobilelor şi se acorda părţii care poseda lucrul în momentul
eliberării interdictului.
6.3.3. Proprietatea
În literatura juridică proprietatea apare fie ca drept subiectiv, fie ca instituţie

a dreptului obiectiv10.
Dreptul de proprietate, în sens obiectiv, cuprinde totalitatea normelor

juridice care reglementează modul de repartiţie a mijloacelor de producţie precum
şi a produselor11.
Dreptul subiectiv de proprietate reprezintă acea posibilitate de a stăpâni un

lucru prin putere proprie şi în interes propriu.
În epoca prestatală au fost cunoscute două forme ale proprietăţii:
 proprietatea colectivă a ginţii;

 proprietatea familială.
În epoca veche îşi fac apariţia:
 proprietatea privată, sub forma proprietăţii quiritare;

 proprietatea colectivă a statului roman.
În dreptul clasic, pe lângă proprietatea quiritară, întâlnim:
 proprietatea pretoriană;
 proprietatea provincială;
 proprietatea peregrină.
În dreptul postclasic asistăm la un proces de unificare a proprietăţii, finalizat
prin apariţia unei forme de proprietate unice, numită dominium.
6.3.3.1. Forme primitive de proprietate
6.3.3.1.1. Proprietatea colectivă a ginţii
10
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generala a drepturilor reale, Editura Academiei,
11
Proprietatea colectivă a ginţii reprezintă prima formă de proprietate asupra
pământului cunoscută la romani.
Proprietatea colectivă a ginţii a fost demonstrată prin urmele lăsate asupra

mancipaţiunii, asupra formelor cerute pentru revendicarea unui lucru şi asupra
sistemului succesiunii legale.
6.3.3.1.2. Proprietatea familială
Proprietatea familială era cunoscută sub numele de heredium şi îşi avea

originea în pământul din cetate atribuit romanilor chiar de la fondarea cetăţii (2
iugăre). Familia trăia din produsele obţinute de pe acest teren iar în urma decesului
şefului familiei, pământul nu îi revenea comunităţii ci rămânea familiei.
Proprietatea familială avea:

un caracter inalienabil - nu se putea înstrăina;

un caracter indivizibil (nu se putea împărţi), în virtutea căruia sui
herendes trăiau într-o stare de indiviziune, după moartea lui pater
familias .
 un caracter de coproprietate, care însemna ca sui herendes se
moşteneau pe ei înşişi, adică veneau la moştenirea unui lucru pe
care-l stăpâneau şi înainte de moartea lui pater familias.
Odată cu fondarea statului aceste forme de proprietate primitivă dispar.
Proprietatea colectivă a ginţii şi proprietatea familială asupra pământului au fost
înlocuite cu proprietatea publică a statului şi proprietatea individuală asupra
pământului.
6.3.3.2. Proprietatea quiritară
Romanii au cunoscut proprietatea privată încă din epoca regalităţii 12.
În epoca veche, proprietatea quiritară (a cetăţenilor romani), numită

dominum ex iure quiritium, era reglementată în mod expres, fiind clar conturată,
exclusivistă şi formalistă. Dominum ex iure quiritium se crea în mod solemn, se
transmitea prin forme solemne şi tot prin forme solemne se reclama în justitie.
12
Caracterele proprietăţii quiritare:
 avea un caracter exclusivist, în virtutea căruia aparţinea doar

cetăţenilor;
 avea un caracter absolut - nu cunoştea nicio îngrădire;
 avea un caracter perpetuu - proprietatea quiritară nu se pierdea
prin trecerea timpului şi nici nu putea fi revocată;
Proprietarul roman avea:
 ius utendi, dreptul de folosinţă al lucrului;

 ius fruendi, dreptul de a culege roadele lucrului;
 ius abutendi, dreptul de a dispune, în orice chip, de respectivul
lucru.
6.3.3.3. Forme de proprietate în dreptul clasic
A. Proprietatea quiritară în dreptul clasic. În dreptul clasic, faţă de revoluţia

economică şi schimbul tot mai alert al mărfurilor, proprietatea quiritară, rigidă şi
dominată de formalism, tinde să devină anacronică. De aceea, prin interpretarea
jurisconsulţilor şi prin mijloace procedurale utilizate de către pretor, trăsăturile
originale ale proprietăţii quiritare s-au atenuat treptat.
Moduri de dobândire a proprietăţii quiritare asupra lucrurilor mancipi:
 ocupaţiunea;
 mancipaţiunea;
 uzucapiunea;
 in iure cesio;
 legea;
 adjudecarea.
Moduri de dobândire a proprietăţii quiritare asupra lucrurilor nec mancipi:
 tradiţia;
 specificaţia;
 accesiunea.
Sancţiunea proprietăţii quiritare era acţiunea în revendicare (rei vindicatio).
În epoca clasică întâlnim trei noi forme de proprietate: proprietatea

provincială, cea pretoriană şi cea peregrină.
B. Proprietatea pretoriană. Spre deosebire de proprietatea quiritară care

era sancționată de dreptul civil, proprietatea pretoriană a fost recunoscută și
ocrotită de pretor.
Această formă de proprietate a luat naştere din considerente economice şi a
servit interesele negustorilor. Formele solemne de transmitere a proprietăţii
lucrurilor erau o piedică în dezvoltarea comerţului.
În practică, de cele mai multe ori părţile predau lucrul fără a mai recurge la
mancipaţiune, care era un mod solemn de transmitere a proprietăţii. Pentru a apăra
pe cumpărător de o eventuală acţiune în revendicare a vânzătorului, rămas
proprietar quiritar, pretorul a acordat o protecţie juridică cumpărătorului creând în
acest mod o proprietate specială pentru cel care a cumpărat un res mancipi, fără
forme solemne. Această proprietate a fost denumită proprietate pretoriană.
C. Proprietatea provincială. Cucerind noi teritorii romanii lăsau locuitorilor

dreptul de a se folosi de pământurile lor în schimbul plăţii unui impozit, proprietatea
provincială constituind în fapt o sursa de venituri pentru statul roman.
Gaius numea această formă de proprietate possessio et usus fructus.
Proprietarii provinciali se bucurau de prescriptio longi temporis cu unele

deosebiri în ceea ce priveşte termenul şi efectul. Proprietarul provincial beneficia şi
de o acţiune in rem specială, pe care o putea intenta în vederea redobândirii
posesiunii asupra lucrului.
D. Proprietatea peregrină. Peregrinii cu ius commercii care făceau afaceri la

Roma sau în provincie ajung să se îmbogăţească rapid ceea ce a necesitat
recunoaşterea unui drept de proprietate, potrivit dreptului ginţilor.
Dat fiind faptul că proprietatea peregrină nu a beneficiat de mijloace de

protecție de drept civil, au fost create mijloace specifice de protecție pentru acest
tip de proprietate.
După edictul lui Caracala din anul 212 d. Hr. prin care peregrinii în marea lor
majoritate devin cetățeni romani, importanţa acestei forme de proprietate nu se
mai justifică.
6.3.3.4. Modurile de dobândire a proprietăţii
Aşa cum am menţionat anterior, modurile de dobândire a proprietăţii quiritare

sunt împărţite în două categorii:
 moduri de dobândire a proprietăţii quiritare asupra lucrurilor
mancipi
 moduri de dobândire a proprietăţii quiritare asupra lucrurilor nec
mancipi.
Din prima categorie făceau parte:
 ocupaţiunea;
 mancipaţiunea;
 uzucapiunea;
 alienaţiunile (înstrăinările) făcute de stat ;
 legea;
 adiudicatio;
 in iure cesio.
În cea de-a doua categorie intrau:
 tradiţiunea;
 specificaţiunea;
 accesiunea.
A. Ocupaţiunea. Ocupaţiunea reprezintă modul cel mai vechi de dobândire

a proprietăţii şi consta în faptul de a pune stăpânire pe lucruri care nu aparţin
nimănui (res nullis) sau lucruri abandonate de stăpâni cu intenţia de părăsire13.
Principalele bunuri asupra cărora se putea dobândi proprietatea prin

ocupațiune:

lucrurile luate de la duşman (res hostiles) – romanii considerau că
inamicul învins pierde dreptul de proprietate asupra tuturor
bunurilor ce-i aparțin.
 lucrurile părăsite de proprietar cu intenția de a abandona
proprietatea (res derelictae).
Sunt condiţii ce trebuiau a fi îndeplinite pentru dobândirea proprietăţii prin
ocupaţiune:
 lucrul să fie al nimănui res nullius;

 lucrul să fie luat în posesiune de cel care pretinde proprietatea
(corpore et animo).
B. Mancipaţiunea. Iniţial, mancipaţiunea a reprezentat o modalitate de a crea

proprietatea, mai târziu, odată cu evoluţia dreptului, devenind și un mod general
de transfer al proprietății (vânzarea, donația, etc.)14.
Mancipaţiunea presupunea îndeplinirea unor forme solemne:
13
Gaius, 2. 66.
14
 prezenţa a cel putin 5 martori, cetăţeni romani;
 prezenta părţilor care trebuiau să aibă cetăţenie romană;
 obiectul vânzării să fie un lucru roman;
 ţinerea lucrului mancipat cu mâna;
 prezenţa cântarului de arama (pe care se cântarea metalul-preţ) şi a
celui care cântărea (libripens);
 prezenţa lucrului la facerea actului întrucât lucrul era ţinut cu mâna.
 rostirea unei formule solemne.
Lipsa oricăreia dintre aceste condiţii atrăgea nulitatea actului.
Aceste forme au suferit în cursul timpului două modificări:
metalul dat drept preţ nu s-a mai cântărit după anul 269 î.e.n. când s-
a introdus moneda de argint;
 când mancipaţiunea a fost aplicată şi pământului a avut loc o
schimbare în formele ei întrucât condiţia prezenţei lucrului la facerea
actului a fost suprimată.
Mancipaţiunea nu putea avea loc decât între cetăţeni, doar în mod excepţional
putea avea loc şi între peregrini însă numai dacă aceştia aveau commercium;
mancipaţiunea trebuie să aibă ca obiect în mod exclusiv o res mancipi.
Odată cu efectuarea mancipațiunii, înstrăinătorului îi revenea obligaţia de
garanţie faţă de dobânditor; acţiunea în garanţie (actio auctoritatis) împotriva
înstrăinătorului putea fi exercitată de dobânditor dacă a fost evins de către un terţ 15.
Achizitorul avea şi actio de modi agri (acţiunea relativă la suprafaţa terenului)
putând să oblige înstrăinătorul la dublul preţului plătit dacă a declarat o suprafață
mai mare decât a înstrăinat în realitate16.
Mancipaţiunea fiduciară (mancipatio nummo uno) se încheia fără preţ sau

mai exact, pe un preţ simbolic (1 sesterţ), fiind însoţită de un pact de fiducie prin
care accipiens făcea o promisiune luându-și un angajament pentru viitor. Era
utilizată atunci când se urmărea realizarea unui act cu titlu gratuit.
Formele mancipaţiunii fiduciare erau aceleaşi cu ale mancipaţiunii reale, cu

două deosebiri:
 formula pronunţată de accipiens nu cuprindea menţiunea preţului;
 remiterea preţului era înlocuită cu gestul ritual al remiterii unei
bucăţi de aramă.
Mancipaţiunea nu permitea inserarea modalităţilor juridice: termen sau
condiţie.
C. Uzucapiunea. Uzucapiunea reprezenta mijlocul prin care se dobândea

proprietatea prin îndelunga folosinţă a unui lucru.
15
I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 214.
16
Teodor Sâmbrian, op. cit., p. 85.
Dreptul fostului proprietar se stingea ca urmare a faptului ca lucrul său a fost
folosit de o alta persoană (uzucapant). Când uzucapiunea s-a îndeplinit dreptul de
proprietate trecea la dobânditor, fără a mai fi nevoie să facă dovada dreptului
autorului sau (probatio diabolica).
În dreptul roman evoluat, uzucapiunea presupunea îndeplinirea anumitor

