Unitatea de învăţare 1

MARIREA SI DECĂDEREA ROMEI

Cuprins

1.1. Introducere

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Întemeierea Cetăţii

1.3.2. Roma regală (753-509 înainte de Hristos)

1.3.2.1. Pater familias

1.3.2.2. Regele

1.3.2.2.1. Regii latini

1.3.2.2.2. Regii etrusci

1.3.2.3. Principalele instituții ale regalității

1.3.2.4. Adunările poporului roman

1.3.3. Roma republicană (509 -27 înainte de Hristos)

1.3.3.1. Principiul colegialității

1.3.3.2. Noile clase sociale

 1.3.3.3. Adunările poporului roman

1.3.3.4. Principalele magistraturi

1.3.3.5. Tranziția spre imperiu

1.3.4. Roma imperială

1.3.4.1. Dinastia Iulio – Claudienilor (31 î Hr. – 68 d.Hr.)

1.3.4.2. Flavienii

1.3.4.3. Împărații adoptivi și dinastia Antoninilor

1.3.4.4. Împăraţii africani şi sirieni

1.3.4.5. Dinastia Severilor (193-235 d.Hr.)

1.3.4.6. Epoca anarhiei militare (Apogeul crizei, 235-285 d. Hr.)

1.3.4.7. Împăraţii iliri

1.3.4.8. Marea Cotitură a lui Dioclețian

1.3.4.9. Relansarea tetrarhiei (305-313)

1.3.4.10. Marea cotitură a lui Constantin

1.3.4.11. Ultimii împărați din Apus

1.3.4.11.1. Moștenitorii lui Constantin (337-364 d. Hr.)

1.3.4.11.2. Casa lui Valentinian (364-378 d. Hr.)

1.3.4.11.3. Dinastia Teodosiană

1.3.4.11.4. Ultimii împărați din Apus (455-476 d.Hr.)

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

 1.1. Introducere

Istoria fascinantă a unui petic de pământ de câteva hectare, hărăzit de mama natură cu mai puține
daruri decât nenumărate alte locuri, care a devenit caput mundi, capitala lumii pentru mai multe secole ale
Antichității, și a lăsat patrimoniului universal un tezaur de instituții juridice care constituie fundamentul
legislațiilor moderne, continuă să ne impresioneze și astăzi prin măreția și splendoarea sa de neegalat.

O incursiune în vremurile îndepărtate ale peninsulei italice nu este nici ușoară și nici lipsită de riscuri, de aceea
vom recurge la legendă, care știe să stabilească originea tuturor lucrurilor, cum s-a exprimat deosebit de plastic
Theodor Mommsen, în monumentala sa Istorie Romană, în patru volume, publicată între anii 1854-1885,
neegalată nici ea până astăzi1.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Prezentarea elementelor de istorie juridică a Romei;

Prezentarea teoriilor referitoare la apariţia şi dezvoltarea dreptului roman;

Identificarea etapelor evoluţiei dreptului roman;

Explicarea evoluţiei dreptului roman în raport cu istoria socială şi politică a Romei

Prezentarea structurii sociale şi organizării politice în fiecare etapă a istoriei Romei

1
Theodor Mommsen, Istoria Romană, traducere din limba germană de Joachim Benno
Nikolaus, studiu introductiv de Zoe Petre, ediția a 2-a, volumul I, Iași, Polirom, p.47.
Introducerea studenţilor în studiul evoluţiei magistraturilor romane;

Identificarea atribuţiilor specifice magistraţilor romani.

Competenţele unităţii de învăţare:

Însuşirea unor cunoştinţe referitoare la rolul şi locul dreptului roman în procesul apariţiei şi evoluţiei lui istorice.

Familiarizarea cursanţilor cu modul de organizare a statului roman în timpul regalităţii, republicii şi imperiului;

Dezvoltarea capacităţii studenţilor de a delimita atribuţiile specifice fiecărui magistrat judiciar prezentat.

Cunoaşterea terminologiei juridice romane;

Întelegerea sensurilor proprii fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic;

Interpretarea corectă a textelor juridice romane;

Surprinderea relaţiilor dintre categoriile şi conceptele juridice;

Perfecţionarea discursului juridic;

Însusirea artei de a raţiona în drept;

Cultivarea spiritului de dreptate şi justiţie;

Dezvoltarea conştiinţei juridice şi a conştiinţei civice.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Întemeierea Cetăţii

Totul a început după căderea Troiei, când Enea, unul din puținii supraviețuitori, a plecat în lume la întâmplare,
poposind în cele din urmă în Lațium, unde se căsătorește cu Lavinia, fiica regelui Latinus. Nu i-a fost prea greu să
o cucerească, fiind, după cum bine se știe, fiul zeiței Venus-Afrodita. Va întemeia un oraș pe care îl va boteza
Lavinium, iar fiul lor, Ascaniu, va întemeia la rândul său orașul Alba Longa, care va deveni capitala ținutului 2.

După aproximativ 200 de ani de la sosirea lui Enea, pe tronul acestui ultim oraș se aflau doi frați, Numitor și
Amulius, descendenți ai eroului, care s-au certat la cuțite pentru domnie, așa că Amulius l-a alungat pe fratele
său și i-a ucis copiii, lăsând-o în viață doar pe Rea Silva, pe care a silit-o să devină preoteasă a zeiței Vesta,
pentru a nu-i periclita tronul cu vreun plod. Greșeală fatală, după cum vom vedea, căci fata, frumoasă și dornică
de viață, se împăca greu cu canoanele călugăriei. Într-o zi, pe când Rea dormea pe malul râului, a trecut zeul
Marte care, de cum a văzut-o, s-a îndrăgostit de ea și a lăsat-o însărcinată fără ca fata să știe.

Cînd Amulius a aflat, a făcut a doua greșeală, cruțându-i și de această dată viața, dar a urmărit-o până când a
născut nu unul, ci doi gemeni. I-a pus pe o plută și i-a aruncat în fluviu, fiind convins că se vor îneca în mare. Dar
minuscula plată, mânată de un vânt salvator, s-a împotmolit în nisip, sub un smochin sacru, unde au fost găsiți
de o lupoaică grijulie, care le-a dat să sugă, salvându-le viața. În felul acesta, Lupoaica a devenit simbolul
viitoarei cetăți eterne, întemeiate de cei doi gemeni, spre care vor duce toate drumurile lumii. Bârfele spun că
Lupoaica era nu un animal, ci o poreclă a unei femei adevărate, Acca Larentia, care-i punea coarne soțului său,
un biet și pașnic cioban.

Când s-au făcut mari și au aflat povestea tragică a familiei lor, cei doi frați s-au dus la Alba Longa și l-au ucis pe
Amulius, repunându-l în drepturi pe Numitor. Nu se știe de ce n-au rămas acolo, căci bătrânul le-ar fi lăsat lor
tronul. Destinul i-a chemat însă în acel loc magic unde s-a împotmolit pluta, printre coline care străjuiesc Tibrul
înainte de vărsarea acestuia în mare, nerăbdători să întemeieze o cetate deosebită, cum nu s-a văzut alta prin
acele locuri. Înainte de a trage prima brazdă, frații s-au certat pentru numele pe care îl va purta cetatea lor și,
cum n-au ajuns la nicio înțelegere, au hotărât ca numele să-l dea cel care va vedea mai multe păsări.

Pariul a fost câștigat de Romulus care, urcat pe Palatin, a văzut douăsprezece, față de Remus, de pe Aventin,
care a văzut șapte, astfel că cetatea se va numi Roma. Au înjugat un bou și o junincă de culoare albă și au tras
prima brazdă, după care au construit un zid, jurând să-l ucidă pe cel care va încerca să treacă peste el. Cum
Remus a dărâmat o bucată din zid, Romulus l-a ucis fără milă cu o lovitură de sapă. Astfel, în acel an, 753 înainte
de Hristos (după alții 754), la data de 21 aprilie, a luat naștere orașul care va marca istoria lumii, impunând, cu
acea dată, numerotarea anilor ab urbe condita. Cei doi boi trăgând prima brazdă de pământ, în timp ce
douăsprezece păsări zboară deasupra lor, vor deveni și ei nemuritori, pe blazonul orașului etern.

În mod cert, orice legendă conține și un sâmbure de adevăr, așa că ne vom întoarce în timp pentru a stabili cum a
apărut numele romanilor. Mommsen afirmă că numele originar al acestui popor predestinat a fost nu romani, ci
ramni (Ramnes), datorită unei mutații consonantice frecvente în latina veche, ca și în limbile primitive, și, cu
toate că nu se poate stabili cu certitudine etimologia lui, este posibil să însemne oamenii pădurii sau ai
desișurilor3.

Cea mai veche comunitate romană s-a format prin contopirea a trei triburi care este posibil să fi avut cândva, o
structură independentă: ramni (Ramnes), titiii (Titienses) și lucerii (Luceres). Această diviziune tripartită este
atestată în materia dreptului constituțional, unde pentru cuvintele a împărți și parte s-au folosit termenii
tribuere (a împărți în trei) și tribus (o treime).
2
Indro Montaneli, Roma. O istorie inedită, traducere din limba italiană de George Miciacio,
Editura Artemis, București, f.a., p.10.
3
Th. Mommsen, op.cit., vol. I, p.45.
Cercetări mai recente atestă faptul că în anul 2000 înainte de Hristos, dinspre Munții Alpi au coborât în Peninsula
Italică unele triburi mai evoluate decât autohtonii denumiți liguri și siculi, oameni cu capul în formă de pară, care
locuiau în caverne ori în locuințe din lut și bălegar și trăiau din vânat, pescuit și domesticirea animalelor.

Nou-veniții erau pricepuţi in creșterea vitelor și cultivarea pământului, in țesutul pânzei şi chiar in folosirea
fierului din care își confecționau securi și cuțite; obișnuiau să-și ridice locuințe pe stâlpi de lemn înfipți în apă, dar
au construit locuințe și pe uscat, înconjurându-și așezările cu bastioane de mâl și pământ bătătorit pentru a le
apăra de atacatori.

Ei au întemeiat un oraș pe locul unde se află Bologna de astăzi, denumit Villanova, care a dat și numele
civilizației pe care au creat-o şi din care se crede că provin umbrii, sabinii și latinii. Este cert și faptul că aceste
triburi evoluate au întemeiat mai multe așezări între gurile Tibrului și golful Neapole, dintre care, cea mai mare
și mai puternică a fost Alba Longa, situată la poalele muntelui Alban.

Este posibil ca de aici să fi plecat câțiva tineri îndrăzneți, spre nord, în amontele fluviului, care au ales acest loc
neatrăgător, fără izvoare abundente, unde vița-de-vie și smochinul nu leagă rod, dar care prezenta avantajele că
era la doar douăzeci de kilometri de mare, fiind protejat astfel de pirați. In schimb, puteau să facă din oraș un
emporiu (port) al Latiumului, pe brațul ușor navigabil al Tibrului care, vărsăndu-se în mare, favoriza in acest fel
dezvoltarea puternică și rapidă a vieții urbane, pe lângă cea agricolă, configurând astfel un destin particular
cetății. Existenţa colinelor le oferea de asemenea protecție, determinăndu-i chiar să se aşeze pe una dintre ele,
numită Palatin.

Pe această colină și în jurul acesteia se va țese și va înflori legenda despre întemeierea cetății, aici aflându-se
vatra și centrul așezării urbane4. Pe Palatin se afla camera de înzestrare (mundus), simbolul sacru al orașului,
unde primii locuitori au depus o brazdă din pământul străbun alban și tot ceea ce era necesar într-o locuință: aici
se vor construi cele mai importante edificii: Curia Veteres, pentru ceremonii religioase și alt scopuri, Curia
Saliorum, pentru întrecerile săritorilor, Lupercal, sanctuarul lupilor, unde se păstrau scuturile sacre ale zeului
Marte, precum și locuința preotului lui Jupiter.

Extinderea orașului pe toate cele șapte coline, prin așezări suburbane alipite la vatra originară, Palatinul, a fost
păstrată în Sărbătoarea celor șapte coline în cinstea Celor șapte incinte din care fac parte: Palatinul însuși,
Cermalul, o pantă a Palatinului; Velia, care lega Palatinul și Esquilinul; Fagutal, Oppius și Cispius, cele trei
proeminențe ale Esquilinului; Sucusa sau Subura, construită în afara valului de pământ, în scop de apărare
dinspre Carine.

Cele mai vechi părți ale orașului erau Strada toscanilor, care amintea de relațiile comerciale dintre romani și
caeriți, și așezarea de pe Velia, ele formând împreună un cartier din împărțirea lui Servius Tullius. Al doilea
cartier servian cuprindea suburbia situată pe Caelius, deasupra Coloseumului, suburbia de pe Carine și valea și
fortificația Suburei. Cele două cartiere constituiau orașul inițial.

Regiunea suburbană, cuprinsă între Arcul lui Constantin și San Pietro in Vincoli, se pare că a fost cea mai
importantă și cea mai veche din districtul palatin, fiind legată de unul dintre cele mai vechi obiceiuri sacre ale
Romei, sacrificiul calului care avea loc pe Câmpul lui Marte în luna octombrie, la care se întreceau locuitorii din
Subura cu cei de pe Via Sacra. Al treilea cartier va deveni Esquiliae, care cuprindea construcțiile din afară (ex
quiliae) și care se bucura de o considerație mai redusă față de cartierele suburan și palatin.

4
Indro Montanelli, op.cit., pp.12-13.
În interiorul incintei, închisă de Servius Tullius, în imediata vecinătate a orașului palatin, se afla un al doilea oraș,
denumit Quirinal, Cetatea veche, (Capitolium vetus), cu sedii importante dedicate zeilor Jupiter, Iunona și
Minerva, precum și un templu dedicat zeiței Fidelității romane, unde se păstra arhiva drepturilor popoarelor,
dovadă că Quirinalul a fost centrul unei comunități independente. În timpul lui Servius, Quirinal și învecinatul
Viminal vor forma al patrulea cartier.

Deosebirea dintre cele două orașe era subliniată și de semantica limbii: în timp ce orașul de pe Palatin se numea
al celor șapte munți, iar locuitorii lui, cei de pe munți (montani) sau Romani montani, Quirinalul și Viminalul,
deși erau puțin mai înalte decât Palatinul, erau denumite coline (collis), iar cetățenii lor Romani collini. Cele două
comunități care, neîndoielnic, se aflau deseori în luptă una împotriva celeilalte, ar fi putut fi diferențiate pe
criteriul etnic, dar nu există dovezi în acest sens.

Roma avea aspectul unei aglomerări urbane până la construirea zidului măreț atribuit regelui Servius Tulius,
care a inclus în aceeași incintă atât cele două orașe de pe Palattin și Quirinal cât și înălțimile Aventin și Capitoliu,
fiind creată astfel Roma nouă, Roma istoriei lumii5.

Pentru a vedea cum s-a format poporul roman din cele trei triburi originare, în lipsa datelor istorice trebuie să
recurgem din nou la legendă6. Romulus și oamenii săi aveau nevoie, pe lângă cetate, și de femei. In acest sens a
organizat o mare serbare închinnată celebrării orașului, la care l-a invitat pe regele vecin, Titus Tatius, să vină cu
oamenii săi, dar mai ales cu fiicele lor, pentru a sărbători evenimentul. În timp ce sabinii (sau quiriții) participau
la întreceri sportive, gazdele le-au răpit fetele, iar pe bărbați i-au alungat din cetate.

A doua zi, sabinii s-au întors înarmați să le recupereze. Latinii s-au baricadat în Capitoliu, dar sabinii au pătruns
în cetate printr-o poartă deschisă de păzitoarea cheilor, Tarpeia, despre care se spune că se îndrăgostise de Titus
Tatius. Drept recompensă, legenda spune că Tarpeia a fost răpusă de scuturile sabinilor, iar mai târziu romanii
au dat numele fetei stâncii de pe care erau aruncați trădătorii de țară.

Între cele două armate s-au interpus femeile, care i-au convins pe războinici că e de preferat să se împace decât
să rămână văduve, iar ei să se măcelărească unii pe alții. Legenda spune că cearta s-a sfârșit cu un banchet de
nuntă, iar cei doi regi au hotărât să guverneze împreună poporul născut din fuziunea celor două triburi, care s-a
numit romani-quiriti. Experimentul cu doi regi pe același tron nu a creat probleme de această dată pentru că, la
scurtă vreme, Tatius a trecut la cele veșnice.

Este posibil ca această fuziune să fi fost impusă de primejdia unui dușman comun, etruscii, care pătrunseseră
dinspre coasta tireniană în Toscania și Umbria și, se îndreptau spre sud, amenințând Roma și Sabinum înarmați
cu o tehnică superioară. Romanilor le-au trebuit câteva secole pentru a-l învinge pe acest dușman dificil, despre
care nimeni nu știe de unde a venit. Aveau corpul bondoc și capul mai mare decât villanovienii și se pare că au
venit pe mare dinspre Asia Mică. Denumirea de tireniană dată mării care udă coastele Toscanei este în mod cert
de origine etruscă.

Craniile găsite în morminte fac dovada că erau exponenții unei civilizații superioare: cunoșteau tehnica
protezelor și a punților dentare, stăpâneau meșteșugul transformării fierului în oțel, cunoșteau arama, cositorul
și chihlimbarul. Au construit orașe mult mai moderne decât așezările romanilor, cu întărituri pentru apărare,
străzi și mai ales cu canalizare. Erau negustori grozavi, cutreieraseră peninsula, trecuseră Alpii, urcând pe
cursurile Ronului și Rinului, pătrunseseră în piețele franceze, germane și elvețiene. De la ei au copiat romanii
moneda ca mijloc de schimb în locul barelor de aramă, de la ei au luat toga și tot de la ei au preluat și
organizarea politică. Practicau sporturi rafinate: pugilatul, aruncarea discului și a suliței, polo și corida.

5
Th. Mommsen, op.cit., p.49.
6
Ibidem, pp.52-53.
Acest popor a fost șters de pe fața pământului, fiind invins mai intâi de propriile slăbiciuni, pasiunea pentru o
viață ușoară, plină de huzur, cu mâncare, băutură și conversații și, în egală măsură, libertinajul fără margini al
femeilor lor, romanii denumind femeile de moravuri ușoare toscane, adică etrusce. În al doilea rând, au fost
învinși de romani prin obiceiurile lor severe, bazate pe sacrificiu și disciplină, dar și prin înverșunarea cu care le-
au distrus toate documentele și monumentele.

Dar acest lucru s-a întâmplat mult mai târziu, după ultimul rege al romanilor, Tarquinius Superbus, când romanii
au deținut superioritatea și s-au răzbunat pentru umilințele suferite de la acest popor care îi privea de sus, fiind
deci de înțeles de ce au ținut morțiș să le desființeze nu numai Etruria, ci și istoria. Când albalonganii au venit pe
locul viitoarei cetăți, au avut un prim contact cu etruscii, care formau o colonie puțin numeroasă. Se pare că
numele Roma vine de la etruscul Rumon, care înseamnă fluviu, unii istorici susţinând că și originea lui Romulus
ar fi etruscă. Dar în mod sigur este etrusc ritualul brazdei trase de doi boi albi pentru întemeierea cetății, cu cele
douăsprezece păsări zburând deasupra lor.

1.3.2. Roma regală (753-509 înainte de Hristos)

Cele trei triburi care au constituit poporul roman (populus romanus), ramnes, titienses și luceres, de origine
latină, sabină și etruscă, printr-o fuziune voită sau forțată, au realizat o democrație absolută, fără clase sociale,
deoarece toți cetățenii erau egali în drepturi.

În tradiția străveche, privind împărțirea tripartită a Romei, sunt consacrate aceleași numere: treizeci de curii, trei
sute de ginți, trei sute de cavaleri, trei sute de de senatori, trei mii de vetre, trei mii de pedestrași 7. Fiecare trib
se împărțea în zece curii sau cartiere; fiecare curie, în zece ginți sau neamuri: fiecare neam se compunea din
familii.

Curiile se întâlneau de două ori pe an, la 24 martie și la 24 mai, sau ori de câte ori considera regele, și formau
comitia curiata.

Membrii celor trei triburi și urmașii lor au fost denumiți patricieni 8(de la patres - șefi de familie) și se ocupau cu
agricultura și păstoritul, iar la treburile publice participau cu drept de vot egal. Ei vor forma clasa aristocratică, și
vor primi titlul de cetățeni, pentru a se diferenția de clasele sociale în formare: plebeii (de la plebs, plebeu, cu
sens de umplutură, mulțime, având rădăcină comună cu pleo-a umple, plenus- plin, umplut și plerique-cei
mulți)9, categorie din care făceau parte autohtonii și populațiile cucerite, din vecinătatea Romei, fiind înrudiți cu
romanii, precum și populațiile venite la Roma din peninsula italică; clienții, oameni liberi aserviți patricienilor și
sclavii, la început puțini, dar tot mai numeroși în urma cuceririlor. Perioada regalității este, în esență, perioada
trecerii de la comuna primitivă la societatea sclavagistă 10.

1.3.2.1. Pater familias

7
Indro Montanelli, op.cit., pp.15-16.
8
Th. Mommsen, op.cit., pp.60-70.
9
I.C. Cătuneanu, Curs elementar de Drept Roman, Ediția a III-a, Cluj-Bucuurești, Editura
Cartea Românească, 1927, p.30.
10
D. Tudor, Roma antică, în Studii și cercetări de istorie veche, București, 1967, p.412.
Pentru a înțelege societatea romană trebuie să pornim de la dezideratul că scopul și esența existenței romanului
îl constituiau casa proprie și cât mai mulți copii. ”Nimeni nu i-a egalat pe romani în aplicarea simplă, dar
inexorabilă, a principiilor de drept prescrise de către natura însăși” 11.

Familia romană era o adevărată cetate, condusă și guvernată de voința unică și atotputernică a capului familiei
(pater familias), prin voința zeilor. Acesta avea drept de viață și de moarte asupra celor din familia sa, deoarece
toți erau simple lucruri (rei), fiind lipsiți de drepturi: soția, deopotrivă cu copiii și sclavii erau asimilați animalelor.
Pater familias avea dreptul de a-i pedepsi, după propria sa apreciere, chiar cu moartea. Autoritatea lui era
nelimitată, irevocabilă și indestructibilă, chiar dacă religia își arunca anatema asupra celui care își vindea soția
sau fiul căsătorit, și chiar dacă, în timp, s-a impus obiceiul ca, înainte de a pronunța sentințe asupra soției sau
copilului să consulte în prealabil rudele lui sau ale soției. Puterea lui pater familias nu putea fi viciată sau
anulată de vârstă, senilitate și nici de propria-i voință 12.

Numai bărbatul putea să fie capul familiei. Cu toate că femeia era supusă bărbatului, care o putea judeca și
pedepsi, în casă nu era slugă, ci stăpână. Toate muncile grele reveneau sclavilor, mama familiei, denumită
domina, adică doamna, se ocupa cu supravegherea servitorilor și cu torsul lânii. Unitatea familiei romane se
baza pe o disciplină severă și rigidă, care șlefuia caracterele copiilor, devotamentul și spiritul lor de sacrificiu față
de patrie, venerația față de zei. Dreptul roman a reglementat de timpuriu emanciparea sclavilor, dar cea a fiilor
a fost posibilă mult mai târziu și numai pe căi ocolite. Dacă stăpânul murea, fiii deveneau stăpâni și preluau
toate drepturile acestuia asupra femeilor, copiilor și proprietății, doar situația sclavului rămânea neschimbată.

Copilul roman învăța de mic să respecte spiritele casei, un Lar sau un Penat care protejau casa și ogoarele,
Manii care însemnau sufletele strămoșilor rămași în apropierea casei și după moarte, pe Ianus, zeul cu două fețe
a cărei efigie se afla pe ușa de la intrare, un veritabil microcosmos moral și religios al cărui preot suprem era
însuși pater familias care acționa în numele zeilor.

Casa, domus, era o veritabilă cazemată. În orașul propriu-zis locuia mai puțin de jumătate din populație. Cei mai
mulți trăiau în colibe de pământ fără ferestre, cu o singură încăpere în care dormeau toți membrii familiei,
inclusiv sclavii și animalele.

Igiena era redusă la minimum, necesitățile se făceau în fața casei, persistând o duhoare insuportabilă. Femeile,
cam butucănoase și urâte după aprecierea unora, cărau apa în amfore purtate pe cap. În casă purtau stola, o
cămașă din lână, lungă până la călcâie, iar când ieșeau în oraș îmbrăcau pe deasupra palla, un fel de pelerină.
Bărbații purtau toga, care se reducea la o bucată de pânză, țesută în casă din lână de oaie, cu o gaură la mijloc
pe unde se vâra capul; barba și părul erau neîngrijite. Mai târziu, copiii vor purta toga pretesta, tivită cu
purpură, iar tinerii, după serviciul militar, toga virile, de culoare albă. După anul 300 s-a impus, cu precădere,
obiceiul bărbieritului.

Hrana zilnică a romanilor consta dintr-un regim sobru și sănătos, compus din pâine, miere, măsline și brânză la
micul dejun; legume, fructe și pâine la prânz; carne și pește la cină, dar numai cei bogați își permiteau acest lux.
Se bea și vin, dar îndoit cu apă.

Și dacă adăugăm la toate acestea faptul că armele romanilor constau din ciomege, pietre și săbii rudimentare,
coiful și scutul intrând în dotare mult mai târziu, și că le lipseau cunoștințe elementare de tactică și strategie, la
întrebarea cum au reușit să câștige toate războaiele, avem un singur răspuns: prin disciplina severă deprinsă în
familie, prin încrederea oarbă în zeii lor, și prin convingerea nestrămutată că menirea lor pe pământ este de a-și
da viața pentru patrie. Ceea ce nouă astăzi ni se par simple lozinci constituiau credința sacră a fiecărui roman.
11
Th. Mommsen, op.cit., p.54.
12
Idem, pp.55-56.
1.3.2.2. Regele

Regele guverna după modelul lui pater familias: deținea întreaga putere, autoritatea sa era irevocabilă și
indestructibilă pe durata întregii vieți. Peste tot unde apărea în public, era precedat de vestitori (lictores) cu
securi și fascii, ca semne al puterii sale depline (imperium). Numai el avea dreptul de a vorbi cetățenilor în public.
Cetățenii erau convocați nu pentru a vorbi ci pentru a asculta, nu pentru a pune întrebări ci pentru a răspunde 13.

Regele numea preoții și preotesele, fiind șeful suprem religios. Ținea legătura cu zeii pentru a le cere sfaturi și a
le aduce ofrande. Era singurul îndrituit să încheie tratate cu străinii în numele comunității, obligatorii pentru toți
cetățenii; păstra cheile tezaurului public și administra mijloacele bănești; avea dreptul de a judeca și de a decide
asupra vieții, morții sau libertății; el conducea armata și convoca poporul la serviciul militar; avea drept de viață
și de moarte asupra soldaților. Regele era obligat să se prezinte personal la un incendiu, și tot el avea datoria să
convoace sacerdoții pentru a descifra înțelesul unor semne, hotărând ce sacrificii trebuie făcute pentru
îmbunarea zeilor.