17
condiţii :
 posesiunea lucrului pe toată durata de timp prevăzut de lege de

către cel care uzucapează;
 termenul stabilit de lege - 1 an pentru lucrurile mobile si 2 ani
pentru cele imobile; termenul trebuia să nu fie întrerupt;
 buna credinţă - (bona fides) adică convingerea fermă şi sinceră a
uzucapantului că cel de la care a dobândit bunul este proprietar
deplin asupra lui;
 justa cauză - un act sau un fapt juridic care justifică luarea în
posesiune;
 lucrul trebuia să fie susceptibil de uzucapiune - uzucapiunea se
aplica numai proprietății quiritare.
Praescriptio longi temporis (prescripţia de timp îndelungat). În epoca
clasică, la sfârşitul sec. II e.n. apare o nouă instituţie destinată să umple unele lacune
ale uzucapiunii - uzucapiunea fiind o instituţie de drept civil nu se aplica
pământurilor provinciale şi nu putea fi folosită de peregrini 18. Prescripţia de timp
îndelungat cerea un termen de 10 ani între prezenţi (părţile se considerau prezente
dacă aveau domiciliul în aceeaşi cetate, mai târziu în aceeaşi provincie) şi de 20 de
ani între absenţi.
Praescriptio longissimi temporis (prescripţia de timp foarte îndelungat). A

apărut târziu către sfârşitul Imperiului, datorită faptului că statul nu reuşea să
strângă impozitele de pe fondurile agricole fiind lăsate de proprietari în paragină ca
nerentabile.
Pentru posesor praescriptio longissimi temporis avea numai efecte extinctive

nu şi achizitive19.
Dacă cineva poseda un lucru un timp îndelungat, la început 40 de ani, ulterior

30 de ani, acesta nu devenea proprietar, însă putea respinge acţiunea în revendicare
a proprietarului; proprietarul nu pierdea proprietatea lucrului, însă nu mai avea
acţiunea în revendicare faţă de acel posesor.
17
Vladimir Hanga, M.D. Bocșan, Curs de drept privat roman, Editura Rosetti, București, 2005,
p. 135.
18
Cristinel Murzea, op.cit., p. 52.
19
Teodor Sâmbrian, op. cit., p. 86;
D. In iure cessio. In iure cessio (renunţarea în faţa magistratului) era un mod
de transmitere a proprietăţii quiritare sub forma unui proces fictiv pe care
achizitorul (cel care dobândea lucrul) îl intenta contra alienatorului (cel care
înstrăina lucrul).
In iure cessio avea loc astfel: părţile se prezentau în faţa magistratului;

cumpărătorul ţinea în mână bunul și declara solemn că acel bun îi aparţine conform
cu ex iure quiritium; alienatorul nu contesta iar magistratul lua act de această
recunoaştere şi pronunţa cuvântul adico atribuind bunul cumpărătorului. Transferul
proprietății, avea loc din momentul în care magistratul pronunța cuvântul adico de
unde rezultă că nu era vorba de o înțelegere între părți ci de un act de autoritate.
In iure cessio putea avea loc numai în anumite zile (zile faste), căci numai în
acele zile magistratul putea pronunţa cuvântul addico.
E. Adiudicatio. Reprezintă un mod excepțional de transmitere a proprietății

ce se realiza prin intermediul hotărârii judecătorești.
Prin adiudicatio se dobândea proprietatea civilă cu ajutorul judecătorului

autorizat să atribuie uneia din părți bunul în urma partajului sau în alte situații
stabilite pe cale de proces20.
Dreptul de proprietate se dobândea prin hotărâre judecătorească în

următoarele cazuri:
 în situaţia în care se solicita împărţeala moştenirii iar moştenitorii

nu se înţelegeau asupra modului cum urma să aibă loc partajul actio
familiae hereciscundae;
 în cazul în care ieşirea din indiviziune avea loc din alte cauze decât
moştenirea (asociaţi, copărtaşi, etc) actio comuni dividundo, iar
părţile nu se înţelegeau asupra modalităţii de partaj;
 în situaţia în care exista controversă asupra limitelor ogoarelor
învecinate având proprietari diferiți (actio finium regundorum).
20
În conformitate cu vechiul ius civile judecata trebuia să aibe loc la Roma (sau până la prima
piatră militară), împricinații să fie cetățeni romani, urmând să se prezinte în fața unui singur
judecător. Până în perioada lui Octavian August, judecata proceselor putea să dureze fără
nici o limită în timp. Ulterior, prin Lex Iulia iudiciaria, judecata a fost limitată la un interval de
18 luni. Dacă adiudicatio intervine printr-un iudicium legitimum, transferul proprietății
quiritare (ex iure quiritium) are loc între părți. A se vedea I. C. Cătuneanu, op. cit., pp. 226-
227, nota (3).
F. Lex (Legea). Dreptul roman admitea posibilitatea ca proprietatea să fie
dobândită şi prin efectul legii (lex). Bunurile confiscate de către vameși (commissia)
erau atribuite fiscului sau societăților de publicani însărcinați cu strângerea
impozitelor21.
Proprietatea se putea dobândi prin efectul legii și în situaţia în care

coproprietarul nu plătea timp de patru luni celuilalt coproprietar cheltuielile făcute
cu reparația casei comune împreună cu dobânzile.
O altă modalitate prin care legea era izvorul proprietății rezultă din textele
lui Ulpian unde sunt invocate dispozițiile Legii celor XII Table privind modul de
dobândire a proprietăţii prin legat. Lex Papia Poppaea a dat dreptul de a dobândi
proprietatea unor părţi din moştenire de către anumite persoane în dauna altora 22.
G. Tradiţiunea. era un act de drept al gintilor, prin care la origine se realiza

transmiterea proprietăţii asupra lucrurilor nec mancipi (bani, drepturi de creanţă).
Tradiţiunea putea servi însă şi la transmiterea posesiunii sau detenţiunii lucrurilor.
Tradiţiunea putea fi utilizată atât de peregrini cât și de cetățenii romani şi

presupunea întrunirea a trei condiţii:
 cel care transmitea proprietatea prin tradiţiune (tradens) trebuia să

aibă capacitatea juridică necesară pentru a încheia acte de
înstrăinare.
 remiterea materială a lucrului;
 iusta causa
Tradiția producea următoarele efecte:
 prin tradiţiune se transmitea proprietatea;

 tradiţiunea era subordonată plăţii preţului când se transmitea
proprietatea quiritară sau avea loc în vederea constituirii unui
garant; în epoca postclasică regula aceasta a primit caracter
facultativ.
H. Specificaţiunea. Specificaţiunea reprezenta actul unei persoane de a

confecţiona un obiect nou cu materia primă a altcuiva (de exemplu: a construi o
barca cu scândurile altei persoane). S-a ridicat în acest caz problema cui aparţine
lucrul nou (species nova)23. Controversa iscată între şcoala proculiană şi cea
21
Vladimir Hanga, op. cit., p. 288.
22
23
D. 24. 1. 29. 1.
gabiniană a oferit soluţia: dacă lucrul putea fi readus la forma iniţială atunci el
aparţinea proprietarului materialului, iar dacă nu era posibil acest lucru, lucrul
aparţinea celui ce l-a confecţionat, urmând ca acesta să-l despăgubească pe
proprietarul materiei.
I. Accesiunea. Reprezenta un mod de dobândire a proprietăţii după dreptul

ginților prin absorbirea juridică a lucrului accesor, de către cel principal 24. În acest
sens romanii cunoşteau principiul “accessio cedit principali” (lucrul accesor aparţine
lucrului principal), principiu pe care modernii l-au enunţat sub forma “accessorium
sequitur principale” (accesoriul urmează principalul). Lucrul principal era considerat
acel lucru care-şi păstra individualitatea după unirea cu un alt lucru.
În vederea aplicării regulilor ce privesc accesiunea, era necesară întrunirea

următoarelor condiții25:
 să existe lucrul principal şi accesoriu care se unesc;

 când se uneşte un lucru mobil cu un imobil, principal se consideră
întotdeauna că este bunul imobil;
 în cazul în care se unesc lucruri mobile, se consideră principal acela
care după unire își păstrează individualitatea sau numele, după caz;
 lucrul accesoriu să fie absorbit de cel principal.
6.3.3.5. Sancţiunea şi stingerea proprietăţii
Sancţiunea proprietăţii
Proprietatea quiritară era sancţionată prin acţiunea în revendicare (rei

vindicatio) care în timpul Legii celor XII Table se intenta pe calea legisacţiunii per
sacramentum in rem.
În epoca clasică, acţiunea în revendicare a îmbrăcat forma unui proces cu

26
formulă .
Condiţiile exercitării acţiunii în revendicare erau:
 reclamantul trebuia să fie proprietar quiritar şi să nu posede lucrul

revendicat;
24
D. 41.1.26 pr.
25
Ștefan Cocoș, op.cit., p. 121.
26
 pârâtul trebuia să posede lucrul, însă pe la finele dreptului clasic s-a
admis că pârâtul putea fi şi un simplu detentor (ex. un arendaş);
 obiectul acţiunii în revendicare trebuia să fie roman şi individual
determinat.
Proprietatea pretoriană era sancţionată prin acţiunea publiciană creată de către
pretorul Publicius pentru cazul transmiterii unei res mancipi prin tradiţiune. Pentru
intentarea acţiunii publiciene erau necesare toate condiţiile uzucapiunii, cu excepţia
termenului.
Stingerea proprietăţii
Una din caracteristicile dreptului de proprietate este de a fi perpetuă, a nu se

stinge cu trecerea timpului, spre deosebire de drepturile personale care se sting prin
executare; drept urmare, stingerea dreptului de proprietate este un fapt
excepţional.
Proprietatea quiritară putea totuşi să dispară prin:
 distrugerea materiala a obiectului (moartea sclavului);

 prin distrugerea lui juridică (dezrobire);
 scoaterea acestuia din comerţ (ex. devenea res sacra sau res
religioasă);
 prin abandonarea lucrului de către proprietar.
6.3.4. Drepturile reale asupra lucrului altuia
A. Servituţile. Servituţile reprezentau sarcini impuse unui lucru în folosul

unei anumite persoane sau în folosul unei persoane oarecare ce stăpânea un imobil
cu titlu de proprietate.
Servituţile erau de două feluri:

 servituţi personale (servitutes personarum) - sarcina apăsa asupra
lucrului altuia în folosul unei anumite persoane;
 servituţi prediale (servitutes praediorum) - sarcina apăsa asupra
unui lucru în folosul proprietarului unui imobil;
În raport cu latura imobilului dominant, servituţile prediale se împart în:
 servituţi urbane - în cazul în care imobilul dominant era o clădire;
 servituţi rustice – în cazul în care imobilul dominant era un teren.
Imobilul în folosul căruia se constituia servitutea purta numele de imobil
dominant iar cel grevat cu servitute se numea imobil aservit.
Servituţile aveau următoarele caractere generale:
 erau drepturi reale;