1.3.2.2.1. Regii latini

Primul rege, Romulus (753-717 î.e.n.), a instituit un sfat al bătrânilor (senatus), compus din 100 de patres care
reprezentau cele 100 de ginți care formau poporul roman (populus romanus) 14. Legenda spune că a fost răpit de
zeul Marte și zeificat cu numele Quirinus.

După el a urmat Numa Pompilius (718-673), de origine sabină, pe jumătate filozof și pe jumătate sfânt, care a
stabilit o ordine ierarhică între zeii pe care diferitele popoare i-au adus la Roma, ceea ce a constituit o operă
politică fundamentală, care a permis succesorilor săi să conducă poporul unit în războaiele contra cetăților
rivale15.

Potrivit tradiției, el a înfăptuit și alte reforme, între care cea a calendarului roman, adăugând lunile ianuarie și
februarie la cele zece stabilite de Romulus, pe vremea căruia anul roman începea la întâi martie. Tot el a fixat
zilele faste și nefaste care priveau justiția: 38 dies fasti, când pretorul pronunța cuvintele do, dico, addico,
precum și zilele mixte, fissi și intercisi, când pretorul pronunța cele trei cuvinte numai la anumite ore ale zilei. De
asemenea, a organizat colegiile de preoți și meșteșugari.

1.3.2.2.2. Regii etrusci

13
Idem, p.64.
14
Indro Montanelli, op. cit., pp.25-26.
15
Idem, p.28.
Al treilea rege ales de comitia curiata a fost Tullius Hostilius (674-641 î.e.n.), care ”purta în sânge politica,
aventura și lăcomia”. El a pus capăt celor patruzeci de ani de pace ai regelui Numa Pompilius, pornind un război
nimicitor împotriva celei mai bogate cetăți din vecinătate, Alba Longa, locul de naștere al legendarului Romulus.
Cetatea a fost distrusă din temelii, iar regele ei a fost sfârtecat în două, legat cu picioarele de două care conduse
în sens opus16.

După numai doi ani, este ales rege Ancus Marcius (639-616 î.e.n.) care a continuat ostilitățile cu toate cetățile
din zonă. El a rămas în istorie prin construirea primului drum de la Roma la vărsarea Tibrului în mare, unde a
înființat colonia Ostia, dar și prin stabilirea latinilor învinși în războaie, pe colina Aventin 17.

Al cincilea rege a fost un etrusc pe nume Lucius Tarquinius, ales sub numele Tarquinius Priscus, care a domnit
treizeci și opt de ani (616-578 î.e.n). El a fost primul care a tras foloase din noua ordine socială a Romei, datorită
creșterii populației cucerite, a plebeilor și sclavilor.El a renunțat la oficierea slujbelor religioase, preferând
politica și războaiele. Era bogat, elegant și cult într-o lume de săraci și analfabeți.

A înfrumusețat Roma cu palate și monumente, a scăpat Roma de duhoare, construind circus maximus, marele
circ și cloaca massima, canalizarea, a trasat străzi și cartiere, realizând o adevărată reformă urbanistică.
Senatorii romani nu vedeau cu ochi buni aceste transformări și mai ales nu suportau ideea că regele scăpase de
sub controlul lor, bazându-se pe cei mulți, pe umplutură (plenum), cum erau desconsiderați plebeii. Ca să scape
de el, l-au ucis, pur și simplu. Dar au făcut greșeala de a o lăsa în viață pe Tanaquilla, soția regelui care, sfidând
tradiția, a ocupat tronul pentru fiul ei, Servius Tullius (578-535), acesta fiind ”primul și ultimul rege al Romei
moștenitor de coroană fără să fie ales”18.

Tânărul rege a început construcția unei incinte de zid în jurul orașului, fiind considerat protectorul zidarilor și
meșteșugarilor. Totodată și-a făcut noi adepți acordând cetățenie libertinilor, adică fiilor sclavilor eliberați
(liberții) și a trecut la marea sa reformă politică și socială, abolind cele treizeci de curii împărțite după cartiere,
care nu mai corespundeau dezvoltării orașului (se crede că avea peste 100.000 de locuitori) dar nici noii structuri
a populației, cu pretenții revendicate de cei care se îmbogățiseră din comerț și cămătărie, cavalerii (equites).

Populația a fost împărțită în cinci clase, diferențiate nu după domiciliu, ca în cazul curiilor, ci după avere, care
votau pe unități militare compuse din 100 luptători, denumite centurii. Existau 18 centurii de equites (cei mai
bogați proprietari), formate din juniores, tineri până la 46 de ani, și cinci clase de pedites, cei care mergeau pe
jos, infanteriști, care reuneau un număr egal de juniores și de seniores (peste 46 de ani), astfel:

clasa I, cuprindea cetățenii cu o avere de minimum 100.000 de assis (20 iugere de pământ), grupați în 18 centurii
de cavaleri și 8o centurii de hopliți, 40 de seniores și 4o de juniores;

clasa a II-a, minimum 75.000 ași, 20 centurii, 10 de seniores și 10 de juniores;

clasa a III-a, 50.000 ași, 20 centurii, 10 de seniores și 10 de juniores;

clasa a IV-a, 25.000 ași, 20 centurii, 10 de seniores și 10 de juniores;

16
Cristinel Murzea, op.cit., pp. 21-22.
17
Indro Montanelli, op.cit., p.36 și urm.
18
Un as cântărea 12 uncii, dar în realitate 10, pentru că a suferit multe devalorizări; o uncie
cântărea 27,288 gr cupru. În anul 268 î.e.n., când s-au emis monedele de argint, asul a fost
redus la 4 uncii (as trientarius), iar în anul 217 î.e.n. i-a fost redusă valoarea la 2 uncii (as
sextantarius).
clasa a V-a, minimum 11.000 ași, 30 centurii, 15 de seniores și 15 de juniores.

Restul populației forma un serviciu auxiliar în care intrau 5 centurii: 2 formate din lignarii (dulgheri) și aerarii
(topitori); 2 formate din muzicanți, cornicines (cântăreți la corn) și tubicines (trâmbițași); 1 formată din oameni
săraci, capite censi. Acești accensi, adică soldați în rezervă, însoțeau trupele neînarmați, intrând în luptă cu
armele celor răniți sau uciși19.

Cele 193 de centurii formau adunarea centuriilor, comitia centuriata. Se vota pe centurii, și nu individual, printr-o
defilare pe Câmpul lui Marte. Centuriile de equites și hopliți beneficiau de dreptul denumit praerogativae,
dreptul celor care votau primii, și cum întruneau majoritatea își impuneau cu ușurință interesele, astfel că votul
celorlalte clase nu mai conta.

Reforma atribuită lui Servius Tulliua avea un caracter mai de grabă militar decât aristocratic, favorizând
participarea întregului popor la viața publică. Alături de cetățenii autentici, la lucrările publice, la corvezi și la
plata impozitului participau și clienții, (domiciliații sau cives sine suffragio), cetățenii fără drept de vot. Ei nu mai
plăteau taxa de protecție, care a rămas în sarcina exclusivă a străinilor, aflați în afara triburilor ( aerarii, cu
sensul de cei fără domiciliu)20.

Reforma i-a defavorizat pe juniores, tinerii de la 17 la 46 de ani, folosiți cu precădere în campanii, avantajându-i
pe seniores, bătrânii care apărau zidurile în patrie.

În același timp, reforma a îmbrăcat și un aspect administrativ, cetățenii fiind împărțiți în 4 triburi sau cartiere,
după criteriul domiciliului: Suburbana, Palatina, Esquilina și Collina. Cei din împrejurimile Romei au fost
organizați în 17 cartiere rurale. Mai târziu, cetățenii vor fi împărțiți în 35 de triburi.

Regele reformator n-a fost nici el pe placul senatorilor și a sfârșit, după cum ne asigură legenda, printr-o lovitură
de pumnal, dată nu de dușmani, ci de propriul său nepot și ginere, care s-a instalat pe tron în disprețul
Senatului, cu numele Tarquinius Superbus (534-509 î.e.n.). Sub comanda sa, armata romană a cucerit Sabinum,
Etruria și coloniile până la Gaeta, precum și ținuturile până aproape de gurile râului Arno, asigurându-și
dominația asupra Mării Tireniene21.

Sfârșitul regalității, după cum ne relatează legenda, s-a întâmplat în anul 510 înainte de Hristos. Fiul regelui,
Sextius Tarquinius, a dezonorat-o pe Lucreția, soția lui Lucius Tarquinius Collatinus, pentru că pierdu-se pariul
despre virtutea soțiilor lor, pe când ei se aflau în tabără. Neputând suporta infamia, Lucreția și-a împlântat un
pumnal în piept, moartea ei declanșând un adevărat prăpăd. Lucius Iunius Brutus, un nepot al regelui, a
convocat Senatul și a propus detronarea și alungarea lui Superbus, care participa la asediul cetății Ardea. A
răsculat poporul și a chemat legiunile să se întoarcă la Roma. Tarquinius afost nevoit să fugă în nord și să se
refugieze în Etruria, patria strămoșilor săi etrusci22.

1.3.2.3. Principalele instituții ale regalității

19
Th. Mommsen, op.cit.,pp.77-78; Grigore Dimitrescu, Drept Roman, Vol. I, București,
Imprimeriile Independența, f.a., p.24. Unii autori consideră că cele 5 centurii formau a VI-a
clasă ( B. Biondi, Corsa de diritto romano, Milano, 1942, p.79; Cristinel Murzea, op.cit.,
p.22), alții plasează cele 2 centurii de meșteșugari în clasa a II-a, iar cele 2 centurii de
muzicanți în clasa a IV-a (Jose A.N. Rasquin, Manual de latină juridică, Uniunea Latină,
2003, p.315).
20
Idem, p.80.
21
Indro Montanelli, op.cit., p.38.
22
Idem, p.39.
Serviciul militar constituia cea mai importantă îndatorire și era obligatoriu pentru toți cetățenii de la 17 la 60 de
ani. Ca organizație stabilă, armata s-a bazat pe cele 30 de curii. Fiecare curie furniza o centurie, adică 100 de
pedestrași și o decurie, formată din 10 cavaleri împreună cu caii lor. În total, cele 30 de centurii și cele 30 de
decurii alcătuiau o legiune, primul corp de armată al Romei regale, compus din 3.000 de pedestrași și 300 de
cavaleri.

Efectivul armatei romane, după reforma serviană, se compunea din aproape 20.000 de militari, 17.000
pedestrași, 1.800 cavaleri și 500 auxiliari. Cetățenii din prima clasă , care dețineau un lot întreg de pământ
(aproximativ 20 de iugere), erau obligați să aibă armură completă (hopliții). Cei care formau următoarele 4
clase, proprietarii mai mici, erau mai puțin înarmați, formând infanteria ușoară. Proletarii erau folosiți numai în
spatele frontului, la aprovizionare și repararea drumurilor. Elita forma cavaleria, în care erau recrutați cei mai
avuți proprietari, cetățeni și non-cetățeni. Unui cavaler îi reveneau 9 pedestrași 23.

Comandantul suprem al armatei era regele, care avea drept de viață și de moarte asupra soldaților. El era ales
de întreaga comunitate romană, populus romanus, și se sprijinea pe Senat, care în acele timpuri era compus din
300 de patricieni. Regele cumula și funcțiile de preot suprem și șef al unor instanțe judecătorești, transformându-
se într-un veritabil șef de stat24. Exemplul lui Tarquinius Superbus dovedește cu prisosință faptul că regele putea
fi destituit25.

1.3.2.4. Adunările poporului roman

Comițiile curiate (comitia curiata), suma celor 30 de curii, erau formate din toți membrii comunității, cu excepția
femeilor și copiilor. Inițial alegeau regele și hotărau asupra celor mai importante probleme din viața cetății,
votul lor fiind necesar pentru încheierea sau desființarea unui tratat, acordarea cetățeniei, declararea războiului
și încheierea păcii. Ele erau instanţe de apel în cazurile de condamnare la moarte a cetățenilor şi se pronunțau
asupra actelor de drept privat care modificau situația juridică a cetățenilor. Cu toate acestea, nu aveau dreptul
să propună legi, ci doar admiteau sau respingeau proiectele de legi propuse de rege dar fără drept de
amendament. Pentru a avea forță juridică în cetate (auctoritas patruum), votul comițiilor trebuia să fie ratificat
de Senat26.

Plebeii nu făceau parte din populus romanus, deci nu puteau lua parte la lucrările comitiei curiata, fiind lipsiți de
orice fel de drepturi publice. În consecință, deși se bucurau de libertate, dețineau proprietăți funciare, plăteau
impozite și aveau obligația să presteze serviciul militar, nu puteau să ocupe nicio funcție publică. Plebeii bogați
vor lupta împotriva patricienilor pentru a împărți cu aceștia conducerea cetății 27. Din clasa plebeilor făceau parte
și clientes, străini stabiliți la Roma, precum și liberti, oameni săraci sau sclavi eliberați.

Comitia centuriata (comițiile centuriate) constituiau, la început, o adunare militară în funcție de cens. Erau

23
Th. Mommsen, op.cit., pp.77-79.
24
Emil Molcuț, Drept privat roman, Ediție revăzută și adăugită, Universul Juridic, București,
2007, p.28.
25
Cristinel Murzea, op.cit., p.24.
26
I.C. Cătuneanu, op.cit., p.34.
27
Vladimir Hanga, Drept privat roman, Editura didactică și pedagogică, București, 1978,
p.35.
convocate și prezidate de rege și soluționau cele mai importante probleme de ordin administrativ, judiciar și
militar28. Comițiile centuriate se întruneau în afara hotarelor Romei (promoerium), pe Câmpul lui Marte.

A treia putere fundamentală, după rege și adunările poporului, era Sfatul Bătrânilor sau Senatus (de la senix,
senis: bătrân, în vârstă). Tradiția cerea ca nicio problemă importantă să nu fie luată de rege fără să fi consultat
în prealabil sfatul oamenilor bătrâni. Dar numai regele putea convoca senatul și nici un senator nu avea dreptul
să-și exprime părerea neîntrebat, cu excepția vacanței tronului, când se alegea un interrex dintre senatori, pe
durata a cel mult cinci zile fiecare, până la atribuirea pe viață a regalității. Senatul era împuternicit să abroge
hotărârile ilegale ale adunării poporului, fiind ”un colegiu de magistrați cu putere regală, desemnați pe viață” 29.

1.3.3. Roma republicană (509 -27 înainte de Hristos)

1.3.3.1. Principiul colegialității

După alungarea ultimului rege din dinastia Tarquinius, puterea supremă în stat a fost deținută de doi consuli,
aleși pe o durată de un an de comițiile centuriate, cu aceeași putere (pari potentia) care hotărau în comun în
probleme militare, judecătorești și administrative.

Principiul colegialității, care nu se regăsește la alte popoare, s-a dovedit o instituție valabilă pentru republica
romană care, de la un petic de pământ, a devenit în scurt timp centrul peninsulei și mai apoi al întregii lumi
antice.

Se pare că la începutul Republicii au fost numiți praetores, dar după anul 449 î. Hr. s-a impus numele de consuli.
Etimologia acestui cuvânt nu este sigură. Unii autori citează un text din Digesta, atribuit lui Pomponius (D.
1.2.2.16: dicti sunt ab eo, quod plurimum reipublicae consulerent), făcându-se o apropiere cu verbul consulo,
-ere, -suli, -sultum - a se sfătui, a se consulta cu cineva; alții cred că derivă din cum-sedere, a ședea, a sta
împreună (de la sedeo,-ere, sedi, sessum) și de aici cu sensul de colegi 30.

În timpul exercitării mandatului cei doi consuli erau apărați de răspundere în caz de crimă sau înaltă trădare, dar
după expirarea magistraturii faptele lor cădeau sub jurisdicția penală, fiind tratat ca oricare cetățean de rând.
Inițial, consulii dețineau întreaga putere a regilor, cu excepția celei religioase, dar pe parcursul anilor au pierdut
multe atribuții, funcția lor principală fiind de șef al armatei. Cei doi consuli convocau și prezidau senatul iar unul
dintre ei prezida comițiile, anunța electorilor numele candidaților la alegeri și îi numea pe cei aleși.

Potrivit principiului colegialității, pentru administrarea treburilor de stat, cei doi consuli făceau cu schimbul după
fiecare lună. În timpul campaniilor, fiecare consul avea 2 legiuni cu trupele auxiliare și dacă participau împreună
se schimbau la comandă în fiecare zi. Când la război participa un singur consul, era denumit consul armatus, spre
deosebire de cel care rămânea la Roma, numit consul togatus.

28
Emil Molcuț, op.cit., p.28.
29
Th. Mommsen, op.cit., p.69.
30
În acest sens, a se vedea C. Hamangiu și Matei G. Nicolau, Dreptul Roman, Vol.I, Editura
Librăriei Socec & Co., S.A., București, 1930, p.58, infra.
Dacă un consul murea, celălalt era obligat să treacă la alegerea succesorului (comitia ad subrogandum sau
sufficiendum consulem). Consulul ales, numit consul suffectus, era egal în drepturi cu colegul său. După
încheierea mandatului, consulii primeau fiecare funcția de guvernator al unei provincii cu titlul de proconsul.

Însemnele consulului: toga praetexta, de culoare purpurie, cu margine lată; scaunul curul, sella curulis și 12
lictores (însoțitori) cu fasces, care mergeau înaintea consulului aflat în luna de exercițiu a funcției și în urma
celuilalt. În afara Romei, între nuielele (virgae) fasciei se așeza o secure 31.

În situația unui război dificil care impunea unicitatea puterii, unul dintre consuli putea să suspende egalitatea
colegială și să desemneze un al treilea coleg, cu titlu de stăpân (dictator sau magister populi), căruia i se
supuneau necondiționat, dar temporar, întrucât durata maximă a dictaturii a fost limitată la 6 luni, neputănd
insă să dureze mai mult decât magistratura consulului care l-a propus.

1.3.3.2. Noile clase sociale

Prin restricțiile impuse, comunitatea câștiga cele mai importante prerogative: dreptul de a alege anual
conducătorii și dreptul de a decide asupra vieții și a morții unui cetățean. În realitate însă, aceste prerogative le
avea doar clasa nobililor, formată din cetățenii celor trei triburi originare și urmașii lor, care dețineau cele mai
înalte magistraturi.

Excluderea mulțimii, a umpluturii, de la treburile publice nu mai putea fi tolerată, astfel că plebeii îmbogățiți din
comerț și industrie, denumiți cavaleri (equites), își revendicau drepturile, dintre care cel mai râvnit era acela de a
deveni senatori.

Plebeii au fost trecuți în registrele curiilor în calitate de cetățeni, dar situația lor nu s-a schimbat în totalitate față
de străini, pentru că, în continuare, vechii cetățeni, patricienii, erau singurii deținători ai unor avantaje, cum ar
fi: eligibilitatea în magistraturile civile și sacerdotale ori dreptul de folosință a pășunilor publice.

Dacă un equites devenea senator, el nu era primit cu titlul de pater, adică patrician, ci cu titlul de conscriptus,
deci cooptat, ceea ce nu era același lucru.

Marea mulțime a plebei, compusă din meșteșugari, mici negustori, funcționari și liberți, care suporta greul
războaielor, avea o situație discriminatorie și nu conta în relațiile cu clasele favorizate, nobilii și cavalerii. Ei
îngroșau rândurile proletarilor (de la proles – copii; urmași; neam, stirpe), proveneau din peninsula italică și cu
toate că aveau cetățenie romană și drept de vot, trăiau de pe urma ajutoarelor periodice primite din partea
statului32.

31
Jose A.N. Rasquin, Manual de latină juridică, Traducere din spaniolă de Valeria Neagu,
Uniunea Latină, 2003, pp.321-322.
32
Emil Molcuț, op.cit., pp.28-29.
Lupta plebeilor pentru drepturile lor a început în anul 494 înainte de Hristos. Situația lor devenise disperată
datorită acumulării de datorii împovărătoare și a pierderii pământului, mulți dintre ei ajungând în situația
umilitoare de sclavi ai creditorilor, când puteau să fie omorâți sau vânduți peste Tibru. Ei au solicitat anularea
datoriilor, o nouă împărțire a pământului și dreptul de a-și alege magistrați care să le apere interesele. Senatul a
cedat cu greu, și numai atunci când masa mare a plebei s-a retras pe Muntele Sacru, la cinci kilometri de Roma,
și a amenințat că nu vor mai lucra pământul patricienilor și nici nu vor mai da soldați pentru armată. Drept
urmare au fost anulate datoriile iar cei căzuți în sclavie au fost eliberați. Dar cea mai mare cucerire a plebeilor a
constat în faptul că Senatul le-a aprobat dreptul de a-și alege, anual, doi tribuni și trei edili, ceea ce a constituit
”cea mai mare cucerire a proletariatului roman”33.

În plan juridic, lupta plebeilor a fost încununată în anul 451 î.Hr. cu redactarea primei legi scrise romane, Legea
celor XII table (Lex duodecim tabularum), care, fiind afișată în forum, punea capăt supremației și arbitrariului
pontifilor, oferind poporului posibilitatea de a cunoaște normele juridice. Cu toate că, în simplitatea ei, Legea
celor XII table reflecta interesele unei comunități statale reprezentate în principal de păstori și agricultori, ea va
avea o influență decisivă asupra formării și dezvoltării sistemului juridic roman, dăinuind peste 11 secole.
Importanța ei avea să fie reliefată de către cel mai mare avocat al latinității, Marcus Tulius Cicero (De orat.,
1.44.195), potrivit căruia toate legile romane de mai târziu au fost adoptate în spiritul și pentru dezvoltarea
acestui cod decemviral.

Plebeii vor câștiga și alte drepturi: încheierea de căsătorii între patricieni și plebei (lex Canuleia, 445 î.Hr.),
dreptul de a alege unul dintre consuli din rândul lor (lex Licinia-Sextia, 387 î.Hr.), precum și dreptul adunărilor
plebeiene de a adopta hotărâri cu putere de lege pentru întreaga comunitate (lex Hortensius, 287 î.Hr.) 34.

În anul 133 î.Hr., tribunul Tiberius Grachus a susținut o reformă agrară îndrăzneață printr-un proiect de lege care
prevedea 3 puncte: un cap de familie nu poate să dețină mai mult de 500 de iugăre de pământ, cu posibilitatea
de a se adăuga 250 iugăre pentru fiecare fiu adult, dar fără a se depăși 1.000 de iugăre de familie; terenurile
distribuite sau arendate de către stat să fie restituite la același preț, cu o rambursare pentru îmbunătățirile
aduse; să fie împărțite și redistribuite pământurile confiscate cetățenilor săraci, în loturi de câte 30 de iugăre.
Proiectul de lege a fost votat în anul 122 î.Hr., în ciuda opoziției înverșunate a patricienilor, fiind împroprietăriți
astfel mulți săraci. Tiberius Grachus a fost asasinat cu lovituri de ciomag, iar corpul său a fost aruncat în Tibru 35.

Fratele său, Caius, i-a continuat lupta, după ce a devenit tribun în anul 123 î.Hr., reușind să câștige simpatia
urbei. El a creat noi colonii agricole în Italia de Sud și în Africa, a stabilit ca echiparea soldaților să se facă pe
cheltuiala statului, și a redus la jumătate prețul de piață al grâului.

În anul următor și-a forțat însă norocul, propunând ca numărul de 300 de senatori să fie dublat, iar cetățenia
romană să fie extinsă asupra oamenilor liberi din Lațium și asupra unei mari părți a populației din peninsulă.

Amenințat de senatori, s-a retras pe Aventin și apoi s-a aruncat în Tibru, pentru a se salva pe celălalt mal. În fața
pericolului de a fi prins, Caius i-a cerut sclavului său să-l ucidă cu pumnalul. Sclavul i-a executat ordinul. Supă
care s-a sinucis cu același pumnal. Un adept al lui Caius i-a retezat însă capul și l-a umplut cu plumb, după care
s-a prezentat cu el în Senat pentru a încasa recompensa egală cu greutatea acestuia în aur 36.

Rezultatele obținute de plebei prin reformele fraților Grachi au fost de scurtă durată, pentru că noii
împroprietăriți n-au putut rezista concurenței marilor latifundiari care beneficiau de mâna ieftină a sclavilor și de

33
Indro Montanelli, op.citt., p.51.
34
Vl. Hanga, op.cit., pp. 36-37.
35
Idem, p. 38; Indro Montanelli, op.cit., p.150. Un iugerum măsura 2.518, 88 m.p. ( Jose
A.N. Rasquin, op.cit., p. 298).
36
Indro Montanelli, op. cit., pp.153-154.
grânele ieftine aduse din provincii. În plus, legile agricole ulterioare au concentrat proprietatea funciară la mai
puțin de 2.000 de familii, după cum avea să declare tribunul Marcius Filippus în anul 104 î.Hr 37.

Cu trecerea anilor (3oo-133 î.Hr.), Roma va deveni cea mai mare putere a bazinului mediteranean, devenind un
vast imperiu care cuprindea întreaga Italie, Cartagina, statele elenistice, Macedonia și Siria în Orient, nordul
Italiei și Hispania în Apus. În urma războaielor de cucerire s-a impus o categorie socială care va deveni clasică,
cea a sclavilor38, oameni lipsiți de drepturi, considerați simple animale, care erau ținuți în lanțuri și aruncați în
temnițe la cea mai mică nesupunere. Ei vor constitui forța motrice a societății romane dar în egală măsură și
factorul decisiv al destrămării și pieirii acesteia.

În anul 196 î.Hr. a avut loc o răscoală a sclavilor în Etruria, care a fost înăbușită în sânge, cei mai mulți răzvrătiți
fiind crucificați. A urmat o altă revoltă în Apulia, în 186 î. Hr., terminată tot cu o baie de sânge, și un adevărat
război în anul 139 î.Hr., condus de Eunus, care a pus stăpânire pe aproape întreaga Sicilie. Dar cea mai
importantă răscoală a fost cea condusă de sclavul trac Spartacus (73-71 î.Hr.), care a zdruncinat din temelii
lumea romană.

1.3.3.3. Adunările poporului roman

Comițiile curiate se întruneau ocazional pentru a aproba adopții și, în mod regulat, pentru a aproba lex curiata
de imperio, care a ajuns o simplă formalitate prin care consulilor li se încredința puterea (imperium) și li se
promitea supunere. Știm din Instituțiunile lui Gaius că aceste comiții aveau atribuții în materia dreptului privat,
privind reglementarea unor instituții juridice ca testamentul sau adrogațiunea 39.

Comițiile centuriate, convocate și prezidate de către consul, aveau atribuții electorale (alegeau magistrații
superiori: consulii, pretorii, censorii), legislative (decideau asupra păcii și războiului, votau legile la propunerea
magistraților) și judiciare (constituiau tribunalul suprem în cauzele în care se pronunțau pedeapsa capitală sau
exilul)40.