 puteau exista doar în măsura în care procurau în mod direct
avantajul scontat pentru fondul servant;
 erau limitate strict la necesităţile titularului de a exploata în bune
condiţii fondul dominant;
 se stingeau prin dispariţia oricărui fond sau a ambelor fonduri,
precum și prin confuziune, atunci când ambele fonduri erau
deținute în proprietate de aceeași persoană;
 erau inalienabile şi incesibile (cel mult putea fi cedat exerciţiul lor) şi
nu puteau fi create servituți cu termen sau sub condiţie;
 nu se puteau crea noi servituţi asupra servituţii existente, după cum
nimeni nu putea deține o servitute asupra propriului său lucru
(nemini res sua servit).
 erau incorporale şi indivizibile (excepţie uzufructul) de unde rezultă
că un coproprietar nu putea constitui servituţi pro-parte şi nici nu
puteau fi stinse servituțile pro-parte.
Sunt caractere generale ale servituţilor prediale:
 perpetuitatea - servitutea fiind accesoriu al proprietăţii unui bun
imobil şi necesară folosinţei lui era perpetuă ca şi el în sensul că dura
cât dura şi imobilul;
 indivizibilitatea - servituţile erau indivizibile (nu puteau fi
împărţite); Dreptul roman cunoştea patru servituţi personale:
 usus - dreptul de a te folosi de lucrul altuia fără a-i culege fructele;
titularul dreptului de uzufruct se numea uzufructuar iar proprietarul
lucrului grevat de uzufruct se numeşte nud proprietar numit astfel
întrucât avea titlul gol de proprietar, fără folosinţa lucrului.
 habitatio - dreptul de a locui în casa altuia;
 operae - serviciile datorate de un sclav sau animal altuia decât
stăpânului său;
 usus fructus (uzufructul) – dreptul de a te folosi de lucrul altuia şi de
a-i culege fructele păstrând substanţa lui.
Moduri generale de stingere a servituţilor:
 pieirea lucrului - fie pieirea fizică, fie pieirea juridică;
 confuziune - este întrunirea în aceeaşi persoană a calităţii de
proprietar al imobilului dominant sau de titular al servituţii şi a
calităţii de proprietar al lucrului aservit sau al lucrului grevat cu o
servitute;
 consolidarea - confuziune specială, aplicată în cazul uzufructuarului
care dobândea nuda proprietate a lucrului grevat cu uzufruct;
 renunţarea - servitutea se putea stinge şi prin renunţare, titularul unei
servituţi personale, ca şi proprietarul imobilului dominant puteau
renunţa la servitute.
Moduri speciale de stingere a servituţilor:
 deces - servituţile personale se stingeau prin decesul titularului
dreptului;
 neuz - mod de stingere a servituţilor propriu servituţilor personale şi
servituţilor prediale rustice care se stingeau prin neuz într-un termen
care era cel al uzucapiunii;
 usucapio libertatis (uzucapiunea libertăţii) - mod de stingere a
servituţilor propriu servituţilor urbane - se numeşte astfel pentru că
proprietarul fondului aservit a dobândit libertatea prin faptul că timp
de 2 ani de zile a opus un obstacol material exerciţiului servituţii.
Acţiunile care sancţionează servituţile sunt:
 vindicatio servitutis (actio confessoria);
 acţiunea negatorie;
 acţiunea confesorie utilă;
 acţiunea prohibitoria.
B. Superficia. Superficia reprezenta dreptul unei persoane de a folosi o

construcţie zidită de ea pe terenul închiriat de la altă persoană. Terenul era închiriat
pe termen nelimitat, în schimbul plăţii unei sume de bani (solarium) proprietarului
terenului. Superficiarul avea dreptul să transmită lucrul moştenitorilor, să-l
înstrăineze cu titlu oneros sau gratuit, să-l ipotecheze, să-l greveze cu servituţi în
favoarea lui.
Dreptul superficiarului era un drept real protejat printr-un interdict şi printr-o

acţiune reală similară revendicării (utilis in rem actio).
C. Conductio agri vectigalis. Reprezenta o varietate specială de arendă prin

care cetăţile dădeau terenurile lor în administrare particularilor pe timp îndelungat
(100 de ani) în schimbul unei redevenţe numită vectigal. Atâta timp cât se plătea
vectigalul acestea nu puteau fi luate înapoi nici de la cesionar, nici de la moştenitorii
lui. Ulterior astfel de înţelegeri s-au încheiat şi între particulari. Terenurile arendate
astfel purtau denumirea de agri vectigalis iar persoana care le administra se numea
conductor agri vectigalis. Acesta din urmă era posesor şi se bucura de protecţie
juridică prin interdicte, dreptul său putând fi transmis fie prin acte între vii, fie prin
acte pentru cauză de moarte27. Conductor agri vectigalis dobândea proprietatea
asupra fructelor prin simpla separaţie ca orice posesor de bună - credinţă.
D. Emfiteoza. Reprezenta un drept real născut din contractul de emfiteoză,

contract special sancţionat de către împăratul Zeno (epoca postclasică).
Emfiteoza avea ca obiect închirierea (arendarea) perpetuă sau quasi-

perpetuă asupra unui imobil.
27
D. 2. 8. 15. 1.
În baza emfiteozei, o parte se obliga să procure alteia denumită emfiteot un
fond (teren agricol) pentru a-l cultiva și a-i percepe fructele pe timp îndelungat ori
fără termen, iar cealaltă parte se obliga să achite o sumă de bani 28.
Emfiteotul plătea o redevenţă anuală numită canon.
Principalele drepturi și obligații pe care le avea emfiteotul erau următoarele:
 emfiteotului îi revenea obligația de a cultiva terenul, de a-l ameliora,

precum și obligația de plată a sumei convenite către proprietarul
bunului;
 emfiteotul avea dreptul să lase moştenire ori să transmită prin acte
între vii altora (donaţie, dotă, vânzare) bunurile deținute prin
emfiteoză;
 în situaţia înstrăinării terenului, proprietarul terenului avea drept de
preferinţă în vederea dobândirii în proprietate a acelui teren.
 În accepţiunea generală, bunurile sunt lucrurile susceptibile de apropriere sub forma

dreptului de proprietate. Romanii foloseau termenul “res” pentru a desemna noţiunea
de “bunuri”, acest termen fiind folosit atât pentru desemnarea lucrurilor în general,
cât si pentru desemnarea bunurilor.
 Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor, datoriilor şi sarcinilor susceptibile
de o valoare pecuniară.
 În dreptul roman, elementele care compun patrimoniul sunt: drepturile reale –
izvorăsc din raporturile juridice stabilite între o persoană şi toţi ceilalţi membri ai
societăţii fiind opozabile erga omnes şi drepturile personale – izvorăsc din
raporturile juridice stabilite între două persoane determinate fiind opozabile faţă de o
singură persoană.
28
Paul F. Girard, op. cit., p. 404-405.
 Posesiunea este o stare de fapt constând în stăpânirea materială a unui lucru,
stăpânire ce se bucură de protecţie juridică.
 Posesiunea presupunea întrunirea cumulativă a două elemente: animus (element
intenţional)- prin animus se înţelege intenţia de a păstra lucrul pentru sine şi corpus
(element material) - prin corpus se înţelege totalitatea actelor materiale prin care se
realizează stăpânirea asupra unui lucru.
 Posesia se dobândea prin întrunirea celor două elemente (animus şi corpus) asupra
aceleiaşi persoane. De regulă, posesia se dobândea prin sine însuşi dar se putea
dobândi în mod excepţional şi prin altul.
 Posesia se pierdea fie prin pierderea unuia dintre cele două elemente (animus sau
corpus) fie prin pierderea ambelor elemente.
 Interdictele posesorii erau ordine date de pretor în vederea ocrotirii posesiunii
contestate.
 Dreptul de proprietate, în sens obiectiv, cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează modul de repartiţie a mijloacelor de producţie precum şi a produselor.
 Dreptul subiectiv de proprietate reprezintă acea posibilitate de a stăpâni un lucru prin
putere proprie şi în interes propriu.
 În epoca prestatală au fost cunoscute două forme ale proprietăţii: proprietatea
colectivă a ginţii şi proprietatea familială.În epoca veche îşi fac apariţia: proprietatea
privată, sub forma proprietăţii quiritare şi proprietatea colectivă a statului roman.În
dreptul clasic, pe lângă proprietatea quiritară, întâlnim: proprietatea pretoriană,
proprietatea provincială şi proprietatea peregrină. În dreptul postclasic asistăm la un
proces de unificare a proprietăţii, finalizat prin apariţia unei forme de proprietate
unice, numită dominium.
 Erau moduri de dobândire a proprietăţii quiritare asupra lucrurilor mancipi:
ocupaţiunea,mancipaţiunea, uzucapiunea, in iure cesio, legea şi adjudecarea.
 Erau moduri de dobândire a proprietăţii quiritare asupra lucrurilor nec
mancipi:tradiţia, specificaţia şi accesiunea.
 Sancţiunea proprietăţii quiritare: proprietatea quiritară era sancţionată prin acţiunea în
revendicare (rei vindicatio) care în timpul XII Table se intenta pe calea legisacţiunii
per sacramentum in rem; în epoca clasică procesul în revendicare avea loc în forma
unui proces cu formulă.
 Servituţile reprezentau sarcini impuse unui lucru în folosul unei anumite persoane
sau în folosul unei persoane oarecare ce stăpânea un imobil cu titlu de proprietate.
 Superficia reprezenta dreptul unei persoane de a folosi o construcţie zidită de ea pe
terenul închiriat de la altă persoană.
 Emfiteoza reprezenta un drept real născut din contractul de emfiteoză, contract
special sancţionat de către împăratul Zeno (epoca postclasică). Emfiteoza avea ca
obiect închirierea (arendarea) perpetuă sau quasi-perpetuă asupra unui imobil.
Bunuri, posesiune, servitute, superficie, emfiteoză, proprietatea quiritară, tradiţiune,

specificaţiune, accesiunea, uzucapiune, servitutes praediorum, vindicatio servitutis, actio
confessoria, acţiune negatoria, acţiune confesorie utilă, acţiune prohibitoria, mancipaţiune,
proprietate peregrină, ocupaţiune, praescriptio longi temporis, praescriptio longissimi temporis,
proprietate familială, proprietate pretoriană, conductio agri vectigalis, adiudicatio, in iure cesio.
Care erau condiţiile necesare intentării acţiunii în revendicare?
Definiţi servituţile.
Care este deosebirea dintre emfiteoză şi conductio agri vectigalis?
1. Erau incluse în categoria lucrurilor in patrimonio:
a. lucrurile care pot face obiect de proprietate privată;
b. lucrurile care nu pot fi apropriate sub forma dreptului de proprietate ;
c. lucrurile considerate mai preţioase.
2. Erau incluse în categoria lucrurilor extra patrimonium:
a. lucrurile care pot face obiect de proprietate privată;
b. lucrurile care nu pot fi apropriate sub forma dreptului de proprietate;
c. lucrurile considerate mai preţioase.
3. Erau incluse în categoria lucrurilor mancipi:

a. banii;
b. drepturile de creanţă;
c. pământul.
Bibliografie:
 Cătuneanu, I.C., Curs elementar de Drept Roman, Ediția a III-a, Cluj-București, Editura
Cartea Românească, 1927;
 Cocoş, Ştefan, Drept roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2000;
 Dumitrescu, Grigore, Drept roman, vol.I, Editura Imprimeriile Independenţa, f.a.;
 Girard, Paul F., Manuel élémentaire de Droit Romanin, Septičme édition, Paris, 1924;
 Hamangiu, C.; Nicolau, Matei G., Dreptul Roman, vol.I, Editura Librăriei Socec & Co.,
S.A., București, 1930;
 Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Editura didactică și pedagogică, București, 1978;
 Hanga, Vladimir; Bocşan, M. D., Curs de drept privat roman, ediţia a II-a, Editura
Universul Juridic, București, 2006;
 Molcuţ, Emil, Drept privat roman.Terminologie juridică romană, ediție revăzută și
adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
 Murzea, Cristinel, Drept Roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
 Negru, Ion, Curs de drept roman, Editura Nagard-Ued, Lugoj, 2010;
 Sâmbrian, Teodor, Drept roman. Principii, instituţii şi texte celebre, Casa de editură şi
presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994;
 Stătescu C.; Bârsan C., Drept civil. Teoria generala a drepturilor reale, Editura
Academiei, Bucureşti, 1980;
 Stoicescu, Constantin, Curs elementar de drept roman, Bucureşti, 1931;
 Tomulescu, C. Şt., Manual de drept privat roman, Litografia şi Tipografia
Învăţământului, Bucureşti, 1958;
 Tomulescu, C. Şt., Drept privat roman, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept,
1973.
SUCCESIUNILE
Cuprins
7.1. Introducere
7.3.1. Succesiunea ab intestat
7.3.1.2. Sistemul Legii celor XII Table
7.3.1.3. Dreptul pretorian
7.3.1.4. Dreptul imperial
7.3.2. Succesiunea testamentară
7.3.2.1.Capacitatea
testamentară
7.3.2.2. Instituirea de mostenitor
7.3.2.3. Substituirea de mostenitori
7.3.3. Succesiunea deferită contra testamentului
7.3.3.1. Dezmostenirea
7.3.3.2. Testamentul inoficios
7.3.4. Dobândirea mostenirii
7.3.5. Sancţiunea mostenirii
7.3.6. Legate si fideicomise
7.1.Introducere
În concepţia lui ius civile, hereditas (moştenirea) desemnează nu numai