Comițiile centuriate au fost reformate structural, în sensul lărgirii dreptului de vot atât pentru cei ce dețineau
averi mobiliare cât și pentru cei mai puțin avuți. Prin cenzura lui Appius Claudius din anul 312 î.Hr., s-a dat
posibilitatea celor ce dobândiseră averi mobiliare formate din aramă, aur și argint, să facă parte din cele 5 clase
în care, prin reforma serviană, intrau doar proprietarii de pământ.

Această măsură a fost justificată de rațiuni de ordin politic, militar și financiar: s-a creat posibilitatea ca
dezrobiții bogați să voteze pentru patronii lor; structura armatei era întărită și prin cei care acumulaseră
monedă în loc de pământ; în același timp, sporea numărul celor care plăteau impozite, întrucât numai cei care
făceau parte din comițiile centuriate aveau această obligație față de statul roman 41.

37
Apud Vladimir Hanga, op.cit., p. 38.
38
Emil Molcuț, op.cit., p.29.
39
Gaius, II, 101, în Gaius, Instituțiunile, Traducere, studiu introductiv, note și adnotări de
Aurel N. Popescu, Editura Academiei, București, 1982, p.148; Ștefan Cocoș, Drept Roman,
Editura Lumina Lex, București, 1996, p.16.
40
Jose A.N. Rasquin, op. cit., p. 315-316.
41
Cristinel Murzea, op.cit., p.26; Ștefan Cocoș, op.cit., p.16.
Prin reforma din anul 220 î.Hr., numărul centuriilor a crescut de la 193 la 373, fiecare clasă având 70 de centurii.
La cele 5 clase se adăugau cele 18 centurii de equites și 5 de auxiliari. Clasa I a pierdut 10 centurii, astfel că,
pentru a obține majoritatea absolută de 187 centurii era obligată să ofere posibilitatea de a vota și claselor
următoare, fiind avantajați micii proprietari de pământ. Prin aceste măsuri reformatoare, se poate aprecia că în
secolul III î.Hr., statul roman cunoștea forma de guvernământ de tipul unei republici sclavagiste democratice 42.

Concilium plebis, adunarea plebeilor, era convocată de tribun și adopta hotărâri denumite plebiscita, care la
început erau obligatorii doar pentru plebei. Prin Legea Hortensia (287 î.Hr.) plebiscitele au fost obligatorii pentru
toți cetățenii, deci și pentru patricieni, transformându-se, practic, în Comițiile tribute (Comitia tributa).

Comițiile tribute, constituite în anul 449 î.Hr., aveau la bază principiul organizării în triburi ca circumscripții
electorale. Servius Tullius a stabilit 4 triburi care ulterior, după cum am mai arătat, au devenit 21, 4 urbane și 17
rurale, iar in final numărul lor a ajuns la 35. Comițiile tribute erau convocate și conduse de magistrați superiori,
având ca atribuții alegerea magistraților inferiori. Aveau și atribuții legislative, în creștere față de comițiile
centuriate, întrucât erau mai ușor de convocat decât acestea 43.

Senatul a devenit ”principalul factor de echilibru în stat”, având următoarele atribuții: supraveghea respectarea
vechilor tradiții și moravuri, decreta rugăciunile și slujbele de mulțumire, stabilea jocurile și serbările; distribuia
banii pentru lucrări publice, războaie, jocuri; coordona politica externă, revenindu-i obligația de a primi și trimite
ambasadori, de a acorda distincțiile de ”amicus et socius populi Romani”, de a purta negocieri și de a încheia
tratate de pace; asigura conducerea generală a provinciilor (ornare provinciam), numea guvernatorii, cerceta
plângerile primite din provincii. În timp de război, desemna comandantul armatei, hotăra înrolarea trupelor și
finanțarea necesară.

Totodată asigură controlul tuturor magistraților, care erau obligați să se supună senatului și să-i execute
deciziile. Ca atribuții judiciare avea judecarea și pedepsirea magistraților, pe care îi suspenda sau le limita
prerogativele; judecarea aliaților (socii) și a străinilor; judecarea cetățenilor, dar numai în cazuri de conjurație
sau de otrăvire. Deși nu avea dreptul să elaboreze legi, influența sistemul legislativ prin faptul că ratifica legile
votate de popor. În caz de primejdie acorda consulilor puteri lărgite printr-un senatusconsultum ultimum sau
extremum44.

Faptul că Senatul a devenit principala instituție în stat este demonstrat și de constatarea că, după alungarea
regilor, toate monumentele romanilor au purtat inițialele SPQR: Senatus Populus-Que Romanus, adică ”Senatul
și poporul roman”45.

Senatul a fost compus din 300 de membri, până la lex Sempronia (123 î.Hr.), iar în timpul tribunului Caius S.
Gracchus (123-122 î.Hr.) numărul lor a crescut la 600. Caesar l-a mărit la 900, iar Antonius la 1.000 pentru ca
ulterior, August să-l reducă la 600. La început, numirile senatorilor au fost făcute de consuli. După anul 312 î.Hr.
(Lex Ovinia), dreptul de a recruta senatorii a revenit cenzorilor și s-a făcut nu în fiecare an, ci la 5 ani, de
preferință din rândul foștilor magistrați care au părăsit funcția în ultimii 5 ani.

Dintre senatori, se bucura de un respect deosebit princeps senatus, primul de pe lista senatorilor întocmită de
cenzori, căruia i se cerea în primul rând părerea pentru fiecare problemă dezbătută. De asemenea, se evidențiau
magistrații anului în curs care puteau asista cu drept de cuvânt și de vot , precum și foștii magistrați curuli care
puteau asista în senat până la viitoarele alegeri (lectio senatus). Acest drept a fost acordat de Sulla și foștilor
magistrați care nu erau curuli.

Însemnele senatorilor: inel de aur (anulus), tunica (laticlavia), o eșarfă lată, de culoare purpurie, purtată de la

42
Cristinel Murzea, op.cit., p.26.
43
Jose A.N. Rasquin, op.cit., p.316.
44
Emil Molcuț, op.cit., p.29: Jose A.N. Rasquin, op.cit., pp. 318-319.
45
Indro Montanelli, op.cit., p.48.
gât până la poale; încălțăminte specială (calceus senatorius), de culoare albă sau roșie, mai înaltă decât cea
obișnuită, cu 4 curele și o semilună de fildeș sau de argint 46.

Magistratul care trebuia să prezideze convoca senatul când dorea, printr-un herald sau printr-un edictum, iar în
caz de urgență anunțul se făcea la domiciliu. Ca zi de ședință erau preferate ziua calendelor, a nonelor, idus sau o
zi de sărbătoare47. Cu unele excepții, nu se lua o hotărâre valabilă înainte de răsăritul sau după apusul soarelui.
Magistratul care prezida arăta motivul convocării și tema supusă dezbaterii (relatio ad senatum, refere ad
senatum) și avea dreptul să-și exprime propria sa opinie.

Urma rogatio, adică expunerea punctului de vedere al fiecărui senator, începând cu princeps senatus. Senatorii
aveau libertatea de a-și argumenta părerea fără nicio îngrădire, puteau chiar să abordeze o altă problemă
(egredi relationem), mai ales atunci când se dorea amânarea luării deciziei în cazul pus în discuție.

După rogatio, se strângeau toate propunerile (vota) și se trecea la exprimarea votului (discessionem facere).
Senatorii se alăturau, în picioare, celui pe care îl sprijineau (pedibus in sententiam ire), având posibilitatea să
voteze împotriva părerii exprimate anterior. În situații excepționale, votul era exprimat sub prestare de
jurământ. Hotărârea adoptată se numea senatusconsultum și avea putere de lege 48.

1.3.3.4. Principalele magistraturi

Erau înalți demnitari ai statului, aleși de popor, de regulă pe o perioadă de un an, cu excepția funcției de cenzor
(5 ani, apoi 18 luni) și a celei de dictator (6 luni). Magistraturile erau onorifice, adică magistrații nu erau
remunerați pentru activitatea lor, și colegiale, pentru că aceleași atribuții erau exercitate de cel puțin doi
magistrați. Magistrații nu se subordonau unul față de altul, dar se supravegheau reciproc.

Magistrații superiori, denumiți magistrați curuli, aveau dreptul la un scaun special (sella curulis) și dețineau ius
imaginum: consulii, pretorii, cenzorii, edilii curuli, dictatorul și magister equitum. Cu excepția dictatorului și a lui
magister equitum, erau aleși de către comițiile centuriate. Ceilalți magistrați, magistratus minores: questores,
edilii plebei, tribunii plebei, curatorii ș.a. erau aleși de comițiile tribute sau de concilia plebis.

Pentru a aspira la o magistratură, candidații erau obligați să îndeplinească următoarele condiții: prezentarea în
fața comițiilor; vârsta legală (28 de ani pentru questor, 35 pentru edil, 38 pentru pretor și 40 pentru consul). Prin
Lex Cornelia a lui Sulla s-au adus modificări (30 de ani pentru questor, 37 pentru edili, 40 pentru pretor și 43
pentru consul); respectarea ordinii stabilite, cursus hortorum: questor, edil (facultativ), pretor, și apoi consul;
funcțiile de cenzori și dictator se exercitau după consulat 49.

Consulii, pretorii și dictatorii se bucurau de imperium, dreptul la comandă, în virtutea căruia magistratul convoca
poporul în adunări sau conducea legiunile romane.

46
Jose A.N. Rasquin, op.cit., p. 317.
47
Într-o lună calendaristică erau trei date importante: prima zi, numită calendae, a 5-a sau a
7-a, în funcție de lună, numită nonae, a 13-a sau a 15-a numită idus.
48
Jose A.N. Rasquin, op.cit., pp. 317-318.
49
Idem, p.321.
Tribunii, plebeii, cenzorii, questorii și edilii curuli beneficiau de potestas, care însemna: dreptul de a lua auspicii
la Roma (augurium agere), adică de a consulta voința zeilor după anumite semne; dreptul de a da edicte valabile
pe perioada exercitării funcției (ius edicendi); dreptul de a amenda contravenienții (ius muletae dictionis) și de a
le lua proprietățile în gaj (ius pignoris capionis); dreptul de a convoca poporul pentru dezbaterea unor probleme
(concionem habere) sau pentru deliberare și votare (cum populo agere); dreptul de a convoca și prezida Senatul
(senatum vocare, habere), fie pentru dezbaterea unor probleme (referre ad senatum), fie pentru deliberare și
votare (cum patribus agere)50.

Prima magistratură creată după alungarea regilor a fost consulatul, pe care am analizat-o deja. Dacă la început
cei doi consuli erau aleși numai din rândul patricienilor, prin lex Licinia-Sextia puteau fi aleși și dintre plebei 51.

Pretura. În anul 367 î. Hr. a fost creat un magistrat special, pretorul (praetor), pentru împărțirea dreptății, ales
ca un coleg al consulilor în comițiile centuriate. Din cauza numărului mare de procese în care erau implicați
străinii, în timpul primului război punic a fost creat un al doilea post de pretor, praetor peregrinus. Celălalt
pretor, mai înalt în rang, se va numi praetor urbanus. În anul 237 î.Hr., după cucerirea Sardiniei, s-au mai creat
două funcții de pretor pentru Sicilia, Sardinia și Corsica, iar anul 197 î. Hr., alte două funcții pentru provinciile
hispanice. Cei șase pretori dădeau câte un edict după depunerea jurământului, care conținea principiile juridice
prin care administrau justiția. Aceste edicte au stat la baza dreptului pretorian (ius praetorium, ius honorarium),
care se baza mai mult pe echitate (aequitas) decât pe litera legii. Însemnele pretorilor: toga praetexta, sede
curul, 2 lictores la Roma și 6 lictores în provincii 52.

Cenzura. Recensământul (Census) a fost o instituție înființată de regele Servius Tullius pentru înrolarea
populației în armată după criteriul averii. Se efectua o dată la 5 ani și se încheia cu un sacrificiu purificator
(lustrum). Pe baza declarațiilor primite de la cetățeni (censum accipere), se întocmeau listele (tabulae censoriae)
și se proceda la împărțirea cetățenilor în cele 5 clase în funcție de avere.

Aceste sarcini reveneau la început consulilor, dar din anul 443 î Hr. s-au creat două funcții de magistrați pentru
această sarcină, denumiți cenzori, aleși pentru 5 ani, iar din anul 134 î. Hr. exercitarea funcției a fost redusă la 18
luni. Cenzorii mai aveau și alte atribuții pe lângă efectuarea recensământului: supravegheau conduita și
moralitatea cetățenilor (censura morum); erau abilitați să pedepsească cetățenii, trecându-i într-un trib inferior
(dintr-un trib rustic într-un trib urban) sau să impună unui cetățean nota censoria, printr-o însemnare în registrul
censului, ceea ce echivala cu infamia; ocupau locurile libere din senat (senatum legere) și aveau dreptul să
excludă din senat (senatu movere) sau din ordinul equestru; organizau licitații pentru lucrările publice și închiriau
pământurile și alte venituri ale statului. În sarcina lor cădea și redactarea caietului de sarcini (lex censoria),
influențând astfel dreptul civil în materia vânzării și locațiunii 53.

Edilii. Din anul 494 î. Hr., odată cu tribunii au fost aleși 2 edili ai plebei care supravegheau templul zeiței Ceres,
unde se păstra arhiva plebei, supravegheau ordinea în orașe, erau ajutoare ale tribunilor, executând-le ordinele,
și răspundeau de organizarea jocurilor plebeie. După legile Liciniae (366 î. Hr.), plebea a acceptat propunerea
patricienilor de a contribui și ei la această magistratură. Au fost aleși încă 2 edili curuli, patricieni, care nu se
subordonau tribunilor, fiind, dimpotrivă, ierarhic superiori (aveau toga praetexta și sede curul).

Atribuțiile lor priveau: organizarea jocurilor romane; supravegherea templelor patriciene; întreținerea edificiilor
publice; supravegherea curățeniei și a siguranței străzilor; supravegherea termelor și a hanurilor; urmărirea
cămătarilor; supravegherea generală a piețelor: aprovizionarea cu grâu; calitatea produselor; controlul

50
Emil Molcuț, op.cit., p. 29; A. Bouche-Leclercq, Manuel des institutions romaines, Paris,
Librairie Hachette et Cie, 1886, p. 36; Șt. Cocoș, op.cit., p.18.
51
Șt. Cocoș, op.cit., p.18.
52
Jose A.N. Rasquin, op.cit., pp.322-323.
53
Idem, p.324; Emil Molcuț, op.cit., p.30.
măsurilor și greutăților; distribuirea grâului săracilor cu prețuri reduse; asigurarea poliției Romei și organizarea
proceselor care priveau acte juridice încheiate în târguri 54.

Questores. Potrivit Lex Valeria (509 î.Hr.), questores administrau visteria publică, inclusiv strângerea
impozitelor, precum și arhivele statului. Inițial au fost 2 questores aerari sau urbani, după care au mai fost aleși 2
pentru a-i însoți pe consuli în campanii. Numărul lor a crescut de la 8 în anul 267 î.Hr., la 20 în timpul lui Sulla și
4o sub Caesar.

Tribunatul plebei. După secesiunea din anul 494 î.Hr., plebeilor li s-a admis alegerea a 2 tribuni în concilia plebis,
de origine exclusiv plebeiană, care se bucurau de inviolavilitate (sacrosanctus magistratus). După măriri
succesive, numărul lor a fost stabilit la 10 în anul 457 î.Hr. Tribunii au fost investiți cu ius intercessiones, potrivit
căruia aveau drept de veto împotriva unei măsuri dispuse de orice magistrat sau chiar de senat, prin care erau
lezate drepturile plebeilor. Dreptul de veto era posibil doar în interiorul Romei, astfel că nu afecta puterea
consulilor (imperium) în timpul campaniilor.

Tribunii puteau convoca plebea (ius agendi cum plebe), propuneau legi pentru a fi votate (plebiscita), puteau
cita orice cetățean în comiții, inclusiv pe consul, și aveau drept de coerciție împotriva celor care le nesocoteau
dispozițiile, putând ordona arestarea (in vincula duci iubere) și aruncarea în temniță ori condamnarea la
amendă55.

Dictatura. În cazul unui pericol extern sau a unor mișcări interne grave, era ales un dictator dintre foștii consuli.
Senatul îi împuternicea pe consulii în exercițiu să facă această alegere printr-un senatusconsultus ultimum. Toate
magistraturile erau suspendate, mai puțin cea a tribunilor. Puterea dictatorului era aproape absolută, hotărârile
lui fiind definitive. Funcția se exercita pe o durată de 6 luni și putea fi reînnoită pentru alte 6 luni dacă pericolul
nu era îndepărtat. Dictatorul își desemna un ajutor, numit magister equitum (comandant al cavaleriei).

Dictatorul avea ca însemne toga praetexta, sede curul și 24 lictores, iar magister equitum, toga praetexta, sede
curul și 6 lictores.

1.3.3.5. Tranziția spre imperiu

În ultimul secol al republicii romane s-a acutizat lupta politică între optimates (aristocrația funciară), equites
(clasa cavalerilor îmbogățiți prin activități comerciale și bancare) și populares (clasa micilor proprietari de
pământ și a meseriașilor56.

Pericolul pe care îl întrețineau sclavii și plebeii săraci, dar și complexitatea guvernării unui imperiu au
determinat cele trei grupări politice să aspire la o conducere centralizată, în care puterea să aparțină unui singur
om. Acest deziderat era cu atât mai stringent, cu cât stabilitatea internă era grav amenințată de luptele civile
purtate între generali puternici, care dobândiseră putere și faimă fără precedent în urma succeselor militare:
Marius, Sulla, Pompei și Caesar57.

54
José A.N. Rasquin, op.cit., pp,324-325; C. Hamangiu, Matei G. Nicolau, op.cit., pp.63-64.
55
. Vladimir Hanga, op. cit., p. 39

56
Jose A.N. Rasquin, op.cit., pp,324-325; C. Hamangiu, Matei G. Nicolau, op.cit., pp.63-64.
57
Chris Scarre, Cronica împăraților romani, Traducere din limba engleză de Andreea
Hadâmbu și Steliana Palade, Enciclopedia RAO, 2008, pp. 8-9.
S-a ajuns atât de departe încât dictatorului Lucius Cornelius Sulla i s-a făcut o primire triumfală la Roma, în zilele
de 27 și 28 ianuarie ale anului 81 î.Hr., iar în semn de recunoștință s-a hotărât să i se ridice prima statuie
ecvestră, din bronz aurit, cu toate că tradiția nu permitea decât reprezentarea în picioare, și să se înscrie în
calendar o zi obligatorie care să glorifice victoria sa militară de la Porta Collina împotriva lui Marius cel Tânăr.

Regimul dictatorial instaurat de Sulla a consemnat și câteva reforme apreciate de mulți istorici: a restituit
senatului vechile drepturi și privilegii și a mărit numărul senatorilor cu încă 300 de membri; a micșorat
atribuțiile tribunilor;a acordat dreptul de cetățenie și străinilor, de care au beneficiat în special spaniolii și galii; a
distribuit pământ veteranilor; a reintrodus regula intervalului de 10 ani pentru un nou mandat de consul. În
culmea gloriei, a restabilit guvernarea consulară și s-a retras în mod inexplicabil la vila sa de la Cuma,
învăluindu-se într-o adevărată enigmă atât pentru contemporani cât și pentru viitorime 58.

După moartea lui Sulla asistăm la o rivalitate acerbă între Pompei, căruia senatul îi acordase puteri depline în
anul în anul 52 î.Hr. și Caius Iulius Caesar, care cucerise Galia și era venerat de soldați. La 10 ianuarie 49, Caesar
a trecut Rubiconul asumându-și riscurile urmăririi lui Pompei prin acele cuvinte care vor deveni celebre: ”Alea
iacta est” (Zarurile au fost aruncate).

În luna iunie a anului următor l-a învins la Pharsalus, dar nu a apucat să-l captureze viu, pentru că a fost
înjunghiat de Potin, vizir al Egiptului, care i-a decapitat capul în speranța că se va bucura de recunoștința lui
Caesar. Dar Potin a fost suprimat pentru complot, iar cei doi frați, Ptolomeu al XII-lea și Cleopatra urmau să
împartă tronul după ce se vor căsători, potrivit testamentului părintelui lor.

Ptolomeu s-a aliat cu rebelii răsculați împotriva lui Caesar și a dispărut în împrejurări necunoscute, astfel că pe
tronul Egiptului a fost instalată Cleopatra. Din relația lui Caesar cu această femeie energică și captivantă s-a
născut un fiu care a fost botezat cu numele de Cezarion, ca nimeni și nimic să nu conteste paternitatea celui mai
puternic om al lumii.

După lichidarea lui Pompei, Caesar a devenit stăpânul absolut al Romei, fiind desemnat dictator pe viață
(deținea puterea executivă), imperator pe viață (ca șef suprem al armatei) și tribun pe viață (deținea controlul
puterii legislative). În subordinea lui mai erau Senatul, iar ca mare pontif, și organizațiile religioase 59.

La 15 martie 44 î.Hr., celebrele Ide ale lui Martie, Caesar a fost asasinat în aula Senatului de un grup de
conspiratori din care făceau parte Cassius și Brutus, ultimul fiind, se pare, odrasla nerecunoscută a dictatorului.
A urmat un al doilea război civil în care asasinii lui Caesar au fost înfrânți de doi aliați, Marc Antoniu, un fidel al
lui Caesar, cu o conduită dubioasă la 15 martie, și Octavian, fiul adoptiv și moștenitorul averii lui Caesar.
Octavian n-a acceptat să împartă puterea cu Antoniu: l-a învins în bătălia de la Actium, în anul 31 î. Hr., după
care a provocat moartea Cleopatrei și i-a suprimat pe cei doi fii care puteau să revendice puterea.

Patru ani mai târziu, în anul 27 î.Hr., Octavian a ajuns la o înțelegere cu Senatul, care s-a autodizolvat,
conferindu-i puteri depline și titlul de Augustus, cu sensul de ”sfânt”, ”divin”, adjectiv care s-a transformat în
nume propriu, cu care primul împărat roman a domnit până în anul 14 d.Hr 60.

58
Indro Montanelli, op.cit., pp.165-167.

59
Vladimir Hanga, op.cit., p.41: Pentru detalii a se vedea şi Vladimir Hanga, Caius Iulius
Caesar, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967, Colecţia „Oameni de seamă”.
60
Augustus, -a, -um adj. 1. divin, sfânt, venerat. 2. măreț, maiestuos, imperial. 3. de augur
(DeAgostini, Dicționar latin-român, traducere de Mariana Adameșteanu și Mihaela Suhan,
București, Corint, 2008, p. 40). Înțelegerea cu Senatul a survenit după o adevărată lovitură de
teatru, calculată magistral de Octavian: în anul 27 î.Hr., la vârsta de 31 de ani, având titlul de
Principe, a proclamat restaurarea republicii, anunțându-și retragerea din viața publică. Toată
viața a jucat un rol după un scenariu la care a lucrat cu migală ca un ~sclav al datoriei~. La
76 de ani, în ziua când și-a simțit sfârșitul, după ce a semnat toate actele imperiale, ca un
 1.3.4. Roma imperială

Istoriografia romană consemnează două faze ale imperiului, prima fiind denumită Principat (Principatus), care
derivă de la numele pe care și l-a atribuit împăratul Augustus, acela de princeps, primul dintre cetățeni, pentru a
sublinia faptul că el conduce nu cu de la sine putere ci împreună și în mod egal cu Senatul.

Această formă de monarhie moderată a început la data de 16 ianuarie 27 î.Hr., când Augustus a fost înscăunat
ca împărat, și a dăinuit până la urcarea pe tron a lui Dioclețian, în anul 284 d.Hr., când începe a doua fază,
Dominatul, o formă de monarhie absolută. Denumirea derivă din dominus (stăpânul), titlu pe care l-au purtat
toți împărații începând cu Dioclețian, dar care a devenit oficial odată cu domnia lui Septimiu Sever (193-211).

Senatul își va pierde treptat independența și autoritatea, devenind un sfat imperial (consistorium sacrum), în
care numirile se făceau de împărat dintre oamenii săi de încredere.

Împăratul era princeps senatus, și când participa la adunări se așeza între cei doi consuli, ținea discursuri
imperiale sau le citea un questor, și adresa mesaje (oratio principis), care aveau prioritate pe ordinea de zi. Va
obține jurisdicție penală și putere legislativă, dar senatusconsultele exprimau voința împăratului. În epoca
dominatului va avea mai mult un rol decorativ. Vor păstra autoritatea asupra unor provincii (provinciae
senatoriale), puține la număr, și fără să dețină trupe 61.

În ce privește magistraturile, și ele își vor pierde strălucirea de altădată, fiind păstrate cele existente în perioada
republicii, dar cu atribuții diminuate62.

Consulii nu mai erau aleși pe termen de un an, ci pe un termen de șase luni sau de două luni; vor păstra doar
jurisdicția grațioasă (dreptul de a conduce un proces simulat) și dreptul de a conduce ședințele senatului.

Pretorii își limitau sfera de competență la organizarea proceselor de judecată și la explicarea dispozițiilor
cuprinse în edict care, începând cu domnia lui Hadrian, avea o formă definitivă, astfel că nu mai aveau
posibilitatea să introducă mijloace procedurale noi.

Tribunii convocau adunările senatului și aveau unele atribuții în materia jurisdicției penale și civile.

Edilii curuli și-au păstrat vechile atribuții polițienești și jurisdicționale. Questorii și-au păstrat doar dreptul de a
administra arhivele senatului.

Au fost create funcții noi63:

funcționar respectabil, a cerut să fie pieptănat și bărbierit, a salutat-o pe soția sa Livia și s-a
adresat celor prezenți ca un veritabil actor: ”Mi-am jucat bine rolul. Permite-mi, prieteni, să
părăsesc scena în mijlocul aplauzelor voastre” (Indro Montanelli, op.cit., pp.220-228); Chris
Scarre, op.cit., p. 27.
61
Vladimir Hanga, op.cit., pp.43-44; José A.N. Rasquin, op.cit., pp.319-320.
62
Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept roman, Casa de presă și editură ”Șansa”- S.R.L.,
București, 1995, p.36.
63
Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept roman, p. 35; Chris Scarre, op. cit., p.17.José A.N.
Rasquin, op.cit., p.326.
Praefectus praetorio, comandant al trupelor pretoriene (garda imperială), a cărui putere va crește atât de mult
încât unii dintre prefecți au detronat și au impus împărați sau chiar au uzurpat tronul imperial;

Praefectus urbi, guvernatorul Romei, aveau competențele pe care le-au deținut pretorii și edilii. Competența lui
se întindea pe o rază de 100 de mile în jurul capitalei, având la dispoziție 3 cohorte urbane (cohortes urbanae).

Praefectus annonae , ofițer cu rang ecvestru, răspundea de aprovizionarea cu grâu a Romei, controla prețul
grâului și distribuirea gratuită săracilor.

Praefectus vigilum, ofițer cu rang ecvestru care conducea cohortele de vigiles pentru combaterea incendiilor.

1.3.4.1. Dinastia Iulio – Claudienilor (31 î Hr. – 68 d.Hr.)

Augustus a devenit stăpân absolut în urma victoriei de la Actium, dar a învățat lecția dură a ilustrului său unchi,
Caius Iulius Caesar, care, deși a fost unul dintre cei mai iluștri comandanți militari ai Antichității, nu a fost
suficient de diplomat, ignorând orgoliul Senatului pentru a instaura un despotism de tip oriental.

A pretins că în anul 27 Î.Hr. a restaurat republica dar realitatea era cu totul alta, deși Senatul l-a ales consul și
tribun pe viață. A domnit concentrând în mâinile sale întreaga putere, dar a păstrat aparența funcționării
vechilor magistraturi republicane. A preferat titlul de princeps, dar titulatura sa exprimă cu prisosință puterile
excepționale cu care a fost investit de senat: Imperator Caesar Divi Filius Augustus (imperator, comandant al
legiunilor romane; Caesar, urmașul lui Caius Iulius Caesar; Divi Filius, fiu de zeu; Augustus, cel venerat) 64.

Augustus avea simțul umorului și recunoștea cu franchețe că nu are calități de mare lider militar, dar a știut să-și
mobilizeze generalii și să cucerească noi teritorii, stabilind frontierele pe un vast teritoriu: la est cu deșertul
sirian și fluviul Eufrat, la nord de-a lungul Rinului, în Balcani până la Dunăre.

A cucerit Egiptul și Galia, dar a fost nevoit să renunțe la anexarea întregii Germanii. Cel mai mare succes îl
constituie modelul său de monarh luminat, pentru care a fost răsplătit cu titlul onorific de Pater Patriae
(Părintele Patriei). Și nu e puțin lucru nici faptul că, timp de 45 de ani, și-a dominat supușii cu o autoritate
morală greu de egalat, aflându-și sfârșitul în patul său, venerat de toți și mulțumit de sine.

Împăratul Augustus a avut o contribuţie importantă la dezvoltarea dreptului roman, prin mai multe legi
adoptate sub autoritatea sa:

leges Iuliae iudiciariae, cu privire la organizarea justiţiei, care, cu câteva excepţii, au desfiinţat procedura
legisacţiunilor;

lex Aelia Sentia, care îngrădea libertatea dezrobirii sclavilor;

lex Iulia de cessione bonorum - legea Iulia cu privire la cesiunea de bunuri, prin care debitorul poate renunţa la
bunurile sale în favoarea creditorilor (cessio bonorum);

lex Iulia de maritandis ordinibus, privind reglementarea căsătoriei, ce prevedea sancţiuni împotriva părinţilor
care împieducau căsătoria copiilor;

lex Iulia de colegiis, legea Iulia cu privire la asociaţii, care a fost dată şi în vremea lui Caesar şi condiţiona
dobândirea statutului de persoană juridică de drept privat de aprobarea senatului;

64
José A.N. Rasquin, op.cit., p.326.
lex Iulia de vi publica et privata - legea Iulia cu privire la violenţa publică şi privată, ce sancţiona creditorul care
lua un bun de la debitorul său prin violenţă;

legile Iulia şi Papia Poppaea, care prin dispoziţiile pars nuptaria obliga femeile între 20 şi 50 de ani şi bărbaţii
între 25 şi 60 de ani de a trăi în regimul căsătoriei şi să aibă copii, iar prin dispoziţiile pars caducaria se prevedea
incapacitatea totală sau parţială de a dobândi o moştenire a celor necăsătoriţi sau căsătoriţi dar fără copii ş.a. 65

După moartea lui Augustus, la tronul imperiului s-au succedat 4 împăraţi din familia sa 66, care au rămas printre
cele mai cunoscute personalităţi ale Antichităţii: Tiberius, Caligula, Claudius, Nero.

Tiberius (Tiberius Caesar Augustus, 14-37 d.Hr.), fiul vitreg al lui Augustus, o figură enigmatică, auster şi rigid,
caracterizat de Tacit şi Suetoniu ca un tiran meschin. A dispreţuit senatul, fiind veşnic nemulţumit de
randamentul acestuia. Suspicios şi frustrat, a încurajat denunţurile pentru trădare, fiind condamnaţi nenumăraţi
senatori şi funcţionari, pentru cea mai vagă acuzaţie.

A fost dispreţuit şi urât şi s-au spus multe lucruri dezonorante pentru cea mai înaltă funcţie imperială, îndeosebi
că se deda la practici homosexuale cu grupuri de băieţi desfrânaţi (spintriae). Scârbit de viaţa publică, s-a mutat
în insula Capri, dedicându-se literaturii şi astrologiei.

În vremea lui a fost dată Lex Iunia Norbana, care prevedea că sclavii eliberaţi fără respectarea formelor solemne
sunt consideraţi liberi dar mor sclavi, adică nu aveau dreptul să-şi intocmească testamentul.

A fost ucis la data de 16 martie 37, de către Macro, prefectul pretoriului, pentru a-i înlesni drumul lui Caligula la
tronul imperial. Acesta fusese deja aclamat ca împărat, crezându-se că Tiberius a murit. Spre stupoarea tuturor,
dar mai ales a lui Caligula, care îi luase de pe deget inelul imperial, acesta s-a însănătoşit pe neaşteptate, aşa că
gestul lui Macro de a-l asfixia cu o pernă a salvat nu numai o situaţie penibilă, ci şi o populaţie sătulă de
abuzurile unei domnii de 23 de ani.

Caligula (Caius Caesar Augustus Germanicus, 37-41 d.Hr.), a fost înfăţişat de Suetoniu şi Dio Cassius ca un om
foarte irascibil, capricios şi crud, periculos şi antipatic, dar înzestrat cu o minte ascuţită. Porecla i-a provenit de
la cizmuliţele soldăţeşti (caligae) pe care le purta când era copil 67.

Caligula a rămas în istorie ca un risipitor care în primii ani de domnie a tocat pur şi simplu enorma moştenire de
3.000 de milioane de sesterţi pe care i-a lăsat-o Tiberius. Pentru calul său de curse favorit, Incitatus, a construit
un palat din marmură, iesle din fildeş şi i-a comandat pături de purpură şi un ham bătut cu pietre preţioase. De
fapt, a declarat că îl va ridica la rangul de consul!

S-a proclamat zeu în viaţă şi a construit un templu pe Colina Palatină, obligându-i pe cetăţenii bogaţi să
plătească sume uriaşe pentru venerarea sa. A impus noi taxe, a condamnat la moarte rude şi apropiați pentru
conspiraţie şi trădare, și a confiscat averi uriaşe. Cum era de aşteptat, a sfârşit înjunghiat, într-un atac furibund,
la data de 24 ianuarie 41.

Claudius (Tiberius Claudius Caesar Augustus Germanicus, 41-54 d.Hr.), originar din Lyon, un „monstru de om”
după aprecierea mamei sale, cu semne ale paraliziei cerebrale, care s-a făcut cunoscut prin cruzime şi sete de
sânge, dar şi prin pasiunea lui pentru alcool, focuri de noroc şi femei.

65
Emil Molcuţ, Drept privat roman. Terminologie juridică romană, Ediţie revăzută şi
adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp.447, 454, 456, 450; David Shotter, Augustus,
traducere de Irina Ciornei – Sandu, Editura Artemis, bucureşti,, 2003, pp.70-71.
66
Chris Scarre, op. cit., pp. 42-57.
67
José A.N. Rasquin, op.cit., p. 308.
S-a lăsat dominat de liberţii şi soţiile sale, în mod deosebit de Messalina, renumită pentru crime şi infidelităţi, şi
de Agrippina, sora cea mică, pe care a luat-o de soţie cu aprobarea Senatului, cu nimic mai prejos decât
precedenta.

În timpul domniei lui Claudius, prin senatusconsultul Macedonian, s-a prevăzut că fiul de familie, care nu poate fi
urmărit in timpul vieţii lui pater familias deoarece nu are bunuri proprii, să nu poată fi urmărit nici după
moartea acestuia. In practică, deoarece senatusconsultele nu aeau putere de lege in acea perioadă, pretenţia
reclamantului era paralizată de pretor prin formula eliberată fiului de familie, in care se introducea excepţio
senatusconsulti Macedonian.

Prin senatusconsultum Claudianum de servis (senatusconsultum Claudian cu privire la sclavie) s-a stabilit că
femeia liberă care intreţinea relaţii sexuale cu sclavul altuia şi nu le intrerupea după ce era somată de stăpânul
sclavului, devenea sclavul acelui stăpân.

Prin senatusconsultum Claudianum de recuperatorum aetate (senatusconsultul Claudian cu privire la vârsta

recuperatorilor) s-a redus vârsta pentru numirea judecătorilor la 24 de ani şi s-a menţinut vârsta de 25 ani
pentru recuperatori.

Senatusconsultum Velleianum, adoptat in timpul lui Claudius, a interzis femeii să interceadă pentru altul (pro
alio)68.

A murit în noaptea de 12/13 octombrie 54, lăsându-l ca urmaş pe fiul său vitreg, un anonim cu numele
de Nero.

Nero (Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, 54-68 d.Hr.), un personaj tragic și complex, prezentat ca un
monstru în nenumărate cărți și filme: a incendiat Roma, și-a ucis nu numai adversarii, ci și două dintre soții,
fratele vitreg și pe cea care i-a dat viață, nimeni alta decât Agrippina.

A fost acuzat de excese sexuale cu amanții săi, Pitagora și Sporus, de violuri comise asupra unor femei
măritate și băieți din familii onorabile, dar și de jafuri comise împreună cu prietenii săi în plină stradă. Despre
Sporus se spune că semăna foarte mult cu Poppea, soţia împăratului, care a murit în urma unui avort. Nero l-a
castrat şi l-a luat de nevastă.

Dar a fost în același timp un om educat, instruit de marele Seneca și de Afranius Burrus, astfel că primii 5 ani ai
domniei au fost caracterizați, retrospectiv, ca o veritabilă epocă de aur. După moartea lui Burrus, succesorul său,
Tigellinus, l-a îndepărtat de Seneca, acesta având o influență malefică asupra tânărului împărat: procesele
pentru trădare, stopate de mentorii săi, au reînceput, ca și confiscările de averi pentru umplerea vistieriei.

Marele incendiu care a izbucnit în data de 19 iulie 64 și a devastat aproape tot centrul Romei, inclusiv o parte a
reședinței sale din Colina Palatina, a fost pus pe seama împăratului, deși acesta se afla la Antium și, întorcându-
se imediat în capitală la aflarea dezastrului, a ajutat sinistrații și a dat bani pentru reconstrucția orașului. I s-a
reproșat că, impresionat de grandoarea pârjolului, a cântat o compoziție proprie, Arderea Troiei, și că a fost
interesat de declanșarea incendiului pentru a-și construi o Domus Aurea.

Valul de execuții, exiluri și sinucideri declanșat de Nero au avut ca efect două comploturi în care au fost implicați
senatori de vază, care au fost însă descoperite. La unul dintre ele, prin care s-ar fi urmărit instalarea ca împărat a
lui Calpurnius Piso, în urma torturilor au fost pronunţate şi două nume: profesorul său Seneca şi un poet
mediocru, Lucanus, care făcuse imprudenţa să câştige un premiu la un concurs la care a participat şi împăratul.
Nero i-a condamnat la moarte fără să aibă nicio remuşcare pentru dascălul său.

68
Emil Molcuţ, Drept privat roman. Terminologie juridică romană, pp.422-423.
Părăsit de toți și urmărit de cel care avea să-i ocupe tronul, Servius Galba, la 9 iunie 68 d.Hr., înainte de se
înjunghia în gât, ajutat de secretarul său, Epafroditus, a exclamat: ,,Ah, ce artist piere odată cu mine!” Avea
doar 30 de ani și posteritatea îl va trata ca pe unul dintre cei mai sângeroși criminali din istorie.

În materia dreptului privat, prin senatusconsultum Neronianum de legatis (senatusconsultul Neronian cu privire
la legate), s-a prevăzut că un legat per vindicationem nul poate fi valabil ca legat per damnationem.
Senatusconsultum Trebllianum a reglementat, în cazul fideicomisului de ereditate, relaţiile dintre fiduciar şi
fideicomisar în favoarea fiduciarului69.

După moartea lui Nero, în anii 68-69, pe tronul Imperiului Roman au urcat, succesiv, 3 împărați proveniți din
rândul guvernatorilor de provincii, care n-au constituit o dinastie: generalii Galba, Otho, Vitellius 70.

Galba (Servius Galba Imperator Caesar Augustus, 68-69 d.Hr.), guvernatorul Hispaniei Tarraconensis, deși avea
70 de ani era un om ambițios, provenind dintr-o familie romană influentă. La invitația lui Iulius Vindex,
guvernatorul Galliei Lugdunensis, care se răzvrătise împotriva lui Nero, s-a proclamat împărat pe 3 aprilie 68, la
Carthaga Nova, fiind declarat oficial de senat pe 8 iunie 68. Poziția lui a fost grav afectată de refuzul său de a
recompensa armata cu bani și de lăcomia demnitarilor pe care i-a numit în funcții. Dezertarea armatelor din
Germania Inferior și Germania Superior, care l-au desemnat ca împărat pe Aulus Vitellius, l-a determinat pe
Galba să-și caute un moștenitor. Pe 10 ianuarie 69 l-a adoptat pe Lucius Calpurnius Piso Frugi Licinianus, un
tânăr de 30 de ani. Afectat de această numire, Marcus Salvius Otho, unul din primii susținători ai lui Galba, care
spera să fie desemnat ca succesor, a fost proclamat împărat de soldați, în ziua de 15 ianuarie 69. Galba a fost
înjunghiat în gât de soldatul Camurius, în timp ce se îndrepta spre for.

Otho (Servius Galba Imperator Caesar Augustus, 69 d.Hr.) a primit votul senatului cu toate că era cunoscu ca fost
partener de orgii al lui Nero și chiar amant al acestuia. Era născut în sudul Etruriei, dintr-o familie fără origini
aristocratice, dar care a primit funcții importante sub diferiți împărați. A fost numit guvernator în Lusitania fără
voia sa, din cauza frumoasei Sabina Poppaea, cu care Nero s-a căsătorit. A domnit doar 3 luni, cu numele
Imperator Marcus Otho Caesar Augustus. Deși avea faima unui destrăbălat, se pare că a condus imperiul cu
pricepere, dacă îi dăm crezare lui Tacit : ,,Otho, în pofida tuturor așteptărilor, nu s-a abandonat luxului și
trândăviei, s-a lepădat de plăceri, și-a ascuns depravarea și și-a rânduit viața așa cum șade bine unui împărat”.
N-a putut să împiedice un război civil declanșat de Vitellius cu legiunile germane, sprijinit de provinciile Galia și
Hispania, deși a vrut să împartă puterea cu acesta. S-a sinucis prin înjunghiere în zorii zilei de 16 aprilie 69,
impresionându-și soldații și contemporanii cu actul său de curaj.

Vitellius (Aulus Vitellius Germanicus Augustus, 69 d. Hr.) era fiu de consul, poreclit în tinerețe spintria (cocotă
masculină) deoarece l-a însoțit pe Tiberius pe insula Capri. Împărații Claudius, Caligula și Nero l-au răsplătit cu
funcții înalte pentru lingușeli și desfrâu. Era considerat un om de nimic, lacom, risipitor și imoral. Când generalii
lui au cucerit Roma, noul împărat și armata care îl însoțea au ținut-o numai în beții, din Galia până în capitală.
Euforia tronului n-a ținut decât până la mijlocul lunii iulie, când armata din provinciile orientale a ales un nou
împărat, pe generalul Titus Flavius Vespasianus. Acesta fusese trimis de Nero să reprime rebeliunea iudeilor și s-
a distins în lupte, recuperând Galileea, în anul 67, după care a cucerit Ierihonul și Emmausul. Nero l-a numit
guvernator al Iudeei, dar mai avea de cucerit Ierusalimul și fortăreața de la Masada.

Adepții lui, Antonius Primus și Cornelius Fuscus, cu numai 5 legiuni de la Dunăre (30.000 de soldați), i-au zdrobit
pe vitellieni la Bedriacum și Cremona (octombrie 69), după care au pârjolit și omorât tot ce-au întâlnit în cale. La
20 decembrie, după două zile de lupte înverșunate, trupele flaviene au intrat în Roma. Vitellius s-a deghizat în
zdrențe, ascunzându-și cingătoarea plină cu aur. A fost prins, torturat și ucis, iar cadavrul i-a fost aruncat în
Tibru.

69
Idem, pp.494-495.
70
Chris Scarre, op. cit., pp. 58-63.
1.3.4.2. Flavienii

Vespasian (Imperator Caesar Vespasianus Augustus, 69-79) a inaugurat dinastia Flavienilor, care a durat doar 30
de ani. Proclamat împărat de armatele sale în timp ce se afla în Iudeea, Vespasian a ajuns la Roma abia în
octombrie 70. Se afla la Alexandria, în Egipt, când a aflat de cucerirea Ierusalimului, la 26 octombrie 70, care a
însemnat cucerirea Iudeei, deși fortăreața de la Masada a fost asediată abia în anul 74. A fost un om de acțiune,
hotărât și competent, modest și spiritual.

Le-a conferit fiilor săi, Titus și Domițian, titlul de Caesar și l-a desemnat pe Titus, fiul său preferat, ca urmaș la
tron. A deținut 8 consulate, din care 7 le-a împărțit cu Titus ca împărat. A lăsat în urma sa Colosseumul, un
edificiu care va deveni celebru, ca o impresionantă emblemă a Cetății Eterne.

Suetoniu i-a reproșat ”marea lui dragoste de bani”, pentru că a mărit impozitele și a creat altele noi; a pus o
taxă pe pisoarele publice, pe care poporul le-a numit vespasiene, și a stabilit o amendă pentru cei care nu le
foloseau. De fapt, a reorganizat finanțele, recurgând chiar și la vânzarea demnităților publice la prețuri piperate,
motivându-și gestul fiului său Titus: ”Cu bandiții mă fac bandit”. A reorganizat și armata, în fruntea căreia a
numit ofițeri de carieră, majoritatea provenind, ca și el, din rândul provincialilor 71.

A fost apreciat pentru echitate și indulgență. Deviza sa preferată a fost: ”Un împărat trebuie să moară în
picioare”. Cu aceste cuvinte a murit, în ziua de 23 iunie 79, torturat de o dizenterie violentă. Nu înainte însă de a
se ridica în picioare, având puterea, înainte de a se prăbuși în brațele unui însoțitor, să mai adauge, cu nelipsitul
său umor: Vae, puto deus fio! (Vai, cred că devin zeu!)

Senatul i-a acordat titlul de zeu, rămânând în istoria zbuciumată a Romei ca unul dintre cei mai buni împărați.
De la el ni s-a păstrat, pe o tablă de bronz, lex de imperio Vespasiani, lege cu privire la puterile împăratului
Vespasian72.

Titus (Imperator Titus Caesar Vespasianus Augustus, 79-81) s-a urcat pe tron la 24 iunie 79. A domnit doar 2 ani,
2 luni și 20 de zile, dar s-a bucurat de o reputație de care puțini împărați au avut parte. S-a remarcat prin
competență și generozitate în timpul unor catastrofe care au lovit peninsula italică: îngroparea orașelor Pompei
și Herculanum, la 24 august 79, de erupția Vezuviului, incendiul care a devastat Roma, de la Capitoliu până la
Panteon, un an mai târziu, dar și o gravă epidemie care i-a urmat.

Titus a dispus restaurarea clădirilor distruse de incendiu, reconstruirea Templului lui Iupiter Optimus Maximus și
construirea de noi terme la sud de Amfiteatrul Flavian. A organizat jocuri grandioase pentru a ridica moralul
cetățenilor. A inițiat un arc faimos, care îi va purta numele, pentru comemorarea reprimării revoltei iudeilor, dar
n-a apucat să-l vadă finalizat: a murit subit, pe 13 septembrie 81, la 42 de ani, răpus de malarie. Suetoniu
relatează un zvon care a circulat la Roma, care îl implică pe fratele său, Domițian, care l-ar fi convins să intre
într-un cufăr cu zăpadă pentru a se însănătoși, grăbindu-i astfel sfârșitul 73.

Domițian (Imperator Caesar Domitianus Augustus, 81-96) a fost ultimul reprezentant al dinastiei Flavilor. S-a
remarcat printr-o administrare competentă și scrupuloasă a imperiului și printr-un control riguros al

71
Indro Montanelli, op. cit., pp.268-270.
72
Emil Molcuţ, Drept privat roman, Terminologie juridică romană, p.457.
73
Chris Scare, op.cit., p.74.
magistraților Romei și al guvernatorilor de provincii care, dacă ar fi să-i dăm crezare lui Suetoniu, ,,nu s-au
arătat niciodată mai modești și mai drepți”74.

A luat măsuri drastice împotriva imoralității, interzicând practicarea homosexualității de către senatori și
castrarea bărbaților. A condamnat la moarte 3 vestale pentru incest, permițându-le să-și aleagă moartea, iar
amanții lor au fost exilați. Prima preoteasă, Cornelia, a fost îngropată de vie, potrivit tradiției, iar amanții ei au
fost omorâți în bătaie, în fața mulțimii adunate în for.

A purtat puține războaie, cele mai importante fiind împotriva dacilor, la nordul Dunării, pe care i-a învins decisiv
la Tapae, în 88. A fost nevoit să încheie o pace favorabilă lui Decebal, în anul 89, deplasându-și forțele pe cursul
superior al Dunării, împotriva sarmaților iazigi.

Deși în primii ani a domnit cu moderație și echitate, suspiciunea și neîncrederea l-au transformat într-un tiran
crud și bănuitor, purtându-se ca un monarh cu puteri absolute. A pretins să i se adreseze cu ,,Domnul și stăpânul
nostru” și să i se sărute picioarele.

Fiind adulat de soldați, deoarece le-a mărit solda de la 300 la 400 de sesterți, a ignorat senatul, trimițând la
moarte sau în exil nenumărați senatori și funcționari imperiali bănuiți de trădare.

Avea dese crize de manie a persecuției, condamnându-l la moarte chiar pe secretarul său, Epafrodidus, pentru
simplul motiv că și-a amintit că îl ajutase pe Nero să se sinucidă.

Aceste manifestări paranoice nu puteau decât să-i provoace sfârșitul, fiind ciopârțit de săbiile conspiratorilor, în
noul și grandiosul său palat, grandios de pe Palatin. Cel mai mult s-au bucurat senatorii, dintre care Tacit l-a
judecat în culorile cele mai sumbre.

1.3.4.3. Împărații adoptivi și dinastia Antoninilor

Marcus Cocceius Nerva (Imperator Nerva Caesar Augustus, 96-98) a ajuns împărat, după cum afirmă Dio
Cassius, pentru că, amenințat cu moartea de Domițian, a fost de partea complotiștilor și a acceptat succesiunea
pentru a-și salva viața. Avea 61 de ani, o sănătate șubredă și un apetit deosebit pentru poezie și vin. De la
Suetoniu știm că Nerva nu ar fi fost integru, cum se credea, și că în tinerețe ar fi abuzat sexual de Domițian.

Senatul l-a aclamat pe noul împărat la data de 16 septembrie 96. A înfruntat cu mult curaj revolta gărzii
pretoriene din anul 97, condusă de prefectul pretoriului, Casperius Aelianus, care l-a sechestrat în palat cerându-i
predarea conspiratorilor care l-au ucis pe Domițian. A scăpat cu viață dar a pierdut susținerea armatei, iar
autoritatea sa a fost grav prejudiciată.

A fost respectat și simpatizat de senat, primind titlul de Pater Patriae chiar la începutul domniei, ceea ce a fost o
excepție în practica vremii. Cea mai mare realizare a sa o constituie adopția ca fiu și urmaș a lui Marcus Ulpius
Traianus, guvernatorul Germaniei Superior, în care a văzut omul providențial în stare să instaureze autoritatea
imperială. A avut mână bună și a meritat zeificarea sa de către senat, după o scurtă domnie de 16 luni, încheiată
la data de 28 ianuarie 98, când a fost răpus de o febră rebelă.

74
Chris Scarre, op.cit., pp.76 – 83; Indro Montanelli, op. cit., pp.272-273.
Traian (Imperator Caesar Divi Nervae Filius Nerva Traianus, 98-117 d.Hr.) a fost primul împărat născut într-o
provincie romană (Italica, lângă Sevilla). Provenea dintr-o familie veche umbriană, care s-a stabilit în sudul
Spaniei. Tatăl lui, Marcus Ulpius Traianus, a comandat Legiunea a X-a ”Fretensis” în războiul contra iudeilor (67-
68 d.Hr.), după care a fost consul (70 d.Hr.), guvernator al Siriei, guvernator al provinciei spaniole Baetica și
guvernator al provinciei romane din Asia Minor.

Traian a fost tribun militar în Siria, sub comanda tatălui său, comandant al Legiunii a VII-a ”Gemina”, pretor și
consul în timpul lui Domițian, guvernator al Germaniei Superior numit de Nerva în anul 96 d.Hr. A domnit 19 ani,
fiind considerat unul dintre cei mai renumiți împărați romani 75.

Ca și tatăl său adoptiv, a respectat autoritatea senatului iar puterea și gloria nu l-au amețit. La începutul și
sfârșitul consulatului presta jurământul ca orice înalt funcționar, deși acest lucru devenise o simplă formalitate,
dar dovedea că nu este infatuat și despot cum a fost Domițian.

A condus însă imperiul cu mână forte, deținând toate puterile imperiale. Era un bărbat puternic, deosebit de
muncitor, exigent cu sine și cu supușii săi. Poporul l-a respectat pentru curajul dovedit în războaie, dar mai ales
pentru ajutorarea săracilor din fonduri imperiale (alimenta), după un proiect inițiat de Nerva. Soldații îl adulau
pentru că împăratul împărțea cu ei primejdiile și privațiunile.

Avea și defecte, subliniate în treacăt de Dio Cassius: prefera vinul și băieții, dar nu s-a îmbătat niciodată și n-a
fost violent în relațiile sale amoroase. Se spune că soția sa, Pompeia Plotina, se considera fericită pentru că
Traian n-a înșelat-o cu o altă femeie. Dar același Dio Cassius susține că Plotina avea un amant, cu 24 de ani mai
tânăr ca împăratul, un băiat cultivat și plin de viață, pe care l-a ajutat, prin fraudă, să ajungă la cârma
imperiului, Hadrian.

Marea realizare militară a lui Traian a fost cucerirea puternicului regat condus de Decebal, după două războaie
( 101-102, 105-106 d. Hr.) în urma cărora l-a transformat în provincie romană. Pentru această reușită, arhitectul
și inginerul Apollodor din Damasc a construit un pod impresionant peste Dunăre. Puternicul rege Decebal,
considerat un sperjur de către istoricii romani, pentru că n-a respectat pacea după primul război, și-a curmat
viața pentru a nu cădea viu în mâinile cuceritorilor. Capul său a fost expus pe treptele Capitoliului, iar faptele de
vitejie ale soldaților romani și ale marelui împărat au fost imortalizate în basoreliefuri pe un stâlp uriaș care îi
poartă numele, Columna lui Traian.