universalitatea bunurilor al căror titular a fost defunctul, dar şi dreptul celor
rămaşi de a succede la patrimoniul defunctului. Acesta este motivul pentru care
jurisconsultul Iulian a definit hereditas ca fiind: successio in universum ius quod
defunctus habuerit (dobândirea întregului drept pe care l-a avut defunctul) 1
Persoana decedată, al cărei patrimoniu se transmite prin moştenire, se

desemnează prin expresia de cuius (acela despre a cărui...). Ea provine din
expresia de cuius successione agitur (acela despre a cărui moştenire este vorba) şi
a fost preluată în dreptul modern în forma ei prescurtată de cuius pentru a-l
desemna pe defunct2.
Aşadar, dreptul sucesoral cuprinde totalitatea normelor juridice care

reglementează transmiterea unui patrimoniu de la defunct către moştenitorii săi 3.
În evoluţia dreptului roman se cunosc trei sisteme sucesorale:
 mostenirea ab intestat (conform legii);

 mostenirea testamentară;
 mostenirea deferită contra testamentului, care este, de fapt, o
variantă a mostenirii testamentare.
Sunt principii fundamentale ale dreptului succesoral roman:
 principiul continuităţii persoanei defunctului –potrivit căruia se

considera că moştenitorul continua persoana defunctului.
Existau două opinii cu privire la momentul de la care moştenitorul
dobândea succesiunea:
după o concepţie, moştenitorul acceptant devenea titular al

succesiunii în mod retroactiv de la data morţii lui de cujus
(Casius), având drept consecinţă acoperirea întregii perioade
dintre data decesului şi data acceptării moştenirii;
 cea de-a doua concepţie (Iulianus) conform căreia moştenitorul
acceptant devenea titularul succesiunii de la data acceptării, fără
ca acesta să aibă efect retroactiv. De la data decesului şi până la
acceptarea succesiunii, printr-o ficţiune juridică se considera că
defunctul a supravieţuit datorită succesiunii care îl reprezenta:
hereditas jacens personam defuncti sustinent (succesiunea jacenta
sustine persoana defunctului)4.
Însă, în vechiul drept roman, succesiunea nu implica principiul
continuităţii persoanei defunctului, considerându-se că dreptul de proprietate
asupra unor bunuri se stinge odată cu moartea titularului acelui drept.
 principiul nemo pro parte testatus, pro parte intestatus decedere

potest (nimeni nu poate muri în parte cu testament şi în parte fără
testament), potrivit căruia succesorul ab intestat nu poate veni la
succesiune decât dacă este herede testamentar. Succesorul nu
1
Dig. 50.17.62.
2
Biondo Biondi, Diritto ereditario romano. Parte generale, Milano, 1954, p.24.
3
Molcuţ, op.cit., p. 136.
4
Arat Gheorghe Teodor, Drept privat roman, Editura Galaţi Universitz Press, Galaţi,
2008, p. 56.
poate fi în acelaşi timp herede testamentar şi herede ab intestat
pentru aceeasi succesiune.
 principiul semel heres, semper heres (o dată herede, totdeauna
herede) - vocaţia eredelui testamentar era perpetuă în sensul că
dreptul eredelui nu putea fi stins prin împlinirea unui termen sau
realizarea unei condiţii.
 Introducerea studenţilor în evoluţia succesiunii ab intestat, al

succesiunii testamentare şi al succesiunii deferite contra
testamentului;
 Dezvoltarea capacităţii studenţilor de a delimita categoriile de
moştenitori ab intestat şi a elementelor specifice fiecărei forme
de testament prezentată în această unitate de învăţare;
 Definierea noţiunii de succesiune ab intestat;
 Definierea noţiunii de succesiune testamentară
 Analizarea diferenţelor dintre instituirea de moştenitor şi
substituirea de moştenitor;
 Evidenţierea rolul interdictelor posesorii;
 Prezentarea condiţiilor şi evoluţiei dezmoştenirii descendenţilor;
 Comprehensiunea evoluţiei testamentului;

 Cunoaşterea noţiunii de succesiune testamentară şi de succesiune
ab intestat;
 Înţelegerea evoluţiei categoriilor de moştenitori;
 Înţelegerea diferenţelor dintre instituirea de moştenitor şi
substituirea de moştenitor;
 Cunoaşterea condiţiilor şi evoluţiei dezmoştenirii descendenţilor;

7.3.1. Succesiunea ab intestat
7.3.1.2. Sistemul Legii celor XII Table
Succesiunea ab intestat (fără testament) se deschidea atunci când nu

existau mostenitori testamentari, fie pentru că defunctul nu a lăsat testament, fie
pentru că testamentul lasat a fost atins de o cauză de nulitate.
Succesiunea ab intestat mai este denumită şi moştenire legală, deoarece

normele ce o reglementează sunt cuprinse în Legea celor XII Table.
Legea celor XII Table prevedea existenţa a trei categorii de moştenitori

legali:

sui heredes;

adgnatus proximus;

gentiles.
Sui heredes reprezintă persoanele care prin moartea lui pater familias
devin persoane sui iuris. Intrau în această categorie de mostenitori fiii, fiicele,
femeia căsătorită cu manus în calitate de fiică, nepoţii din fii, dacă tatăl lor a
predecedat bunicului, adoptatul si adrogatul. Nepoţii din fii vor veni însă la
mostenire alături de unchi prin reprezentare, ceea ce înseamnă că vor dobândi
partea din mostenire care ar fi revenit tatălui lor dacă acesta ar mai fi trăit în
momentul morţii lui pater familias5.
Astfel, dacă în momentul morţii lui pater familias, au calitatea de sui

heredes doi fii şi doi nepoţi de fii, fiii vor primi fiecare câte o treime din
moştenire, iar cei doi nepoţi vor primi împreună câte o treime din moştenire, atât
cât s-ar fi cuvenit tatălui lor, dacă ar mai fi trăit în momentul morţii lui pater
familias6.
Adgnatus proximus reprezintă persoanele care sunt chemate la moştenire

în lipsa heredes sui - lor. În ciuda faptului că expresia adgnatus proximus este
5
Molcut, op.cit., p.136.
6
Vl. Hanga, M.V. Jacotă, Drept privat roman, Bucureşti, 1978, pag. 237.
formulată la singular, prin ea se desemnează fie o persoană, fie un grup de
persoane aflate în cel mai apropiat grad de rudenie cu defunctul 7. Această
categorie de mostenitori este formată din fraţi, veri si nepoţii de frate sau de văr.
Gentiles constituie persoanele care vin la succesiune în părţi egale

datorită lipsei primelor două categorii de moştenitori, sui heredes şi adgnatus
proximus.
7.3.1.3. Dreptul pretorian
Sistemul succesoral reglementat de Legea celor XII Table, era foarte

rigid, nu suporta niciun amendament, fiind întemeiat exclusiv pe rudenia civilă.
Datorită acestui fapt devenise anacronic spre sfârsitul Republicii, când căsătoria
fără manus se generalizase, iar actul emancipării devenise tot mai frecvent8.
Vis-a-vis de această nouă configuraţie a familiei romane, pretorul a

considerat că este inechitabil ca femeia să nu vină la mostenirea bărbatului si ca
fiul emancipat să nu-si mostenească tatăl. Drept urmare, reformele pretorului au
operat în direcţia ocrotirii rudelor de sânge, precum si în direcţia consolidării
raporturilor dintre soţi în cadrul căsătoriei fără manus, luând astfel naştere
mostenirea pretoriană9.
Mostenirea pretoriană este desemnata prin expresia bonorum possessio

(posesiunea bunurilor succesorale).
Spre sfârsitul Republicii existau patru categorii de mostenitori

pretorieni10:
 bonorum possessio unde liberi- desemnează mostenirea deferită

fiilor, mostenire dobândită în calitate de fiu, de copil,
neprezentând importanţă dacă fiul se găsea sub puterea
părintească sau era emancipat. Pe această cale, toţi fiii de familie,
chiar dacă s-ar fi aflat sau nu sub puterea lui pater familias, se
bucurau de vocaţie succesorală, cu precizarea că emancipatul
trebuia să facă collatio bonorum, adică raportul bunurilor,
adăugând la masa succesorală tot ceea ce dobândise în calitate de
persoană sui iuris; aşadar, această categorie privea atât
emancipaţii cât şi copiii adoptivi pentru cei care nu erau adoptaţi
într-o altă familie. Femeia nu putea avea liberi aparţinând acestei
clase. bărbat şi femeie moşteneau în mod egal;
 bonorum possessio unde legitimi - cuprinde agnaţii si gentilii.
Pretorul a preluat o dispoziţie din Legea celor XII Table, care
7
A. E. Giffard, Revue historique de droit francais et etranger, Paris, 1932, pag. 385.
8
Molcuţ, op.cit., p. 136.
9
Ibidem.
10
Ibidem.
arăta că agnaţii si gentilii se bucurau de vocaţie succesorală. Prin
introducerea în sistemul succesiunii pretoriene a acestor
mostenitori, pretorul a confirmat prevederile legii, dar a si
modificat, desi indirect, sistemul mostenirii legale. Astfel, dacă
cel mai apropiat agnat repudiază mostenirea, aceasta nu devine
vacantă, ci trece la următoarea categorie de mostenitori
pretorieni, adică la cognaţi.
 bonorum possessio unde cognati- este formată din rudele de
sânge în linie paternă şi maternă până la gradul şase (nepoţii
fraţilor şi surorilor, sobrini) adică din cognaţi. Posesia lor este
sine re. Astfel, copiii rezultaţi din căsătoria fără manus puteau
veni la succesiunea mamei lor, cu toate că nu aveau calitatea de
agnaţi faţă de ea.
 bonorum possessio unde vir et uxor- formată din soţii căsătoriţi
fără manus, care se pot mosteni reciproc, însă numai în lipsa
rudelor civile sau a rudelor de sânge.
7.3.1.4. Dreptul imperial
Senatusconsult-ul Tertullian, adoptat în vremea lui Hadrian (sec.II d.Hr.),

acordă drept de succesiune mamei faţă de copii ei, femeia căsătorită fără manus
dobândind vocaţie succesorală faţă de copiii ei în calitate de rudă legitimă alături
de ceilalţi agnaţi.
Prin senatusconsultul Orfitian, adoptat în vremea lui Marc Aureliu (178

d.Hr.), copiii rezultaţi din căsătoria fără manus dobândesc vocaţie succesorală
faţă de mama lor în cadrul primei categorii de moştenitori, înaintea agnaţilor.
Împăratul Iustinian a creat un nou sistem succesoral, bazat numai pe

rudenia de sânge creându-se astfel patru categorii de moştenitori:
 descendenţii – acestia îi exclud pe toţi ceilalţi moştenitori, în

lipsa acestora capătând vocaţie succesorală moştenitorii din a
doua categorie; descendenţii anteriori decedaţi erau reprezentaţi
prin proprii lor descendenţi iar în caz de egalitate de grad,
descendenţii împărţeau moştenirea pe capete.
 ascendenţii, fraţii şi surorile buni şi copiii lor – în lipsa acestora
capătă vocaţie succesorală moştenitorii din a treia categorie;
 fraţii şi surorile consanguini sau uterini şi copiii lor; fraţi
consanguini sunt aceia care provin din acelaşi tată, dar nu au
aceeaşi mamă; fraţii uterini sunt aceia care provin din aceeaşi
mamă, dar nu au acelaşi tată; în lipsa moştenitorilor din aceste
categorii vin colateralii mai îndepărtaţi.
 ceilalţi colaterali, fără ca o limită să fi fost menţionată; cei mai
apropiaţi îi precedau pe cei mai îndepărtaţi şi îi excludeau.
Diferenţierea dintre agnaţiune şi cognaţiune şi-a pierdut cu acest prilej
orice semnificaţie în privinţa vocaţiei succesorale, în acelaşi timp dispărând şi
distincţia dintre moştenirea civilă şi cea pretoriană.
Soţia supravieţuitoare putea veni la moştenirea soţului în concurs cu
moştenitorii soţului, dobândind o parte din succesiune, care varia în raport cu
gradul de rudenie al celor chemaţi la moştenire. Această parte variabila ce
revenea soţiei supravieţuitoare nu putea depăşi un sfert din moştenire, Novellele
53 şi 117 prevăzând expres că vidua inops primea „sfertul soţului sărac”. Sfertul
acesta se diminua considerabil dacă existau mai mult de trei copii cu o cotă
pentru fiecare cap. Dacă sotia supravieţuitoare moştenea alături de copiii din
prima căsătorie, cota aceasta îi era atribuită doar în uzufruct.
În situaţia în care nici un moştenitor nu se prezenta, succesiunea era

considerată ca fiind vacantă.
7.3.2. Succesiunea testamentară
Succesiunea testamentară esta aceea deferită pe baza testamentului.