Victoria asupra dacilor a fost sărbătorită cu mare fast, cu aurul tezaurului dacic, fiind organizate jocuri publice la
care au luptat 10.000 de gladiatori și au fost sacrificate 11.000 de animale. Prada de război a fost atât de
bogată, încât împăratul și-a permis să construiască noul port al Romei, de la Ostia, Forul lui Traian, inaugurat la
1 ianuarie 112 d.Hr., și Columna, înaltă de aproape 30 de metri, în luna mai 113 d.Hr.

La 60 de ani a dorit să împingă granițele imperiului până la Oceanul Indian, pentru a îndeplini visul împăraților
Caesar și Antoniu. A cucerit fără prea mari eforturi Mesopotamia, Persia, Siria și Armenia și a regretat că nu mai
este tânăr pentru a triumfa mai departe, în India și Extremul Orient. Suferea de hidropizie 76 și, în drum spre casă,
a murit subit, la 9 august 117 d.Hr., la Selinus, în Cilicia (sudul Turciei), la vârsta de 64 de ani. Doar urna de aur cu
cenușa lui a ajuns la Roma și a fost îngropată în soclul măreței columne. Pentru istorici, domnia lui a constituit
un etalon după care au fost evaluați împărații care l-au urmat pe tronul imperial.

Hadrian (Imperator Caesar Traianus Hadrianus Augustus, 117-138 d.Hr.), primul împărat înfățișat cu barbă, este
considerat de unii istorici ca cel mai mare împărat al antichității, poate pentru capodoperele sale arhitectonice,

75
Chris Scarre, op. cit., pp.90-97.

76
”Boală cauzată de acumularea patologică de apă în cavitățile naturale ale corpului sau în
țesuturi; dropică.” ( DEX, Ediția a II-a, Univers Enciclopedic, București, 1996, p.457.
sau mai degrabă pentru guvernarea eficientă și echilibrată prin care a întărit și stabilizat granițele imperiului
timp de 21 de ani77.

A fost un apropiat al lui Traian, tatăl lui, Aelius Hadrianus Afer, era văr cu împăratul, originar tot din Italica. Se
pare că, la îndemnul Plotinei, s-a căsătorit cu nepoata lui Traian, Vibia Sabina, o femeie frumoasă dar cu care nu
era în cele mai bune relații, cu toate că l-a însoțit în toate călătoriile. Traian i-a încredințat funcții importante:
comandant al Legiunii I ”Minerva” în cel de al doilea război cu dacii (105-106 d. Hr.), pretor după întoarcerea la
Roma, în 106 d.Hr., guvernator în Pannonia Inferior, în 107 d.Hr. În anul 114 d. Hr. a fost numit guvernator al
Siriei, o funcție de mare răspundere.

Nu a existat un act care să confirme adopția lui de către împărat. Dio Cassius afirmă că Plotina ar fi ascuns
câteva zile moartea împăratului și ar fi trimis senatului scrisori scrise de ea, pe motiv că Traian era prea slăbit de
boală, prin care Hadrian era adoptat ca fiu și moștenitor. Înainte de a ajunge la Roma, proaspătul împărat a
retras armatele din Persia și din Armenia, fiind îndepărtați și omorâți, fără proces, 4 dintre cei mai de vază
senatori, foști consuli. Hadrian a negat implicarea sa în această afacere murdară, responsabilitatea acestor acte
sângeroase fiind asumată de senat, pentru complot împotriva lui Hadrian.

Deși a debutat în maniera sângeroasă a lui Nero, a dovedit calitățile unui conducător abil și eficient. A revenit la
granițele naturale stabilite de Augustus, formate de Rin, Dunăre și Eufrat, renunțând la ultimele cuceriri ale lui
Traian, Armenia și Mesopotamia.

Avea gusturi artistice rafinate, compunea poezii, picta și cânta; era un om cult, avea încă din tinerețe o pasiune
pentru cultura greacă, fiind poreclit de către inamicii săi Graeculus (”grecușorul”) 78.

Oscila între amabilitate și duritate, fiind greu de explicat unele excese și absurdități, cum ar fi persecuția lui
Appolodor din Damasc pentru că i-a criticat proiectul planului său de a construi un templu închinat zeiței Venus,
ori susținerea inexplicabilă că un poet obscur, Antimachus din Colofon, care a trăit în secolul V î.Hr., era mai
mare decât Homer. Era un admirator al lui Epictet, dar îi plăceau mâncărurile alese, femeile căsătorite și băieții.
Într-una din îndelungatele sale călătorii prin imperiu, l-a însoțit, alături de Sabina, și un tânăr frumos, Antinous,
la care ținea nefiresc de mult, care a dispărut în împrejurări suspecte, în timpul unei excursii pe Nil. În memoria
lui, îndurerat și neconsolat, Hadrian a înființat un oraș, Antinoopolis, și a descoperit chiar și o nouă stea care în
care s-ar fi întrupat sufletul favoritului său.

Temperamentul și talentul său artistic au fost întruchipate de vila sa imperială de la Tivoli, la 24 de kilometri de
Roma, un vast complex de palate, pavilioane colonade și statui, construit între anii 125-135 d.Hr. Din păcate,
această capodoperă n-a rezistat armatelor de prădători care s-au perindat de-a lungul vremurilor tulburi care au
urmat. Dar Hadrian a construit și la Roma monumente impresionante: Panteonul, cu o cupolă de 43 m, care
întrece domul bazilicii Sfântul Petru, și un mausoleu în formă circulară la fel de spectaculos.

Hadrian a excelat și în domeniul dreptului, afirmându-se ca un precursor al lui Iustinian: l-a însărcinat pe
jurisconsultul Salvius Iulianus să codifice dreptul pretorian, care luase o deosebită amploare, fiind o adevărată
dezordine în legislație. Din acest moment a încetat activitatea creatoare a pretorilor (ius edicendi) deoarece nu
se permitea nicio derogare de la acest edict.

Senatusconsultele şi constituţiile imperiale au dobândit putere de lege, contribuind la consolidarea autorităţii

împăratului, iar consultaţiile jurisconsulţilor investiţi cu ius publice respondendi au devenit izvoare formale de
drept. Totodată, a fost ocrotită rudenia de sânge în materie succesorală, astfel că mama a fost chemată la
succesiunea copiilor proveniţi din căsătoria fără manus79.

77
Indro Montanelli, op.cit., pp.299-304; Chris Scarre, op.cit., pp.98-105.
78
Vladimir Hanga, op.cit., p.42.
79
Emil Molcuţ, Drept privat roman. Terminologie juridică romană, pp.417, 431-432.
În anul 136 d.Hr., la vârsta de 60 de ani, chinuit de hemoragii nazale, l-a adoptat și l-a desemnat ca succesor pe
Lucius Ceionius Commodus cu numele Lucius Aelius Caesar, care a fost numit consul în anii 136 și 137 d.Hr. și apoi
guvernator al Pannoniei. Fiind însă bolnav de tuberculoză, acesta a murit la 1 ianuarie 138.

În ultimii ani de domnie, Hadrian a devenit suspicios și crud chiar cu apropiații săi, Lucius Iulius Ursus Servianus,
căsătorit cu sora sa, Paulina, fost guvernator și de trei ori consul, și nepotul acestuia. I-a bănuit că se opun
desemnării lui Commodus ca moștenitor și i-a obligat să se sinucidă.

Fiind tot mai suferind, a păstrat pentru sine titlul de August și i l-a acordat pe cel de Caesar noului desemnat ca
fiu și urmaș, Antoninus. Această formulă a fost adoptată de viitorii împărați pentru moștenitorii prezumtivi. În
cele din urmă s-a retras din viața publică dar boala l-a răpus și a murit pe 10 iulie 138 d. Hr. , la 62 de ani.

Opera sa literară nu ni s-a păstrat, dar imitându-l pe Antimachus, Historia Augusta consemnează că scrierile lui
erau greoaie și mai mult ca sigur nu ar fi contribuit la reputația împăratului. Dar de gustibus non disputandum:
Indro Montanelli este de părere că poemul pe care Hadrian l-a scris pe patul de moarte este o capodoperă a
liricii latine: Animula vagula blandula hospes comesque corporis ”Suflet rătăcitor și drag, oaspete și însoțitor al
timpului” (Traducere de George Miciacio)80.

Și tot Montanelli conchide: ”Odată cu el a murit nu numai un mare împărat, ci și unul din personajele cele mai
complexe, mai controversate și mai captivante din istoria tuturor timpurilor, și poate cel mai modern al lumii
vechi. Ca și Nerva, el și-a luat rămas bun de la Roma, făcându-i un foarte mare serviciu: acela de a-l fi desemnat
drept succesor pe omul cel mai potrivit, care să nu-l facă regretat”.

Antoninus Pius (Imperator Titus Aelius Caesar Hadrianus Antoninus Augustus Pius, 138-161 d. Hr.), al doilea
împărat care și-a lăsat barbă, imitându-l pe Hadrian, a asigurat o guvernare corectă, timp de 23 de ani, fără
abuzuri și excese de putere. A fost respectat și admirat de Senat pentru corectitudine, chibzuință și bunăvoință,
dându-i supranumele de Pius (”pios”, ”divin”, ”virtuos”, ”cinstit”). Dar știa, la nevoie, să fie și viclean și ferm. S-a
distins și în arta oratoriei și a introdus legi pentru protecția sclavilor de cruzimi și abuzuri sexuale 81.

La data de 7 martie 161 d. Hr. , măcinat de o febră galopantă, l-a desemnat ca succesor pe fiul său adoptiv Marc
Aureliu, apoi s-a întors pe o parte, ca și cum ar dormi, și a trecut în lumea zeilor. Se pare că a fost unul dintre
primii împărați care au preferat înhumarea.

Marc Aureliu (Imperator Caesar Marcus Aurelius Antoninus Augustus, 161-180 d. Hr.) trecuse de 50 de ani când a
luat frâiele imperiului, fiind născut la 26 aprilie 121 d. Hr., la Roma. Senatul l-a numit Optimus Princeps, cel mai
bun dintre împărați. A preferat să conducă împreună cu fratele său, Lucius Verus, (Imperator Caesar Lucius
Aurelius Verus Augustus, 161-169), cu care a împărțit puterea aproape 8 ani, până la moartea lui Verus.
Coregența instituită de Marc Aureliu avea să devină un instrument al guvernării imperiale în secolele următoare,
marcate de invazii ale barbarilor aproape neîntrerupte, dar și de ciumă, inundații și foamete 82.

Deși a fost nevoit să participe la nenumărate războaie, Marc Aureliu s-a remarcat prin cultura sa filozofică vastă,
fiind ”ultimul mare reprezentant al școlii stoicilor”83, de la care ne-au rămas însemnările zilnice. Cugetările lui
Marc Antoniu dezvăluie o ipostază necunoscută a împăratului, aceea de pesimist și nefericit, preocupat de idea
morții.

80
A se vedea și Chris Scarre, op. cit., p.105: Animula vagula blandula hospes comesque
corporis que nunc abibis in loca palidula rigida nudula haec ut solis dabit locos ” O încântător
suflet rătăcitor oaspete și tovarăș al trupului spre ce loc te îndrepți acum, sumbru, livid și gol?
-de-acum nu vei mai putea glumi.” (Traducere de Andreea Hadâmbu și Steliana Palade)
81
Idem, pp.106-111.
82
A se vedea Indro Montanelli, op. cit., pp. 305-310; Chris Scarre, op.cit., pp.112-118.
83
Vladimir Hanga, op.cit., p. 42.
În anul 175 d Hr., un zvon a pus pe jar trupele guvernatorului Siriei, Caius Avidius Cassius: împăratul a murit iar
puterea a revenit fiului său, Commodus, care avea doar 13 ani. Armata din subordine l-a proclamat împărat,
bucurându-se și de sprijinul Egiptului și Alexandriei, dar visul de mărire al lui Avidius Cassius a fost spulberat de
câțiva soldați fideli împăratului legitim, care l-au asasinat.

Marc Aureliu l-a proclamat pe Commodus moștenitor și s-au întors la Roma în toamna anului 176 d. Hr., după
aproape 8 ani. A fost sărbătorit cu întârziere, dar cu mult fast, pentru victoriile împotriva germanilor (168-171 d.
Hr.). Senatul i-a dedicat Columna Aureliană, înaltă de 100 de picioare romane (30 m), împodobită cu
basoreliefuri în spirală, după modelul Columnei lui Traian, și un arc de triumf care nu s-a păstrat.

A fost nevoit să plece din nou la nordul Dunării, împotriva quazilor, dar boala care îl chinuia de câțiva ani,
probabil un cancer, l-a răpus pe 17 martie 180 d. Hr., lângă Sirmium. A lăsat imperiului o avere colosală, de două
miliarde șapte sute milioane de sesterți, în urma unei guvernări chibzuite, care s-a bazat pe o conlucrare corectă
cu senatul. De fapt, împăratul n-a făcut nicio cheltuială fără să aibă aprobarea acestui înalt for care avea să
aibă, peste mai bine de 100 de ani, doar un rol decorativ.

În materia dreptului privat, Marc Aureliu a egalizat drepturile și obligațiile între soți, a incriminat tortura și a
considerat ca delict uciderea unui sclav. De asemenea, a sancționat creditorul cu pierderea dreptului de creanță
pentru luarea unui bun din mâinile debitorului, chiar dacă nu folosea violența fizică.

Commodus (Aurelius Commodus Antoninus Augustus, 180-192 d. Hr.) a fost un împărat excentric și controversat,
a cărui guvernare a provocat nemulțumirea senatului, conspirații și tentative de asasinat.

Primul atentat a fost plănuit de Lucilla, sora lui cea mai mare, în anul 182 d. Hr. Scăpat cu viață, împăratul a
ordonat represalii sângeroase împotriva conspiratorilor și l-a condamnat la moarte pe Taruttienus Paternus,
prefectul pretoriului, pentru complicitate la moartea șambelanului Saoterus. Acest tânăr a fost promovat în
această înaltă funcție și a condus efectiv imperiul pentru afecțiunea pe care i-a purtat-o împăratul 84.

Temându-se să mai apară în public, Commodus a abandonat guvernarea imperiului, pentru o viață
destrăbălată, cu un harem de 300 de concubine și 300 de băieți. Treburile guvernării au fost preluate de cel de al
doilea prefect al gărzii imperiale, Tigidius Perennis, un om crud și corupt, care a fost executat în anul 185 d. Hr.,
împreună cu fiii săi, deoarece urmărea să-l ucidă pe împărat.

În locul lui a fost desemnat noul șambelan, Cleander, vestit și el ca un om avar și lipsit de scrupule. Commodus l-a
executat în anul 190 d. Hr., când a izbucnit o manifestație de protest împotriva lui Cleander, pe care mulțimea îl
acuza că a provocat o criză artificială cumpărând toate grânele disponibile pe piață.

În ultimii 2 ani ai domniei, Commodus s-a ocupat personal de guvernare, dar va da semne evidente de demență:
a obligat senatul să-l zeifice și să i se adreseze cu numele Hercules, fiul lui Zeus; a redenumit lunile după
nenumăratele titluri cu care își definea puterea și originea divină; ieșea în public îmbrăcat în piei de leu și cu o
bâtă în mână; după incendiul care a devastat Cetatea Eternă în 191 d. Hr. s-a autointitulat al doilea fondator al
Romei, pe care a redenumit-o Colonia Commodiana. Dar marea sa pasiune o constituiau luptele gladiatorilor,
luptând chiar în arenă pentru o taxă de un milion de sesterți, șocând senatorii și cetățenii de vază care erau
obligați să-i suporte umilințele.

84
Chris Scarre, op.cit., pp.119-125.
În seara zilei de 31 decembrie 192 d. Hr., Commodus a fost ucis în urma unui complot din care făceau parte,
printre alții, șambelanul Eclectus, prefectul gărzii imperiale, Quintus Aemilius Laetus, și frumoasa Marcia,
concubina preferată a împăratului. Marcia i-a pus otravă în mâncare, dar Commodus a vomitat-o, astfel că a
intervenit un atlet, Narcissus, care a reușit să-l sugrume. A fost îngropat în timpul nopții, dar a fost atât de urât
de senatori încât aceștia au cerut să fie tratat ca un infractor de rând, adică să fie dezgropat și târât prin oraș.
Senatul i-a șters numele din documentele oficiale, așa cum se procedase și cu Nero, dar va fi zeificat, în cele din
urmă, de către Septimius Severus.

1.3.4.4. Împăraţii africani şi sirieni

Pertinax (Imperator Caesar Publius Helvius Pertinax Augustus, 193 d. Hr.). În noaptea de 31 decembrie, Laetus și
Eclectus l-au convins pe venerabilul senator Pertinax că împăratul era mort și i-au oferit guvernarea.

Sprijinit de pretorieni, cărora le-a promis câte 12.000 de sesterți pentru fiecare, Pertinax a fost însoțit de aceștia
la senat, care l-a confirmat în funcție. Deși la cei 66 de ani era un om cu multă experiență, n-a ținut cont, după
cum spune Dio Cassius, ”că este imposibil să îndrepți lucrurile strâmbe și corupția fără să te expui la primejdii”. A
pierdut simpatia și sprijinul soldaților, care l-au omorât cu lovituri de sabie, pe 28 martie 193 d. Hr., după numai
87 de zile pe tronul imperiului.

Didius Iulianus (Imperator Caesar Marcus Didius Severus Iulianus Augustus, 193 d. Hr.). Pretorienii au scos la
vânzare funcția imperială, prezentându-se 2 candidați: Titus Flavius Sulpicianus, socrul lui Pertinax, și Marcus
Didius Iulianus, fost consul și cunoscut ca un om foarte bogat. Această licitație scandaloasă a fost câștigată de
Didius Iulianus, care a făcut pretorienilor cea mai mare ofertă. A devenit împărat dar nu era iubit nici de popor,
nici de senat.

În plus, avea de înfruntat 3 candidați puternici, care s-au autoproclamat împărați: Gaius Pescennius Niger,
guvernatorul Siriei, Decimus Clodius Albinus, guvernatorul Brittaniei și al treilea, cel mai hotărât și necruțător,
abil și lipsit de scrupule, Lucius Septimius Severus, guvernator al Pannoniei Superior, susținut de 16 legiuni.
Înainte de a pleca spre Roma, Severus a încheiat un acord cu Albinus, promițându-i titlul de Caesar. Didius
Iulianua a trimis asasini să-l omoare, dar fără sorți de izbândă.

Pe 1 iunie 193 d. Hr., senatul l-a condamnat la moarte pe Iulianus și l-a proclamat împărat pe Severus. Lui
Pertinax i s-a făcut dreptate, fiind trecut în rândul zeilor.

1.3.4.5. Dinastia Severilor (193-235 d.Hr.)

Septimiu Sever (Imperator Caesar Lucius Septimius Severus Pertinax Augustus, 193-211d. Hr.) a fost primul
împărat roman născut în Africa (Leptis Magna, pe coasta Libiei de azi).

Și-a luat numele de Pertinax în titulatura imperială pentru a-i răzbuna moartea. Pretorienii au fost atrași într-o
cursă, fiind chemați să defileze fără arme, după cum cerea tradiția, în afara orașului. Toți cei vinovați de
moartea lui Pertinax au fost executați, iar ceilalți soldași din garda imperială au fost concediați și obligați să nu
se apropie la 160 km de Roma.
Septimius Sever a condus cu mână de fier, transformând Principatul într-o monarhie ereditară de tip militar. Nu
se bucura de simpatia senatului, care a fost înlăturat de la conducerea imperiului: era convocat doar atunci
când trebuia să primească ordine. Se baza însă pe armată, formată, pentru prima dată, numai din legionari ai
armatelor provinciale. Italicilor le-a fost interzis serviciul militar. A mărit salariul soldaților și le-a permis să se
căsătorească și să locuiască împreună cu familiile85.

În cei 19 ani de domnie, Septimiu Sever a fost mai mult plecat în războaie. Mai întâi l-a învins pe Pescennius
Niger, care îi devenise rival de moarte, într-o bătălie decisivă lângă Issus, în primăvara anului 194 d. Hr. Niger a
fost decapitat iar susținătorii lui au fost omorâți sau au fugit în nordul Mesopotamiei. Pentru acest sprijin, parții
au fost pedepsiți în vara anului următor, când a fost întemeiată o nouă provincie romană, Osrhoene, și în anul
197 d. Hr., când a fost anexată Mesopotamia. Pe celălalt rival, Clodius Albinus, guvernatorul Britanniei, l-a învins
pe 19 februarie 197 d. Hr., la Lyon. Albinus s-a sinucis, iar corpul i-a fost călcat de copitele calului și aruncat în
Ron. Capul însă i-a fost trimis la Roma. În apele Ronului au fost aruncate și leșurile soției și ale copiilor lui
Albinus.

Caracalla (Imperator Caesar Marcus Aurelius Severus Antoninus Pius Augustus, 211-217 d. Hr.). Porecla i-a fost
dată de la ”Caracallus”, o tunică de origine germanică sau celtică pe care împăratul o lungise până la pământ;
din secolul al IV-lea se uzitează, până astăzi, forma ”Caracalla” 86;

De la cea de a doua soție, Iulia Donna (Domna), Septimius a avut doi copii, Caracalla și Geta, pe care i-a
desemnat ca urmași.

Ultimul lui plan, de cucerire a Scoției, nu s-a realizat: a murit la York, pe 4 februarie 211 d. Hr., la vârsta de 65 de
ani. Cei doi fii i-au adus urna la Roma în calitate de coregenți: Caracalla avea 23 de ani, și primise titlurile
imperiale de Imperator Destinatus și Augustus în anul 189 d. Hr., iar Geta 22, dar i se conferise rangul de
Augustus abia în 209 d. Hr. Între ei era o rivalitate acerbă și Roma a devenit neîncăpătoare pentru doi împărați
cu firi total diferite. După numai 10 luni de domnie în comun, Geta a murit la sânul mamei sale, ucis, se pare,
chiar de fratele lui87.

Pentru a-și consolida poziția, deoarece Geta se bucura de aprecierea literaților și a multor demnitari importanți,
Caracalla a obținut sprijinul armatei, prin mărirea substanțială a soldei, și a masacrat peste 20.000 de
susținători ai lui Geta.

În vara anului 213 d. Hr., Caracalla a obținut victorii asupra unor populații germanice, care au impresionat
senatul, acesta decernându-i titlul de Germanicus Maximus. În 214 d. Hr., a traversat Dacia și Tracia,
îndreptându-se spre Asia Minor, pe urmele eroului legendar Alexandru cel Mare, pe care îl adora și îl imita. A
fost primit cu mare fast în Alexandria, al doilea oraș al imperiului, dar în mod inexplicabil vizita s-a terminat cu
un masacru în care au murit mii de civili.

În anul 217 d. Hr., în timpul campaniei împotriva parților, în ziua de 8 aprilie, a fost ucis de un ofițer din garda de
corp. Se pare că împotriva împăratului se organizase un complot la care participa, printre alții, Marcus Opellius
Macrinus, prefectul pretoriului.

85
Indro Montanelli, op.cit., pp.314- 315; Chris Scarre, op.cit.,pp.130-137; Vladimir Hanga,
op.cit., pp.42-43.
86
Chris Scarre, op. cit., p.138; José A.N. Rasquin, op.cit., p.309.
87
Indro Montanelli, op.cit., pp.315-316; Chris Scarre, op.cit., pp.138-146.
Deși Caracalla a fost prezentat de istoricii antici ca un om crud și violent, a avut realizări remarcabile în domeniul
dreptului: prin edictum Antonini din 212 d. Hr. s-a extins cetățenia romană la toți cetățenii liberi, de sex
bărbătesc, de pe teritoriul imperiului, cu excepția latinilor iuniani și a peregrinilor dediticii, în felul acesta
generalizându-se impozitul de 5 % pe succesiuni; în materia stipulațiunii, prin reforma din anul 215 d. Hr., a
răsturnat sarcina probei, excepțio non numeratae pecuniae - excepțiunea sumei de bani nepredate, in sensul că
dovada plății efective trebuia făcută de creditor; prin senatusconsultul oratio antonini a consimțit valabilitatea
donațiilor între soți, dacă soțul donator moare fără să își schimbe voința 88.

A consolidat finanțele printr-o reformă monetară, punând în circulație o nouă monedă de argint, denumită
antoninianus, și nu în ultimul rând, a construit unul din cele mai impresionante monumente ale Romei imperiale,
Termae Antoninianae, inaugurat în anul 216 d. Hr.

Caracalla n-a avut copii și nici nu și-a desemnat un candidat la succesiune. Se crede că prin asasinarea lui
conspiratorii au urmărit desemnarea pe tronul imperial a lui Macrinus , care îndeplinea funcția de comandant al
gărzii pretoriene din anul 212 d. Hr. Originar din Cezareea, Mauritania, este primul ocupant al acestei funcții fără
să fi trecut prin cea de senator89.

Și-a început domnia cu numeroase execuții și a suspectat-o de conspirație, nu fără temei, pe Iulia Domna,
obligând-o să plece din Antiohia. Bolnavă de cancer la sân în stadiu avansat, Iulia a preferat să se sinucidă prin
înfometare.

În toamna anului 217 d. Hr. a încheiat o pace rușinoasă cu parții, dușmanii de moarte ai Romei, în schimbul
uriașei sume de 200 de milioane de sesterți. Discreditat în fața soldaților, care erau nemulțumiți și pentru că le-a
redus solda și privilegiile, a fost ușor pentru un grup de complotiști să-l proclame ca împărat pe Varius Avitus, de
14 ani, cunoscut sub numele de Elagabal, nepotul Iuliei Maesa, sora mai mică a împărătesei Iulia Domna. Se
zvonise că era fiul nelegitim al lui Caracalla, care a fost iubit de armată, așa că Legiunea a III-a ”Gallica” a pornit
revolta și l-a înfrânt pe Macrinus pe 8 iunie 218 d. Hr., lângă Antiohia. Macrinus și-a tăiat părul și barba pentru a
ajunge la Roma, dar a fost trădat și executat la Archelais, în Cappadocia.

Împăratul Heliogabalus sau Elagabal (Imperator Marcus Aurelius Antoninus Pius Felix Augustus Proconsul, 218-
222 d. Hr.) a șocat Roma atât prin originea siriană și frăgezimea vârstei, cât mai ales prin practicile religioase ca
preot ereditar al unui zeu solar de tip oriental. A adus la Roma o piatră neagră, provenită din templul sirian de
la Emesa, simbol al zeului Elagabal, pe care îl slujea cu devotament și adorație ca mare preot. Pentru această
piatră faimoasă a construit un mare templu pe Colina Palatină, Elagabalium, unde în fiecare dimineață sacrifica
un mare număr de vite și oi în prezența senatorilor și a demnitarilor imperiali.

Un imens scandal a izbucnit în anul 220 d. Hr., când împăratul a inițiat un plan religios care urmărea să-l impună
pe Elagabal ca zeul-soare la care să se închine toți ceilalți zei, considerați sclavi sau slujitori ai zeului suprem.
Elagabal trebuia să fie venerat de toți cetățenii imperiului, inclusiv de creștini și evrei.

În egală măsură au șocat și practicile lui sexuale: în trei ani a luat în căsătorie 3 sau 5 soții, dar era în același
timp homosexual și, pe deasupra, travestit, frecventând lupanarele ca orice prostituată. S-au aflat însă și alte
lucruri neobișnuite: a cerut medicilor să-l transforme în femeie, dar în același timp întreținea relații homosexuale
cu un sclav carian, Hierocles, căruia îi cerea să-l bată pentru a-și satisface plăcerile obscene.

88
Emil Molcuț, Drept roman. Terminologie juridică romană, pp.416, 422, 473; Chris Scarre,
op. cit., p. 146.
89
Chris Scarre, op.cit., pp. 146-147.
Comportamentul lui bizar și amoral au revoltat armata. Chiar legiunea a III-a ”Gallica” din Siria, care îi
susținuse ascensiunea, urmărea să-l detroneze în favoarea generalului care o comanda, Verus. Îngrijorați de
soarta regimului, susținătorii lui Elagabal l-au convins să-l adopte pe vărul său, Bassianus Alexianus, de 13 ani,
ca fiu și Caesar. Pe data de 26 iunie 221 d. Hr., a avut loc adopția, iar la mai puțin de un an, pe 11 martie 222 d.
Hr., războiul purtat între mamele lor, prințesele Iulia Soaemias și Iulia Mamaea a fost câștigat de cea din urmă,
cu sprijinul pretorienilor. Elagabal a fost omorât, iar Bassianus Alexianus a devenit împărat sub numele de
Alexandru Sever. Elagabal și Iulia Soaemias au fost decapitați iar trupurile lor despuiate au fost târâte pe străzile
Romei și aruncate în Tibru., așa cum se proceda cu nelegiuiții de rând.

Alexandru Sever (Imperator Caesar Marcus Aurelius Severus Alexander Pius Felix Augustus, 222-235 d. Hr.) a fost
prezentat de istoricii vremii ca un împărat model, care a consolidat statul roman, dar de fapt imperiul a fost
condus, la început, de mama lui, Iulia Mamaea, și bunica, Iulia Maesa. Dar în 224 d. Hr. Maesa a trecut la cele
veșnice, iar întreaga putere a fost acaparată de Mamaea, care a primit titluri pompoase, precum: ,,Mater
Augusti et castrorum et senatus et patriae” (mamă a împăratului, a armatei, a senatului și a patriei) și ,,Mater
universi generis humani” (mama întregului neam omenesc)90.

Alexandru Sever a domnit 13 ani, pierzându- și sprijinul armatei pentru că era o fire slabă și fără calități de
războinic, fiind acuzat de lașitate în războiul persan (234 d. Hr.); în plus, n-a știut sau n-a dorit să fie generos cu
soldații, fiind prea mult dominat de Mamaea. Și-a dezamăgit trupele și în războiul germanic (234-235 d. Hr.),
astfel că acestea s-au răzvrătit și l-au ales ca împărat pe tracul Caius Iulius Verus Maximinus, care era militar de
carieră.

Alexandru și Mamaea au fost asasinați de centurioni din ordinul lui Maximinus, iar numele lor au fost șterse de
pe inscripții.

Totuși, guvernarea lui a fost agreată de popor și de senat, fiind moderată și echilibrată în comparație cu excesele
tiranice ale lui Elagabal. Deși slab și ezitant în războaie, a fost deosebit de eficient în zestrea edilitară a Romei:
pe lângă restaurarea unor monumente, a construit o fântână superbă, Nymphaeum, și băile care i-au purtat
numele, Thermae Alexandrinae. Dacă termele au fost construite pe vechea locație a lui Nero, originalitatea lui
Alexandru a constat în impunerea unor taxe speciale pentru întreținerea băilor din Roma și dotarea lor cu lămpi
cu ulei asigurat de visteria imperială pentru a fi folosite și pe timpul nopții.

Părăsind la numai 26 de ani scena lumii, a rămas întipărit în sursele istorice ca un personaj sobru, enigmatic și
tragic, cu o personalitate abia creionată, care mai avea multe lucruri de înfăptuit. La 3 ani de la moarte a fost
zeificat de către senat, iar cultul lui a fost administrat de un colegiu de preoți.

1.3.4.6. Epoca anarhiei militare (Apogeul crizei, 235-285 d. Hr.)

Situaţia social-economică a imperiului s-a agravat încă la sfârşitului domniei lui Septimius Severus, pe fondul
cheltuielilor exagerate pentru întreţinerea armatei şi a alterării sistematice a monedei.

Dacă în secolul al II-ea împăraţii proveneau din elita Romei, în secolul al III-lea, aceştia au făcut parte, cel mai
adesea, din categoria militarilor şi aveau o origine umilă. În armată se va instaura anarhia şi trupele se vor
război între ele pentru a-şi impune comandanţii pe tronul imperial. Luptele interne şi ameninţările perşilor în

90
Idem, pp.153-157.
Orient şi a alamanilor şi goţilor la Rin şi la Dunăre au adus imperiul în pragul agoniei la mijlocul secolului al III-
lea91.

La guvernarea imperiului s-au succedat împăraţi cu domnii scurte, chiar şi de câteva luni, mulţi dintre ei fiind
asasinaţi de propriile trupe:

Maximin Tracul (Imperator Caesar Gaius Iulius Verus Maximinus Pius Felix Invictus Augustus, 235-238 d. Hr.), „cel
dintâi dintre simpli soldaţi, lipsit aproape total de educaţie”, cum îl va caracteriza Aurelius Victor, a fost un
bărbat impunător, de 2,6 m înălţime, foarte puternic şi cu un remarcabil talent militar.

Senatul nu l-a agreat, atât pentru condiţia sa umilă şi pentru sumele costisitoare folosite în expediţiile militare,
cât şi datorită faptului că în cei trei ani de domnie n-a vizitat niciodată Roma. A purtat campanii împotriva
dacilor şi a sarmaţilor, întărind frontierele de la Dunăre şi Rin. Împotriva lui s-au ridicat deopotrivă ţăranii şi
aristocraţii bogaţi, fiind ucis la mijlocul lunii aprilie 238 d. Hr.

Gordian I şi II (amândoi, Imperatur Caesar Marcus Antonius Sempronianus Romanus Africanus, 238 d. Hr.) au
fost impuşi la guvernare de tinerii aristocraţi care l-au asasinat pe Maximin, dar coregenţa lor a durat doar 20 de
zile.

Maximin, aflat la Sirmium, lângă Belgrad, auzind despre numirea Gordienilor, a pornit spre Roma. Între timp,
Capellianus, guvernatorul Numidiei, a mărşăluit spre Cartagina. Gordian cel tânăr a căzut în luptă, iar
venerabilul său tată, de 80 de ani, s-a spânzurat cu cureaua de la pantaloni.

Pupienus (Imperator Caesar Marcus Clodius Pupienus Maximus Augustus, 238 d.Hr.) şi Balbinus (Imperator
Caesar Decius Caelius Calvinul Balbius Pius Felix Augustus, 238 d. Hr.). De teama lui Maximin, Senatul a ales doi
împăraţi coregenţi, foşti consuli, trecuţi de 70 de ani, ajutaţi de un consiliu de 20 de bărbaţi, vigintiviri. Plebea nu
a fost de acord cu alegerea celor doi patricieni, cerând senatului ca noul împărat să fie ales din familia
Gordienilor. Senatul a fost nevoit să-l numească pe nepotul lui Gordian cel bătrân, de 13 ani, în funcţia de
Caesar. Maximin şi fiul său de 23 de ani, Caius Iulius Verus Maximus, care devenise Caesar în urmă cu doi ani, au
fost ucişi de soldaţii gărzii pretoriene.

Între Balbinus şi Pupienus au apărut neînţelegeri privind întâietatea la domnie, dar pretorienii, cărora nu le
convenea să fie în subordinea unor aleşi ai senatului, au rezolvat diferendul în stilul lor sângeros: i-au bătut şi
mutilat şi i-au purtat despuiaţi pe străzile Romei, după care i-au ucis. Cei doi au domnit doar 99 de zile. În locul
lor, pretorienii l-au desemnat ca împărat pe Gordian al III-lea.

Gordian al III-lea (Imperator Caesar Marcus Antonius Gordianus Pius Felix Augustus, 238-244 d. Hr.) s-a
menținut 6 ani în funcție dar puterea a fost exercitată de Caius Furius Sabinus Timesitheus, comandantul gărzii
pretoriene și socrul său.

Sub conducerea lui Timesitheus, forțele romane i-au învins pe perși în anul 243 d. Hr. la Resaia, în nordul
Mesopotamiei, și au recâștigat teritoriile cucerite de aceștia. În plină campanie, Timesitheus a murit, iar funcția
lui a fost preluată de Marcus Iulius Philippus, supranumit Filip Arabul. La scurt timp, armata l-a ales împărat, iar
tânărul împărat a fost ucis la doar 19 ani.

Filip Arabul (Imperator Caesar Marcus Iulius Phillipus Pius Felix Invictus Augustus) a domnit 5 ani, între 244-249
d. Hr., împreună cu fiul său, pe care l-a numit în rangul de Caesar chiar la începutul guvernării, când acesta avea
doar 5 sau 6 ani, iar după 3 ani l-a numit Augustus.

A încheiat o pace rușinoasă cu perșii, pentru suma de 500.000 de dinari și o rentă anuală și a reușit să-i oprească
pe carpi pe frontiera de la Dunăre.

91
Vladimir Hanga, op.cit., p.43; Chris Scarre, op.cit., pp.159-196.
A serbat cu mare fast 1.000 de ani de la întemeierea Romei și a rezolvat criza de apă din vestul orașului prin
construirea unui rezervor. A murit ucis în lupta cu un nou pretendent la domnie, Quintus Decius Valerinus,
proclamat împărat de soldații săi. Fiul său a fost ucis la Roma, de gărzile pretoriene, imediat ce s-a aflat de
victoria lui Decius.

Decius (Imperator Caesar Gaius Quintus Traianus Decius Pius Felix Invictus Augustus, 249-251 d. Hr.) a fost
primul împărat care provenea din Balcani, fiind născut lângă Sirmium. A fost un senator ilustru, guvernator al
provinciilor Moesia, Pannonia și Hispania Tarraconensis. A construit Thermae Decianae și a renovat
Collosseumul.

A fost omorât în lupta cu goții, în iunie 251 d. Hr., fiind primul împărat care și-a pierdut viața pe câmpul de luptă
împotriva unui dușman străin. Odată cu el a pierit și fiul său, Quintus Herennius Etruscus Messius Decius, care
primise rangul de Caesar în anul 250 d. Hr.

Istoria l-a consemnat ca un tiran sângeros, pentru persecuțiile împotriva creștinilor. Aceștia au refuzat să
respecte edictul său care obliga pe toți cetățenii imperiului să facă, la anumite date, sacrificii păgâne în cinstea
împăratului. Printre cei uciși a fost și papa Fabianus și au fost ordonate adevărate pogromuri în Cartagina și
Alexandria, deoarece nerespectarea edictului echivala cu un act de trădare față de împărat și statul roman.

Trebonianus Gallus (Imperator Caesar Gaius Vibius Trebonianus Gallus Pius Felix Invictus Augustus, 251-253 d.
Hr.) l-a adoptat pe Hostilianus, fiul mai mic al lui Decius, pe care l-a proclamat coregent, iar pe fiul său,
Volusianus, l-a desemnat ca regent.

A avut parte de amenințări la frontiere din partea goților, cu care a fost nevoit să încheie o pace umilitoare în
schimbul unui tribut anual și a altor avantaje iar la întoarcerea la Roma o ciumă necruțătoare a făcut ravagii și i-
a răpit fiul adoptiv în iulie 251 d. Hr. . În locul lui Hostilianus, Gallus l-a ridicat la rangul de Augustus pe fiul său.

A luptat împotriva regelui persan Shapur I și a cucerit Siria, iar împotriva goților, care n-au respectat pacea și au
invadat teritoriul roman, l-a trimis pe Aemilius Aemilianus, guvernatorul Moesiei Superior. Acesta i-a învins pe
goți și a fost proclamat împărat de trupele sale. În timp ce Aemilianus mărșăluia spre Roma, în august 253 d. Hr.,
cei doi împărați, tată și fiu, au fost uciși de soldați.

Aemilius Aemilianus (Imperator Caesar Marcus Aemilius Aemilianus Pius Felix Invictus Augustus) a domnit doar
88 de zile, fiind ucis de armata sa, în octombrie 253 d. Hr.

A fost sprijinit de senat dar nu a păstrat simpatia soldaților săi, care l-au trădat în favoarea unui nou pretendent
la domnie, Publius Licinius Valerianus, care s-a proclamat împărat, sprijinit de armata pe care o recrutase pentru
apărarea frontierei de la Dunăre.

Valerian (Imperator Caesar Publius Valerianus Pius Felix Invictus Augustus, 253-260 d. Hr.) a domnit împreună cu
fiul său cel mare, Publius Licinius Egnaţius Gallienus, ridicat la rangul de coregent în octombrie 253 d. Hr.

A instaurat ordinea în provinciile răsăritene, primind titlurile „Restauratorul Orientului” şi „Restauratorul lumii”.
O victorie împotriva perşilor, în 257 d. Hr., a fost comemorată cu monede speciale. A câştigat victorii importante
în apus, împotriva germanilor.

Din păcate, armata sa a fost decimată de ciumă şi asediată de perşi la Edessa. A încercat să poarte negocieri cu
Shapur, pentru a-şi elibera trupele, dar a căzut în capcana pe care i-a întins-o acesta şi a fost luat prizonier
împreună cu cei mai importanţi demnitari şi senatori care îl însoţeau.
A sfârşit ca sclav, iar pielea i-a fost vopsită cu cinabru şi expusă într-un templu, fiind arătată delegaţiilor romane
ca un avertisment. Creştinii au considerat că ruşinea şi umilinţa suportate de Valerian s-au datorat mâniei lui
Dumnezeu pentru două edicte, din 257 şi 258 d. Hr., date împotriva creştinilor care făceau parte din senat,
ordinul ecvestru şi din ierarhia bisericii. „Domnia lui Valerian a fost cea mai tulbure şi mai nefericită de la
întemeierea Imperiului Roman, iar prinderea lui de către perşi aproape că a condus la prăbuşirea întregului
edificiu”92.

Gallienus (Imperator Caesar Publius Licinius Egnatius Gallienus Pius Felix Invictus Augustus, 268-270 d. Hr.) a
avut misiunea ingrată să depăşească efectele crizei declanşate de statutul dezonorant al tatălui său. A revocat
edictele anticreştine ale lui Valerian şi a militat pentru toleranţă religioasă.

A fost patron al artelor şi s-a distins ca poet şi orator. Dar anii domniei sale au fost zguduiţi de revolte interne şi
invazii ale barbarilor. Între anii 260-262 d. Hr. au proclamat nu mai puţini de 7 împăraţi, după alte surse chiar
20.

A făcut faţă cu succes atacurilor germane, la graniţa de la Rin, victoriile sale fiind încununate de 5 ori cu titlul
„Germanicus Maximus”, între anii 255-258 d. Hr., şi consemnate pe monede. În anul 257 d. Hr. a primit titlul de
„Dacicus Maximus”, dar în 258 d. Hr. a fost nevoit să revină la frontiera dunăreană, unde a murit fiul său cel
mare, Valerian, care fusese ridicat la rangul de Caesar în urmă cu doi ani.

În vara anului 260 d. Hr., Marcus Cassianius Latinius Postumus, guvernatorul Germaniei Inferio, a fost proclamat
împărat de către armata sa, fiind recunoscut ca Augustus, până la sfârşitul anului următor, de provinciile Galia,
Britannia şi Hispania. Gallienus a pornit împotriva sa abia în primăvara anului 265 d. Hr., dar fără sorţi de
izbândă, fiind rănit de o săgeată, astfel că l-a lăsat să stăpânească Imperiul Galic.

În Orient, perşii au fost învinşi în anul 260 d. Hr. la Cilicia, de către Balista, comandant al gărzii pretoriene numit
de Valerian. Perşii au fugit dincolo de Eufrat, dar Odaenathus din Palmira, aliat al Romei, i-a atacat şi a
reocupat provincia Mesopotamia. Mai mult, în anul 266 d. Hr. i-a învins pe perşi la Cresifon, în interiorul
Mesopotamiei, devenind, de fapt, un coîmpărat fără portofoliu pentru regiunile răsăritene. A fost ucis în toamna
anului 267 d. Hr. şi se pare că Gallienus n-a fost străin de revolta care i-a provocat moartea.

O nouă invazie a goţilor şi a hurulilor a înfricoşat imperiul în anul 268, dar Gallienus a repurtat o strălucită
victorie asupra lor în bătălia de la Naissus. S-a întors în Italia pentru a reprima o altă revoltă, cea a lui Aureolus,
comandantul cavaleriei, care trecuse de partea lui Postumus şi se declarase împărat. Gallienus l-a învins la
Milano dar n-a reuşit să asedieze oraşul pentru că a fost asasinat de comandantul cavaleriei dalmate.

Gallienus nu s-a bucurat de sprijinul senatorilor, pentru că le-a interzis funcţiile militare, nu numai pentru slaba
lor pregătire în domeniu, cât mai ales pentru lipsa lor de loialitate. Dar în ciuda denigrărilor la care a fost supus
de contemporani, nu i se pot nega curajul şi combativitatea cu care a reuşit să menţină unitatea imperiului timp
de 15 ani.

1.3.4.7. Împăraţii iliri93

92
Chris Scarre, op.cit., p.174.
93
Idem, pp.183-212.
După moartea lui Gallenus, comanda operațiunilor militare împotriva lui Aureolus au fost preluate de Claudius
al II-lea (Imperator Caesar Marcus Aurelius Claudius Pius Felix Invictus Augustus, 268-270 d. Hr.), care conducea
o forță militară de rezerva la Ticinum (Pavia de azi). Milano a fost cucerit iar Aureolus executat.

Claudius a pornit spre nord, unde a învins, succesiv, alamanii și goții, primind din partea senatului titlul de
Gothicus Maximus. Dar goții au atacat din nou în anul 270 d. Hr., și chiar aveau șanse să învingă, dacă romanii n-
ar fi fost salvați de o ciumă devastatoare, care a făcut ravagii în rândul barbarilor. Din păcate, ciuma l-a răpus și
pe Claudius.

Toți istoricii l-au înfățișat ca pe un erou, meritul lui principal constând în riposta fermă dată triburilor germanice
și refacerea ordinii interne și a stabilității imperiului, atât cât se putea în anii tulburi de care a avut parte. A
recuperat partea sudică a Galiei și Hispania, dar moartea l-a împiedicat să recucerească întreaga Galie și să
pedepsească revolta Zenobiei, văduva lui Odaenathus. Aceasta s-a separat de Claudius și a cucerit un vast
teritoriu, în care a inclus și Egiptul.

Quintillus (Imperator Caesar Marcus Aurelius Claudius Quintillus Invictus Pius Felix Augustus, 270 d. Hr.), fratele
mai mic al lui Claudius a preluat puterea în septembrie 270 d. Hr., dar pentru o scurtă perioadă, 17 zile sau
câteva luni. Aflând că legiunile de la Dunăre au trecut de partea lui Aurelian, comandantul cavaleriei s-a sinucis,
chemând un doctor să-i taie venele.

Aurelian (Imperator Caesar Lucius Domitius Aurelianus Pius Felix Invictus Augustus, 270 - 275 d. Hr.) provenea
din Moesia și s-a dedicat carierei militare, parcurgând toate treptele ierarhice, fiind remarcat pentru fapte de
vitejie la frontiera Dunării, în timpul împăraților Gallienus și Claudius. Devenit împărat prin forța legiunilor sale,
i-a învins pe vandali, la Dunăre, și a purtat un război de durată împotriva iutungilor și marcomanilor care
invadaseră nordul Italiei. Atacurile acestora au fost respinse în cele din urmă și Aurelian și-a dat seama de
pericolele la care era expusă Roma. A început, în 271 d. Hr., construcția unui zid de apărare înalt de 6,4 m și o
grosime la bază de 4 m. Acest zid faimos, cu o lungime de 19 km, va fi terminat de succesorul său, Probus.

În anul 272 d. Hr. a traversat Dunărea și i-a învins pe goți, după care a retras trupele staționate în Dacia pentru a
fortifica frontiera nordică. A învins-o definitiv pe Zenobia, pe care a luat-o prizonieră, și a recuperat provinciile
răsăritene pe cale pașnică. Dar a fost nevoie de o nouă intervenție, în 273 d. Hr., pentru a curma revolta condusă
de un fiu al lui Odenathus, permițând trupelor sale să jefuiască orașul Palmira.

În toamna anului 274 d. Hr. a reunificat Imperiul Roman pentru prima dată după 15 ani, după o victorie
zdrobitoare împotriva galilor în care a căzut prizonier chiar împăratul Tetricus, căruia i-a curmat viața. Pentru
aceste victorii de răsunet, împăratul s-a autoproclamat ,,Restitutor Orbis” (Restauratorul lumii).

A domnit autoritar, ignorând senatul, intitulându-se ,,deus et dominus”, zeu și stăpân. Cu bogățiile jefuite din
Palmira a construit un nou templu închinat cultului lui Sol Invictus, Soarele Neînvins, împodobit cu bijuterii și
țesături scumpe și a emis noi monede cu un conținut mai mare de argint.

A fost ucis în toamna anului 275 d. Hr., de membri ai gărzilor pretoriene instigați de secretarul său personal,
Eros, în timp ce făcea pregătiri să treacă Bosforul pentru o nouă expediție împotriva perșilor. A fost înmormântat
cu cele mai mari onoruri la Coenophrurium, fiind zeificat imediat de senat.

Alți împărați iliri94:

Tacitus;

Florianus;

94
Idem, pp.188-195.
Probus;

Carus;

Numerian;

Carinus

Tacitus (Imperator Caesar Marcus Claudius Tacitus Pius Felix Augustus, 275-276 d. Hr.) a fost desemnat la 75 de
ani, la cârma imperiului, la solicitarea adresată de soldaţi senatului de a fi ales unul dintre membrii săi. Nu a fost
rudă cu faimosul istoric Tacit, deşi se pare că nu-i displăcea o pretinsă înrudire.

În primăvara anului 276 d. Hr. a obţinut o victorie împotriva herulilor, în Asia Minor, dar în luna iulie a aceluiaşi
an, a fost ucis la Tyana, în sudul Turciei, după o domnie de şase luni. Deşi a fost lăudat de senat şi răsplătit cu
titlurile de „Gothicus Maximus”, şi „Restitutor Rei Publicae”pe monede, se pare că a provocat nemulţumiri
datorită exceselor fiscale ale rudei sale Maximin din Siria, la care s-au adăugat insubordonarea şi dezordinea din
armată.

Florianus (Imperator Caesar Marcus Annius Florianus Pius Felix Augustus, 276 d. Hr.), comandantul gărzii
imperiale, a domnit până în septembrie 276, când a fost ucis de soldaţii săi.

Probus (Imperator Caesar Marcus Aurelis Pius Invictus Augustus, 276-282 d. Hr.) a îmbrăcat hlamida imperială la
44 de ani, având o reputaţie militară ca cea a vestitului Aurelian. Probus a făcut faţă cu brio năvălirii
francilor, popoarelor germanice, vandalilor şi burgunzilor, pe care i-a înfrânt între anii 277-278 d. Hr., restabilind
graniţa de la Rin şi Dunăre. I-a învins pe geţi în 279 d. Hr., apoi pe Lydius isaurianul care jefuise Pamphilia şi
Licia, după care a înnăbuşit o revoltă în Egiptul de Sus.

Ultimii ani au fost marcaţi de revolte interne: prima în 280 d. Hr., când Bonosus şi Proculus s-au proclamat
coîmpăraţi, dar i-a înfrânt după câteva luni de lupte, sprijinit de provinciile vestice; a doua a guvernatorului
Britanniei, pe care a înăbuşit-o fără pre multe dificultăţi; cea de a treia, răscoala condusă de Iulius Saturninus,
guvernatorul Siriei, putea să prezinte pericol, deoarece s-a proclamat împărat cu titlul Imperator Caesar Iulius
Saturninus Augustus, s-a stins insă singură prin uciderea uzurpatorului de către propriile trupe.

Pentru sărbătorirea victoriilor germane, Probus a organizat spectacole grandioase în anul 281 d. Hr.: în
Colosseum au fost masacraţi, într-o singură zi, 200 de leoparzi şi 300 de urşi, iar în luptele cu gladiatori au fost
ucişi prizonierii germani, isaurieni şi nubieni.

În pofida calităţilor sale, nu a sesizat apetitul pentru purpura imperială a lui Marcus Aurelius Carus,
comandantul gărzii imperiale, care, profitând de plecarea lui Probus într-o campanie împotriva perşilor, s-a
proclamat împărat, la începutul lunii septembrie 282 d. Hr. Probus a fost omorât de soldaţii săi, nu departe de
Sirmium, unde a şi fost înhumat. Numele său a fost blamat şi şters de pe inscripţii.

Se pare că soldaţii săi n-au văzut cu ochi buni principalele realizări ale lui Probus: drenarea mlaştinilor de pe Nil
şi Dunăre; dezvoltarea viticulturii în Galia şi în provinciile dunărene; prosperitatea provinciilor şi reconstrucţia
rurală - , căci în toate aceste activităţi au fost implicate trupele, care în final s-au dovedit a fi de rea credinţă.
Carus (Imperator Caesar Marcus Aurelius Carus Pius Felix Invictus Augustus, 282-283 d. Hr.), originar din Gallia,
orașul Narbo, avea 58 de ani când a pus mâna pe putere. I-a ridicat la rangul de cezar pe cei doi fii, Marcus
Aurelius Carinus și Marcus Aurelius Numerius. Carus și Carinus au devenit consuli la 1 ianuarie 283 d. Hr.,
împărțindu-și guvernarea în calitate de coîmpărați: Carinus a fost desemnat să apere provinciile apusene, iar
Carus și fiul cel mic s-au ocupat de provinciile răsăritene, obținând victorii la Dunăre împotriva sarmaților și
cvazilor. Carus și-a dorit să îndeplinească visul de glorie al lui Probus și a pornit într-o expediție riscantă
împotriva perșilor. A cucerit capitala Mesopotamiei, Ctesifon, și orașul Coche, dar a murit fulgerat în cortul său,
pe malul Tigrului. Unii au presupus că ,,fulgerul” s-a numit Aper, comandantul pretoriului, sau Dioclețian,
comandantul gărzii imperiale.

Numerian (Imperator Caesar Marcus Aurelius Numerianus Pius Felix Augustus, 283-284 d. Hr.) a devenit împărat
dar a fost apreciat mai mult pentru calitățile sale de poet decât pentru cele de lider. A orbit parțial în timp ce se
afla în Mesopotamia și după cucerirea celor două orașe împreună cu tatăl său a ordonat retragerea trupelor. A
petrecut iarna în Siria, după care a plecat spre Roma, fiind asasinat în lectica închisă cu care era purtat. În
noiembrie 284, la Nicomedia, armata l-a condamnat pe socrul său, Lucius Flavius Aper, pentru crimă, și l-a
proclamat împărat pe Dioclețian, comandantul gărzii.