Testamentul reprezintă actul solemn de ultimă voinţă, prin care o persoană
numită testator instituie unul sau mai mulţi mostenitori.
Testamentul roman a avut ca scop instituirea de moştenitor, deci

transmiterea bunurilor defunctului, în sarcina celui instituit moştenitor căzând
executarea legatelor şi a altor prevederi testamentare. În situaţia în care existau
mai mulţi moştenitori legali, testatorul folosea testamentul pentru a determina
cota de drepturi ce revenea fiecăruia dintre ei, avantajând pe unii în detrimentul
altora. La origine, testatorul instituia ca moştenitori numai pe erezii săi, dar mai
târziu a putut institui şi agnaţi mai îndepărtaţi şi chiar persoane străine de familia
sa11.
Categoriile de testament au diferit de la o epocă la alta a dreptului
roman. Epoca veche a cunoscut trei forme de testament:
calatis comitiis;
in procinctu;
per aes et libram.
Testamentul calatis comitiis reprezintă cea mai veche formă de testament
pe care testatorul îl făcea în faţa Comitiei curiate, convocată în acest sens anual
de către pontifex maximus.
Testamentul calatis comitiis prezenta următoarele neajunsuri:
 era accesibil numai patricienilor, întrucât numai ei participau la

lucrările Comitiei curiate, care se mai numea si Comitia calata,
de unde si denumirea testamentului;
 se putea realiza numai de două ori pe an, la 24 martie si la 24
mai, date la care era convocată adunarea patricienilor.
11
Arat Gheorghe Teodor, op.cit., p.57.
Testamentul in procinctu (testamentul în faţa armatei gata de luptă)
consta dintr-o declaraţie solemnă înainte de luptă pe care soldatul o făcea înaintea
camarazilor săi, care aveau rolul de martori. Această formă de testament a fost
necesară deoarece testamentul calatis comitiis nu era accesibil plebeilor. Aveau
acces la testamentul in procinctu plebeii şi patricienii cu vârsta cuprinsă între 17
si 46 de ani, fiindcă doar acestia făceau parte din legiunile combatante.
Mai târziu, dar tot în epoca veche, s-a recurs la o formă nouă de a testa, care, de
fapt, este o utilizare a mancipaţiunii fiduciare şi anume, la testamentul per aes et
libram (prin aramă si balanţă). Această formă de testament a cunoscut o evoluţie
în trei faze12:
mancipatio familiae – era o vânzare fictivă, pentru că deşi se

îndeplineau formele mancipaţiunii, preţul era fictiv. În prima
fază, testatorul transmitea proprietatea asupra lucrurilor sale unui
executor testamentar sui generis care încheia cu testatorul
anumite pacte fiduciare, anumite convenţii de bună credinţă, prin
care se stabilea modul în care acel dobânditor al bunurilor
succesorale, numit emptor familiae, urma să le transmită
mostenitorilor. Astfel, emptor familiae devenea proprietar al
bunurilor succesorale, iar pactele fiduciare, adică acele convenţii
încheiate cu testatorul, nu erau sancţionate juridiceste. În situaţia
în care emptor familiae nu distribuia acele bunuri mostenitorilor
potrivit înţelegerii cu testatorul, mostenitorii nu aveau la
îndemână o acţiune împotriva lui emptor familiae, nu-l puteau
chema în justiţie si nu puteau obţine o sentinţă împotriva lui.
Aşadar, executarea acestei forme de testament depindea excusiv
de buna credinţă a executorului testamentar.
 testamentul per aes et libram public – în cazul acestei forme de
testament emptor familiae nu mai devenea proprietar al bunurilor
succesorale, ci numai detentor, adică un simplu executor
testamentar, iar dacă nu distribuia bunurile potrivit înţelegerii cu
testatorul, mostenitorii aveau acţiune împotriva lui. Neajunsul
acestei forme de testament consta in faptul că testatorul arăta prin
viu grai cui si cum să fie împărţite bunurile succesorale, cei care
erau instituiţi mostenitori având tot interesul să grăbească
moartea testatorului.
 testamentul per aes et libram secret - voinţa testatorului nu mai
este exprimată prin viu grai, ci în forma unui înscris, în care erau
indicaţi mostenitorii si modul de repartizare a bunurilor
succesorale, care urma a fi deschis numai după moartea
testatorului. Actului scris i se adăuga un proces verbal cu privire
la îndeplinirea formelor.
În epoca clasică, pe lângă testamentul per aes et libram, au apărut noi
forme de testament:
 testamentul nuncupativ - se realiza sub forma unei declaraţii

orale pronunţate în faţa a sapte martori.
 testamentul pretorian - se redacta în formă scrisă si purta sigiliile
a sapte martori.
12
Molcuţ
 testamentul militar - nu presupunea condiţii de formă, dar
declaraţia de voinţă a soldatului testator trebuia să fie clar
exprimată.
În epoca postclasică se menţin doar testamentul nuncupativ şi militar dar
au fost însă create şi noi forme de testament cum este testamentum principi
oblatum (oferit împăratului), testament scris şi remis spre păstrare arhivei
imperiale. Testamentul conjunctiv reciproc a fost admis numai pentru acest caz.
Când mai multe persoane îşi făceau testamentul într-un document unic,
testamentul era conjunctiv, numindu-se şi reciproc atunci cand testatorii se
instituiau erezi unul pe altul13.
7.3.2.1. Capacitatea testamentară
Capacitatea testamentară (testamenti factio) desemnează capacitatea unei

persoane de a-si face testamentul sau de a fi martoră la întocmirea unui testament,
precum şi capacitatea de a veni la succesiune în calitate de mostenitor sau de
legatar14.
Capacitatea testamentară (testamenti factio) putea fi:
 activă - desemna posibilitatea unei persoane de a-şi întocmi

testamentul sau de a asista la întocmirea unui testament în
calitate de martor.
 pasivă - desemna capacitatea unei persoane de a dobândi o
succesiune fie în calitate de mostenitor, fie în calitate de legatar.
Se bucurau de testamenti factio activa numai persoanele capabile de drept
si de fapt, adică persoanele sui iuris, care aveau reprezentarea urmărilor actelor si
faptelor lor deşi au fost admise şi unele excepţii după cum urmează:
 servii publici (sclavii publici aflaţi în proprietatea statului) puteau

dispune prin testament de jumătate din peculiul lor;
 aveau posibilitatea să-si întocmească testament fiii de familie
care erau soldaţi si care aveau un peculium castrense;
 începând din vremea lui Hadrian femeia sui iuris, desi incapabilă
de fapt, putea să-si întocmească testament cu autoritatis tutoris,
iar femeia ce se bucura de ius liberorum avea deplină capacitate
de lasa testament.
În ceea ce priveşte testamenti factio pasiva, textele clasice precizau că
numai cei care erau capabili puteau veni la mostenire. Şi de la aceasta regula au
existat excepţii întrucât s-a permis ca persoane alieni iuris să fie instituite
mostenitori. Dobândirea mostenirii de persoane alieni iuris era condiţionată de
aprobarea lui pater familias, întrucât cel care vine la succesiune, pe de o parte,
dobândeste anumite bunuri si drepturi de creanţă, iar, pe de altă parte îsi asumă si
niste obligaţii, deoarece mostenirea nu este formată numai din drepturi, ci si din
13
Tomulescu, 1973, p. 206
14
Molcuţ
datorii, iar fiul de familie nu-l poate obliga pe pater familias fără o aprobare
expresă din partea acestuia din urmă.
Si femeile aveau capacitatea de a mosteni, însă prin Legea Voconia,

adoptată în anul 169 î. e. n., din iniţiativa lui Cato cenzorul, s-a interzis femeilor
să vină la mostenirea unor persoane ce aveau un patrimoniu în valoare mai mare
de 100000 de asi, măsură adoptată în sensul de a frâna tendinţa către lux a
femeilor romane, care au început a fi influenţate de moravurile din Orient,
îndeosebi din Grecia. S-a admis să fie instituiţi mostenitori si sclavii, fie a
sclavului propriu, fie a sclavului altuia.
În cazul instituirii sclavului propriu, această instituire trebuia însoţită de o

clauză prin care sclavul era dezrobit, astfel încât la moartea testatorului, cel
instituit devenea automat liber. Justinian a stabilit că nu mai era necesară o
asemenea declaraţie, deoarece instituirea sclavului implica dezrobirea acestuia.
Asemenea practici au fost îmbrăţisate de cei care se considerau insolvabili si,
care, pentru a nu li se păta memoria, instituiau ca mostenitori anumiţi sclavi, iar
ulterior, după moartea testatorului, bunurile urmau a fi vândute pe numele
sclavului dezrobit si instituit.
În ceea ce priveste instituirea ca mostenitor a sclavului altuia, romanii nu

admiteau vânzarea bunurilor succesorale. Această regulă putea fi însă ocolită prin
instituirea ca mostenitor a sclavului altuia, deoarece vânzarea sclavului instituit
mostenitor echivala cu vânzarea dreptului succesoral, căci succesiunea urma a
intra în stăpânirea acelei persoane care îl avea pe sclav în proprietate la moartea
testatorului.
7.3.2.2. Instituirea de mostenitor
Pentru ca testamentul să fie valabil era necesar, mai întâi de toate,

instituirea de mostenitor.
Condiţiile de formă ale instituirii. Potrivit lui Gaius (text din Institute),
iar apoi în Institutele lui Justinian, instituirea de mostenitor era considerată
“Caput et fundamentum totius testamenti” (fruntea si temelia întregului
testament).
Instituirea de mostenitor presupune anumite condiţii de formă:
trebuie făcută în fruntea testamentului;
trebuie făcută în termeni imperativi si solemni, spre exemplu “Octavianus heres

esto” (Octavian să fie mostenitor).
Condiţiile de fond ale instituirii. Sunt exprimate în două principii, care

guvernează materia succesiunii testamentare:
 nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potesi
(nimeni nu poate veni în parte cu testament si în parte fără
testament). Faţă de exigenţele acestui principiu, la romani nu se
putea deschide mostenirea legală, alături de mostenirea
testamentară. Dacă însă testatorul îl instituia pe mostenitor numai
pentru o parte din mostenire, cel instituit urma a dobândi întreaga
succesiunea, deoarece principiul invocat nu admitea deschiderea
succesiunii legale alături de cea testamentară.
 semel heres semper heres (odată herede pentru totdeauna herede).
Din acest principiu rezultă că mostenitorul nu putea fi instituit
până la un anumit termen, astfel încât orice instituire rămânea
valabilă pentru totdeauna.
7.3.2.3. Substituirea de mostenitori
În practică s-a constatat uneori că cei instituiţi mostenitori nu vroiau sau

nu puteau dobândi mostenirea. În asemenea cazuri, veneau la succesiune
mostenitorii legali, potrivit legii, iar dacă nu existau mostenitori legali mostenirea
trecea asupra statului. Pentru evitarea unei asemenea perspective, romanii au
creat instituţia substituirii de mostenitori, în virtutea căreia dacă cel instituit
mostenitor nu dobândea succesiunea, aceasta trecea asupra substituitului.
De aici rezultă că substituirea de mostenitori era considerată ca fiind o

instituire de gradul II sau o instituire condiţională.
Din textele clasice rezultă că romanii au cunoscut trei forme de

substituire de mostenitori:
 substituirea vulgară (substitutio vulgaris);

 substituirea pupilară (substitutio pupilaris);
 substituirea quasi-pupilară (quasi-pupilaris).
Substituirea vulgară este cea mai frecventă, deoarece testatorul arată
printr-o clauză specială ce persoană va dobândi mostenirea dacă cel instituit nu va
vrea sau nu poate să vină la mostenire.
Substituirea pupilară consta din numirea unui substituit pentru ipoteza în

care cel instituit va muri înaintea pubertăţii (14 ani).
Substituirea quasi-pupilară se face prin numirea de căre testator a unui

substituit pentru ipoteza în care cel instituit va deveni lipsit de minte (captus
mente).
7.3.3. Succesiunea deferită contra testamentului
7.3.3.1. Dezmostenirea
Pe lângă mostenirea legală si cea testamentară, romanii au cunoscut si
mostenirea deferită contra testamentului.
Această formă a mostenirii s-a născut în legătură cu acele condiţii ce erau

necesare pentru instituire si pentru dezmostenire. Asa cum am văzut, mostenitorul
trebuia instituit cu respectarea unor forme solemne.
În virtutea principiului simetriei sau corespondenţei formelor, succesorul

legal putea fi dezmostenit prin respectarea unor condiţii de formă. Astfel, fiii de
familie errau dezmosteniţi individual, prin formula “Octavianus filius meus
exheres esto” (Otavian, fiul meu, să fie dezmostenit). Fiicele si nepoţii puteau fi
dezmosteniţi în bloc, în grup, prin formula “ceteri omnes exheredes sunto” (toţi
ceilaţi să fie dezmosteniţi).
Dacă un fiu de familie era dezmostenit fără respectarea formelor solemne

sau era omis (nici instituit, nici dezmostenit) testamentul era ruptum (nul).
În ipoteza în care erau dezmosteniţi fără respectarea formelor solemne

fiicele sau nepoţii, sau erau omisi, testamentul nu se anula, ci se rectifica de asa
manieră, încât cei dezmosteniţi fără respectarea formelor, precum si cei omisi,
urmau a primi o parte din mostenire.
7.3.3.2. Testamentul inoficios
Prin urmare, în vechiul drept roman, dominat de un formalism rigid, pater

familias nu trebuia să invoce vreun motiv pentru a-i dezmosteni pe mostenitorii
legali. Orice mostenitor legal putea fi dezmostenit cu respectarea anumitor forme.
Cu timpul, ideile romanilor au evoluat si s-a ajuns la un stadiu în care s-a

considerat că orice pater familias are obligaţia de iubire – officium – faţă de
mostenitori legali, faţă de descendenţi, socotindu-se că un om normal îsi iubeste
descendenţii, iar dacă îi dezmosteneste fără vreun motiv serios înseamnă că nu-i
iubeste, iar dacă nu-i iubeste înseamnă că este lipsit de minte si că îsi încalcă
obligaţia de iubire (officium). Cei dezmosteniţi într-o asemenea manieră puteau
ataca testamentul printr-o acţiune numită querela inofficiosi testamenti.
În faţa tribunalului centumvirilor, centumvirii cercetau dacă testatorul si-a

încălcat obligaţia de officium si dacă se cosntata că si-a încălcat-o, considerau că
testatorul a fost lipsit de minte în momentul întocmirii testamentului, astfel încât
anulau testamentul. Acest testament, întocvmit prin încălcarea obligaţiei de
officium a fost desemnat prin sintagma “testament inoficios”.
Pe de altă parte, în dreptul clasic si postclasic s-au precizat acele cauze

care justifică dezmostenirea succesorilor legali, cazuri în care querela inofficiosi
testamenti nu putea fi intentată cu succes. Toate aceste cazuri au fost
sistematizate într-o reglementare unitară de abia în epoca lui Justinian.
7.3.4. Dobândirea mostenirii
Atât în cazul mostenirii legale, cât si în cazul mostenirii testamentare se

pune problema dobândirii mostenirii.
Din punctul de vedere al dobândirii succesiunii, mostenitorii se împart în

trei mari categorii:
 heredes sui et necesarii;

 heredes necesarii;
 heredes voluntarii sau extranei.
Heredes sui et necesarii erau cei care deveneau persoane sui iuris în
momentul morţii lui pater familias. Acesti mostenitori se numeau necesarii,
deoarece nu puteau repudia mostenirea. Ei nu puteau repudia mostenirea, pentru
că erau heredes sui, iar în foarte vechiul drept roman sui heredes dobândeau o
proprietate pe care o stăpâniseră încă din timpul vieţii lui pater familias în calitate
de coproprietari; de fapt, se mosteneau pe ei însisi, iar cel ce se mostenea pe el
însusi nu putea repudia mostenirea. Asemenea succesori pot veni la mostenirea
legală, dar pot veni si la mostenirea testamentară, dacă pater familias îsi
întocmise un testament.
Heredes necesarii sunt sclavii instituiţi de către stăpânii lor. Îi avem în

vedere fie sclavii proprii, fie sclavii altor persoane. Întrucât sclavii nu au
capacitate juridică, nu sunt persoane si este evident că nu pot veni la mostenirea
legală. În schimb, pot veni la mostenirea testamentară dacă sunt instituiţi prin
testament, în scopul de a se promova anumite interese ale lui dominus. Întrucât
instituirea sclavului se făcea în interesul lui dominus, este evident că nici sclavul
nu poate repudia mostenirea si că el este un mostenitor necesar.
Deci, dacă în cadrul primelor două categorii de mostenitori nu se pune

problema repudierii, înseamnă că nu se punea nici problema acceptării mostenirii,
căci asemenea mostenitori intră de drept în stăpânirea bunurilor succesorale.
Heredes voluntarii sau extranei pot repudia sau accepta mostenirea. Ei nu
sunt mostenitori de drept, adică mostenitori necesari, iar în cazul acceptării
mostenirii trebuiau să recurgă la una din formele de acceptare.
Acceptarea mostenirii (aditio hereditatis) se realizează în trei moduri:
 cretio;
 pro herede gestio;
 nuda voluntas.
Cretio este o formă de acceptare a mostenirii, care presupune pronunţarea
unor cuvinte solemne, într-un anumit termen, iar dacă cel instituit nu pronunţă
acele cuvinte solemne în termenul stabilit, de regulă de 100 de zile, se consideră,
se interpretează că a repudiat mostenirea; termenul de 100 de zile era prevăzut, de
regulă, de către testator în testament. Dacă existau mostenitori legali, cei
interesaţi de soarta succesiunii, precum creditorii si legatarii, puteau cere
pretorului ca acesta să-l silească pe mostenitor să se pronunţe într-un termen care
era, de regulă, de 100 de zile. Împăratul Justinian măreste acest timp de gândire
de la 100 de zile la un an.
Pro herede gestio este un act de administrare a bunurilor succesorale, din
care rezultă că cel instituit a înţeles să accepte mostenirea. Astfel, cel care plăteste
un impozit pe succesiune, vinde un bun succesoral, adică un bun ce aparţinea
succesiunii, se comportă ca un adevărat mostenitor si administrează mostenirea ca
un succesor.
Nuda voluntas este o declaraţie de acceptare nesolemnă, putând fi utilizate
orice cuvinte.
Pentru ca cel instituit să dobândească succesiunea, era necesar să se
bucure de ius capiendi, adică de dreptul de a culege mostenirea. Era un drept
special, creat prin Legile Iulia si Papia Poppaea la începutul Principatului, de
către August.
Aceste două legi au fost adoptate în scopul consolidării familiei si mai
ales pentru sporirea natalităţii.
Potrivit dispoziţiilor celor două legi, femeile între 20 si 50 de ani si
bărbaţii între 25 si 60 de ani trebuiau să trăiască în regimul căsătoriei si să aibă
copii. Cei care erau căsătoriţi, dar nu aveau copii, dobândeau numai o jumătate
din succesiune, care li s-ar fi cuvenit potrivit legii, pe când celibatarii, adică cei
necăsătoriţi, nu primeau nimic din succesiune.
Dacă erau întrunite toate condiţiile necesare pentru dobândirea mostenirii,
aceasta era valabil acceptată si, fireste, erau declansate si efectele acceptării.
Primul efect al acceptării mostenirii consta din fuziunea patrimoniilor, în
sensul că în momentul acceptării, patrimoniul defunctului se contopeste cu
patrimoniul mostenitorului. Această contopire era de natură să atragă consecinţe
păgubitoare fie pentru mostenitor, fie pentru creditorii defunctului.
În ceea ce îl priveste pe mostenitor, acesta răspunde de datoriile
succesorale dincolo de activul succesoral (ultra vires hereditatis), iar dacă
succesiunea era încărcată de datorii, mostenitorul trebuia să-i plătească pe
creditorii defunctului cu bunurile lui.
Pentru a-i proteja pe mostenitori (este vorba despre mostenitorii necesari,
întrucât cei voluntari nu puteau fi obligaţi a primi o mostenire plină de datorii),
pretorul a creat ius abstinendi (dreptul de a se abţine), conform căruia
mostenitorii aveau dreptul de a se abţine să-i plătească pe creditorii defunctului
dincolo de limitele activului succesoral. Pe aceeasi linie de gândire a mers si
Justinian, când a creat beneficium inventarii (beneficiul de inventar), potrivit cu
care acel mostenitor care face inventarul bunurilor succesorale nu va răspunde cu
bunurile sale, ci numai în limitele activului succesoral (intra vires hereditatis).
Dar era posibilă si situaţia în care mostenitorul era insolvabil, asa încât,
după fuziunea patrimoniilor, creditorii defunctului veneau în concurs cu creditorii
mostenitorului si, întrucât mostenitorul era insolvabil, creditorii defunctului nu-si
puteau valorifica integral drepturile de creanţă. Faţă de această inechitate s-a
acordat creditorilor defunctului separatio bonorum. În virtutea acestui drept,
creditorii defunctului puteau cere ca bunurile succesorale să fie delimitate de cele
ale mostenitorului până când toţi creditorii defunctului îsi valorificau integral
drepturile de creanţă din masa succesorală, iar fuziunea de patrimonii se producea
ulterior, dacă mai rămânea ceva din masa succesorală.
Al doilea efect ce decurgea din dobândirea mostenirii consta din obţinerea
dreptului de proprietate, în sensul că mostenitorul devine proprietar al
succesiunii.
În orice masă succesorală, pe lângă bunuri există si creanţe si datorii.
Creanţele si datoriile se împărţeau automat odată cu acceptarea
succesiunii, dacă erau mai mulţi mostenitori.
În privinţa bunurilor corporale, comostenitorii rămâneau într-o stare de
indiviziune, în sensul că fiecare cunostea cota-parte ideală care îi revenea, dar
această parte nu era determinată în mod concret. Dacă cei instituiţi intenţionau să
pună capăt stării de indiviziune, puteau recurge la actio familiae herciscundae.
Ultimul efect al acceptării mostenirii consta din raportul bunurilor