Carinus (Imperator Caesar Marcus Aurelius Carinus Pius Felix Invecus Augustus, 283-285 d. Hr.) a devenit consul,
pentru a doua oară, împreună cu Numerian, la 1 ianuarie 284 d. Hr. A fost criticat pentru viața sa imorală,
spunându-se despre el că a avut 9 neveste și că ar fi corupt mulți tineri, dar și pentru luxul și risipa care i-au
caracterizat domnia. În același timp, a fost acuzat pentru uciderea unor oameni nevinovați din cauza
caracterului său crud și răzbunător. Nu i s-au putut nega însă victoriile împotriva germanilor, în primăvara anului
283 d. Hr., a cvazilor, pe Dunăre, în toamna acceluiași an, și nici cele din Britannia, în 284 d. Hr., care i-au adus
titlul de ,,Britannicus Maximus”.

Carinus l-a învins lângă Verona pe un uzurpator care se intitulase Imperator Caesar Marcus Aurelius Sabinus
Iulianus Pius Felix Augustus, dar mai avea un pretendent mult mai puternic, Dioclețian, care comanda trupele
din răsărit. Cei doi rivali s-au înfruntat în primăvara anului 285 d. Hr. pe râul Margus (Morava), lângă Belgrad.
Dioclețian a fost învins, dar Carinus n-a apucat să sărbătorească victoria, fiind ucis, se pare chiar de unii dintre
ofițerii săi, pentru că le batjocorise soțiile. Ambele armate l-au aclamat pe Dioclețian, care se va deosebi de toți
uzurpatorii, nu puțini la număr, dinaintea lui.

Chiar dacă unele critici la adresa lui Carinus au fost exagerate de învingător, care a avut timp suficient să-și
denigreze adversarul pentru a-și motiva pretențiile la purpura imperială, statul roman n-a avut nimic de pierdut,
ci dimpotrivă. Odată cu moartea lui Carinus au luat sfârșit 50 de ani de anarhie militară și a început o nouă eră,
de restaurare a imperiului, deși noul împărat va avea de depășit nenumărate și dificile dificultăți.

1.3.4.8. Marea Cotitură a lui Dioclețian95

95
Hans A. Pohlsander, Împăratul Constantin, traducere din limba franceză de Mirella
Acsente, Editura Artemis, București, f.a., pp.16-23; Indro Montanelli, op.cit., pp.322-324;
Chris Scarre, op.cit., pp.196-205; Emil Molcuț, Dan Oancea, op.cit., p.37; Edward Gibbon,
Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Traducere de Dan Hurmuzescu, Vol. II,
Biblioteca pentru toți, Editura Minerva, București, pp. 5-23.
Dioclețian a urcat pe tron la 20 noiembrie 284, cu titlul Imperator Caesar Gaius Aurelius Valerius Diocletianus
Pius Felix Invictus Augustus. Diocles, cum îi era numele, s-a născut la 22 decembrie 245, în Dalmația, dintr-o
familie umilă, continuând șirul împăraților de origine iliră. A parcurs toate treptele carierei militare până la
funcția de protectores domestici, comandant al gărzii călare.

Dioclețian inaugurează epoca Dominatului, în care împărații vor renunța la camuflajul republican cu care
predecesorii își mascau dictatura și vor adopta titlul de ”Dominus et deus”, ”Stăpân și zeu”. Senatul va rămâne
la Roma, într-o clădire refăcută după incendiul din 285, dar cu prerogative diminuate, devenind un instrument
servil în mâna împăratului. Își va exercita guvernarea doar asupra a două provincii, și acestea mult micșorate în
urma reformei administrative.

În noiembrie 285, Dioclețian l-a ridicat la rangul de Caesar pe unul dintre cei mai capabili generali ai săi, tot de
origine iliră, Maximian, căruia i-a încredințat apărarea frontierei de la Rin. La 1 aprilie 286 l-a desemnat
Augustus, asumându-și riscurile unei domnii comune, deși această formulă a mai fost uzitată, fără succes însă,
de Marc Aureliu cu Lucius Verrus și de Valerian cu fiul său Gallienus.

După cum se va vedea, alegerea lui Dioclețian a fost necesară și inspirată, pentru că Maximian, mai tânăr cu 5
ani, i-a fost fidel și de un real sprijin în misiunea dificilă de restaurare a imperiului, respectându-i întâietatea.
Dioclețian și-a ales Răsăritul, așa cum procedase și nefericitul Valerian, și a mutat capitala la Nicomedia, spre
stupoarea romanilor. Maximian a fost instalat tot ca împărat, la Milano, cu misiunea de a apăra frontiera de
Apus. Și-a motivat decizia prin rațiuni de ordin militar, pentru a limita timpul de intervenție împotriva
atacatorilor.

Mutarea centrului de putere la Nicomedia (astăzi Izmit, în Turcia) a însemnat începutul sfârșitului pentru Roma,
care a rămas cel mai mare oraș al imperiului dar va pierde orgoliul de caput mundi .

La 1 martie 293, Dioclețian a lărgit această formă de guvernare, inaugurând ceea ce s-a numit mai târziu Prima
Tetrarhie: fiecare împărat și-a adoptat câte un Caesar: Dioclețian pe Galerius Maximianus, care și-a ales
reședința la Salonic, iar Maximian pe Iulius Constanțius, tatăl viitorului împărat Constantin, care s-a stabilit la
Trier. Pentru întărirea acestei alianțe, care asigura o administrare mai eficientă dar, în același timp rezolva și
problema succesiunii, Galerius se căsătorindu-se cu Valeria, fiica lui Dioclețian, in timp ce Constanțius o va lua
de soție pe Teodora, fiica lui Maximian.

Marea realizare a lui Dioclețian a constat în reforma administrativă, care a însemnat o adevărată cotitură
pentru stabilitatea imperiului. Deși la conducerea imperiului erau 4 împărați, teritoriul nu a fost divizat, fiecare
având, în principal, atribuții militare, dar fără restricții teritoriale. Autoritatea supremă era deținută însă de
Dioclețian. Numărul provinciilor a crescut de la 40 la peste 100, grupate în 12 dioceze conduse de vicari, dar atât
guvernatorii provinciilor cât și vicarii nu aveau atribuții militare. Armata a fost substanțial mărită, ajungând la
500.000 de soldați, împărțită în trupe mobile de campanie (comitatenses) și trupe de graniță (limitanei).

Dioclețian a încercat să redreseze sistemul financiar, deși întreținerea armatei și a celor patru reședințe
imperiale, la care se adăuga creșterea aparatului birocratic, erau o povară greu de suportat. Pentru a întări
economia și a combate inflația, a reformat sistemul monetar în 294 și 301, punând în circulație monede din aur
de calitate superioară și tot în 301, printr-un edict rămas faimos, a stabilit prețuri maximale pentru bunuri și
servicii. Textul acestui edict reprezintă singurul document care ne-a rămas despre economia romană.

Pentru a controla economia, Dioclețian a luat și măsuri nepopulare: țăranii erau legați de pământ, iar meseriașii
erau legați de colegiile lor profesionale. Aparatul fiscal (Tributaria), umflat și el, aplica amenzi și confisca averi,
determinând mulți cetățeni de vază să treacă fraudulos frontierele, fiind un semnal evident al decăderii măreției
de odinioară. Nemulțumiți au devenit și cetățenii peninsulei care, exceptându-i pe cei din imediata apropiere a
Romei, au pierdut dreptul de care se bucuraseră până atunci de a fi scutiți de taxe.
Împăratul a organizat un ceremonial riguros și a început să se comporte ca un adevărat zeu, considerându-se o
reîncărnare a lui Jupiter, în timp ce Maximian se considera Hercule. Reforma administrației și tetrarhia si-au
dovedit eficiența pentru stabilitatea imperiului: Dioclețian și Galerius au obținut victorii strălucite în răsărit, care
au culminat cu înfrângerea totală a perșilor, în timp ce Constanțiu și Maximian au reușit să redobândească
Britannia, după 10 ani de secesiune. Armata, bine înzestrată și mai ales disciplinată, a intervenit cu
promptitudine la frontiera de la Dunăre împotriva carpilor și sarmaților și a alamanilor pe Rin.

Pericolul cel mare venea însă din interior și afecta revenirea la venerarea zeilor tradiționali impusă de Dioclețian,
ceea ce însemna o amenințare la autoritatea imperiului.

Funcționarii și soldații au fost obligați să facă sacrificii zeilor romani, sub sancțiunea îndepărtării din slujbe a
celor care nu se conformau. În data de 24 februarie 303, Dioclețian a ordonat distrugerea bisericilor și a scrierilor
creștine, declanșând Marea Persecuție, care a însemnat măsuri sângeroase împotriva celor care nu renunțau la
credința în Sfânta Treime.

Creștinii au fost bătuți cu o cruzime greu de imaginat și mulți dintre ei au sfârșit arși pe rug sau aruncați în
cuștile leilor. Persecuțiile au afectat în mod deosebit teritoriile din răsărit, cel mai înverșunat dușman al
creștinilor dovedindu-se Galerius, dacă ar fi să dăm crezare scriitorilor străini.

1.3.4.9. Relansarea tetrarhiei (305-313)

Constanţiu I (Imperator Caesar Gaius Flavius Constantinus Augustus, 305-306)

Galeriu (Imperator Caesar Galerius Valerius Maximianus Pius Felix Invictus Augustus, 305-311)

Severus II (Imperator Severus Pius Felix Augustus, 306-307)

Maxenţiu (Marcus Aurelius Valerius Maxentius Pius Felix Invictus Augustus, 306-312)

Maximianus Daia (Imperator Caesar Galerius Valerius Maximianus Pius Felix Augustus, 310-313)

În anul 305, la data de 1 mai, Dioclețian și Maximian au renunțat la funcțiile lor în favoarea Celei de A Doua
Tetrarhii, compusă din Galerius și Constanțiu, investiți ca împărați seniori, și din Maximinus Daia și Severus,
ridicați la rangul de cezari. Pentru Dioclețian retragerea va fi definitivă, acesta ocupându-se cu plantarea
verzelor, la Spalato (Split), pe coasta adriatică, în ce-l privește pe Maximinus se va dovedi că nu s-a împăcat cu
pierderea puterii.

Se pare că Diocleţian a murit prin înfometare, în decembrie 311, dezamăgit și dezgustat de măsura luată de
Maximinus Daia, în vara aceluiași an, împotriva soţiei şi fiicei sale, pe care le-a alungat din palatul imperial de la
Nicomidia și le-a trimis în exil. Noblețea gestului său, de a se retrage din cea mai înaltă demnitate a lumii și de a
trăi ca un simplu cetățean, s-a dovedit, dacă nu greșită, cel puțin neinspirată pentru acele vremuri.
Fostul împărat nu era împăcat cu gândul că o asemenea ticăloşie venea chiar din partea ginerelui lui Galeriu,
fostul său cezar devenit Augustus. Dar surprizele nu se vor opri aici: numirile noilor cezari nemulţumindu-i pe
Maxenţiu, fiul lui Maximian, şi pe Constantin, fiul lui Constanţiu, care pretindeau că li se cuveneau de drept noile
ranguri. Din această cauză, cei doi protagonişti ambiţioşi vor purta un război pe faţă, fără menajamente, pentru
a ajunge acolo unde credeau că le este locul, în vârful ierarhiei imperiale. La aceste lupte înverşunate pentru
putere vor mai lua parte Galeriu, Severus II, Maximinus II, Maiencius şi Licinius. La un moment dat, au existat
şase împăraţi simultani.

În vara anului 305, Constanţiu a repurtat o victorie împotriva picţilor, primind pentru a doua oară titlul de
Britannicus Maximus, dar sănătatea lui era precară, fiind supranumit „Chlorus”, „Palidul”. În plus, Galeriu dorea
să controleze şi apusul imperiului, astfel că îl influenţase pe Diocleţian să-l numească pe prietenul său intim,
Severus, în funcţia de cezar. În mod firesc, pe 25 iulie 306, când Constanţiu a murit, la York, să devină împărat.
Armata nu a aşteptat ordinul de numire al noului Augustus, astfel că l-a proclamat pe Constantin, care susţinea
că a fost desemnat ca succesor de tatăl său pe patul de moarte. Galeriu nu a agreat intervenţia armatei şi l-a
înălţat pe Galeriu la rangul de Augustus şi împărat în apus. Lui Constantin i-a trimis o hlamidă purpurie, prin care
îi recunoştea doar titlul de Caesar.

Între timp, lucrurile s-au complicat prin intrigile pe care le-a urzit Maxenţiu, fiul lui Maximian. Profitând de
nemulţumirea provocată de măsura luată de Galeriu, prin care extindea impozitele în Roma şi în întreaga
peninsulă, Maxenţiu s-a proclamat împărat, la Roma, pe 28 octombrie 306, sprijinit de popor şi de garda
imperială, însă Galeriu i-a refuzat recunoaşterea oficială.

În aceste condiţii, Maxenţiu s-a proclamat Augustus în aprilie 307 şi i-a solicitat sprijin tatălui său Maximian,
căruia i-a trimis purpura imperială. Maximian aştepta de mult prilejul de a reveni la putere, astfel că s-a grăbit
să-şi ajute fiul. Cei doi au încheiat o alianţă cu Constantin, pe care l-au proclamat Augustus, pe teritoriul pe care
îl controlau, care cuprindea aproape întreaga Italie, Sicilia, Corsica, Sardinia şi provinciile din Africa de Nord.

Reacţia lui Galeriu era uşor de anticipat: l-a trimis pe Severus să le aplice o corecţie severă celor trei, dar trupele
acestuia l-au trădat la porţile Romei, atrase de promisiunile lui Maxenţiu. Severus a fost prins şi omorât la 16
septembrie 397, la Tres Tabernae, lângă Roma. Galeriu, cunoscut pentru caracterul său duşmănos, a pornit în
fruntea armatelor sale să-l detroneze pe Maxenţiu, dar a fost trădat ca şi Severus de către proprii soldaţi şi a
reuşit cu greu să fură din Italia.

Maximian nu s-a mulţumit cu poziţia pe care i-a oferit-o fiul său, încercând să devină unic Augustus, dar
încercarea sa a eşuat, fiind nevoit să se refugieze în Galia, la Constantin, care între timp îi devenise ginere,
căsătorindu-se cu fiica sa, Fausta.

Dornici de răzbunare, Galeriu şi Maximian, care îşi păstraseră titlul de Augustus, au organizat o întâlnire la
Carnuntum, lângă Viena, la care l-au convins şi pe Diocleţian să participe, pentru a forma o nouă tetrarhie.
Licinius, prieten cu Galeriu, originar şi el din Iliria, a fost numit Augustus în locul lui Severus, în apus, iar lui
Constantin i-a fost recunoscut oficial titlul de Caesar. Maximian, în schimb, a pierdut toate titlurile. Maxenţiu
controla Italia şi Africa de Nord, iar încercările lui Liciunius de a-l detrona au fost sortite eşecului. La inflaţia de
împăraţi a mai contribuit şi Valerius Alexander, vicar al diocezei africane, care s-a intitulat Imperator Caesar
Lucius Domitius Alexander Pius Felix Invictus Augustus. Acesta a rezistat un an şi jumătate atacurilor lui
Maxenţiu, până la sfârşitul anului 309, când a fost prins şi omorât.

Pe scena imperială a revenit Maximian, după doi ani petrecuţi la curtea lui Constantin. În anul 310, în timp ce
Constantin era angajat într-o campanie împotriva francilor, Maximian s-a proclamat pentru a treia oară împărat
şi a anunţat moartea lui Constantin. A fost o mişcare nesăbuită, care i-a provocat sfârşitul, fiind prins la Marsilia,
unde se refugiase, anunţându-se că s-a spânzurat.
La 1 mai 310, Maximinus Daia a primit titlul de Augustus şi va începe un război necruţător împotriva lui Licinius,
pentru puterea supremă în răsărit, profitând de faptul că Galeriu a fost răpus de cancer pe 30 aprilie 311. Pe
patul de moarte, acesta a abrogat măsurile anticreştine, dar nu va scăpa nici după moarte de blestemul lor.
Licinius şi Maximinus Daia au ajuns până la urmă la o înţelegere: primul va stăpânii Balcanii, iar cel de al doilea
Asia Minor şi teritoriile răsăritene. Calvarul creştinilor nu s-a terminat însă odată cu moartea lui Galeriu.

Anul 312 va însemna ascensiunea lui Constantin. Acesta va trece Alpii Graici pe la pasul Mont Cenis, pentru a-l
pedepsi pe cumnatul său Maxenţu, care îi dărâmase toate statuile din Roma. A cucerit nordul Italiei, ajungând la
porţile Romei în toamna aceluiaşi an. Maxenţiu pierduse mult din popularitate, fie din cauza introducerii unor
noi impozite, fie din cauza seducerii unor femei căsătorite şi nu în ultimul rând pentru cruzimea cu care
reprimase o revoltă în anul 309. Lupta decisivă s-a dat în 28 octombrie pe un pod de vase construit dincolo de
Podul Milvius. Armata lui Constantin a arborat un steag cu o cruce pe care erau iniţialele lui Iisus şi a trecut pe
malul drept al Tibrului câştigând o victorie strălucită. Maxenţiu s-a înecat în apele Tibrului, iar corpul său a fost
recuperat şi decapitat. Capul celui care domnise timp de şase ani a fost purtat pe străzi, înfipt într-o lance, iar
Senatul a decretat pentru el damnatio memoriae. Servilismul acestei instituţii cândva autoritară şi respectabilă,
s-a dovedit şi prin acordarea lui Constantin a titlului de Augustus Superior.

Armata lui Licinius, care lupta tot sub semnul crucii, a triumfat împotriva armatei lui Maximinus, de două ori şi
ceva mai numeroasă, la 30 aprilie 313, în câmpia râului Ergenus, în apropiere de Adrianopol, Turcia. Dar în final,
Licinius a trecut la execuţii care contraziceau convingerile lui creştineşti. Au fost omorâţi, rând pe rând,
Candidianus, fiul vitreg al lui Galeriu, Severianus, fiul lui Severus, copiii şi soţia lui Maximinus Daia, şi chiar
Valeria, fiica lui Diocleţian şi văduva lui Galeriu.

1.3.4.10. Marea cotitură a lui Constantin

Împăratul Constantin (Imperator Caesar Flavius Constantinus Pius Felix Invictus Augustus, 307-337) a realizat, ca
și Dioclețian, o adevărată cotitură în istoria Imperiului Roman: a impus creștinismul ca religie oficială,
asumându-şi totodată responsabilitatea de arbitru ecleziastic; a fondat noua capitală imperială la
Constantinopol și a restabilit conducerea unică după inflaţia de împăraţi din ultimii ani.

După moartea lui Maximinus Daia, în vara anului 313, Constantin s-a întâlnit la Milano cu Licinius (Imperator
Caesar Gaius Valerius Licianus Licinius Pius Felix Invictus Augustus, 308-324) şi au împărţit imperiul: Constantin
deţinea provinciile de apus, din care făceau parte şi Italia şi Africa de Nord, iar Licinius avea teritoriile din
Balcani şi răsărit. Era de aşteptat să se constituie o veritabilă Diarhie, mai ales că Licinius s-a căsătorit, în acelaşi
an, cu Constantia, sora vitregă a lui Constantin, dar în realitate relaţiile lor erau încordate şi vor izbucni ca
erupţia unui vulcan în anul 316. Constantin i-a propus lui Licinius ca Bassianus, soţul altei surori vitrege,
Anastasia, să primească hlamida imperială şi titlul de Caesar. Licinius s-a simţit ofensat, pentru că îi rezervase
acest rang fiului său, născut în urmă cu un an.

Prima bătălie dintre ei a fost câştigată de Constantin, la 8 octombrie 316. Licinius a fugit la asociatul său, Valens,
comandantul trupelor de graniţă de pe Dunăre, căruia i-a acordat titlul Imperator Caesar Aurelius Valerius
Valens Pius Felix Augustus. A doua bătălie s-a dat la Campus Ardiensis, lângă Adrianopol, terminat indecis, dar
Valens a fost executat. Prin tratatul din 1 martie 317, încheiat la Serdica, Licinius i-a cedat lui Constantin
Balcanii aproape în întregime, convenind un acord dinastic, prin care cei doi copii ai lui Constantin, Crispus şi
Constantinus, şi Licinius cel tânăr au fost proclamaţi cezari.
Acordul dintre ei era mai degrabă un armistiţiu, căci Constantin nu renunţa la ideea lui de a guverna singur.
Licinius a făcut greşeala de a înlocui pe creştini din armată şi administraţie, considerându-i spionii lui Constantin,
şi chiar de a destitui şi a executa, pentru aceleaşi suspiciuni, câţiva episcopi creştini, cărora le-a distrus şi
bisericile.

Fiind un apărător declarat al creştinismului, Constantin a profitat de această ocazie şi l-a învins pe Licinius pe 3
iulie 324, la Adrianopol. Licinius a făcut o altă greşeală, numindu-l împărat pe comandantul gărzii sale de corp,
Martius Martianus, care a luat titlul de Imperator Caesar Martius Martinianus Pius Felix Augustus.

Amândoi au fost învinşi din nou, pe 18 septembrie 324, la Chrysopolis, şi au fost obligaţi să se predea, primind
asigurarea că vor putea trăi ca simpli cetăţeni. Câteva luni mai târziu, în primăvara anului 325, cei doi au fost
omorâţi şi, odată cu ei, a fost executat şi tânărul cezar Licinius, la doar 9 ani.

Constantin a fost neîndurător şi cu Crispus, fiul său din prima căsătorie, care împlinise 26 de ani, pe care l-a
executat la Pola, în Istria, în luna mai 326, sub acuzaţia de adulter cu soţia sa, Fausta. Mama împăratului, Elena,
l-a convins că Fausta a uneltit, de fapt, împotriva lui Crispus în favoarea fiilor ei, astfel că aceasta a fost nevoită
să-şi aleagă singură sfârşitul.

După ce a devenit unicul stăpân al imperiului, Constantin şi-a dedicat timpul pentru a promova creştinismul. Mai
întâi a interzis sacrificiul păgân şi a ordonat confiscarea averilor deţinute de temple, cu care a construit biserici,
cu prioritate în Ţara Sfântă, în Bethleem şi Ierusalim, dar nu a neglijat nici restul provinciilor. Cele mai
importante edificii religioase construite de Constantin au fost Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim și
Biserica Sfinților Apostoli, unde a fost înmormântat în 337. Din păcate, s-a păstrat foarte puțin din ele. A început
construcția a două mari biserici, Hagia Sophia (Sfânta Înțelepciune), care va fi sfințită abia în 360, și Hagia Eirene
(Sfânta Pace), dar și acestea au căzut sub urgia vremurilor, astfel că aspectul lor de azi nu mai seamănă cu cel
originar.

La data de 20 mai 325, împăratul Constantin a convocat, la Nicea, Primul Conciliu Ecumenic al Bisericii, unde
Eusebiu din Caesarea a prezentat varianta sa a Crezului, prin care se definea ortodoxia creştină, care a fost
acceptată cu importante modificări. De la acest Conciliu, Crezul va fi considerat piatra de încercare a ortodoxiei,
fiind revăzut substanţial la Conciliul de la Constantinopol, în 381-382. Până la sfârșitul vieții, Constantin va fi,
simultan, atât capul bisericii creștine cât și pontifex maximus.

În ce priveşte actul guvernării, Constantin s-a dovedit un remarcabil continuator al lui Diocleţian, cu câteva
inovaţii: prefecţii pretorieni au devenit miniştri civili; guvernatorii provinciilor deţineau fie rangul mai înalt, de
consularis, fie cel inferior, de praeses. Dioceza, care cuprindea, de regulă, trei provincii, era condusă de un
vicarius. Imperiul a fost împărțit în patru prefecturi: Gallia, Italia, Illyricum și Orientul. Roma avea în frunte, prin
excepţie, un praefectus urbi.
După modelul lui Diocleţian a păstrat un ceremonial de curte somptuos și complicat, comportându-se distant
față de supuși, ca un dominus et deus. Consilierii lui, comites consistorii, numiți astfel pentru că stăteau în
picioare în fața împăratului, erau aleși de împărat dintre cei mai înalți funcționari și formau sacrum
consistorium. Această instituție cu caracter permanent era organizată pe trei niveluri, constând in
supravegherea unor servicii centrale, controlul administrației locale (comites provinciarum) ca delegați ai
împăratului cu puteri excepționale (missi dominici) și încredințarea unor misiuni speciale în armata de campanie
(comites rei militares). Acești comites consistorii erau împărțiți, spre sfârșitul domniei, în trei ranguri: comites
primi, secundi et tertii ordinis.

În prezența împăratului se păstra o tăcere respectuoasă, asigurată de 30 de silentiarii, conduși de un mare

șambelan care răspundea de intimitatea împăratului (camera de culcare și garderoba). La costumul său a
adăugat o diademă cu pietre prețioase, ca semn al sacralității persoanei împăratului. Treptat, va renuța la titlul
de Imperator Caesar pentru cel de Victor(învingător, biruitor), la care s-a adăugat Triumphatur 96. Această
atitudine l-a izolat pe împărat de supușii săi, dar a avut avantajul că l-a ferit de comploturi 97.

Reforma sa monetară s-a bucurat de succes, prin emiterea unei monede de aur, solidus-ul, care a fost acceptată
și în afara granițelor imperiului. Valoarea acestei monede va rămâne neschimbată până la sfârșitul secolului al
XI-lea98.

Armata a cunoscut schimbări importante, fiind alcătuită din țărani și barbari angajați, ajungând la un
efectiv de peste 500.000 de soldați. După modelul lui Dioclețian, armata cuprindea, trupele de graniță,
limitanei și ripenses, și trupele terestre mobile, comitatenses. Armata de la frontieră era condusă de un dux
(comandant, conducător), în timp ce armata mobilă, formată din unități de elită, cu garnizoane în interiorul
imperiului, era sub comanda împăratului sau a unuia dintre caesari. Din rațiuni de ordin strategic,
comandamentul armatei terestre a fost împărțit în două: comandamentul infanteriei, condus de un magister
peditum și comandamentul cavaleriei sub conducerea unui magister equitum. Durata serviciului militar era de
25 de ani pentru limitanei și 20 de ani pentru comitatenses, cei din urmă fiind mai bine plătiți, recrutați, de
regulă, dintre germani. Constantin a rămas proverbial pentru generozitatea manifestată față de soldați, dar i se
va reproșa, mai târziu, ”barbarizarea”armatei.

Garda Pretoriană, desființată în anul 312 pentru sprijinirea lui Maxențiu, a fost înlocuită cu regimentele de
gardă călare, Scholae palatinae, care avea în frunte un magister officiorum, șeful cancelariei imperiale, care
răspundea de securitatea împăratului dar deținea și funcțiile de ministru de externe, mare maestru de ceremonii
al curții imperiale și organ suprem de control asupra întregii administrații.

Împăratul a avut, de la începutul domniei, trei reședințe imperiale: Trier, capitala provinciei romane Belgica, din
vestul Germaniei, iar din 316, Serdica (Sofia, de azi) și Sirmium, lângă Belgrad.

96
Pentru detalii cu privire la domnia împăratului Constantin, a se vedea excelenta
lucrare,semnată de Ion Barnea și Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Editura științifică și
enciclopedică, București, 1982.
97
Hans A. Pohlsander, op.cit., p.99.
98
Pentru detalii, a se vedea Ion Barnea, Octavian Iliescu, op.cit., Cap. VII, ”Moneda lui
Constantin cel Mare, pp.124-153.
La data de 8 noiembrie 324, Constantin a luat o decizie istorică: transformând orașul Bizanț în noua capitală a
imperiului, care se va numi Constantinopol, după numele împăratului. Această măsură crucială, care va însemna
un adevărat moment de cotitură în istoria lumii, a fost dusă la îndeplinire în doar șase ani, astfel că la 11 mai
330 noul oraș a fost inaugurat oficial, iar această zi va fi sărbătorită de acum încolo ca și cea a fondării Romei.
De altfel, orașul se va numi ”Noua Romă” și va imita vechea capitală, fiind construit pe șapte coline și împărțit în
14 districte99.

Împăratul nu a neglijat însă vechea capitală, terminând Basilica Nova, începută de Maxențiu, și a construit două
edificii monumentale, Termele și Arcul, care îi poartă numele. Mama sa, Elena, a fost înmormântată la Tor
Pignattara pe Via Labicana, iar fiica lui, Constantina, în biserica Santa Constanza de astăzi. În ultimii 20 de ani ai
domniei sale, împăratul a fost doar întro scurtă vizită în Cetatea Eternă. ”Fondarea Constantinopolului a marcat
o nouă etapă în declinul importanței Romei, al Italiei și al provinciilor apusene, în general” 100.

Senatul de la Roma a avut o activitate redusă ca importanță, iar cel de al doilea senat, înființat la
Constantinopol, era considerat de rang secundar, având un rol consultativ. Membri săi se numeau clari
(remarcabili), față de clarissimi (deosebit de remarcabili), cum erau desemnați cei de la Roma 101.

Legislația împăratului Constantin a fost influențată de creștinism și de legislația elenă prin consilierul său
Hermogenes de origine greacă, astfel prima zi a săptămânii, duminica, dies Solis, a fost declarată în anul 321 zi
de sărbătoare oficială și va deveni ”ziua Domnului”, în care nu era permisă nicio activitate cu caracter
administrativ, cu excepția eliberării sclavilor; a interzis tortura și execuția pe cruce, precum și mutilarea figurii.;
printr-un decret din anul 320 a permis prizonierilor să aibă dreptul de a vedea lumina soarelui în fiecare zi; în
anul 331 a autorizat divorțul din partea soției, dacă se dovedea că soțul era ucigaș sau profanator de morminte,
și din partea soțului, dacă soția era acuzată de adulter, de otrăvire ori de proxenetism.

Sclavii au avut de câștigat de pe urma legislației lui Constantin: prin decretul din 11 mai 319, uciderea
premeditată a sclavului de către stăpânul său a fost pedepsită ca asasinat; printrun decret, dat probabil în 326, a
fost interzisă separarea familiilor de sclavi când se împărțea o proprietate; s-a permis eliberarea sclavilor în
biserici. Dar în continuare stăpânul nu era acuzat dacă își bătea sclavul, chiar dacă acesta murea în urma
loviturilor.

În materie penală, a prevăzut pedepse aspre pentru furturi de copii, paricid, răpiri de persoane, furtul boilor
folosiți la arat. Ucigașul unei rude apropiate era cusut de viu întrun sac cu șerpi și aruncat în apă 102.

A dat legi aspre împotriva imoralităţii sexuale: părinţii care îşi seduceau fiicele se pedepseau cu turnarea de
plumb fierbinte pe gât; sclavul și femeia liberă care întrețineau relații sexuale erau condamnați la moarte,
sclavul fiind ars de viu103.

Ultimele campanii le-a purtat în toamna anului 328 împotriva alamanilor, pe Rin, împreună cu fiul său
Constantin, și la sfârșitul anului 332, împotriva goților, la nordul Dunării, reconstruind vestitul pod al lui Traian. A
învins sarmații în 334, iar în 336 a redobândit multe din teritoriile Daciei 104.

99
Pentru detalii, a se vedea Edward Gibbon, op.cit., pp.38-43; Ion Barnea, Octavian Iliescu,
op.cit., pp.50-54; Hans A. Pohlsander, op.cit., pp.83-93.
100
Chris Scarre, op.cit., p.218.
101
Hans A. Pohlsander, op.cit., pp.87-88.

102
Ion Barnea, Octavian Iliescu, op.cit., pp.42; 65-66.
103
Hans A. Pohlsander, op.cit., p.95.
104
Chris Scarre, op.cit., pp.220-221. Pentru detalii a se vedea Ion Barnea, Octavian Iliescu,
op.cit., Capitolul Vi, ”Constantin cel Mare și teritoriul României”, pp.92-123.
După Paștele din 3 aprilie 337, simțindu-și sfârșitul aproape, a fost botezat de Eusebiu, episcopul de Nicomedia,
și a murit pe 22 mai 337, în Duminica Rusaliilor, fiind înmormântat în Biserica Sfinților Apostoli din
Constantinopol, spre nemulțumirea cetățenilor romani. Cu toate acestea, Senatul din Roma l-a zeificat. Ca o
ironie a istoriei, primul împărat creștin ”a intrat în rândurile predecesorilor săi păgâni” 105.

1.3.4.11. Ultimii împărați din Apus

1.3.4.11.1. Moștenitorii lui Constantin (337-364 d. Hr.)

După moartea lui Constantin, au fost lupte înverșunate pentru putere între rudele împăratului, dar armata a
decis ca la succesiune să participe doar cei trei fii ai săi, care și-au luat titlul de Augustus la data de 9 septembrie
337, împărțindu-și puterea între ei: Constantin al II-lea (337-340), cel mai în vârstă, a primit Britannia, Gallia și
Hispania, Constans I (337-350), cel mijlociu, a preluat restul provinciilor apusene, iar Constanțiu al II-lea (337-
361), răsăritul.

Cei trei erau independenți, dar această situație a durat până în primăvara anului 340, când Constantin al II-lea a
invadat Italia, pentru a stăpâni singur apusul. A fost învins și ucis la Aquileia și apusul i-a revenit în întregime
lui Constans al II-lea. După 10 ani, în ianuarie 350, acesta a fost înlăturat de la putere de către Magnentius,
comandantul armatei, care l-a urmat pe tronul imperial de apus. Constanțiu al II-lea l-a înfrânt pe uzurpator în
septembrie 352, la Mursa, în Balcani, și în 354 la Lyon, devenind el, pentru o scurtă perioadă, conducător unic.

A hotărât să împartă puterea cu Flavius Iulianus, vărul vitreg şi ultimul descendent al lui Constantin, cunoscut ca
împărat cu numele de Iulian Apostatul (360-363). Deşi nu a cunoscut ce înseamnă o cazarmă, fiind chemat direct
de la studii din Atena, Iulian se va acomoda cu restricţiile militare şi va prelua comanda trupelor. „Niciodată
titlul de Cezar nu fusese acordat unui bărbat mai competent” 106.

A repurtat succese împotriva francilor şi alemanilor şi a restabilit autoritatea imperială în Britannia, bucurându-
se de o imensă popularitate în rândurile soldaților, care l-au proclamat Augustus în apus. Constanțiu n-a
acceptat această impertinenţă, dar n-a apucat să-i aplice o corecție pentru că a murit în noiembrie 361. Probabil
l-ar fi ucis dacă ar fi câştigat bătălia, cu toate că, în testamentul său, s-a descoperit faptul că îi recunoştea
calităţile şi îl desemnase unic moştenitor.

Iulian a devenit faimos pentru eforturile sale de a reveni la păgânism ca religie de stat, și de aici numele de
Apostatul. Domnia lui a fost scurtă, de 20 de luni. A pornit întro expediție împotriva perșilor, pe care i-a învins
dar n-a putut cuceri cetatea Ctesifon, care era bine apărată de fortificaţii, aşa că a decis să se retragă în nord
pentru a primi întăriri. A murit în urma unei răni care i-ar fi fost provocată de săgeata unui creștin. Se pare că
ultimele lui cuvinte ar fi fost: „Ai învins, Gallileene!” 107.

Armata l-a proclamat ca succesor pe un vechi general al lui Iulian, Iovian (363-364), care va domni mai puțin de
un an. Acesta a încheiat un acord de pace cu perșii dar a fost omorât în drum spre Constantinopol, în februarie
364, de soldații săi.

105
Chris Scarre, op.cit., p.221.
106
Indro Montanelli, op.cit., p.342.
107
Idem, pp. 344-345.
1.3.4.11.2. Casa lui Valentinian (364-378 d. Hr.)

Cu moartea lui Iulian s-a stins dinastia lui Constantin. Cum nici Iovian n-a avut urmași, un conclav format din
generali și înalți funcționari civili, întrunit în februarie 364, l-a desemnat împărat pe Valentinian I (364-375), un
ofițer din Pannonia, de origine umilă.

Valentinian l-a numit coregent pe fratele său Valens (364-378), care a primit în responsabilitate provinciile
balcanice şi răsăritene, iar pentru sine a păstrat Illyricum şi provinciile apusene, pentru a ţine piept invaziei
alamanilor, cvazilor şi sarmaţilor. A suferit un atac de cord fatal în timp ce primea o solie a barbarilor. În locul
său a devenit împărat Graţian (375-383), fiul său mai mare, în vârstă de 16 ani. La câteva zile a fost desemnat
coîmpărat fratele vitreg al lui Graţian, Valentinian al II-lea (375-392), care avea doar patru ani.

Valens a permis vizigoţilor să se aşeze în Tracia, ca un stăvilar împotriva înaintării hunilor. Vizigoţii, sprijiniţi de
ostrogoţi, s-au revoltat împotriva romanilor, pe care i-au învins la 9 august 378, la Adrianopol. O mare parte a
armatei romane a pierit în luptă, şi însuşi Valens a plătit cu viaţa împreună cu generalii săi. Această înfrângere a
rămas în istoria imperiului roman ca „un dezastru de proporţii” 108.

Graţian l-a numit în locul lui Valens pe Flavius Teodosiu, care va reuşi să fondeze o nouă dinastie imperială.

Graţian a pierdut sprijinul armatei sale, astfel că, în anul 383 trupele din Britannia l-au proclamat împărat pe
comandantul lor, Magnus Maximus (383-388). Graţian a fost capturat şi ucis în august 383, la Lyon. Magnus
Maximus a devenit stăpân peste provinciile din nordul Alpilor iar în 387 a invadat Italia. A fost învins şi ucis în
anul 388. Valentinian al II-lea, în vârstă de 19 ani, n-a apucat să profite de această conjunctură decât trei ani,
fiind ucis în mai 392 de comandantul armatei sale, Arbogast. Cu el s-a stins şi Casa lui Valentinian.

Arbogast îl va înălţa pe tronul imperial pe Eugenius (392-394), un uzurpator, fost profesor de retorică, dar
amândoi vor fi detronaţi în anul 394 de către Teodosiu I.

1.3.4.11.3. Dinastia Teodosiană

La 19 ianuarie 379, Grațian l-a numit pe ofițerul spaniol Flavius Teodosiu ca împărat al Imperiului de Răsărit.
Teodosiu I a fost supranumit ”cel Mare” (379-395) pentru calitățile lui deosebite, atât militare cât și civile.
Destinul lui s-a legat de cel al lui Ambrozie, episcopul de Milano, care se bucurase de încrederea deplină a
împăraților Valentinian și Grațian. De fapt, se pare că Ambrozie a jucat un rol hotărâtor în alegerea lui Teodosiu,
de aceea nici nu i-a fost greu să se impună în fața acestuia, ca o întrupare a puterii spirituale asupra celei
pământești109.

108
Chris Scarre, op.cit., p.223.
109
Indro Montanelli, op.cit., p.351.
Sprijinit de acest episcop venerat azi în Italia, Teodosiu s-a remarcat ca adept devotat al creștinismului, în
numele căruia a interzis, în anul 391, cultele păgâne și a închis toate templele. De asemenea, s-a impus ca
legiuitor.

În plan militar, a purtat un război de patru ani în răsărit împotriva goților, încheiat în 382 printr-un tratat de
pace care le acorda favoruri deosebite vizigoților: dreptul de a se stabili în orice parte a imperiului sub
conducerea propriului lor rege, precum și dreptul de a lupta în armata romană ca aliați. În apus, l-a învins pe
Magnus Maximus în anul 388, iar în anul 394 i-a detronat pe Arbogast și pe Eugenius.

După moarte lui Teodosiu în 395, Imperiul de Răsărit a revenit fiului său Arcadius (395-408), de 17 ani, iar
Imperiul de Apus celui de al doilea fiu, Honorius (395-423), care avea doar 10 ani. Vizigoții, stabiliți de Teodosiu
în Tracia, au profitat de tratat și s-au mutat în apus, iar apoi l-au încălcat sistematic, devastând nordul Italiei și
Gallia. Neobrăzarea acestor ”aliați”, conduși de regele Alaric, a zguduit din temelii Imperiul de Apus, în 410,
când vizigoții au asediat Roma. N-au reușit să pătrundă în Ravenna, unde se mutase curtea imperială, pentru că
poziția sa geografică îi asigura o apărare aproape inexpugnabilă.

Roma s-a predat fără luptă, și această lașitate a lui Honorius, care își mutase curtea imperială la Ravenna, l-a
intrigat pe Alaric. A intrat singur în acest oraș, pe care vizigoții îl credeau ”un miraj de neatins” 110, și a cerut
senatului să-l demită pe împărat. Senatul s-a supus, dar Honorius nu s-a conformat. Alaric s-a întors în anul
următor și a ocupat Roma cu trupele sale. A fost însă cucerit de frumoasa Galla Placidia,fiica lui Teodosiu, sora
vitregă a lui Honorius și a lui Arcadius, care l-a urmat în drum spre Africa. Dar Alaric și-a găsit moartea la
Cosenza, pe coastele Calabriei, fiind înmormântat într-un mausoleu subteran pe care vizigoții l-au tăinuit pentru
a nu fi profanat. Succesorul lui a fost Ataulf, fratele soției sale, Galla Placida, cu care se spune că împărțea
așternutul și pe care a cerut-o în căsătorie. Honorius nu le-a dat acordul. Relația lor a fost de scurtă durată,
pentru că Ataulf a fost ucis de un barbar. Honorius o va căsători forțat cu generalul Constanțiu, cu care va zămisli
un fiu care, foarte curând, va deveni împărat sub numele Valentinian al III-lea.

Sprijinit de generalul său Constanțiu, împăratul Honorius a reușit, din 410 până la moartea sa în 423, să
restabilească supremația față de vizigoți și burgunzi, dar invaziile vandalilor, alanilor și suebilor s-au succedat în
căutare de teritorii, astfel că, la sfârșitul secolului al V-lea, Imperiul de Apus se va prăbuși definitiv sub ocupația
populațiilor germane. Din anul 410, Roma nu va mai însemna orașul la care duceau toate drumurile antichității.
Centrul de putere al lumii se mutase în răsărit.

În Imperiul de Răsărit, după moartea lui Arcadius, în 408, la doar 31 de ani, a urmat pe tron fiul său, Teodosiu al
II-lea (408-450), de șapte ani, care va domni peste 40 de ani. În realitate, frâiele puterii vor fi în mâinile surorii
sale, Pulcheria, și a soției sale, Aelia Eudoxia, până în anul 433, când puterea va fi acaparată în întregime de
Pulcheria. Aelia Eudoxia va fi obligată să se retragă la Ierusalim și să-și închine viața credinței și milosteniilor.

Teodosiu al II-lea a lăsat posterității Codul Teodosian, o colecție de constituții din perioada împăratului
Constantin până în anul 438, care cuprinde 16 cărți. Cărțile sunt împărțite în titluri, iar titlurile în constituții sau
legi așezate în ordine cronologică. De asemenea, au supraviețuit vremurilor Zidurile Teodosiene, prin care a
protejat Constantinopolul de invaziile tot mai numeroase ale barbarilor.

În plan militar, s-a remarcat prin dârzenia cu care a rezistat presiunii hoardelor lui Attila, până în anul 450, când
sângerosul conducător al hunilor s-a îndreptat spre apus. După moartea lui Honorius, Teodosiu a pornit cu
trupele să-l detroneze pe uzurpatorul Iohannes (423-425) pentru a-l înălța în rang de împărat pe Valentinian al
III-lea (425-455), nepotul lui Honorius, fiul Gallei Placidia și al generalului Constanțiu, în vârstă de numai șase
ani. N-a mai fost necesară nicio luptă pentru că Iohannes a fost asasinat.

110
Pentru detalii, a se vedea Indro Montanelli, pp. 356-357.
La Ravenna, puterea era deținută însă de Galla Placidia și de generalul barbar Aetius. Acesta a repurtat o
victorie strălucită împotriva lui Attila, care avea pretenții asupra Gallia, refuzând ispita Gallei de a se căsători cu
fiica acesteia, Honoria. Bătălia decisivă s-a dat în Câmpiile Catalaune, lângă Troves, în anul 451, în urma căreia
Attila a fost silit să părăsească Gallia.

După moartea mamei sale, Valentinian al III-lea va deveni cu adevărat stăpân în imperiul său, dar în 452 Attila
amenința de data asta Italia și Roma. Valentinian s-a instalat la Roma și a exercitat presiuni asupra lui Attila
împreună cu Papa Leon I. Nu știm dacă Attila a luat în serios amenințarea papei că va fi excomunicat, așa cum
susține legenda, dar este sigur faptul că a trecut Alpii, renunțând la Italia, și a murit la un an de zile, în 453.

Dar mai rămânea Aețiu, barbarul romanizat, care suportase cu greu afrontul de a nu fi avut nicio contribuţie la
alungarea hunilor, fiind o reală amenințare pentru tânărul împărat. Valentinian l-a atras întro capcană și l-a
străpuns cu spada. La scurt timp însă, în martie 455, a fost asasinat la rându-i de doi ofițeri ai lui Aetius.

1.3.4.11.4. Ultimii împărați din Apus (455-476 d.Hr.)

Dinastia teodosiană a luat sfârşit odată cu moartea lui Teodosiu al II-lea, în anul 450, urmarea unei răni
provocate de o căzătură de pe cal, şi cu asasinarea lui Valentinian al III-lea. Au urmat 20 de ani întunecoşi, care
vor duce la prăbuşirea Imperiului Roman de Apus. Imperiul de Răsărit va supravieţui încă 1000 de ani sub
numele de Imperiul Bizantin.

După Valentinian al III-lea, pentru 11 săptămâni a îmbrăcat purpura imperială senatorul Petronius Maximus,
care a fost ucis în timp ce fugea din Roma din faţa vandalilor. Aceştia au ocupat şi au jefuit oraşul timp de două
săptămâni, în iunie 455. Împărăteasa Eudoxia şi cele două fiice ale lui Petronius Maximus au suferit umilinţa
captivităţii, iar Roma a cunoscut o nouă lovitură din care nu-şi va mai reveni niciodată.

Pe tronul imperial a urmat Avitus (455-456), preferatul regelui vizigot Teodoric al II-lea, proclamat împărat la
Tolosa (Toulouse) în iulie 455, dar a fost învins şi luat prizonier de Ricimer, comandantul armatei, în bătălia de la
Placentia (astăzi Piacenzia), în octombrie 456. Pentru puţin timp a fost şi episcop de Placentia, dar a fost nevoit
să fugă în Gallia, unde a fost asasinat.

În decembrie 457, acelaşi Ricimer l-a instalat ca împărat pe Majorian (457-461), un senator respectabil, deşi n-a
obţinut recunoaşterea lui din partea lui Leon I (457-474), împăratul imperiului răsăritean. Şi tot el, îngrijorat de
puterea şi faima lui Majorian, l-a capturat şi l-a decapitat. Ricimer l-a instalat pe tron pe senatorul Libius
Severus, care a primit numele de Severus al III-lea (461-465), fiind o marionetă în mâinile generalului.

Din noiembrie 465, când Severus a murit, pe tronul imperial au urcat: Anthemius (467-472), Olybrius (472),
Glycerius (473-474) şi Iulius Nepos (474-475). Ultimul a fost detronat de Oreste, comandantul armatei, care l-a
instalat ca împărat pe fiul său, Romulus August, (475-476). Printr-o ironie a destinului sau mai degrabă printr-un
blestem al istoriei, ultimul împărat al Imperiului de Apus s-a numit tot Romulus, dar va rămâne cunoscut ca
„Augustulus”, adică August cel Mic, pentru a fi deosebit de legendarul fondator al Romei.

Mercenarii germani l-au ucis pe Oreste şi l-au silit pe tânărul împărat de 16 ani să renunţe la tron, la 4
septembrie 476. L-au închis la Castell’Uovo, la Neapole, dar i s-a asigurat o pensie confortabilă şi a fost lăsat în
viaţă. Istoria l-a condamnat definitiv la uitare. Imperiul de Apus a fost împărţit între „barbari”, iar regele Italiei a
devenit Odoacru, comandantul mercenarilor germani. Imperiul Roman de Răsărit şi-a continuat existenţa sub
conducerea împăraţilor bizantini până la căderea Constantinopolului, în anul de graţie 1453.
Roma, îngenuncheată şi batjocorită, va supravieţui prin limba care, deşi considerată moartă, este oficiată în
cultul romano-catolic şi, îndeosebi prin diamantul care străluceşte în continuare din străfundurile legislaţiilor
moderne, în sălile tribunalelor ori în cancelariile lumii: Dreptul roman.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Roma avea aspectul unei aglomerări urbane până la construirea zidului măreț atribuit regelui Servius Tulius,
care a inclus în aceeași incintă atât cele două orașe de pe Palattin și Quirinal cât și înălțimile Aventin și Capitoliu,
fiind creată astfel Roma nouă, Roma istoriei lumii.

Cele trei triburi care au constituit poporul roman (populus romanus), ramnes, titienses și luceres, de origine
latină, sabină și etruscă, printr-o fuziune voită sau forțată, au realizat o democrație absolută, fără clase sociale,
deoarece toți cetățenii erau egali în drepturi.

Familia romană era o adevărată cetate, condusă și guvernată de voința unică și atotputernică a capului familiei
(pater familias), prin voința zeilor. Acesta avea drept de viață și de moarte asupra celor din familia sa, deoarece
toți erau simple lucruri (rei), fiind lipsiți de drepturi: soția, deopotrivă cu copiii și sclavii erau asimilați animalelor.

Regele guverna după modelul lui pater familias: deținea întreaga putere, autoritatea sa era irevocabilă și
indestructibilă pe durata întregii vieți. Peste tot unde apărea în public, era precedat de vestitori (lictores) cu
securi și fascii, ca semne al puterii sale depline (imperium).

După alungarea ultimului rege din dinastia Tarquinius, puterea supremă în stat a fost deținută de doi consuli,
aleși pe o durată de un an de comițiile centuriate, cu aceeași putere (pari potentia) care hotărau în comun în
probleme militare, judecătorești și administrative.

Principiul colegialității, care nu se regăsește la alte popoare, s-a dovedit o instituție valabilă pentru republica
romană care, de la un petic de pământ, a devenit în scurt timp centrul peninsulei și mai apoi al întregii lumi
antice.

Istoriografia romană consemnează două faze ale imperiului, prima fiind denumită Principat (Principatus), care
derivă de la numele pe care și l-a atribuit împăratul Augustus, acela de princeps, primul dintre cetățeni, pentru a
sublinia faptul că el conduce nu cu de la sine putere ci împreună și în mod egal cu Senatul.
Concepte şi termeni de reţinut

Tetrarhie, pater familias, imperium, ius edicendi, ius publice respondendi, princeps, pretori, consuli, edili curuli,
magistrați curuli, sella curulis, ius imaginum, cenzori, dictator, magister equitum, magister equitum, comiții
centuriate, comiţii curiate, magistratus minores, questores, edili plebei, tribuni plebei, curatori, comiții tribute,
concilia plebis, dinastia teodosiană, limitanei, ripenses, comitatenses, comites consistorii, sacrum consistorium,
comites provinciarum, missi dominici, comites rei militares, garda pretoriană, scholae palatinae, magister
officiorum.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1.Când a fost fondată Roma şi care au fost cele trei triburi fondatoare?

2.Care au fost factorii de conducere ai societăţii în perioada regalităţii?

3.Care au fost factorii de conducere ai societăţii în perioada Republicii?

Teste de evaluare/autoevaluare

Alegeţi varianta corectă!

1. Periodizarea istoriei statului roman s-a facut dupa cele trei forme pe care le-a cunoscut:

a. regalitatea, republica, dominatul

b. regalitatea, republica, imperiul

c. regalitatea, republica, principatul

2. In epoca prestatala, conducerea orasului era exercitata doar de catre patricieni, prin intermediul
a trei organisme sociale fara caracter statal:

a. comitia centuriata, rege si senat

b. comitia curiata, rege si senat

c. comitia tribute, rege si senat

3. Pe plan politic, in perioada regalitatii societatea romana se intemeiaza pe trei factori statali:

a. adunarile poporului, regele si senatul

b. adunarile poporului, magistratii si senatul

c. adunarile poporului, regale si magistratii

Bibliografie:

Bouche-Leclercq, A., Manuel des institutions romaines, Paris, Librairie Hachette et Cie, 1886 ;

Cătuneanu, Ion, Curs elementar de Drept Roman, Ediția a III-a, Cluj-Bucuurești, Editura Cartea
Românească, 1927;

Cocoș, Ștefan, Drept Roman, Editura Lumina Lex, București, 1996;

Gaius, Instituțiunile, Traducere, studiu introductiv, note și adnotări de Aurel N. Popescu, Editura
Academiei, București, 1982;

Gibbon, Edward, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Traducere de Dan

Hurmuzescu, Vol. II, Biblioteca pentru toți, Editura Minerva, București;

Hamangiu, Constantin; Nicolau, Matei G., Dreptul Roman, Vol.I, Editura Librăriei Socec & Co., S.A.,
București, 1930;

Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Editura didactică și pedagogică, București, 1978;
Molcuț, Emil; Oancea, Dan, Drept roman, Casa de presă și editură ”Șansa”- S.R.L., București,
1995;

Molcuț, Emil, Drept privat roman, Ediție revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2007;

Molcuţ, Emil, Drept privat roman. Terminologie juridică romană, Ediţie revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2010;

Mommsen, Theodor, Istoria Romană, traducere din limba germană de Joachim Benno Nikolaus,
studiu introductiv de Zoe Petre, ediția a 2-a, volumul I, Iași, Polirom;

Montaneli, Indro, Roma. O istorie inedită, traducere din limba italiană de George Miciacio, Editura
Artemis, București, f.a.;