succesorale sau collatio bonorum. Potrivit acestui efect, mostenitorii sunt obligaţi
să aducă la masa succesorală toate bunurile pe care le-au primit, fiecare în parte,
de la pater familias, în timpul vieţii acestuia.
Pretorul a introdus si collatio emancipati, silindu-l pe emancipat să aducă

la masa succesorală toate bunurile dobândite de acesta în calitate de persoană sui
iuris.
De asemenea, femeia căsătorită fără manus venea în căsătorie cu o zestre,
dar ea rămânea sub puterea tatălui său si venea la succesiunea lui. Însă ea primise
anterior bunuri dotale. Dacă dorea să-si mostenească tatăl, femeia trebuia să facă
raportul bunurilor dotale, adică să adauge la masa succesorală bunurile dotale.
Mostenitorii voluntari acceptau mostenirea prin anumite forme. Dar ei
puteau si renunţa la mostenire prin repudiere.
Repudierea se făcea printr-o simplă declaraţie.
În anumite cazuri, după cum cel instituit trebuia să se pronunţe într-un
anumit termen, tăcerea era apreciată ca repudiere.
Repudierea mostenirii producea anumite efecte juridice:
 dacă existau mai mulţi instituiţi si unul dintre ei repudia
succesiunea, avea efectul acrescământului, în virtutea căruia
partea repudiată revenea automat, de drept, celor care au acceptat
mostenirea;
 dacă exista doar un singur instituit si acesta repudia mostenirea,
aceasta revenea substituitului, dacă exista vreun substituit. Dacă
nu exista nici un substituit, veneau la succesiune mostenitorii
legali. Dacă nu existau nici mostenitori legali, succesiunea
devenea vacantă si trecea asupra statului.
7.3.5. Sancţiunea mostenirii
Trebuie făcută distincţie între mostenirea civilă si cea pretoriană.

Mostenirea civilă era sancţionată prin hereditas petitio (petiţiunea de hereditate).
Mostenirea pretoriană era sancţionată prin interdictul quorum bonorum.
Petiţiunea de hereditate. În vederea intentării peteţiunii de hereditate erau
necesare anumite condiţii:
 reclamantul să fie mostenitor civil si să nu posede bunurile
succesorale. Prin urmare, el nu trebuie să facă proba dreptului de
proprietate al autorului său, cum se întâmpla la acţiunea în
revendicare, ci trebuia să probeze numai calitatea de mostenitor
civil.
 pârâtul trebuia să posede bunurile succesorale fie pro herede, fie
pro possessore. Atunci când pârâtul avea convingerea intimă că
el este adevăratul mostenitor, el poseda succesiunea pro herede,
iar atunci când pârâtul stia că nu este mostenitor civil, dar opunea
reclamantului calitatea sa de posesor, se considera că stăpâneste
bunurile succesorale pro possessore. Această acţiune putea fi
intentată, ca si rei vindicatio, împotriva posesorilor fictivi, adică
împotriva celui căruia simulează calitatea de posesor si se oferă
procesului (qui liti se obtulit), precum si împotriva aceluia care
încetează să posede cu rea credinţă, distrugând bunurile
succesorale (qui dolo desiit possidere). Si în aceste cazuri,
senatusconsultul Juventinian a hotărât că reaua credinţă ţine loc
de posesiune. Potrivit aceluiasi senatusconsult, pârâtul de bună
credinţă răspundea numai în limitele îmbogăţirii sale, spre
deosebire de pârâtul de rea credinţă, care răspundea pentru tot
ceea ce lipsea din succesiune.
 spre deosebire de acţiunea în revendicare, ce avea ca obiect
bunuri individual determinate, petiţiunea de hereditate avea
caracter universal, în sensul că prin intermediul ei se pot urmări
în justiţie fie o fracţiune dintr-un patrimoniu, fie un patrimoniu
integral.
Interdictul quorum bonorum. Era eliberat de către pretor în condiţii
speciale. Astfel, dacă reclamantul afirma că este mostenitor pretorian, pretorul îi
acorda bonorum possessio (calitatea de mostenitor pretorian), recunoscându-i
acea calitate. Dar acordarea lui bonorum possessio avea numai o semnificaţie
teoretică, deoarece reclamantul nu era pus în posesia lucrurilor succesorale.
Astfel încât, potrivit programului de lucru, la un alt termen pretorul verifica dacă
într-adevăr reclamantul întruneste condiţiile necesare pentru a fi mostenitor
pretorian. Dacă pretorul se convingea de justeţea pretenţiilor reclamantului,
elibera interdictul quorum bonorum, prin intermediul căruia reclamantul intra în
posesia succesiunii. Trebuie făcută precizarea că acest interdict produce efecte
numai în ce priveste bunurile corporale din succesiune, astfel încât bunurile
incorporale, adică drepturile de creanţă, care făceau parte din acea succesiune, nu
treceau asupra reclamantului.
Iată de ce, prin noi reforme, pretorul a dat mostenitorului pretorian
posibilitatea de a intenta toate acţiunile pe care defunctul le avusese împotriva
debitorilor săi, cu ficţiunea calităţii de mostenitor civil, astfel încât, pe cale
procedurală, mostenitorul pretorian poate valorifica si creanţele succesorale cu
ficţiunea că este mostenitor civil.
În secolul al II-lea e. n., pentru ca mostenitorul pretorian să fie asimilat
cu mostenitorul civil s-a acordat acestuia o acţiune similară – petiţiunea de
hereditate posesorie (hereditatis petitio possessoris). Prin intermediul acestei
acţiuni, mostenitorul pretorian a obţinut o poziţie identică cu mostenitorul civil.
7.3.6. Legate si fideicomise
Noţiunile de legate si de fideicomise sunt strâns legate de mostenirea

testamentară, dar, care, în acelasi timp, prezintă o identitate proprie, lucru pentru
care se cercetează separat.
Legatele. Sunt dispoziţii formulate în termeni imperativi si solemni,
incluse în testament, prin intermediul cărora testatorul dispune de anumite bunuri
individual determinate, în profitul unei persoane numită legatar, iar executarea
acestor dispoziţii apasă asupra mostenitorilor testamentari.
În dreptul roman sunt cunoscute patru forme de legate:
 legatul per vindicationem (prin revendicare);

 legatul per damnationem (prin obligaţie);
 legatul per praeceptionem (prin luare cu anticipaţie, prin luare
mai înainte);
 legatul sinendi modo (prin îngăduinţă).
În cazul legatului per vindicationem, testatorul transmite dreptul de
proprietate asupra unui lucru individual determinat direct legatarului. De aceea, în
cazul acestui legat, numele mostenitorului nu figura în legat, deoarece, în această
ipoteză, mostenitorul nu avea vreo obligaţie faţă de legatar, de vreme ce în
momentul deschiderii succesiunii legatarul devenea automat proprietar. Dacă
mostenitorul îl împiedica pe legatar să intre în posesia efectivă a bunului,
legatarul putea introduce împotriva mostenitorului acţiunea în revendicare în
calitate de proprietar.
În cazul legatului per damnationem, testatorul îl obligă pe mostenitor să
transmită un anumit lucru legatarului.
Numele succesorului figura în legat, deoarece acesta avea obligaţia de a
transmite bunul legat legatarului. Dacă mostenitorul nu-si îndeplinea această
obligaţie, legatarul avea împotriva mostenitorului o acţiune personală, izvorâtă
chiar din testament.
Pe la jumătatea secolului I. e. n., prin senatusconsultul Neronian s-a
hotărât ca legatele per vindicationem, nule pentru nerespectarea unor condiţii de
formă sau de fond, să fie considerate valabile ca legate per damnationem. Plecând
de la această dispoziţie, în virtutea unei interpretări creatoare, jurisprudenţa a
decis că, de vreme ce un legat per vindicationem nul poate fi considerat ca legat
per damnationem, cu atât mai mult un legat per vindicationem valabil poate fi
valabil si ca legat per damnationem. Această interpretare a avut consecinţe
practice deosebit de importante în planul sancţiunii legatelor, deoarece în virtutea
acestei interpretări, legatarul per vindicationem, dacă avea interes, se putea
considera legatar per damnationem, deoarece nimic nu-l împiedica să o facă..
Astfel, dacă legatarul per vindicationem era interesat să intre în posesia lucrului,
intenta acţiunea în revendicare, în calitatea de proprietar, si dobândea posesiunea
efectivă asupra lucrului. Dacă însă nu avea nevoie de lucru, nu îl interesa, ci avea
nevoie de o sumă de bani, se considera legatar per damnationem si intenta o
acţiune personală, urmând să dobândească o sumă de bani, adică acea sumă de
bani la care judecătorul îl condamna pe mostenitor.
În cazul legatului per praeceptionem, legatarul are în acelasi timp si
calitatea de mostenitor, instituit alături de alţi comostenitori. Rezultă că prin
intermediul acestui tip de legat unul dintre mostenitori era favorizat de testator, de
vreme ce dobândea o parte egală din mostenire si, în plus, bunul legat.
De aceea, legatul per praeceptionem s-a numit “prin luare mai înainte”, în
sensul că legatarul intra mai întâi în stăpânirea bunului legat, după care dobândea
si o parte din succesiune.
În cazul legatului sinendi modo, mostenitorul are numai obligaţia de a-l
lăsa pe legatar să intre în stăpânirea lucrului legat.
Condiţiile de fond ale legatului
 legatarul trebuie să aibă capacitate testamentară, să se bucure de

testamenti factio pasiva;
 sarcina executării legatelor revenea celui instituit mostenitor.
Vechiul drept roman nu cunostea vreo îngrădire a libertăţii de a dispune
prin legat, astfel încât, în mod frecvent, după executarea legatelor, cel instituit
mostenitor constata că activul succesiunii s-a epuizat si că el, instituitul, are de
plătit datoriile succesorale. Ca atare, mostenitorul, în asemenea cazuri, nu numai
că nu se îmbogăţea, dar suferea o pagubă, motiv pentru care, frecvent, cei
instituiţi repudiau mostenirea în paguba creditorilor defunctului, care nu-si mai
puteau valorifica drepturile de creanţă.
De aceea, au fost adoptate măsuri legislative pentru a se îngrădi libertatea
de a dispune prin legat.
Prin Legea Furia testamentaria din anul 169 î. e. n. s-a stabilit că bunul
legat nu poate valora mai mult de 1000 de asi, iar printr-o dispoziţie a Legii
Voconia, din acelasi an, s-a prevăzut că legatarul nu poate dobândi mai mult
decât cel instituit mostenitor. Cele două legi s-au dovedit ineficiente, întrucât
testatorul putea include în testamentul său un număr foarte mare de legate a căror
valoare să nu depăsească 1000 de asi, încât în final se ajungea la acelasi rezultat,
si anume epuizarea activului succesoral.
Iată de ce în vremea lui August s-a dat Legea Falcidia (40 î. e. n.), prin
care s-a stabilit că mostenitorul trebuie să dobândească cel puţin un sfert din
valoarea succesiunii, iar dacă mostenitorul nu dobândea acel sfert din mostenire,
legatele urmau a fi reduse în mod proporţional.
Cea de a treia condiţie de fond a legatelor este cuprinsă în regula
catoniană, singura regulă de drept roman care poartă numele creatorului ei (Cato
cenzorul). Potrivit acestei reguli, legatul care este nul în momentul întocmirii
testamentului va rămâne nul pentru totdeauna, de unde decurge consecinţa că
noile împrejurări ce apar între momentul întocmirii testamentului si momentul
morţii testatorului nu pot fi luate în considerare si nu vor produce nici un efect
asupra legatului nul. Spre exemplu, dacă testatorul dispune prin legatul per
vindicationem de un bun care nu se află în proprietatea sa, legatul este nul, pentru
că nimeni nu poate transmite proprietatea unui lucru care nu-i aparţine. Dar, după
întocmirea testamentului este posibil ca testatorul să dobândească proprietatea
asupra acelui lucru. În această situaţie, legatul poate fi executat, dar, cu toate
acestea, rămâne nul, deoarece a fost nul în momentul întocmirii testamentului.
Sancţiunea legatului. Legatul per vindicationem era sancţionat prin
acţiunea în revendicare, în virtutea calităţii de proprietar a legatarului. Totodată,
legatarul per vindicationem putea intenta si o acţiune personală, numită actio ex
testamento, dacă avea intenţia de a se considera legatar per damnationem, întrucât
legatul per damnationem era întotdeauna sancţionat printr-o acţiune personală.
Prin acţiunea personală actio ex testamento era sancţionat si legatul
sinendi modo. Legatul pre praeceptionem era sancţionat prin actio familiae
herciscundae, acţiune prin care se obţinea iesirea din indiviziune, deoarece în
acest caz legatarul este în acelasi timp si herede, este si mostenitor instituit ca
atare în testament.
Fideicomisele. Fideicomisul este actul prin care o persoană numită
disponent sau dispunător, roagă pe o altă persoană numită fiduciar să transmită un
bun, o parte dintr-un patrimoniu sau un patrimoniu în integralitatea sa unei a treia
persoane, numită fideicomisar.
În mod obisnuit, fideicomisul era inclus în testament, situaţie în care
dispunător era chiar testatorul, pe când calitatea de fiduciar o avea cel instituit.
Dar fideicomisul putea fi întocmit si în afara testamentului, fără a presupune
anumite condiţii de formă sau de fond. De aceea, jurisconsulţii au constatat că
prin intermediul fideicomisului care este întocmit în afara testamentului se pot
ocoli toate condiţiile de formă ale testamentului, precum si unele condiţii de fond.
Până în vremea lui August, fideicomisul nu a fost sancţionat juridiceste, ci
numai pe plan religios si pe plan moral, în sensul că acea persoană care nu
îndeplinea rugămintea dispunătorului era lovită de infamie, iar infamia producea
efecte grave, infamul fiind scos de sub scutul legilor. În vremea lui August,
fideicomisul a fost sancţionat juridiceste, astfel că poate fi executat cu concursul
organelor judiciare ale statului, chiar dacă era întocmit în afara testamentului.
Fideicomisul de familie. Pe lângă fideicomisul obisnuit, romnanii au
cunoscut si fideicomisul de familie, creat cu scopul de a se păstra anumite bunuri
în sânul familiei. Potrivit mecanismului acestui fideicomis, fideicomisarul se
transforma automat în fiduciar, încât avea obligaţia de a lăsa lucrul respectiv unui
urmas de-al său, urmas care la rândul lui se transformă din fideicomisar în
fiduciar.
Fideicomisul de ereditate. Romanii au cunoscut si fideicomisul de
ereditate, prin care disponentul putea transmite fideicomisarului întreaga
mostenire sau o parte din ea. Cum este si firesc, fiduciarul refuza în asemenea
cazuri să îndeplinească rugămintea disponentului, întrucât dacă fideicomisul era
inclus în testament, mostenitorul, în calitatea sa de fiduciar, avea obligaţia de a
trasnmite toate bunurile fideicomisarului si, totodată, obligaţia de a plăti datoriile
succesorale.
Pentru a se soluţiona în spiritul echităţii relaţiile dintre fiduciar si
fideicomisar, s-au dat o serie de dispoziţii prin senatusconsultele Pegasian si
Trebelian (57 e. n.), de natură să reglementeze relaţiile dintre fiduciar si
fideicomisar. Pe această cale, s-a stabilit că mostenitorul fiduciar să-si păstreze un
sfert de mostenire, limite în care va răspunde pentru datoriile mostenirii, iar
pentru datoriile care grevau restul mostenirii să răspundă fideicomisarul.

 Dreptul sucesoral cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează

transmiterea unui patrimoniu de la defunct către moştenitorii săi.
 În evoluţia dreptului roman se cunosc trei sisteme sucesorale: mostenirea ab
intestat (conform legii), mostenirea testamentară, mostenirea deferită contra
testamentului, care este, de fapt, o variantă a mostenirii testamentare.
 Succesiunea ab intestat (fără testament) se deschidea atunci când nu existau
mostenitori testamentari, fie pentru că defunctul nu a lăsat testament, fie pentru că
testamentul lasat a fost atins de o cauză de nulitate.
 Succesiunea ab intestat mai este denumită şi moştenire legală, deoarece normele
ce o reglementează sunt cuprinse în Legea celor XII Table.
 Succesiunea testamentară esta aceea deferită pe baza testamentului.
 Testamentul reprezintă actul solemn de ultimă voinţă, prin care o persoană
numită testator instituie unul sau mai mulţi mostenitori.
 Capacitatea testamentară (testamenti factio) desemnează capacitatea unei
persoane de a-si face testamentul sau de a fi martoră la întocmirea unui testament,
precum şi capacitatea de a veni la succesiune în calitate de mostenitor sau de
legatar.
 Din punctul de vedere al dobândirii succesiunii, mostenitorii se împart în trei
mari categorii: heredes sui et necesarii, heredes necesarii, heredes voluntarii sau
extranei.
 Acceptarea mostenirii (aditio hereditatis) se realizează în trei moduri: cretio, pro
herede gestio, nuda voluntas.
 Legatele sunt dispoziţii formulate în termeni imperativi si solemni, incluse în
testament, prin intermediul cărora testatorul dispune de anumite bunuri individual
determinate, în profitul unei persoane numită legatar, iar executarea acestor
dispoziţii apasă asupra mostenitorilor testamentari.
 Fideicomisul este actul prin care o persoană numită disponent sau dispunător,
roagă pe o altă persoană numită fiduciar să transmită un bun, o parte dintr-un
patrimoniu sau un patrimoniu în integralitatea sa unei a treia persoane, numită
fideicomisar.
Mostenire ab intestat, mostenire testamentară, mostenire deferită contra testamentului, heredes

sui et necesarii, heredes necesarii, heredes voluntarii, fideicomisul, legate, legatul per vindicationem,
legatul per damnationem, legatul per praeceptionem, legatul sinendi modo, cretio, pro herede gestio,
nuda voluntas, testamenti factio, substitutio vulgaris, substitutio pupilaris, substituirea quasi-pupilaris,
testamentum calatis comitiis, testamentum in procinctu, testamentum per aes et libram.

Ce persoane se bucurau de testamenti factio activa?
Care sunt condiţiile de formă şi de fond ale instituirii moştenitorului?
Ce era testamantul inoficios?
1. Nuda voluntas este o declaratie de acceptare a mostenirii :
a. expresa
b. solemna
c. tacita
2. Testamentul nuncupativ este forma de testament aparuta in dreptul clasic care :
a. se intocmea in forma scrisa si purta sigiliile a sapte martori
b. se facea in forma orala in prezenta a sapte martori
c. nu presupunea vreo conditie de forma
3. Testamentul militar este forma de testament care :
a. se intocmea in forma scrisa si purta sigiliile a sapte martori
b. se facea in forma orala in prezenta a sapte martori
c. nu presupunea vreo conditie de forma

Bibliografie:
 Cocoş, Ştefan, Drept roman – breviar, Editura Fundatiei România de Mâine, 2000;
 Cocoş, Ştefan; Toma, M.; Pîrva, Gheorghe; – Breviar terminologic de drept roman,
Editura All Beck, Bucureşti, 2001;
1997
 Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Editura didactică și pedagogică, București,
1978
 Cătuneanu, Ion, Curs elementar de Drept Roman, Ediția a III-a, Cluj-Bucuurești,
Editura Cartea Românească, 1927,
 Dumitrescu, Grigore, Drept roman, Vol.I, Editura Imprimeriile Independenţa, f.a.

Curusri Sem 1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curusri Sem 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Unitatea de învăţare 1

MARIREA SI DECĂDEREA ROMEI

Istoria fascinantă a unui petic de pământ de câteva hectare, hărăzit de

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

 Prezentarea elementelor de istorie juridică a Romei;

Competenţele unităţii de învăţare:

 Însuşirea unor cunoştinţe referitoare la rolul şi locul dreptului

Timpul alocat unităţii: 2 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Întemeierea Cetăţii

1.3.2. Roma regală (753-509 înainte de Hristos)

Cele trei triburi care au constituit poporul roman (populus romanus),

1.3.2.1. Pater familias

Regele guverna după modelul lui pater familias: deținea întreaga

1.3.2.2.1. Regii latini

Primul rege, Romulus (753-717 î.e.n.), a instituit un sfat al bătrânilor

1.3.2.2.2. Regii etrusci

Al treilea rege ales de comitia curiata a fost Tullius Hostilius (674-

1.3.2.3. Principalele instituții ale regalității

Serviciul militar constituia cea mai importantă îndatorire și era

1.3.2.4. Adunările poporului roman

Comițiile curiate (comitia curiata), suma celor 30 de curii, erau

1.3.3. Roma republicană (509 -27 înainte de Hristos)

După alungarea ultimului rege din dinastia Tarquinius, puterea

1.3.3.2. Noile clase sociale

Prin restricțiile impuse, comunitatea câștiga cele mai importante

1.3.3.3. Adunările poporului roman

Comițiile curiate se întruneau ocazional pentru a aproba adopții și,

1.3.3.4. Principalele magistraturi

Erau înalți demnitari ai statului, aleși de popor, de regulă pe o

1.3.3.5. Tranziția spre imperiu

În ultimul secol al republicii romane s-a acutizat lupta politică între

1.3.4. Roma imperială

Istoriografia romană consemnează două faze ale imperiului, prima

Augustus a devenit stăpân absolut în urma victoriei de la Actium, dar

Vespasian (Imperator Caesar Vespasianus Augustus, 69-79) a

1.3.4.3. Împărații adoptivi și dinastia Antoninilor

Marcus Cocceius Nerva (Imperator Nerva Caesar Augustus, 96-98)

1.3.4.4. Împăraţii africani şi sirieni

Pertinax (Imperator Caesar Publius Helvius Pertinax Augustus, 193

1.3.4.5. Dinastia Severilor (193-235 d.Hr.)

Septimiu Sever (Imperator Caesar Lucius Septimius Severus

Indro Montanelli, op.cit., pp.314- 315; Chris Scarre, op.cit.,pp.130-137; Vladimir

Hanga, op.cit., pp.42-43.

1.3.4.6. Epoca anarhiei militare (Apogeul crizei, 235-285 d. Hr.)

Situaţia social-economică a imperiului s-a agravat încă la sfârşitului

1.3.4.7. Împăraţii iliri93

După moartea lui Gallenus, comanda operațiunilor militare împotriva

1.3.4.8. Marea Cotitură a lui Dioclețian95

Dioclețian a urcat pe tron la 20 noiembrie 284, cu titlul Imperator

1.3.4.9. Relansarea tetrarhiei (305-313)

 Constanţiu I (Imperator Caesar Gaius Flavius Constantinus

În anul 305, la data de 1 mai, Dioclețian și Maximian au renunțat la

1.3.4.10. Marea cotitură a lui Constantin

Împăratul Constantin (Imperator Caesar Flavius Constantinus Pius

1.3.4.11. Ultimii împărați din Apus

1.3.4.11.1. Moștenitorii lui Constantin (337-364 d. Hr.)

După moartea lui Constantin, au fost lupte înverșunate pentru putere

1.3.4.11.2. Casa lui Valentinian (364-378 d. Hr.)

1.3.4.11.3. Dinastia Teodosiană

La 19 ianuarie 379, Grațian l-a numit pe ofițerul spaniol Flavius

1.3.4.11.4. Ultimii împărați din Apus (455-476 d.Hr.)

Sinteza unităţii de învăţare 1